Tema: Actul administrativ.

Planul:
1. Noţiunea de act administrativ.
2. Clasificarea actelor administrative.
3. Forma, cerinţele de întocmire şi procedura emiterii actului administrativ.
4. Condiţiile de legalitate şi valabilitate a actelor administrative.
5. Nevalabilitatea actelor administrative.
6. Aplicarea actului administrativ.
7. Suspendarea, revocarea şi anularea actului administrativ.

Obiective:
- să definească noţiunea de act administrativ;
- să clasifice tipurile de acte administrative;
- să numească forma, cerinţele de întocmire şi procedura emiterii actului administrativ;
- să numească condiţiile de legalitate şi valabilitate a actelor administrative;
- să numească condiţiile de nevalabilitate a actelor administrative;
- să analizeze procedura emiterii actelor administrative;
- să stabilească cazurile de suspendare, revocare şi anulare a actului administrativ.

1. Noţiunea de act administrativ

Activitatea organelor administrative de stat, ca organe executive, se realizează prin acte
juridice, că, de exemplu, acte administrative, acte juridice civile, precum şi prin operaţii
administrative şi fapte materiale. În cadrul acestor activităţi, actele administrative ocupă un loc
dintre cele mai importante, ele fiind, de altfel, actele juridice specifice activităţii desfăşurate de
organele administraţiei publice, în exercitarea atribuţiilor lor.
Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice adoptate sau emise, în
principal, de autorităţile administraţiei publice, precum şi de instituţiile publice şi celelalte
structuri organizatorice constituite conform legii, prin care se asigură realizarea sarcinilor care
revin administraţiei publice.
Spunem că acestea sunt adoptate sau emise, în principal, de autorităţile administraţiei
publice şi de celelalte structuri care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică deoarece
acte administrative pot adopta sau emite şi alte autorităţi publice, din sfera celorlalte puteri
publice(legislativă sau judecătorească), dar nu ca activitate de bază a acestora, ci ca activitate
auxiliară, necesară pentru îndeplinirea obiectivelor.
În doctrina juridică s-au exprimat mai multe opinii cu privire la actul administrativ,
majoritatea autorilor oferind definiţii în funcţie de trăsăturile acestor acte. Ilie Iovanaş defineşte
actele administrative din punctul de vedere a caracterelor: ,,Sunt acte juridice unilaterale de
putere publică, obligatorii şi executorii, prin care se organizează sau se execută în concret legile
şi celelalte acte ale organelor statului sau ale colectivităţilor locale.” A. Iorgovan defineşte actul
administrativ ca ,,acea formă juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice,
care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a
stînge drepturi şi obligaţii în realizarea puterii publice sub controlul principal de legalitate al
instanţelor judecătoreşti.”
În legislaţia Republicii Moldova pentru prima dată o tălmăcire oficială a noţiunii de act
administrativ o găsim în art.2 al Legii contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000
act administrativ înseamnă ,,manifestarea juridică unilaterală de voinţă cu caracter de normativ
sau individual, a unei autorităţi publice, emis în vederea organizării executării concrete a legii.”
În baza celor menţionate mai sus putem spune, că, în afară de elementele de distincţie, definiţiile
exprimate au şi elemente comune care subliniază că actele administrative ,,sunt acte juridice
unilaterale ce provin de la autorităţile publice ale statului, sunt emise în cadrul şi pentru
realizarea activităţii executive şi dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice de drept
administrativ.” O definiţie mai amplă, în opinia noastră, este dată de R.M. Petrescu: actele
administrative sunt ,,manifestări unilaterale şi exprese de voinţă ale autorităţilor administraţiei
publice în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.”
În baza celor menţionate mai sus putem spune, că, în afară de elementele de distincţie,
definiţiile exprimate au şi elemente comune care subliniază că actele administrative ,,sunt actele
juridice unilaterale ce provin de la autorităţile publice ale statului, sunt emise în cadrul şi pentru
realizarea activităţii executive şi dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice de drept
administrativ.”
O definiţie mai amplă, în opinia, noastră, este dată de R.M. Petrescu: actele
administrative sunt ,,manifestări unilaterale şi exprese de voinţă ale autorităţilor administraţiei
publice locale în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.” În determinarea
unei trăsături a actului administrativ, ca fiind un caracter al său nu se poate proceda prin luarea în
considerare a extremelor. Cu alte cuvinte, nu se poate pretinde ca aceasta să fie ,,absolut
specifică” numai actelor administrative, dar nici acceptarea contrariului celor arătate, ipoteza în
care sunt considerate caractere trăsăturile comune mai multor acte juridice. În aceasta din urmă
situaţie se pierde însuşi sensul termenului de caracter al actului administrativ, el desemnînd
elemente de individualizare, şi nu de identificare cu alte acte juridice.
În opinia lui I. Santai, caracteristicile actelor de drept administrativ reprezintă acele
însuşiri, care rezultând din întrunirea comulativă a elementelor esenţiale şi condiţiilor de
valabilitate, diferenţiază aceste acte de alte categorii de acte juridice.”
În opinia noastră, în lipsa unor reglementări legale unitare, cuprinse într-un cod de
procedură administrativă cu privire la actul administrativ, doctrina administrativă nu este unitară
în prezentarea caracterelor actelor respective, dar fiecare opinie are dreptul la viaţă. Din
ansamblul opiniilor privind trăsăturile actului administrativ, Ion Rusu s-a oprit la următoarele
trăsături, citîndu-i pe autorii menţionaţi mai jos:
Prof. T. Drăganu reţine şase trăsături şi anume :
a) emană de la organe ale statului;
b) unilateralitatea;
c) obligativitatea emiterii pe baza şi în conformitate cu legea;
d) caracterul obligatoriu;
e) caracterul executoriu;
f) actualitatea.
Prof. R. Ionescu surprinde cinci trăsături şi anume :
a) a)forma principală a a administraţiei de stat;
b) manifestare unilaterală de voinţă juridică;
c) emis în realizarea puterii;
d) emană de la un organ al administraţiei de stat;
e) are o formă specifică.
Prof. I. Iovănaş identifică tot cinci trăsături şi anume:
a) este act juridic;
b) manifestare de voinţă unilaterală emisă în temeiul puterii de stat;
c) este obligatoriu;
d) organizează executarea şi execută în concret legea şi celelalte acte normative;
e) este executoriu.
Prof. A. Negoiţă reţine patru trăsături ale actului administrativ şi anume :
a) act juridic;
b) manifestare unilaterală de voinţă;
c) voinţa provine de la organe ale administraţiei publice;
d) voinţa unilaterală este supusă unui regim juridic specific.
Prof. R.N . Petrescu analizează şapte trăsături ale actului administrativ:
a) principal act juridic al autorităţilor administraţiei publice;
 b) manifestare de voinţă unilaterală;
c) emis în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat;
d) este obligatoriu;
e) este executoriu;
f) este emis pe baza legii şi pentru organizarea executării şi executării în concret a
legilor şi a celorlalte acte normative;
g) are un regim juridic specific.
