CAP.

4 ANALIZA STRUCTURILOR ADMINISTRAŢIEI

LOCALE
DIN STATE ALE UNIUNII EUROPENE

4.1. Evoluţia competenţelor autorităţilor locale în contextul aplicării principiului

descentralizării

Structura administraţiei publice teritoriale depinde de opţiunea generală a

autorităţilor, între principiile de centralizare şi principiile de descentralizare.
Necesitatea existenţei unor structuri locale este determinată de faptul că organele
administraţiei publice centrale nu pot să asigure îndeplinirea sarcinilor administrative
în fiecare punct al teritoriului şi au nevoie de o reţea locală.
În cadrul Uniunii Europene se întâlnesc, atât sisteme administrative
unitare/centralizate (24 state), cât şi sisteme administrative federale (3 state). Aceste
două forme de organizare îşi pun amprenta asupra modului de structurare al
administraţiei publice locale. Astfel, o colectivitate teritorială aparţinând unui stat
unitar, se distinge de o alta, membră a unui stat federal; prima va avea numai
competenţe în plan administrativ şi nu va afecta structura unitară a statului.Un stat
membru al unei federaţii dobândeşte, în afara unor competenţe administrative, şi
unele puteri proprii garantate de Constituţie, în materie legislativă, executivă şi
judecătorească.
Indiferent dacă sunt integrate într-un sistem administrativ unitar sau într-o
federaţie, colectivităţile locale beneficiază de sprijinul financiar al statului,
administraţiilor centrale (federale), dar se găsesc şi în postura de contribuabili, după
cum realizează un venit mediu pe locuitor mai mic, respectiv mai mare faţă de media
naţională.
Amenajarea teritoriului urmăreşte obiective de justiţie teritorială şi
rentabilitate economică. Astfel, Legea privind amenajarea teritoriului adoptată în
Franţa la 4 februarie 1995, răspunde la două principii cheie, şi anume (Crespy şi
Moreau, 1996, p.7):
1) principiul echităţii – stipulează că egalitatea şanselor poate fi compatibilă
cu tratamente fiscale inegale, în funcţie de puterea contributivă;

77
 2) principiul eficienţei – conform căruia amenajarea teritoriului trebuie să
favorizeze o dezvoltare echilibrată şi durabilă.
Aşadar, trăsătura comună sistemelor administrative ale Uniunii Europene-
indiferent că avem de-a face cu state unitare sau de tip federal - o reprezintă
implementarea, ĩn ultimele două decenii, a unei reforme bazată pe o descentralizare
considerabilă care a avut efecte diverse, ĩntre care se pot menţiona:
-sporirea responsabilităţilor guvernelor locale (ĩn Franţa, Portugalia, Italia,
Spania);
-renunţarea la controlul a priori (ĩn Franţa, Grecia);
-consolidarea autonomiei financiare (ĩn Spania şi Italia);
-scăderea ponderii transferurilor specifice ĩn favoarea transferurilor generale (
ĩn special ĩn Olanda);
-constituirea nivelului terţiar de guvernare (ĩn Grecia, Irlanda, Marea
Britanie).
Cu toate că opţiunea pentru descentralizare este o constantă a proceselor de
reformă administrativă, fiecare ţară a adoptat măsuri specifice, prezentate ĩn Tabelul
nr. 4.1.:
Tabelul nr. 4.1. Măsuri specifice de reformă ĩn contextul descentralizării promovate
de unele state europene
Nr. Ţara Măsuri specifice
crt.
1. Belgia crearea statului federal
2. Finlanda -crearea regiunilor;
-renunţarea la controlul a priori
3. Franţa -reforma prin descentralizare:
crearea regiunilor, extinderea responsabilităţilor autorităţilor
locale, alocarea de venituri de la bugetul central;
-consolidarea responsabilităţii regiunilor;
-transferul responsabilităţii pentru transportul feroviar de
pasageri către nivelul regional
4. Grecia -reforma prefecturilor;
-renunţarea la controlul a priori;
-consolidarea surselor de venit municipale
5. Irlanda transferul responsabilităţii generale asupra „treburilor locale”
către nivelul local;
crearea nivelului regional de guvernare
6. Italia Actele Bassanini: consolidarea surselor de venit pentru
municipalităţi, provincii şi regiuni, trecerea unor acţiuni în
responsabilitatea regională (transport, sănătate);
-alegerea conducătorilor regionali prin sufragiu universal

78
 direct;
-recunoaşterea autonomiei financiare a regiunilor
7. Portugalia extinderea responsabilităţilor municipalităţilor, reforma
sistemului de granturi
8. Spania -recunoaşterea autonomiei locale şi a dreptului de creare a
comunităţilor autonome
-consolidarea surselor de venit a comunităţilor locale
9. Suedia -trecerea educaţiei în responsabilitatea locală;
-experimentarea regionalizării
10. Marea -descentralizarea sporită;
Britanie - flexibilitatea procedurilor de control ale autorităţilor locale;
-sporirea competenţelor locale;
-crearea nivelului regional în Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de
Nord
(Sursa: Hoorens, D., 2004)

Analiza măsurilor de reformă promovată de unele state europene, relevă o

deplasare a „centrului de greutate” a procesului decizional spre nivelele locale, cu
deosebire spre cel regional. În anumite ţări, cum este cazul Franţei, sistemele
administrative au fost dintotdeauna marcate de o tendinţă profundă de centralizare. În
alte state (Germania) s-a optat pentru soluţia federalizării care lasă posibilităţi largi de
exprimare a autonomiei locale. Deşi descentralizarea, autonomia locală şi
subsidiaritatea sunt principii comune tuturor ţărilor Uniunii Europene, fiecare stat şi-a
păstrat propria structură administrativă, determinată de factori specifici.
Diferenţierea ĩntre statele unitare şi cele federale se face în principal din
perspectiva palierelor de guvernare la nivel central. Statele unitare sunt structurate în
unităţi administrativ-teritoriale ĩn cadrul cărora funcţionează organe ale puterii şi
administraţiei de stat locale. În diferite ţări aceste unităţi au denumiri diferite
(departamente şi comune în Franţa, comitate în Marea Britanie).
Statele federale au o structură organizatorică care include: federaţia, statele,
provinciile sau regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale
proprii fiecărui membru al federaţiei. La nivelul federaţiei funcţionează organe
supreme ale puterii şi administraţiei federale, care au competenţe atât pe plan intern
(mai reduse) cât şi în relaţiile internaţionale ale statului respectiv (exclusiv). Statele
federate dispun de Parlamente şi Guverne proprii, dar nu au competenţe în relaţiile
internaţionale. Fiecare dintre entităţile federaţiei se subdivide în unităţi administrativ-
teritoriale cu puteri decizionale proprii.

79
 Totodată, statele unitare au fost nevoite să-şi reconsidere structurile, deoarece
centralizarea excesivă şi autonomia absolută conduc la o lipsă de comunicare între
organele de decizie naţionale şi cele locale. Principalele competenţe care revin
nivelelor locale de administrare sunt cele privind serviciile de apă şi canal, salubritate,
artă, turism şi sport, educaţie (întreţinerea unităţilor de învăţământ primare şi
secundare, remunerarea cadrelor didactice în Danemarca, Estonia, Finlanda, Ungaria,
Italia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Marea Britanie),
protecţie socială (ajutoare sociale pentru categorii defavorizate, iar în unele ţări pentru
încălzire sau transport, electricitate şi sistemul de încălzire (Danemarca, Finlanda,
Portugalia şi ţările recent intrate în U.E.), sănătate publică sau chiar managementul
unităţilor spitaliceşti (în Danemarca, Ungaria, Italia, Polonia, Spania şi Suedia),
construcţia de locuinţe, transport public (Hoorens, 2004).
Această situaţie nu exclude însă ca de o anumită problemă sau domeniu să se
ocupe, în paralel, atât autoritatea centrală, cât şi cele locale, implicând un efort
financiar comun. În toate ţările europene, municipalităţile sunt responsabile pentru
serviciile publice locale: furnizarea apei potabil, servicii de canalizare, salubritate,
cultură, urbanism, reţeaua locală de drumuri, securitate socială, învăţământ etc.
Aşadar, este un adevăr de necontestat faptul că, organele centrale nu pot să
îndeplinească, singure, sarcinile administrative, în fiecare punct al teritoriului. Ele au
nevoie de o reţea publică locală pentru a-şi exercita acţiunea. Pentru amenajarea
structurilor locale sunt necesare două condiţii:
1. acţiunile administrative care se exercită pe ansamblul teritoriului trebuie să
fie omogene, pentru a nu pune în pericol, unitatea naţională. În acelaşi timp, existenţa
aspiraţiilor proprii, caracteristice anumitor teritorii, nu este necunoscută
administraţiei, ea trebuie să se adapteze diversitatăţii structurilor pe care le
coordonează;
2. descentralizarea administraţiilor teritoriale, pornind de la caracterul divers
al revendicărilor acestora. De regulă, organele locale nu optează, în mod absolut, fie
pentru unitate, fie pentru diversitate. Ele se străduiesc să combine în diferite proporţii,
cele două principii extreme, caracteristice sistemelor administrative ale Uniunii
Europene.

80
4.2. Administraţia locală în state federale ale Uniunii Europene
4.2.1. Statul federal: apariţie, trăsături, principii

În literatura de specialitate (Alexandru, Gilia, Ivanoff, 2008, p.31) se

apreciază că statele federale s-au constituit în două modalităţi; prin integrarea mai
multor state şi formarea unui stat nou (compus), respectiv, prin separarea unor regiuni
ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul rămas, a unei federaţii. La
baza constituirii unei federaţii se află cauze multiple, între care se pot menţiona:
apărarea comună mai bună împotriva unui pericol extern, asigurarea unei ordini
sociale interne stabile, eficienţa folosirii resurselor, tradiţiile istorice, particularităţi de
natură geografică etc.
Statul federal formează o uniune de drept constituţional. El este un stat
descentralizat din punct de vedere politico-administrativ, rezultat din suprapunerea a
două tipuri de state - statul federal şi statele federate - acestea din urmă renunţând
la utilizarea exclusivă a suveranităţii lor. Ca o consecinţă logică, există două ordini
constituţionale şi anume: ordinea majoră a federaţiei, respectiv, ordinele minore ale
statelor componente.
Federaţia este o uniune de tip constituţional care are la bază ca act de drept
intern, constituţia federală. Statul federal are patru trăsături caracteristice principale
(Prelot şi Boulois, 1990, p.261):
1. unitatea statului federal;
2. pluralitatea de state (federate);
3. autonomia constituţională a statelor federate;
4. suprapunerea parţială a celor două ordini constituţionale.
1. În ceea ce priveşte unitatea statului federal, aceasta se relevă în două
dimensiuni, atât din punct de vedere al dreptului internaţional, cât şi din punct de
vedere al dreptului constituţional. Statul federal are un Parlament propriu, bicameral,
în care o Cameră reprezintă întreaga naţiune, în timp ce a doua (Senatul), reprezintă
statele membre, care sunt implicate activ în procesul decizional, în condiţii de
egalitate deplină, indiferent de mărimea teritoriului sau de numărul de locuitori.
Totodată, statul federal este unic sub aspectul dreptului internaţional,
problema organizării federale fiind o chestiune de drept intern. Statul federal apare
singur ca subiect al dreptului internaţional public, are singur capacitate internaţională.

