CONSIDERAȚII PRIVIND RECEPȚIUNEA CONVENȚIEI

NAȚIUNILOR UNITE ASUPRA CONTRACTELOR DE MĂRFURI

ÎN ROMÂNIA. EXPERIENȚE ȘI DIFICULTĂȚI.
1. Precizări prealabile
În anul 1991 România a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri (CVIM), convenţie care, pentru România, a intrat în vigoare
un an mai târziu.1 Jurisprudenţa românească în materie nu a beneficiat de un examen critic, fiind
publicate câteva hotărâri arbitrale. Acest material îşi propune să evalueze stadiul în care se află
interpretarea CVIM în România. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat în continuare CAB) este principalul furnizor de
aplicare şi interpretare al Convenţiei de la Viena. Această instanţă arbitrală citează uneori în
sentinţele sale lucrări ştiinţifice şi jurisprudenţă; în particular, în privinţa hotărârilor analizate în
prezentul articol nu am regăsit astfel de trimiteri.2
Practica introducerii regulilor CVIM în contracte de către societăţi cu sediul în România
este diferită, în funcţie de tipul de contract sau mecanism contractual negociat de părţi. Pe de o
parte, în mod uzual, părţile utilizează norma de trimitere la Convenţia de la Viena şi nu la legea
română de ratificare. Pe de altă parte, în contracte complexe de investiţii, în care ar fi fost
aplicabilă CVIM, în cele mai multe situaţii, investitorii străini, susţinuţi de instituţiile
finanţatoare, au refuzat negocierea unor clauze care să includă trimiteri la CVIM, solicitând
excluderea aplicării acesteia (au negociat introducerea în contract a legii engleze şi a arbitrajului
la Londra; rata de eşec a fost 70-80% pentru motivul principal al neînţelegerii cu privire la legea
aplicabilă).

2. CVIM şi instanţele jurisdicţionale

În România nu există posibilitatea realizării sau solicitării unor statistici cu privire la
obiectul acţiunilor, mai precis situaţiile în care obiectul litigiului ar fi un contract internaţional de
vânzare. În privinţa litigiilor arbitrale soluţionate de CAB, CVIM a făcut obiectul a 40 de dosare
din anul 2000 şi până în prezent, dar nu întotdeauna cum vom arăta în unele din secţiuni a fost
aplicabilă (de exemplu, a intervenit perimarea) sau nu a fost temeiul juridic principal în baza
căruia s-a soluţionat cauza. Hotărârile instanţelor pot fi consultate folosind baza de date Jurindex3
sau din decembrie 2015, ROLII.4 De asemenea, multe dintre instanţele de judecată au secţiune
specială dedicată jurisprudenţei proprii pe site-ul Ministerului Justiţiei - portalul instanţelor de

1
Legea nr. 24 din 6 martie 1991 pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991. Pentru România, CVIM
a intrat în vigoare la data de 1 iunie 1992.
2
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 258/2006, nepublicată.
3
Jurindex este un serviciul aflat sub egida Consiliului Superior al Magistraturii şi cuprinde hotărâri ale instanţelor
naţionale disponibil la adresa web http://www.jurisprudenta.org. Anonimizarea automată conduce uneori chiar la
anonimizarea cuvântului „Viena” din hotărârile „publicate”. Proiectul pare să fie abandonat în 2010 şi să se refere
doar la perioada 2008-2010. Cu toate acestea prezintă avantaj numărul unic jurindex, prin care să fie identificată
respectiva hotărâre (http://www.jurisprudenta.org/ajutor.aspx). În prezentul material am utilizat aproximativ 20 de
hotărâri jurindex, majoritatea găsite după ce le-am identificat în cele două baze de date- idrept.ro şi legalis şi alte 10
hotărâri din ROLII.
4
www.rolii.ro – acest site funcţionează sub egida Institutul Român pentru Informaţii Juridice – Romanian Legal
Information Institute ROLII.
judecată.5 Ambele surse sunt greu de utilizat din perspectiva motoarelor de căutare. Se adaugă de
asemenea baze de date ale unor edituri sau soft-uri legislative – care includ şi (majoritatea)
hotărârilor publicate pe cele două surse oficiale prezentate anterior.

3. Domeniul personal de aplicare al CVIM

3.1. Tipologii în aplicarea CVIM
Aplicarea CVIM din punctul de vedere ratione personae este realizată în faţa instanţelor
arbitrale fie prin trimitere la normele conflictuale de drept internaţional privat (art. 1 alin. 1 lit. b)
fie prin aplicarea Convenţiei în temeiul art. 1 alin. 1 lit. a. În raporturi comerciale internaţionale
stabilite între o societate din România şi o alta străină, în care legea aplicabilă, potrivit
contractului era legea română se face trimitere la CVIM ca fiind dreptul românesc în materie de
vânzare,6 iar în alte cauze se menţionează că CVIM este dreptul românesc în materie de vânzare
internaţională.7
Într-o situaţie, CVIM devine lex mercatoria, tribunalul arbitral menţionând că este
aplicabilă întrucât este principala reglementare în materie:
„Tribunalul arbitral o apreciază ca fiind aplicabilă şi contractelor ce formează obiectul
cauzei de faţă, ca principală reglementare internaţională în această materie”8.
3.1.1. CVIM se aplică în temeiul art. 1 alin. 1 lit. a, dar fără a discuta in terminis cu privire la
aplicarea căilor complementare prevăzute de alin. 1 al art. 1. CVIM a fost aplicată în litigiile
soluţionate de instanţele arbitrale ca „lex contractus”, „lex causae” respectiv „dreptul român al
vânzării-cumpărării internaţionale”9; alteori ne aflăm, din punctul de vedere al instanţei arbitrale,
în faţa „lex mercatoria”.10
Într-o hotărâre arbitrală s-a reţinut că respectivului „Contract litigios îi sunt aplicabile
„regulamentele şi legile României, (...) prevederile Codului comercial român, alte prevederi
legale, INCOTERMS 2000, etc., (...) art. 1302 Cod civil” (punctul 4.3.). Prin Legea nr. 24/6
martie 1991, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 54/19 martie 1991, România a aderat la
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena,
1980. Întrucât acest document internaţional reprezintă o componentă a sistemului român de

