Art.

4 – Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile
prevăzute de art.5 din prezența Convenție sau în timpul în care se află în libertate
condiționată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă
serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca
legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața
sau bunăstarea comunității;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.
La prima vedere s-ar părea că vorbind despre sclavie, munca forțată sau obligatorie ori a
altor forme de aservire, vorbim despre o societate medievală . În realitate, însă, există forme
ale sclaviei moderne care încă se mai practică într-o societate contemporană. Despre
societatea contemporană braziliană putem spune că a fost prima din lume, în anul 2004, care a
recunoscut pe plan mondial că are circa 25000 de sclavi în țară, permițîndu-i să beneficieze de
ajutoare internaționale în cadrul luptei împotriva sclaviei, în special din parte Organizației
Internaționale a Muncii, care a inițiat o companie de sensibilizare în vederea eradicării lui.1
Prin aceste noțiuni am înțelege:
 sclavia – statutul sau condiția unei persoane asupra căreia se exercită unul, mai multe
sau toate atributele conferite de dreptul de proprietate.
 aservire – obligația de a furniza servicii, impusă unei persoane prin constrîngere, și
aceasta trebuie să fie asociată cu noțiunea de sclavie.
 munca forțată sau obligatorie – orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub
amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie.
Astfel, art.4 face diferența între sclavie și robie (aservire) de cea a muncii forțate sau
obligatorii, uneori munca prestată, ca fiind forțată sau obligatorie, nu are acest caracter. În
cazul sclaviei sau robiei persoana este aservită totalmente față de o altă persoană, ceea ce nu
este obligatoriu în cazul muncii forțate sau obligatorii, în acest caz o importanță mare o au
1
Le Bresil s'attaque a son esclavage, La Monde, 20-21 iunie 2004.

1
condițiile în care se prestează activitatea concretizată a muncii, ea având caracter ocazional și
temporar.
Sclavia și robia sînt reglementate în următoarele convenții internaționale: art.4 parag.1
din Convenție cu originea în dispozițiile Declarației Universale; art.8 din Pactul ONU privitor
la drepturile civile și politice, art.6 din Convenția americană a drepturilor omului, art.5 din
Cartea africană a drepturilor omului și popoarelor. Ca definiție, în Convenția europeană nu
regăsim nici sclavia și nici robia. Convenția de la Geneva din 1926 definește în articolul 1
sclavia ca fiind ”statutul sau condiția unei persoane asupra căreia este exercitată oricare putere
sau toate puterile atașate dreptului de proprietate”.
O sinteză a situațiilor de robie rezultă din prevederile art.7 Convenția suplimentară cu
privire la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi, care definește ”persoana de condiție aservită”
fiin în următoarele cazuri:
a) aservirea pentru datorii, indică faptul pentru un debitor de a garanta datoriile
sale prin servicii care nu sunt luate în considerare la lichidarea datoriei sau au a fi prestate pe
durată nelimitată și cu caracter nedefinit;
b) ”servajul” care implică obligația pentru o persoană de a trăi și de a munci pe
terenul ce aparține altei persoane și de a furniza acestei persoane, contra unei remunerații sau
gratuit, anumite servicii determinate, fără a-și putea schimba condiția;
c) instituțiile juridice pe temeiul cărora o femeie este promisă sau dată în căsătorie
de familia sa sau cedată unor terți de către soțul ei sau transmisă terților prin succesiune, la
moartea soțului;
d) faptul de a ceda minoti terților, în vederea exploatării persoanei lor.2
Toate plîngerile pînă în prezent în care a fost invocată robia, au fost declarate ca
netemeinice, robia deosebindu-se atât de munca forțată sau obligatorie pentru că reprezintă
totuși o anumită stare de dependență față de altul, dar care, spre deosebire de sclavie, nu se
identifică total cu atributul dreptului de proprietate asupra unei persoane.3
În cauza Siliadin împortiva Franței, Curtea europeană a analizat situația unei minore
togoleze care fusese adusă în Franța de către rude pentru a avea grijă de locuința și copiii unei
familii de cetățeni francezi. Minora a prestat această muncă timp de mai mulți ani fără .
remunerație, fără a avea un statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la
școală și nici nu a avut perioade de vacanță. Datorită unor lacune ale legii penale franceze,
persoanele vinovate de această situație au fost achitate. Curtea europeană a apreciat că
2
Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor
analoage sclaviei, semnată sub egida ONU la 7 septembrie 1956.
3
J. Velu, R. Ergec. La conversation europeenne des droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1190