81
De asemenea, în plan internaţional există unitate de cetăţenie, cea federală şi cea a
statului federat, neexistând situaţie de dublă cetăţenie.
2. Cel de al doilea aspect se referă la pluralitatea de state federate, cu
diverse denumiri (landuri în Germania şi Austria, comunităţi şi regiuni în Belgia, state
în S.U.A., cantoane în Elveţia etc), elementele componente ale federaţiei
reprezentând, ele însele, entităţi politice complete. În acest mod, statul federal se
opune statului unitar, care monopolizează exerciţiul suveranităţii, în favoarea unui
stat unic, cu un grad mai mare sau mai redus de descentralizare. Prin intermediul
federalismului se reunesc entităţi separate, pentru a menţine o anumită armonie între
unitate şi diversitate şi nu pentru a impune o tendinţă de uniformizare.
3. În ceea ce priveşte autonomia constituţională a statelor federate, această
trăsătură se justifică, din punct de vedere istoric, prin modul de apariţie a federaţiei.
Statul federal este compus din mai multe entităţi care beneficiază de autonomie în
materie constituţională, judecătorească, administrativă, lingvistică (de ex. Belgia) şi
se subordonează acestuia. Statele federale au o ordine constituţională proprie, un
sistem propriu de organe ale celor trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) şi
o legislaţie proprie. Cu toate acestea, legătura între state este stabilită prin Constituţia
statului federal, care garantează autonomia politică a membrilor săi.
4. În legătură cu ultimul aspect, se poate aprecia că ordinea constituţională a
federaţiei limitează ordinea constituţională a statelor federate, sub aspecte ca regimul
politic sau forma de guvernământ. Conform logicii federaţiei, partajul competenţelor
între federaţie şi statele federate se face în favoarea celor din urmă. Competenţa de
drept comun aparţine statelor federate, federaţia nedispunând decât de o competenţă
reziduală, numită competenţă de atribuţie (Pactet, 1994, p.57). În acest mod, se obţine
competenţa exclusivă a unuia dintre cele două nivele statale şi se evită conflictele de
competenţă.
La baza organizării şi funcţionării federalismului se află trei principii:
suprapunerea, autonomia, participarea (Alexandru, Gilia, Ivanoff, 2008, p.32).
Principiul suprapunerii porneşte de la premisa că, într-un stat federal, se
suprapun două nivele statale (statul federal şi statele federate) şi două ordini
constituţionale (majoră-a federaţiei, minoră-a statelor membre). Statul federal
reprezintă o nouă ordine politică şi juridică, dispune de plenitudinea suveranităţii sale,
apare singur pe scena internaţională (la fel ca un stat unitar), excluzând statele
federate de pe scena internaţională. Statele federate au Constituţii proprii, care prin

82
conţinutul lor, nu trebuie să pună în pericol interesul federaţiei şi se bucură de
autonomie legislativă, pe baza căreia îşi constituie un sistem juridic original.
Principiul autonomiei este definitoriu pentru organizarea şi funcţionarea unei
federaţii, în baza lui, statele federate având prerogative largi în cele mai diverse
domenii. În mod concret, fiecare stat federat are propriile structuri administrative,
elaborează politicile publice (fiscal-bugetară, socială etc) conform propriilor interese
şi bucură de autonomie financiară deplină. Aplicarea principiului autonomiei nu
presupune ruperea legăturilor cu statul federal, ci se ţine cont prevederile Constituţiei
federale.
Principiul participării vine în completarea principiului autonomiei, deoarece
asigură dimensiunea complexă a manifestării statului federal şi diversitatea acestuia.
Participarea asigură implicarea în condiţii de egalitate deplină a statelor federate la
procesul decizional. Realizarea acestui deziderat este posibilă cu ajutorul
Parlamentului bicameral, atât prin intermediul Senatului, cât şi al Camerei
Reprezentanţilor. O garanţie a respectării competenţelor stabilite în Constituţie este
aceea că, orice iniţiativă de revizuire a Constituţiei trebuie să fie aprobată, atât de
puterea federală, cât şi de statele federate.

4.2.2. Analiza administraţiei locale în Germania, Austria, Belgia

Caracteristicile prezentate anterior susţin complexitatea fenomenul federal,

care încearcă să rezolve cât mai bine probleme particulare, constituie o soluţie de
atenuare a tensiunilor etnice, dar nu trebuie neglijate nici posibilele revigorări ale
manifestărilor naţionaliste de tot felul. În prezent, în Uniunea Europeană sunt trei
state federale, Germania, Austria şi Belgia, între care există diferenţe importante.

Germania

Sistemul administrativ din Germania asigură o largă autonomie locală, care

rezultă, atât din structura federală a statului, cât şi din existenţa colectivităţilor locale,
ale căror resurse şi atribuţii sunt mult mai mari decât în oricare alt stat al Uniunii
Europene.
Structura administrativă a Germaniei a cunoscut o evoluţie neregulată,
marcată uneori de un grad ridicat de autonomie din partea colectivităţilor locale, iar

83
alteori de o incidenţă crescută a puterilor statului. Astfel, în statele care s-au născut
din Sfântul Imperiu Roman Germanic, monarhia a pus în aplicare o politică foarte
centralizată. După primul război mondial, odată cu instituirea Republicii de la
Weimar, s-a evidenţiat o tendinţă netă în favoarea unei mari libertăţi acordată
colectivităţilor locale, statuată ulterior prin vot universal.
Slaba gestiune practicată de anumite colectivităţi locale, însoţită de marea
criză economică mondială, marcată în mod particular prin deprecierea mărcii
germane, a determinat eşecul sistemului administrativ bazat pe autonomie locală. Pe
acest fundal caracterizat de şomaj extrem de ridicat şi de săracie, în anul 1933,
Partidul Nazist a câştigat alegerile în mod democratic, iar Adolf Hitler a devenit
Cancelar, dobândind treptat întreaga putere. Odată cu instituirea regimului naţional-
socialist s-a aplicat cu rigoare o politică de unificare a administraţiilor publice locale.
Sistemul electoral a fost suprimat şi pe scena politică germană s-a aplicat un regim
centralizat de stat bazat pe principiile Fuhrerului (“Fuhrer Prinzip”).
Organizarea locală a fost realizată prin intermediul unor agenţii publice
numite direct de către puterea politică (“Staathalter”). O lege promulgată în anul
1935, privind organizarea comunelor, a stabilit noile principii de autoritate şi
centralism. Prin instaurarea regimului hitlerist, se deschidea o nouă perioadă, în
cadrul căreia fiecare autoritate de ocupaţie urma să administreze direct zona care i-a
fost atribuită. Procesul urma să se desfăşoare gradual, pe măsura progreselor
înregistrate în privinţa epurărilor. Adunările şi autorităţile executive ale
colectivităţilor locale, după ce în prima fază au fost numite de către puterea de
ocupaţie, erau ulterior alese în „mod liber”, conform modalităţilor diverse, specifice
fiecărei regiuni.
Administraţia publică locală se supune unor reguli stabilite prin Constituţia
adoptată în anul 1949. Aceasta prevede că Germania este un stat federal şi defineşte
competenţele respective ale Federaţiei statelor membre (numite „Landuri”), acordând
o largă autonomie locală. Pentru a avea o imagine de ansamblu, este de remarcat
faptul că Federaţia angajează 13% din funcţionarii publici, în timp ce landurile şi
comunele angajează 54% şi respectiv 33% dintre aceştia; bugetul federaţiei asigură
acoperirea a 48,5% din cheltuielile publice, în timp ce landurile şi comunele
realizează 33% şi respectiv 18%.
Germania, fosta RFG, a fost mult timp statul federal veritabil al Uniunii
Europene. Împărţirea fostei RFG în 11 landuri datează din 23 mai 1949, dată la care

84
s-a promulgat Legea Fundamentală ("GRUNDGESTETZ"). În fosta R.D.G., cele 5
landuri au fost abolite în 1952. După unificarea din 3 octombrie 1990, ele au fost
recunoscute şi integrate în R.F.G. şi, implicit, în Comunitatea Europeană. Astfel,
geneza federalismului german se datorează landurilor, văzute ca formaţiuni statale,
preexistente statului federal. Dacă în perioada 1935-1945, Germania a fost un stat
unitar, în anul 1949 s-a revenit la organizarea federativă a statului în landuri; astfel,
federalismul a fost privit ca un element de libertate. În plus, opţiunea pentru
parlamentarism şi nu pentru republică prezidenţială, se explică prin voinţa ţărilor
învingătoare în război, de a preîntâmpina o posibilă concentrare a puterii în mâinile
unei singure persoane, după modelul lui Hitler. Totodată, instaurarea regimului
parlamentar, a dat mai multă încredere cetăţenilor, de a fi reprezentaţi şi de a participa
la actul de guvernare.
În noile condiţii, în Germania există 16 astfel de „state federate": Baden-
Württemberg, Bavaria, Berlin, Brandenburg, Brëmen, Hamburg, Hessen, Lower
Saxony, Mecklenburg-West Pomerania, Renania de Nord-Westphalia, Rhineland-
Palatinate, Saarland, Saxony, Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein, Thuringia.
Populaţia acestor landuri variază de la 663.000 locuitori (landul Bremen) -
18.075.000 locuitori (Renania de Nord-Westphalia).
În fruntea fiecărui land se află un Ministru-Preşedinte, ales de către
Parlamentul landului. La rândul său, Ministrul-Preşedinte numeşte miniştrii landului
şi îşi face cunoscut programul politic pe care doreşte să-l realizeze. Miniştrii răspund
în faţa Parlamentului de Land şi, cu acordul acestuia, pot fi revocaţi de către
Ministrul-Preşedinte. Landul este divizat într-un anumit număr de circumscripţii;
cetăţenii landurilor sunt suverani în privinţa modului de organizare în propriul resort
teritorial. Un guvern de land are o structură asemănătoare celei din Fig.nr.4.1.

85
 Constituţia

Ramura legislativă Ramura executivă Ramura juridică

Biroul Primului
Primul Ministru Ministru

Cabinet Comisii

Ministere operative

- de Interne
- Justiţiei
- Culturii
- Funciar
- pentru Ştiinţă şi Cercetare
- Muncii, Sănătăţii şi Asigurările Sociale
- pentru Economie şi Tehnologie
- Mediului Ambiant, al Planificarii Regionale şi Agriculturii
- Urbanismului, Calităţii vieţii, Ştiinţă şi Cercetare
- Muncii, Sănătăţii şi Asigurările Sociale
- pentru Economie şi Tehnologie
- Mediului Ambiant, al Planificarii Regionale şi Agriculturii
- Urbanismului, Calităţii vieţii şi Transportului
- pe probleme federale

Comisii Administrarea Administrarea Instituţii

consultative directă a statului indirectă a statului publice

Autorităţile landului la nivel Comisariatul districtual

"superior" de district şi local

Fig.nr.4.1. Structura tipică a unui land (Renania de Nord)

(Sursa: Onofrei, 186)

Din acest motiv, nu există un regim uniform de organizare al landurilor,

fiecare având propria structură funcţională. Autonomia landurilor rezultă în primul
rând din repartiţia competenţelor legislative, care este însă limitată prin Constituţie.