După cum se observă, aproape toate concepţiile expuse fac trimitere la unele elemente
comune, chiar dacă sunt prezentate sub o formă diferită: sunt acte juridice, manifestări
unilaterale de voinţă, sunt emise pentru realizarea puterii de stat. Alte trăsături (obligatorii de
executorii), reţinute de unii autori ca fiind caracteristice, în opinia noastră ar rezulta din altele şi
deci nu ar mai trebui reliefate ca ,,trăsături caracteristice.” Avem în vedere trăsătura de a fi emis
actul administrativ ,,în temeiul puterii publice” ori emanînd de la o autoritate statală, desigur că
este obligatoriu şi executoriu. În concepţia noastră şi după cum s-a mai menţionat, actul
administrativ reprezintă principala formă juridică de materializare a activităţii autorităţilor
administraţiei publice, care se concretizează prin manifestarea de voinţă unilaterală şi expresă de
a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii pentru realizarea puterii publice, a cărei
legalitate poate fi verificată de instanţe judecătoreşti, de direcţiile teritoriale control administrativ
ale Ministerului Administraţiei Publice Locale. În baza celor menţionate mai sus este necesar să
descriem mai detaliat unele trăsături ale actului administrativ. Actul administrativ se deosebeşte
în opinia lui Mircea Preda de toate celelalte categorii de acte juridice - lege, contract, hotărîre
judecătorească printr-o serie de trăsături specifice. Între aceste trăsături vom menţiona
următoarele :
a) actul administrativ este forma principală a activităţii autorităţii administraţiei
publice, celelalte forme fiind fapte administrative. De exemplu, în conformitate cu art.96 din
Constituţia Republicii Moldova, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului
şi exercită conducerea generală administraţiei publice, iar conform art.102 Guvernul adoptă
hotărîri şi dispoziţii care se emit prin organizarea executării legilor. Pentru ca executarea legii
,,să prindă viaţă,” este nevoie, în primul rînd, de materializarea voinţei în acte. În baza celor
menţionate mai sus putem afirma că actul administrativ devine principala formă prin care
administraţia publică îşi îndeplineşte sarcinile, iar executarea atribuţiilor se face concret prin
emiterea actelor administrative;
b) actul administrativ este, un principiu, o manifestare de voinţă juridică
unilaterală, aparţinînd autorităţii administraţiei publice care l-a adoptat sau emis. Trăsătura
aceasta a actului administrativ este urmarea firească a clasificării raporturilor de drept
administrativ. În cazul raporturilor de subordonare, unul din subiecte este purtătorul autorităţii
statale care, pentru realizarea interesului public, dispune de o voinţă unilaterală pe care o impune
celuilalt subiect. Voinţa unilaterală a unui organ al administraţiei publice este de a produce direct
efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau a stînge drepturi şi obligaţiuni. Manifestarea
unilaterală de voinţă nu este în toate cazurile conturată pregnant. Astfel, uneori actele
administrative se emit de organele administraţiei publice la cererea celor interesaţi (exemplu:
emiterea unei autorizaţii de exercitare a unei meserii sau profesii), în timp ce, alteori, actele
administrative se emit fără consimţămîntul persoanei care se adresează (exemplu: actul de plată a
impozitului). În primul caz, deşi nu se poate trage concluzia că actul emis la cererea persoanei
interesate este un act juridic civil (un contract, un acord de voinţă), el este un act administrativ,
care învesteşte pe beneficiar cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, chiar din momentul
emiterii lui. Dacă actul ar fi de natură contractuală, naşterea drepturilor şi obligaţiunilor ar avea
loc numai în momentul acordului de voinţă, iar anularea acestui act (a autorizaţiei de exercitare
a unei meserii sau profesii, în exemplul nostru) nu s-ar putea face numai prin voinţa unilaterală a
organului care l-a emis. O precizare specială trebuie făcută în legătură cu actele administrative
emise în comun, de două sau mai multe autorităţi ale administraţiei publice, precum şi a celor
emise cu acordul, conformitatea sau autorizarea altei autorităţi. În primul caz, aceste acte conţin
un consens al celor două autorităţi, ele urmărind acelaşi scop şi aceeaşi prestaţie din partea altor
subiecte. Manifestările lor de voinţă converg spre efecte juridice comune şi de aceea sunt acte
care conţin tot o manifestare unilaterală de voinţă, care nu este de natură contractuală. În
situaţiile în care actele administrative sunt adoptate sau emise cu acordul sau autorizarea altei
autorităţi, acest acord, autorizare are sensul unei abrogări prealabile dată, de regulă, de către
autoritatea ierarhic superioară celei care adoptă sau emite actul. Actul adoptat cu acordul
prevăzut de normele juridice îmbracă forma unui „ aviz conform, ” care produce efecte juridice
speciale.
c) actul administrativ are forţă juridică obligatorie atî faţă de persoanele fizice sau
juridice cărora li se adresează, cît şi faţă de autoritatea care le-a emis, obligată să-l respecte ea
însăşi, pe tot parcursul valabilităţii lui. Această obligativitate a actului administrativ derivă din
faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii şi, din această cauză, se bucură de prezumţia de
legalitate. Din această trăsătură rezultă, pe de o parte, că actele autorităţilor publice ierarhic
superioare ale administraţiei publice sunt obligatorii pentru cele subordonate, iar pe de altă parte
că autorităţile publice superioare au dreptul de a modifica sau a anula actele autorităţilor care li
se subordonează, fără a avea posibilitatea de a li substitui, adică de a reglementa ele însele
raporturile juridice ce fac parte din sfera atribuţiilor exclusive ce revin autorităţilor subordonate.
Fiind adoptate sau emise pe baza şi în executarea legii rezultă, pe de o parte, că actele
administrative nu pot conţine dispoziţii contrare legilor, legea putînd însă modifica sau anula
orcînd un act administrativ. Anumite probleme se pun în situaţiile în care nu există o
reglementare legală şi totuşi apare necesitatea emiterii unui act administrativ. Întrebarea care se
pune se referă dacă autoritatea administraţiei publice poate să reglementeze ea, direct, această
problemă, în lipsa reglementărilor legale pe care să se bazeze. În această ipoteză trebuie să
deosebim după cum este vorba, un act administrativ cu caracter normativ sau un act
administrativ individual. În cazul actelor administrative cu caracter normativ autoritatea
administraţiei publice locale va putea emite acest act cu condiţia ca problema care constituie
obiectul actului să nu fie rezervată prin lege organului legiuitor al ţării.

2. Clasificarea actelor administrative

Pornind de la varietate şi multitudinea atît a organelor administraţiei publice, cît şi a
domeniilor de activitate pe care le conduc acestea, actele administrative pot fi supuse mai multor
clasificări, în funcţie de criteriul ales. Astfel, prof. V.I. Prisacaru consideră că actele juridice
emise de serviciile publice administrative nu au toate aceeaşi natură, nici aceleaşi cîmp de putere
în lucru, desprinzînd următoarele categorii:
1. Acte administrative de autoritate;
2. Acte administrative de gestiune;
3. Acte administrative cu caracter jurisdicţional.
1. Acte administrative de autoritate (sau acte administrative de putere publică) emană de
la o autoritate publică (legislativă, executivă sau judecătorească) în mod unilateral, pe baza şi în
vederea executării legii, executarea lor fiind asigurată de putere publică.;
1. Acte administrative de gestiune sunt actele încheiate de serviciile publice
administrative cu persoanele fizice şi juridice şi privesc buna gestionare a domeniului public al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Spre deosebire de prima categorie, care sunt
acte de manifestare a voinţei unilaterale a autorităţii publice, acestea din urmă presupun două
manifestări de voinţă (a serviciului public şi a persoanelor fizice şi juridice).
2. Acte administrative cu caracter jurisdicţional sunt emise de organele de
jurisdicţie administrativă (învestite prin lege cu atribuţii jurisdicţionale), în mod unilateral, prin
care se soluţionează conflictele apărute între serviciul public şi particulari, conform unor
proceduri stabilite prin lege. În scopul cunoaşterii mai perfecte din punct de vedere al
interpretării juridice actele administrative pot fi clasificate avîndu-se în vedere următoarele
criterii:
A. După categoria autorităţii(organului care le emite, actele administrative sunt):
 a) Acte emise de autorităţile administraţiei publice de stat;
b) Acte emise de autorităţile administraţiei publice locale, autonome;
c) Acte emise în baza împuternicirilor date de lege ori de către autorităţile administraţiei
publice de stat (în baza legii), de persoane juridice sau fizice, private, acte administrative prin
delegaţie.
B. După componenţa materială a autorităţii (organului) emitente, actele administrative
sunt:
a) actele administrative cu caracter general, de exemplu, actele autorităţilor publice cu
competenţă materială generală, cum ar fi: Decretele Preşedintelui Republicii Moldova (art. 94
din Constituţia Republicii Moldova), hotărîrile şi ordonanţele Guvernului Republicii Moldova
(art.102 din Constituţie), deciziile consiliilor locale (art. 19 din Legea privind administraţia
publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, care stipulează că : „în realizarea competenţelor sale,
consiliul local adoptă decizii cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, cu excepţia cazurilor în
care legea sau regulamentul consiliului cere un număr mai mare de voturi. În cazul parităţii de
voturi, nu se adoptă nici o decizie, dezbaterile fiind reluate în ştiinţa următoare. Deciziile privind
adoptarea bugetului local, administrarea bunurilor proprietate a satului(comunei),
oraşului(municipiului), stabilirea cuantumului taxelor şi impozitelor locale, planificarea
dizolvării localităţilor şi amenajării teritoriului, asocierea cu alte consilii, instituţii publice din
ţară sau din străinătate se adoptă cu votul majorităţii consilierilor aleşi.
Deciziile privind iniţierea revocării primarului se adoptă cu votul a două treimi din
numărul consilierilor aleşi.
b) actele administrative de specialitate, de exemplu ordinele şi instrucţiunile emise şi de
conducătorii organelor centrale de specialitate, deciziile, dispoziţiile şi ordinele conducătorilor
serviciilor publice descentralizate, ale ministerelor şi celorlalte organe centrale din unităţile
administrativ-teritoriale, respectiv dispoziţii ale primarului. Ambele subcategorii de acte ale
acestei categorii, după cum se poate observa, apar şi sub aspectul competenţei teritoriale, fie ca
acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale, fie ca acte ale autorităţilor administraţiei
locale(de stat sau autonome).
