Cuprins

INTRODUCERE ........................................................................................................................... 1
CAPITOLUL I: Noțiunea de serviciu public ............................................................................... 2
CAPITOLUL II: Clasificarea serviciilor publice....................................................................... 11
CONCLUZII ................................................................................................................................ 14
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 16
 INTRODUCERE

Înainte de a analiza clasificarea serviciilor publice se impune a realiza deosebirea dintre

serviciile prestate de o autoritate publică şi serviciile prestate de un agent privat. Spre deosebire
de serviciile private, care au ca scop profitabilitatea şi se adresează de regulă unui grup restrâns
de beneficiari, serviciile publice urmăresc satisfacerea interesului general al colectivităţii, fiind
prestate pe o zonă mai mare sau chiar pe întregul teritoriul ţării1.
Realitatea contemporană obligă statul, prin unităţile administrativ-teritoriale
competente, să presteze către populaţie un număr din ce în ce mai mare de servicii, existând
astăzi o diversitate a organizării şi funcţionării serviciilor publice.
Clasificarea serviciilor este importantă deoarece ne permite o comparare a serviciilor în
cadrul sistemelor administrative din diferite ţări, precum şi o reflectare asupra implicaţiilor
măsurilor de politică, economică şi administrativă a lor.
Trebuie făcută precizarea că uneori, în funcţie de specificitatea serviciului şi de nevoia
generală a colectivităţii un serviciu public poate trece de la o categoria la alta, în cadrul aceluiaşi
criteriu. Un anumit serviciu poate fi facultativ pentru o anumită localitate, dar în alta el poate
avea o importanţă fundamentală: de exemplu serviciul de alimentare cu apă potabilă este
fundamental pentru locuitorii unui oraş, dar nu are acelaşi caracter într-o zonă rurală unde
locuitorii au fântâni, ei nefiind dispuşi să plătească pentru acest serviciu.
Cu cât comunitatea este mai dezvoltată cu atât prestarea anumitor servicii publice
devine mai necesară, ele transformându-se în servicii vitale, fundamentale.

1
Bilouseac I., Servicii publice – curs pentru învățământ la distanță, Suceava, 2017, p. 20.
1
 CAPITOLUL I: Noțiunea de serviciu public

