UNIVERSITATEA ‘‘ALEXANDRU IOAN CUZA’’ DIN IAȘI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT EUROPEAN

REFERAT

Tema: Statutul funcționarului public European. Funcția

publică în Republica Moldova.

A elaborat
Masterandul
Vitali DUȘCINSCHI

BĂLȚI, 2021
 1.Aspecte de drept comparat privind noțiunea de funcție publică și funcționar public.

În funcţionarea administraţiei publice necesitatea funcţiei este cea care determină

înfiinţarea organului (forma), căruia îi vor fi conferite prin lege puteri (competenţe). Orice
reformă administrativă trebuie să înceapă cu stabilirea funcţiilor şi apoi, în temeiul acestora, să
fie configurat organul administrativ, din punct de vedere al identificării bazei materiale şi de
personal şi al fixării competenţelor. Funcţia reprezintă misiunea, necesitatea socială regăsită în
structura unor atribuţii care ar trebui să fie realizate într-un cadru instituţional în vederea
satisfacerii în condiţii cât mai bune a interesului public.1
Serviciile publice sunt consacrate în acquis-ul comunitar şi literatura juridică de la nivelul
Uniunii Europene sub denumirea de servicii de interes general. Protocolul nr. 26 privind
serviciile de interes general la Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene nu defineşte acest
concept. În practica Uniunii Europene, termenul de servicii de interes general se referă la
servicii, cu sau fără caracter economic, pe care Statele Membre le consideră ca fiind de interes
general şi pe care le supun în consecinţă unor obligaţii de serviciu public specifice. 2
Cu toate că definirea noţiunii de funcţie publică este aparent uşoară oprindu-ne asupra
noţiunilor utilizate în diferite sisteme de drept, se poate observa că este dificil de identificat
expresii prin care să traducem cu exactitate această noţiune. Spre exemplu, noţiunea de fonction
publique (funcţia publică) în Franţa este explicată prin noţiunea de civil service (serviciu civil, în
traducere literară) în Marea Britanie şi prin cea de offentlicher Dienst (serviciu public, în
traducere literară) în Germania. Cu toate că aceste expresii nu corespund perfect de la o ţară la
alta, în aceste trei ţări, termenii amintiţi sunt utilizaţi pentru a ne referi la funcţionarii publici,
devenind sinonime cu administraţia în limbajul curent. În Franţa, conceptul de funcţie publică
are în vedere şi funcţionarii publici ce acţionează la nivelul colectivităţilor locale, pe lîngă cei
care se regăsesc la nivelul administraţiei statale. În Germania, deşi numărul funcţionarilor este
mai mic decît în Franţa, statutul funcţionarilor publici se aplică la mai puţin de jumătate din
personalul administraţiei, în timp ce în Franţa, se aplică la toate funcţiile publice permanente. 3
Funcţia publică este aproape sinonimă cu personalul administrativ, în Belgia, Grecia,
Spania, Franţa, Olanda, Irlanda şi Portugalia. În alte state, cum sunt Germania şi Luxemburg,
există o delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de-o parte, şi angajaţii şi
lucrătorii din administraţie, ce se supun regulilor dreptului muncii, pe de altă parte. În Marea
1
Săraru C-S. Drept administrativ. Probleme fundamentale ale dreptului public. București: C.H. Beck, 2016, p.375.
2
Focşăneanu D., Şuţa C., Tatu C., Popescu M. Serviciile publice. Consideraţii asupra legislaţiei şi practicii
comunitare în domeniu, în contextul elaborării proiectului codului administrativ. În: Revista Transilvană de Ştiinţe
Administrative, nr. 1(28), 2011, p. 32.
3
Titirişcă C. Consideraţii teoretice cu privire la funcţia publică europeană. În: Legea şi viaţa, nr.2, 2009, p. 47.
Britanie funcţia publică se rezumă doar la agenţii civili ai statului reprezentând doar o mică parte
din personalul administrativ.4
În ce privește nivelul Uniunii Europene există două mari categorii de funcţionari:
funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor europene şi care pot fi desemnaţi cu titulatura
generică de funcţionari publici europeni, pe de o parte, iar pe de altă parte, corpul funcţionarilor
care lucrează în administraţia proprie a fiecărui stat. Fiecare stat membru reglementează regimul
corpului de funcţionari proprii în acord cu exigenţele sistemului legislativ autohton. Cu privire la
funcţionarii europeni, reglementarea statutului acestora revine instituţiilor comunitare. În ceea ce
priveşte reglementarea funcţiei publice, există în ţările Uniunii Europene o dispută între
concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în situaţia adoptată în
reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual. 5 Între cele două soluţii posibile
diferenţa majoră constă în încadrarea funcţionarului în sfera instituţiilor de drept public, model
adoptat de legislaţia din ţara noastră, sau în sfera instituţiilor dreptului privat.
Analizând principalele reglementări referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici din
diferite state ale Europei, observăm că putem identifica o serie de asemănări, dar şi deosebiri
semnificative. Realizarea unor comparaţii între modalităţile în care statele înţeleg să instituie
norme aplicabile funcţiei şi funcţionarilor publici, ne obligă să ne întrebăm dacă există un model
ideal de a reglementa funcţia publică, model care să fie aplicat în cât mai multe sisteme
administrative europene, în special în acele sisteme care îşi propun să realizeze reforme în
domeniul funcţiei şi funcţionarilor publici. În cele ce urmează vom încerca să amintim
deosebirile şi asemănările care caracterizează noțiunea de funcție publică în Republica Moldova.
Din definițiile de mai sus nu am identificat nici o noţiune a funcţiei publice, în conţinutul
căreia ar figura cerinţe privind conduita şi răspunderea. Funcţia publică trebuie să prefigureze, pe
lângă cerinţe precum respectarea cu stricteţe a reglementărilor constituţionale şi legale,
profesionalismul, onestitatea şi dinamismul, eficienţa şi responsabilitatea. 6
Însă trebuie de menţionat că dispoziţiile Legii cu privire la funcţia publică şi statutul
funcţionarului public nu se extind asupra tuturor categoriilor de persoane din autorităţile publice,
cum ar fi: persoanele ce exercită funcţii de demnitate publică; 7 personalul încadrat, pe baza
încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică; şi
personalul din autorităţile publice care desfăşoară activităţi auxiliare de secretariat, protocol şi
administrative (pază, întreţinere-reparaţii, gospodărire şi deservire), de administrare a sistemelor

