Aspecte comparative privind funcția și funcționarul în state ale UE

1. Consideraţii introductive – clarificări conceptuale privind noţiunea de funcţie publică

Cu toate că definirea noţiunii de funcţie publică este aparent uşoară oprindu-ne asupra
noţiunilor utilizate în diferite sisteme de drept, se poate observa că este dificil de
identificat expresii prin care să traducem cu exactitate această noţiune. Spre exemplu,
noţiunea de fonction publique (funcţia publică) în Franţa este explicată prin noţiunea de
civil service (serviciu civil, în traducere literară) în Marea Britanie şi prin cea de
offentlicher Dienst (serviciu public, în traducere literară) în Germania. Cu toate că aceste
expresii nu corespund perfect de la o ţară la alta, în aceste trei ţări, termenii amintiţi sunt
utilizaţi pentru a ne referi la funcţionarii publici, devenind sinonime cu administraţia în
limbajul curent (Ziller, 1993, p. 349). Funcţia publică este aproape sinonimă cu
personalul administrativ, în Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Olanda, Irlanda şi Portugalia.
În alte state, cum sunt Germania şi Luxemburg, există o delimitare între funcţionarii cu
statut de drept public, pe de-o parte, şi angajaţii şi lucrătorii din administraţie, ce se supun
regulilor dreptului muncii, pe de altă parte. În Marea Britanie funcţia publică se rezumă
doar la agenţii civili ai statului reprezentând doar o mică parte din personalul
administrativ (Apostol Tofan, 2006, p. 156). La fel de clară este şi situaţia din Italia, în
special în ultimele două decenii, astfel că doar un procent mic din administraţia de stat
poate fi încadrat în categoria funcţionarilor publici, în sensul restrâns al noţiunii. În Italia,
în 1993, a fost adoptată o reglementare privind privatizarea funcţiei publice, reglementare
al cărei scop a fost acela de a reglementa raporturile de muncă ale funcţionarului public,
în concordanţă cu respectarea regimului autonomiei locale a regiunilor şi provinciilor, dar
şi cu principiile dreptului comunitar. Astfel, reglementarea îşi propunea raţionalizarea
costului activităţii publice şi introducerea disciplinei activităţii publice în sectorul
activităţilor cu caracter privat. Analizând principalele reglementări referitoare la funcţia
publică şi funcţionarii publici din diferite state ale Europei, observăm că putem identifica
o serie de asemănări, dar şi deosebiri semnificative. Realizarea unor comparaţii între
modalităţile în care statele înţeleg să instituie norme aplicabile funcţiei şi funcţionarilor
publici, ne obligă să ne întrebăm dacă există un model ideal de a reglementa funcţia
publică, model care să fie aplicat în cât mai multe sisteme administrative europene, în
special în acele sisteme care îşi propun să realizeze reforme în domeniul funcţiei şi
funcţionarilor publici. În cele ce urmează vom încerca să amintim doar câteva dintre
deosebirile şi asemănările care caracterizează sistemele administrative ale unor state
europene.