5
Portalul instanţelor de judecată http://portal.just.ro/SitePages/acasa.aspx
6
Astfel, potrivit Sentinţei arbitrale CAB nr. 68/2004, (nepublicată) instanţa subliniază că având în vedere
„dispoziţiile art. 53 şi urm. din Convenţia de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, la care
România a aderat şi constituie dreptul românesc al vânzării-cumpărării, urmează ca pârâta să fie obligată la plata
sumei de (...) cu titlu de rest de preţ”.
7
„În atare situaţie, văzând şi dispoziţiile art. 64 din Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de
mărfuri, convenţie care constituie dreptul românesc al vânzării internaţionale, urmează ca pârâta să fie obligată la
plata sumei de (...) cu titlu de preţ.” CAB, Sentinţa arbitrală 28/2003, 52/2003, iar cu referire la art. 53 şi urm:
Sentinţa arbitrală nr. 201/2003, 230/2003, 26/2004, 67/2004, 207/2004, 325/2004; 330/2004 art. 54 şi urm. –Sentinţa
arbitrală nr. 160/2003 art. 59 CVIM: Sentinţa arbitrală nr. 73/2003, Sentinţa arbitrală nr. 242/2004, nepublicate.
8
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 33/2004, nepublicată.
9
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 48/25 martie 2003, nepublicată, precum şi cauzele menţionate la notele de subsol 7 şi 8
din prezentul material. Cu privire la lex contractus, într-o sentinţă arbitrală (CAB, nr. 137/2011, nepublicată) a
reţinut că „tribunalul arbitral reţine că nu sunt întrunite cerinţele cumulative ale răspunderii civile contractuale, dar
nici condiţiile din art. 63 şi 74 din Convenţia de la Viena privind vânzarea comercială internaţională de mărfuri”,
deşi dispoziţiile CVIM privesc tot răspunderea contractuală.
10
A se vedea cauzele enumerate la nota de subsol 8.
drept, soluţionarea prezentului litigiu se va efectua şi prin raportare la prevederile Convenţiei de
la Viena, 1980.”11
Hotărârea a fost desfiinţată prin admiterea acţiunii în anulare. În decizia sa, prin care
menţine hotărârea instanţei care a hotărât în fond, ICCJ a arătat, de asemenea fără să analizeze
ambele ipoteze ale art. 1 alin 1 din Convenţia de la Viena:
„În ceea ce priveşte Convenţia de la Viena adoptată de România prin Legea nr. 24/1991
pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, instanţa de fond a reţinut în primul rând că dispoziţiile acesteia nu au
aplicabilitate în cauză deoarece această convenţie se aplică contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite, ceea ce nu este cazul de faţă, iar în al
doilea rând prin legea de aderare nu s-au abrogat dispoziţii ale Codului Comercial.”12
3.1.2. Extinderea aplicării Convenţiei ratione personae se poate face în condiţiile în care normele
de drept internaţional privat fac posibilă aplicarea legii unui stat contractant. De exemplu, într-o
cauză în care părţile aveau sediile în România (contractant) şi Bahamas (necontractant) a fost
aplicat art. 53 CVIM. Instanţa arbitrală a determinat legea aplicabilă în baza regulilor de drept
internaţional privat (fără a trimite în mod direct la aplicarea art. 1 alin. 1 lit. b CVIM):
„Părţile nu au stabilit legea aplicabilă contractului în temeiul principiului lex voluntatis.
În atare situaţie, legea aplicabilă urmează a fi stabilită de Tribunalul arbitral prin aplicarea
normelor conflictuale subsidiare, dar obligatorii ale forului. Potrivit art. 77 din Legea nr.
105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, legea aplicabilă contractului, dacă
aceasta nu a fost aleasă de părţi, este legea care are cele mai strânse legături cu contractul. Şi se
consideră că există atare legătură cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la
data încheierii contractului, sediul său statutar. La contractul de vânzare-cumpărare, ca în speţă,
obligaţia caracteristică este obligaţia vânzătorului (de predare a mărfii), conform art. 78 lit.a şi
art. 88 din Legea nr. 105/1992. În consecinţă, lex contractus, în speţă, este legea română ca lege
a ţării în care vânzătorul îşi are sediul statutar.”13

3.2. Voinţa părţilor.

3.2.1. CVIM este parte a dreptului român
Instanţele naţionale, arbitrale şi jurisdicţionale, au interpretat în sensul că odată cu
alegerea legii române a fost aleasă şi CVIM întrucât face parte din dreptul român.14
11
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 191/2010, nepublicată.
12
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II civilă, nr. 4183 din 25 octombrie 2012, Legalis.
13
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 323/2004, nepublicată. În acelaşi sens: CAB, Sentinţele arbitrale, nr. 260/2004 şi
21/2008, nepublicate.
14
A se vedea notele de subsol 7 şi 8. Într-o hotărâre (CAB, sentinţa arbitrală nr. 38/2009) se menţionează că „prin
sistemul român de drept se înţelege şi CVIM”:
„Prin sistemul român de drept, Tribunalul arbitral înţelege şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980, document internaţional ratificat de România prin Legea nr. 24/6
martie 1991, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 54/1991. De altfel, în practica arbitrală română constantă, s-
a statuat astfel: „contractul încheiat de părţi în speţă este cârmuit de legea română, lege aleasă de părţi prin contract,
ceea ce înseamnă - fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare internaţională, în principal, Convenţia asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980, Convenţie la care România este parte ” (sentinţa
arbitrală nr. 158/2006, publicată în Revista română de arbitraj, nr. 3/2007, p. 99-102); “Convenţia Naţiunilor Unite
asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980, (...) constituie dreptul românesc al vânzării-
cumpărării internaţionale de mărfuri” (sentinţa arbitrală nr. 258/2006, în Revista română de arbitraj, nr. 3/2007, p.
 Într-o cauză soluţionată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României într-un litigiu între societăţi din SUA şi Elveţia s-a
arătat că este aplicabil dreptul român întrucât această lege a fost aleasă de părţi potrivit
principiului „lex voluntatis”.15
Într-o altă cauză în care legea română era aplicabilă în temeiul convenţiei arbitrale, una
dintre părţi, în apărare, invocă dispoziţii ale CVIM, pe care instanţa arbitrală le analizează
temeinic, însă fără a arăta care este raportul între dreptul român şi CVIM.16

