Intotdeauna vor exista divergente intre generatii.

Mentalitatile diferite, schimbarea sistemului de

valori si lipsa de comunicare, sunt cauzele principale care duc la aparitia conflictelor intre copii si
parinti. Conflictul dintre generatii este o constanta a vietii sociale. Desi simpla, solutia salvatoare
pare greu de pus in aplicare. De generatii se tot vorbeste despre conflictul dintre parinti si copii.
Desi prapastia dintre generatii este din ce din ce in ce mai analizata, aceasta nu dispare.

Solutia ar consta in comunicare. Insa, inainte de toate, trebuie stabilite cauzele conflictului dintre
generatii. Adesea, copiii ii acuza pe parinti ca au uitat cum era atunci cand erau ei tineri, ca au uitat
cat sufereau din cauza neintelegerilor cu parintii. De cealalta parte, parintii ii invinovatesc pe copii
ca nu vor sa asculte parerile lor, de oameni trecuti prin viata, constienti de faptul ca “nu tot ce
zboara se mananca”. Cine are dreptate in acest razboi? Nimeni! Verdictul vine din partea
psihologilor poate, care sustin ca adevarul este undeva la mijloc si fiecare tabara are de invatat
ceva de la cealalta.

Societatea este dinamica, in permanenta schimbare, iar modelele culturale se transforma. Cei dintr-
o anumita generatie, formati dupa un set de valori, care au propriile convingeri legate de viata,
risca sa fie mai putin receptivi la schimbari. Mentalitatile nu se schimba. Pe masura ce trece timpul,
oamenii nu isi reconfigureaza modul de a gandi. Adolescentii simt mai acut nevoia de schimbare.
Au nevoie de ea. Face parte din procesul de construire a personalitatii lor. In schimb, adultii au
personalitatea deja formata, si sunt mai conservatori.

Prapastia dintre tinerii din ziua de astazi si parintii lor este generata, in buna masura, de faptul ca
primii nu au cunoscut regimul comunist. Nu au cunoscut lipsa libertatii de exprimare, de cultura
si chiar de bunuri, pe care tinerii de azi le considera ca obligatorii pentru dezvoltarea lor. Cei din
tanara generatie înteleg cu greu faptul ca, pe vremea parintilor lor, a avea acces la o cariera
stralucita era mai degraba un vis frumos care nu putea fi implinit fara mari compromisuri.

Cei care au simtit pe pielea lor regimul comunist sustin ca tinerii nu inteleg asa cum se cuvine
libertatea de care se bucura si nu stiu sa decanteze binele de rau. Fiecare generatie vrea sa fie tratata
cu respect, fiecare generatie vrea sa fie respectata, iar pentru a obtine respectul, fiecare tabara duce
o batalie crancena. De o parte a baricadei se situeaza copiii, care considera ca trebuie sa-si impuna
punctul de vedere si isi sfideaza parintii: “Ce daca am suvite violet? Si blugi cu talie joasa si top
scurt? Nu inseamna ca sunt mai putin desteapta. Vreau ca ai mei sa-mi respecte decizia”.

Conflictul dintre generatii se simte si la serviciu. Prapastia dintre generatii se face simtita si la
locul de munca. Expertii in resurse umane sunt de parere ca una dintre principalele cauze consta
in faptul ca angajatii cu varste de peste 45 de ani s-au format si au inceput sa lucreze în regimul
comunist. Trecerea la economia de piata a generat diferente vizibile intre cei formati profesional
in vechiul regim si tinerii de azi. Generatia de peste 45 de ani vede in munca, mai degraba, o
datorie. Nu in ultimul rand, este mult mai receptiva la ordinele sefilor, le respecta cu rigurozitate
si adesea nu face comentarii chiar daca le considera incorecte. De cealalta parte, tinerii care nu au
trait experienta comunismului considera, de cele mai multe ori, ca libertatea de exprimare este cea
mai importanta, dar nonconformismul acestora nu este privit cu ochi buni.
Dezamorsarea conflictului prin apropierea de copii, este si asta o solutie. Psihologii sustin ca peste
prapastia dintre generatii poate fi construit un pod solid daca parintii constientizeaza de la bun
inceput ca trebuie sa fie deschisi fata de copiii lor. Iar aceasta atitudine trebuie adoptata inca din
primii ani de viata ai copiilor. Totodata, parintii trebuie sa se poarte exemplar unul cu celalalt
pentru a fi un model pentru cei mici. Respectul reciproc este foarte important in preajma copiilor.
De pilda, mama il poate impresiona pe micut explicandu-i ca tot ceea ce face tatal este foarte
important pentru familie. Iar tatal poate sa-i explice copilului ca mama este devotata familiei.