4
Apostol T. D. Instituţii administrative europene. Bucureşti: CH Beck, 2006, p. 156.
5
Alexandru I., Cărăuşan M., Bucur S. Drept administrativ. Bucureşti: Lumina Lex, 2005, p. 296.
6
Guţuleac V. Drept poliţienesc. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015, p. 226.
7
Popov R. Persoana cu funcţie de demnitate publică în calitate de subiect special al infracţiunilor prevăzute în
capitolului XV din partea specială a Codului penal Partea I. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.7, p. 64.
informaţionale, inclusiv de introducere şi prelucrare a informaţiei ce asigură funcţionarea
autorităţii publice.
Analiza naturii juridice a funcţiei publice impune analiza originii şi regimului juridic pe
care aceasta se fundamentează. Astfel, funcţia publică rezidă în dreptul cetăţenilor la
administrare, care potrivit art. 39 din Constituţie, au dreptul de a participa la administrarea
treburilor publice, care presupune dreptul de a ocupa funcţii (posturi, ranguri) în autorităţile
publice, în cadrul cărora se desfăşoară activităţi de interes general (public).
În raport cu complexitatea şi natura sarcinilor, cu nivelul de importanţă şi responsabilitate,
fiecare categorie de funcţii publice se împarte în grupuri, specificate în Clasificatorul unic al
funcţiilor publice, aprobat prin Legea nr. 155 din 21.07.2011.
Eforturile ţărilor europene de a profesionaliza serviciul public şi de a spori capacitatea
instituţională au condiţionat iniţierea, pregătirea şi implementarea continuă a reformelor în
domeniul respectiv în Republica Moldova. UE exercită o influenţă puternică în vederea
profesionalizării serviciului public, care este o precondiţie pentru aderarea la UE. Introducerea
principiilor europene de administrare vizează o nouă abordare a politicii în domeniul serviciului
public. Preluarea principiilor europene, precum previzibilitatea şi răspunderea, imparţialitatea,
integritatea profesională, meritocraţia şi neutralitatea politică trebuie să se realizeze prin lege şi
să se reflecte în atitudinile funcţionarilor publici şi în procesul de gestionare a serviciului public.
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2009, având ca scop asigurarea realizării unui serviciu public stabil, profesionist,
imparţial, transparent şi eficient în interesul societăţii şi al statului.8 Astfel, Legea nr. 158/2008
este mai consistentă, soluţionează mai multe probleme depistate, vine să îmbunătăţească cadrul
de reglementare în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarului public. Obiectul de
reglementare al legii nominalizate îl constituie statutul funcţionarului public şi raporturile
juridice dintre funcţionarul public şi autoritatea publică în care activează. La elaborarea acesteia
s-a ţinut cont de prevederile Concepţiei cu privire la politica de personal în serviciul public,
Recomandaţiei nr. (2000) 6 cu privire la statutul oficialilor publici în Europa, de experienţa unor
ţări-membre ale UE (în special, Letonia, Lituania, Estonia, România, Ungaria, Bulgaria,
Polonia); de propunerile şi obiecţiile expuse de autorităţile publice şi de alţi factori interesaţi.
Analiza evoluţiei managementului funcţiei publice şi a funcţionarului public în Republica
Moldova relevă faptul că acest domeniu a cunoscut, în aproximativ două decenii, o dezvoltare
ascendentă, care a înglobat experienţe internaţionale, dar, totodată, şi-a accentuat propria iden-
titate şi individualitate.