Noțiunea de serviciu public trebuie înțeleasă din două perspective: în sens organic, ca
organism pe de o parte, dar și în sens material, ca tip de activitate pe de altă parte.
În sens organic, prin serviciu public înțelegem o persoană juridică, publică sau privată,
prin care se realizează o activitate de interes general.
În sens material, în timp s-au conturat mai multe definiții ale serviciului public:
a) prima definiție consideră serviciul public ca fiind o activitate de interes general
prestată numai de o persoană publică, ce poate fi statul, o colectivitate locală sau altă instituție
publică;
b) o a doua definiție consideră că serviciul public este activitatea pe care guvernanții
sunt obligați să o presteze în interesul celor guvernați, adică al cetățenilor. Deducem că serviciul
public nu ar fi putut fi prestat decât de persoane publice, nu și de persoane private, ceea ce s-ar fi
dovedit a fi o piedică în calea dezvoltării economice. Deoarece economia simțea necesitatea
diversificării serviciilor publice, care să fie cât mai operative și mai flexibile cu putință, s-a pus
problema prestării unui serviciu public prin intermediul unei entități private, cu respectarea a trei
condiții2:
1. satisfacerea interesului general, care nu trebuie înlocuit sub nici o formă și în nici o
situație cu interesul particular; serviciile publice nu trebuie să aibă ca obiectiv obținerea de
profit;
2. mijloacele puterii publice sunt privilegii acordate firmei private care servește
interesul general, care se va bucura de o anumită autoritate în raport cu terții;
3. firmele private pot presta un serviciu public doar în urma unei delegări primită de la
o persoană publică, ce va avea posibilitatea exercitării unui control al acesteia asupra activității
de prestări de servicii publice.
Putem defini serviciul public ca fiind o activitate de interes general organizată sau
controlată de o autoritate a administrației publice și care este supusă, într-o măsură mai mare sau
mai mică, unui regim de drept public.
În prezent, problematica distincției dintre activitatea publică și cea privată nu mai este
atât de acută. Pe piață există un număr mare de companii private care prestează servicii publice
complexe, cum ar fi fabricarea armamentului de pildă. Cu toate acestea, anumite drepturi, acela
de a înființa sau controla justiția, de a apăra teritoriul național, de a bate monedă, rămân exclusiv
în grija statului.
2
Zamfir, A., Managementul serviciilor, Editura ASE, Bucureşti, 2011, p. 212.
2
 Noţiunea de serviciu public este dificil de a fi înţeleasă şi de a definită. Utilizată în câmpuri
conceptuale foarte diversificate, este saturată de semnificaţii multiple, care se suprapun şi se
intersectează.
Jacques Chevallier identifică trei modalităţi de a percepe noţiunea de serviciu public.
În primul rând, serviciul public este o entitate socială, care înglobează diverse activităţi
şi structuri plasate sub dependenţa colectivităţilor publice; aparţinând sferei publice,
serviciile publice prezintă o serie de particularităţi care interzic orice asimilare cu întreprinderile
private.
Serviciul public este şi o noţiune juridică, iar consecinţa acestui fapt este că
antrenează aplicarea regulilor specifice şi derogatorii de la dreptul comun; “serviciul public
condensează şi rezumă ceea ce înseamnă particularismul dreptului administrativ”.
Al treilea înţeles al noţiunii de serviciu public este acela de operator ideologic. În
explicitarea acestei noţiuni, Chevallier precizează că serviciul public “conturează mitul unui
stat generos, binevoitor, unic, pentru binele tuturor; serviciul public este principiul axiologic
care este ales să conducă gestiunea publică, finalitatea la care tind guvernanţii şi funcţionarii,
norma de care depinde legitimitatea activităţii lor.”
Expresia “serviciu public” evocă simultan trei semnificaţii: instituţională, juridică şi
ideologică. Combinarea celor trei semnificaţii ale serviciului public a jucat mult timp rolul de
