Principiul precauţiei în luarea deciziei

Principiul precauţiei, strâns legat de principiul anticipării, prevenirii şi corectării

riscurilor şi a evaluării acestora, instituie ca regulă de conduită în domeniul ocrotirii mediului,
luarea în consideraţie, înainte de adoptarea oricărei decizii, a probabilităţii şi gravităţii unei
pagube ecologice.
A luat naştere din necesitatea de a preveni efectele negative pentru mediu
produse prin diferite activităţi ale omului şi s-a desprins din principiul prevenirii.
E s t e v o r b a d e s p r e prudenţa cu care trebuie să acţioneze titularul
proiectului sau al activităţii l a l u a r e a o r i c ă r e i d e c i z i e p r i v i n d d e s f ă ş u r a r e a
u n o r acivităţi care au impact sau ar putea avea impact asupra mediului.A c e s t p r i n c i p i u
guvernează toate demersurile de obţinere a avizelor, acordurilor,
autorizaţiilor de mediu ş i t r e b u i e a v u t î n vedere atât de iniţiator, cât şi de autorităţile
administraţiei care au atribuţii în eliberarea acestor acte tehnico-juridice.
Principiul precauţiei în luarea deciziei este consacrat prin art. 3b din OUG
nr.195/2005, și a fost enunţat pentru prima dată cu prilejul Celei de-a II-a Conferinţe
internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului, Londra, 1987. Ulterior, la nivel comunitar
Tratatul de la Maastricht (1993) consacră principiul precauţiei în art. 130 R,ce permite statelor
europene să acţioneze în justiţie fără a aştepta ca toate probele ce privesc existenţa pericolului
pentru mediu să fie dovedite ştiinţific. Precauţia reclamă deci ca măsurile de ocrotire a
mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează în viitorul apropiat. Sub
aspectul probei, sarcina efectuării acesteia revine celui ce susţine că activitatea pe care o va
desfăşura nu va avea nici un impact semnificativ asupra mediului. În acest sens, principiul
precauţiei a apărut ca o recunoaştere a incertitudinii ce afectează studiile de impact asupra
mediului.
La noi în ţară acest principiu este în fază incipientă de recunoaştere, fiind completat cu
un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi producerii daunelor,
prevenirea implicând precauţia, dar nereducându-se la aceasta.În esenţă, acest principiu
specific legislaţiei comunitare de mediu înseamnă că „absenţa de certitudine nu trebuie să
întârzie adoptarea de măsuri ce au ca scop prevenirea producerii de pagube ecologice graveşi
ireversibile“.
 Principiul precauției în luarea deciziilor de către autoritățile pentru protecția mediului
şi alte autorități ale administrației publice centrale şi locale care desfăşoară activitate în
legătură cu protecția mediului este formulat în art. 3 lit. a din Legea nr. 137/1995. Respectarea
acestui principiu se cere şi de către alte persoane juridice şi de către persoane fizice care
desfăşoară activitate economico-socială cu impact asupra mediului, indiferent de stadiul
elaborării acordului sau autorizației de mediu.Precauția, ca măsură de prudență, include
prevenirea unui pericol posibil în legătură cu mediul şi îndeamnă la acțiune cu băgare de
seamă pentru a preveni, poluarea fiind astfel înrudită cu principiul prevenirii poluării.
Prudența ce trebuie să caracterizeze luarea oricăror decizii în domeniul protecției mediului
poate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc de poluare. Normele de
comportare care reflectă principiul precauției exprimă,ca idee călăuzitoare de aplicare
generală în domeniul protecției mediului, fie obligația de a însoți orice operație întreprinsă cu
garanții suficiente, fie de a se abține de la măsurile ce pot avea consecințe imprevizibile.

În Declaraţia de la Rio figurează ca principiul nr.15, având următoarea formulare:

“Pentru a proteja mediul, statele trebuie să aplice pe scară largă măsuri de precauţie, în raport
cu posibilităţile de care dispun. In cazul unui risc de prejudicii grave, ireversibile, lipsa
certitudinii ştiinţifice absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru a lăsa pe mai târziu
adoptarea de măsuri efective vizând prevenirea degradării mediului”.

Principiul este reluat pe un plan specific în Convenţia asupra diversităţii biologice (Rio
de Janeiro, 1992), al cărei Preambul declară că “atunci când există o ameninţare de reducere
sensibilă sau de pierdere a diversităţii biologice, absenţa unor certitudini ştiinţifice totale nu
trebuie să fie invocată ca motiv de amânare a măsurilor care ar permite evitarea unui pericol
sau atenuarea efectelor”.