8
Ребежа Н. Правовой статус государственного служащего. În: Jurnalul Juridic Naţional, 2018, nr.3, p. 70.
 2.Analiza comparată a statutului funcţionarului public.
Profesorul Antonie Iorgovan remarca faptul că, şi în prezent, în ţările Uniunii Europene se
menţine o mai veche dispută între concepţia care porneşte de la existenţa statutului legal al
funcţiei publice, concepţie care stă la baza unui regim unilateral de drept public, şi concepţia
statutului contractual, care generează un regim juridic de drept privat. 9 Natura contractuală a
funcţiei publice a fost pusă în discuţie în mai multe ţări, dar mai ales în Franţa. Astfel, prin
jurisprudenţa sa, Consiliul de Stat a stabilit modul de determinare a caracterului administrativ al
contractelor de angajare a personalului din administraţie. Prin două decizii celebre din 1954 s-a
statuat că au caracter administrativ şi determină calitatea de agent public acele contracte prin care
se conferă personalului angajat funcţia de „a participa direct la executarea sau de a executa
propriu-zis serviciul administrativ” sau, potrivit doctrinei, este vorba despre contracte care
încredinţează agenţilor respectivi „funcţii corespunzând specialităţii serviciului public
respectiv”.10
În Franţa, deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789,
iar Camerele Parlamentului au examinat de-a lungul vremii diferite propuneri legislative, primul
mare Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1946.11
Germania se caracterizează printr-o situaţie aparte, fiind un stat federal, în care doar unul
din patru funcţionari publici este angajat la nivelul guvernului federal sau în agenţiile federale.
Privatizarea căilor ferate, a poştei şi a telecomunicaţiilor a redus şi mai mult această proporţie.
În Germania se face în mod tradiţional distincţia între funcţionarii supuşi unui statut de
drept public unilateral şi angajaţii şi lucrătorii pe bază de contract. Distincţia se bazează pe
diferenţa dintre funcţii: în principiu, doar funcţionarii pot exercita prerogative de putere publică
sau atribuţii de satisfacere a interesului general, funcţii care trebuie asumate de funcţionari, odată
ce activitatea pe care o realizează prezintă un caracter permanent.
Dreptul german este singurul, în prezent, care adaugă un element important la definiţia
funcţionarului public. Astfel, prin Statutul funcţionarilor publici se precizează că această calitate
nu poate fi acordată decât pentru exercitarea „prerogativelor de putere publică sau a
prerogativelor care, pentru raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării bunei funcţionări a Statului sau
a vieţii publice, nu pot fi încredinţate exclusiv unor persoane de drept privat.
În Olanda există două categorii de agenţi publici: funcţionarii numiţi printr-un act
unilateral, dispunând de un statut public, şi contractualii, care beneficiază de un contract de drept
privat. În general, cel interesat este, înainte de a deveni funcţionar, agent contractual. Nu sunt