vector al expansiunii etatice: expansiunea gestiunii publice, impusă prin slaba rezistenţă a
mecanismelor de reglare economică şi socială, a contribuit la conturarea unui stat capabil să aibă
răspuns la toate problemele publice.
În tradiţia franceză serviciul public constă la fiecare nivel (local, regional, naţional) în
îmbinarea a următoarelor aspecte3:
- garantarea dreptului individual al fiecărui individ de a avea acces la toate serviciile publice
esenţiale pentru satisfacerea nevoilor sale, ca o garanţie a exerciţiului drepturilor fundamentale
ale persoanei;
- exprimarea interesului general al colectivităţii, pentru asigurarea coeziunii sociale şi teritoriale
(egalitatea dreptului de acces la servicii publice, dreptul la servicii de calitate, la căutarea
costului celui mai mic, la alinierea geografică a tarifelor, la mutabilitatea sau accesibilitatea
serviciului);
- un mijloc esenţial al puterii publice de a regulariza piaţa, de a conduce politici publice (de
exemplu politica energetică, securitatea aprovizionării, protecţia mediului etc.), - modul prin care
puterea publică se implică activ în dezvoltarea economică şi socială (locuri de muncă,
participarea la dezvoltarea locală etc.)
3
Bilouseac I., Servicii publice – curs pentru învățământ la distanță, Suceava, 2017, p. 9.
3
 Deoarece scopul administraţiei publice din orice ţară este de a fi în slujba cetăţenilor săi,
putem considera că serviciul public reprezintă misiunea primordială a administraţiei publice,
existând astfel posibilitatea, prin această activitate, de a satisface în mod corespunzător cerinţele
populaţiei, activităţile serviciilor publice trebuind să respecte criterii de calitate şi utilitate.
Aceste activităţi care satisfac interesele generale ale colectivităţii locale trebuie asigurate de
autorităţile publice, în caz contrar ele răspunzând faţă de cetăţenii care le-au desemnat prin vot
direct pentru a le reprezenta interesele.
Termenul de serviciu public a fost definit de-a lungul timpului din mai multe puncte de
vedere, fiind folosit atât de managementul public, cât şi de dreptul administrativ.
Serviciul public reprezintă o activitate desfăşurată sau autorizată de o autoritate
administrativă, prin care se urmăreşte satisfacerea unor cerinţe ale membrilor comunităţii4.
Pentru a putea vorbi de apariţia unui serviciu public trebuie să existe în primul rând
interesul general, comun al întregii colectivităţi şi de abia secundar trebuie să apară actul de
voinţă al autorităţilor de a înfiinţa acel serviciu.
În literatura de specialitate românească se afirmă că noţiunea de serviciu public a
redevenit “o noţiune de bază a dreptului administrativ”.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca forme organizatorice de viaţă şi activitate
ale membrilor care le compun, au menirea de a asigura locuitorilor condiţiile necesare de
convieţuire – economice, sociale, culturale, de securitate etc. – în mod continuu şi
permanent, organizând în acest scop o multitudine de structuri organizatorice, denumite
frecvent în actele normative, dar şi în doctrina juridică de specialitate “servicii publice”, pe
care le dotează în vederea bunei lor funcţionări cu: mijloace materiale şi băneşti, specialişti
etc.
Unele din aceste “servicii publice” se organizează numai de către stat, altele putând fi
organizate şi de către colectivităţile locale recunoscute de stat. În primul caz, vorbim de
“servicii publice ale statului”, în cel de-al doilea caz de “servicii publice ale comunei, oraşului
sau judeţului”, după caz.
Profesorul Paul Negulescu definea serviciul public ca “un organism administrativ creat
de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu mijloace financiare
procurate din patrimoniul general al administraţiei publice creatoare, pus la dispoziţia publicului
pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter general, căreia iniţiativa
privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă”5.

