Conflictul intre generatii

I. CONFLICTUL-definitie si elemente componente

Termenul “conflict” provine de la verbul latinesc confligo ere – “a se lupta”, “ a se a se
bate“ între ei.Multe dicţionare definesc conflictul prin termeni similari violenţei, ca disensiune,
fricţiune, dispută, ceartă, scandal, luptă, război.
O abordare a conflictului, prezentă îndeosebi la începuturile cronologice ale cercetării acestei
problematici, resimte influenţa credinţei generale în caracterul competitiv, violent, adversativ şi
de tip căştig-pierdere.
L. A. Coser a avansat o definiţie care a făcut carieră: “Conflictul este o luptă între valori
şi revendicări de statusuri, putere şi resurse în care scopurile oponenţilor sunt de a neutraliza,
leza sau elimina rivalii”.Ulterior conflictul a început să-şi lărgească semnificaţia, incluzând şi
ideea de interdependenţă, colaborare, cîştig- cîştig, alături de cea exclusiv antagonică.
Conflictul este “o situaţie în care oamenii interdependenţi prezintă diferenţe în ceea ce
priveşte satisfacerea nevoilor şi intereselor individuale şi interferează în procesul de îndeplinire a
acestor scopuri”.
Conflict înseamnă opoziție, dezacord sau incompatibilitate între două sau mai multe
părți.Conflictul poate fi sau nu violent.Conflictul armat dintre state poate evolua în război.
Conflictul dinamic introduce în discuție dinamica socială. Aceasta are ca și caracteristică
principală instabilitatea rezultată din schimbările neprevăzute. Din acest motiv preziceri certe în
sistemele sociale sunt greu de realizat chiar dacă, în principiu, se poate prezice cu exactitate
starea sistemului în viitor.

I.1 Elementele conflictului

a.Părțile

Partea este o unitate de comportare, o mulțime sau organizație care este capabilă să-și
asume un număr de poziții diferite în timp și într-o anumită limită.
b. Spațiul de comportare
Spațiul de comportare reprezintă poziția pe care o poate avea o unitate de comportare și
este definită prin coordonate variabile; acestea trebuie să fie continue și măsurabile. Există
oscilații ale acestor coordonate care sunt teoretic infinite; în practică mișcările sunt limitate
deoarece „setul potențialelor mișcări sunt limitate de existența legilor”. (Boulding)
Limita posibilităților de mișcare a unei anumite unități comportamentale definește limitările
pozițiilor pe care le poate ocupa în timp o parte, impuse prin restricții variate: fizice, psihologice,
legale, financiare. Un comportament normal al unei unități comportamentale este acela în care
unitățile urmăresc cele „mai bune” poziții precum și o limită comportamentală cât mai mare.
c. Competiția
Competiția poate fi definită într-un sens larg și este acceptată ca fiind o incompatibilitate
mutuală între pozițiile potențiale ale unor unități comportamentale. Despre două poziții se poate
spune că sunt incompatibile mutual dacă fiecare exclude pe cealaltă și dacă realizarea uneia face
imposibilă realizarea celeilalte.
Ceea ce merită subliniat e că toate conflictele implică competiție, dar competițiile pot exista și
fără conflict
d. Conflictul
Conflictul poate fi definit ca o situație de competiție în care părțile sunt conștiente de
potențialele incompatibilități viitoare, în care fiecare parte dorește să ocupe o poziție care este
incompatibilă cu dorințele celorlalți(Boulding). Prin urmare, pentru ca o anumită situație să
poată fi numită conflictuală, avem nevoie de două părți conștiente de pozițiile lor, cu dorințe
incompatibile care să intre în anumite schimburi (fizice, virtuale, sentimentale, etc).
Șuștac Zeno și Claudiu Ignat în lucrarea "Modalități alternative de soluționare a conflictelor
(ADR)" au definit conflictul ca fiind "un fenomen social contextual determinat de ciocnirea
dintre interesele, conceptele si nevoile unor persoane sau grupuri atunci cand acestea intra in
contact si au obiective diferite sau aparent diferite".