9
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. vol. I, ediţia a 4-a, Bucureşti: All Beck, 2005, p. 580.
10
Vedinaş V. Câteva aspecte legate de privatizarea funcţiei publice. Analele Universităţii din Bucureşti, seria Drept,
Bucureşti, 1998, p. 84.
11
Apostol T. D. Op. cit., p. 163.
consideraţi funcţionari de stat, în sensul strict al noţiunii, cadrele didactice, poliţiştii, magistraţii
şi militarii.
Se poate afirma că un statut juridic particular funcţionarilor, statut supus regulilor dreptului
public cu caracter unilateral, conţinând dispoziţii legislative şi regulamentare, se regăseşte în
oricare ţară a Uniunii Europene, alcătuind un drept al funcţiei publice, distinct de dreptul muncii.
Şi în doctrina românească, referitor la raportul de serviciu (obiectul de reglementare al
statutului funcţionarului public), a fost discutată natura juridică a acestuia. Astfel, specialiştii de
dreptul muncii consideră că raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de dreptul
muncii şi nu un raport de drept administrativ. 12 Autorii de drept administrativ consideră că natura
juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui
raport juridic, respectiv: părţile, conţinutul şi obiectul său. 13 Astfel, în opinia majorităţii autorilor
de drept administrativ, raportului de serviciu i se aplică regimul juridic de drept public, fiind un
raport juridic de drept administrativ. Alte prevederi din domeniul funcţiei şi funcţionarului
public, vis-a-vis de care putem identifica asemănări şi deosebiri, sunt acele reglementări care se
referă la cariera funcţionarului public (structură, condiţii de acces la funcţia publică, selectare,
promovare), la drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, la categoriile de funcţii publice şi
funcţionari, precum şi la răspunderea disciplinară a acestora.
În perimetrul european, din perspectiva integrării europene, analizând modelele care au stat
la baza organizării administraţiei comunitare, au fost identificate trei modele existente principale,
şi anume: modelul englez, modelul francez şi modelul german.14
Spre exemplu, în dreptul francez, stagiarii nu sunt funcţionari, în sensul că lor nu li se
aplică un statut general al funcţiei publice, ci doar unele reguli speciale. Noţiunea de stagiar nu
este însă specifică doar dreptului francez, în majoritatea ţărilor Uniunii Europene fiind necesară
pentru funcţionari o perioadă de stagiu înainte de a fi efectiv numiţi, perioadă care variază de la 6
luni în Belgia, până la maxim 5 ani în Germania. 15 În majoritatea ţărilor europene, cu excepţia
Spaniei, Franţei şi Portugaliei, stagiarii sunt consideraţi funcţionari, beneficiind de prevederile
statutului, mai puţin în ceea ce priveşte garantarea funcţiei.
În Germania există, sub aspect formal, atâtea tipuri de funcţii publice câte Landuri sunt,
cărora li se adaugă o funcţie publică federală. Totuşi, există o mare similitudine între statutul
funcţiei publice federale şi dispoziţiile legii-cadru cărora li se conformează statutele Landurilor.
La rândul lor, funcţionarii locali se integrează, sub aspect juridic, funcţiei publice din Landul
căruia îi aparţin.
12
Beligrădeanu Ş. Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor
publici. În: Revista Dreptul, nr. 2, 2000, p. 7-14.
13
Trăilescu A. Un alt punct de vedere asupra naturii juridice a raportului de serviciu. În: Juridica, nr. 6, 2000, p. 217.
14
Alexandru I. Administraţia publică şi integrarea europeană. În: Revista de drept public, nr. 1-2, 1997, p. 114-115.
15
Apostol T. D. Op. cit., p. 164.
 În Franţa, vom distinge între funcţia publică propriu-zisă, ce se supune legii privind
drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, pe de-o parte, şi militarii şi magistraţii, pe de altă
parte, supuşi fiecare unor reglementări specifice. Statutul funcţiei publice în Franţa reprezintă o
codificare de principii. Existenţa unui statut evită confuzia între agent şi funcţia pe care o
exercită.
În Franţa şi Spania, ansamblul funcţiei publice se divide nu doar în trei sau patru categorii
orizontale ci, de asemenea, în mai multe sute de corpuri şi tipuri de funcţii. Statutele particulare
conţin reguli specifice, completând Statutul general al funcţiei publice. Anumite statute
particulare conţin şi reguli derogatorii de la principiile generale ale statutului funcţiei publice.
Astfel, orice funcţionar public spaniol sau francez, se supune la două tipuri de reglementări
suprapuse, şi anume, celor din statutul special aplicabil corpului din care acesta face parte şi cele
din statutul general. Funcţionarii din alte ţări, de regulă, se supun dispoziţiilor unui singur statut.
Odată cu obţinerea funcţiei, persoana devine funcţionar public, iar aceasta, din punctul de
vedere al savantului A. Iorgovan, este de neconceput în afara principiilor generale ale statutului
funcţiei publice.16
Cu referire la modul de stabilire a statutului juridic al funcţiei publice, exponenţii doctrinei