3.2.2. Excluderea tacită a CVIM prin aplicarea legii române.

Pe de altă parte, o soluţie interesantă s-a configurat  prin alegerea legii române care a
echivalat cu excluderea tacită a CVIM, în condiţiile în care părţile au invocat CVIM. În cadrul
soluţionării unui litigiu de către instanţele de judecată,17 una dintre părţi a solicitat aplicarea
dispoziţiilor referitoare la desfiinţarea culpabilă a contractului. Deşi instanţa a admis aplicarea
dispoziţiilor legii române privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în
privinţa dreptului material au fost aplicate dispoziţiile Codului civil.
„Au fost invocate prevederile art. 49, art. 72 si art. 73 din Convenţia Naţiunilor Unite
asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980,
raportat la prevederile Legii nr. 105/1992, apreciate aplicabile contractelor părţilor întrucât
conţin un element de extraneitate.
Potrivit acestor dispoziţii părţile unui contract de vânzare internaţională de mărfuri pot
declara unilateral rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiilor cocontractantului.
S-a susţinut neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamantă.
Astfel, produsele au prezentat un nivel suficient de ridicat de formaldehidă pentru a
determina întreruperea comenzilor, sens în care au fost combătute concluziile expertizei tehnice
administrate în cauză[,] fiind invocate, ca relevante, cele cuprinse în expertiza extrajudiciară,
efectuată la solicitarea părţii.”
102-105).”
Într-o hotărâre a Curţii de Apel Craiova, dispoziţiile Convenţiei de la Viena nu sunt deloc amintite, instanţa
realizând doar trimitere la Legea nr. 24/1991: „În această situaţie se pune problema de a şti care este preţul real al
mărfii, cel plătit de pârâtă, sau cel reclamat de reclamantă, faţă şi de dispoziţiile art.55 din Legea 24/1991, care
prevăd că dacă preţul mărfurilor vândute nu a fost determinat în contract în mod expres sau implicit, sau printr-o
dispoziţie care să permită să fie determinat, părţile sunt reputate în lipsa unor indicaţii contrare că s-au referit în mod
tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă, pentru
aceleaşi mărfuri vândute, în împrejurări comparabile.” În aceeaşi hotărâre se face aplicarea dispoziţiilor referitoare
la prescripţia extinctivă („România a ratificat Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de
mărfuri încheiată la New York şi Protocolul de modificare a acesteia de la Viena”). Curtea de Apel Craiova, Secţia
Comercială, Decizia nr. 256/01.10.2008 disponibilă în JURINDEX20095417461 şi iDrept.
15
Elementul de legătură cu dreptul român se realiza prin faptul că una dintre părţi se obliga să predea, din România,
cărbune energetic. „În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art.53 din Convenţia de la Viena din 1980 privind vânzarea
internaţională de mărfuri, Convenţie la care România este parte şi care constituie dreptul românesc al vânzării-
cumpărării internaţionale, acţiunea reclamantei urmează a fi admisă” CAB, Sentinţa arbitrală nr. 301/2004,
nepublicată. De asemenea, lex voluntatis, cu aplicarea art. 53 CVIM – CAB, Sentinţele arbitrale nr. 268/2004, nr.
257/2005, nr. 202/2005, nr. 89/2006 nepublicate; cu privire la aplicarea „art. 53, art. 62 şi art. 74” – a se vedea
Sentinţa arbitrală nr. 88/2011, nepublicată.
16
CAB, Sentinţele arbitrale nr. 318/2005 şi 319/2005, nepublicate.
17
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, Decizia comercială nr. 120/16.03.2009,
JURINDEX201027551.
3.2.3. Exluderea CVIM şi aplicarea dreptului societar român
Instanţele au aplicat art. 58 CVIM şi au înlăturat o pretinsă aplicare a art. 3 alin. 1 teza a
II-a în situaţia în care cumpărătorul era în acelaşi timp asociat în societatea vânzătoare, instanţa
reţinând că pentru cele două calităţi drepturile şi obligaţiile sunt distincte, deşi prin acordul
părţilor se stabilise ca cumpărătorul „să nu solicite plata materiilor prime decât după plata
creditelor bancare şi a celorlalte formalităţi”.18
Într-o altă hotărâre judecătorească, izolată faţă de hotărârile care consideră CVIM parte a
dreptului român, s-a statuat că:
„Conform art. 25 din contract, părţile au convenit ca raporturile juridice să fie
reglementate de legea română şi prin urmare contrar susţinerilor reclamantei instanţa reţine că
părţile au exclus aplicarea Convenţiei de la Viena în baza art. 6 din acelaşi act normativ
rap[ortat] la art.12 .”19
În fine, într-o hotărâre instanţa aplică dispoziţiile naţionale de drept internaţional privat
(deşi ambele societăţi îşi aveau sediul în state parte la Convenţie – România şi Polonia) şi nu
Convenţia de la New-York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri.
Mai mult, ca argument de autoritate şi cu titlu comparativ instanţa precizează „chiar dacă în speţă
s-ar aplica termenul de prescripţie de 4 ani prevăzut de art. 8 din Legea nr. 24/1992, tot ar fi
împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.”20

4. CVIM, legislaţie, educaţie şi învăţământ

România are o legislaţie nouă în materie civilă prin intrarea în vigoare a Noului Cod
Civil21 şi a Noului Cod de procedură civilă. 22 În Hotărârea de Guvern prin care s-au aprobat
tezele noii legislaţii civile în cadrul principalelor surse de documentare avute în vedere la
elaborarea Tezelor prealabile privind proiectul Codului civil, precum şi la elaborarea proiectului
noului Cod civil este menţionată şi CVIM.23 Într-un document publicat pe site-ul Consiliului
Superior al Magistraturii24 CVIM nu este menţionată între convenţiile care să fi fost la originea
NCC.
18
Acest aspect se pare că nu a fost probat în cauză, întrucât pe de o parte instanţa a reţinut că „[n]u se poate susţine
că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ. întrucât din probatoriul administrat nu rezultă că
plata mărfurilor primite ar fi fost amânată la un alt termen.”, iar pe de altă parte, nu a fost introdusă o cerere
reconvenţională, eventualele pretenţii ar putea fi valorificate pe calea unei acţiuni separate. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, secţia comercială, nr. 2322 din 18 iunie 2010, Legalis.
19
Tribunalul Bihor, Secţia a II-a Civilă, Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa 2006/2014, nepublicată,
disponibilă în ROLII (http://www.rolii.ro/hotarari/56701ce575c371d4351b2641).
20
Judecătoria Cluj-Napoca, Civil, Sentinţa civilă nr. 12994 din 08 decembrie 2014, nepublicată, disponibilă în
ROLII (http://www.rolii.ro/hotarari/566ecbee612e1881a3d89e64).
21
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15.7.2011 modificată prin Legea nr.
138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. 753/2014 şi prin Legea nr. 60/2012
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare
intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 255/2012.
22
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 247 din 10.4.2015.
23
Hotărârea Guvernului nr. 277/2009 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Codul civil,
publicată în M. Of. nr. 213 din 2.4.2009.
24
Consiliul Superior al Magistraturii, „Originea instituţiilor preluate în NCC”, 22 iulie 2011, disponibil la adresa
www.csm1909.ro/csm/linkuri/22_07_2011__42631_ro.doc, consultat ultima dată la 22.11.2015.
 Mai mult, prin noua legislaţie civilă, România trece la legislaţia monistă, în care
raporturile juridice comerciale sunt încorporate în Codul civil, ca sursă unică de drept privat.
În doctrină se consideră că au fost preluate elemente ale CVIM în privinţa preţului
contractului în contractele încheiate între profesionişti(comercianţi), însă elemente referitoare la
preţul determinabil existau şi anterior, în Codul comercial.25
Curtea de Arbitraj citează în sentinţele sale lucrări şi jurisprudenţă, însă într-o cauză
menţionată doar sub aspectul extinderii convenţiei arbitrale dar nu şi al raporturilor de drept
material – în cauză s-a reţinut legătura „indestructibilă” între contractul de vânzare şi contractul
de fidejusiune (garanţie).26
CVIM face parte din programa universitară, capitol distinct al disciplinei „Dreptul
comerţului internaţional”, predat în anul al IV-lea de licenţă.