II. Ce este conflictul intre generatii si cum se manifesta el?

Conflictul intre generatii este mai pronuntat in ziua de astazi ca niciodata si are loc intre
parinti si copii, in special adolescenti. La baza acestei relatii tensionate stau resursele limitate de
timp, dar si o comunicare defectuoasa, precum si schimbarile de principii, mentalitate sau
modele culturale care apar in societate pe care parintii nu reusesc, de multe ori, sa le inteleaga si
sa se adapteze la ele pentru educatia celor mici.
Conflictul intre generatii se traduce printr-o discrepanta a convingerilor pe care le au
parintii si copiii intr-o epoca in ceea ce priveste educatia si cresterea celor mici.
Parintele modern are tendinta sa isi educe copilul asa cum a fost educat la randul lui,
adica pe baza unor modele de educatie si disciplinare invechite, netinand cont ca societatea,
regulile si modelele de educatie se schimba de la o generatie la alta.Parintele vede copilul, fie si
la adolescenta, stand in biblioteci, citind carti si mergand la olimpiade sau petrecand timpul liber
doar cu familia, in timp ce adolescentul din ziua de azi tanjeste dupa compania prietenilor, a
retelor de socializare, a internetului, a cluburilor, a cafenelelor, dupa achizitionarea ultimelor
gadget-urilor la moda si a altor metode de distractie si relaxare specifice contemporaneitatii.
Oricum s-ar fi manifestat in trecut vesnicul conflict dintre generatii, cu siguranta nu a
avut vreodata valentele timpurilor noastre. Acest conflict, care se transforma in multe situatii in
ruptura intre generatii, e una din problemele acute si actuale ale societatii noastre, aflata intr-o
necontenita si haotica reforma. E de ajuns sa deschizi televizorul ca sa afli „starea natiunii”.Cei
mai derutati si lipsiti de repere sunt tinerii.Ei au la dispozitie toate conditiile ca sa-si dea viata
peste cap.
Delincventa juvenila, cresterea ratei prostitutiei, abandonul scolar, avorturile in randul
tinerelor sau nebunia drogurilor sunt rezultate „firesti” ale acestui haos generalizat, sunt o cruda
realitate. Parintii tinerilor adolescenti de astazi, cunoscand toate aceste pericole latente, nu stiu ce
sa faca mai intai pentru a-si proteja odraslele.
Tinerii de azi au o mai mare disponibilitate spre nou, si, atat timp cat parintii nu vor
pricepe ce-i un modem, un mIRC, un download, un skater, un ring-tone sau un A6, dialogul se
leaga greu. Ei arata compasiune parintilor, nu mai iau in seama ce spun acestia, ii gasesc
cicalitori, nedrepti, rai.Adolescentii vor sa fie intelesi inainte de a fi judecati si sa li se acorde
mai mult credit. Dar cum sa acorzi mai mult credit copilului cand nu ai incredere in el?
De o parte a baricadei ei, tinerii nostri, iubiti sau blamati, sufocati de conformism,
cerindu-si adesea prea devreme si vehement dreptul de a fi independenti, de a fi tratati ca
"oameni mari", cu drept de vot sau veto in ceea ce priveste viata lor, ce-i drept lipsita de
experienta. De partea cealalta a baricadei, parintii, bunicii, rudele sau profesorii, impartasindu-si
experientele, dorind sa ii feresca de necazuri, lipsiti uneori de rabdare, dorindu-i perfecti dintr-
odata.
Dezechilibru flagrant intre cele doua tabere, din care cel mai des nimeni nu reuseste sa
gaseasca o cale amiabila, ajungandu-se la adevarate razboaie! Intotdeauna au existat astfel de
conflicte, indiferent de epoci, zone geografice, culturi sau educatii, ce-i drept uneori sub o forma
mai voalata, alteori luand amploarea unui fenomen in masa ca cel al miscarii hippie de exemplu.
"Sunt superficiali, sunt teribilisti, nu au simtul masurii, nu ne mai putem intelege cu ei..."
(parintii despre copii)."Nu ne inteleg, vor sa fim ca niste roboti sa executam doar ce vor ei, nu ne
lasa sa traim experiente din care sa invatam singuri, ne considera niste ratati..." (copiii despre
adulti).
Tactul adultilor, ar trebui aici sa-si spuna cuvantul, sa cizeleze asperitatile si
neconcordantele. Dar din pacate tracasati de ritmul infernal al vietii, obositi de gandurile zilei de
maine sau a nesigurantei viitorului nu prea indepartat, nu stim, nu putem sau nu avem rabdarea
necesara sa rezolvam amiabil aceste conflicte. Atunci apar problemele grave. Fie acceptarea
situatiei ca pe una de criza si tolerarea ei asa cum este, fie agravarea acesteia prin interdictii
drastice sau dinpotriva a instaurarii unui regim de "laisse fair" total in privinta copilului.
Aceste crize defapt sunt rodul unor neintelegeri mai vechi si repetate, care ajunse la
apogeu rabufnesc de o parte sau de alta, sub o forma sau alta, indicand faptul ca deja criza a
ajuns la un punct cheie. Macar atunci in al doisprezecelea ceas sa incercam sa reparam ceea ce se
mai poate.
Faceti-va timp sa discutati cu copiii. Astfel veti sti intotdeauna ce doresc, cum gandesc si
nu veti fi luat pe nepregatite sau pus in fata unui fapt implinit. Veti mai avea destul timp la
dispozitie sa stopati o actiune sau o decizie luata gresit de copil, cautand metoda adecvata.
Nestand de vorba cu ei, nu faceti decat sa ii indepartati, sa caute intelegere in alte parti si asfel ii
veti pierde in favoarea gastilor de cartier sau a unor asa zisi prieteni, nu intotdeauna bine
intentionati.
Dati copilului dreptul de a-si exprima dorintele, indiferent daca acestea sunt diametral
opuse cu ale dumneavoastra.Incercati sa mediati divergentele de opinii, sa negociati, sa faceti
compromisuri si de o parte si de alta, ajungand la o solutie de mijloc, acceptata de ambele parti.
Nu incercati sa va impuneti in nici un fel punctul de vedere caci, chiar daca va fi acceptat pe
moment, rabufnirea creata de frustrare si nemultumire va fi de intensitatea unui uragan mai tarziu
sau mai devreme
Creati independenta copilului in situatii care nu sunt riscante. Creatii iluzia de
independenta chiar daca in realitate acesta este una controlata din umbra. Dorinta de
independenta este unul din motivele principale ale conflictelor dintre adulti si copii.
Exercitati-va autoritatea cat mai bland posibil si cat mai discret, sugerandu-i de departe
solutiile optime, dar lasandu-l sa creada ca singur le-a descoperit si a ales pe cea mai buna. Orice
forma de impunere brutala, taioasa si fara drept de apel din partea lui va fi sortita esecului. Cu
cat veti constrange mai mult un copil cu atat mai inversunat va incalca acesta constrangerile
atunci cand "paharul se va umple" sau conjunctura i-o va permite, facand-o adesea nu pentru ca
asa a crezut de cuviinta ci mai ales ca o forma de pedeapsa si razbunare la adresa "tiranilor".
Nu degeaba se spune ca atunci cand ai copii mici ai probleme mici, iar cand ai copii mari
ai probleme mari. Cu cat cresc in varsta copiii trebuie tratati cu tot mai multa rabdare si tact,
trebuie sa li se ofere timp pentru discutii si dreptul de a fi implicat in viata familiei si a lui
personala.
Nu de putine ori am constatat ca parintii adolescentilor nu stiu mai nimic despre copiii
lor. Ce doresc, ce aspiratii au, ce le place si ce nu le place, ce si cum gandesc sau chiar nici ce se
intampla cu ei. Daca prin tact si deschidere nu stim sa-i tinem aproape de noi, intr-o zi nu ne va
ramane decat sa constatam ca i-am pierdut uneori definitiv! Si atunci va fi ... ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi!