Mamele trebuie sa intre in cercul de prieteni pe care il are copilul, dar in acest timp trebuie sa ii si
ghideze pe cei mici, sa ii determine sa invete si sa le incurajezele hobbyurile. Tatal poate juca rolul
de mentor si chiar de antrenor. Poate sa le dea sfaturi in materie de sport, si asa ideea de lucru in
echipa este dezvoltata inca de mici. Daca atunci cand ajung la varsta adolescentei, copiii isi
considera parintii prieteni, conflictul dintre generatii este ca si rezolvat. Pe scurt, incurajarea
constructiva a copiilor, in toate formele ei, este cheia dezamorsarii conflictului dintre generatii.

E necesar sa intelegem ca o data la 25-30 de ani se schimba generatiile, si nimic nu va mai fi asa
cum era in urma cu ani. Asa si divergentele intre generatii sunt inerente, dar sa consideri parintii
ca sunt invechiti, si ca ei, copiii, stiu mai multe decat ei este deja prea mult pentru noi adultii.
Parerea mea este ca doar o mai buna comunicare intre parinti-copii, si de ce nu, asa cum fac eu, sa
incercam si noi parintii sa ne adaptam cu nevoile de astazi ale copiilor nostri, asa vom minimaliza
oarecum divergentele inerente intre generatii.

Conflictul intergenerational intra familial - o realitate a zilelor noastre

Conflictul dintre generaţii, tot atât de vechi pe cât de nouă este omenirea, a fost şi mai este încă
tema de predilecţie pentru numeroşi şi reputaţi specialişti în domenii ca sociologia, psihologia,
psihosociologia, psihanaliza etc.

Încă de la primele încercări de analiză şi explicare a conflictului intergeneraţional au apărut o

serie de păreri diferite, începâd cu existenţa sau inexistenţa acestui conflict şi mergând până la
găsirea mecanismelor de rezolvare a acestuia.

Astfel, părerile sunt împărţite: o parte dintre autori,( printre care C.Schifirneţ, Margaret Mead,
F.Elkin, W.Westley etc.) au o viziune oarecum mai optimistă, în sensul că nu ar exista între
generaţii conflicte în adevăratul sens al cuvântului, ci simple neînţelegeri, divergenţe, diferenţe în
opinii, neconcordanţe sau nepotriviri; ei mai pledează şi pentru înlocuirea termenului de „conflict”
cu unul dintre termenii de mai sus pentru a se elimina tonul, conotaţiile negative pe care le-ar
incumba termenul de „conflict”; o altă parte dintre autori,(printre care şi Rodica Ciurea) sunt de
părere că existenţa unui conflict între generaţii ar trebui pusă sub semnul întrebării (autoarea mai
sus-menţionată chiar şi-a intitulat lucrarea sa într-un mod interogativ – „Conflict între generaţii?”),
deci ar fi una relativă; o altă parte dintre autori consideră că există conflicte între generaţii,
manifeste sau latente, dar există; în fine, o altă parte dintre autori sunt de părere că trebuie să
vorbim de „conflict intergeneraţional” şi nu de „conflicte intergeneraţionale”, deci să-i acordăm
termenului de conflict un caracter de universalitate.