86
Astfel, Constituţia defineşte domeniile care sunt în exclusivitate de competenţa
Federaţiei sau chiar a landurilor şi domeniile care sunt de competenţă
comună/concurentă, atât pentru statul federal, cât şi pentru landuri.
Federaţia deţine în exclusivitate atribuţiuni legate de următoarele domenii:
afaceri externe, apărare naţională, protecţie civilă, comerţ exterior, direcţia vămilor,
poştă şi telecomunicaţii, căi ferate, trafic aerian, politica monetară. Atât Federaţia, cât
şi landurile se pot ocupa de probleme comune privind: legislaţia muncii şi legislaţia
economică, asigurări şi asistenţă socială, despăgubiri de război, cercetare ştiinţifică,
transporturi, naţionalizări, legislaţii anticartel. În aceste domenii, landul poate acţiona
în măsura în care Federaţia nu intervine, el trebuie să salvgardeze unitatea juridică şi
economică şi să armonizeze condiţiile de viaţă pe ansamblul teritoriului. Anumite
probleme sunt numai de competenţa landurilor cum este cazul educaţiei şi
radiodifuziunii. Responsabilităţile de natură administrativă aparţin, în principal,
statelor membre şi nu federaţiei.
Landurile au competenţe în executarea legilor proprii cât şi a legilor
federaţiei. Din acest motiv, ele se supun controlului de legalitate exercitat de către
Guvernul central şi chiar pot să primească instrucţiuni de la autorităţile centrale, dacă
există un act normativ care să prevadă acest lucru.
În plus, landurile sunt însărcinate din ce în ce mai frecvent cu executarea unor
funcţii administrative cu care au fost delegate de statul federal. Din acest domeniu fac
parte: administraţia apărării, autostrăzi federale, impozitarea societăţilor, iar Guvernul
central exercită un control de oportunitate asupra modului de îndeplinire a acţiunilor
respective; în plus, el poate interveni în procesul de numire al funcţionarilor publici
pe diferite posturi.
Numai în situaţii excepţionale, administraţia federală centrală dispune de
organe de execuţie proprii pe ansamblul teritoriului (servicii diplomatice şi consulare,
financiare, de poştă, transporturi etc.). În mod normal, aceste instituţii se crează
numai în domeniile în care Federaţia deţine competenţe legislative.
Principala diviziune administrativă a landului este circumscripţia (regiunea),
entitate care nu are personalitate juridică. Suprafaţa şi populaţia unei circumscripţii
sunt variabile: de la 178 km2 la 16.338 km2, de la 300.000 la 5.600.000 locuitori. De
exemplu, landul Renania – Westphalia cuprinde 6 regiuni, fiecare având în medie
6.200 km2 şi 2.650.200 locuitori, iar în ansamblul Germaniei sunt 33 de regiuni.

87
 Guvernul landului are câte un reprezentant în fiecare regiune, care deţine
competenţe de coordonare a întregii activităţi. El este controlat de către ministrul de
Interne al landului şi de către fiecare ministru însărcinat cu probleme tehnice.
Administraţia regiunii este importantă şi se structurează în mai multe servicii.
Regiunile exercită o tutelă asupra oraşelor independente şi grupărilor comunale.
În Germania se găsesc 426 de departamente, 323 arondismente, 117
municipalităţi şi 14.685 comune a căror autonomie este foarte mare. Conceptul de
descentralizare în Germania se traduce, într-un mod particular, prin recunoaşterea
constituţională a domeniului propriu de acţiune al comunelor. Cea mai mare parte
dintre constituţiile landurilor precizează, în acelaşi timp, libertatea de principiu
recunoscută comunelor. Astfel, comunele sunt, în limitele lor teritoriale, singurele
responsabile şi promotoare, în exclusivitate, al ansamblului administraţiei publice
locale. Ele îndeplinesc toate sarcinile publice, în măsura în care, acestea nu au fost
atribuite altor autorităţi prin intermediul unor dispoziţii legale.
Fiecare land are o legislaţie comunală proprie, deşi organele administraţiei
publice locale sunt caracteristice tuturor statelor (atât federale, cât şi unitare) şi ele
sunt: Primăria şi Consiliul (Municipal/Comunal).
În privinţa organizării administraţiei publice comunale, se întâlnesc trei forme
principale şi anume (Debbasch, 1976, p.391):
1) regimul local, în care predomină autoritatea Consiliului Comunal. În
cadrul acestui sistem, Consiliul este ales de către cetăţeni şi exercită în acelaşi timp,
atât sarcini legislative, cât şi sarcini executive. Rolul primarului este restrâns şi el nu
poate acţiona decât cu acordul Consiliului. Acest regim este foarte întâlnit în sudul
Germaniei, dar în modalităţi diverse. De exemplu, în landul Baden-Wurtemberg,
preşedintele Consiliului municipal este totodată şi şeful administraţiei publice locale.
Ales pentru o perioadă de 8 ani de către Consiliu, el este un funcţionar relativ
independent şi prezidează Comitetul de cetăţeni, organism creat numai în comunele
care au peste 3000 de locuitori; o variantă a acestui sistem este regimul local de
influenţă britanică, în cadrul căruia, puterile care în mod normal, revin Consiliului,
sunt exercitate în mare parte de comisia administrativă, în fruntea căreia se află
preşedintele Consiliului Comunal. Dar preşedintele nu are dreptul să exercite funcţii
administrative. Ele sunt încredinţate unui funcţionar ales de către Consiliu, pentru o
perioadă de 6-12 ani care conduce administraţia comunală şi execută deciziile

88
comisiei administrative. În plus, el nu se supune autorităţilor locale, ci primeşte
directive de la autorităţile centrale ale landului;
2) regimul comunal, în care predomină autoritatea primarului. El este şeful
administraţiei locale, cât şi reprezentant al puterii centrale, fiind ales pentru o
perioadă de 8-12 ani, în unele landuri iar în alte landuri, numai pentru un mandat de 4
ani;
3) regimul comunal în care predomină autoritatea Comitetului de
magistraţi; acesta este un organ colegial, în cadrul căruia primarul are o poziţie
onorifică. Comitetul este ales de către Consiliul Comunal, care rămâne de drept
organul legislativ şi organul de tutelă asupra administraţiei locale.
Comunele îndeplinesc, atât competenţe obligatorii, cât şi facultative. Cele
obligatorii se referă la: construcţia şi întreţinerea şcolilor, combaterea poluării,
aprovizionarea cu apă şi energie, producerea şi distribuţia gazelor, acordarea de
asistenţă minerilor, etc. Atribuţiile facultative conţin: acordarea de ajutoare
economice (concesiuni de terenuri, credite pentru construcţii industriale, comerciale
etc), construirea de abatoare, pieţe en-gros, porturi publice maritime sau interne,
centre de transbordare. Anumite competenţe sunt exercitate în contul administraţiei
statului federal: construcţia de locuinţe, poliţie, pompieri.
În Germania legi locale privind administraţia se delimitează în funcţie de o
trăsătură a lor esenţială, şi anume: dacă administraţia locală, cât şi consiliul local, au
în fruntea lor una şi aceeaşi persoană - monism - sau dacă există două persoane -
dualism - adică un conducător onorific al Consiliului local (primarul) şi un şef al
administraţiei locale.
Se întâlnesc astfel, diferite variante de reglementări locale (Wolfgang, 1999,
p.26-27) şi anume:
1. Conducere prin magistratură (a se vedea Fig.nr.4.2.) care se
caracterizează prin:
 alegerea în mod nemijlocit de către cetăţeni a consiliului deputaţilor oraşului, iar
acesta îşi desemnează la rândul său o conducere administrativă cu putere de
decizie (magistratură);
 alegerea viceprimarilor onorifici se realizează pe baza votului general, în timp ce
viceprimarii din oficiu sunt aleşi pe baza votului nominal; primarul este
preşedintele magistraturii şi are drept de veto.

89
 Alege

Controlează Magistratura ca echipă de conducere

(Primar, viceprimari)
Consiliul
deputaţilor
oraşului
Formează
Conduce
Aleg Comitete

Cetăţeni ADMINISTRAŢIA

Fig.nr.4.2. Varianta conducerii prin magistratură

(Sursa: Onofrei, p.189)

2. Conducerea prin intermediul primarului (a se vedea Fig.nr.4.3.) care are

următoarele caracteristici principale:
 organul de conducere este consiliul local/orăşenesc, care este ales de cetăţeni;
 primarul este în acelaşi timp şi preşedintele Consiliului orăşenesc;
 există şi organisme orăşeneşti alcătuite din primar şi viceprimari care pregătesc
deciziile ce urmează a fi adoptate de Consiliul orăşenesc.

Alege
Primarul, preşedinte al consiliului şi
Controlează conducător al administraţiei

Consiliul Alege
orăşenesc
Viceprimarii
Formează

Aleg Comitete Conduc

Cetăţeni ADMINISTRAŢIA

Fig.nr.4.3. Varianta conducerii prin intermediul primarului

(Sursa: Onofrei, p.189)

3. Modelul Germaniei de Nord - conducere prin intermediul consiliului (a se

vedea Fig.nr.4.4.) care se caracterizează prin următoarele:

90
  cetăţenii aleg Consiliul local al oraşului care, la rândul său, îşi desemnează un
preşedinte (primarul general);
 consiliul local îşi alege un director comunal (director al oraşului) care va fi şi
viceprimarul localităţii şi va îndeplini atribuţiile de conducător al administraţiei
locale.

Primarul ca Alege Directorul

preşedinte al Alege administraţiei locale
consiliului
Conduce

Alege
Adjuncţii
Consiliul
Formează
local
Controlează
Conduc

ADMINISTRAŢIA
Comitete
Aleg

Cetăţeni

Fig.nr.4.4. Modelul Germaniei de Nord

(Sursa: Onofrei, p.190)

4. Modelul Germaniei de Sud - conducere prin intermediul consiliului (a

se vedea Fig.nr.4.5.) care are următoarele trăsături definitorii:
 cetăţenii aleg consiliul local;
 primarul sau primarul general este ales de cetăţeni prin vot direct; primarul este
preşedintele Consiliului local şi directorul Administraţiei;
 consiliul local alege viceprimarii, care se subordonează primarului.
 primarul şi viceprimarii sunt aleşi de Consiliul local pe o durată de 4 ani;

91
 Conduce

Controlează Primarul ca preşedinte al consiliului

local şi conducător al administraţiei
Consiliul local

Formează
Conduce

Comitete
Aleg ADMINISTRAŢIA

Cetăţeni

Fig.nr.4.5. Modelul Germaniei de Sud

(Sursa: Onofrei, p.190)

Caracteristic acestui model este faptul că, în oraşele cu peste 10.000 locuitori se poate
constitui şi o magistratură; în localităţile mai mici, la propunerea consiliului local,
primarul onorific poate fi şi preşedintele Consiliului.
5. Modelul de conducere comunală din cele 5 noi landuri germane ( a se
vedea Fig. nr. 4.6.) are ca principale caracteristici:
● cetăţenii aleg direct reprezentanţii obştii;
● consiliul local are un preşedinte, un prezidiu sau organ de conducere;
● primarul şi viceprimarul sunt aleşi de Consiliul Local, pe o durată de 4 ani.