naţionale17 menţionează că acesta se determină prin nivelul organizatorico-juridic al autorităţii
publice care angajează funcţionarul, locul şi rolul funcţiei în structura autorităţii publice,
caracterul şi nivelul de competenţă profesională care se cer pentru ocuparea funcţiei respective. 18
În opinia savanţilor, într-o formulă mai restrânsă, statutul juridic al funcţiei publice include
drepturile, obligaţiile, răspunderea funcţionarului public şi cerinţele faţă de calificarea acestuia.
Pe aceiaşi linie de idei, autoarea M. Orlov este de părerea că statutul funcţiei publice „nu este
altceva decât competenţa (atribuţiile şi împuternicirile) atribuită prin lege şi acte normative
funcţiei date”.19
În accepţiunea autorului V. Prisăcaru, normele juridice ce reglementează condiţiile care
trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a ocupa o funcţie publică constituie parte
componentă a statutului juridic al funcţiei publice.20
Analiza opiniilor doctrinare cu referire la statutul funcţiei publice ne permite să
concluzionăm că cerinţele privind experienţa profesională şi calităţile morale ale candidatului
de asemenea pot fi considerate parte componentă a statutului.
16
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. I, ed. a III-a. Bucureşti: All Beck, 2001, p. 648.
17
Bantuş A. Noţiunea şi conceptul serviciului public. În: Probleme ale edificării statului de drept în Republica
Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2003 p.157-197; Костаки Г.И., Игнатьев В.П., Кушмир В.Т.
Административное право. Книга 1 – Общая часть. Chisinău: Tipografia. Prag-3, 2002. С. 472.
18
Sîmboteanu A. Teoria administraţiei publice. Chişinău: CEP al USM, p. 163.
19
Orlov M. Statutul juridic al funcţionarului public. În: Administrarea publică, 2003, nr.2, p. 612.
20
Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român, partea generală, ediţia a II-a revăzută şi adăugată. Bucureşti:
ALL, 1996, p. 200.
 Odată cu numirea în funcţia publică, persoana îşi dobândeşte un nou statut - de funcţionar
public. Teoria statutară este pusă în aplicare cu acurateţe prin practica şi cadrul legislativ al
multor ţări din Europa continentală, în care există legi speciale privind principiile generale ale
serviciului public, drepturile şi obligaţiile funcţionarului public, norme juridice care determină
statutul juridic general al funcţionarului public.
Autorul A. Sîmboteanu consideră că totalitatea normelor juridice care reglementează
profesia de funcţionar public ar constitui statutul juridic al funcţionarului public. Elaborarea şi
implementarea unui astfel de statut, care ar prevedea drepturile, obligaţiunile, responsabilităţile
funcţionarului public, exigenţele faţă de pregătirea profesională, promovarea unei politici pe
personal adecvate noilor realităţi de activitate a organelor administraţiei publice, stabilirea şi
implementarea garanţiilor sociale, care i-ar permite funcţionarului public sa-şi menţină nivelul
profesional, bunăstarea, stabilitatea în funcţie, crearea condiţiilor ce ar determină rolul şi locul
lui în societate sunt sarcini majore în lucrul cu resursele umane din administraţia publică. 21
Doctrina franceză delimitează statutul juridic al funcţionarului public în: statut general;
statut special şi statut particular,22 care fiind raportate reglementărilor administrativ-juridice
naţionale în materia statutului funcţionarului public, obţinem următoarea clasificare:
Statutul general constă dintr-un şir de norme juridice care se aplică tuturor funcţionarilor
publici. În Republica Moldova, dispoziţiile statutului general sunt reglementate de Legea cu
privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr. 158/2008 . Însă, legea în cauză nu
defineşte statutul funcţionarului public şi nici nu stipulează cu claritate elementele constitutive
ale acestuia, lipsuri ce ştirbesc din calitatea actului legislativ şi, evident, a perceperii acestuia.
Statutul special reflectă specificul activităţii funcţionarului în anumite tipuri de servicii
publice. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 158/2008 , funcţionari publici cu statut special sunt:
colaboratorii serviciului diplomatic, serviciului vamal, ai organelor apărării, securităţii naţionale
şi ordinii publice, de prevenire şi combatere a corupţiei şi alte categorii stabilite prin lege.
O abordare similară ne oferă şi exponenta doctrinei ruse M.A. Lapina. Astfel, autoarea
distinge în sistemul serviciului public al Federaţiei Ruse şi a patra variaţie a statutului juridic al
funcţionarilor publici - statutul specific, care porneşte de la statutul juridic al autorităţii publice,
specializarea acesteia şi poartă un caracter profesional. 23 Aceştia sunt funcţionarii publici din
cadrul inspectoratelor de stat şi agenţiilor naţionale: Inspectoratul Fiscal de Stat, Inspecţia de Stat
în Construcţii, Agenţia Protecţia Consumatorilor; Agenţia Naţionala Siguranţa Alimentelor etc.