2. Modelul statutului bazat pe dreptul public vs. modelul contractual

Profesorul Antonie Iorgovan remarca faptul că, şi în prezent, în ţările Uniunii Europene
se menţine o mai veche dispută între concepţia care porneşte de la existenţa statutului
legal al funcţiei publice, concepţie care stă la baza unui regim unilateral de drept public,
şi concepţia statutului contractual, care generează un regim juridic de drept privat
(Iorgovan, 2005, p. 580). 127 Natura contractuală a funcţiei publice a fost pusă în discuţie
în mai multe ţări, dar mai ales în Franţa. Astfel, prin jurisprudenţa sa, Consiliul de Stat a
stabilit modul de determinare a caracterului administrativ al contractelor de angajare a
personalului din administraţie. Prin două decizii celebre din 1954 s-a statuat că au
caracter administrativ şi determină calitatea de agent public acele contracte prin care se
conferă personalului angajat funcţia de „a participa direct la executarea sau de a executa
propriu-zis serviciul administrativ” sau, potrivit doctrinei, este vorba despre contracte
care încredinţează agenţilor respectivi „funcţii corespunzând specialităţii serviciului
public respectiv” (Vedinaş, 1998, p. 84). În Franţa, deşi tradiţiile privitoare la funcţia
publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789, iar Camerele Parlamentului au examinat
de-a lungul vremii diferite propuneri legislative, primul mare Statut al funcţiei publice a
fost adoptat abia în anul 1946 (Apostol Tofan, 2006, p. 163). Germania se caracterizează
printr-o situaţie aparte, fiind un stat federal, în care doar unul din patru funcţionari publici
este angajat la nivelul guvernului federal sau în agenţiile federale. Privatizarea căilor
ferate, a poştei şi a telecomunicaţiilor a redus şi mai mult această proporţie (Gross, 2002,
p. 17). În Germania se face în mod tradiţional distincţia între funcţionarii supuşi unui
statut de drept public unilateral şi angajaţii şi lucrătorii pe bază de contract. Distincţia se
bazează pe diferenţa dintre funcţii: în principiu, doar funcţionarii pot exercita prerogative
de putere publică sau atribuţii de satisfacere a interesului general, funcţii care trebuie
asumate de funcţionari, odată ce activitatea pe care o realizează prezintă un caracter
permanent (Apostol Tofan, 2006, p. 163). În Olanda există două categorii de agenţi
publici: funcţionarii numiţi printr-un act unilateral, dispunând de un statut public, şi
contractualii, care beneficiază de un contract de drept privat. În general, cel interesat este,
înainte de a deveni funcţionar, agent contractual. Nu sunt consideraţi funcţionari de stat,
în sensul strict al noţiunii, cadrele didactice, poliţiştii, magistraţii şi militarii (Bodiguel,
1994, p. 140). Se poate afirma că un statut juridic particular funcţionarilor, statut supus
regulilor dreptului public cu caracter unilateral, conţinând dispoziţii legislative şi
regulamentare, se regăseşte în oricare ţară a Uniunii Europene, alcătuind un drept al
funcţiei publice, distinct de dreptul muncii (Apostol Tofan, 2006, p. 158). Şi în doctrina
românească, referitor la raportul de serviciu (obiectul de reglementare al statutului
funcţionarului public), a fost discutată natura juridică a acestuia. Astfel, specialiştii de
dreptul muncii consideră că raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de
dreptul muncii şi nu un raport de drept administrativ (Beligrădeanu, 2000, pp. 7-14).
Autorii de drept administrativ consideră că natura juridică a raportului de serviciu trebuie
stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic, respectiv: părţile,
conţinutul şi obiectul său (Trăilescu, 2000, p. 217). Astfel, în opinia majorităţii autorilor
de drept administrativ, raportului de serviciu i se aplică regimul juridic de drept public,
fiind un raport juridic de drept administrativ. 128 Alte prevederi din domeniul funcţiei şi
funcţionarului public, vis-a-vis de care putem identifica asemănări şi deosebiri, sunt acele
reglementări care se referă la cariera funcţionarului public (structură, condiţii de acces la
funcţia publică, selectare, promovare), la drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, la
 categoriile de funcţii publice şi funcţionari, precum şi la răspunderea disciplinară a
acestora.