92
 Membru

Preşedinte Primarul (în oraşele mari cu

Magistratura)
Prezidiu
Alege
Conduce

Alege
Viceprimari

Adunarea
deputaţilor
orăşeneşti
Controlează

Formează Conduc

Aleg
Comitete

Cetăţeni ADMINISTRAŢIA

Fig.nr. 4.6. Modelul celor 5 noi landuri germane (după reunificare)

(Sursa: Onofrei, p.190)

În cadrul acestor modele, se poate constata alegerea unui director

administrativ („city-manager” sau „burgomasters” al oraşului). Această funcţie este
de inspiraţie americană, iar în exercitarea sa este nevoie de multe calităţi, între care
primează cerinţe şi standarde profesionale înalte, capacitate de previzionare a
fenomenelor financiare, diplomaţie, abilităţi de afaceri, energie, după modelul
afacerilor private („first-class business man”). Deşi candidatul pentru această funcţie
este ales de către membrii Consiliului Local şi va lucra direct cu Primarul, primează
competenţa şi existenţa unei cariere profesionale anterioare de succes şi nu criteriile
de natură politică.

Austria

Republica Federală Austria este o democraţie reprezentativă parlamentară.

Prima republică austriacă a fost instituită în anul 1919, iar prin anexarea acesteia la
Germania, de către regimul nazist, s-a format aşa numita Germanie Mare, situaţie

93
care a durat până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Însă, prin Tratatul de
Stat (semnat în anul 1955), Austria a redevenit stat suveran. Structura administrativă a
Austriei este specifică organizării de tip federal şi cunoaşte trei niveluri:
-nivelul federal, în cadrul căruia funcţionează Parlamentul (bicameral) şi
Guvernul. Guvernul Federal reprezintă cea mai importantă structură administrativă,
fiind condus de un Cancelar, care coordonează, atât activitatea ministerelor, cât şi pe
cea a Cancelariei Federale, având în subordine 132.290 de funcţionari (în anul 2009).
La acea dată, numărul total al angajaţilor din sectorul public era de 350.000 persoane;
-nivelul statelor federate, format din 9 landuri (Burgenland, Carinthia, Lower
Austria, Upper Austria, Salzburg, Styria, Tyrol, Vorarlberg, Viena). Fiecare land are
Parlament şi Guvern, fiind condus de un Guvernator. Landurile au propriile autorităţi
legislative şi executive, iar între principalele lor atribuţii, se găsesc: asistenţa socială,
cultura, educaţia, problemele tinerilor, protecţia mediului, construcţiile etc.
-nivelul administraţiei locale, format din 99 de districte şi 2358 de municipii.
Districtele sunt conduse de un Guvernatori numiţi de la nivelul conducerii landului de
reşedinţă. Din cele 2358 de municipii, 15 au un statut special (sunt recunoscute ca
districte administrative). Municipiile sunt conduse de Primari aleşi (fie de cetăţeni, fie
de membrii Consiliilor Locale). În structurile administrative ale landurilor, precum şi
în cele locale, lucrează 62% din numărul total de angajaţi din sectorul public,
aproximativ 217.000 persoane ( Bundeskanzleramt, 2009)
Reforma administrativă a debutat în anul 2001, prin reexaminarea sarcinilor şi
elaborarea unei strategii. Printre măsurile adoptate, se regăsesc descentralizarea,
privatizarea serviciilor publice, plata taxelor on-line. Începând cu anul 2007, au fost
demarate 40 de proiete de reformă, sub deviza „Eficienţă, Focalizare pe client,
Rapiditate” („Efficiency, Costumer focus, Speed”). Accentul a fost pus pe crearea
ghişeului unic pentru diverse activităţi şi servicii cum sunt înfiinţarea de firme sau
probleme legate de pensii.
În ultimii ani, au loc dezbateri care aduc în atenţie existenţa unui număr prea
mare de autorităţi publice, pentru o ţară cu o suprafaţă de 83.871 km2 . În unele
opinii, se consideră că existenţa şi funcţionarea a zece parlamente este prea mult. De
asemenea, Austria a început sa fie marcată de accente naţionaliste, după venirea la
putere, a fostului Cancelar extremist, Jorg Haider. Au existat îngrijorări din partea
minorităţilor etnice, deoarece dreptul la plăcuţe bilingve în regiunile în care trăiesc
sloveni şi croaţi, încă nu a fost implementat.

94
 Belgia

Belgia este singurul stat din U.E care a trecut recent de la structura unitară la
cea de tip federal.
Prin Constituţia din 1831, care s-a aflat în vigoare până în 1994, dar cu
modificări nenumărate, Belgia este proclamată monarhie constituţională şi stat unitar.
Viaţa politică postbelică a Belgiei a fost marcată de conflicte, uneori cu accente
violente, dintre sudul valon şi nordul flamand. Încă din anul 1968 au apărut tendinţe
de federalizare care au impus reforma organizării administrative a statului.
Drept urmare, prin revizuirea Constituţiei din 1970, s-a renunţat la structura
unitară, deschizându-se procesul de federalizare, iar în 1980 sunt instituite
comunităţile şi regiunile, ca persoane juridice de drept public. O altă revizuire
constituţională, din 1988, s-a finalizat prin transferul de atribuţii legislative
semnificative în seama comunităţilor şi regiunilor.
Revizuirea Constituţiei din 1993, a încheiat practic procesul de federalizare,
deoarece în art. 1 se prevede că Belgia este un stat federal care se compune din
comunităţi şi regiuni. În Belgia, organizarea puterii în raport cu teritoriul este
complexă. Pe de o parte există statul federal cu organele sale, iar pe de alta există
comunităţile şi regiunile având structuri administrative proprii.
Belgia este compusă din:
- trei comunităţi: franceză, germanofonă, flamandă;
- trei regiuni: flamandă, valonă, Bruxelles.
Regiunile sunt împărţite în provincii şi comune, pentru care s-au stabili o serie
de principii directoare, între care se pot menţiona: alegerea directă a membrilor
Consiliilor provinciale şi comunale, descentralizarea, caracterul public al bugetelor şi
conturilor etc. Fiecare provincie este condusă de un Guvernator, are un Consiliu
(organ legislativ) şi un Colegiu (organ executiv). Comunele se află sub tutela regiunii,
iar între atribuţiile acestora se pot menţiona: organizarea învăţământului comunal
primar, păstrarea registrelor de stare civilă, întocmirea listelor electorale, ordinea
publică, calitatea infrastructurii (Alexandru, Gilia, Ivanoff, 2008, p.136). Fiecare
comună este condusă de un Consiliu, iar Primarul este numit de Guvernatorul
regiunii.

95
 Întrucât aria comunităţilor nu coincide în întregime cu aria regiunilor, există
patru spaţii lingvistice: francez, german, olandez, bilingv Bruxelles. De remarcat că
Belgia este un stat federal atipic, întrucât nu există constituţii ale regiunilor şi
comunităţilor şi nici organe jurisdicţionale ale acestora.

4.3. Administraţia locală în state unitare reprezentative ale Uniunii Europene

4.3.1. Franţa

Conform opiniei profesorului francez, Alain Delcamp, Preşedinte fondator al

Asociaţiei pentru Cercetarea Colectivităţilor Locale Europene, „Franţa este un stat
unitar clădit pe centralizare multiseculară, care a realizat o importantă descentralizare
în favoarea colectivităţilor locale”. Procesul descentralizării are o evoluţie
îndelungată, momentele semnificative fiind următoarele:
-anul 1789- crearea comunelor;
-anul 1871- acordarea statutului de colectivităţi locale pentru departamente;
-anul 1884- adoptarea cadrului normativ privind organizarea, funcţionarea şi
stabilirea competenţelor comunelor;
- anul 1944, instaurarea Republicii IV (recunoscută prin Constituţia din 13
octombrie 1946) - adoptarea principiului autonomiei locale;
-anul 1954- înfiinţarea regiunilor;
-anul 1971- manifestarea unei tentative nereuşite de reducere a numărului
comunelor;
-anul 1981- alegerea Preşedintelui Fr. Mittterrand, care a lansat reforma reală
a descentralizării, constatând lipsa de democraţie în cadrul instituţiilor publice,
precum şi caracterul arbitrar al intervenţiilor statale;
-anul 1982- adoptarea Legii descentralizării, ca premisă a reformei
administraţiei locale. Una dintre prevederile importante ale acesteia este aceea că,
prefectul nu mai are dreptul să anuleze actele autorităţilor locale, le poate ataca în
contencios administrativ.
Aşadar, structurile administrative teritoriale ale Republicii Franceze sunt:
regiunile (cu rol de impulsionare a dezvoltării economiei), departamentele (axate pe
solidaritate şi echilibrare intercomunală), comunele (interesate de amenajarea
teritoriului şi asigurarea de utilităţi publice pentru cetăţeni). Atribuţiile principale şi
structurile de conducere ale acestora sunt prezentate în Tabelul nr. 4.2.