4
Bilouseac I., Servicii publice – curs pentru învățământ la distanță, Suceava, 2017, p. 23.
5
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1925, p. 621.
4
 Profesorul Anibal Teodorescu sublinia că, serviciile publice se întâlnesc oriunde este o
activitate de stat. Se susţine de asemenea că, funcţia executivă a statului se realizează prin
servicii publice, iar totalitatea lor formează administraţia. În acest sens, autorul consideră că
“serviciul public este serviciul înfiinţat şi organizat de stat sau subîmpărţirile sale
administrative pentru îndeplinirea atribuţiilor lor executive”. Intr-o altă opinie6 se consideră
că serviciul public este un element esenţial al organizării statului modern, prin serviciu public
înţelegând “orice activitate creată pentru satisfacerea unor interese colective care se realizează
după procedura specială a dreptului public, la nevoie cu concursul forţei publice”. Definit ca
activitate, serviciul public are următoarele caracterstici:
1) este o activitate tehnico- juridică;
2) funcţionează regulat şi continuu;
3) este o activitate pentru realizarea unor interese publice;
4) activitate fără a avea ca scop un câştig material;
5) activitate care poate fi supusă unor modificări.
De asemenea, profesorul E. D. Tarangul definea serviciul public ca fiind “orice
activitate a autorităţilor publice pentru satisfacerea unei nevoi de interes general care este atât
de importantă încât trebuie să funcţioneze în mod regulat şi continuu” (de exemplu
poliţia, învăţământul, justiţia, transporturile pe căile ferate, asistenţa socială). După cum se
poate observa, profesorul E. D. Tarangul pune accentul pe activitate, criticând opinia potrivit
căreia prin serviciu public se înţelege nu numai activitatea în înţeles general, dar şi organul care
o exercită.
Astfel, se poate concluziona că noţiunea de serviciu public are două sensuri: un prim
sens este acela de organism (organ) iar cel de-al doilea sens este acela de activitate.
Acest dublu sens îşi are originea în dreptul francez. In sens organic sau formal prin
serviciu public se înţelege o organizaţie sau o întreprindere girată de administraţie, iar în sens
material, serviciul public este orice activitate care are ca scop satisfacerea unui interes general,
indiferent de natura organizaţiei care o exercită – publică sau privată.
În prezent, unul dintre cele mai des discutate aspecte referitoare la serviciile
publice este descentralizarea acestora, mai precis modalitatea de realizare şi gradul în care se
realizează punerea în practică a principiului descentralizării serviciilor publice.
Principiul descentralizării serviciilor publice nu are în vedere o descentralizare
absolută, adică transferarea în totalitate a unor activităţi de la nivelul central la cel judeţean sau
local. Acest lucru nu ar fi necesar, nici oportun şi nici posibil, mai ales dacă avem în vedere
multitudinea de forme în care se pot organiza serviciile publice.
6
M. Văraru, Tratat de drept administrativ român, Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1928, p. 89.
5
 Astfel, serviciile publice organizate la nivel central, sub forma autorităţilor
administrative sunt şi vor exista întotdeauna la acest nivel (ele putându-se eventual, comasa sau
diviza), întrucât ele exprimă interesul naţional general, la acest nivel, în domeniul respectiv, la
care statul nu poate renunţa. Rolul acestor servicii este tocmai de a concepe şi a asigura strategia
Guvernului (a statului) în acel sector de activitate, căreia i se subsumează activităţile practice
concrete, realizate la nivelurile inferioare – judeţ, localitate7.
Desigur, din cadrul acestor servicii publice, organizate ca autorităţi administrative
centrale, se pot desprinde şi transfera la nivelurile inferioare (judeţean sau local) anumite
activităţi concrete, fie în forma “descentralizării” lor, fie a “deconcentrării”, după cum se
doreşte o desprindere mai fermă sau mai puţin fermă a acestor activităţi.
În aceiaşi termeni se pune problema şi în cazul acelor servicii publice
organizate sub forma instituţiilor publice şi regiilor autonome, sau a asociaţiilor şi fundaţiilor,
astfel de servicii în mod necesar trebuind să existe şi la nivel central, nu numai judeţean sau
local, exprimând interese şi trebuinţe care depăşesc pe cele ale unei localităţi.
Chestiunea de fond, în cele din urmă, care interesează substanţa problemei la care
ne referim – descentralizarea sau deconcentrarea serviciilor publice – ar putea avea trei
aspecte: ce fel de servicii publice (în ce domenii) se pot organiza la nivel local sau judeţean;
cât de importante pentru colectivitate sunt aceste activităţi şi dacă serviciile publice create sunt
sau nu în stare să se susţină prin ele însele sau, dimpotrivă, este necesară intervenţia statului.
Aceste aspecte trebuie analizate împreună, în intercondiţionarea lor, întrucât suportul
juridic pe care se fundamentează trebuie să pornească de la o opţiune politică realistă, să
aibă în vedere nu numai necesităţile locale, ci şi posibilităţile de a răspunde cum se cuvine
acestora, dar mai ales o discernere între acele activităţi (servicii publice) care exprimă un interes
exclusiv sau preponderent naţional şi unul local sau judeţean.
Sunt servicii publice care nu pot fi organizate decât la nivel naţional, ele
exprimând un interes exclusiv naţional şi statal, cum bunăoară este apărarea ţării faţă de o
agresiune armată externă, sau siguranţa naţională, politică externă şi altele, care nu pot fi
transferate colectivităţilor locale si judeţene, chiar dacă acestea sunt, fără îndoială, interesate a se
apăra contra unei agresiuni armate externe.
Sunt însă alte activităţi (servicii publice) care pot fi organizate în exclusivitate sau
preponderent fie la nivel local (de exemplu transportul persoanelor şi mărfurilor în interiorul
localităţilor, repararea străzilor, curăţenia localităţii şi altele), fie la nivelul judeţean
(întreţinerea căilor de comunicaţie între localităţi, o aducţiune de apă care interesează mai multe