5. Domeniul material de aplicare al CVIM – extinderea Convenţiei şi a unor

contracte care nu sunt de vânzare internaţională
CVIM s-a aplicat în cazul unui contract de lohn (între societăţi cu sediul în România şi
Marea Britanie) dar fără a se face vreo dezbatere cu privire la extinderea dispoziţiilor
Convenţiei.27
CVIM a fost aplicată într-o cauză în privinţa garanţiei plăţii, prin extinderea de altfel a
convenţiei arbitrale:
„garanţia (fidejusiunea) asumată de pârâta II prin scrisoarea de garanţie din (...) pentru
operaţiunile de vânzare-cumpărare ce ar fi putut interveni între reclamantă şi pârâta I în cursul
anilor (...), acest contract de fidejusiune, care este un contract accesoriu al celui de vânzare-
cumpărare şi indestructibil legat de el, este nu numai supus aceleiaşi lex contractus ca a
contractului principal (de vânzare-cumpărare), dar obligaţia de plată a preţului este însoţită de
toate accesoriile respectivei obligaţii din contractul principal, inclusiv mărimea preţului, condiţii
de plată ori instanţa competentă să judece un eventual litigiu privind plata preţului, adică
arbitrajul comercial convenit prin contractul principal.”28
În altă cauză, tribunalul arbitral a aplicat dispoziţiile naţionale într-un litigiu care avea ca
obiect executarea unui contract de lohn în modalitatea în care beneficiarul nu a plătit unele
facturi emise de executant. Cu toate acestea a aplicat dreptul naţional (român) în temeiul
normelor conflictuale dar şi ale unei interpretări improprii a art. 7 pct. 2 CVIM.
„În cazul în care pârâta nu va plăti preţul datorat în 30 de zile de la primirea prezentei
sentinţe, văzând şi dispoziţiile art. 68 Cod comercial, aplicabile în temeiul art.„Arbitraj” din
contract, ca lex venditoris şi ale art. 7 pct. 2 din Convenţia de la Viena privind contractele de

25
Horia Ciurtin, Noţiunea de preţ în noul Cod civil: o perspectivă comparatist-critică, Studia Universitatis Babes
Bolyai-Iurisprudentia, 2012, 4: 110-129. Disponibil la adresa http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=516
26
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 258/2006, nepublicată.
27
„[V]ăzând şi dispoziţiile art.53 din Convenţia privind contractul internaţional de mărfuri, Viena 1980 – Convenţie
la care România este parte şi reprezintă dreptul românesc al vânzării-cumpărării internaţionale – urmează ca pârâta
să fie obligată la plata preţului mărfurilor predate de reclamantă.” CAB, Sentinţa arbitrală nr. 180/2006, nepublicată.
De asemenea, CAB, Sentinţa arbitrală nr. 242/2004, nepublicată.
28
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 258/2006, nepublicată.
vânzare internaţională de mărfuri, reclamanta să poată vinde mărfurile în valoare de (...), pe
cheltuiala pârâtei.”
În analiza unui contract de investiţii, instanţa nu a extins domeniul de aplicare
considerând că respectivul contract nu este de vânzare internaţională.29

6. Interpretarea CVIM – influenţe naţionale şi internaţionale

Din jurisprudenţa analizată se pot desprinde tipologii ale interpretării Convenţiei, de fapt
modalităţi prin care se face aplicarea CVIM în cauza dedusă judecăţii.
6.1. CVIM este aplicată în mod exclusiv, fără a se mai face trimitere la
dispoziţiile legii române de ratificare
Într-o cauză a CAB,30 instanţa arbitrală, după, ce a stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile
CVIM,31 a soluţionat cauza doar cu referire la dispoziţiile Convenţiei, detaliind obligaţiile de
predare (art. 30 – 33, 36, 38 şi 41) precum şi obligaţiile părţilor. Deşi una dintre părţi a făcut
referire la dispoziţiile naţionale (legea română), instanţa arbitrală a soluţionat în drept doar
fundamentându-se pe dispoziţiile CVIM.
Instanţa a reţinut că „în oricare din modalităţile de predare, vânzătoarea avea obligaţia să
facă dovada conformităţii mărfii (art. 36 din Convenţie) faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile
cantitative, calitative convenite, prin emiterea actelor de livrare, a certificatelor de calitate şi
facturarea în vederea plăţii.” În ce priveşte obligaţiile pârâtei cumpărătoare este de reţinut că,
potrivit Convenţiei, art. 53 „cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul şi să preia mărfurile
predate”. Aceste obligaţii principale ale cumpărătorului – de preluare şi plată a preţului - nu se
nasc decât condiţionat de îndeplinirea în principal a obligaţiei vânzătorului, de predare a mărfii.
Ca urmare, fără temei reclamanta susţine refuzul pârâtei de primire a produselor, cât timp acestea
nu au fost predate, ci se susţine că-i stau la dispoziţie la producătorul acestora, situaţie ce este
străină raportului juridic dintre părţi şi obligaţiilor asumate de acestea.

29
Tribunalul Harghita, Secţia Civilă, Sentinţa Civilă nr. 5228 din 10 decembrie 2013, nepublicată, disponibiă în
ROLII (http://www.rolii.ro/hotarari/566fbc1ca4be4bb23b793853): „În primul rând, Tribunalul reţine că în speţă nu
sunt aplicabile prevederile Legii nr.24/1992 pentru aderarea României la Convenţia asupra prescripţiei în materie de
vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974, şi la Protocolul de modificare a
convenţiei, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980.
Conform art.1 din lege, această convenţie determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui
cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale, sau
referitoare la o contravenţie la acest contract, rezilierea ori nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate urmare expirării unui
anumit interval de timp, stabilit conform art.8 la o perioadă de 4 ani.
Tribunalul constată că între părţi nu a fost încheiat un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale
în sensul Legii nr.24/1992, ci un contract de investiţii, prin care reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei suma de XXX
EURO, ca aceasta la rândul ei să achiziţioneze anumite bunuri. Astfel, aceste bunuri nu au fost vândute de
reclamantă către pârâtă pentru a fi în prezenţa unui contract internaţional de vânzare-cumpărare, prin urmare în
cauză nu este aplicabilă dispoziţia specială a acestei legi în ceea ce priveşte prescripţia de 4 ani, convenţia încheiată
între părţi fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art.1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, în
vigoare la data încheierii acesteia.”
30
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 166/2010, nepublicată.
31
„Raporturile contractuale dintre părţi sub forma simplificată a comenzii-acceptată, urmată de livrare, fiind
raporturi comerciale de comerţ internaţional, sunt supuse Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980.”
 Mai mult, în art. 58 (3) din Convenţia de la Viena se prevede: “cumpărătorul nu este ţinut
de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile”.
Aceasta întrucât obligaţia pentru plata preţului se naşte urmare a primirii produselor în
proprietatea şi posesia cumpărătorului, care trebuie să aibă posibilitatea să le verifice cantitativ şi
calitativ.
În acelaşi sens, art. 62 din Convenţie condiţionează dreptul vânzătorului pentru plata
preţului de preluarea mărfii predate.
Împotriva acestei hotărâri a fost declarată acţiune în anulare pentru „încălcarea
dispoziţiilor imperative ale legii”, respectiv art. 969 C. Civil [în prezent, art. 1207 NCC, referitor
la forţa obligatorie a contractului] şi art. 60 CVIM.
Instanţa judecătorească32 a arătat că „situaţia prevăzută [între motivele acţiunii în anulare]
nu poate include criticile cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, (...), sau cu privire la
interpretarea şi aplicarea prevederilor legale dispozitive, ci numai criticile cu privire la încălcarea
dispoziţiilor imperative ale legii, independent de situaţia de fapt stabilită.
Instanţa judecătorească a apreciat că Tribunalul [arbitral] „a interpretat voinţa părţilor din
contractul încheiat, prin aplicarea principiului pacta sunt servanda, dar şi cu trimitere la
dispoziţiile cuprinse în Convenţia de la Viena, incidentă raporturilor dintre acestea. Nu se poate
reţine încălcarea de către instanţa arbitrală a vreunei norme imperative deoarece valorificarea
probatoriului, interpretarea contractului supus judecăţii şi stabilirea incidenţei normelor
Convenţiei reprezintă chestiuni care ţin de aprecierea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în proces,
şi, implicit, a temeiniciei sau netemeiniciei pretenţiilor formulate, aspecte ce nu atrag anularea
sentinţei pronunţate”.
De asemenea, în procedura unei somaţii europene de plată, în condiţiile Regulamentului
CE nr. 1896/2005, instanţa a aplicat în mod exclusiv dispoziţiile art. 38 şi 39 CVIM (deşi între
temeiurile indicate de reclamant erau şi dispoziţii de drept român).33