C. După gradul de extindere a efectelor juridice, actele administrative sunt:
a) actele administrative normative, care produc efecte cu caracter obligatoriu general şi
impersonal; ele cuprind atît norme imperative cît şi prohibitive sau permisive (de exemplu, unele
decrete ale Preşedintelui Republicii, unele hotărîri ale consiliilor locale şi raionale);
b) actele administrative individuale, care produc efecte numai pentru una şi mai multe
persoane dinainte determinate. După cum menţionează Iu. M. Cozlov , L.L. Popov, actele
administrative individuale poartă un caracter foarte evidenţiat de executare juridică şi după
conţinutul lor sunt acte de ordonare. Aceasta înseamnă că în ele este întruchipată voinţa puterii
de stat a subiecţilor organelor executive. Prin această caracteristică ele se deosebesc de actele
administrative normative. Conţinutul concret al actelor individuale cu caracter juridic de
prescripţie este evidenţiat, în primul rînd, prin aceea că ele realizează chestiuni administrative
individuale ori probleme concrete ce apar în sfera conducerii de stat. Actele administrative
individuale pot fi, la rândul lor, împărţite în mai multe subcategorii după conţinutul lor precum
urmează:
1. Acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul sau
subiectele cărora li se adresează. De exemplu, actul de atribuire a unui teren în vederea
construirii unei locuinţe proprietate personală îi creează titularului posibilitatea realizării acestui
drept, pe cînd actul care stabileşte un impozit sau o taxă, datorată de un cetăţean pentru imobilele
sau mobilele pe care le deţine, conţine o obligaţie determinată a acestuia.
În doctrina cu privire la actele din această subcategorie s-a precizat că eliberarea unora
dintre ele depinde de opţiunea autorităţii emitente, pe cînd emiterea altora este obligatorie, dacă
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
 2. Acte prin care se confirmă un statut personal, adică de atribuire a unui complex de
drepturi, în condiţiile stabilite de lege. De exemplu, diploma şcolară sau universitară, carnetul de
conducere auto, decizia de pensionare.
3. Acte prin care se aplică constrîngerea administrativă. Sunt caracterizate prin faptul că
instituie această constrîngere sub formula sancţiunii. În acest caz, exemplul tipic de act îl
constituie procesul verbal în care se consemnează săvîrşirea contravenţiei şi prin care se aplică
sancţiunea legală respectivă.
4. Actele cu caracter jurisdicţional, emise de către autorităţile administraţiei publice
denumite autorităţi(organe) administrative jurisdicţionale sau de jurisdicţie, în mod expres
abilitate de lege şi au drept obiect soluţionarea litigiilor care apar între administraţie - particulari.
Elaborarea acestor acte se face pe baza unei proceduri speciale, prevăzute de lege, bazate pe
contradictorialitate, iar organul emitent este independent în darea soluţiei. O altă caracteristică a
actelor administrative jurisdicţionale este şi faptul că au o stabilitate mai mare decît actele
administrative tipice, fiind exercitate de la principiul revocabilităţii acestor acte
D. După perioada de timp în care produc efecte juridice:
- acte administrative permanente (produc efecte juridice de la intrarea în vigoare şi pînă la
abrogare);
- acte administrative temporare (care produc efecte juridice numai pentru o anumită
perioadă de timp, anume prevăzută în actul respectiv).
Actul administrativ este forma principală de activitate juridică a organelor
administraţiei publice
Această trăsătură determină forma concretă de activitate a organelor administraţiei
publice, ca o semnificaţie juridică prin care îşi realizează competenţa aceste organe. Prin această
trăsătură deosebim actul administrativ de faptele materiale şi operaţionale administrative.
Acestea din urmă nu produc efecte juridice prin ele însele. Datorită acestor operaţiuni putem
modifica o situaţie juridică numai în cazul cînd ele sunt o condiţie a aplicării unor norme
juridice. De exemplu întocmirea unui raport asupra unui proiect de act administrativ, iar ţinerea
unei prelegeri de către profesor este o faptă materială concretă. Ele pot antrena efecte juridice
doar dacă norma juridică prevede aceasta. Astfel, în cazul raportului un anumit organ al
administraţiei publice trebuie să se pronunţe asupra lui, iar prelegerea ţinută în cadrul unui curs
trebuie să fie finalizată cu susţinerea examenului. Aşadar, actul administrativ este un act juridic
emis de organele administraţiei publice, este un instrument al acestora, prin care se generează, se
modifică sau se sting raporturi de drept administrativ.
Actele administrative, în funcţie de autori, au fost clasificate diferit, esenţa însă este
aceeaşi. Astfel, actele administrative pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) după natura juridică;
b) după competenţa materială a organului emitent;
c) după competenţa teritorială a organului emitent;
d) după gradul de întindere a efectelor juridice;
e) după natura efectelor juridice;
f) după autoritatea care le emite;
g) după perioada de timp în care produc efecte juridice.

3. Forma, cerinţele de întocmire şi procedura emiterii actului administrativ

Deşi nu întotdeauna legea prevede forma scrisă ca o condiţie de valabilitate a actelor
administrative, ea este preferabilă formei orale. Forma scrisă are avantajul că exclude
posibilitatea contestării existenţei şi conţinutului actului. Consemnarea în scris a drepturilor şi
obligaţiilor pe care le consacră nu depinde de memoria oamenilor. De aceea şi controlul asupra
legalităţii şi oportunităţii lor se poate face în condiţii mai corespunzătoare.
După prof. T. Drăganu, mai multe sunt cazurile în care administraţia poate proceda, fără
să fie obligată să respecte o procedură prestabilită. Această libertate de mişcare se recunoaşte
uneori administraţiei de stat, ţinînd seama de varietatea sarcinilor care îi revin.
 În lipsa unui cod de procedură administrativă, care ar putea să reglementeze ordinea de
emitere şi intrare în vigoare a actelor administrative, nu ne rămîne decît să analizăm literatura
juridică în acest domeniu.
Procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai multe activităţi desfăşurate de
funcţionarii autorităţii publice care emite actul. Toate aceste activităţi (care sunt, în esenţă,
operaţiuni sau fapte materiale administrative) pot fi raportate la trei faze:
a) activităţi ale fazei pregătitoare, (pregătirea şi elaborarea)
b) activităţi concomitente emiterii actului, (emiterea/adoptarea)
c) activităţi posterioare emiterii actului., (aducerea la cunoştinţă, punerea în
executare)
A. Activităţi ale fazei pregătitoare
Fazele procedurii administrative se declanşează în două moduri:
a) din oficiu;
b) prin executarea dreptului la petiţionare.
Ca în orice activitate umană, menţionează prof. A. Negoiţă, activitatea organelor
administraţiei publice trebuie să pornească sub forma unei intenţii de a realiza ceva, această
primă etapă autorul o denumeşte iniţiativă a deciziei administrative. Mai des această iniţiativă
porneşte de la organul administrativ, dar poate veni şi de la organul legislativ. Astfel, activităţile
pregătitoare pornesc de la sesizarea necesităţii emiterii actului, în activitatea autorităţilor
administraţiei publice de organizare a executării legii şi de executare nemijlocită a acesteia,
necesitatea deciziei administrative decurge, în unele situaţii, din chiar prevederile legii, care
dispune că pentru realizarea unor obiective ale conducerii sociale se vor emite acte decizionale
de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale.
În alte cazuri autorităţile administraţiei publice emit astfel de acte din oficiu şi din proprie
iniţiativă ori la sesizarea altor organe, fără să existe o sarcină expresă în acest sens, cuprinsă într-
o dispoziţie a legii.
Procedură administrativă din oficiu - procedura administrativă declanşată de persoana
administrativă din proprie iniţiativă sau în temeiul dispoziţiei organului ierarhic superior ce are
ca obiect emiterea/adoptarea actelor cu caracter normativ şi/sau a celor cu caracter individual ori
luarea unei măsuri administrative în condiţiile şi cazurile legal prevăzute.
Procedura administrativă declanşată prin exercitarea dreptului la petiţionare se iniţiază
prin cerere, reclamaţie, sesizare sau propunere formulată în scris ori prin poşta electronică
adresată de cel interesat persoanei administrative competente, în vederea dobîndirii,
recunoaşterii, exercitării, apărării sau restabilirii unui drept, ori a unui interes legitim personal
sau public.