96
 Tabelul nr.4.2. Distribuţia de competenţe între Regiuni-Departamente-
Comune
Regiuni (26, din care 4 din
teritorii de peste mări) )
Atribuţii
-adoptarea bugetului
regional
-organizarea serviciilor
administrative regionale
-elaborarea planului de
dezvoltare regională
-organizarea şi finanţarea
transporturilor
-ĩnvăţământ profesional şi
de ucenici
Organe
Consiliul Regional
Preşedintele Consiliului
Prefect de regiune
(reprezentant al statului)
Departamente (100, din
care 4 din teritorii de peste
mări)
Atribuţii
-adoptarea bugetului
departamental
-organizarea serviciilor
administrative
departamentale
-acordarea de ajutoare
sociale
-transport şcolar din afara
perimetrului urban
-plan urbanistic
departamental
Organe
Consiliul General al
Departamentului
Preşedintele Consiliului
Prefect de departament
Comună-„celula
democratică de bază”
(36672 şi 15000 de
organisme de cooperare
intercomunală)
Atribuţii
-adoptarea bugetului
comunal
-organizarea serviciilor
administrative comunale
-plan de dezvoltare
comunală
-transport şcolar intern
-ajutoare de urgenţă
Organe
Consiliul Local
Primarul („puternic”, şef al
serviciilor administrative)
-primarii apelează deseori la
prefect, ceea ce a dus la
creşterea rolului politic al
prefectului;
-sindicate mixte (asocieri
ĩntre primării) pentru a
presta servicii ĩn comun şi
a cofinanţa proiecte

Existenţa celor trei niveluri administrative are un rol benefic în gestionarea

comună a problemelor. De exemplu, în cazul educaţiei, administraţia centrală se
ocupă de învăţământul universitar, regiunile – de cel liceal, departamentele – de
colegii, în timp ce comunele gestionează activitatea şcolilor primare şi a grădiniţelor.
Încheierea de contracte este tot un atribut al administraţiei centrale, întâlnindu-se
contracte de planificare cu regiunile, cu municipalităţile sau cu autorităţile beneficiare
de proiecte cu finanţare europeană.
Franţa este statul Uniunii Europene care are cel mai mare număr de comune,
acestea fiind, colectivităţi locale de bază, spre care sunt direcţionate importante
resurse financiare. Comunele sunt de două tipuri: rurale şi urbane. Autorităţile

97
comunale sunt Consiliul Local (organ deliberativ) şi Primarul (organ executiv).
Primarul este ales de către membrii Consiliului şi exercită, atât atribuţii în numele şi
interesul comunei, cât şi al statului. Conform legii adoptate la 13 august 2004, cele
mai importante atribuţii exercitate în numele comunei sunt:
-execuţia şi controlul deciziilor adoptate de Consiliul Local;
-elaborarea şi execuţia bugetului comunal, gestiunea patrimoniului, asigurarea
spaţiilor pieţelor publice, semnarea de contracte;
-asigurarea şi menţinerea ordinii publice, a siguranţei cetăţeneşti, securitatea
şi salubritatea publică;
-exercitarea de competenţe delegate de Consiliu (contractarea de împrumuturi,
constituirea de clase în şcoli, acţiunea în justiţie);
Sub autoritatea Prefectului, Primarul îndeplineşte atribuţii în numele statului
cum sunt: publicarea de legi şi regulamente, organizarea de alegeri, asigurarea
legalităţii documentelor semnate. De asemenea, sub autoritatea Procurorului
Republicii, Primarul exercită funcţii în domeniul judiciar, ca ofiţer de stare civilă,
respectiv de poliţie judiciară.
Deşi au existat tentative de reducere a numărului de comune, în final s-a
considerat că multitudinea acestora constituie un avantaj, deoarece creează
oportunităţi de asocieri în afaceri. Prin urmare, în prezent, s-au constituit peste 15.000
de parteneriate inter-comunale, prin intermediul cărora au fost efectuate lucrări de
infrastructură şi de asigurare de utilităţi, cu finanţare din diferite surse, inclusiv
fonduri europene.

4.3.2. Marea Britanie

Dezvoltarea administraţiei publice locale britanice, ca şi în alte ţări, este un

fenomen istoric, deoarece colectivităţile teritoriale bine organizate au apărut înaintea
constituirii sistemului central. Astfel, se explică marea amploare pe care a luat-o în
Anglia guvernarea locală, îndeosebi după al doilea război mondial, deşi eforturi de
reformare a acestui sector s-au semnalat încă din anul 1834.
Structura adminstraţiei publice locale cuprinde: comitate, districte, parohii.
Comitatele. Acestea corespund vechii diviziuni a teritoriului; o parte dintre
ele s-au constituit înainte de cucerirea normandă, dar cele mai multe s-au format în
secolele al X lea – al XI lea. Comitatul este echivalentul departamentului în Franţa.

98
Dacă anumite comitate au o unitate istorică, altele s-au format prin divizare. Populaţia
lor variază mult ca număr, de la 30.000 până la 2.250.000 locuitori.
Fiecare comitat are un Consiliu, al cărui membri sunt aleşi din 3 în 3 ani.
Consilierii desemnează funcţionarii adjuncţi, pentru o durată de 6 ani, însărcinaţi să
asigure continuitatea muncii organelor locale de adminstraţie. Aceşti adjuncţi pot
proveni, atât dinăuntrul, cât şi din afara membrilor Consiliului. Consiliul este condus
de un Preşedinte (“Chairman”) şi desfăşoară 4 sesiuni pe an.
Consiliul este însărcinat cu administrarea comitatului, iar cea mai mare parte
a muncii sale se desfăşoară în comisii specializate. Aceste comisii sunt, fie
obligatorii, fie facultative. Consilieri nu sunt retribuiţi pentru munca prestată. Vreme
îndelungată, recrutarea lor s-a realizat din mediile aristocratice. Atribuţiile pe care le
au sunt foarte numeroase şi extrem de variate: educaţie, şomaj, sănătate, locuinţe,
agricultură, servicii de ocrotire a mamei şi copilului, şosele şi poduri. În ultimele
decenii s-a acordat o atenţie deosebită asistenţei sociale şi educaţiei.
Comitatul supraveghează activitatea districtelor şi parohiilor. În cadrul unui
comitat, se acordă o atenţie deosebită burgurilor. Burgurile sunt oraşe, târguri şi sunt
de două categorii:
a) burguri-comitate;
b) burguri-municipale.
a) Crearea burgurilor-comitate s-a datorat acordării de către puterile regale,
a unor privilegii în folosul oraşelor; aceste privilegii dădeau dreptul oraşelor să se
autoadministreze şi să aibă o reprezentare separată faţă de comune, în sistemul local.
Aceste oraşe au fost nominalizate prin legea din 1888, în prezent existând 83 de
burguri-comitate;
b) Oraşele mici şi mijlocii care beneficiază de un statut particular, datorat
libertăţilor obţinute în trecut, se încadrează în categoria burgurilor-municipale. La
sfârşit de mileniu doi, în Marea Britanie erau 309 burguri-municipale, cu o populaţie
variind între 5000-100.000 locuitori.
Districtele. La origine, districtele au fost grupări de parohii sau de case, dar în
prezent ele sunt creaţii artificiale ale unei legi din 1894. Districtele, urbane sau rurale,
sunt administrate de:
- un Consiliu, ales la fiecare 3 ani în cadrul căruia fiecare consilier are în
domeniul său de lucru, o parohie cu 300 locuitori;

99
 - un Preşedinte şi un adjunct ai Consiliului, aleşi de către consilieri, fie dintre
membrii Consiliului, fie din afara acestuia.
Districtele au atribuţii în materie de sănătate, iar în timp, şi-au pierdut
competenţele privind educaţia sau timpul liber. Viaţa administrativă este mult mai
intensă în districtele urbane, decât în cele rurale.
Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale. Ele reprezintă cele mai
vechi şi cele mai mici colectivităţi locale. O lege din anul 1930 a suprimat parohiile
aparţinând districtelor urbane. Cantonate vreme îndelungată în sfera activităţilor de
asistenţă, parohiile au fost supuse unui proces de reformă începând cu anul 1894. De
la această dată, parohiile civile au devenit independente faţă de parohiile ecleziastice.
Organele administrative ale parohiei variază potrivit numărului de locuitori,
după cum urmează:
- parohiile care au mai puţin de 100 locuitori practică o administraţie directă;
- parohiile cu peste 100 locuitori pot să-şi stabilească un Consiliu; acest
Consiliu este obligatoriu pentru parohiile care au mai mult de 300 locuitori.
Consiliul parohial ţine 3 sesiuni pe an. Puterile parohiei sunt limitate. Ea se
supune controlului exercitat de către Consiliul de district rural, şi Consiliul
Comitatului de care aparţine. Este de remarcat, în acest context, faptul că în Irlanda
de Nord, districtele nu sunt divizate în parohii.
În cadrul sistemului britanic, un loc important revine modului în care se
realizează administraţia Londrei. Dintotdeauna, gestiunea capitalei Marii Britanii a
avut un caracter original, ţinând cont de condiţiile în care s-a dezvoltat oraşul şi care
au impus modificarea organizării tradiţionale, practicată până în anul 1945.
În sistemul tradiţional, aglomeraţia urbană fiind atunci de 3,25 milioane
locuitori forma Comitatul de Londra, administrat la nivel central de un Consiliu. La
nivel local, administraţia londoneză s-a realizat de către Corporaţia oraşului şi cele 18
Consilii ale burgurilor metropolitane. În fruntea Corporaţiei, care datează din epoca
medievală, se afla Lordul-Primar. El era ales de către Consiliul Municipal, pentru un
mandat de un an. În ciuda unor disfuncţionalităţi moştenite din trecut, Corporaţia
(“City”) era însărcinată cu administrarea unor sectoare foarte importante, cum este de
exemplu, portul Londrei. Londra era împărţită în 18 burguri (cartiere) metropolitane,
administrate fiecare de proprii primari. Un loc special revine burgului Westminster,
deoarece în acest cartier se află Parlamentul şi Palatul Regal.

100
 Creşterea aglomeraţiei urbane londoneze (la 8.278.251 loc, conform
recensământului din anul 2010) a impus un nou sistem de administrare, adoptat
printr-un act guvernamental. Capitala Marii Britanii are cea mai aglomerată zonă
metropolitană, faţă de oricare alt oraş european. În prezent, Londra este condusă de:
-Primar, ales în mod direct de către cetăţeni, motiv pentru care este considerat
cel mai puternic politician al Marii Britanii. Primarul joacă un rol fundamental în
elaborarea şi implementarea viziunii strategice, precum şi în procurarea resurselor
financiare necesare. Actualul Primar, ales la 2 mai 2008 din partea Partidului
Conservator, este Boris Johnson. Mandatul său expiră la data de 3 mai 2012, când
sunt programate noi alegeri;
-Adunarea Londoneză (“London Assembly”), formată din 25 de membri,
considerată “Câinele de Pază”/ “The Watch Dog”) al londonezilor. Această autoritate
gestionează problemele celor 32 de burguri londoneze (cartierele metropolitane),
precum şi ale oraşului propriu-zis – “City of London Corporation”). Raportul de
analiză a activităţii pentru anul 2011 (publicat pe site-ul www.london.gov.uk), a
evaluat următoarele domenii: siguranţa cetăţeanului, locuinţe, transporturi, sănătate,
economia Londrei, mediu şi schimbări climatice, stadiul de pregătire pentru Jocurile
Olimpice din 2012 (capitala Marii Britanii fiind gazda evenimentului);
- Autoritatea regională “Greater London Authority”, responsabilă cu
administrarea strategică a celor 1579 km2 ai zonelor metropolitane, inclusiv oraşul
londonez propriu-zis. Această autoritate partajează puterea cu cele 32 consilii
corespunzătoare divizării pe cartiere a Londrei şi Corporaţia oraşului.
Începând cu anul 1965, în Marea Britanie a demarat o nouă reformă în
administraţia publică, care a pus accent pe structurile şi aspectele regionale. Marea
Britanie a fost subdivizată în nouă regiuni, din raţiuni de planificare. În fiecare
regiune funcţionează câte un Consiliu şi o Comisie de planificare economică
regională.
Repartiţia atribuţiilor între noile autorităţi vizează, urmărindu-se în egală
măsură, întărirea democraţiei locale şi instituirea unui echilibru între exigenţele de
eficacitate şi afinităţile locale. Noilor regiuni le sunt încredinţate prestarea serviciilor
publice de transport, construcţia de autostrăzi, servicii de poliţie şi stingerea
incendiilor.