II.1 Cauzele conflictelor intre generatii

Cauzele conflictelor sunt diverse.Unii autori reuşesc să le reducă la una sau două
categorii foarte largi, în vreme ce alţii propun diverse inventare, mai mult sau mai puţin analitice.
Iată câteva surse ale conflictelor:
- deferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;

- nevoile/interesele umane;

- comunicarea;

- stima de sine;

- valorile individului;

- nerespectarea normelor explicite sau implicite;

- comportamentele neadecvate;

- agresivitatea;

- competenţele sociale;

- cadrul extern;

- statutul, puterea, prestigiul

Mentalităţile diferite, schimbarea sistemului de valori şi lipsa de comunicare sunt cauzele

principale care duc la apariţia conflictelor între copii şi părinţi.Conflictul dintre generaţii este o
constantă a vieţii sociale. Deşi simplă, soluţia salvatoare pare greu de pus în aplicare.
De generaţii se tot vorbeşte despre conflictul dintre părinţi şi copii.Deşi prăpastia dintre
generaţii este din ce din ce în ce mai analizată, aceasta nu dispare.Soluţia ar consta, spun
specialiştii, în comunicare.Însă, înainte de toate, trebuie stabilite cauzele conflictului dintre
generaţii. Adesea, copiii îi acuză pe părinţi că au uitat cum era atunci când erau ei tineri, că au
uitat cât sufereau din cauza neînţelegerilor cu părinţii.De cealaltă parte, părinţii îi învinovăţesc pe
copii că nu vor să asculte părerile lor, de oameni trecuţi prin viaţă, conştienţi de faptul că “nu tot
ce zboară se mănâncă”. Cine are dreptate în acest război? Nimeni! Verdictul vine din partea
psihologilor, care susţin că adevărul este undeva la mijloc şi fiecare tabără are de învăţat ceva de
la cealaltă.
Societatea este dinamică, în permanentă schimbare, iar modelele culturale se transformă. Cei
dintr-o anumită generaţie, formaţi după un set de valori, care au propriile convingeri legate de
viaţă, riscă să fie mai puţin receptivi la schimbări.„Mentalităţile nu se schimbă.Pe măsură ce
trece timpul, oamenii nu îşi reconfigurează modul de a gândi.Spunem că uită, că nu ar trebui
pentru că au trecut şi ei prin asta.Nu uită, dar lumea se schimbă, iar ei trebuie să treacă printr-un
proces de dezvoltare în acelaşi fel precum copiii pentru a putea accepta noile provocări şi pentru
a-i putea înţelege”, a explicat pentru „Adevărul” psihologul Aniela Minu.
Adolescenţa, perioada critică
Pentru cei tineri, valorile percepute ca “schimbate” de cei mai în vârstă şi la care aceştia
din urmă sunt reticenţi sunt normale.Apoi, atrag atenţia specialiştii, fiecare persoană începe să-şi
contureze sistemul de valori în adolescenţă. O perioadă zbuciumată, în care transformările
biologice şi psihologice stârnesc furtuni în fiecare.
“Adolescenţii simt mai acut nevoia de schimbare.Au nevoie de ea. Face parte din
procesul de construire a personalităţii lor.În schimb, adulţii au personalitatea deja formată, sunt
mai conservatori.Se adaptează mai greu”, a spus Aniela Minu. De altfel, prăpastia dintre
generaţii este mai vizibilă când copiii ajung la vârsta adolescenţei. Această perioadă presupune
un proces de opoziţie, explică experţii.Tinerii încearcă să-şi definească propriile valori.Nu sunt
neapărat alegerile lor finale. Dar simt nevoia să testeze.Şi testează opunându-se părinţilor.
“Istoria are ciclurile ei. Şi la fiecare generaţie se petrec lucruri care vin în contrast cu valorile
părinţilor.Conflictul dintre generaţii a fost poate şi mai contrastant pentru tinerii din anii ’70, în
perioada Revoluţiei Sexuale. Atunci, prăpastia dintre generaţii se simţea mai mult”, a adăugat
Minu.
Regimuri diferite, mentalităţi diferite
Prăpastia dintre tinerii din ziua de astăzi şi părinţii lor este generată, în bună măsură, de
faptul că primii nu au cunoscut regimul comunist.Nu au cunoscut lipsa libertăţii de exprimare, de
cultură şi chiar de bunuri, pe care tinerii de azi le consideră ca obligatorii pentru dezvoltarea lor.
Cei din tânăra generaţie înţeleg cu greu faptul că, pe vremea părinţilor lor, a avea acces la o
carieră strălucită era mai degrabă un vis frumos care nu putea fi împlinit fără mari compromisuri.
Cei care au simţit pe pielea lor regimul comunist susţin că tinerii nu înţeleg aşa cum se cuvine
libertatea de care se bucură şi nu ştiu să decanteze binele de rău.
Fiecare generaţie vrea să fie tratată cu respect
Aparent, lucrurile sunt simple.Fiecare generaţie vrea să fie respectată. Iar pentru a obţine
respectul, fiecare tabără duce o bătălie crâncenă.De o parte a baricadei se situează copiii, care
consideră că trebuie să-şi impună punctul de vedere şi îşi sfidează părinţii.
“Ce dacă am şuviţe violet? Şi blugi cu talie joasă şi top scurt?Nu înseamnă ca sunt mai puţin
deşteaptă. Vreau ca ai mei să-mi respecte decizia!”, a spus Alexandra, în vârstă de 19 ani, care
preferă să i se spună Alexa sau Alex. Pentru ea, Alexandra e un nume bătrânesc. De cealaltă
parte a baricadei sunt mamele care nu suportă ca în toiul iernii să vadă fetele cu mijlocul gol şi
cu hăinuţe subţiri care doar le scot în evidenţă formele. “Sunt inconştiente.Răcesc.Fetele astea nu
înţeleg că tot ele au de suferit.Au impresia că le ştiu pe toate. Nu respectă nimic din ce le spui”,
s-a plâns Luminiţa M., în vârstă de 56 de ani, mamă a două fete, de 23, respectiv de 28 de ani Iar
exemplele pot continua.
Grija părintească, prost înţeleasă
Psihologii spun că părinţii, care au experienţă de viaţă, vor, printre altele, ca fiicele şi fiii
lor să nu repete greşelile pe care le-au făcut şi ei în tinereţe. Problema este că nu întotdeauna
adulţii găsesc modalitatea potrivită pentru a le explica tinerilor de ce adoptă o astfel de atitudine.
Cred că numai prin faptul că ei sunt părinţii, trebuie să fie ascultaţi. Un astfel de comportament
naşte revoltă în rândul tinerei generaţii, care susţin că au dreptul să se exprime liber.