2
reclamanta fusese ținută în sclavie și a sancționat faptul că dreptul penal francez nu incrimina
în mod precis și eficace asemenea fapte.4
Convenția europeană nu definește munca forțată sau obligatorie. O definiție se regăsește
în Convenția internațională specifică în materie adoptată de Organizația Internațională a
Muncii la 28 iunie 1930: ”orice muncă sau serviciu pretind unei persoane sub amenințarea
unei pedepse oarecare și pentru care acea persoană nu s-a oferit de bună voie”.5
În jurisprudență, fosta Comisie a decis că munca este forțată și obligatorie dacă cel care
o prestează este obligat la aceasta împotriva voinței sale și dacă obligația este injustă sau
constituie o situație care nu paote fi evitată, fiind vorba de două condiții ce trebuie întrunite
cumulativ. Însă chiar și munca la care s-a cinsimțit poate apărea ca forțată sau obligatorie,
dacă ea are un caracter injust, cum ar fi situația în care nu exită nici o posibilitate de
readaptare a muncii la noile condiții ce ar putea apărea sau nu este permisă rezilierea
”contractului” impus.6 Trebuie cercetat ansamblul circumstanțelor cauzei, deoarece în
anumite situații nu se poate susține că există un consimțămînt al celui care prestează munca
incriminată, ea poate deveni obligatorie pe parcursul desfășurării ei.
În această privință instanța europeană s-a expus în cauza Van der Musselle împotriva
Belgiei, unde biroul de Consultanță și de apărare l-a desemnat pe reclamant, avocat, stagiar,
să asiste un inculpat într-o cauză pendinte în fața tribunalului corecțional; datorită lipsei totale
de resurse, cel asistat nu a putut plăti nici un onorariu și nici n-a putut rambursa avocatului
unele cheltuieli pe care acesta le-a făcut pentru organizarea apărării. Reclamantul s-a adresat
cu o plângere instanței europene. Fosta Comisie, competentă să examineze admisibilitatea
cererii, a declarat-o admisibilă și a deciz, în raportul său, prin utilizarea criteriilor stabilite în
jurisprudența sa pentru calificarea unei activități ca muncă forțată sau obligatorie, existența
unei asemenea obligații împotriva voinței celui căruia îi este impusă și caracterul ei injust,
opresiv sau inevitabil – că, în speță nu au fost încălcate dispozițiile art.4, paragraful 2, chiar
dacă ea a ”regretat” lipsa de retribuire a muncii efectaut. 7 Comisia a constatat că reclamantul a
consimțit, prin însăși intrarea în profesie, cu privire la situația de care s-a plîns, astfel nu o mai
poate denunța, deoarece, atunci când își începe cariera un avocat i-a în cacul dezavantajele
acestei profesii, aceste dezavantaje fiind previzibile din obligația profesiei de a asigura în
unele cazuri asistență judiciară gratuită. Instanța europeană a ajuns la concluzia că numai un
dezechilibru considerabil și nerațional între scopul urmărit – intrarea în barou – și obligațiile

4
CEDO, Siliadin c Franței, hotărîrea din 26 iulie 2005
5
Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind munca forțată și obligatorie din 28 iunie 1930.
6
J. Velu, R. Ergec. La conversation europeenne des droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1190.
7
CEDO, Van der Musselle c Belgique, hotărîrea din 23 noiembrie 1983.

3
impuse pentru al atinge ar putea conduce la constatarea că serviciul cerut reclamantului cu
titlu de asistență judiciară gratuită ar constitui o muncă obligatorie, interzisă de Convenție.
Ca excepție de la domeniul de aplicare a interdicției muncii forțate sau obligatorii sunt
următoarele situații:
a) munca desfășurată în timpul detenție sau al libertății condiționate: instanța
europeană a decis că, pentru a pentru a fi legală, munca persoanelor deținute trebuia, pe lângă
scopul reinserției lo sociale, să le servească la procurarea de economii de care vor avea nevoie
atunci când vor fi în libertate, fără a face nici o referire la condițiile și necesitatea remunerării
ei.
b) serviciul cu caracter militar: munca depusă în cadrul îndeplinirii serviciului
militar obligatoriu prevăzut de constituție nu este considerată forțată sau obligatorie. În
această ordine de idei este necesar de făcut delimitarea între serviciul militar obligatoriu și cel
pe bază de contract, acesta fiind în baza acordului de voință. Persoanele care refuză serviciul
militar obligatoriu din motive de conștiință (de regulă religioasă) prin înlocuirea cu o altă
formă de activitate în folosul societății, în țările în care legea permite o astfel de înlocuire,
munca nu este calificată ca foțată sau obligatorie (Recomandarea nr. R(87) 8 a Comitetului de
Miniștri al Consiliului Europei).
c) îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate - nu se consideră
muncă forțată sau obligatorie serviciul în situații de criză sau de calamitate care amenință
viața sau bunăstarea comunității. În cauza Iversen împotriva Norvegiei, reclamantul, un medic
dentist care a fost trimis într-o regiune a Norvegiei pentru a-și practica profesia, conform legii
naționale care avea ca scop acoperirea tuturor zonelor țării cu dentiști. Comisia a refuzat să
admită că ar fi vorba despre o muncă forțată sau obligatorie, fiindcă , chiar dacă era un
serviciu obligatoriu, el era impus cu o remunerație satisfăcătoare pe o durată limitată de timp,
nu se îndepărta de activitatea profesională aleasă de reclamant, nu se aplică decât pentru
posturile neocupate după anunțarea vacanței lor, nu comportă aplicații discriminatorii,
arbitrare sau punitive, iar obligația îndeplinirii ei nu era injustă sau opresivă.8
d) îndeplinirea obligațiilor civile normale: fără o definiție a acestor activități ân
Convenție nu este posibil stabilirea unor criterii precise ale precizării noțiunilor date. Fosta
Comisie a decis că obligația fără contraprestație impusă angajatorilor de a percepe impozite și
contribuții asupra salariilor lucrătorilor lor nu este o muncă obligatorie și nu depășește
obligațiile civile normale.9

8
CEDO, Iversen c Norvege, hotărîrea din 17 decembrie 1963
9
CEDO, X c Autriche, hotărîrea din 27 septembrie 1976.

4
 BIBLIOGRAFIE

1. Ghidul privind art.4 din Convenția europeană a drepturilor omului.

2. Convenția de la Geneva din 1926
5
 3. J. Velu, R. Ergec. La conversation europeenne des droits de l’homme, Bruylant,
Bruxelles, 1190.
4. CEDO, Siliadin c Franței, hotărîrea din 26 iulie 2005.
5. CEDO, Van der Musselle c Belgique, hotărîrea din 23 noiembrie 1983.
6. CEDO, Iversen c Norvege, hotărîrea din 17 decembrie 1963.
7. CEDO, X c Autriche, hotărîrea din 27 septembrie 1976.