CURSUL 2 – 11.10.

2017

Scopul calificării este determinarea normei conflictuale.

Definiție (primul raţionament): Calificarea este acea operaţiune logico-juridică de

determinare a sensului exact şi concret al noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi
legătura normei conflictuale, cu scopul de a vedea dacă un anumit raport juridic (o situaţie
de fapt concretă) se include sau nu în acea normă conflictuală.
Definiţie (al doilea raţionament): Calificarea este interpretarea unei situaţii de fapt (a
raportului juridic) pentru a vedea în conţinutul şi în legătura cărei norme conflictuale intră.

În cazul în care în diferitele sisteme de drept în prezenţă, aceeaşi noţiune juridică (stare
civilă, capacitatea, prescripţia, naţionalitatea, sediul, etc) au accepţiuni diferite, apare un
conflict de calificări.

CONFLICTUL DE CALIFICARE

Definiţie: Conflictul de calificare este acea situaţie care apare atunci când noţiunile din
conţinutul sau din legătura normei conflictuale aplicabile în speţă au înţelesuri diferite în
sistemele de drept susceptibile de a se aplica acelui raport juridic.

Speţa lider – Testamentul olandezului

Teoria calificării şi teoria conflictului de calificări au pornit de la o speţă din practica
franceză care a apărut la sfârşitul sec. XIX- Testamentul olandezului.
Un cetăţean olandez a făcut în Franţa un testament olograf. Codul Civil Olandez din acel
moment interzicea cetăţenilor olandezi să facă testamente olografe şi prevedea această
interdicţie şi pentru testamentele întocmite în străinătate. După decesul persoanei
respective a apărut un litigiu între succesorii acestuia. Problema s-a pus în faţa instanţelor
franceze care au avut de rezolvat în primă fază problema calificării noţiunii de testament
olograf. Instanţele au constatat că dreptul olandez şi francez dădeau interpretări diferite
noţiunii de testament olograf.

 Astfel, în dreptul francez, testamentul olograf era calificat ca o problemă de formă, de

exteriorizare a voinţei, şi fiind o problemă de formă era supus legii locului unde s-a
întocmit testamentul.
 În schimb, dreptul olandez califica această noţiune ca o problemă de capacitate a
persoanei fizice, de capacitate a testatorului. Fiind o problemă de capacitate, ea urma să fie
supusă legii naţionale a testatorului, în cazul nostru legea cetăţeanului olandez, astfel încât
ar fi urmat să se aplice legea olandeză.
De modul cum se soluţiona problema calificării depindea soluţia pe fond. Astfel, dacă era
calificată ca o problemă de formă, conform dreptului francez, era supus legii locului
încheierii testamentului (Legea franceză) care considera testamentul valabil. În schimb,

1
dacă ar fi fost interpretată ca o problemă de capacitate a cetăţeanului olandez atunci ar fi
fost supus legii naţionale a testatorului, iar dreptul olandez interzicea întocmirea
testamentului olograf chiar şi în străinătate

În zilele noastre problema calificării se pune cel mai frecvent cu privire la prescripţia
extinctivă - problemă ce ţine de fondul raportului juridic, mai exact este o problemă de
drept material în dreptul nostru; în sistemul clasic anglo-saxon prescripţia este calificată ca
o problemă de procedură. În consecinţă calificarea este diferită. Regulamentul Roma I-
prescripţia extinctivă este calificată ca o problemă de fond (aplicabilă Uniunii Europene).
Dreptul statului de a culege o succesiune vacantă - poate fi calificat ca o problemă de
moştenire şi atunci este supusă lui lex successionis sau este de drept suveran al statului pe
teritoriul căruia bunurile succesiunii se află şi atunci se aplică legea locului unde se află
bunurile - lex rei situae.
Căsătoria religioasă poate fi calificată ca o problemă de capacitate - am sau nu aptitudinea
de a mă căsători în faţa unui preot (de diferite confesiuni)- sau ca o problemă de formă. Se
merge după legea locului încheierii căsătoriei- locus regit actum.
Sediul social - este calificat în dreptul român ca fiind sediul social legal, în alte sisteme de
drept putând fi vorba de voinţa părţilor, locul de încorporare.