II.2 Medierea conflictelor

În ceea ce priveşte rezolvarea problemelor se poate face fie prin colaborarea părţilor, fie
prin intermediar. Rezolvarea prin intermediar are, la rîndul său, două variante: intermediarul este
ales sau cel puţin acceptat de ambele părţi (mediatorul/conciliatorul/facilitatorul, pe de o parte,
arbitrul, pe de altă parte) sau intermediatorul este impus părţilor (ca în cazul acţiunii
legale).Medierea se desfăşoară după structura rezolvării prin colaborare şi utilizează masiv
negocierea.Reamintim că negocierea poate fi o metodă de colaborare, folosită de părţile care îşi
rezolvă singure diferendul, sau o metodă din repertoriul mediatorilor.
Mediatorul, conciliatorul sau facilitatorul, termeni între care diferenţele sunt
nesemnificative de la o ţară la alta, este o terţă parte independentă, imparţială, ce are rolul de a
ajuta procesul de rezolvare prin care părţile înseşi îşi găsesc soluţia, terţa parte neimplicînduse în
conţinutul conflictului.
A media înseamnă a interveni între părţile ostile şi ale conduce spre schimbarea atitudinii
şi a percepţiei celeilalte părţi din oponent în partener şi spre rezolvarea conflictului.Aşadar,
medierea implică o formă de intervenţie iparţială din partea unui terş neutru, care nu poate
impune o soluţie, dar poate ajuta părţile să o găsească.Este foarte important ca mediatorul să fi
fost solicitat de cel puţin una din părţi şi să fie acceptat de toate părţile.
Ca o definiţie finală, putem considera medierea ca pe un proces de rezolvare a disputelor
în care un intermediar profesionist/fomal imparţial şi neutru asistă părţile aflate în dezacord să
ajungă la un acord, prin voinţă proprie, prin promovarea cooperării, comunicării şi prin
facilitatea negocierilor, acord care le stabileşte comportamentele viitoare şi menţine relaţiile
dintre acestea.
Comedierea şi medierea în echipă. Uneori, pentru ca medierea să dea rezultate, este nevoie de
doi intermediari sau de trei mediatori cu roluri pe care şi le împart cu stricteţe.
Medierea în echipă este o opţiune atunci când:
- părţile în conflic include mai mulţi participanţi;

- conflictul incumbă probleme care reclamă cunoştinţe şi/sau abilităţile unui specialist;

- conflictul implică aspecte simbolice importante.

Cei doi sau trei mediatori trebuie să lucreze într-o relaţie de cooperare, nu de
subordonare, iar complementaritatea abilităţilor şi personalităţilor poate fi un avantaj.
Medierea – suveică. Este un gen de mediere care se bazează pe medierea separată, de fapr o
succesiune de medieri sau contacte repetate cu ambele) părţile.
Comunicarea, cel mai important pas
In loc sa fie autoritari si incapatanati in privinta educatiei si a stilului de a-l creste pe
copil, parintii trebuie sa incerce sa se adapteze vremurilor moderne si sa depuna efortul de a-l
intelege si pe copil.Vorbeste cu el si incearca sa ii intelegi pasiunile, sa intelegi preocuparile din
ziua de astazi si sa afli cat de nocive sunt, de fapt. Incearca sa ii explici, cu tact, despre felul in
care il influenteaza internetul, televizorul, cluburile, astfel incat sa-si dea chiar el seama ca nu ii
aduc niciun favor, nu sa ii impui tu acest punct de vedere.
Castiga-i increderea!
Copilul trebuie sa aiba incredere in tine. Numai asa va fi dornic sa iti spuna tot ce face si
sa te implice in hobby-urile si preocuparile lui, fara a-i fi teama ca este judecat sau
pedepsit.Castigandu-i increderea, ai sansa sa descoperi ce face copilul tau in fiecare moment si
cum sa-i modelezi alegerile pentru a fi mai responsabil si pentru a petrece timpul liber in folosul
dezvoltarii lui. Arata-i ca ii intelegi dorintele si preocuparile, evidentiand punctele forte ale lor,
dar si cele negative si ofera-i, subtil alternative pentru a petrece timpul! Este indicat sa gasesti
sugestii atractive pentru ei, altfel nu vor da atentie propunerilor tale!
Implica-te in stilul lui de viata!
Nu trebuie sa fii un parinte bagacios, care vrea tot timpul sa stie ce face copilul in fiecare
secunda sau sa intervina in activitatile lui.Dar implica-te incercand sa ii cunosti anturajul, fara a
critica sau judeca, organizeaza petreceri intre ei chiar la tine acasa, si intereseaza-te, subtil, de ce
prefera copilul atat de mult internetul, cluburile etc. Numai asa stii exact care sunt influentele pe
care le primeste copilul tau din exterior si in ce este implicat, fara a fi un parinte iritant sau
intruziv.
Dezamorsarea conflictului, prin apropierea de copii
Psihologii susţin că peste prăpastia dintre generaţii poate fi construit un pod solid dacă
părinţii conştientizează de la bun început că trebuie să fie deschişi faţă de copiii lor. Iar această
atitudine trebuie adoptată încă din primii ani de viaţă ai copiilor. Totodată, părinţii trebuie să se
poarte exemplar unul cu celălalt pentru a fi un model pentru cei mici. Respectul reciproc este
foarte important în preajma copiilor. De pildă, mama îl poate impresiona pe micuţ explicându-i
că tot ceea ce face tatăl este foarte important pentru familie. Iar tatăl poate să-i explice copilului
că mama este devotată familiei. Mamele trebuie să intre în cercul de prieteni pe care îl are
copilul ca o prietenă, dar în acest timp trebuie să îi şi ghideze pe cei mici, să îi determine să
înveţe şi să le încurajezele hobbyurile.Tatăl poate juca rolul de mentor şi chiar de antrenor. Poate
să le dea sfaturi în materie de sport, consideră specialiştii. Dacă atunci când ajung la vârsta
adolescenţei, copiii îşi consideră părinţii prieteni, conflictul dintre generaţii este ca şi rezolvat. Pe
scurt, încurajarea constructivă a copiilor, în toate formele ei, este cheia dezamorsării conflictului
dintre generaţii.

