Omul – ființă socială

Există două teorii principale ce explică natura socială a omului: naturalistă și

contractualistă. Prima apărută, cea naturalistă a fost susținută în mod special de Aristotel;
acesta a evocat ideea de comunitate, stat, ca și comportament natural, esențial, al omului.
În schimb, Rousseau, susținător al teoriei contractualiste, a argumentat latura socială ca o
evoluție, o modificare a stării naturale a omului.
În opinia mea, niciuna dintre teoriile precizate anterior nu este complet corectă,
cea definitivă fiind de fapt obținută printr-un compromis între cele două:
În primul rând, în timp ce contactul social nu este categorizat ca o nevoie primară
de bază a omului, nu poate fi negat faptul că, în izolare, conștiința umană se deteriorează,
suferind alterări uneori definitive asupra propriei sale funcții: ,,antisocialul din natură […]
este ori supraom ori fiară” (Aristotel). În același timp, nu se poate știi sigur că această
dependență a fost mereu specifică omului, ea a putut să apară la rândul ei ca o schimbare
a funcțiilor de bază, o casă construită pe fundația omului natural: ,,atât timp cât nu
cunoaștem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm legea pe care a primit-o”
(Rousseau).
În al doilea rând, este un argument dovedit prin studiul psihologic că omul nu își
poate atinge nivelul maxim de fericire decât în compania celorlalți; el are constant nevoie
de validare și motivație exterioară, pentru a-și hrăni idelurile legate de importanța și
scopul său în lume: ,,Inidividul nu-și este suficient, el este față de stat ca mădularele unui
corp față de acesta” (Aristotel). Dar, latura socială a omului nu e existat mereu în forma
curentă, aceasta s-a dezvoltat pe baza obstacolelor și încercărilor naturii; a învățat din
războaie, din greșelile trecutului. Chiar dacă scopul omului a fost mereu același, este cert
faptul că modalitatea prin care și-l îndeplinește s-a schimbat odată cu mediul
extern: ,,prin dezvoltarea sa treptată, [rațiunea] a reușit să înăbușe natura” (Rousseau).
În concluzie, este necesară o nouă teorie a socialității umane, una ce combină
nevoia de importanță și comunitate a omului, cu aspectele contemporane ale evoluției și
modificării acestuia.