Importanţa conflictului de calificări

Conflictul de calificări este important pentru că el poate conduce la aplicarea unuia sau
altora dintre sistemele de drept în prezenţă. Problemele sunt puţin diferite după cum este
vorba despre:
 calificarea conţinutului normei - modul de soluţionare a conflictului de calificare
determină însăşi norma conflictuală aplicabilă, aşadar determină sistemul de drept aplicabil
şi implicit situaţia pe fond. Calificarea gresita a continutului conduce la alta norma decat
cea aplicabila spetei, implicit la determinarea altui sistem de drept si a altei solutii pe fond
aplicabile cauzei.
 calificarea legăturii normei (sediul social) - modul de soluţionare a conflictului NU
influenţează norme conflictuale dar influenţează sistemul de drept aplicabil şi soluţia pe
fond.

După ce lege se soluţionează calificarea?

Există o regulă generală, excepţii de la această regulă si o situaţie specială în cazul
calificării noţiunilor juridice din Regulamentele şi actele Uniunii Europene.

REGULA GENERALĂ
Calificarea se face după legea instanţei sesizate - lex fori.
Art. 2558 NCC - Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să
fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea
juridică stabilită de legea română.

2
Există cel puţin două argumente în sensul susţinerii regulii generale:

 Norma conflictuală este o normă juridică din sistemul de drept al instanţei sesizate
(competente).În consecinţă, interpretarea normei trebuie facută potrivit conceptelor juridice
din sistemul de drept din care norma conflictuală face parte (interpretarea îi revine celui
care a edictat norma - ejus est interpretari cujus est condenere).
 (Argument de reductio ad absurdum) - Alternativa ar consta în calificarea noţiunilor
normei conflictuale după lex causae. Argumentăm că nu este posibil să calificăm după lex
causae pentru că în momentul în care se pune problema calificării, lex causae nu este încă
determinată, ci ea urmează a fi determinată tocmai ca urmare a modului de soluţionare a
conflictului de calificări. În consecinţă, nu putem califica dupa lex causae pentru că lex
causae nu este cunoscută în acel moment. Aşadar calificarea se face dupa legea forumului
care este singura cunoscută în momentul calificării, pentru că problema conflictului de
jurisdicţii este rezolvată în acel moment (lex fori este cunoscută). Consideram ca nu este
posibil sa calificam dupa lex causae pentru ca in momentul in care se pune problema
calificarii, lex causae nu este inca determinata, ci ea urmeaza a fi determinata tocmai ca
urmare a modului de solutionare a conflictului de calificari. Asadar, nu putem califica
notiunile din norma conflictuala potrivit lui lex causae care nu este cunoscuta inca. Legea
forului este singurul sistem de drept pe care judecatorul il cunoaste avand in vedere ca
problema conflictului de jurisdictii este singura transata in acel moment.

EXCEPŢIILE DE LA REGULA GENERALĂ

1. Calificarea potrivit voinţei părţilor. Art 2558 alin.(5) NCC – Cu toate acestea, când
părţile au determinat ele însele înțelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor
noţiuni se face după voința părților. (potrivit principiului autonomiei de voinţă care
primează în domeniul contractelor civile)

2. Calificarea secundară - noţiunea de secundar nu vine de la ideea de secundar, in

sensul de mai puţin important, ci provine din latină de la cuvântul secundus- subsecvent,
secund (calificarea subsecventă calificării principale). Calificarea secundară se face pe baza
legii aplicabile în speţă (lex causae). E calificarea care se face după ce s-a determinat
sistemul de drept aplicabil(determinarea normei conflictuale) şi se va face în temeiul acelui
sistem de drept.
Art. 2558 alin(3) NCC: Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit
legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.

Aşadar, dacă vreau să ştiu dacă un bun este mobil sau imobil, întâi voi face o calificare
principală (ce are ca scop determinarea normei conflictuale), iar apoi calificarea secundară
este în funcţie de natura juridică a bunului - legea locului unde se află sau legea locului
unde este situat.

=> Ex: a. daca se pune in discutie revendicarea unei platforme petroliere, voi cauta o
norma conflictuala care ma va trimite la un sistem de drept. Daca ma trimite la un sistem

3
de drept strain trebuie sa vad daca se pastreaza incadrarea de bun mobil/ imobil, care poate
fi diferita de incadrarea ce s-ar fi dat potrvit legii romane, de bun imobil/ mobil.
b. Art 2569 – determinarea si proba cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a
carei cetatenie se invoca. Daca in fata instantelor romane se pune oproblema de capacitate
a unui cetatean american. Cum facem proba cetateniei in fata judecatorului? Daca m-as lua
dupa legea romana, as cere un buletin sau pasaport emis de autoritatile romane, dar
judecatorul trebuie sa accepte probele de dovedire a cetateniei de la el din tara. La cetatenii
americani se poate face dovada cu permisul de conducere, permis de biblioteca, carnet de
student, etc.