II.2.1 Statutul mediatorului.

Calităţile mediatorului.Numai o persoană calificată, care cunoaşte procesul de negociere,
precum şi metodele ce trebuie aplicate în confruntarea cu partenerii dificili, se poate angaja în
rolul formal de negociator-mediator: mediatori profesionişti, consiliri, împăciuitori, terapeuţi,
jurişti, consultanţi de proces. Există însă şi medierea realizată de persoane fără pregătire specială:
managerii şi şefii direcţi, părinţi, vecinii, membrii de familie etc.
Mediatorul implicat într-un proces de mediere, indiferent de formaţia lui de bază, în general are
următoarele carcateristici:
- outsider;

- instruit în tehnici de mediere;

- nu este parte la rezultat;

- nu este factor de decizie;

- autoritatea vine din profesie;

- acceptat formal de ambele părţi;

- capabil de a acţiona imparţial;

- văzut drept imparţial;

- poate acţiona împreună cu un mediator neformal.

Pentru a face faşă cu succes unui proces de mediere, terţii implicaţi au nevoie de patru tipuri de
abilităţi:
1. abilităţi de a stabili o relaţie de lucru eficientă cu fiecare parte aflată în conflict,pentru a face
participanţii să aibă încredere în ei, să comunice liber şi să primească cu simpatie sugestiile;
2. abilităţi de acrea o atitudine de cooperare la părţile aflate în conflict;
3. abilităţi de dezvoltare a unui proces creativ de grup şi de adoptare a deciziilor în grup;
4. abilităţi de a identifica multe infomaţii independente despre chestiunile în jurul cărora
gravitează conflictul.

II.2.2 Rolurile mediatorului.

Activităţile mediatorului sunt centrate pe oameni şi relaţiile umane, pe de o parte, şi pe
sarcină, pe de altă parte. Centrarea pe persoane şi relaţiile psihosociale presupune: ascultare
activă; confirmarea înţelegerii; impunerea tonalităţii cooperante; încurajarea, urmărirea
intereselor grupului şi ale indivizilor, depăşirea eventualelor dificultăţi ale persoanelor de a auzi
sau vorbi, meţinerea confidenţialităţii.Mediatorul va interveni dacă sunt adresate întrebări sau
lansate discuţii ce depăşesc limitele vieţii particulare.
Suportul emoţional acordat părţilor poate însemna managementul unor emoţii negative
puternice, cum este furia. Mediatorul va încerca să identifice natura emoţiei şi va acţiona
diferenţiat, fie înconjurând expresia emoţională, fie înlăturând pe loc cauzele sale, fie întrerupând
persoana şi cerându-i să respecte regulile jocului. Ascultarea activă este instrumentul cel mai
important în acest scop. De asemenea , va susţine emoţional persoana pentru care este
intimidantă aflarea în aceeaşi sală cu oponentul.Centrarea pe oameni, şi relaţiile psihosociale îl
determină pe mediator să-şi asume uneori rolul de consilier, el practicând ascultarea activă,
înţelegerea, acceptarea.Centrarea pe sarcină presupune comportament ca păstrarea structurii
procesului, echilibrarea participării părţilor, intervenţia directă.O parte esenţială din atribuţiile
mediatorului este aceea de a identifica şi discerne între interesele şi poziţiile afişate. Interesele
reale sunt reflectate de: ceea ce contează pentru fiecare individ în parte la modul practic,
emoţional şi social; ce speră cel mai mult să rezolve; problemele ce-l afectează cel mai
mult.Poziţiile sunt, la modul concret, soluţiile proprii cu care se prezintă părţile la negociere.
Acestea constituie un salt direct de la problemă la soluţie.