3. Noţiunea de funcţionar public. Clasificarea funcţiilor publice. Aplicarea statutului

funcţionarilor publici,

Dreptul german este singurul, în prezent, care adaugă un element important la definiţia
funcţionarului public. Astfel, prin Statutul funcţionarilor publici se precizează că această
calitate nu poate fi acordată decât pentru exercitarea „prerogativelor de putere publică sau
a prerogativelor care, pentru raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării bunei funcţionări a
Statului sau a vieţii publice, nu pot fi încredinţate exclusiv unor persoane de drept privat
(Ziller, 1993, p. 362). În perimetrul european, din perspectiva integrării europene,
analizând modelele care au stat la baza organizării administraţiei comunitare, au fost
identificate trei modele existente principale, şi anume: modelul englez, modelul francez şi
modelul german (Alexandru, 1997, pp. 114-115). Modelul englez are ca şi caracteristică
principală existenţa unui nivel superior alcătuit din secretarii permanenţi, cu un nivel înalt
de pregătire, bine retribuiţi, dar a căror arie de acţiune este restrânsă. Şi modelul francez
cunoaşte un astfel de nivel, funcţionarilor cerându-li-se, pe lângă o înaltă pregătire în
domeniul administraţiei publice, şi o prezenţă politică remarcabilă. Modelul german
cunoaşte două niveluri şi anume, nivelul funcţionarilor politici cu un înalt statut a căror
stabilitate este redusă şi funcţionarii civili de carieră care au stabilitate în funcţie, dar
ocupă poziţii mai puţin importante. Spre exemplu, în dreptul francez, stagiarii nu sunt
funcţionari, în sensul că lor nu li se aplică un statut general al funcţiei publice, ci doar
unele reguli speciale. Noţiunea de stagiar nu este însă specifică doar dreptului francez, în
majoritatea ţărilor Uniunii Europene fiind necesară pentru funcţionari o perioadă de
stagiu înainte de a fi efectiv numiţi, perioadă care variază de la 6 luni în Belgia, până la
maxim 5 ani în Germania (Apostol Tofan, 2006, p. 164). În majoritatea ţărilor europene,
cu excepţia Spaniei, Franţei şi Portugaliei, stagiarii sunt consideraţi funcţionari,
beneficiind de prevederile statutului, mai puţin în ceea ce priveşte garantarea funcţiei
(Ziller, 1993, p. 371). În Germania există, sub aspect formal, atâtea tipuri de funcţii
publice câte Landuri sunt, cărora li se adaugă o funcţie publică federală. Totuşi, există o
mare similitudine între statutul funcţiei publice federale şi dispoziţiile legii-cadru cărora
li se conformează statutele Landurilor. La rândul lor, funcţionarii locali se integrează, sub
aspect juridic, funcţiei publice din Landul căruia îi aparţin (Apostol Tofan, 2006, p. 165).
În Franţa, vom distinge între funcţia publică propriu-zisă, ce se supune legii privind
drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, pe de-o parte, şi militarii şi magistraţii, pe
de altă parte, supuşi fiecare unor reglementări specifice. Statutul funcţiei publice 129 în
Franţa reprezintă o codificare de principii. Existenţa unui statut evită confuzia între agent
şi funcţia pe care o exercită (Ziller, 1993, p. 373). În Franţa şi Spania, ansamblul funcţiei
publice se divide nu doar în trei sau patru categorii orizontale ci, de asemenea, în mai
multe sute de corpuri şi tipuri de funcţii. Statutele particulare conţin reguli specifice,
completând Statutul general al funcţiei publice. Anumite statute particulare conţin şi
reguli derogatorii de la principiile generale ale statutului funcţiei publice. Astfel, orice
 funcţionar public spaniol sau francez, se supune la două tipuri de reglementări suprapuse,
şi anume, celor din statutul special aplicabil corpului din care acesta face parte şi cele din
statutul general. Funcţionarii din alte ţări, de regulă, se supun dispoziţiilor unui singur
statut (Apostol Tofan, 2006, p. 167).