Petiţia poate îmbrăca forma de cerere, reclamaţie, sesizare, propunere sau oricare altă
formă specificată dreptului de petiţionare, în condiţiile legii.
Procedura privind executarea dreptului la petiţionare se declanşează prin petiţii formulate
în nume propriu, cuprinse în scrisori, ori prezentate în audienţe şi consemnate în scris sau
transmise prin mijloace electronice, adresate de cei interesaţi persoanei administrative
competente.
Petiţia poate îmbrăca formă de cerere, reclamaţie, sesizare, propunere sau oricare formă
specifică dreptului de petiţionare, în condiţiile legii. Petiţiile necesită de a fi însoţite de acte
doveditoare în susţinerea lor. Prin cerere se solicită recunoaşterea sau realizarea unui drept
subiectiv sau a unui interes legitim cu caracter personal sau public. Prin reclamaţie se solicită
restabilirea unui drept subiectiv sau interes legitim cu caracter personal care a fost încălcat. Prin
sesizare se solicită restabilirea unui drept sau interes legitim, de ordin general, încălcat.
Propunerea urmăreşte realizarea unor acţiuni de interes general de către persoana
administrativă competentă.
Persoanele administrative au obligaţia să primească, să examineze, să verifice, să
soluţioneze petiţiile şi să comunice în scris răspunsurile în cel mai scurt timp, fără a depăşi 30 de
zile de la înregistrarea lor. Răspunsurile vor viza în mod obligatoriu, pe solicitant, obiectul
petiţiei şi vor fi motivate legal.
Persoana administrativă este obligată să primească şi să înregistreze petiţia de îndată. În
cazul petiţiilor depuse personal, se va elibera dovada înregistrării lor.
De regulă petiţia cuprinde următoarele elemente:
- numele prenumele/denumire; domiciliu/sediu;
- obiectul detaliat al solicitării şi justificarea acesteia, după caz;
- împuternicirea dată reprezentantului legal, dacă este cazul;
- semnătura petiţionarului sau a reprezentantului său legal;
- data întocmirii (solicitării) petiţiei.
După caz, petiţia poate fi însoţită, de documente sau dovezi prevăzute de reglementările
legale în vigoare sau socotite utile de către solicitant.
Dintre operaţiunile procedurale anterioare emiterii actului administrativ probleme
teoretice şi practice deosebite ridică avizele şi acordul prealabil.
Avizul nu produce el însuşi efecte juridice, dar fără el, atunci cînd se cere actul
administrativ nu este valabil.
Avizele sunt opinii ale unei autorităţi a administraţiei publice, solicitate de o altă
autoritate a administraţiei în legătură cu o anumită problemă asupra căreia; autoritatea care îl
solicită urmează să se pronunţe prin emiterea unui act administrativ.
Avizele pot fi:
- facultative - atunci cînd organul emitent are dreptul de a hotărî să ceară sau nu
părerea altui organ şi, dacă a cerut-o, să ţină sau nu cont de această părere;
- consultative - atunci cînd organul emitent are obligaţia să solicite avizul altui
organ, dar nu este obligat să se conformeze acestuia;
- conforme - atunci cînd organul emitent are atît obligaţia de a solicita, cît şi de a se
conforma acestor avize.
Avizele, la fel, sunt manifestări unilaterale de voinţă, care condiţionează sau, după caz,
fundamentează manifestarea unilaterală de voinţă a organului emitent, dar, cu toate acestea, nu
produc ele însele efecte juridice, deşi fără ele, atunci cînd sunt conforme, actul administrativ nu
este valabil.
Acordul constituie consimţămîntul unui organ administrativ, dat pentru emiterea actului
administrativ de un alt organ şi, la rîndul său, poate fi: prealabil, concomitent sau posterior.
Acordul prealabil se deosebeşte de un aviz conform prin faptul că efectul juridic, în cazul
actului emis cu acordul prealabil al altui organ, este rezultatul manifestării de voinţă a mai
multor organe, lucru caracteristic pentru actele administrative complexe.
În cazul acordului posterior, ne aflăm în situaţie asemănătoare cu cea a aprobărilor
propriu-zise, adică a manifestărilor de voinţă a unui organ superior, stabilit de lege, prin care
acesta se declară de acord cu actul emis de un organ inferior.
De regulă, organul al cărui acord se cere este unul ierarhic superior celui emitent sau este
un organ care se situează cel puţin pe o treaptă similară.
Atît acordul, cît şi aprobarea nu obligă organul care emite actul administrativ să-1 pună în
executare, nu acoperă viciile actului administrativ la care se referi iar în cazul acţiunii de anulare,
în litigiu va trebui să figureze ca pîrît atît organul care 1-a emis, cît şi cel care şi-a dat acordul.
După cum menţionează prof. A. Iorgovan, aprobarea, acordul şi confirmarea, fiind
manifestări de voinţă a unor organe de stat, prin care acestea consimt emiterea unor acte
administrative, condiţionează caracterul executoriu al acestor acte, producînd astfel, în mod
nemijlocit, efecte juridice, fără a crea ele însele noi raporturi juridice. Asemenea raporturi
juridice iau naştere numai prin actul juridic de bază al organului emitent, "întregit", însă şi cu
efectele aprobării acordului sau confirmării, după caz.
Fiind o unitate în diversitate, efectele nemijlocite ale acordului, aprobării sau confirmării
întregesc efectele juridice ale actului administrativ propriu-zis, drept urmare, între teoria actelor
administrative complexe şi teoria actelor complementare este o interferenţă dialectică şi nu o
respingere totală, reciprocă.
Etapa pregătirii deciziei se încheie cu elaborarea variantelor de rezolvare a problemei.
Decidentul nu trebuie însă să se limiteze numai la elaborarea variantelor de soluţii, ci trebuie ca,
pe baza informaţiilor de care dispune, să evidenţieze pentru fiecare variantă consecinţele pe care
aceasta le va produce asupra funcţionării domeniului de activitate respectiv.
B. Activităţi concomitente emiterii actului administrativ
Etapa a doua este cea a adoptării sau emiterii propriu-zise a actului, denumită şi faza
deliberării.
Adoptarea actelor administrative de către autorităţile deliberative, colegiale se face în
urma analizei în cadrul şedinţei de lucru, la care trebuie să participe de regulă, cel puţin jumătate
plus unu din numărul membrilor acestei autorităţi. Participanţii la dezbateri pot fi de acord cu
proiectul, pot propune modificarea lui sau îl pot respinge. După dezbateri, proiectul se pune la
vot şi dacă întruneşte numărul necesar de voturi, el este adoptat.
Dintre condiţiile procedurale concomitente o deosebită importanţă prezintă cvorumul,
majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului şi motivarea.
Cvorumul reprezintă numărul de membri care trebuie să fie prezenţi pentru adoptarea
actului, număr raportat la totalul membrilor unui organ colegial.
Majoritatea necesară poate fi, după caz, simplă, absolută sau calificată. respectiv,
jumătate din membrii prezenţi, jumătate din membrii aleşi sau 3/5, 2/3 din membrii organului
colegial.
Motivarea este operaţiunea administrativă prin care se expun considerentele de fapt şi de
drept care justifică emiterea/adoptarea unui act administrativ. Motivarea actului administrativ se
face în temeiul notelor de fundamentare, rapoartelor, referatelor, avizelor sau alte asemenea
cerinţe procedurale, întocmite de iniţiatorul actului ori de compartimentele de resort. Motivarea
se aduce la cunoştinţa solicitantului la cerere, fie integral fie în rezumat, ori se comunică din
oficiu, în condiţiile legii.
Redactarea actelor administrative se face într-un stil concis, clar şi neechivoc, cu
respectarea strictă a regulilor gramaticale şi ortografice.
Semnarea actului administrativ se face după caz, de conducătorul persoanei
administrative ori de către împuterniciţii acestuia, după care va avea loc înregistrarea,
numerotarea, datarea şi ştampilarea actului. Semnarea actelor administrative este condiţia de
formă obligatorie prin care se atestă autenticitatea acestora. Lipsa semnăturii atrage inexistenţa
actelor administrative emise de organele unipersonale.
Procedura emiterii actului administrativ de către o singură persoană este mai simplă decât
în cazul organelor colegiale, dar cuprinde totuşi luarea avizelor necesare, de care trebuie să ia
cunoştinţă şi să ţină cont organul emitent.
Unii autori includ în procedura concomitentă a emiterii actului, fie de autorităţile
deliberative (colegiale), fie de o singură persoană, şi: acordul conducătorului organului colegial,
cum sunt, de exemplu, hotărîrile Guvernului, cu acordul prim-ministrului; semnarea şi, eventual,
contrasemnarea actului adoptat sau emis; ştampilarea acestuia, darea unui număr de ordine şi
datarea (ziua, luna, anul emiteri).