6.2. CVIM este utilizată ca argument de autoritate.

De exemplu, într-o cauză arbitrală în care legea aplicabilă era cea română în baza
convenţiei arbitrale, instanţa arbitrală a întărit argumentarea aplicării dispoziţiilor legii române
prin menţionarea dispoziţiilor prevăzute de art. 53 CVIM:
„Având în vedere situaţia de fapt, reţinută de Tribunalul arbitral în baza probelor
dosarului, precum şi prevederile contractului (...) referitoare la plata preţului, contract care
potrivit art. 969 din Codul civil [în prezent art. 1270], are putere de lege între părţile
contractante, precum şi dispoziţiile art. 1361 din acelaşi Cod [în prezent art. 1719], care statuează
că principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul desemnat prin
contract, dispoziţii care concordă cu prevederile art. 53 din Convenţia Naţiunilor Unite privind
contractele de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980) la care atât România cât şi
Germania sunt părţi.”34

32
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, Sentinţa comercială nr.10 din 14.01.2011, disponibilă în
idrept.ro, legalis.ro.
33
Tribunalul Ilfov, Secţia Civilă, Sentinţă Civilă nr. 3195 din 25 octombrie 2013, nepublicată, disponibilă în ROLII
(http://www.rolii.ro/hotarari/566fa3a67bd4444a2ef96183).
 Într-un litigiu în care era aplicabilă legea română ca lex voluntatis părţile au solicitat ca să
se ţină seama şi de echitate. 35 În această cauză instanţa arbitrală a aplicat dispoziţiile CVIM –
„art.53 şi art.74 din Convenţia de la Viena, 1980, privind vânzarea internaţională de mărfuri –
convenţie care reprezintă dreptul românesc al vânzării-cumpărării internaţionale” fără a detalia
aplicarea art. 74.

6.3. CVIM este utilizată ca element de comparaţie.

Într-o hotărâre arbitrală după ce se face o comparaţie cu dispoziţiile române şi cele ale
CVIM, se apreciază că dispoziţiile CVIM sunt moderne şi sunt aplicate acestea din urmă:
„Executării coactive – în varianta cumpărării coactive, reglementată de Codul comercial
român, îi corespunde o variantă modernă practicată azi pe plan mondial, anume varianta
cumpărării de înlocuire reglementată de art. 74 coroborat cu art.75 din Convenţia de la Viena,
1980. Din perspectiva cumpărătorului, efectul colateral al cumpărării de înlocuire îl reprezintă
solicitarea de daune-interese “pentru o contravenţie la contract”. Atâta timp cât pârâta-vânzător
recunoaşte respectiva contravenţie – anume nelivrarea mărfii cel târziu la (...), este îndeplinită
condiţia instituţiei cumpărării de înlocuire. Această condiţie este îndeplinită şi pentru faptul că
pârâta-vânzător avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de încheierea contractului de
vânzare-cumpărare nr. (...) - posibilă consecinţă a contravenţiei la contractul litigios (nelivrarea
mărfii cel mai târziu la ..). Întrucât varianta modernă a cumpărării coactive a fost receptată de
legislaţia românească - astfel cum s-a arătat [în] conţinutul sentinţei arbitrale, Tribunalul arbitral
urmează a face aplicarea acesteia.”36
Într-o cauză una din părţi a considerat aplicabil art. 69 alin. 1 CVIM care însă nu putea fi
asimilat dispoziţiilor din acel moment şi care este diferit de actuala reglementare a transferului
riscurilor în contractul de vânzare-cumpărare. Instanţa a soluţionat cauza fără să detalieze în
vreun fel aplicarea dreptului material pertinent.37

6.4. Interpretări autonome, lex specialis

Instanţa arbitrală consideră că CVIM se completează cu dispoziţiile naţionale relevante,
fără a lua în considerare eventuale interpretări autonome ale Convenţiei.38