4. Modalităţi de recrutare

Administraţia trebuie să execute deciziile puterii politice. Multă vreme această apreciere
a părut atât de importantă încât se considera că agenţii publici trebuie aleşi în funcţie de
criterii politice. Astfel, în Franţa, până în jurul anului 1844, funcţionarii s-au aflat în
întregime la discreţia miniştrilor. Atât în Franţa cât şi în Marea Britanie a apărut
necesitatea de a asigura funcţionarul împotriva abuzurilor politice, de a-i garanta o
anumită siguranţă a muncii; pe de altă parte, dezvoltarea ideilor democratice şi a
principiului liberului acces la funcţia publică a dus la recrutarea funcţionarilor mai
degrabă după criteriul capacităţii şi în mult mai mică măsură după criterii politice
(Apostol Tofan, 2006, p. 170). În Germania, la nivelul statului federal şi al landurilor,
numirea şi promovarea funcţionarilor rămâne o prerogativă a fiecărui ministru, potrivit
principiului autonomiei ministeriale. În realitate, decizia este adesea rezultatul unui acord
între partidele de guvernământ. Sub nivelul secretarilor de stat, ministrul nu dispune, în
practică, de libertatea de a alege. Legăturile cu partidul care îl susţine sunt de fapt atât de
puternice, încât numirile pe care le va face vor depinde de acordul acestui partid
(Bodiguel, 1994, p. 19). În Belgia, cele trei mari „clivaje” ale societăţii (limbă, religie şi
politică) au fost transpuse în cadrul funcţiei publice şi par să domine sistemul de merit,
bazat pe capacitatea candidatului, diplome şi aptitudini. Principalele probleme rezidă într-
o ierarhie rigidă a gradelor care frânează mobilitatea, o ierarhie a salarizării care nu
permite organizarea unei veritabile cariere pentru agenţii ce ocupă funcţii specializate, un
sistem de notare care nu este foarte eficient, dar şi o puternică politizare (Bodiguel, 1994,
p. 20).

5. Condiţii de acces în funcţia publică

În fiecare stat din Uniunea Europeană, pot fi identificate o serie de condiţii de acces în
funcţia publică. Având în vedere că noţiunea de funcţie publică semnifică o profesie, iar
cel care o ocupă are drept la carieră, putem să distingem două categorii de condiţii:
condiţii generale, impuse pentru ocuparea oricărei funcţii publice, şi condiţii 130
specifice, impuse pentru ocuparea anumitor funcţii, din sfera justiţiei, legislativului etc.
(Iorgovan, 2005, p. 599). Modalităţile de verificare a îndeplinirii acestor condiţii variază
mult de la o ţară la alta, atât în ceea ce priveşte autorităţile cu atribuţii în acest domeniu,
cât şi în ceea ce priveşte forma şi momentul la care se realizează. În Germania şi Olanda,
unde recrutarea este realizată în întregime de către administraţie, aceasta este cea care
procedează la verificare. Spre exemplu, în Germania, recrutarea este lăsată la alegerea
administraţiei, iar numirea este considerată un act discreţionar (Bodiguel, 1994, p. 22). În
Franţa, Italia şi Spania, autoritatea care realizează selecţia este diferită de autoritatea care
 pronunţă numirea şi, cu toate acestea, cea din urmă este cea care verifică îndeplinirea
condiţiilor. În Belgia, acest rol revine, în principiu, Secretariatului permanent al recrutării
(Bodiguel, 1994, p. 34). În ceea ce priveşte modalitatea de selectare şi recrutare oricare
sistem cunoaşte o serie de formalităţi prin care delimităm funcţia publică de diferitele
poziţii din sectorul privat; gradul de formalism diferă de la un stat la altul, astfel încât se
pot distinge patru modele distincte, şi anume: 1) un model potrivit căruia este nevoie de
un set minim de formalităţi care presupun publicarea posturilor vacante (întâlnit în
Olanda şi Danemarca); 2) alt model este modelul german caracterizat prin selecţia pe
etape şi recrutarea liberă (sistemul de selectare german menţine, în practică, monopolul
juriştilor în funcţiile publice de conducere; statutul prevede posibilitatea de recrutare şi a
altor tipuri de candidaţi, dar nu pentru a face carieră); 3) modelul englez se caracterizează
prin recrutarea realizată de către o comisie independentă; 4) modelul francez presupune
recrutarea prin organizarea de concursuri şi absolvirea unor şcoli de formare profesională
(Ziller, 1993, pp. 392-393). Fiecare ţară promovează prin statut o serie de principii care
stau la baza recrutării funcţionarilor. În Olanda, spre exemplu, recrutarea se bazează pe
principiul nediscriminării cu două particularităţi: obligaţia de a recruta un procent de 2%
persoane cu handicap şi obligaţia de a alege o femeie atunci când şeful de serviciu trebuie
să aleagă între doi candidaţi de sex opus, dar dispunând de aceeaşi competenţă.
Recrutarea nu este posibilă decât pe baza unei descrieri a funcţiei care precizează
condiţiile de pregătire, de experienţă şi personalitatea cerută candidaţilor. Selecţia va fi
precedată de o preselecţie pe baza unui dosar; interviurile cu candidaţii, referinţele şi
informaţiile sunt adeseori completate cu teste psihologice (Bodiguel, 1994, p. 143).
Sistemul de recrutare a funcţionarilor prin concurs se întâlneşte în majoritatea statelor
Uniunii Europene, precum: Belgia, Spania, Franţa, Italia, Portugalia, Marea Britanie etc.
(Ziller, 1993, p. 399).