C. Activităţi ulterioare emiterii actului administrativ
Următoarea etapă este cea ulterioară adoptării sau emiterii actelor administrative, care
cuprinde anumite activităţi necesare intrării în vigoare a actului administrativ şi producerii de
efecte juridice.
Această etapă constă în aprobarea/ratificarea, comunicare sau aducerea la cunoştinţa
generală a actelor normative precum şi la cunoştinţa celor interesaţi, în cazul actelor individuale,
rectificarea, reconstituirea şi arhivarea.
Aprobarea/ratificarea reprezintă încuviinţarea dată de o persoană administrativă ierarhic
superioară cu privire la un act administrtativ emis/adoptat în mod valabil de către o persoană
administrativă, această procedură se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege.
 Confirmarea reprezintă acţiunea de validare a unui act administrativ, realizat în scopul de
a-i întări forţa juridică, de ai acoperi eventualele vicii de fond sau de formă, ori în vederea
repunerii sale în executare. Actele administrative supuse confirmării produc efecte juridice
numai de la data confirmării lor.
Comunicarea este operaţia prin care actul administrativ este transmis persoanei sau
organului interesat. Necesitatea comunicării se referă mai mult la actele individuale şi anume de
la data comunicării se nasc anumite drepturi şi obligaţi
În cazul actelor administrative cu caracter normativ, legea prevede, de regulă, obligaţia
publicării lor în Monitorul Oficial sau afişării într-un loc public sau prin alte mijloace de
difuzare.
Uneori legea prevede publicarea şi a actelor individuale (decretele Preşedintelui
Republicii cu privire la acordarea sau retragerea cetăţeniei).
Rectificarea este operaţiune de îndreptare a erorilor materiale din înscrsurile
administrative, rectificarea poate avea ca obiect erori materiale, omisiuni sau menţiuni greşite
din înscrisurile administrative.
Reconstituirea este operaţiunea de refacere a unui înscris administrativ.
Arhivarea reprezintă operaţiunea de: evidenţă, inventariere, selecţionare, păstrare şi
folosire a înscrisurilor administrative create sau deţinute de persoanele administrative.
Cele mai frecvente condiţii procedurale posterioare, după prof. A. Iorgovan sunt:
aprobarea, confirmarea, comunicarea, publicarea şi ratificarea, care au valoare juridică diferită.

4. Condiţiile de legalitate şi valabilitate a actelor administrative

Actele administrative, fiind o modalitate de organizare a executării şi de executare
propriu-zisă a legii, trebuie în primul rînd să fie legale, adică să corespundă cu prevederile legii
în conformitate cu care au fost emise. Legea, fiind un act ce formulează valori politice, nu
trebuie şi nu poate să restabilească toate cazurile şi modalităţile în care urmează să intervină
organele administraţiei publice cu actele lor administrative. Actele administrative au caracter
normativ sau individual şi sunt chemate să desfăşoare norma legii şi, pentru atingerea scopului
ei, s-o execute. De aceea între actul administrativ şi lege există un raport de subordonare directă.
Legalitatea actelor administrative este o condiţie esenţială pentru valabilitatea acestora. Prin
urmare, pentru a dovedi legalitatea actelor administrative, avem nevoie ca acestea, la emitere, să
întrunească anumite condiţii, şi anume:
- să fie emise (adoptate) de organul competent;
- să fie emise în baza şi în vederea executării legii( constituţionale, organice, ordinare);
- să fie semnate de funcţionalul public competent;
- să fie emise în forma scrisă;
- să cuprindă elemente de formă (semnătura funcţionarului, data emiterii (adoptării),
numărul cronologic, aplicarea sigiliului (ştampilei ) organului emitent;
- să fie consemnate atunci cînd legea o cere;
- să fie emise cu respectarea procedurii de votare pentru actele adoptate de organul
colectiv;
- să fie publicate în Monitorul Oficial şi aduse la cunoştinţa celor interesaţi.
Nerespectarea condiţiilor de validitate la adoptarea sau emiterea actelor administrative
atrage nulitatea sau inexistenţa lor.
Cerinţa faţă de actul administrativ - de a fi emis în conformitate cu norma legii pe care o
realizează - este dictată de normele Constituţionale (art.102), precum şi de regulile de elaborare a
acestora. Această conformitate este examinată în raport cu elementele structurale ale normelor
juridice cuprinse în lege, a căror analiză se efectuiază într-un proces general, care cuprinde toate
normele stipulate în actul administrativ şi elementele structurale ale acestuia - ipoteza, dispoziţia,
sancţiunea. Necorespunderea conţinutului actului cu norma legii se poate referi la unul sau la mai
multe elemente ale normei juridice respective. Astfel, neconformitatea actului administrativ cu
ipoteza se poate constata în cazul cînd aceasta există, deci condiţiile ipotezei există de fapt şi cer
emiterea actului, iar organul administraţiei publice nu-l emite sau invers, aceste condiţii lipsesc,
iar actul este emis.
Neconformitatea actului administrativ cu dispoziţia normei legii poate consta în
neaplicarea dispoziţiei legale în raportul social corespunzător sau aplicarea unei alte dispoziţii
legale decît cea necesară ori, chiar aplicarea dispoziţiei necesare, dar contrar adevăratului
interes.
Neconformitatea cu sancţiunea se poate produce atunci cînd prin actul administrativ
respectiv se aplică o sancţiune mai blîndă mai severă sau o altă sancţiune decît cea prevăzută de
lege. Condiţia ce implică cerinţe faţă de competenţe la emiterea actelor administrative este foarte
importantă, deoarece determină în mod direct legalitatea actului. Competenţa este un ansamblu
de drepturi şi obligaţii ale administraţiei publice, la realizarea cărora emite acte administrative cu
caracter normativ sau individual. Competenţa implică în primul rînd determinarea acesteia la
emiterea actului, conform materiei, sau în limita teritoriului pentru care a fost emis.
Competenţa materială determină organul sau persoana din cadrul autorităţilor
administraţiei publice care poate să emită un anumit act. Aici determinăm competenţa generală,
adică în toate domeniile pe care o are, de exemplu, Guvernul, şi competenţă specială sau numai
în anumite domenii cum ar fi competenţa ministerelor. Aşadar, nici o autoritate cu competenţe
speciale, într-un anumit domeniu, nu va putea emite un act administrativ care va avea
competenţă generală, a tuturor domeniilor. De asemenea, nici o autoritate cu competenţă specială
într-un domeniu nu va putea emite acte administrative din alt domeniu de activitate.
Competenţa teritorială are o mare însemnătate şi se impune doar pentru autorităţile locale,
deoarece autorităţile centrale au toată competenţa teritorială, adică actele lor sunt valabile pe
întreg teritoriul ţării.
Competenţa teritorială limitează autorităţile locale de a emite acte cu o valabilitate doar în
teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective. Actele acestor autorităţi nu pot avea efecte
juridice pe teritoriul altei unităţi administrativ-teritoriale, nu pot fi obligatorii pentru subiecţii de
drept ai altor unităţi. Importanţa competenţei teritoriale rezultă din faptul că aceasta este
determinată de valabilitatea actului. Nerespectarea cerinţelor de competenţă conduce la nulitatea
actului administrativ. În toate cazurile de nerespectare a cerinţelor faţă de competenţe ne
confruntăm cu fenomene cum ar fi abuzul de putere sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau
depăşirea atribuţiilor de serviciu, fapte ce nu trebuie admise şi care se sancţionează de legea
penală. De menţionat şi faptul că se cunosc situaţii cînd titularul competenţei este în
imposibilitate de a o realiza, iar continuitatea realizării acesteia este necesară. În aceste cazuri
legea prevede posibilitatea suplinirii şi delegării competenţei.
Suplinirea este nu altceva decît înlocuirea titularului competenţei cu o altă persoană de
tipul cît acesta n-o poate realiza. De exemplu, un ministru, un director sau un primar sunt
înlocuiţi de adjuncţii acestora pe perioada absenţei lor, exercitînd toate competenţele acestora. O
asemenea suplinire este una de drept, determinată de legea care creează o asemenea posibilitate.
