Binele moral

Binele, construct fundamental, inefabil, al moralei, este un termen utilizat în nenumărate situații, contexte sociale, discuții.
Definit de filozofii antici (Aristotel) ca și ,,binele absolut”, contribuția totală adusă de un om lumii și propriei ,,meniri”, a fost mai
târziu reliefat ca fiind o măsură subiectivă, relativă, a intenției, o cuantificare a conștiinței individuale.
În opinia mea, cuvântul ,,bine” poate avea diferite semnficații în funcție de contextul în care este folosit, așa cum poate avea
orice alt cuvânt, însă, este importantă discuția legată de beneficiile sau dezavantajele folosirii acestui termen în timpul unei
conversații, ca și argument. Cât de ,,bine” este să evocăm ,,binele moral” pentru a ne demonstra punctul de vedere?

Poate un om să cunoască binele moral, să-l înțeleagă atât de bine pentru a-l putea folosi ca și un argument? De exemplu,
părinții pot avea păreri diferite despre cum ar trebui să-și educe copiii: pot opta să creeze reguli și să interzică anumite activității, sau
pot să-i învețe pe tineri avantajele și dezavantajele acestor activități, lasându-le lor decizia finală. Există infinite argumente ce pot fi
date pentru ambele puncte de vedere; concluzia unei astfel de discuții este irelevantă în contextul curent, însă, relevant este faptul că
un părinte care alege o modalitate din cele menționate mai sus, poate alege și să și-o susțină zicând ca ,,așa e bine”. Poate fi această
sintagmă considerată ca și un argument valid, fiind atribuită unei noțiunii filozofice care definește acest ,,bine”? Ar trebui ea să fie
considerată imediat nulă, lipsită de orice bază logică, metafizică sau fizică?

De unde provine această noțiune de ,,bine”? De ce simte părintele respectiv nevoia de a se folosi de un construct abstract
pentru a exemplifica o problemă, mai mult sau mai puțin, fizică, concretă? Consider că noțiunea sa individuală de ,,bine” i-a fost
transmisă la rândul său de către părinți, sau mediu social, devenind un principiu relativ, victimă a erorilor umane, schimbându-și
semnificația odată cu fiecare generație. ,,Binele” de acum 20 de ani nu este același cu ,,binele” de acum, fiind modificat odată cu
valorile și idealurile oamenilor ce îi propagă semnificația. Astfel, transmis de la părinți la copii, binele nu este doar specific unei
perioade dar și unui grup individual de oameni ce împart aceleași valori. Deci, ,,binele” dintr-o țară nu este același cu ,,binele” din
alta.

Dar, de unde a pornit sensul acestui termen? A existat un om care a conștientizat pentru prima dată că diferite acțiuni au
diferite consecințe, dezvoltând noțiunea de ,,bine”? Sau, înainte să fie modificat pe parcursul trecerii timpului, a existat acel ,,bine” în
stare perfectă, neschimbat de percepțiile umane, fiind chiar ,,binele absolut” despre care vorbea Aristotel? Este ,,binele absolut”
ereditar? În cazul acesta, cum putem compara ,,binele” din starea sa originală cu ,,binele” contemporan, din ,,așa e bine”?

Cred că, suferind alterări de-a lungul vremii, ,,binele” a căpătat diferite semantici, fiecare fiind folosită pentru a manipula și
controla perioada respectivă. A fost folosit ca și un mecanism de propagare a ideilor și idealurilor politice, ca și o metodă de a impune
bariere sociale. Un om care a argumentat că femeile nu trebuie să aibe drept de vot, a făcut-o pentru că a crezut că ,,așa e bine”,
transmițând acestă noțiune de ,,bine” mai multor oameni. Un om care a argumentat că nu ar trebui să existe căsătorii între persoane de
același sex a făcut-o pentru că nu considera că era ,,bine”, folosind chiar baza fundamentală a altor oameni pentru a le modifica
percepția, pentru a introduce un nou ,,bine absolut” ce le poate controla deciziile.

În concluzie, orice argument al unei dezbateri are la bază o bucată din noțiunea de ,,bine absolut”, însă, fiecare persoană poate
altera subiectiv semnficația acestui termen pentru a-și susține punctul de vedere, așadar, ,,așa e bine” nu ar trebui să fie considerat ca
fiind un argument valid în nicio situație actuală.