7
M. Preda, Tratat de drept administrativ – partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 125.
6
localităţi ale judeţului ş.a.).
Serviciile din categoria celor care se organizează la nivel naţional pot, cel mult să fie
“deconcentrate” la nivel judeţean, deconcentrarea asigurând unitatea de scop şi acţiune,
fundamentată pe principiul subordonării ierarhice a serviciului deconcentrat, care continuă să
facă parte integrantă din cel organizat la nivel central.
Problema “descentralizării” serviciilor publice se pune numai în legătură cu
cea de-a doua categorie de activităţi, care pot fi realizate şi la nivel local sau judeţean,
după caz, şi dacă astfel de activităţi se găsesc, la un moment dat, organizate ca servicii
publice la nivel central. Aici şi acum intervine opţiunea politică exprimată în norme juridice,
care apreciază care sunt acele activităţi care se pot transfera (descentraliza) către nivelul judeţean
sau local şi dacă un asemenea transfer (descentralizare) are si eficienţa necesară pe planul
satisfacerii, la nivel corespunzător, a intereselor locuitorilor. Fără îndoială că în această opţiune
se are în vedere şi efortul financiar necesar (din partea statului sau a colectivităţii respective) în
susţinerea serviciilor publice transferate.
Ar fi greşit să se creadă că în acţiunea descentralizării serviciilor publice ar exista
un conflict de interese între stat (care ar avea tendinţa de a ţine aceste servicii publice în
sfera de competente a autorităţilor sale centrale) şi autorităţile locale sau judeţene care
“presează” în a prelua sub autoritatea lor, într-o formă sau alta, aceste activităţi. Interesul este
acelaşi, atât al statului, cât si al autorităţilor locale, ca aceste servicii să răspundă cât mai bine
necesităţilor locuitorilor, fiind mai puţin important dacă ele funcţionează sub autoritate
centrală sau locală.
Transferul lor (descentralizarea) este însă legat si de nivelul de dezvoltare
economico-socială a localităţii sau judeţului respectiv, sub două aspecte: pe de o parte, cu cât o
localitate este mai dezvoltată din acest punct de vedere, cu atât mai mult locuitorii săi au nevoie
de servicii publice mai diversificate şi mai de calitate, iar pe de altă parte, gradul dezvoltării
economico-sociale a localităţii îşi pune amprenta pe posibilitatea acoperirii costurilor pe care
le presupun aceste servicii publice, inclusiv pe calitatea, operativitatea şi eficienţa lor.
Iată de ce problema descentralizării serviciilor publice, consacrată de Constituţia
României şi de Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală este, deopotrivă, o
problemă politică, juridică, economică şi socială. Rezolvarea ei în condiţii optime se poate face
numai pe baza analizei temeinice a factorilor care o determină şi condiţionează factori care
neavând caracter static, trebuie evaluaţi în raport de etapa şi acumulările existente în procesul
parcurgerii perioadei de tranziţie către economia de piaţă şi de înfăptuire a Programului de
reformă economică şi socială, inclusiv în domeniul administraţiei publice.
Dacă am încerca să definim, pe baza celor de mai sus, ceea ce reprezintă “serviciul
7
public”, am putea spune că acesta este o structură organizatorică, având de regulă
personalitate juridică, înfiinţată în condiţiile legii, de către stat, comună, oraş sau judeţ,
încadrată cu funcţionari publici si alt personal de specialitate, dotată cu mijloace materiale şi
băneşti corespunzătoare, care desfăşoară o activitate sau un complex de activităţi omogene,
stabilite prin actul de înfiinţare, în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent a unor
interese generale ale unei colectivităţi.
La serviciile publice descentralizate ale ministerelor fac referire atât Constituţia cât şi
numeroase alte acte normative. În acest sens, dispoziţiile art. 43 din Legea privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor23 prevăd că Legea nr. 90/2001,
publicată în M. O. nr. 164/2.04.2001. “ministerele pot avea în subordinea lor servicii
publice descentralizate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale”.
Mai întâi, este de precizat că rolul acestor servicii publice este de a asigura realizarea
în concret a funcţiilor şi a atribuţiilor ministerului căruia i se subordonează în unitatea
administrativ-teritorială în care sunt organizate. În al doilea rând, organizarea acestor servicii nu
are caracter imperativ, ci facultativ. Ca atare, nu toate ministerele îşi organizează în unităţile
administrativ-teritoriale asemenea servicii publice descentralizate, întrucât funcţiile şi atribuţiile
lor specifice se realizează în concret, la nivelul întregii ţări, nu a unităţilor administrativ-
teritoriale. Aşa, de pildă, este cazul Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Justiţiei,
Ministerului Informaţiilor Publice, Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul ş.a.
În schimb, sunt ministere care au organizate asemenea servicii publice nu numai la
nivelul judeţelor, ci şi în celelalte unităţi administrativ-teritoriale, întrucât realizarea în concret
a unora dintre atribuţiile lor privesc şi aceste unităţi. Este cazul Ministerului Finanţelor Publice
şi al Ministerului de Interne, pentru a da numai două exemple care au structuri organizatorice
(servicii publice descentralizate) şi în municipii, sectoarele municipiului Bucureşti, oraşe şi
chiar în comune. Denumirea lor de “servicii publice descentralizate” este improprie,
deoarece activităţile care le constituie obiectul nu sunt activităţi “descentralizate”, ci
numai “deconcentrate”. De altfel, şi pe plan organizatoric, în fapt, aceste servicii publice sunt
încorporate în structura ministerului, numai că ele nu îşi desfăşoară activitatea “la centru”, ca
celelalte compartimente din organigrama ministerului, ci într-o unitate administrativ-
teritoriala, motiv pentru care au şi fost denumite servicii publice “descentralizate”.