3. Calificarea instituţiilor juridice necunoscute dreptului forumului - Art 2558

alin(4) NCC: Dacă legea română nu cunoaşte o instituţie juridică străină sau o cunoaşte sub
o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în considerare calificarea juridică
făcută de legea străină.
Aşadar calificarea instituţiilor de drept necunoscute legii forumului se face după sistemul
de drept care le cunoaşte.(ex: instituția trust-ului transpusă apoi ca urmare a globalizării)

SITUAŢIA SPECIALĂ
Se pune cu privire la actele normative emise în cadrul Uniunii Europene. Problema
conflictelor de calificări ale diferitelor noţiuni juridice în cadrul Uniunii Europene s-a pus
foarte frecvent, iar unele concepte sunt chiar sensibil diferit concepute tratatelor, motiv
pentru care trebuia găsită o rezolvare. Existau în esenţă două posibilităţi: calificare după
legea forumului - această soluţie nu ducea la o uniformizare a conceptelor Uniunii
Europene sau calificarea autonomă. Conceptul esenţial este acela al calificării autonome.

Calificarea autonomă este de competenţa CJUE. Prin Tratatul de la Lisabona s-a extins
rolul instanţelor de judecată de la toate nivelele, permițându-le astfel să acceseze CJUE cu
chestiuni privind interpretarea textelor comunitare, emise de Uniune. CJUE a promovat în
mod constant principiul calificării autonome. Noţiunile juridice din actele comunitare sunt
interpretate independent/autonom de sistemele de drept naţionale.
Cu titlu informativ, reţinem că, tocmai pentru a se răspunde la această cerinţă iminentă a
uniformizării conceptelor juridice ale Uniunii Europene s-a elaborat o lucrare, aflându-se
în stadiul de proiect în momentul actual, Principii, definiţii şi reguli model ale dreptului
privat european. Proiectul cadrului comun de referinţă - DCFI-2009. Rolul ei este
acela de a întocmi un set de reguli model de drept substanţial care să constituie un
instrument de calificare a unor norme ale Uniunii Europene, de definire a noţiunilor majore
ale dreptului privat.

CONFLICTUL ÎN SPAŢIU
(Instituţia retrimiterii)

Există conflict în spaţiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în prezenţă
conţin norme conflictuale care au puncte de legătură diferite. Se numeşte conflict în spaţiu
deoarece normele conflictuale din sistemul de drept în prezenţă coexistă în spaţiu.

4
 Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale poate fi:

1. POZITIV- în cazul în care norma conflictuală din fiecare sistem de drept trimite la
propriul său sistem de drept.
Exemplu: Se pune o problemă de stare civilă şi capacitate a unui cetăţean român cu
domiciliul in Anglia.
 Dacă problema apare în faţa unei instanţe române, aceasta aplică propria ei normă
conflictuală - lex patriae şi va determina starea civilă şi capacitatea cetăţeanului român
după legea română pentru că punctul de legatură este cetățenia.
 Dacă aceeaşi problemă se pune în faţa instanţei engleze, ea va aplica propria lege
care are ca punct de legătură domiciliu l- un fel de reședință de origine - în consecinţă va
aplica legea engleză.
Aşadar este un conflict pozitiv. În acest caz nu se pune problema retrimiterii. Problema se
soluţionează de obicei după principiile litispendenţei internaționale.

2. NEGATIV- în cazul în care normele conflictuale în prezenţă, fiecare din ele, declară
aplicabil sistemul de drept al celuilalt stat sau un sistem de drept terţ.
Exemplu: Cetăţeanul englez cu domiciliul in România. Instanţa română va aplica legea
engleză, dar va constata că în sistemul de drept englez la care norma conflictuală română
a trimis, este o normă conflictuală care diferă.

 Daca este sesizata instanta romana pe o problema de capacitate, aceasta va aplica

norma conflictuala romana referitoare la capacitate, care va trimite la sistemul de drept
al cetateniei persoanei fizice, deci norma conflictuala romana ma va trimite la dreptul
englez;
 Norma conflictuala romana referitoare la capacitate spune ca este guvernata
capacitatea de legea domiciliului => trimite la dreptul roman. Acest lucru se numeste
retrimitere.