Definiţia principiului precauţiei subliniază, astfel cum am arătat, că absenţa

certitudinilor, ţinând cont de cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice ale momentului, nu trebuie să
întârzie adoptarea de măsuri efective şi proporţionate vizând să prevină un risc de prejudicii
grave şi ireversibile mediului, la un cost acceptabil din punct de vedere economic. Este însă o
definiţie foarte criticată în literatura franceză de specialitate. Astfel, Corinne Lepage observă
că “principiul precauţiei semnifică până la urmă că nu poate fi angajată o acţiune sau o
activitate atunci când consecinţele pe care le poate avea nu sunt cunoscute”; or, observă
autoarea, aşa ceva nu rezultă din redactarea textului.
 Ne aflăm în prezenţa unui principiu care, prescriind norme de comportare în
protecţia mediului, exprimă fie obligaţia de a însoţi orice operaţie întreprinsă în domeniul
mediului cu garanţii suficiente, fie de a se abţine de la măsurile ce pot avea consecinţe
imprevizibile, aşadar o obligaţie de a nu face, sau stand still. Fiind vorba despre un principiu
cu aplicare generală, obligaţia de precauţie este lesne “transportabilă” în orice domeniu al
ocrotirii mediului. Există, neîndoielnic, domenii ale ştiinţei care, legate nemijlocit de ocrotirea
mediului, presupun un grad mai mare de incertitudine cât priveşte rezultatele - uneori
îndepărtate în timp - ale acţiunii omului asupra mediului natural; astfel sunt activităţile
aparţinând biotehnologiei şi cele nucleare. Nu s-ar putea, însă, susţine, de pildă, că în stadiul
actual al cunoaşterii ştiinţifice nu pot fi evaluate riscurile pe care le comportă, în domeniul
eliminării deşeurilor nucleare sau radioactive, pentru generaţiile viitoare, scurgerile în natură
a unor asemenea deşeuri; depăşind o asemenea concepţie, devine clar că practicile actuale,
bazate pe metode care se limitează la îndepărtarea deşeurilor din mediul înconjurător imediat
al omului, conservându-le în aceeaşi stare în principal pe sol, nu reprezintă, de fapt, în nici o
măsură, eliminarea pericolelor reale pentru generaţiile ce vor urma.

În afara importanţei teoretice pe care o înfăţişează, principiul precauţiei ar putea avea,

în practică, o seamă de consecinţe pe planul răspunderii pentru vătămările aduse mediului.
Intr-adevăr, obligaţia de prudenţă în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi serveşte la
stabilirea culpei persoanei care urmează să răspundă pentru fapte prin care s-au cauzat
pagube, ca şi pentru simpla înfrângere a unor obligaţii ce-i reveneau potrivit legii.

Numai că, dacă este să ne referim la răspunderea civilă delictuală, în prezenţa

dispoziţiei cuprinse în art.81 al Legii nr.137/1995, potrivit căreia “răspunderea pentru
prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă”, referirea la obligaţia de precauţie este
inutilă. Cu toate acestea, pentru cazul în care este vorba despre alte forme de răspundere -
penală, contravenţională, de drept al muncii -, în care existenţa vinovăţiei este esenţială pentru
angajarea răspunderii, referirea la principiul precauţiei poate fi foarte importantă. In funcţie de
obligaţiile asumate de părţi, principiul la care ne referim poate avea consecinţe importante
pentru desluşirea raporturilor decurgând din contractul de asigurare.

Credem că nu ar fi lipsit de interes să amintim, rolul ce se acordă principiului

precauţiei în Protocolul privind biosecuritatea, Protocolul de la Cartagena privind prevenirea
riscurilor biotehnologice semnat în anul 2000 şi ratificat de România, la Convenţia privind
diversitatea biologică din 1992.
 Având în vedere că principiul precauţiei este prezent în numeroase acorduri
internaţionale în special în convenţiile care asigură încadrarea juridică a activităţilor
susceptibile de a fi potenţial riscante pentru mediu şi având în vedere că biotehnologia poate
avea nu numai aspecte pozitive ci poate aduce atingeri mediului (Agenda 21) şi ţinând cont
de riscurile ce le pot comporta organismele genetic modificate (OGM) – în special asupra
biodiversităţii, a sănătăţii umane, animale şi vegetale, aplicarea principiului precauţiei apare
indispensabilă şi justificată.

În context strict juridic, principiul precauţiei, presupune că un risc posibil sau care a
fost definit fără o probă ştiinţifică privind realizarea sa nu trebuie să servească drept motiv
pentru a nu pune în funcţiune un sistem de prevenire a unui asemenea risc. Astfel după cum
am mai arătat, precauţia are un caracter anticipativ,cu deschidere spre viitor.

Nu încape nici un fel de îndoială că principiul precauţiei, introdus în Protocolul

privind biodiversitatea, intră în acest fel, cu toate că timid, din dreptul internaţional al
mediului şi în dreptul internaţional al securităţii alimentare.

Din economia Protocolului apare că principiul precauţiei are câmpul său de aplicare
având o utilitate multiplă: spiritul de solidaritate privind politica riscului, spiritul universal pe
care îl încarnează ; mecanismele de cooperare pe care le instituie în special în domeniile:
ştiinţific, tehnic şi juridic.Ne-am permite, sintetic, să facem o comparaţie între principiul
prevenirii, care presupune gestionarea unui risc cunoscut şi principiul precauţiei, care impune
stăpânirea sau anticiparea unui risc necunoscut.
P r u d e n ţ a î n c a z u l p r i n c i p i u l u i p r e c a u ţ i e i r e p r e z i n t ă o atitudine care
constă în a lua măsuri faţă de un risc necunoscut sau vag cunoscut a cărui producere
nu este certă.