Din punctul nostru de vedere, conflictele intergeneraţionale trebuie explicate şi înţelese în

termeni de neînţelegeri, divergenţe, diferenţe, nepotriviri, neconcordanţe. Conflictul
intergeneraţional reprezinţă starea tensionată creată de interacţiunea sau confruntarea unor opinii
diferite ce aparţin şi sunt susţinute de către generaţii diferite şi care poate avea, atât efecte negative,
distructive pentru părţile preopinente sau pentru grupul din care acestea fac parte, cât şi efecte
pozitive, constructive pentru acestea. Acest conflict intergeneraţional se poate manifesta atăt la
nivelul grupurilor mari (organizaţii, instituţii, chiar la nivel societal), cât şi la nivelul grupurilor
mici (familie, şcoală etc). Noi ne vom referi doar la conflictele ce se produc în grupurile mici,
primare şi în special în cadrul familiei de origine, între copiii-adolescenţi şi adulţii-părinţi.

Definim prin „conflict intergeneraţional intrafamilial” conflictul care se produce între două
generaţii (în cazul nostru copii-adolescenţi şi adulţii-părinţi) care fac parte din acelaşi grup de
apartenenţă – familia. Conflictul intergeneraţional intrafamilial desemnează tensiunile, ostilităţile
produse de confruntarea opiniilor diferite ce aparţin unor grupuri de vărstă diferite şi care se
manifestă în cadrul(interiorul) grupului familial. Cineva spunea că nu trebuie ca X să-l lovească
pe Y pentru a ne da seama că acolo există un conflict. Prin urmare, conflictul – luat ca opoziţie, ca
antiteză – nu trebuie să reflecte exclusiv numai nuanţele violente, ci şi tensiunile şi divergenţele,
relaţionările încordate, manifeste sau latente etc. Referindu-se la grupul familial ca spaţiu de
cercetare, P.Osterrieth considera că “…familia formează un eşantion foarte reprezentativ al
societăţii, ale cărui influenţe copilul le resimte încă din prima zi de viaţă.

Ca şi în societate, în familie găsim şi amestec de generaţi, deci confruntare între trecut şi viitor,
şi solidaritate profundă care uneşte pe toţi membrii pe un fond complex de simpatie şi armonie dar
şi de conflicte şi rivalităţi”. Mediul familial – ca unitate socială foarte redusă - rămâne mediul care
oferă cea mai mare cantitate şi densitate de informaţii.

În cadrul conflictului intergeneraţional intrafamilial putem vorbi de trei entităţi, entităţi care
trebuie tratate laolaltă, ca un tot unitar şi anume:

a) adultul-părinte;

b) copilul-adolescent;

c) mediul confruntării – familia.

 Adultul-părinte este primul agent care echilibrează relaţiile din interiorul familiei, care crează,
susţine şi promovează sentimentul de siguranţă în tot grupul familial, care echilibrează, prin
urmare, atmosfera de ordin familial în vederea asigurării bunei funcţionalităţi a acestui grup.
Printre cele mai importante sarcini şi responsabilităţi ale adultului-părinte menţionăm:

- asigurarea subzistenţei şi educaţiei;

- educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice în raport cu oportunităţile familiale şi

cu standardele sociale şi culturale de viaţă;

- dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice,

cognitive, tehnice şi sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală şi
comportamentul autonom;

- orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai largă,
spre societate, în aşa fel încăt adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea
varietate de situaţii şi poziţii care vor interveni în viaţa de adult;

- trensmisia principalelor scopuri sociale şi valori culturale care definesc modelul

cultural-normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile
parentale şi sociale;

- dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonale şi de a răspunde în mod

adecvat sentimentelor altora;

- controlul libertăţii de comportament, limitarea <<transgresiunilor>> de la normă,

corectarea erorilor, oferirea unor îndrumări şi interpretări”.