II.2.3 Etapele procesului de mediere

Linda Shaw prezintă procesul de mediere organizat pe şapte etape:
1. Primul contact cu prima parte – centrat pe explorarea situaţiei, construirea unei relaţii,
recunoaşterea sentimentelor, explicarea procesului de mediere, explorarea ideilor inţiale etc.
2. Primul contact cu cealaltă parte - similar celui descris mai sus, cu menţinerea şi reafirmarea
confidenţialităţii şi stabilirea imparţialităţii.
3. Pregătirea pentru medierea cazului – vizând alegerea strategiei optime de mediere, stabilirea
locaţiei şi calendarului, invitarea şi pregătirea părţilor, pregătirea locaţiei etc.
4. Ascultarea problemelor – este etapa în care părţile îşi expun punctul de vedere fără a fi
întrerupte după ce ai loc prezentările, sunt definite şi acceptate regulile de bază ale procesului;
consecutiv expuneriloe celor două părţi, are loc rezumarea de către mediator a celor exprimate de
fiecare din ele şi stabilirea de comun acord a programului următoarelor şedinţe de negociere.
5. Explorarea problemelor – etapa preuspune selecţionarea principalelor aspecte ale conflictului
şi încurajarea comunicării între părţi, în condiţiile în care mediatorul verifică înşelegerea
mesajelor şi clarifică opiniile exprimate sau presupunerile.
6. Construirea acordurilor – în această etapă se pregăteşte încheierea procesului de mediere, se
insistă pe evaluarea oportunităţilor, opiniilor şi ofertelor pozitive, încurajarea rezolvării
problemelor, construirea acordurilor.
7. Încheierea şi urmare – presupune încheierea şedinţei şi terminarea procesului de medierea sau
continuarea,edierii dacă, în afara problemei , a conflictului principal să a acordului obţinut pentru
acesta, părţile solicită continuarea medierii pentru explorarea altor conflicte sau probleme
descoperite în etapele anterioare.
Medierea este doar unul dintre tipurile de servicii pe care un itermediar le poate oferi
pentru rezolvarea conflictelor, dar nu este singurul, nu are valabilitate generală şi nu trebuie
confundat, prin extindere, cu însăşi rezolvarea de conflicte.

III. Conflictul intergenerational intra familial - o realitate a zilelor noastre

Conflictul dintre generaţii, tot atât de vechi pe cât de nouă este omenirea, a fost şi mai
este încă tema de predilecţie pentru numeroşi şi reputaţi specialişti în domenii ca sociologia,
psihologia, psihosociologia, psihanaliza etc.
Încă de la primele încercări de analiză şi explicare a conflictului intergeneraţional au
apărut o serie de păreri diferite, începâd cu existenţa sau inexistenţa acestui conflict şi mergând
până la găsirea mecanismelor de rezolvare a acestuia.Astfel, părerile sunt împărţite: o parte
dintre autori,( printre care C.Schifirneţ, Margaret Mead, F.Elkin, W.Westley etc.) au o viziune
oarecum mai optimistă, în sensul că nu ar exista între generaţii conflicte în adevăratul sens al
cuvântului, ci simple neînţelegeri, divergenţe, diferenţe în opinii, neconcordanţe sau nepotriviri;
ei mai pledează şi pentru înlocuirea termenului de „conflict” cu unul dintre termenii de mai sus
pentru a se elimina tonul, conotaţiile negative pe care le-ar incumba termenul de „conflict”; o
altă parte dintre autori,(printre care şi Rodica Ciurea) sunt de părere că existenţa unui conflict
între generaţii ar trebui pusă sub semnul întrebării (autoarea mai sus-menţionată chiar şi-a
intitulat lucrarea sa într-un mod interogativ – „Conflict între generaţii?”), deci ar fi una relativă;
o altă parte dintre autori consideră că există conflicte între generaţii, manifeste sau latente, dar
există; în fine, o altă parte dintre autori sunt de părere că trebuie să vorbim de „conflict
intergeneraţional” şi nu de „conflicte intergeneraţionale”, deci să-i acordăm termenului de
conflict un caracter de universalitate.
Din punctul nostru de vedere, conflictele intergeneraţionale trebuie explicate şi înţelese în
termeni de neînţelegeri, divergenţe, diferenţe, nepotriviri, neconcordanţe. Conflictul
intergeneraţional reprezinţă starea tensionată creată de interacţiunea sau confruntarea unor opinii
diferite ce aparţin şi sunt susţinute de către generaţii diferite şi care poate avea, atât efecte
negative, distructive pentru părţile preopinente sau pentru grupul din care acestea fac parte, cât şi
efecte pozitive, constructive pentru acestea. Acest conflict intergeneraţional se poate manifesta
atăt la nivelul grupurilor mari (organizaţii, instituţii, chiar la nivel societal), cât şi la nivelul
grupurilor mici (familie, şcoală etc). Noi ne vom referi doar la conflictele ce se produc în
grupurile mici, primare şi în special în cadrul familiei de origine, între copiii-adolescenţi şi
adulţii-părinţi.
Definim prin „conflict intergeneraţional intrafamilial” conflictul care se produce între
două generaţii (în cazul nostru copii-adolescenţi şi adulţii-părinţi) care fac parte din acelaşi grup
de apartenenţă – familia.Conflictul intergeneraţional intrafamilial desemnează tensiunile,
ostilităţile produse de confruntarea opiniilor diferite ce aparţin unor grupuri de vărstă diferite şi
care se manifestă în cadrul (interiorul) grupului familial. Cineva spunea că nu trebuie ca X să-l