Faptul că ele sunt în realitate servicii publice deconcentrate, nu descentralizate25,
rezultă şi din modul în care sunt asigurate mijloacele financiare necesare şi numărul de
personal. Sub acest aspect, reglementările în vigoare prevăd că mijloacele lor financiare se
asigură prin ministerul de resort, deci nu în mod autonom, descentralizat, iar personalul lor
face parte din totalul personalului aprobat pentru minister. De asemenea, în cazul tuturor
8
serviciilor publice descentralizate ale ministerelor , înfiinţarea sau desfiinţarea lor, obiectul de
activitate, structura organizatorică, numărul şi încadrarea personalului, criteriile de
constituire a compartimentelor şi funcţiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al
ministrului în subordinea căruia aceste servicii îşi desfăşoară activitatea.
Conducătorii serviciilor publice descentralizate sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de
către miniştri, cu avizul consultativ al prefectului, acesta din urmă având rolul, potrivit
prevederilor constituţionale, de a “conduce” aceste servicii publice.
Administraţia publică centrală de specialitate, organizată în anumite domenii şi
sectoare de activitate, se realizează nu numai de către ministere, ci şi de alte organe, care sunt
nu sunt calificate ca ministere, ci pur şi simplu ca “alte organe de specialitate”.
Aceste organe, din punct de vedere al competenţei lor teritoriale, sunt tot organe
centrale – ca şi Guvernul şi ministerele – întrucât atribuţiile care le revin se exercită pe
întregul teritoriu al statului. Cu toate acestea, ele se situează pe o treaptă inferioară în ierarhia
organelor administraţiei publice centrale, în raport cu Guvernul şi ministerele.
Potrivit art. 60 din Legea 90/2001, dispoziţiile legii privind organizarea şi
funcţionarea ministerelor “se aplică în mod corespunzător şi celorlalte organe centrale din
subordinea Guvernului”. Ca atare, putem concluziona că şi în subordinea organelor de
specialitate aflate în subordinea Guvernului pot fi organizate servicii publice descentralizate ,
întrucât “înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate,
structura organizatorică, numărul şi încadrarea personalului, criteriile de constituire a
compartimentelor şi funcţiilor de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului,
respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau
organe îşi desfăşoară activitatea”, se precizează în această lege.
De asemenea, ministerele pot avea în subordine şi organe de specialitate şi instituţii
publice sau pot avea în coordonare ori sub autoritate anumite unităţi – regii autonome,
agenţii, companii, societăţi comerciale ş. a. Unele dintre acestea sunt finanţate de la bugetul de
stat – cazul organelor de specialitate şi al instituţiilor publice, din subordine ministerelor –
altele din venituri extrabugetare sau, după caz, atât de la bugetul de stat, cât şi din venituri
extrabugetare, funcţie de ceea ce prevede hotărârea Guvernului prin care sunt reglementate.
În privinţa acestor organe de specialitate din subordine ministerelor, se pune problema
dacă acestea pot sau nu să înfiinţeze în subordine lor servicii publice, care să funcţioneze în
unităţile administrativ- teritoriale. Problema se pune în corelare cu prevederile art. 44 alin. (1)
din Legea privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor, care se referă
la serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi “ale celorlalte organe centrale din
9
unităţile administrativ-teritoriale”, fără nici o distincţie între acestea (ele putând fi atât în
subordinea Guvernului, cât şi a ministerelor, cât şi a ministerelor, sau ca autorităţi
administrative autonome) ai căror conducători sunt abilitaţi prin această normă să aprobe
înfiinţarea sau desfiinţarea de servicii publice descentralizate, obiectul lor de activitate,
structura organizatorică, numărul şi funcţiile de conducere ale acestora.
Potrivit opiniei profesorului Mircea Preda, “dacă am acceptat totuşi posibilitatea
înfiinţării acestor servicii publice nu numai în subordinea ministerelor, aşa cum rezultă dintr-
o interpretare restrictivă a prevederilor art. 43 din această lege, ci şi în subordinea organelor de
specialitate subordonate Guvernului, nu putem însă accepta şi înfiinţarea unor asemenea servicii
publice descentralizate în subordine organelor de specialitate aflate în subordinea ministerelor.
Dacă s-ar accepta o asemenea soluţie, ar însemna că în domeniul de activitate al unui minister
să fie organizate în unităţile administrativ-teritoriale două categorii de servicii publice
descentralizate: unele în subordinea nemijlocită ministerului, altele în subordinea nemijlocită a
organului de specialitate, aflat el însuşi în subordinea ministerului”. Autorul consideră că
“regimul juridic al celor două servicii publice ar urma să fie diferit, iar în unele privinţe
chiar şi contradictoriu, ceea ce, desigur ar fi greu de acceptat”.
Aceeaşi problemă apare aşa cum am amintit deja, şi în legătură cu posibilitatea de a
înfiinţa servicii publice descentralizate la nivel teritorial, a altor unităţi din subordine sau
aflate în coordonarea ori sub autoritatea ministerelor. Din punct de vedere al formei în care
sunt organizate aceste unităţi, ele pot fi instituţii publice, caz în care ele sunt direct
subordonate ministerului ori regii autonome, societăţi comerciale, companii naţionale ş.a.,
caz în care ele se află numai în “coordonarea” sau sub “autoritatea” ministerelor, funcţie de
prevederea din actul normativ în cauză.
Prin urmare, dacă acceptăm existenţa serviciilor publice descentralizate în subordinea
organelor de specialitate din subordinea ministerelor, trebuie să acceptăm existenţa lor şi
în cazul organelor de specialitate aflate în coordonarea ori sub autoritatea ministerelor. Chiar
dacă, în esenţă, înfiinţarea acestor servicii publice descentralizate pare ilegală, opinie împărtăşită
de altfel şi de profesorul Mircea Preda, în practică acestea există.