6. Drepturi şi obligaţii

În Belgia, funcţionarii superiori acordă anumitor factori o importanţă specială în ceea ce

priveşte promovarea, evocând în acest sens: apartenenţa la un cabinet ministerial,
existenţa unor legături cu partidele politice, existenţa unei diplome universitare, existenţa
unor relaţii cu organisme sindicale (Bodiguel, 1994, pp. 34-35). 131 În Spania, legislaţia
şi doctrina utilizează noţiunile de „funcţii politice” şi „funcţii de liberă desemnare” ale
căror titulari sunt aleşi dintre funcţionari. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul
dreptului la opinie al funcţionarilor publici ar trebui circumstanţiat, după cum
funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu (Apostol Tofan,
2006, p. 180). În Germania, funcţionarii pot participa la activităţi politice care nu sunt
contrare „ordinii fundamentale democratice şi liberale” şi pot candida la alegeri, fără a
demisiona. Dacă urmează să exercite un mandat electiv, funcţionarii îşi regăsesc vechea
funcţie administrativă, după expirarea mandatului (Bodiguel, 1994, p. 92). În Franţa,
funcţionarilor le este recunoscută libertatea de opinie, care este absolută, în sensul că
funcţionarii nu pot fi recrutaţi, apreciaţi sau demişi în funcţie de opiniile lor. În dosarul
personal nu se poate face menţiune despre opiniile politice, religioase, etc. Însă, libertatea
de opinie nu poate fi confundată cu libertatea de exprimare a opiniilor. Această din urmă
libertate este limitată deoarece formele sale de exprimare pot avea conotaţii politice
(Apostol Tofan, 2006, p. 181). În ceea ce priveşte dreptul la grevă, în Franţa, înainte de
1946 funcţionarii nu aveau dreptul la grevă, deoarece se considera că greva ducea la
încălcarea necesităţii de asigurare a continuităţii serviciilor publice, a subordonării
ierarhice, putând fi considerată chiar un act de rebeliune împotriva statului. Funcţionarul
care făcea grevă comitea o greşeală profesională gravă (Peiser apud Apostol Tofan, 2006,
p. 181). Şi în Olanda, dreptul la grevă nu este recunoscut, dar nu este formal interzis
decât înalţilor funcţionari şi personalului căilor ferate. Cu toate acestea, greve au loc, dar
ele se lovesc de reacţia negativă a opiniei publice, iar recurgerea la justiţie conduce de
obicei la identificarea altor mijloace de acţiune (Bodiguel, 1994, p. 146). În prezent,
greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Danemarca şi Germania.
Trebuie însă amintit că această interdicţie nu are în vedere decât funcţionarii în sens
strict, care se află în minoritate în majoritatea serviciilor publice daneze, precum şi într-
un număr de servicii publice germane (Apostol Tofan, 2006, p. 181). În Spania, Franţa şi
Italia, dreptul la grevă este recunoscut funcţionarilor, chiar dacă anumite corpuri (precum
poliţiştii) sau funcţii sunt excluse de la exercitarea acestui drept. Reglementarea dreptului
la grevă se întâlneşte relativ frecvent. În realitatea juridică, drepturile şi obligaţiile nu
sunt independente unele de altele, astfel că fiecărui drept îi corespunde o obligaţie
corelativă, iar fiecare obligaţie naşte la rândul ei un drept. Din această perspectivă,
drepturilor funcţionarilor publici le corespund o serie de îndatoriri, decurgând, de regulă,