101
 Calendarul de aplicare al reformei a debutat prin publicarea unei noi „Carte
administrative a Marii Britanii”, care cuprinde noile comitate şi regiuni, precum şi
noile denumiri ale acestora.
La nivel regional, Marea Britanie este organizată conform tradiţiilor istorice,
în patru regiuni : Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord.
Având în vedere că sistemul juridic britanic este esenţialmente diferit de cel
continental, înţelegerea fenomenului de administraţie teritorială necesită următoarele
precizări :
1. în Marea Britanie nu există garanţii constituţionale în favoarea colectivităţii
teritoriale locale. Parlamentul poate modifica oricând, după cum consideră necesar,
statului juridic al acestora; singura limită reală este puternica tradiţie democratică
britanică ;
2. atunci când se vorbeşte de activitatea autorităţilor locale din Marea Britanie,
termenul folosit este cel de „guvernare locală”, care este echivalentul „autonomiei
locale” utilizat în Europa;
3. în Marea Britanie nu există o autoritate guvernamentală distinctă care să
reprezinte statul în unităţile administrativ-teritoriale, cum este Prefectul. Este însă
nominalizat câte un secretar de stat responsabil cu relaţiile dintre stat şi autorităţile
locale / regionale pentru Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord;
4. colectivităţile locale nu pot acţiona decât în cadrul competenţelor atribuite
prin lege.
Anglia nu are statut de comunitate regională şi nici nu dispune de un nivel
regional de administraţie. Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord au statut de
comunităţi regionale, dispunând de puteri legislative şi executive proprii, astfel:
- în Ţara Galilor funcţionează Adunarea Naţională Galeză şi un Comitet
executiv prezidat de un “Leader”;
- în Scoţia funcţionează Parlamentul Scoţian şi Executivul scoţian condus de
un Prim-Ministru;
- Irlanda de Nord funcţionează Adunarea semi-autonomă şi Comitetul
executiv condus de un Prim- Ministru.
Irlanda de Nord (cu o populaţie de 1,7 mil loc) este împarţită în 6 comitate şi
26 districte. Între atribuţiile comitatelor se pot menţiona: desemnarea
reprezentantului Reginei în teritoriu, a Lordului Locotenent, servicii de poştă,
înmatricularea autoturismelor. Cât priveşte districtele, în sarcina lor intră reciclarea

102
deşeurilor, serviciile comunitare, politica de locuinţe şi dezvoltarea locală. În Irlanda
de Nord, Adunarea semi-autonomă are putere de reglementare în următoarele
domenii: justiţie, patrimoniul comunităţilor locale, educaţie, fond locativ, cultură,
sănătate, administraţie locală. Trebuie menţionat că, din cauza conflictului dintre
protestanţi şi catolicii republicani, Secretatul de Stat pentru Irlanda de Nord poate
suspenda oricând Adunarea, fapt care s-a produs în perioada februarie- iunie 2000 şi
la sfârşitul anului 2002. De asemenea, el deţine competenţe în domenii importante
cum sunt: ordinea publică, politica de securitate, finanţele publice, justiţia penală,
administraţia penitenciarelor, telecomunicaţiile.
După o perioadă de 30 de ani de conflicte sângeroase, caracterizată în politica
mondială, ca una marcată de acte specifice terorismului, razboiului civil şi razboiului
etnic, a fost posibilă semnarea unui acord de pace denumit “Belfast Agreement” sau
“Good Friday Agreement”. Astfel, la 10 aprilie 1998, fostul Prim-Ministru britanic,
Tony Blair, şi Primul-Ministru al Irlandei de Nord, Bertie Ahern, semnau actele care
aveau să aduca linişte, drepturi egale şi eliminarea oricăror discriminări între catolici
şi protestanţi.
Din anul 2010, Irlanda de Nord are un Parlament propriu, iar Guvernul este
condus de Ian Paisley, lider al Partidului Democratic Unionist şi de Martin
McGuinness, unul dintre foştii membri marcanţi ai I.R.A. (“Irish Republican Army”-
„Armata Republicană Irlandeză”) şi figură importantă a partidului Sinn Feinn („Noi
Înşine”). În prezent, cetăţenii Irlandei de Nord decid singuri dacă vor să păstreze o
singură naţionalitate (britanica sau irlandeză), dar pot opta şi pentru menţinerea
amândurora. Însă, cel mai important obiectiv constă în stabilirea încrederii ambelor
părţi, prin eforturi britanice şi nord-irlandeze, comune.

4.3.3. Italia

Regimul administraţiei locale în Italia a fost, până la crearea regiunilor ca

unităţi administrativ-teritoriale, foarte asemănător cu sistemul francez. În momentul
în care Italia şi-a realizat unitatea naţională, regimul administrativ local stabilit a fost
unul puternic centralizator, în sensul că atribuţiile şi competenţele autorităţilor locale
alese sunt subordonate legilor naţionale. Acestea precizează domeniile în care pot
interveni autorităţile locale, precum şi tutela pe care o exercită autorităţile centrale.
Spre deosebire de sistemul german, regimul local instituit este uniform în toată Italia.

103
 La începutul secolului XX, proiectele de reformă avansate au avut ca obiectiv,
să mărească gradul de autonomie al colectivităţilor locale. Însă regimul totalitar al lui
Mussolini a redus progresiv autonomia locală. Printr-o lege asupra guvernării locale
emisă în anul 1934, autorităţile alese au fost înlocuite cu autorităţi numite; în plus, la
nivelul afacerilor locale era numit un reprezentant al puterii centrale.
După război, în anul 1946, a fost propus un nou sistem administrativ, unii
partizani ai descentralizării, mergând până la federalizarea Italiei. Alţii, au propus
revenirea la sistemul administrativ existent înainte de regimul fascist al lui Mussolini.
Constituţia adoptată în anul 1948 a reprezentat un compromis între cele două
alternative. Astfel, Constituţia precizează că Republica italiană este unitară şi
indivizibilă, iar structurile administraţiei publice locale sunt: regiunile, provinciile şi
comunele, în mod identic cu sistemul francez.
Comunele şi regiunile sunt cele mai importante componente ale regimului
administrativ local.
În structura fiecărei comune se disting trei categorii de organe: consiliul, junta
(„giunta”) şi primarul („sindaco”).
Consiliul comunal este adunarea deliberantă, fiind ales pentru un mandat de
câte 4 ani, asemănător sistemului administrativ francez. Numărul consilierilor variază
de la 15 membri (pentru comunele având mai puţin de 3.000 locuitori) la 80 membri
(pentru comunele cu peste 500.000 locuitori). Consiliul se reuneşte cel puţin de două
ori pe an, iar în situaţii mai deosebite, la cererea unui anumit număr de consilieri, el
poate avea şi întruniri cu caracter excepţional.
Consiliul exercită funcţia legislativă la nivelul comunei, însă legile pe care le
adoptă trebuie să se încadreze în contextul naţional. Comunele au obligaţia să
respecte anumite principii administrative, iar obiectivele lor să nu contravină
interesului general. Totodată, operaţiunile pe care le finanţează nu trebuie să aducă
prejudicii grave bugetului.
Consiliul comunal aprobă bugetul şi exercită funcţia de control asupra
activităţii primarului şi a juntei.
Junta este un organ colegial, iar numărul membrilor săi variază în funcţie de
importanţa comunei. Junta nu se află în subordinea Consiliului comunal, ci acţionează
sub conducerea primarului. Fiecare membru al acesteia este responsabil pentru unul
sau mai multe servicii comunale. În plus, Consiliul poate delega o parte din
competenţele proprii, în atribuţiile juntei.

104
 Junta exercită anumite funcţii care, în Franţa, sunt îndeplinite de către primar;
el fiind cel care conduce administraţia comunală, pregăteşte legile şi bugetul
comunei.
În Italia, primarul este „autoritatea supremă” a comunei, însă atribuţiile sale
sunt mai puţin numeroase şi extinse. El îndeplineşte, înainte de toate, funcţii
protocolare, fiind reprezentantul comunei în anumite împrejurări şi având drept de
semnătură asupra documentelor şi contractelor încheiate cu diferiţi parteneri.
Repartiţia puterii între juntă şi primar, ţine mai mult de personalitatea
oamenilor, de factorii locali şi de importanţa comunei, decât de textul legii. Astfel, în
comunele mici, primarul este autoritatea publică principală, spre deosebire de
comunele mari, în care Consiliul şi junta sunt organele administrative de bază, iar
rolul primarului este unul secundar.
Provincia constituie în acelaşi timp, o formă intermediară de colectivitate
descentralizată, dar şi o circumscripţie administrativă-cadru, de acţiune a
administraţiei centrale. Acest al doilea rol este mult mai important decât primul.
Provinciile pot fi divizate în arondismente, în mod asemănător cu împărţirea
departamentelor franceze, tot în arondismente.
În calitate de circumscripţie administrativă, provincia are două organe
esenţiale: Prefectul şi Consiliul administrativ. Prefectul este un funcţionar public
stabilit la nivelul provinciei, dar este reprezentantul puterii centrale în teritoriu. El
beneficiază de puteri discreţionare şi activitatea sa este extrem de politizată, ceea ce
duce la apariţia unor tensiuni cu autorităţile locale care nu împărtăşesc aceleaşi
ideologii politice.
Puterea de control a prefectului este foarte întinsă; autorităţile locale au
obligaţia de a deferi prefectului, toate proiectele de decizie pe care doresc să le
adopte, iar acesta poate să le modifice sau chiar să le anuleze, dacă ele contravin
„instrucţiunilor guvernului central”.
Mai mult, dacă o comună nu-şi îndeplineşte atribuţiile stabilite prin lege,
prefectul poate delega un comisar special care să coordoneze procesul de administrare
la nivel local şi să acţioneze în numele comunei. În fine, prefectul poate să ceară
guvernului, dizolvarea Consiliului comunal şi să numească un înalt-comisar, pentru a
media disensiunile politice şi a preveni formarea blocajelor politice.
Dizolvarea Consiliilor locale a reprezentat o decizie adoptată des în anii „70,
chiar în cazul marilor oraşe ca Roma, Genova, Bari şi Veneţia, datorită disputelor

105
înregistrate în plan politic, în cadrul cărora nici un partid nu a putut obţine majoritatea
absolută.
Consiliul administrativ al provinciei colaborează cu prefectul, pentru a
controla activitatea desfăşurată de autorităţile locale. El cuprinde 10 membri, numiţi
de prefect şi conduşi de către acesta. Controlul desfăşurat este de natură financiară,
atenţia fiind îndreptată mai ales, înspre execuţia bugetului local. În plus, toate
documentele elaborate la nivelul provinciei care au un conţinut financiar, sunt
transmise Consiliului. Acesta poate anula sau amâna rezolvarea unei probleme
(afaceri) locale, dacă se constată că este ilegală sau contravine interesului public.
Constituţia Italiei a prevăzut constituirea a 19 regiuni, determinate de
particularităţile zonale, de diferenţele de nivel al dezvoltării între nordul şi sudul ţării,
precum şi de multitudinea dialectelor utilizate. Aceste elemente au stat şi la baza
reformei regionale care a demarat în anul 1946. Apariţia regiunilor a fost motivată de
pretenţiile de autonomie prezentate de Sicilia, care au determinat autorităţile italiene
să recurgă la soluţia regionalizării, pentru a evita manifestarea unor intenţii
asemănătoare şi în alte părţi ale teritoriului. În felul acesta, s-a rezolvat pe cale
juridică, problema Siciliei, care a devenit o regiune autonomă, dar nu singura din
Italia. Conform Constituţiei revizuite în anul 2001, sunt 20 de regiuni, constituite în
organisme autonome şi care deţin autorităţi proprii, chiar dacă nu au acelaşi statut.
Constituţia declară că 5 regiuni (printre care şi Sicilia) sunt speciale, iar 15
sunt ordinare, ţinând cont de ordinea cronologică de creare a acestora, în decursul
istoriei.Regiunile au o dublă competenţă; pe de o parte, ele dispun de atribuţii
legislative, la fel ca orice stat membru al unei federaţii. Pe de altă parte, ele dispun de
largi competenţe în domeniul administrativ, transferate de la organele centrale, pe
baza reformelor care au demarat după anul 2001, având ca obiect, descentralizarea.