10
 CAPITOLUL II: Clasificarea serviciilor publice

Serviciul public este un organism creat de catre stat, judet sau comuna, cu o competenta
si putere determinate, cu mijloacele financiare procurate din patrimoniul general al admnistratiei
creatoare, pus la dispozitia publicului pentru a satisface in mod regulat si continuu o nevoie cu
caracter general, careia initiativa privata nu ar putea sa-i dea decat o satisfactie incompleta si
indeterminata.
Serviciul public este mijlocul administratiei prin care se presteaza cetatenilor servicii
de interes general, in regim de putere politica. Infiintarea serviciilor publice este atributul
exclusiv al autoritatilor deliberative, respectiv al consiliilor locale iar organizarea si functionarea
lor constituie atributul autoritatilor executive, adica al prefectiilor si primarilor. In categoria
serviciilor publice se includ:
 Servicii publice cu caracter statal
 Servicii comunitare (infiintate la nivel local, dar si judetean)
 Serviciile publice de gospodarie comunala
 Alte servicii publice locale
 Servicii publice comerciale
 Servicii publice pentru activitati culturale

Dupa natura serviciilor publice se disting :

 Servicii publice administrative(S.P.A.)
 Servicii publice industriale si comerciale(S.P.I.C)

Dupa modul in care se realizeaza interesul general deosebim :

 servicii publice al caror scop este satisfacerea directa si individuala a cetatenilor
 servicii publice care ofera avantaje particularilor in mod indirect
 servicii publice destinate colectivitatii in ansamblu

Din punct de vedere al importantei sociale deosebim :

 servicii publice vitale (alimentare cu apa, canalizare)
 servicii publice facultative (amenajare parcuri si locuri de distractii, centre de
informare etc.)
Problema tipologiei serviciilor publice nu este inca pe deplin clarificata, existand,
in opinia specialistilor, criterii extrem de variate de clasificare.
11
 De aceea prezentam aici si alte cateva criterii, acestea fiind cele mai cunoscute in
literatura de specialitate:
1. Dupa obiectul de activitate:
a. servicii publice administrative, acestea fiind realizate numai de stat prin institutiile
sale (ex. servicii publice judiciare, de legiferare, de administrare a domeniului public)
b. servicii publice industriale si comerciale- au ca obiect activitatile cu caracter
industrial si comercial (ex. serviciile de transport feroviar, de transport urban sau metrou ,
exploatarea liniilor de tramvai sau autobus)
c. servicii publice de distribuire a apei , gazului si electricitatii etc.

2. Dupa scopul propus:

a. servicii publice infiintate de autoritati ale administratiei publice centrale si locale (ex.
servicii publice de salubritate, de sanatate, educatie)
b. serviciile publice infiintate de institutii publice centrale si locale (ex. servicii publice
de invatamant organizate in vederea reconversiei profesionale)
c. regii autonome de interes local si national (ex. Regia Autonoma de Transport
Bucuresti)

In opinia altor autori de specialitate8 serviciile publice pot fi clasificate astfel:

1. Dupa forma de organizare:
a. servicii publice care functioneaza sub forma de organe ale administratiei publice
(ex: ministerul Sanatatii, directiile judetene de sanatate publica etc.). Acestea isi desfasoara
activitatea, de regula, in mod gratuit si din oficiu cu personal de specialitate, in mod continuu si
ritmic si adopta sau emit acte administrative
b. servicii publice care functioneaza sub forma de institutii publice (ex: Societatea
Nationala de Radio si Societatea Nationala de Televiziune etc.). Se infiinteaza, reorganizeaza si
desfiinteaza prin lege sau potrivit legii, de catre Parlament, Guvern, ministere si celelalte organe
de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si de catre consiliile judetene si locale.
Isi desfasoara activitatea fie gratuit, fie cu plata prin incasarea unor taxes au tarife; numai unele
dintre ele emit acte administrative (ex: diplome de absolvire, certificate medicale, atestate etc.)
etc.
c. servicii publice care functioneaza sub forma de regii autonome, societati si
companii nationale de interes public. Se infiinteaza, reorganizeaza si desfiinteaza prin hotarari

8
A se vedea in acest sens si clasificarea facuta de Emanuel Albu- Drept administrativ si stiinta administratiei,
Ed. Fundatiei "Romania de maine", Bucuresti, 2005, pag. 82-84.
12
ale guvernului sau ale consiliilor judetene si locale. Isi desfasoara activitatea la cerere, contra
cost si dupa programe aduse la cunostiinta celor interesati.
2. Dupa obiectul lor de activitate
a. servicii publice care au ca obiect pastrarea ordinii publice si apararea nationala-
care sunt realizate de Ministerul Apararii Nationale, MIRA, Ministerul Justitiei prin unitatile lor
deconcentrate in teritoriu
b. servicii publice care au ca obiect activitatile financiare si fiscale, realizate de M.F
P. prin unitatile deconcentrate in teritoriu
c. servicii publice care au ca obiect invatamantul si cercetarea- realizate de
Ministerul Educatiei si Cercetarii si prin unitatile lor deconcentrate in teritoriu
d. servicii publice care au ca obiect asigurarea sociala si sanatatea colectivitatii- care
se realizeaza prin Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familie, Ministerul Sanatatii si prin
unitatile lor deconcentrate in teritoriu
e. servicii publice care au ca obiect satisfacerea intereselor de arta si cultura- se
realizeaza prin Ministerul Culturii si Cultelor si unitatile sale din teritoriu
f. servicii publice care au ca obiect satisfacerea intereselor economice- care sunt
realizate de Ministerul Economiei si Comertului, Ministerul Transporturilor, Constructiilor si
turismului, Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor, Ministerul Agriculturii, Padurilor si
Dezvoltarii Rurale etc., precum si prin companiile si societatile nationale de interes public aflate
in subordinea lor.
3. Din punct de vedere al gradului de extensie:
a. servicii de importanta nationala
b. servicii locale (de importanta judeteana, municipala, orasenesca sau comunala)
Conform Clasificarii Centrale a Productiei serviciile publice se regasesc in urmatoarele
categorii :
 servicii de comunicatii
 servicii de invatamant
 servicii de ambient
 servicii legate de sanatate si sociale
 servicii de transport