din Statutul acestora (Vedinaş, 2002, p. 163). Cea mai importantă îndatorire este desigur
aceea de a servi interesul public, aspect care presupune o serie întreagă de obligaţii ce
constau în necesitatea de a asigura supunerea funcţionarului în raport cu dispoziţiile
legale. Mai dificilă este însă prevenirea conflictului de interese, care poate rezulta dintr-
un cumul cu o activitate desfăşurată în sectorul privat, cu excepţia unor ţări precum Italia
sau Portugalia, şi, cu unele excepţii tradiţionale, precum calitatea de cadru didactic
universitar, cumulul este interzis (Vedinaş, 2002, p. 38). 132 În ceea ce priveşte delictul
de ingerinţă, acesta presupune diferite aspecte. Spre exemplu, în Franţa, potrivit unor
dispoziţii conţinute în Codul penal, îi este interzis funcţionarului public ca timp de cinci
ani de la data încetării activităţii sale în această calitate, să se angajeze într-o
întreprindere privată cu a cărei supraveghere sau control fusese însărcinat sau cu care
fusese în legătură în timpul exercitării atribuţiilor de funcţie publică. O altă categorie de
obligaţii priveşte raporturile funcţionarilor publici cu publicul, fiind vorba de discreţia
profesională, care trebuie conciliată cu regulile privind transparenţa administrativă, în
vigoare în cea mai mare parte a statelor Uniunii (Apostol Tofan, 2006, p. 183).

7. Răspunderea juridică a funcţionarilor publici

Regimul juridic al funcţiei publice include şi problematica răspunderii juridice a

funcţionarilor publici. Legislaţiile din toate statele Uniunii Europene permit înlăturarea
funcţionarilor publici definitivi. În toate statele, respectarea obligaţiilor de către
funcţionarii publici este asigurată prin existenţa sancţiunilor disciplinare, cum ar fi: votul
 de blam, avertismentul, retrogradarea, diminuarea remuneraţiei, revocarea din funcţie
(Apostol Tofan, 2006, p. 184). În general, există în toate statele sisteme de sancţiuni
disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite, cea mai gravă fiind eliberarea din
funcţie (uneori chiar suprimarea dreptului la pensie, în Franţa). În toate statele Uniunii
Europene, sistemul disciplinar presupune respectarea unor principii fundamentale:
dreptul la apărare, funcţionarul trebuind informat şi, dacă doreşte, să fie asistat de un
apărător, şi posibilitatea unui recurs în faţa unui tribunal independent şi imparţial.
Aplicarea răspunderii disciplinare presupune implicarea unui organ colegial în procedura
de tragere la răspundere a funcţionarului public. Spre exemplu, în Franţa, Consiliul de
Stat a decis încă din anul 1957 că toate sancţiunile cu excepţia avertismentului şi a
blamului (echivalentul mustrării din sistemul românesc), vor fi pronunţate numai după
emiterea avizului consiliului de disciplină (Vedinaş, 2002, p. 329). În Germania a fost
instituită o procedură disciplinară cu caracter jurisdicţional: cu excepţia sancţiunilor
minore, decise de autoritatea ierarhică, aceasta trebuie să sesizeze o jurisdicţie
disciplinară care presupune magistraţi profesionişti şi reprezentanţi ai personalului, ce va
stabili o sancţiune ca un adevărat tribunal; în egală măsură, ea poate fi sesizată de un
procuror disciplinar federal, care joacă în acest caz acelaşi rol ca un procuror obişnuit în
materie penală (Apostol Tofan, 2006, p. 186).,