Delegarea constă în desemnarea unei alte persoane pentru a exercita anumite competenţe
ce-i revin titularului de competenţă. De exemplu, un organ deliberativ deleagă împuternicirile
organului executiv care realizează aceste competenţe între două întruniri ale acestui organ
deliberativ şi numai în limita acestei delegări. Cît priveşte condiţia că actul administrativ să fie
conform cu scopul legii, aceasta determină legalitatea actelor respective. De menţionat că scopul
legii, reprezintă mai întîi rezultatul pe care legiuitorul îl urmăreşte să-l realizeze prin
reglementarea respectivă. Pornind de la necesitatea ca actul administrativ să derive din lege, el
trebuie emis tocmai în vederea executării ei şi nu poate urmări alt scop decît cel urmărit de lege,
în caz contrar, actul va deveni ilegal. Cu alte cuvinte, scopul actului administrativ este determinat
de lege. Însă o condiţie, nu mai puţin importantă, de legalitate este respectarea formei şi
procedurii de emitere a actelor administrative. Aceste cerinţe asigură legalitatea actelor
administrative, determinînd limba în care se emite actul şi forma lui scrisă sau orală. De regulă,
actele administrative se emit şi se redactează în limba de stat cu traducere în limba rusă, iar în
unele localităţi şi în altă limbă. Forma actelor administrative, în majoritatea cazurilor, este scrisă.
Această formă este necesară pentru a cunoaşte conţinutul actului, pentru a-l executa întocmai, a
dovedi existenţa lui în caz de litigiu. Procedura la emiterea actului administrativ trebuie să
cuprindă un şir de operaţiuni care determină varianta finală a actului. Aceste operaţiuni pot fi
pregătitoare, concomitente şi posterioare, nerespectarea lor va conduce la ilegalitatea actelor
administrative. Alături de condiţiile de legalitate, se mai examinează criteriul de oportunitate a
actelor administrative, determinată de scopul legii care presupune modalitatea, consecutivitatea
şi ordinea emiterii actelor. În caz de inoportunitate, actele administrative trebuie suspendate,
revocate sau abrogate, iar în caz de ilegalitate actele sunt revocate sau anulate.
Actului administrativ, pentru a se deosebi de alte acte juridice, îi sunt proprii mai multe
criterii specifice, printre care forma actului şi procedura proprie de emitere a lui. Prin forma
actului administrativ înţelegem modalitatea de exprimare a voinţei juridice de către emitent ce se
conturează în conţinutul acestui act. Conţinutul actului sau voinţa juridică conturată în actul
administrativ poate îmbrăca anumite forme. Astfel actul administrativ poate fi scris, oral sau
implicit. Forma actului are o deosebită importanţă pentru asigurarea legalităţii acestuia.
Forma scrisă de emitere este una din cele mai răspîndite forme a actelor administrative.
Ea poate fi şi o condiţie de valabilitate a actului. Forma scrisă a actului este recomandabilă,
deoarece ea va permite autorului competenţei să-şi formuleze cît mai clar şi mai exact voinţa
juridică, iar executorii acestui act vor avea posibilitatea de a înţelege mai uşor voinţa juridică
prescrisă. Forma scrisă mai poate fi determinată de actul juridic în conformitate cu care se emite
actul administrativ sau de procedura de emitere a actului ce obligă autorul competenţei să
respecte forma scrisă.
Forma orală a actului administrativ apare atunci cînd urgenţa situaţiei nu permite a
exprima voinţa juridică în scris şi se întîlneşte în cele mai dese cazuri în sistemul transporturilor,
în armată sau în organele militarizate. Astfel de acte permit soluţionarea rapidă şi cu eficienţă
maximă a unor probleme deosebit de importante. Necesitatea folosirii formei orale a actelor
administrative nu exclude forma scrisă ca o dublare a celei dintîi. Această dublare a fost impusă
de practică pentru a face dovada actului oral şi a-i asigura legalitatea. Actele administrative mai
pot fi implicite, adică rezultate din tăcerea organului obligat să emită actul administrativ de către
un organ al administraţiei publice, act ce necesită a fi confirmat de alt organ al administraţiei
publice într-un anumit termen, şi care nu s-a pronunţat în termenul prescris asupra acestui act,
conduce la concluzia că actul a fost acceptat. Într-o altă situaţie organul administraţiei publice nu
soluţionează o petiţie sau refuzul de a rezolva cererile.
Actele administrative, dar mai cu seamă cele cu caracter normativ sunt rezultatul unui
proces raţional ce porneşte de la necesitatea emiterii actului, urmată de studii speciale, analize,
prelucrarea de date, alegerea variantei optime, adoptarea şi aplicarea actului.
Actelor normative aprobate de Guvern şi actelor normative departamentale le sunt proprii
proceduri speciale de aprobare şi elaborare: regulile de elaborare a acestora sunt stabilite de
Guvern şi de Ministerul Justiţiei.
Astfel, dreptul de a înainta proiecte de acte normative Guvernului spre examinare
aparţine organelor administraţiei publice centrale şi membrilor Guvernului. Persoanele juridice şi
fizice interesate pot înainta proiecte de acte Guvernului spre examinare doar după examinarea lor
prealabilă de către organele de specialitate responsabile de sectoarele respective.
Proiectele de acte normative se elaborează din însărcinarea Parlamentului, Preşedintelui
Republicii sau Guvernului, precum şi din iniţiativa proprie a ministerelor, departamentelor şi
altor subiecţi interesaţi.
Actele înaintate Guvernului spre examinare vor conţine :
- norme noi de drept impuse de legea nouă;
- norme ce vor modifica, completa sau abroga acte adoptate anterior;
- norme ce vor extinde, suspenda sau limita acţiunea normelor juridice în vigoare;
- norme ce vor unifica mai multe acte în vigoare într-un singur act nou.
Pînă la emitere, actul administrativ va fi precedat de un şir de activităţi pregătitoare, şi
anume:
 - determinarea organului administraţiei publice responsabil de elaborare;
- elaborarea proprie a proiectului de act;
- avizarea proiectului de act;
- înaintarea proiectului spre examinare.
Prima operaţiune la organizarea elaborării actului administrativ este determinarea
autorităţii responsabile pentru pregătirea proiectului. În acest caz organul este determinat expres
de lege sau rezultă din conţinutul legii, fiind stabilit de Guvern sau de Preşedintele Republicii.
Elaborarea proiectelor de acte poate fi efectuată de unul sau mai multe ministere, departamente
sau alte organe subordonate Guvernului. În cazul când vor fi desemnate mai multe organe să
participe la elaborarea proiectului, unul din ele va fi responsabil. Organele care participă la
elaborarea proiectului desemnează specialişti care vor lucra nemijlocit asupra conţinutului
proiectului, iar după necesitate vor fi antrenaţi şi alţi specialişti de înaltă calificare atît
practicieni, cît şi teoreticieni. Elaborarea proprie a proiectului de act va include:
- examinarea actelor juridice care de obicei sunt luate la evidenţă de servicii speciale din
cadrul organelor administraţiei publice, pentru a stabili competenţa organului ce va emite actul şi
pentru a asigura legalitatea actului respectiv;
- analiza statistică a anumitor fenomene ce urmează a fi reglementate, efectuarea studiilor
şi a calculelor statistice sau utilizarea datelor organelor specializate de statistică;
- efectuarea anumitor studii, la necesitate;
- în caz de necesitate recurgerea la anumite expertize contabile, tehnice etc, care să
conţină explicaţii şi concluzii menite să uşureze lucrul specialiştilor;
- întocmirea rapoartelor, referatelor şi a dărilor de seamă care reflectă problemele din
domeniul cercetat şi conţin date, aprecieri şi uneori propuneri.
La elaborarea proiectului autorii vor ţine cont de asemenea de actele normative în
vigoare, de legislaţia altor state, de tratatele internaţionale la care Moldova este parte, precum şi
literatura ştiinţifică şi presa periodică. În funcţie de complexitatea actului, autorii vor structura
proiectul în aşa fel ca să asigure dezvăluirea consecventă a temei supuse reglementării juridice,
înţelegerea corectă şi aplicarea uniformă a actului. Textul actului se va redacta în limba de stat cu
traducerea lui în limba rusă. Conţinutul actului trebuie să fie expus într-un limbaj literar simplu
şi clar, prin fraze scurte, pentru a evita interpretarea şi aplicarea incorectă a prescripţiilor
normative. Faţă de structura actului se înaintează anumite cerinţe.
- fiecare act trebuie să aibă un titlu care va cuprinde concis tema lui;
- în cazul în care este necesar de a explica scopurile şi motivele emiterii actului , se va
întocmi un preambul care va fi partea introductivă a actului.
- după preambulul urmează partea rezolutivă, în care se expun toate prescripţiile
normative, formulate pe puncte. Pentru comoditatea aplicării actului, punctele pot fi divizate în
subalineate şi aliniate;
- proiectele de acte mai voluminoase vor putea fi divizate în titluri, capitole şi secţiuni;
- punctele actului trebuie să fie numerotate în creştere, indiferent de faptul dacă actul
cuprinde titluri, capitole sau secţiuni.
fiecare punct din act trebuie să conţină un grad închegat şi să includă de regulă o singură
prescripţie normativă, cîteva prescripţii pot fi incluse numai în cazurile când pot fi just aplicate şi
înţelese.