34
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 33/2003, nepublicată. Pentru o cauză asemănatoare, cu societăţi din România şi
Bulgaria: CAB, Sentinţa arbitrală 170/2003, nepublicată (temeiul fiind art. 53-54 CVIM); Bulgaria – CAB, Sentinţa
arbitrală nr. 330/2004, nepublicată. Această din urmă sentinţă a fost atacată cu acţiune în anulare, care a fost
respinsă (C. Ap. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sentinţa nr. 56 din 17 martie 2006 disponibilă în iDrept:
omiterea cercetării în integralitate a apărărilor formulate de pârâtă şi interpretarea greşită a anumitor elemente
probatorii nu se integrează domeniului reglementat de acţiunea în anularea hotărârii arbitrale). De asemenea,
instanţele aplică art. 53 CVIM întrucât părţile au determinat prin contract legea română ca fiind aplicabilă litigiului,
deşi una din părţi avea sediul în Marea Britanie (CAB, Sentinţa arbitrală nr. 14/2006, nepublicată).
35
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 47/2007, nepublicată: „Legea aplicabilă contractului este legea română, aşa cum părţile
au convenit, în temeiul principiului lex voluntatis, prin pct.6 din procesul-verbal din 7 septembrie 2005. Totodată
părţile au convenit să se ţină seama şi de echitate, stipulaţie ce va fi avută în vedere în măsura în care dispoziţiile
legale aplicabile ar putea fi constatate că nu-s echitabile.”
36
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 191/2010, nepublicată desfiinţată în acţiunea în anulare (a se vedea motivarea la nota
de subsol 13) prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II civilă, decizia nr. 4183 din 25 octombrie 2012,
Legalis.
37
Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 4/C/2008-A din 28
ianuarie 2008, JURINDEX200935185; idrept.ro.
 Consecinţa aderării României la CVIM este considerarea Convenţiei drept lex specialis în
raport cu legea română:
„În privinţa dispoziţiilor de drept material aplicabile, tribunalul arbitral reţine faptul că
părţile, prin contractul încheiat între acestea, au ales aplicarea legii române. Convenţia Naţiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena (1980) este parte a
dreptului intern al României, fiind ratificată de România prin Legea nr. 24/1991, Convenţia fiind
de asemenea ratificată şi de Italia, unde îşi are sediul pârâta. În consecinţă, litigiul dedus judecăţii
tribunalului arbitral urmează a fi soluţionat prin raportare în primul rând la prevederile
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena
(1980) şi, în completare faţă de dispoziţiile acesteia, pe baza prevederilor Codului comercial şi
Codului civil român.”39
Într-o altă cauză, instanţa arbitrală a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 45, 50 şi 51 CVIM,
ca nefiind probate susţinerile respective prin probatoriul administrat, respectiv incidenţa acestora
la starea de fapt, fără a intra în detalii cu privire la conceptele şi raportul dintre mecanismul
convenţional şi cel naţional (CVIM este considerată „drept românesc al vânzării-cumpărării
internaţionale”).40
Într-o altă cauză instanţa arbitrală a statuat că:
„În sistemul român de drept, lex causae în prezentul litigiu, obligaţiile pure şi simple
reprezintă regula. Obligaţiile afectate de modalităţi (termen, condiţie sau sarcină) reprezintă
excepţia. Părţile au prevăzut în conţinutul art. 3 ultimul paragraf că, în termen de 180 de zile de
la data livrării vinului îmbuteliat, preţul va fi plătit de cumpărător. Tribunalul arbitral reţine că
obligaţia de plată a preţului asumată de cumpărător are caracter pur şi simplu. Stabilirea
caracterului pur şi simplu al acestei obligaţii de plată a preţului este expresia voinţei interne a
părţilor (art. 8 pct. 3 teza finală din Convenţia de la Viena, 1980, lex causae în prezentul litigiu).
Obligaţia vânzătorului de transfer a dreptului de proprietate asupra mărfii este afectată de un
eveniment viitor şi sigur, anume plata integrală a preţului de către cumpărător (art. 2 penultimul
alineat din contract). Stabilirea, sub termen suspensiv, a obligaţiei de transfer a dreptului de
proprietate asupra mărfii vândute este expresia aceleiaşi voinţe interne a părţilor. A extinde
aplicabilitatea termenului suspensiv la obligaţia de plată a preţului echivalează cu extinderea de
către Tribunalul arbitral a puterii obligatorii a contractului, ceea ce este nepermis.”41

38
Astfel, s-a considerat că „[î]n dreptul românesc, vânzarea-cumpărarea internaţională de mărfuri nu necesită
contract încheiat în formă scrisă, relaţia contractuală putând rezulta şi din alte manifestări ale părţilor, cum ar fi
primirea mărfii urmată de plata - integrală sau parţială – a preţului ori de promisiunea de plată (a se vedea, de ex.,
art.11 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri Viena 1980),
convenţie la care România este parte şi reprezintă dreptul românesc al vânzării internaţionale de mărfuri (cu
completările necesare privind aspecte nereglementate prin respectiva Convenţie).” Încheierea din 3 august 2006 în
cauza soluţionată prin Sentinţa arbitrală nr. 258/2006, citată în prezentul material.
39
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 330/2004, nepublicată.
40
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 31/2015, nepublicată.
41
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 38/2009, nepublicată.
7. Rezerve/Declaraţii (Art. 92 - 96 CVIM)
România nu a făcut declaraţii şi/sau rezerve la Convenţie, deşi doctrina românească a
considerat că ar fi trebuit să se facă o declaraţie în temeiul art. 95. 42 Din jurisprudenţa analizată
nu au reieşit elemente de interpretare sau aplicare a dispoziţiilor art. 92-96.

8. Alte probleme apărute în aplicarea CVIM

Diferite alte dispoziţii ale CVIM au fost interpretate şi aplicate de către instanţa arbitrală
de la Bucureşti.

8.1. Conformitatea mărfurilor

„Potrivit respectivei convenţii internaţionale (art. 35), marfa predată de vânzător trebuie
să fie conformă cu cele convenite de părţi în privinţa cantităţii, calităţii şi tipului, o marfă
neadecvată destinaţiei obişnuite nefiind considerată conformă (art. 35, pct. 2, lit.a). Marfa –
predată de vânzător (la...) – a fost verificată de cumpărător (la...) şi reclamată într-un termen
rezonabil (la...), conform art. 39 din Convenţia de la Viena.
Potrivit art. 51 pct. 2 din Convenţia de la Viena, poate fi declarat reziliat contractul dacă
lipsa de conformitate a mărfii constituie o contravenţie esenţială. Şi cum potrivit art. 25 din
Convenţie o contravenţie este esenţială dacă cauzează celeilalte părţi un prejudiciu prin care este
privată în mod substanţial de ceea ce era în drept să se aştepte de la contract, ceea ce în speţă s-a
întâmplat, întrucât marfa predată de pârâta vânzătoare a fost neconformă – aşa cum a rezultat din
probele administrate – din care cauză nu putea fi folosită potrivit cu destinaţia ei, concluzia care
se impune este că reclamanta este îndreptăţită să solicite rezilierea contractului.”43
În altă cauză au fost aplicate dispoziţiile referitoare la conformitate, dar nu au fost
probate faptele deduse judecăţii:
„Pârâta a mai invocat în apărare prevederile Convenţiei cu privire la vânzarea
internaţională de mărfuri de la Viena 1980, în special art. 35 al. 1 şi 2 şi art. 50. Conform acestor
prevederi pârâta susţine că, fiind o lipsă de conformitate cu contractul, este în drept să reducă
unilateral preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile o aveau în momentul
predării şi valoarea pe care mărfurile ar fi trebuit să o aibă în momentul predării conform
contractului.
Tribunalul arbitral nu consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea acestui text
întrucât, pe de o parte, neconformitatea mărfii livrate nu a fost concret şi fără echivoc dovedită şi
oricum pârâta nu a făcut nici o dovadă cu privire la modul cum a fost calculată reducerea de preţ
în raport cu cantităţile efectiv livrate şi reclamate pe sortimente şi loturi.”44