4.3.4. Spania

Numită şi „Ţinutul autonomiilor”, Spania face parte din grupul statelor

Uniunii Europene care au administraţii locale „tinere”. Sistemul administrativ spaniol
poartă amprenta schimbărilor care s-au produs după anul 1978, odată cu instaurarea
monarhiei, după regimul militar al lui Franco, plasând Spania în categoria ţărilor
aflate „în tranziţie”. Fundamentele legale ale arhitecturiii administrative „post-
Franco” au fost puse în anul 1978, prin adoptarea Constituţiei, care a permis crearea

106
Comunităţilor Autonome (regiuni). Acest demers a fost influenţat de conflictele
(uneori cu accente extrem de violente), pe tema „regionalizare” vs „federalizare”,
care au întârziat aplicarea reformelor administraţiei locale. În general, reforma a
urmărit elaborarea unui model de administraţie locală funcţional şi viabil, din punct
de vedere financiar.
După intrarea Spaniei în Uniunea Europeană, procesul de modernizare a
administraţiei locale s-a intensificat, având ca suport juridic, o lege adoptată în anul
1985 (modificată în 1999, respectiv 2003). Ca urmare, comunităţile autonome
(recunoscute de Constituţie) au dobândit puteri legislative şi executive proprii.
Administraţia locală a Spaniei este fondată pe respectarea următoarelor principii:
autonomia locală, participarea democratică, autonomia financiară şi solidaritatea. De
asemenea, se aplică principiul statului unitar ( un mixaj între modelul statului
republican integrat francez şi statul regional italian), precum şi principiul unităţii
economice (în baza căruia toţi cetăţenii spanioli au aceleaşi drepturi şi obligaţii pe
teritoriul Spaniei).
Conform Constituţiei, teritoriul Spaniei este împărţit în comune, provincii şi
comunităţi autonome, cărora li se garantează autonomia, pentru a-şi realiza interesele
specifice. Aşadar, la nivel local, administraţia Spaniei este organizat pe trei niveluri,
formate din:
- comunităţi autonome (17 regiuni): Andaluzia, Aragon, Asturia, Insulele
Baleare, Ţara Bascilor, Insulele Canare, Cantabria, Castilia-Leon, Castilla la Mancha,
Catalonia, Extremadura, Galicia, La Rioja, Regiunea Madrid, Regiunea Murcia,
Navarra, Regiunea Valencia. Din punct de vedere al Nomenclatorului Unităţilor
Teritorial Statistice (N.U.T.S.), care reprezintă un sistem de ierarhizare a teritoriilor
U.E. din punct de vedere economic, aceste regiuni fac parte din categoria N.U.T.S. 1
(mari regiuni socio-economice, având în jur de 2,5 mil loc/regiune). Acest
nomenclator a fost actualizat pentru perioada 1 ianuarie 2012- 31 decembrie 2014;
- provincii (50);
- municipii şi comune (8108), din care 3200 au o populaţie sub 500 de
locuitori; colectivităţile locale de bază au creat 3000 de organisme de cooperare inter-
comunale, după modelul francez.
Fiecare regiune are autorităţi legislative şi executive proprii. În calitate de
autoritatea legislativă, Parlamentul Regional este unicameral, membrii săi sunt aleşi
prin vot direct, iar între sarcinile sale principale se află politica bugetară şi adoptarea

107
legislaţiei cu privire la competenţele regiunilor. De asemenea, membrii
Parlamentului îl aleg pe Preşedintele comunităţii autonome. Regiunile se ocupă cu
planificarea şi construcţia de locuinţe, lucrări de infrastructură, drumuri şi autostrăzi,
porturi şi aeroporturi (care nu sunt de interes naţional), agricultură, păduri, pescuit,
mediu, turism, sport, sănătate. O parte din aceste sarcini se realizează împreună cu
autorităţile centrale, pe bază de acorduri clare. Puterea executivă aparţine Consiliului
Guvernamental („Consejo de Gobierno”), condus de un Preşedinte.
La rândul său, provincia este condusă de un Consiliu („Diputación
Provincial”, ai cărui membri sunt aleşi din rândul consilierilor comunali, asigurând
reprezentativitatea colectivităţilor locale de bază. În fine, la nivel comunal, se
întâlnesc trei tipuri de autorităţi locale, după cum urmează:
a.Consiliul Comunal („Pleno”), ai cărui membri sunt aleşi prin sufragiu
universal direct, conform principiului proporţionalităţii, pentru un mandat de 4 ani;
b. Primarul („Alcalde”), ales de către membrii Consilului Local, care a
devenit, după o lege adoptată în anul 1985, liderul politico-administrativ al
comunităţii. Activitatea primarilor se desfăşoară, fie într-o manieră asemănătoare cu
cea din Franţa, fie cu cea din sudul Germaniei. Trăsătura comună a acestor modele de
lucru este aceea că, Primarul conduce şi controlează administraţia locală, fiind
considerat un politician „puternic”. De aceea este important modul în care lucrează cu
secretarul general al localităţii, trezorierul şi directorul administrativ al serviciilor
locale („city-manager”).
c.Organism executiv („Junta de Gobierno Local”) care are rolul de a
contrabalansa puterea Primarului, ceea ce duce la partajarea puterii executive între
cele două autorităţi.
În anul 2004, guvernul socialist aflat la putere, a elaborat un plan de
modernizare a administraţiei publice, care nu a putut fi aplicat, datorită lipsei de
continuitate politică, în urma pierderii alegerilor (în mare parte, din cauza atentatelor
teroriste produse la 11 martie 2004). Reveniţi la putere, în anul 2008, socialiştii au
constatat că a crescut ponderea angajaţilor din administraţia regională (la 45%), faţă
de administraţia locală (care angajează 20,6% din numărul total de funcţionari
publici). De asemenea, s-a mai constatat o lipsă de resurse financiare pentru
administraţiile locale, care a condus la elaborarea mai multor modele de autonomie
financiară. Oricum, prin Legea nr. 22/ 18 decembrie 2009, s-au produs două
schimbări importante şi anume: creşterea ponderii transferurilor financiare către

108
comunităţile autonome (regiuni), respectiv garantarea accesului egal la servicii
publice de bază, pentru toţi cetăţenii de pe teritoriile spaniole. Autonomia regională
este garantată de Constituţie şi fiecare comunitate are propriul statut, care se trimite,
atunci când se produc modificări, la Curtea Constituţională spre analiză şi aprobare.
Asemenea eforturi au fost făcute, în ultimii ani, de următoarele regiuni: Valencia (10
aprilie 2006), Catalunia (19 iulie 2006), Insulele Baleare (28 februarie 2007),
Andaluzia (19 martie 2007), Aragon (20 aprilie 2007), Castilia-Leon (30 noiembrie
2007). În proces de evaluare la Curtea Constituţională se află statutele regiunilor
Castilla la Mancha, Extremadura, Ţara Bascilor.
Deşi organizarea administraţiei locale din Spania prezintă elemente comune
cu cea italiană, regionalismul în Italia nu este atât de puternic. Cele două state sunt în
căutarea modelului de administraţie publică situat între structura federală şi cea
unitară, dar tendinţa este către federalizare. În prezent, Spania este statul unitar cel
mai descentralizat al Uniunii Europene, care ţine cont de particularităţile culturale,
lingvistice şi istorice ale teritoriului. Cu toate că statul recunoaşte existenţa
comunităţilor autonome, Constituţia vorbeşte despre „unitatea indisolubilă a naţiunii”.

4.4. Raporturile administraţie locală-administraţie regională în contextul

politicii de coeziune

Nivelurile de administraţie locală, respectiv regională reprezintă un sector

foarte important în Uniunea Europeană (care are 129.999 colectivităţi locale),
deoarece asigură o gamă extrem de largă de servicii publice (sănătate, educaţie,
transport public, poliţie, pompieri, utilităţi). De asemenea, în ultimii ani, tot în
sarcina acestor structuri administrative au trecut amenajarea teritoriului, problema
ajutoarelor sociale, amenajarea de parcuri şi spaţii verzi etc. Prin urmare, au sporit
cheltuielile totale ale administraţiilor locale şi regionale, care reprezintă 15,5% din
P.I.B. al UE-27 şi 33,9% din ansamblul cheltuielilor publice ale statelor membre
(Commission Européenne, 2009, p.5). Statisticile europene au clasificat statele
membre, potrivit acestor niveluri administrative, pe trei eşaloane (colectivităţi locale
de bază, departamente, regiuni), după cum se vede în Tabelele nr. 4.3 şi 4.4.:

Tabel nr. 4.3 Niveluri ale administraţiei locale în state membre ale Uniunii Europene
(UE-15)

109
Ţara Nivel de bază Nivel Nivel regional
Comuna/oraş departamental
Danemarca 271 comune, cu statut 13 comitate + 2 5 regiuni
de colectivităţi locale oraşe-comitat
(Copenhaga,
Frederiksberg)
Finlanda 416 comune, 19 regiuni de 6 provincii cu statut
350 de organisme de dezvoltare cu statut de
cooperare circumscripţii
intercomunală administrative ale
statului
Franţa 36.683 comune, 100 departamente, 26 regiuni cu statut
15.000 de organisme din care un oraş- de colectivităţi
de cooperare departament (Paris) locale (din care 4
intercomunală „peste mări”)
Grecia 914 oraşe, 271 50 departamente 13 regiuni
comune
Irlanda 114 colectivităţi 26 comitate 8 regiuni
locale
Luxemburg 116 comune 3 districte -
Olanda 443 comune 12 provincii -
Portugalia 308 municipii, 4259 18 districte 5 regiuni
parohii
Marea Britanie -36 districte 34 comitate Ţara Galilor,
metropolitate, 238 Irlanda de Nord,
districte cu statut de Scoţia (statut de
colectivităţi locale, comunităţi
10.000 parohii regionale)
(Anglia);
-22 circumscripţii
(Ţara Galilor);
-32 circumscripţii
(Scoţia);
-26 districte (Irlanda
de Nord)
Suedia 290 comune 20 comitate -
Italia 8101 comune 103 provincii 20 regiuni
Spania 8108 comune 50 provincii 17 regiuni
Germania 14.685 comune, 117 323 districte 16 landuri
oraşe
Austria 2358 comune 99 districte 9 landuri
Belgia 589 comune(19- 10 provincii (5- 3 regiuni
reg.Bruxelles, 262- reg.Valonă, 5- (Bruxelles, Valonă,
reg.Valonă, 308-reg. reg.Flandra) Flandra)
Flamandă) 3 comunităţi
(flamandă,
franceză, germană)
(Sursa: Règlement (UE) no 31/ 18.01.2011)

110
 După cum se poate observa, în Tabelul 4.3., cele trei niveluri administrative
sunt prezente în aproape toate statele mai vechi ale Uniunii Europene şi anume:
Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Portugalia, Marea Britanie, Italia,
Spania, Germania, Austria, Belgia. Se constată că existenţa celor trei niveluri nu este
influenţată de structura unitară sau federală a statelor membre.