Condiţiile retrimiterii
Aşadar pentru a exista retrimiterea, două condiţii cumulativ trebuie îndeplinite:
1. Să existe conflict negativ de norme conflictuale.
2. Sensul trimiterii să fie făcut la întregul sistem de drept străin, inclusiv la normele lui
conflictuale.

O norma conflictuala poate trimite la un alt sistem de drept in doua moduri:

a. poate trimite la intregul sistem de drept strain, adica inclusiv la normele lui
conflictuale si atunci poate aparea retrimiterea (aceasta este regula).
b. dar sensul trimiterii poate fi doar la normele materiale din sistemul de drept strain.
Daca sensul de trimitere apare in acest mod, nu va exista retrimiterea pentru ca daca
dreptul roman trimite doar la dreptul material american, nu aplicam normele
conflictuale din dreptul american, deci nu se pune problema retrimiterii

5
Definiţie: Retrimiterea este situaţia juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a
forumului trimite la un sistem de drept străin în întregul său, adică inclusiv la normele
conflictuale din acel sistem, iar în acel sistem există o normă conflictuală care nu primeşte
trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul forumului (retrimitere de gradul I), fie trimite mai
departe la dreptul unui stat terţ (retrimitere de gradul II).
Retrimiterea este o operaţiune logico-juridică. Ea se produce exclusiv în mintea judecătorului
sau arbitrului competent să soluţioneze un litigiu de acest gen. Ea nu se confundă cu
declinarea de competenţă - care este o operaţiune materială de trimitere a dosarului la instanţa
competentă. Retrimiterea nu este o operaţiune materială, ci una exclusiv mentală!

In dreptul roman, retrimiterea este reglementata in mod expres in art. 2559 C civ. Legea
straina cuprinde dispozitiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu exceptia unor
dispozitii contrare. Din acest text, concluzionam faptul ca dreptul roman admite ca sensul
retrimiterii este la intregul sistem de drept strain, ceea ce inseamna ca admitere de principiu
institutia retrimiterii.

Alin (2)- reglementate cele 2 feluri ale retrimiterii. Daca legea straina retrimite la dreptul
roman sau la dreptul altui stat, se aplica legea romana, daca nu se prevede in mod expres
altfel.

Felurile retrimiterii:
 Retrimitere de gradul I(retrimitere simplă sau retrimitere înapoi)- intervine atunci
când norma conflictuală străină retrimite la dreptul forului.
 Retrimitere de gradul II(retrimitere complexă sau trimitere mai departe)- norma
conflictuală străină trimite la dreptul unui stat terţ.

Situația retrimiterii din dreptul român

I. Retrimiterea de gradul I, retrimiterea inapoi: cand norma conflictuala trimite la

dreptul american iar acolo exista o norma conflictuala ce trimite inapoi la dr
roman.
Art 2559 alin(1) NCCiv: Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv
normele conflictuale.
Din acest text tragem concluzia că potrivit dreptului român sensul trimiterii este la întregul
sistem de drept străin, ca regulă. Asta înseamnă că dreptul român admite, de principiu,
retrimiterea. Este o problemă de calificare a normelor.
Art 2559 alin(2) NCCiv: Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui
stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
De aici deducem că dreptul român admite retrimiterea de gradul I (se mai numeşte
retrimitere simplă sau trimitere înapoi) și există atunci când norma conflictuală străină
retrimite la dreptul forumului.

6
 Argumente:

a) Trimiterea pe care norma conflictuală română o face la un sistem de drept străin este o
ofertă de abordare a acelui sistem de drept, nu o obligaţie; căci sistemul de drept român nu
poate stabili obligaţii pentru sistemul de drept străin.
b) Argumentul unităţii - orice sistem de drept este un concept unitar, un ansamblu de
norme juridice (inclusiv cele conflictuale). Nu putem să ţinem seama numai de o parte a
unui sistem de drept.
c) Argument pragmatic - dacă admitem retrimiterea, nu se supără nimeni.