- de asemenea, în caz de necesitate, proiectul actului trebuie să conţină situaţiile
tranzitorii şi să reflecte modalitatea de puncte în aplicare şi intrare în vigoare a lui etc.;
- după întocmirea proiectului actului, autorii, prin intermediul autorităţii publice ce-i
tutelează, vor trimite proiectul spre avizare autorităţilor abilitate în acest sens, cărora, de fapt, le
revine şi sarcina de asigurare a aplicării lui. Avizele conţin opiniile autorităţilor administraţiei
publice solicitate de a expune pe marginea proiectului. După examinarea avizelor primite, autorii
vor prelucra toate propunerile înaintate şi, în cazul în care vor considera necesar, vor opera
modificările de rigoare în proiectul actului administrativ respectiv. După definitivarea proiectului
actului va fi întocmită nota explicativă şi o scrisoare de însoţire cu care vor fi expediate
Guvernului spre examinare. Nota explicativă va conţine argumentele necesare, prognozele social
economice şi consecinţele realizării lor materialele informative şi analitice. Totodată, în nota
explicativă se vor indica autorii proiectului şi organele care au efectuat expertiza lui. Actele
administrative ce se prezintă Guvernului spre examinare vor fi coordonate în mod obligatoriu cu
Ministerul Justiţiei, iar cele ce conţin. Normele referitoare la dezvoltarea economiei, programele
şi chestiunile bugetului de stat şi administrare de stat, vor fi coordonate de asemenea cu
Ministerul Finanţelor şi Ministerul Economiei.Actele administrative ce vor fi adoptate de Guvern
vor fi emise de alte organe ale administraţiei publice vor fi perfectate în formă de ordine,
hotărâri, instrucţiuni, regulamente, lămuriri, indicaţii sau alte forme. Actele administrative
departamentale, emise de organele administraţiei publice, vor fi supuse unor cerinţe similare
celor guvernamentale. Este necesar de accentuat faptul că atît actele guvernamentale, cît şi cele
departamentale vor fi emise întru executarea legilor şi organizarea executării lor. Actele
administrative nu pot conţine norme ce nu rezultă din conţinutul legii în conformitate cu care
sunt emise. După trimiterea actului administrativ organului competent pentru a fi examinat şi
aprobat, se va trece la o nouă fază-cea a emiterii propriu-zise a actului administrativ. La această
fază se vor realiza o serie de activităţi, şi anume, în cazul adoptării de către un organ colegial va
fi necesar cvorumul, după care vor urma dezbaterile pe marginea proiectului, apoi proiectul va fi
supus votului. În caz de obiecţii sau amendamente pe marginea proiectului, se va recurge la vot,
iar dacă va fi întrunit numărul legal de voturi, actul va fi adoptat în varianta care a fost propusă
sau cu amendamentele respective. După adoptarea actului administrativ, pentru a produce efecte
juridice, mai sunt necesare un şir de activităţi posterioare emiterii acestuia cum ar fi: redactarea
cu amendamentele acceptate, prezentarea lui spre semnare conducătorului organului
administrativ respectiv. În caz de necesitate, actul administrativ va fi contrasemnat de persoanele
care au obligaţia punerii lui în execuţie.
De exemplu: Hotărîrile Guvernului sunt semnate de Prim-ministru şi contrasemnate de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare.
După semnare, actul administrativ este ştampilat şi transmis serviciului care se ocupă de
evidenţa actelor, în vederea înregistrării, multiplicării, comunicării sau publicării şi păstrării sale.
Numărul de înregistrare a actului va fi numărul actului. Aceste operaţiuni constituie cerinţe
deosebit de importante, de care depinde uneori generare, modificare sau stingerea unor drepturi
şi obligaţii. O operaţiune deosebit de importantă este comunicarea actelor administrative.
Aceasta este o procedură de transmitere a actului persoanei sau organului interesat. Comunicarea
directă către subiectul interesat se practică de obicei în cazurile actelor administrative individuale
şi a actelor administrative jurisdicţionale. În cazul actelor administrative cu caracter normativ
emise de autorităţile administraţiei publice centrale legea prevede publicarea lor obligatorie în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, iar în cazul actelor administrative cu caracter normativ,
emise de autorităţile administraţiei publice locale, publicarea trebuie să fie asigurată de organele
de presă oficiale ale acestor autorităţi. Din cele menţionate constatăm că procedura emiterii
actelor administrative cuprinde mai multe activităţi care pot fi grupate în trei faze :
1. activităţi pregătitoare;
2. activităţi concomitente emiterii actului;
3. activităţi posterioare emiterii actului.

5. Suspendarea, revocarea şi anularea actului administrativ

La rîndul său, încetarea efectelor juridice ale actelor administrative poate avea loc din
mai multe motive, în cazurile în care actele administrative au fost emise cu încălcarea cerinţelor
expuse mai sus sau cu abateri de la procedura stabilită de lege. În general, actele administrative
produc efecte juridice pînă la momentul scoaterii lor din vigoare printr-un alt act juridic, care
aparţine, de regulă, organului emitent, organului ierarhic superior acestuia sau instanţelor
judecătoreşti. Actele administrative pot fi abrogate, anulate, revocate, suspendate, modificate ori
completate.
 Abrogarea reprezintă situaţia de încetare definitivă a efectelor actului administrativ prin
emiterea/adoptarea unui nou act administrativ. După modul în care se dispune, abrogarea poate fi
expresă sau implicită iar, după întinderea efectelor pe care le produce aceasta poate fi totală sau
parţială. Este interzis ca prin abrogarea unui act administrativ să se repună în vigoare actul
administrativ iniţial anterior desfiinţat.
Anularea reprezintă sancţiunea aplicată actelor administrative emise/adoptate cu
încălcarea legii şi constă în lipsirea acestora de efectele juridice în vederea cărora au fost
emise/adoptate. Anularea poate privi actele administrative cu caracter normativ cît şi cu caracter
individual. Cauzele anulării pot viza legalitatea şi/sau legalitatea actului administrativ. Anularea
e dispune de persoana administrativă ierarhic superioară, de autorităţile de inspecţie sau control,
de cele cu activitate administrativ-jurisdicţională stabilite de lege, ori de instanţele judecătoreşti,
în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege.
Suspendarea este operaţiunea de întrerupere temporară a efectelor juridice ca o garanţie a
legalităţii. Suspendarea poate fi făcută de organele ierarhic superioare sau de alte organe dacă
este prevăzut de lege, sau chiar de organul emitent care are şi dreptul de revocare a acestora.
Suspendarea poate fi făcută printr-un act juridic în temeiul legii.
Suspendarea actelor administrative poate deveni necesară din mai multe motive:
contestarea legalităţii lor de către un cetăţean (de exemplu, în cazul actelor de sancţionare
contravenţională sau în ordinea contenciosului administrativ); schimbarea condiţiilor de fapt
după emiterea actului şi punerea sub semnul întrebării a legalităţii din considerente de
oportunitate; necesitatea de a pune de acord actul cu actele emise de organele ierarhic superioare;
clarificarea unor îndoieli asupra legalităţii actului constatat din oficiu de către organul emitent.
Modificările pot surveni în urma aceloraşi condiţii şi pot fi săvîrşite de organul emitent,
de cel ierarhic superior sau din afară.
Retragerea sau revocarea. Actul administrativ nu trebuie înţeles ca ceva fix, neschimbat.
Organele care emit acte pot să vadă greşit lucrurile cînd fac aceste acte. De aceea trebuie admisă
posibilitatea modificării şi retragerii actului administrativ de către însuşi organul emitent. Cauza
revocării poate fi ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ.
După cum menţiona prof. E. D. Tarangul, un act material care şi-a produs efectele nu mai
poate fi revocat (dărîmarea unei case insalubre), actele juridice însă sunt de aşa natură încît ele
pot să fie revocate, fie în sensul că se anulează toate efectele juridice pe care le-au produs, deci
cu efect retroactiv, ex tunc, fie în sensul că ele să nu mai producă în viitor nici un efect juridic,
adică ex nunc.