21
Sîmboteanu A. Teoria administraţiei publice. Chişinău: CEP al USM, 2008, p. 162.
22
Козырин А.И., Штатинина М.А. Административное право зарубежных стран. Москва: Спартак, 2003, с.
242.
23
Лапина М.А. Административное право. Москва: МИЭМП, 2010. стр. 314
http://lib.lunn.ru/KP/Sovremenniki/lapina1.pdf (vizitat 25.05.2019)
 Este de reţinut că diversitatea activităţilor şi varietatea atribuţiilor de funcţii administrative
nu permit aplicarea regulilor statutului general tuturor funcţionarilor publici. In acest sens,
statutul se raportează atribuţiilor specifice ale autorităţii publice prin dezvoltarea unui statut
particular ori individual, determinat de fişa postului.
În viziunea noastră clasificarea statutului juridic al funcţionarului public în cele patru
categorii ne va servi drept suport pentru identificarea normelor deontologice pentru fiecare
categorie în parte şi pentru argumentarea necesităţii ori inutilităţii lor, acestea fiind în mare parte
reglementate şi aplicate în cadrul statutului administrativ-juridic al funcţionarului public.
În opinia autorului V. Guţuleac, statutul administrativ-juridic se află în raport direct cu
capacitatea administrativ-juridică a funcţionarului public, atât ca subiect al administrării publice,
cât şi ca subiect al dreptului administrativ.24 Anume componenta administrativă îl deosebeşte de
statutul juridic al funcţionarului public. În acest sens facem referire la relatările autoarei Ţurcan
L., potrivit căreia capacitatea juridico-administrativă se realizează în procesul activităţii şi îşi
regăseşte expresia în exercitarea diverselor activităţi cu caracter juridic şi organizatoric. 25
Ca subiect al administrării publice, funcţionarul public este perceput în calitate de
reprezentant al puterii executive, cu competenţe preponderent cu caracter autoritar, realizate în
numele statului. Mai mult decât atât, relaţiile dintre funcţionarul public şi beneficiarul serviciilor
publice, în calitatea sa de obiect al administrării publice, sunt relaţii de subordonare.
În calitatea sa de subiect individual al dreptului administrativ, funcţionarul public este o
parte a procesului de administrare şi totodată o parte a raportului de administrare, înzestrată prin
lege cu drepturi, obligaţii, competenţă, responsabilitate şi răspundere şi cu aptitudinea de a intra
în raporturi administrativ-juridice, potrivit obligaţiilor ce îi revin prin norma juridică concretă. 26
Potrivit doctrinei ruse, statutul administrativ-juridic al funcţionarului public constituie o
instituţie care întruneşte un cumul de drepturi, obligaţii şi răspundere, dar şi anumite elemente şi
particularităţi specifice.27 În alte surse doctrinare, accentele sunt puse pe: drepturi,
responsabilităţi, stimulări, garanţii şi răspundere, care sunt organic legate, pentru că doar
împreună formează un statut real. Observăm, aşadar, că în a doua variantă nu este inclus
elementul obligaţiei, ceea ce este de neacceptat, din motiv că în lipsa instituţiei obligaţiei devine
inutilă reglementarea răspunderii.