Exista si exceptii de la retrimiterea de gradul 1. Art 2559 prevede 3 exceptii, deci sensul de
trimitere este la un drept strain:
- Lex voluntaris: daca partile au ales legea aplicabila, se prezuma legal ca
partile au dorit sa transmita la sistemul de drept material strain, nu sa se supuna
riscului de a se intalni acolo cu o norma conflictuala.
- Legea aplicabila formei actului juridic: principiul formei este guvernata de
obicei de principiul locul recit actum si asta inseamna drept material
- Nu se aplica retrimiterea in materia obligatiilor extracontractuale. Adica nu
se aplica la delicte.

II. Retrimiterea de gradul al II-lea nu este de regula admisa in dreptul roman

Se mai numeşte retrimitere complexă sau trimitere mai departe. Apare în cazul în care
sistemul de drept la care norma conflictuală română trimite, trimite mai departe la dreptul
unui stat terţ.

Exemplu: În faţa instanţei române se pune o problemă de stare civilă şi capacitate a unui
cetăţean englez cu domiciliul în Franţa. Lex patriae mă trimite la dreptul românesc, dar în
sistemul de drept englez este norma conflictuală a domiciliului care mă trimite la dreptul
francez.

Dreptul român nu admite retrimiterea de gradul II. Art 2559 alin (2) NCCiv - Dacă legea
străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu
se prevede în mod expres altfel.

Aplicarea legii straine ca lex causa

In orice litigiu de DIP, pot avea doua situatii:

1. Situatia in care sunt trimisa la dreptul roman- judecatorul sau arbitrul trebuie sa aplice
normele materiale de drept roman pentru solutionarea pe fond a cauzei. Pentru ca
exista un raport cu element de extraneitate la mijloc, faptul ca aplic legea romana
inseamna ca s-a facut un rationament in acest sens (a fost trimis la legea romana).

7
 Rationamentul conflictual este obligatoriu, trebuie sa se gaseasca in motivatia
hotararii.
2. Situatia in care norma conflictuala romana nu trimite la dreptul roman, ci trimite pe
fond la un sistem de drept strain. Asadar, se pune problema aplicarii legii straine ca lex
causa. In asemenea situatii se pun mai multe probleme:
 Daca norma conflictuala romana trimite la un sistem de drept strain, ea trimite la toate
izvoarele de drept din acel sistem; trimite la legi, uzante, jurisprudenta daca este cazul.
 Art 2561 alin (1) C. Civ- aplicarea legii straine este independenta de conditia
reciprocitatii. Aceasta idee inseamna ca nu este ceruta reciprocitate de solutii sau
norme juridice intre dreptul roman si cel strain pentru ca normele straine sa se aplice.
(atat pt normele materiale, cat si pt cele conflictuale)
Din punct de vedere practic, in cazul in care norma conflictuala romana trimite la un sistem de
drept strain, se nasc mai multe probleme in aplicarea dreptului strain:

a. Titlul cu care dreptul strain este aplicat de catre instantele romane; la nivelul
sistemelor de drept din intreaga lume exista 2 conceptii privitoare la titlul cu care este
aplicata o lege straina. Poate fi aplicata cu titlu de element de fapt (conceptia in dr
anglo-saxon) sau cu titlu de element de drept (conceptia in dreptul roman, dar si in
dreptul german, francez, austriac etc.)
Privita ca element de drept- orice sistem de drept strain va fi pus pe pozitie de egalitate
juridica, deci se va aplica cu aceeasi forta juridica, la fel ca dreptul roman. Consecinte:

 Din punctul de vedere al invocarii legii straine: daca un sistem de drept strain este
privit ca element de fapt, acesta poate fi invocat numai de catre parti, ca orice alt
element de fapt si trebuie probat, tot de catre parti, pentru a putea fi luat in considerare
de catre instanta de judecata. Motivul este acela ca faptele trebuie dovedite si infatisate
de catre parti judecatorului, conform ideii ca partile dau faptele, judecatorul da dreptul.
Cu alte cuvinte, instanta nu invoca din oficiu aplicarea legii straine. Referitor la
invocare, in sistemele de drept care considera dreptul strain ca un element de drept,
invocarea se va face, pe de o parte, din oficiu, de catre instanta de judecata in temeiul
rolului activ, insemnand ca judecatorul va pune in discutia partilor aplicarea unei legi
straine, pentru ca norma conflictuala care trimite la dreptul strain este imperativa.
De exemplu, daca in fata instantelor romane se discuta o problema referitoare la un drept real
imobiliar sau la un drept de locatiune asupra unui imobil, situat in strainatate, judecatorul
roman este obligat sa invoce, din oficiu, aplicarea legii locului situarii imobilului, chiar daca
litigiul este intre 2 parti romane, iar, pe de alta parte, invocarea dreptului strain se va face de
catre parti, in temeiul principiului disponibilitatii. Daca partilor le este data posibilitatea de a
invoca aplicarea unei legi straine, le este de asemenea data posibilitatea de a renunta la
aplicarea unei legi straine cauzei lor. Daca intr-un contract partile au inclus o clauza prin care
au decis sa supuna acel contract unei anumite legi, in fata judecatii ele pot renunta la
beneficiul acelei clauze, intorcand, practic, contractul lor in sfera dreptului romanesc.