8.2. Desfiinţarea contractului în condiţiile art. 49 CVIM:

„Potrivit art. 49 din Convenţia de la Viena, cumpărătorul poate rezilia contractul dacă
nesocotirea obligaţiei ce revenea vânzătorului constituie o contravenţie esenţială la contract sau
dacă vânzătorul nu predă marfa în termenul suplimentar acordat de cumpărător. În speţă,
42
A se vedea Nicolae Chirilă, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,
Vol. 1, Art. 1-29, Ed. Universul Juridic, 2011, p. 24, care îl citează pe prof. Tudor Popescu.
43
Instanţa arbitrală a admis în parte acţiunea, desfiinţând contractul şi obligând partea în culpă la plata de
despăgubiri. CAB, Sentinţa arbitrală nr. 158/2006, nepublicată.
44
CAB, Sentinţele arbitrale nr. 318/2005 şi nr. 319/2005, nepublicate.
reclamanta a acordat un termen (suplimentar) pentru ca pârâta să-şi onoreze obligaţia de predare
a cantităţii de ...marfă (a se vedea scrisoarea din ....), dar pârâta a refuzat. Susţinerea pârâtei că
este împiedicată de [un terţ] să predea marfa respectivă sau că problema trebuie clarificată cu
[acelaşi terţ la contract] nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că pârâta este parte contractantă cu
reclamanta şi numai ea avea obligaţia de predare a mărfii contractate şi plătite [nu şi terţul
menţionat de pârâtă]. În consecinţă, se reţine că sunt întrunite condiţiile pentru a se declara
reziliat contractul (...).
Pe lângă desfiinţarea contractului, rezilierea are ca efect şi repunerea părţilor în situaţia
iniţială. Cum pârâta deţine nejustificat preţul mărfii nepredate (...USD), urmează ca preţul
încasat să fie supus repetiţiunii, în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii.”45
Într-o cauză în care s-a solicitat desfiinţarea contractului, instanţa arbitrală a respins
cererea prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 26 şi art. 64 CVIM:
[În ceea ce priveşte] „rezilierea contractului, este de reţinut, pe de o parte că prin contract
părţile nu au convenit ceva în această privinţă, iar, pe de altă parte, că potrivit art. 26 din
Convenţia de la Viena, o declaraţie de reziliere a contractului nu are efecte decât dacă este făcută
prin notificarea către cealaltă parte (abstracţie făcând de condiţiile de fond ale rezilierii,
prevăzută de art. 64 din Convenţia de la Viena). Întrucât în speţă reclamanta nu a notificat pârâtei
înainte de introducerea acţiunii, intenţia de a rezilia contractul (...), aşa cum impune art. 26 sus-
citat, urmează ca acest capăt de cerere să fie respins.”46

8.3. Soluţii jurisdicţionale privind plata preţului

Plata preţului, sau diferenţa de plată a preţului, a fost soluţionată în cele mai multe cazuri
prin trimitere la legislaţia română, completată cu argument de autoritate de CVIM. 47 Mai mult, de
exemplu, în privinţa punerii în întârziere instanţele arbitrale fac trimitere tot la legea română.48
Dispoziţiile art. 78 CVIM sunt aplicate în mod direct într-o cauză fără referire la
reglementarea naţională, dar în celelalte cauze se face trimitere la legea română, deşi în privinţa
preţului instanţele se întemeiază pe art. 53 şi urm. CVIM.49 În altă cauză instanţa prin referire la
art. 78 CVIM aplică dreptul român pertinent, privind dobânda legală.50
45
În temeiul dispoziţiilor Codului comercial, în vigoare la data litigiului – respectiv art. 43 – au fost fost acordate
dobânzi legale. CAB, Sentinţa arbitrală nr. 165/2006, nepublicată.
46
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 242/2004, nepublicată.
47
A se vedea notele de subsol 7 şi 8 din prezentul material.
48
„Totodată Tribunalul arbitral reţine că în conformitate cu prevederile art. 59 din Convenţia Naţiunilor Unite
referitoare la contractele de vânzare internaţională, pârâta era obligată să plătească reclamantei preţul stabilit în cele
două contracte, la data/datele stabilite, fără a mai fi necesară pentru aceste plăţi îndeplinirea nici unei alte formalităţi
de către reclamantă, ceea ce echivalează cu punerea de drept în întârziere a cumpărătorului privind plata preţului,
principiu ce este, de altfel, consacrat şi de dreptul comercial român.” CAB, Sentinţa arbitrală nr. 33/2004,
nepublicată.
49
CAB, Sentinţa arbitrală nr. 294/2009, nepublicată: „în aceste condiţii, pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la
plata restului de preţ în sumă de (...), precum şi penalităţi de întârziere la plata restului de preţ, diminuate voluntar de
reclamantă cu sumele pe care recunoaşte că le datorează cu titlu de penalităţi pentru întârziere în livrare, sunt
întemeiate, având în vedere dispoziţiile art. 3 şi 6 din contract, precum şi 78 din Convenţia de la Viena, cu aplicarea
şi a art. 969 C.civ.” [dispoziţiile art. 969 C.Civ. în prezent art. 1270 NCC – se referă la forţa juridică a contractului].
50
Judecătoria Găeşti, Sentinţa Civilă nr. 929 din 12 aprilie 2013, disponibilă în ROLII
(http://www.rolii.ro/hotarari/566f159a4f64e7a7944e9e52), respectiv, în calea de atac, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia
a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 207 din 23.04.2014, nepublicată, disponibilă în
 Într-o hotărâre în care este respins apelul pârâtei, motivele instanţei de fond nefiind
analizate sau reluate, instanţa reţine totuşi că „obligaţia de plată a luat naştere la data primirii
mărfurilor de către pârâtă – în acest sens urmează a fi interpretate dispoziţiile din Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri din 11
aprilie 1980 la care România a aderat în 1991 (articolul 58).”51
Dispoziţiile art. 55 CVIM nu sunt aplicabile în situaţia în care preţul este menţionat pe
factură, preţ care nu a fost contestat de cumpărător atunci când a achitat o parte din acesta şi nici
până la introducerea acţiunii.52

8.4. Autonomia CVIM în contenciosul administrativ

O situaţie pur internă este întâlnită într-o cauză a Judecătoriei Piatra Neamţ, respectiv o
plângere contravenţională. Astfel, în urma unui control al autorităţilor a fost aplicată o amendă
pentru neconformitatea cu reglementările române în materia etichetării produselor. 53 Societatea
română s-a apărat că se încheiase un contract prin care se stipulase că „pe etichete nu trebuie
inscripţionată data fabricaţiei/expirării” şi că dacă s-ar face aplicarea art. 35 alin. 1 CVIM
societatea română ar fi în situaţia unui caz fortuit.54
În privinţa termenului rezonabil, prevăzut de art. 39 alin. 1, instanţele naţionale au decis
în sensul aplicării dreptului naţional şi nu a unor reguli autonome sau de drept comparat:55
„Nici criticile cu privire la nereţinerea termenului de 2 ani pentru denunţarea
neconformității mărfii recepţionate, prevăzut de art. 39 alin. (2) din Convenţia de la Viena, nu