Tabel nr. 4.4 Niveluri ale administraţiei locale în state membre ale Uniunii Europene
(UE-12)
Ţara Nivel de bază Nivel Nivel regional
Comuna/oraş departamental
Bulgaria 264 comune, divizate
în sectoare sau
arondismente (în
oraşe)
Cehia 6249 comune 14 regiuni
Cipru 491 comune, 33
municipii
Estonia 194 comune, 33 oraşe
Letonia 527 comune 26 districte
Lituania 60 comune 48 districte
Malta 68 comune, 11 oraşe
Polonia 2478 comune 314 comitate 16 regiuni
România 2854 comune, 211 41 judeţe +
oraşe, 108 municipii, municipiul
Bucureşti (oraş
capitală)
Slovacia 2831 comune 8 regiuni
Slovenia 210 comune
Ungaria 3175 comune 19 comitate
(Sursa: Règlement (UE) no 31/ 18.01.2011)

Conform datelor din Tabelul nr.4.4., se constată că ţările care au intrat în

Uniunea Europeană după anul 2004, sunt organizate pe două niveluri administrative
(local şi departamental), cu excepţia Poloniei, în care se întâlneşte şi nivelul regional.
România, ca majoritatea statelor nou intrate în U.E. este organizată pe două eşaloane
administrative (comune-oraşe-municipii, respectiv judeţe), iar cele 8 regiuni de
dezvoltare existente nu au structuri de conducere. Ele au fost constituite din raţiuni
economice, în vederea atrageriii de fonduri europene, înainte şi după aderare. Pe de
altă parte, problematica reglementării regiunilor s-a realizat cu ajutorul
Nomenclatorului Unităţilor Teritorial Statistice (N.U.T.S), adoptat în anul 2003 de
către Parlamentul European şi supus amendamentelor, periodic.

111
 Nomenclatorul divizează teritoriul statelor membre ale U.E. şi efectuează o
ierarhizare a acestora, atât din punct de vedere al numărului de locuitori, cât şi din cel
al gradului de dezvoltare, după cum urmează:
- NUTS 1 include mari regiuni socio-economice, cu o populaţie cuprinsă între
3-7 milioane locuitori;
- NUTS 2 corespunde acelor regiuni cu o populaţie cuprinsă între 800.000-3
000.000 locuitori, care sunt eligibile pentru investiţiile finanţate din fonduri europene;
de ex regiunile din România sunt în categoria NUTS 2;
-NUTS 3 înglobează mici regiuni, cu o populaţie cuprinsă între 150.000-
800.000 locuitori, pentru care se fac analize specifice, particularizate pe situaţii-tip.
Conform NUTS care se aplică de la 1 ianuarie 2012, în statele din Uniunea
Europeană sunt: 97 regiuni în categoria NUTS 1, 270 regiuni în categoria NUTS 2,
1294 regiuni în categoria NUTS 3.
Utilitatea acestei clasificări este argumentată prin:
-colectarea, dezvoltarea şi armonizarea statisticilor regionale ale Uniunii
Europene;
-efectuarea de analize social-economice ale regiunilor;
-elaborarea cadrului de acţiune al politicii regionale, de ex regiunile eligibile
pentru acordarea de fonduri structurale sunt NUTS 2.
Astfel, se creează premise favorabile pentru ca analizele comparative să fie
efectuate între aceleaşi tipuri de regiuni, pentru ca rezultatele să fie omogene şi
concludente, pe un teritoriu în care trăiesc 500 de milioane de oameni.
Din punct de vedere al gradului de dezvoltare economică regiunile Uniunii
Europene se clasifică, astfel:
-regiuni mai puţin dezvoltate, în care P.I.B./loc este mai mic de 75% faţă de
media U.E;
-regiuni de tranziţie, în care P.I.B./loc este cuprins între 75-90 % faţă de
media U.E;
-regiuni dezvoltate, în care P.I.B./loc depăşeşte 90% faţă de media U.E.
Pe acest temei a fost elaborată şi implementată politica de dezvoltare
regională, axată pe investiţii, care-şi propune să susţină competitivitatea şi creşterea
economică, îmbunătăţirea calităţii vieţii, crearea de locuri de muncă şi dezvoltarea
durabilă. Politica regională urmăreşte concentrarea resurselor în zone în care
rezultatele sunt mai puţin semnificative, fiind expresia solidarităţii Uniunii Europene

112
cu ţări şi regiuni mai puţin dezvoltate. Obiectivul politicii regionale constă în
reducerea disparităţilor economice, sociale şi teritoriale majore, dintre regiunile
Uniunii Europene. Investiţiile principale sunt focalizate spre: infrastructura de
transport, extinderea reţelei de internet, stimularea I.M.M.-urilor din zone
defavorizate, implementarea proiectelor de mediu, îmbunătăţirea nivelului de educaţie
şi al competenţelor, inovare, realizarea de noi produse şi metode de producţie,
eficienţă energetică, combaterea schimbărilor climatice.
Politica regională este o componentă a politicii de coeziune, aceasta din urmă
având o viziune mai largă. Politica de coeziune cuprinde, atât dezvoltarea economică
a regiunilor, susţinerea grupurilor sociale vulnerabile, cât şi durabilitatea socială şi
ecologică a dezvoltării, precum şi respectul faţă de caracteristicile teritoriale şi
culturale ale diferitelor părţi ale U.E. Această viziune complexă se reflectă şi în ceea
ce priveşte varietatea fondurilor, programelor, ariilor de intervenţie şi parteneriatelor.
(Von Breska, 2010, p.257).
Politica de coeziune se aplică de la data de 24 iunie 1998, când Consiliul
European a convenit asupra unui regulament care prevedea alocarea fondurilor
Uniunii Europene în contextul „coeziunii economice şi sociale”, o expresie introdusă
cu doi ani înainte de Actul Unic European. Astfel, politica de coeziune a devenit una
dintre cele mai importante şi dezbătute politici ale U.E. Politica de coeziune este
„mâna vizibilă a pieţei care urmăreşte să asigure o dezvoltare echilibrată şi durabilă,
favorizând în acelaşi timp, integrarea economică în toate ţările U.E. (Von Breska,
2010, p.3). De remarcat că, politica de coeziune este o politică locală, care atribuie
un rol improtant fiecărui teritoriu european, în sensul că acesta nu reprezintă un
obstacol în calea dezvoltării economice. Valoarea adăugată a politicii de coeziune
constă, nu numai în investiţiile de dezvoltare şi creare de locuri de muncă, ci şi în
reducerea disparităţilor, punând în valoare capacitatea de acţiune şi competenţa
autorităţilor locale.
După mai bine de două decenii de implementare a politicii de coeziune, se
poate constata că o mare parte din obiectivele iniţiale au fost atinse, dar altele
întâmpină obstacole, în special de natură financiară. Nu trebuie uitat faptul că, în
ultimii ani, statele Uniunii şi-au desfăşurat activitatea în contextul unei crize
financiare profunde, care a dus la scăderea P.I.B. al U.E. de la 12.495.000 milioane
euro (2008) la 11.791.000 milioane euro (2009) . Scăderea P.I.B. a fost de 4,1% în
statele din zona euro şi 4,2% în statele UE-27. De asemenea, există o polarizare în

113
privinţa aportului la constituirea P.I.B., în sensul că 71,6% din acesta se creează în
doar 5 state (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania), mărind disparităţile în
cadrul spaţiului U.E. (Eurostat Yearbook, 2010, p.34).
Dincolo de aspectele îngrijorătoare care constituie piedici în calea politicii de
coeziune, analiza sintetică a ultimului raport privind coeziunea economică, socială şi
teritorială (2010) pune în evidenţă următoarele:
-inegalităţile între regiunile U.E. se reduc, deoarece diferenţele la nivel de
P.I.B./loc s-au diminuat semnificativ. La finele anului 2009, peste 93 miliarde euro s-
au alocat unor proiecte specifice pe teren, echivalent cu peste 27% din fondurile totale
alocate pentru perioada 2007-2013. Cea mai mare injecţie de fonduri s-a efectuat în
statele baltice, cel mai tare afectate de recesiune, plăţile ridicându-se la aproximativ
4% din P.I.B. în Estonia şi Lituania şi 2,5% în Letonia. Plăţi importante au fost făcute
şi în Ungaria şi Polonia (2% din P.I.B.). Cele mai mari rate de absorbţie a fondurilor
europene s-au înregistrat în Estonia, Lituania, Irlanda (confruntate cu o scădere a
investiţiilor şi consumului). Cel mai bun utilizator de fonduri europene s-a dovedit a
fi Spania, care a reuşit să construiască 1200 km de drumuri şi autostrăzi, să extindă
reţeaua de trenuri de mare viteză cu 850 km şi să construiască 2600 km de conducte
submarine;
- regiunile mai dezvoltate ale U.E. sunt mai competitive datorită gradului de
inovare, pregătirii superioare a resursei umane, capacităţii de a crea locuri de muncă
şi calităţii infrastructurii;
-în zonele mai puţin dezvoltate, gradul de satisfacţie personală şi sentimentul
de bunăstare depind foarte mult de venitul familiei, dar această constatare nu este
valabilă şi pentru regiunile mai dezvoltate ;
- în ceea ce priveşte sustenabilitatea mediului, se constată că gradul de poluare
este mare în toate oraşele europene, dar nu toate regiunile sunt expuse unor riscuri
legate de schimbările climatice, în aceeaşi măsură.
În viitor, este nevoie de o mai bună coordonare între politica de dezvoltare
regională europeană şi politicile naţionale, în vederea realizării obiectivelor politicii
de coeziune (economică, socială şi teritorială) axate, în special, spre creşterea
competitivităţii, ocuparea mai bună a forţei de muncă şi protejarea mediului.

114