În genere, părinţii nu sunt pregătiţi pentru a face faţă noului status social şi implicit problematicii
specifice vârstelor prin care trece propriul copil. Dacă în prima parte a vieţii copilului (în copilărie)
părinţii tind să dea o importanţă majoră îndatoririlor lor faţă de copil (apelând la sfatul medicului,
la experienţa şi sprijinul celor mai în vărstă etc.), în partea a doua a vieţii copilului – denumită
chiar „a doua naştere” sau „naşterea întru maturitate” – acesta este privit oarecum cu
superficialitate. Obişnuiţi cu un copil mai mult sau mai puţin ascultător, părinţii se simt proprietarii
acestuia: ei l-au conceput, ei l-au iubit, ei l-au crescut, ei l-au protejat, ei l-au supravegheat, ei l-au
educat, ei l-au îndrumat pe un drum în viaţă. S-a ajuns aşadar la formarea şi consolidarea unui
aumit climat social, a unui anumit stil, a unor deprinderi sau automatisme, a unui anumit tip de
echilibru. Surprinşi de un sentiment de panică faţă de transformarea fiului lor din copil în
adolescent cu un comportament diferit de cel anterior, uneori părinţii se dedau la manifestarea unor
acte atoritare excesive, la imixtiuni în intimitatea adolescentului, cu frecvente consecinţe negative.

Alteori, părinţii se autocalmează, se autoliniştesc şi rămân indiferenţi, neintervenind, lăsând

lucrurile să se desfăşoare de la sine. Se vorbeşte deci de o oarecare dezorientare a părinţilor ca
urmare a imprevizibilităţii scăzute în ceea ce priveşte dezvoltarea fiului lor şi a problematicii
acestei dezvoltări.
 „În meseria de părinte – afirmă P. Osterrieth – fiecare vine cu modele interne anacronice în raport
cu familia actuală, fiecare este îndemnat să acţioneze, ca tată sau ca mamă, conform cu modelele
de care este impregnat de la cea mai fragedă vârstă, fiecare este îndemnat să-şi joace rolul
conformându-se exemplului părinţilor. Şi fiecare, în faţa unei situaţii noi şi în faţa unor principii
noi, poate fi cuprins de îndoială, dacă nu chiar de anxietate, căci vechile imagini nu se potrivesc
cu împrejurările noi.[…]Fiecare părinte trebuie să reinventeze rolul de părinte şi deci să-l
găndească. Nu este de mirare, deci, că această situaţie generează incertitudini, dezorientare şi
incoerenţe în atitudinea părinţilor, de pe urma cărora copilul are de suferit”.

Relaţia dintre părinte şi fiul său poate fi perturbată de o serie de exagerări ale părinţilor ca urmare
a lipsei de afecţiune („avitaminoză afectivă”) şi interes, fie unui interes şi control execerbate.

Familia rămâne instituţia cu o mare răspundere în ceea ce priveşte conduita şi comportamentele

adolescenţilor ce o compun.

Maria Voinea prezintă aceste excese ale părinţilor într-o formă schematică, astfel:

Părinţii sunt aşadar arhitecţii fiinţei sociale a fiului/fiicei lor. Acţiunile de tip moralizator
realizate de către părinţi şi cu repercursiuni asupra copilului nu au nici o urmare, nici un rezultat
atâta vreme cât aceştia nu fac un efort pentru a înţelege specificul procesului de formare şi
desăvârşire a personalităţii copilului. Din această cauză deosebit de negativă apare tendinţa unor
părinţi de a identifica moralitatea comportamentului copilului cu cea a adultului şi de a-i cere
primului o moralitate matură, desăvârşită.

Educând aşa cum au fost educaţi, fără a fi originali şi fără a se adapta noilor condiţii de viaţă,
părinţii comit o serie de greşeli în educarea şi formarea copiilor lor, în sensul că ei, fie manifestă
atitudini educative diferite între membrii familiei, fie nu sunt consecvenţi în ceea ce priveşte
transmiterea de norme educative la copii.
 Un alt factor care influenţează prezenţa conflictului între părinţi şi copii-adolescenţi este stilul
de autoritate practicat de primii asupra celor din urmă. Părinţii sunt cei care, deseori, tratează
adolescentul ca fiind un copil fără capacităţi demne de luat în seamă, fără responsabilitate,
determinănd încăpăţânare şi manifestări negative. Prost înţeleasă şi/sau aplicată de către părinţi,
autoritatea – constrângătoare, represivă, abuzivă etc. – determină apariţia la adolescent a o serie
de fenomene negative, dăunătoare pentru el şi mediul familial şi chiar social (de exemplu
“vagabondajul”).