Aspectele privind funcţia şi statutul funcţionarului public specifice sistemelor de drept

europene reprezintă modele incontestabile pentru procesul de modificare şi perfecționare a
24
Guţuleac V. Drept administrativ. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, p. 256.
25
Ţurcan L. Statutul administrativ -juridic al organelor securităţii statutului în Republica Moldova şi optimizarea
activităţii lor. Teză de dr. în drept. Chişinău, 2006, p. 62.
26
Guţuleac V. Drept administrativ. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, p. 77-79.
27
Orlov M. Drept administrativ. Chişinău: Epigraf, 2001, p. 216.
funcţiei şi a statutului funcţionarului public din sistemul administrativ al Republicii Moldova.
Măsurile de reformă al funcţiei publice se referă la satisfacerea obiectivelor, precum:
completarea și formularea cadrului legal în domeniu, extinderea resurselor umane pentru
constituirea unui corp de funcţionari publici profesionişti, prin asigurarea continuității activității
funcţiei publice, crearea unui sistem unui sistem de formare continuă și de dezvoltare a carierei,
precum şi salarizarea potrivită a funcţionarilor publici, înființarea sistemelor de monitorizare a
aplicării legii în domeniu de autorităţile publice; garantarea transparenţei decizionale în
activitatea administrativă. Însă, nu mai puțin important este modificarea psihologică a
mentalității, și revizuirea rolului funcţionarilor publici în societate.