13
 CONCLUZII

Necesitatea organizării unui serviciu public se impune numai atunci când

realitatea socială evidenţiază o nevoie generală, comună unei colectivităţi recunoscute de stat,
cu alte cuvinte numai atunci când se poate constata existenţa unei cerinţe sociale mai de
amploare, indiferent sub ce forma va funcţiona acest serviciu (la nivel naţional, descentralizat
sau local). Rezultă că nu este suficientă, pentru organizarea unui serviciu public, existenţa unui
interes (singular) al unei persoane sau grup restrâns de persoane, ci a unei colectivităţi
constituite şi recunoscute de stat. Constituirea serviciului public se realizează însă în drept
numai dacă voinţa autorităţilor abilitate de lege a-l înfiinţa este exprimată ca atare prin norme
juridice.
Aşadar, serviciul public, ca activitate, este legat indisolubil de ideea de interes
general şi de voinţa autorităţilor publice care decid la ce moment şi în ce modalitate se va
satisface acest interes. Serviciile publice poartă denumiri diferite, ca de exemplu, secretariate,
agenţii, institute, administraţii, secţii, oficii, spitale, şcoli, regii autonome, societăţi. Indiferent
de denumirea pe care o poartă, ne vom afla fi în prezenţa unui serviciu public, dacă sunt
întrunite următoarele condiţii9: este înfiinţat în scopul satisfacerii cerinţelor membrilor
societăţii, de către stat, judeţ sau comună, înfiinţarea s-a realizat prin acte de autoritate,
activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii de stat, fiind dotate cu atribuţii, puteri şi
competenţe de a satisface interesele publice, generale, sunt persoane juridice, având toate
drepturile şi obligaţiile specifice acestora, mijloacele materiale sunt asigurate prin subvenţii
bugetare, fie din venituri proprii, şi desfăşoară o activitate continuă.
În practică, există o diversitate de servicii publice, organizarea lor fiind determinată
de specificul domeniilor în care se înfiinţează şi diversitatea cerinţelor colectivităţilor, ce pot fi
clasificate după o serie întreagă de criterii, cum ar fi: întinderea interesului ce se doreşte a fi
satisfăcut, natura sau domeniul de activitate al serviciilor publice, regulile juridice aplicabile,
(un regim administrativ - când serviciile publice sunt organizate şi funcţionează ca autorităţi
administrative sau ca structuri organizatorice aflate sub autoritatea acestora şi un regim mixt, de
drept administrativ şi de drept privat - când serviciile publice sunt concesionate în baza unui
contract administrativ), modul de organizare (autorităţi administrative, instituţii publice, regii
autonome, asociaţii şi fundaţii). Acestea iau fiinţă în strânsă legătură cu diversitatea
atribuţiilor statului modern, fiecare realizând o atribuţie sau numai o latură a acesteia, în

9
În acest sens a se vedea V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
şi I. Alexandru, Administraţia Publică, Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
14
vederea realiza atribuţiilor statului în domeniul executării legilor, a hotărârilor judecătoreşti,
asigurarea ordinii şi liniştii publice, securitatea statului, precum şi nevoia de a satisface
interesele de instruire, cultură, sănătate etc. Serviciile publice care sunt create de stat, prin
care se realizează sarcinile puterii executive, sunt numite servicii publice administrative.
Pentru a concluziona, putem spune că atunci când se constată existenţa unei nevoi ca
fiind un fenomen general, recunoscut la nivelul întregii societăţi, este necesară organizarea unui
serviciu public care să răspundă cerinţelor realităţii sociale.

15
 BIBLIOGRAFIE

 Albu E., Drept administrativ si stiinta administratiei, Ed. Fundatiei "Romania de maine",
Bucuresti, 2005
 Banciu D. şi Manda C., Administraţia publică şi cetăţeanul. Structuri, Autorităţi şi
Informaţie publică, ed. Tehnică, Bucureşti, 1997
 Bilouseac I., Servicii publice – curs pentru învățământ la distanță, Suceava, 2017
 Iorgovan A., Drept administrativ. Tratat elementar, vol. II, E. Nemira, 1996
 Negulescu P., Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii generale, Bucureşti, 1934
 Oroveanu M., Teoria generală a serviciului public, în „Studii de drept românesc” nr. 3/1994
 Petrescu R. N., Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001
 Văraru M., Tratat de drept administrativ român, Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1928
 Zamfir A., Managementul serviciilor, Editura ASE, Bucureşti, 2011

16