A.Berge menţionează ca defecte ale părinţilor următoarele “tulburări”: ”incapacitatea de a iubi”,

“teama permanentă”, “hiperprotectivismul”, “slăbiciunea”, “oportunismul”, “lipsa de
condescenţă”, “de respect” etc.

În încercarea de înţelegere a specificului psihologic al adolescentului, părinţii pot săvârşi două

greşeli opuse:

1. subaprecierea dezvoltării “activităţii lor conştiente, considerându-i încă mici şi de aceea

ignoră necesităţile proprii firii lor, lăsând neutilizate bogate posibilităţi de dezvoltare a multor
trăsături pozitive, specifice acestei vârste(ex. tendinţa crescândă a acestora de a fi independenţi
şi activi)”;

2. supraestimarea posibilităţilor adolescentului “ceea ce îi va servi acestuia ca motiv pentru a

abuza de încrederea ce i se acordă, pentru a dispreţui autoritatea părinţilor şi educatorilor,
pentru a manifesta impulsivitate, încăpăţânare, negativism”.

În ceea ce priveşte raporturile dintre copii-adolescenţi şi adulţii-părinţi, acestea trebuie privite

din cel puţin 4 puncte de vedere:

- părinţii trebuie să manifeste faţă de adolescent afecţiune şi înţelegere; indiferenţa

determinând apariţia temei şi fricii şi implicit schilodirea personalităţii adolescentului;

- părinţii trebuie să ştie că exemplul lor este mult mai relevant şi mult mai eficient
din punct de vedere pedagogic decăt criticile, predicile, cicălelile;

- părinţii nu trebuie să ignore faptul că adolescenţii dispun de alte norme şi valori,

specifice vârstei lor, şi deci să le respecte ca atare;

- părinţii nu trebuie să uite că schimbarea atitudinii lor este determinată de

schimbarea nesesizată a conduitei copilului şi că atitudinea intransigentă a lor poate
genera noi manifestări negative în conduita adeolescentului.

Psihologul Margareta Modrea este de părere că “nimeni nu ne învaţă <<meseria >> de părinte!
Fiecare urmează această <<şcoală>> atunci când îşi creşte copii, numai că din acestă oportunitate,
unii învaţă mai mult, alţii mai puţin”.

Formarea copiilor depinde de generaţia părinţilor. În momentul în care deciziile şi opţiunile

adolescenţilor se abat de la calea „normală”, se impune o diplomatică intervenţie din partea celor
mai în vârstă în sensul că experienţa solidă să participe la luarea unei hotărâri înţelepte şi într-un
mod discret, nu ca o poruncă.

Autoritatea sau „temelia autocontrolului de mai tărziu” “constituie un instrument de socializare

de primă importanţă”. Raporturile şi tipurile de autoritate ce pot fi avansate şi susţinute de către
părinţi în cadrul familial pot fi:

1. “raporturi întemeiate pe o autoritate rigidă a unuia sau a ambilor părinţi care nu iau în seamă
cerinţele sau personalitatea copilului, totul fiind centrat pe interesel părinţilor sau orientat în
funcţie de modul cum părinţii văd lucrurile chiar şi în cazul cănd părinţii cred că totul ar fi în
beneficiul copilului;

2. relaţii de toleranţă caracteristice familiilor ce iau în considerare aspiraţiile şi trebuinţele

fiecărui membru al său, toţi fiind centraţi pe realizare, perormanţă şi prestigiu;

3. relaţii familiale lipsite de orice autoritate, de orice instanţă de control şi autocontrol unde
aparent copii au libertatea de a se dezvolta cum vor”.