lovească pe Y pentru a ne da seama că acolo există un conflict. Prin urmare, conflictul – luat ca
opoziţie, ca antiteză – nu trebuie să reflecte exclusiv numai nuanţele violente, ci şi tensiunile şi
divergenţele, relaţionările încordate, manifeste sau latente etc. Referindu-se la grupul familial ca
spaţiu de cercetare, P.Osterrieth considera că “…familia formează un eşantion foarte
reprezentativ al societăţii, ale cărui influenţe copilul le resimte încă din prima zi de viaţă.
Ca şi în societate, în familie găsim şi amestec de generaţii, deci confruntare între trecut şi
viitor, şi solidaritate profundă care uneşte pe toţi membrii pe un fond complex de simpatie şi
armonie dar şi de conflicte şi rivalităţi”.Mediul familial – ca unitate socială foarte redusă -
rămâne mediul care oferă cea mai mare cantitate şi densitate de informaţii.
În cadrul conflictului intergeneraţional intrafamilial putem vorbi de trei entităţi, entităţi care
trebuie tratate laolaltă, ca un tot unitar şi anume:
a) adultul-părinte;
b) copilul-adolescent;
c) mediul confruntării – familia.
 Adultul-părinte este primul agent care echilibrează relaţiile din interiorul familiei, care crează,
susţine şi promovează sentimentul de siguranţă în tot grupul familial, care echilibrează, prin
urmare, atmosfera de ordin familial în vederea asigurării bunei funcţionalităţi a acestui grup.
Printre cele mai importante sarcini şi responsabilităţi ale adultului-părinte menţionăm:
- asigurarea subzistenţei şi educaţiei;
- educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice în raport cu oportunităţile familiale şi cu
standardele sociale şi culturale de viaţă;
- dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice, cognitive,
tehnice şi sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală şi comportamentul autonom;
- orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai largă, spre
societate, în aşa fel încăt adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situaţii
şi poziţii care vor interveni în viaţa de adult;
- transmisia principalelor scopuri sociale şi valori culturale care definesc modelul cultural-
normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile parentale şi sociale;
- dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonale şi de a răspunde în mod adecvat
sentimentelor altora;
- controlul libertăţii de comportament, limitarea transgresiunilor de la normă, corectarea
erorilor, oferirea unor îndrumări şi interpretări”.
În genere, părinţii nu sunt pregătiţi pentru a face faţă noului status social şi implicit
problematicii specifice vârstelor prin care trece propriul copil.Dacă în prima parte a vieţii
copilului (în copilărie) părinţii tind să dea o importanţă majoră îndatoririlor lor faţă de copil
(apelând la sfatul medicului, la experienţa şi sprijinul celor mai în vărstă etc.), în partea a doua a
vieţii copilului – denumită chiar „a doua naştere” sau „naşterea întru maturitate” – acesta este
privit oarecum cu superficialitate. Obişnuiţi cu un copil mai mult sau mai puţin ascultător,
părinţii se simt proprietarii acestuia: ei l-au conceput, ei l-au iubit, ei l-au crescut, ei l-au protejat,
ei l-au supravegheat, ei l-au educat, ei l-au îndrumat pe un drum în viaţă. S-a ajuns aşadar la
formarea şi consolidarea unui aumit climat social, a unui anumit stil, a unor deprinderi sau
automatisme, a unui anumit tip de echilibru. Surprinşi de un sentiment de panică faţă de
transformarea fiului lor din copil în adolescent cu un comportament diferit de cel anterior, uneori
părinţii se dedau la manifestarea unor acte atoritare excesive, la imixtiuni în intimitatea
adolescentului, cu frecvente consecinţe negative. Alteori, părinţii se autocalmează, se
autoliniştesc şi rămân indiferenţi, neintervenind, lăsând lucrurile să se desfăşoare de la sine. Se
vorbeşte deci de o oarecare dezorientare a părinţilor ca urmare a imprevizibilităţii scăzute în ceea
ce priveşte dezvoltarea fiului lor şi a problematicii acestei dezvoltări.
 „În meseria de părinte – afirmă P. Osterrieth – fiecare vine cu modele interne anacronice
în raport cu familia actuală, fiecare este îndemnat să acţioneze, ca tată sau ca mamă, conform cu
modelele de care este impregnat de la cea mai fragedă vârstă, fiecare este îndemnat să-şi joace
rolul conformându-se exemplului părinţilor. Şi fiecare, în faţa unei situaţii noi şi în faţa unor
principii noi, poate fi cuprins de îndoială, dacă nu chiar de anxietate, căci vechile imagini nu se
potrivesc cu împrejurările noi.[…]Fiecare părinte trebuie să reinventeze rolul de părinte şi deci
să-l găndească. Nu este de mirare, deci, că această situaţie generează incertitudini, dezorientare şi
incoerenţe în atitudinea părinţilor, de pe urma cărora copilul are de suferit”.
Relaţia dintre părinte şi fiul său poate fi perturbată de o serie de exagerări ale părinţilor
ca urmare a lipsei de afecţiune („avitaminoză afectivă”) şi interes, fie unui interes şi control
execerbate. Familia rămâne instituţia cu o mare răspundere în ceea ce priveşte conduita şi
comportamentele adolescenţilor ce o compun.