7. Aspecte privind funcţia şi funcţionarul public în România.

Concluzionând această lucrare, putem afirma că aspectele privind funcţia şi funcţionarul

public caracteristice altor sisteme de drept europene constituie adevărate modele pentru
procesul de reformă şi modernizare a funcţiei şi funcţionarului public din sistemul
românesc. În sistemul românesc principale măsuri de reformă în ceea ce priveşte funcţia
publică şi funcţionarul public, dar nu numai, după 1989, s-au axat în principal pe crearea
cadrului legal (adoptarea de acte 133 normative), având în vedere lipsa reglementărilor
care să surprindă noile realităţi în acest domeniu, şi completarea acestuia, acolo unde a
fost cazul. Măsurile de reformă în domeniul funcţiei şi funcţionarului public au vizat
realizarea următoarelor obiective: elaborarea cadrului legal în domeniu, completarea
cadrului legal în domeniu în privinţa aspectelor care necesitau revizuire, dezvoltarea
resursei umane prin asigurarea stabilităţii şi depolitizării funcţiei publice, crearea unui
corp de funcţionari publici profesionişti, crearea unui sistem de dezvoltare a carierei
funcţionarului public şi a unui sistem de formare continuă şi de specialitate, precum şi
salarizarea adecvată a funcţionarilor publici, crearea unor mecanisme şi instituţii de
control ale aplicării legislaţiei în domeniu de către instituţiile şi autorităţile publice;
asigurarea transparenţei decizionale în activitatea administrativă. Până în prezent, după
cum se reflectă aceasta din Rapoartele de ţară elaborate de către Comisia Uniunii
Europene, reforma administraţiei publice şi implicit a reformei funcţiei publice nu a
constat doar în schimbarea legislaţiei, în crearea unor departamente europene sau
suprimarea altora. Cea mai importantă parte din această reformă constă în schimbarea
mentalităţilor, a viziunii funcţionarilor publici în ceea ce priveşte rolul lor în societate.
Procesul de reformă a administraţiei publice s-a desfăşurat în vederea creării unui corp de
funcţionari publici profesionist, sau mai precis în vederea atragerii tinerilor profesionişti
bine pregătiţi în administraţia publică din România. În îndeplinirea acestui scop s-a luat
măsura creării unei noi funcţii publice specifice cu statut special, denumită manager
public, care să beneficieze de un sistem de promovare specială şi un nivel de salarizare
motivant, a cărui componentă esenţială o reprezintă înfiinţarea şi dezvoltarea unui corp
profesionist de funcţionari publici, neutru şi comparabil cu cel existent în ţările Uniunii
Europene. Progresul reformei este lent, iar impactul său în termeni practici este adesea
contestat. Schimbarea îşi va atinge scopul doar dacă angajamentele factorilor de decizie
de a susţine reforma vor fi de durată. România trebuie să aibă un sistem administrativ
competitiv pentru a se ridica la nivelul celorlalte state membre ale Uniunii Europene, de
aceea reforma administraţiei publice şi implicit reforma funcţiei publice este mereu un
obiectiv important al fiecărui Guvern, iar această reformă este limpede că trebuie să
înceapă cu cei care fac administraţie, respectiv cu funcţionarii publici.