În cadrul acestor raporturi intergeneraţionale intrafamiliale, părinţii sunt uneori captaţi de către
dorinţele, gusturile, preferinţele, sentimentele copilului, fapt ce determină şi înţelegerea acestora
faţă de cerinţele proprii şi specifice adolescentului. Aceasta este situaţia în care părinţii nu mai
pot conduce, după propriile convingeri, procesul de educare şi formare a copilului lor aflat la
vârsta adolescenţei.

Cel mai frecvent – menţionate probleme cu care se confruntă părinţii ar fi greua determinare a
adolescentului în a executa o serie de sarcini de ordin gospodăresc, conflictele între el şi fraţii şi
surorile lui, neacceptarea disciplinei şi sfaturilor venite de la părinţi şi acţionarea pe considerentul
că “el ştie totul”, lipsa consecvenţei în îndeplinirea rolurilor şcolare, închiderea în sine şi
imaturitatea afectivă.

Prin particularităţile şi problematica vârstei sale, adolescentul reprezintă o sursă de energie

regenerabilă, utilă pentru mişcări de înnoire, de generozitate, de progres. Această specificitate
reiese atât din trăsăturile de ordin temperamental caracteristice vârstei fiziologice şi psihice a
adolescentului, cât şi din poziţia sa socială reprezentată de un status social ambiguu din
neîncrederea sa, chiar maturizat biopsihic fiind, în scara socială a activităţilor.

Fiind total sau parţial neintegrat şi neadaptat în sistemul social reprezentat de familia de origine,
adolescenţii sunt din prisma acestui fapt mai neconformişti: ei nu depind sau depind în foarte mică
măsură de obligaţiile de ordin socioprofesional şi familial decât adulţii şi astfel devin foarte
receptivi în ceea ce priveşte participarea lor activă la o serie de mişcări revoluţionare.

Conflictul intergeneraţional intrafamilial presupune detensionarea climatului familial şi

reînnoirea acestuia, reluarea cursului “normal” de viaţă specific. De câte ori nu am simţit că, în
urma unui conflict avut cu părinţii, fraţii, surorile, prietenul, prietena, soţul sau soţia, îi iubim mai
mult decât înainte, îi cunoaştem mai mult ca înainte, ne atrag mai mult ca înainte şi comunicăm
mai mult ca înainte ?
 Conflictul intergeneraţional intrafamilial dispune de efecte pozitive şi negative în ceea ce
priveşte grupul familial şi viitorul convieţuirii părţilor implicate în cadrul acestui grup, însă ceea
ce apare ca efect a tot-cuprinzător este pasul în plus spre cunoaşterea celuilalt şi implicit a ta prin
intermediul celorlalţi, a poziţiei în care te afli faţă de ceilalţi şi a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg
din această poziţie. Schimbând mediul famillial într-un mod constructiv, pozitiv, componenţii
acestuia se schimbă pe sine în acelaşi mod.

Bibliografie

1. Pantelimon Golu – Psihologie socială, E.D.P., Bucureşti, 1974,

2. Coord. Ursula Şchiopu – Dicţionar de Psihologie, ed. Babel, 1998,

3. Coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu – Dicţionar de Sociologie, ed. Babel, 1998,

4. Dr. Ana Stoica-Constantin – art. “Ştiinţa rezolvării conflictelor”(II); În: Revista Psihologia,
nr.5/1995,

5. Sorin M. Rădulescu – Homo Sociologicus, ed. Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1994,

6. Dr. Nicolae Grosu – Esenţele sociologiei, ed. Militară, Bucureşti, 1997,

7. Coord. Dr. Bărbulescu,C. Ştefanş.a. – Tineretul şi familia, Ed. Politică, Bucureşti, 1970,
p.77;

8. Constantin Schifirneţ – Generaţie şi cultură, ed. Albatros, Bucureşti, 1985,p.107;

9. Idem – Tineretul între perrmanenţă şi înnoire, ed. Politică, Bucureşti, 1987;