Maria Voinea prezintă aceste excese ale părinţilor într-o formă schematică, astfel:
Părinţii sunt aşadar arhitecţii fiinţei sociale a fiului/fiicei lor.Acţiunile de tip moralizator
realizate de către părinţi şi cu repercursiuni asupra copilului nu au nici o urmare, nici un rezultat
atâta vreme cât aceştia nu fac un efort pentru a înţelege specificul procesului de formare şi
desăvârşire a personalităţii copilului. Din această cauză deosebit de negativă apare tendinţa unor
părinţi de a identifica moralitatea comportamentului copilului cu cea a adultului şi de a-i cere
primului o moralitate matură, desăvârşită. Educând aşa cum au fost educaţi, fără a fi originali şi
fără a se adapta noilor condiţii de viaţă, părinţii comit o serie de greşeli în educarea şi formarea
copiilor lor, în sensul că ei, fie manifestă atitudini educative diferite între membrii familiei, fie
nu sunt consecvenţi în ceea ce priveşte transmiterea de norme educative la copii.
 Un alt factor care influenţează prezenţa conflictului între părinţi şi copii-adolescenţi este
stilul de autoritate practicat de primii asupra celor din urmă. Părinţii sunt cei care, deseori,
tratează adolescentul ca fiind un copil fără capacităţi demne de luat în seamă, fără
responsabilitate, determinănd încăpăţânare şi manifestări negative. Prost înţeleasă şi/sau aplicată
de către părinţi, autoritatea – constrângătoare, represivă, abuzivă etc. – determină apariţia la
adolescent a o serie de fenomene negative, dăunătoare pentru el şi mediul familial şi chiar social
(de exemplu “vagabondajul”).
A.Berge menţionează ca defecte ale părinţilor următoarele “tulburări”: ”incapacitatea de a
iubi”, “teama permanentă”, “hiperprotectivismul”, “slăbiciunea”, “oportunismul”, “lipsa de
condescenţă”, “de respect” etc.
În încercarea de înţelegere a specificului psihologic al adolescentului, părinţii pot săvârşi două
greşeli opuse:
1. subaprecierea dezvoltării “activităţii lor conştiente, considerându-i încă mici şi de aceea
ignoră necesităţile proprii firii lor, lăsând neutilizate bogate posibilităţi de dezvoltare a multor
trăsături pozitive, specifice acestei vârste (ex. tendinţa crescândă a acestora de a fi independenţi
şi activi)”;
2. supraestimarea posibilităţilor adolescentului “ceea ce îi va servi acestuia ca motiv pentru a
abuza de încrederea ce i se acordă, pentru a dispreţui autoritatea părinţilor şi educatorilor, pentru
a manifesta impulsivitate, încăpăţânare, negativism”.
În ceea ce priveşte raporturile dintre copii-adolescenţi şi adulţii-părinţi, acestea trebuie
privite din cel puţin 4 puncte de vedere:
- părinţii trebuie să manifeste faţă de adolescent afecţiune şi înţelegere; indiferenţa determinând
apariţia temei şi fricii şi implicit schilodirea personalităţii adolescentului;
- părinţii trebuie să ştie că exemplul lor este mult mai relevant şi mult mai eficient din punct de
vedere pedagogic decăt criticile, predicile, cicălelile;
- părinţii nu trebuie să ignore faptul că adolescenţii dispun de alte norme şi valori, specifice
vârstei lor, şi deci să le respecte ca atare;
- părinţii nu trebuie să uite că schimbarea atitudinii lor este determinată de schimbarea nesesizată
a conduitei copilului şi că atitudinea intransigentă a lor poate genera noi manifestări negative în
conduita adeolescentului.
Psihologul Margareta Modrea este de părere că “nimeni nu ne învaţă <<meseria >> de
părinte!Fiecare urmează această <<şcoală>> atunci când îşi creşte copii, numai că din acestă
oportunitate, unii învaţă mai mult, alţii mai puţin”.Formarea copiilor depinde de generaţia
părinţilor.În momentul în care deciziile şi opţiunile adolescenţilor se abat de la calea „normală”,
se impune o diplomatică intervenţie din partea celor mai în vârstă în sensul că experienţa solidă
să participe la luarea unei hotărâri înţelepte şi într-un mod discret, nu ca o poruncă.
Autoritatea sau „temelia autocontrolului de mai tărziu” “constituie un instrument de
socializare de primă importanţă”.Raporturile şi tipurile de autoritate ce pot fi avansate şi
susţinute de către părinţi în cadrul familial pot fi:
1. “raporturi întemeiate pe o autoritate rigidă a unuia sau a ambilor părinţi care nu iau în seamă
cerinţele sau personalitatea copilului, totul fiind centrat pe interesele părinţilor sau orientat în
funcţie de modul cum părinţii văd lucrurile chiar şi în cazul cănd părinţii cred că totul ar fi în
beneficiul copilului;
2 relaţii de toleranţă caracteristice familiilor ce iau în considerare aspiraţiile şi trebuinţele
fiecărui membru al său, toţi fiind centraţi pe realizare, performanţă şi prestigiu;
3. relaţii familiale lipsite de orice autoritate, de orice instanţă de control şi autocontrol unde
aparent copii au libertatea de a se dezvolta cum vor”.
În cadrul acestor raporturi intergeneraţionale intrafamiliale, părinţii sunt uneori captaţi de
către dorinţele, gusturile, preferinţele, sentimentele copilului, fapt ce determină şi înţelegerea
acestora faţă de cerinţele proprii şi specifice adolescentului. Aceasta este situaţia în care părinţii
nu mai pot conduce, după propriile convingeri, procesul de educare şi formare a copilului lor
aflat la vârsta adolescenţei.
Cel mai frecvent – menţionate probleme cu care se confruntă părinţii ar fi greaua
determinare a adolescentului în a executa o serie de sarcini de ordin gospodăresc, conflictele
între el şi fraţii şi surorile lui, neacceptarea disciplinei şi sfaturilor venite de la părinţi şi
acţionarea pe considerentul că “el ştie totul”, lipsa consecvenţei în îndeplinirea rolurilor şcolare,
închiderea în sine şi imaturitatea afectivă.
Prin particularităţile şi problematica vârstei sale, adolescentul reprezintă o sursă de
energie regenerabilă, utilă pentru mişcări de înnoire, de generozitate, de progres.Această
specificitate reiese atât din trăsăturile de ordin temperamental caracteristice vârstei fiziologice şi
psihice a adolescentului, cât şi din poziţia sa socială reprezentată de un status social ambiguu din
neîncrederea sa, chiar maturizat biopsihic fiind, în scara socială a activităţilor.Fiind total sau
parţial neintegrat şi neadaptat în sistemul social reprezentat de familia de origine, adolescenţii
sunt din prisma acestui fapt mai neconformişti: ei nu depind sau depind în foarte mică măsură de
obligaţiile de ordin socioprofesional şi familial decât adulţii şi astfel devin foarte receptivi în
ceea ce priveşte participarea lor activă la o serie de mişcări revoluţionare.
 Bibliografie

 Pantelimon Golu – Psihologie socială, E.D.P., Bucureşti, 1974,

 Coord. Ursula Şchiopu – Dicţionar de Psihologie, ed. Babel, 1998,
 Coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu – Dicţionar de Sociologie, ed. Babel, 1998,
 Dr. Ana Stoica-Constantin – art. “Ştiinţa rezolvării conflictelor”(II); În: Revista
Psihologia, nr.5/1995,
 Sorin M. Rădulescu – Homo Sociologicus, ed. Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1994,
 Constantin Schifirneţ – Generaţie şi cultură, ed. Albatros, Bucureşti, 1985,p.107;
 Idem – Tineretul între perrmanenţă şi înnoire, ed. Politică, Bucureşti, 1987;