Revocarea se deosebeşte atît de suspendare, cît şi de anulare prin mai multe momente:
- revocarea este ca regulă, pe cînd suspendarea ca excepţie;
- suspendarea se hotărăşte cînd există un dubiu în privinţa legalităţii sau oportunităţii
actului, pe cînd revocarea se dispune cînd există certitudinea că acesta este ilegal sau inoportun;
- revocarea duce la încetarea definitivă a efectelor actelor administrative, pe cînd
suspendarea la încetarea temporară;
- revocarea se deosebeşte de anulare, pentru că intervine nu numai pentru ilegalitatea, dar
şi pentru inoportunitatea actului administrativ;
- revocarea poate fi dispusă numai de organul emitent şi organul ierarhic superior, pe cînd
anularea poate fi dispusă de organul ierarhic superior sau de instanţa de judecată;
- revocate pot fi atît actele ilegale, cît şi cele legale; anulate pot fi doar cele ilegale.
Completarea actelor administrative constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzînd
soluţii normative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte, care se adaugă elementelor
structurale existente.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.1 1994, cu modificările ulterioare.
2. Codul contravenţional al Republicii Moldova, nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.3-6 din 16.01.2009, cu modificările ulterioare.
3. Codul electoral nr.1381-XII din 21.11.1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
81/667 din 08.12.1997, cu modificările ulterioare.
4. Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat la 6 iunie 2002, în vigoare 12 iunie 2003.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.082 din 22.06.2002, cu modificări ulterioare.
5. Codul Penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002, în vigoare 12 iunie 2003.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-129 din septembrie 2002, cu modificări
ulterioare.
6. Codul muncii al Republicii Moldova, adoptat la  28.03.2003. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.159-162/648 din 29.07.2003, cu modificări ulterioare. 
7. Legea Republicii Moldova cu privire la Guvern nr. 64-XII din 31.05.1990. Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.131 din 26.09.2002, cu modificările ulterioare.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la Avocatul Poporului nr. Nr. 52 din 03.04.2014,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.110-114 din 09.05.2014, cu modificări ulterioare.
9. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională nr.317-XII din 13.12.1994.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8/86 din 07.02.1995.
10. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr. 158-XVI din
04.07.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.230-232 din 23.12.2008, cu modificări
ulterioare.
11. Legea Republicii Moldova pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului nr.797-XIII din
02.04.1996. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.81-82/765 din 19.12.1996.
12. Legea Republicii Moldova privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.32-35 din 09.03.2007, cu modificările ulterioare.
13. Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii
Moldova nr.1234-XIV din 22.09.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.139-140/996
din 02.11.2000.
14. Legea privind statutul alesului local, nr.768 din 02.02.2000. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.34/231 din 24.03.2000.
15. Legea despre Regulamentul de conferire a gradelor de calificare funcţionarilor publici
nr.1263-XIII din 17.07.1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.63/528 din 25.09.1997.
16. Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000 (în vigoare de la 18.08.2000).
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58/375 din 18.05.2000 cu modificările ulterioare.
17. Legea privind descentralizarea administrativă nr. 435 din 28.12.2006. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 29-31 din 02.03.2007.
18. Legea cu privire la petiţionare nr. 190 din 19.07.1994. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 6-8 din 24.01.2003.
19. Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 98 din 10.08.2000.
20. Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova
nr. 275 din 10.11.1994. Monitorul Oficial Nr. 20 din 29.12.1994, în vigoare 03.12.1999, cu
modificările ulterioare.

Literatura:
21. Alexandru Ioan, Introducere în teoria administraţiei publice. Editura Omnia, Bucureşti, 1997.
22. Alexandru Ioan, Administraţia publică. Editura Lumina-Lex, Bucureşti,1999.
23. Apostol Tofan, Drept administrativ, Bucureşti, 2008.
24. Aramă Elena, Istoria dreptului românesc. Chişinău, 1998.
25. Arseni Alexandru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II. Chişinău, 1997.
26. Baltag Dumitru, Teoria generală a dreptului, Chişinău: ULIM, 2010.
27. Bantuş Anatolie, Statutul juridic al funcţionarului public în Republica Moldova, Chişinău,
1999. (autoreferat)
28. Bivol Elena, Administraţia publică din Republica Moldova, Chişinău, 2001.
29. Boboş Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1992.
30. Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Bucureşti: ALL Beck, 2004.
31. Cîrnaţ Teodor, Drpt constituţional, Chişinău, 2010.
32. Cobăneanu Sergiu, Grigore Rusu, Administraţia publică locală în documente oficiale.
Chişinău, 1999.
33. Costachi Gheorghe, Balmuş V., Guţuleac V. Problemele administrării de stat. Chişinău,
2002.
34. Creangă Ion, Curs de drept administrativ, Editura Epigraf, Chişinău, 2003.
35. Deleanu Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat. Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1996.
36. Demian Nicolae, Serviciul public, Chişinău, 1998.odor
37. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1930.
38. Dvoracek Maria, Drept administrativ, Noţiuni introductive, Iaşi, 1993.
39. Didencu Valeriu, Democraţie şi administraţie publică locală, Chişinău, 1998.
40. Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. II. Editura
Lumina-Lex, Bucureşti, 1998.
41. Drăganu Tudor, Forme de activitate ale organelor statului socialist român. Editura Lumina-
Lex, Bucureşti, 1965.
42. Drăganu Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
43. Goriuc Silvia, Locul şi rolul Preşedintelui Republicii Moldova în sistemul autorităţilor
publice şi în asigurarea echilibrului în societate. Teză de doctorat. Chişinău, 2006.
44. Guceac Ion, Curs elementar de drept constituţional, vol. I-II, Chişinău, 2004.
45. Guţuleac Victor, Problemele administrării de stat, Chişinău, 2002.
46. Guţuleac Victor, Drept contravenţional, Chişinău, 2006.
47. Guţuleac Victor, Drept administrativ, Chişinău, 2013.
48. Iorgovan Antonie, Drept administrativ, vol. II. Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
49. Iorgovan Antonie, Drept administrativ român. Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
50. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I. Editura Nemira, Bucureşti, 2005.
51. Ionescu Romulus, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
52. Iovănaş Ilie, Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
53. Manda Corneliu, Manda Cezar, Administraţia publică şi cetăţeanul, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1997.
54. Manda Corneliu, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. I. Editura Lumina-Lex,
Bucureşti, 2007.
55. Muraru Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997.
56. Negoiţă Alexandru, Ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atlas Lex
SRL, Bucureşti, 1996.
57. Negoiţă Alexandru, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1998.
58. Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, vol.I. Bucureşti, 1934.
59. Orlov Maria, Drept administrative, Editura Epigraf, Chişinău, 2001.
60. Orlov Maria, Ştefan Belecciu, Drept administrative, Editura Elena-V.I., Chişinău, 2005.
61. Oroveanu Mihai, Tratat de ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1996.
62. Oroveanu Mihai, Tratat de drept administrativ, Bucureşti: Cerma, 1998.
63. Osoianu Tudor, Osoianu Ion, Statutul juridic al funcţionarului public, Chişinău, 2003.
64. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Vol. II, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997.
65. Platon Mihail, Introducere în ştiinţa administrării publice, Chişinău, 1992.
66. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992.
67. Popa Victor, Dreptul public, Chişinău, 1998.
68. Popescu Slănicescu Ion, Teoria funcţiei publice, Editura Evrica, Brăila, 1999.
69. Postolache Marina, Serviciul public, Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2005.
70. Preda Mircea, Autorităţile administraţiei publice, Sistemul constituţional roman, Editura
Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
71. Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ, Editura ALL, Bucureşti, 1995.
72. Trăilescu Anton, Drept administrativ, Bucureşti, 2010.
73. Ţurcanu Sergiu, Statutul juridic al funcţionarului public II Cartea albă, situaţia autonomiei
locale în Republica Moldova, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
74. Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Vol. I, Cluj-Napoca: Ed. Risoprint,
2002.
75. Sîmboteanu Aurel, Administraţia publică centrală, Chişinău, 1998.
76. Vedinaş Verginia, Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
77. Vlah Irina, Concepţia modernă a dezvoltării serviciului public în Republica Moldova. Teză
de doctorat. Chişinău, 2008.
78. Vrabie Genoveva, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Ştefan Procopiu, Iaşi,
1993.
79. Бахрах Д. Н. Административное право. Москва, 2008.
80. Гуцуляк В. И. Административное право Республики Молдова. Кишинэу, 2007.
81. Козлов Ю.М. Органы государственного управления. Москва, 1976.
82. Козлов Ю.М. Административное право. Москва, 2001.
83. Никитин А. М., Административное право в схемах, издательствоЮнити-Дана, Москва,
2000.
84. Овсянко Д. М., Административное право в схемах и определениях, 2-е издание,
издательство Юристъ, Москва, 2002.
85. Попов Л. Л. Административное право и административная деятельность органов
внутренних дел. Москва, 1990.