8
  Consecinta sarcinii probei. In sistemele de drept in care dreptul strain este privit ca
element de fapt, sarcina probei legii straine incumba exclusiv partilor. Judecatorul nu
are obligatia sa probeze legea straina, ci judeca exclusiv dupa ceea ce i se furnizeaza.
In sistemele de drept care privesc dreptul strain ca element de drept, sarcina probei
legii straine se imparte intre judecator si parti.
Asadar, pe de o parte, judecatorul, in temeiul rolului activ, trebuie sa depuna toate diligentele
pentru aflarea continutului exact si complet al dreptului strain, in cazul in care norma
conflictuala romana a trimis la el. In acest scop, judecatorul este obligat sa administreze toate
probele impuse de lege, avand de asemenea puterea de a solicita partilor sa admin un anum
mijloc de proba cu privire la legea straina.

b. Din punctul de vedere al pozitiei judecatorului, apare o prima deosebire esentiala intre
dreptul strain si dreptul national. In ceea ce priveste dreptul roman, avem principiul
traditional: „judecatorul cunoaste dreptul”; acest principiu functioneaza numai in ceea
ce priveste dreptul roman. Sub acest aspect, doctrina si jurisprudenta sunt unanime in a
considera ca prezumtia de cunoastere a legii nu este si nu poate fi aplicata cu privire la
un drept strain. Asadar, judecatorul roman nu poate fi prezumat a cunoaste norme
materiale din toate sistemele de drept.
De aceea, in ceea ce priveste aplicarea legii straine, judecatorul este obligat sa dispuna si
poate obliga partile sa dispuna anumite mijloace de proba, astfel cum indica art. 2562 din C
civ. In alin (2)- partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului
ei; din text => judecatorul poate apela la sprijinul partilor pentru a afla continutul legii straine
aplicabile in cauza.

c. Interpretarea legii straine. Potrivit art 2563 din C civ, legea straina se interpreteaza si
se aplica potrivit drepturilor de interpretare si aplicare existente in sistemul de drept
caruia ii apartin. Daca norme materiale dintr-un sistem strain sunt aplicabile pe fondul
cauzei, vor fi aplicate si in litera, si in spiritul lor=> judecatorul roman nu preia doar
notiuni, ci notiuni + interpretare cu privire la cauza din legea straina.

Caile de atac in cazul gresitei aplicari si interpretari a legii straine

In aproape toate sistemele de drept ale lumii, instantele supreme, indiferent de denumirea lor,
judeca pentru nelegalitate, nu si pentru netemeinicie. In sistemul de drept anglo-saxon, legea
straina, fiind privita ca un element de fapt, nu va putea conduce la atacarea unei hotarari
pentru gresita aplicare/ interpretare a acesteia in fata instantelor supreme.

In sistemul roman de drept si in sistemele care privesc dreptul strain ca pe un element de

drept, gresita aplicare sau interpretare a legii straine este sanctionata identic cu gresita aplicare
sau interpretare a legii romane, deci dreptul strain beneficiaza de aceeasi protectie cu dreptul
roman. Asta inseamna ca partile, nemultumite de o hotarare data de instanta de fond cu privire
la aplicarea unei legi straine pot ataca acea hotarare prin toate caile de atac ordinare sau

9
extraordinare. Asadar, sunt deschise caile apelului, recursului, contestatiei in anulare,
revizuirii.

Situatia recursului in interesul legii- RIL poate fi promovat numai de anumite autoritati si are
ca scop uniformizarea interpretarii si aplicarii dreptului roman. Asta inseamna ca un RIL nu
poate fi promovat impotriva unei hotarari pronuntate pe drept strain.

10