Speţa privind testamentul olandezului:

Un olandez şi-a întocmit testamentul olograf în Franţa, iar descendenţii au

introdus o acţiune în faţa instanţei franceze unde s-a ridicat problema calificării,
deoarece legea olandeză interzice olandezului domiciliat în străinătate să facă
testament olograf.
Calificarea era diferită: în legea olandeză se puneau probleme legate de
capacitate, iar în dreptul francez era o problemă de formă a testamentului care
este guvernată de regula „locus regit actum”, ceea ce a permis instanţei franceze
să recunoască acel testament ca valabil.

Speţa malteză:

Doi soţi care aveau domiciliul la data încheierii căsătoriei în Malta, vin în
Franţa unde soţul este proprietarul unui imobil. După decesul soţului, soţia a
formulat o acţiune la instanţa franceză, solicitând o parte din imobilul dobândit
în timpul căsătoriei. Atât în legea malteză, cât şi în cea franceză, succesiunea
imobiliară este guvernată de regula „lex rei sitae”, însă legea franceză nu
recunoştea un drept soţiei; de asemenea, era reglementat regimul matrimonial,
supus regulii „lex domicilii” de la data căsătoriei şi care recunoştea, în ambele
legi, dreptul soţiei de a moşteni pe soţ. Deosebirea dintre legi a constat în
calitatea dreptului cerut de soţie, instanţa franceză calificându-l ca un drept
supus regimului matrimonial, ceea ce a permis a recunoaşte soţiei
supravieţuitoare dreptul de a-l moşteni pe defunct.
Căsătoria grecului ortodox (soluţia Caraslanis):

În cazul căsătoriei dintre un bărbat de cetăţenie greacă şi o femeie de

cetăţenie franceză, cu privire la validitatea încheierii căsătoriei s-a pus problema
determinării legii aplicabile cu privire la încheierea actului juridic. După legea
greacă (prima parte a sec. XX), oficierea religioasă era o condiţie intrinsecă, de
fond şi ad validitatem pentru căsătorie, în vreme ce dreptul francez privea acest
aspect ca pe o condiţie de formă exterioară a actului.
Instanţa franceză a făcut calificarea după lex fori, considerând că se aplică
regula lex loci celebrationis şi a declarat căsătoria ca fiind valabilă.

Capacitatea procesuală a societăţii în comandită simplă germană:

Exemplul este luat din practica Curţii de Arbitraj de la Bucureşti şi priveşte

litigiul ivit în legătură cu un contract de vânzare-cumpărare încheiat între o
societate română şi o societate în comandită simplă cu sediul în fosta Republică
Federală a Germaniei. În dreptul german, astfel de societăţi nu au personalitate
juridică, ceea ce, conform dreptului procesual român, duce la lipsa capacităţii
procesuale active. Totuşi, deşi le lipseşte de personalitate juridică, dreptul
german acordă societăţilor în comandită simplă posibilitatea de a sta în judecată
ca reclamante. Instanţa arbitrală a fost obligată să califice noţiunea de capacitate
procesuală, dacă ea ţine de procedura de judecată, se va supune legii forului
(norma română) şi atunci societatea germană nu poate sta în justiţie ca
reclamantă. Dacă noţiunea de capacitate procesuală este calificată, aşa cum se
face în dreptul român, ca fiind o problemă de capacitate juridică a persoanei,
ceea ce intră în conţinutul normei conflictuale lex societatis, va fi o problemă de
drept substanţial, ce ţine de legea aplicabilă statutului personal al societăţilor
comerciale. Aceasta din urmă a fost şi calificarea făcută de instanţa arbitrală
română, situaţie în care s-a făcut trimitere la dreptul german.
 Făcându-se interpretarea ca în dreptul român, soluţionându-se astfel
conflictul de calificări după lex fori, Curtea de Arbitraj de la Bucureşti a respins
excepţia lipsei capacităţii procesuale active a societăţii germane, excepţie
invocată de către societatea comercială română, şi a reţinut că, aplicându-se
dreptul german cu privire la capacitatea juridică a societăţii în comandită simplă,
aceasta poate sta în justiţie.

Speţa «Forgo»

Forgo era un copil bavarez din afara căsătoriei, ajuns la vârsta de 5 ani în
Franţa, unde, deşi a trăit tot restul vieţii, nu a avut decât domiciliul de fapt. Când
a murit, la 68 de ani, a lăsat o importantă moştenire mobiliară, pentru care nu a
făcut testament.
Potrivit legii franceze, devoluţiunea succesiunii mobiliare ab intestat cade
sub incidenţa legii ţării ultimului domiciliu de drept al defunctului (legea
bavareză); această lege prevede un drept de moştenire în favoarea rudelor
colaterale după mamă, însă legea bavareză prevede prin normele sale
conflictuale supunerea succesiunii mobiliare legii domiciliului de fapt al
defunctului (legea succesorală franceză). Legea bavareză la care făcea trimitere
legea forului făcea şi ea trimitere la legea franceză.
Instanţa franceză a acceptat retrimiterea dispusă de norma conflictuală
bavareză şi prin hotărârea sa a trecut la aplicarea legii franceze, potrivit căreia
rudele din afara căsătoriei nu aveau nici un drept de moştenire, condiţie în care
succesiunea revenea statului francez, ca succesiune vacantă.