ROLII (http://www.rolii.ro/hotarari/5670649a51eab5cb5e7269c8): „Pentru neplata la termen a  obligaţiilor de plată,

conform art. 78 din Convenţiei de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri din 1980, art. 2 şi 3 din OG
nr. 9/2000 şi art. 2 şi 3 din OG nr. 13/2011, pârâta datorează dobânda legală în sumă de 9651,21 euro, calculată de
expertul contabil până la data de 02.03.2012 şi în continuare până la data plăţii efective a sumelor datorate.”
51
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Comercială, Decizia Comercială nr. 416/21.10.2009, disponibilă în
JURINDEX2010220920; idrept.
52
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 1499 din 29 aprilie 2010, Legalis.
53
„Organul de control a constatat că este constituit un lot de zacuscă pentru export şi că etichetarea produsului nu
respectă prevederile legale în vigoare în sensul că nu sunt menţionate denumirea şi adresa producătorului, durata
durabilităţii (sic!) minimale, lotul sau data fabricaţiei, condiţii de depozitare.” Judecătoria Neamţ, Sentinţa Civilă nr.
84/23.03.2009, idrept; portal.just.ro
54
„Mai mult, potrivit art. 35 pct. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la Viena la 11.04.1980 ,,vânzatorul trebuie să
predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract şi al căror ambalaj sau
condiţionare corespunde celui prevăzut în contract, în caz contrar riscă să fie refuzat lotul de marfă şi să suporte
plata transportului pentru returnarea mărfii, restituirea preţului care a fost plătit în avans la care se adaugă dobânda,
precum şi penalităţile pentru neexecutarea contractului şi daune.[”]
Petenta susţine că această situaţie constituie un caz fortuit, independentă de voinţa sa şi în conformitate cu
prevederile art. 11 pct. 1 din O.G. nr. 2/2001 este înlăturat caracterul contravenţional al faptei.
Totodată, petenta mai arată că s-a adresat şi Oficiului Judeţean Neamţ pentru Protecţia Consumatorilor care prin
adresa nr. 2705 din 05.11.2007 s-a pronunţat în sensul că legislaţia din România nu este obligatorie pentru un agent
economic din Canada, etichetarea produselor precum şi calitatea acestora, inclusiv a parametrilor de securitate ce fac
obiectul unor tranzacţii comerciale se stabilesc prin contractul de livrare, iar conform principiului liberei circulaţii a
mărfurilor nu trebuie să existe îngrădiri faţă de un contract încheiat între doi agenţi economici, însă contractul
trebuie să respecte legislaţia din ţara importatoare.” Instanţa a respins aceste afirmaţii şi a confirmat sancţiunea
pecuniară a organului de control.
55
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II civilă, Decizia nr. 2017 din 22 mai 2013, iDrept.
pot fi reţinute. Termenul de decădere de 2 ani menţionat, vizează toate categoriile de mărfuri ce
pot face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare internaţional, prevăzute în art. 1, 2 şi 3 din
Convenţia Naţiunilor Unite asupra vânzării internaţionale de mărfuri de la Viena din 1980.
Este de reţinut că acest termen de 2 ani reglementat de art. 39 alin. (2) din Legea nr.
24/1991 prin care România a ratificat Convenţia de la Viena asupra vânzării internaţionale de
mărfuri, nu se referă la denunţarea neconformității mărfii, ci la termenul de formulare a
pretenţiilor.
Instanţa de apel a aplicat în mod legal dispoziţiile dreptului intern pentru a determina
termenul rezonabil de denunţare a neconformițătii mărfii, respectiv art. 70 C. com., reţinând că
termenul rezonabil de denunţare a neconformității mărfii este de 2 zile de la momentul la care un
cumpărător profesionist şi diligent, care vindea la rândul său marfa către populaţie prin
intermediul clienţilor săi direcţi, ar fi trebuit să constate asemenea deficienţe grave.”

8.5. Convenţia de la New York asupra prescripţiei în materie de vânzare

internaţională de mărfuri şi CVIM
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 24 din 12 martie 1992 pentru aderarea
României la Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974, şi la Protocolul de modificare a convenţiei, încheiat la
Viena la 11 aprilie 1980.56
Ratificarea Convenţei a condus la excluderea aplicării legislaţiei naţionale.
„În cauză nu este incident termenul de prescripţie prevăzut de Decretul 167/1958 [în
prezent abrogat prin intrarea în vigoare a noului Cod civil], ci prevederile Convenţiei asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York, în 1974 şi al
Protocolului de modificare de la Viena, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992 şi care
se aplică drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor într-un contract de vânzare internaţională
de bunuri mobile, respectiv termenul de 4 ani care nu era împlinit la 27.08.2014, data deschiderii
procedurii de insolvenţă.”57
Într-o altă cauză, în care nu era aplicabilă CVIM ci dreptul român, Convenţia de la New
York s-a aplicat în privinţa prescripţiei extinctive.58 În alte cauze nu se face o corelaţie între
CVIM şi Convenţia de la New York, deşi aceasta din urmă este interpretată în privinţa calculului
începerii termenului de prescripţie.59

56
Publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 20 martie 1992. Pentru România, Convenţia a intrat în vigoare la
1.11.1992.
57
Tribunalul Giurgiu, Sentinţa comercială nr. 85/2015, disponibilă în ROLII
http://www.rolii.ro/hotarari/567074d6752bf9fd34821f81
58
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II civilă, nr. 3813 din 2 decembrie 2014, disponibilă în legalis.ro.
59
Judecătoria Găeşti, Sentinţa Civilă nr. 929 din 12 aprilie 2013, citată supra., respectiv, în calea de atac, Tribunalul
Dâmboviţa, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 207 din 23.04.2014, citată supra.
„Pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a
dispoziţiilor Legii nr. 24/1992 pentru aderarea României la Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare
internaţională de mărfuri încheiată la New York la 14 iunie 1974 şi la Protocolul de modificare de la Viena.
Astfel, potrivit art. 8 din Convenţie, termenul de prescripţie este de 4 ani, care, sub rezerva dispoziţiilor art. 10, 11 şi
12, curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată.
 Într-o cauză în care părţile au stabilit legea română aplicabilă, iar instanţa a considerat că
este exclusă aplicarea CVIM,60 în raţionamentul său a exclus aplicarea Convenţiei de la New
York privind prescripţia (acţiunea fiind respinsă ca prescrisă):
„Având în vedere că în baza principiului consensualismului, deşi raportul juridic este
unul internaţional părţile au înţeles ca relaţiile juridice să fie supuse reglementării legii române
făcând uzanţă de dispoziţiile art. 6 din Convenţia de la Viena[,] în cauză sunt incidente
dispozițiile [l]egii române privind prestricţia extinctivă reglementată de art. 3 din Decretul-lege
nr. 167/1958 [în prezent reglementată prin Noul Cod civil] şi care stipulează că dreptul material
la acţiune se prescrie în termen de 3 ani.”

În cauză, termenul de prescripţie al primei obligaţii de plată, respectiv prima rată de 8000 euro, a început să curgă la
31.01.2007, data scadenţei, ulterior începând să curgă termenele de prescripţie pentru restul obligaţiilor de plată
pretinse prin acţiune, în funcţie de data scadenţei.
Primul termen de prescripţie s-a împlinit la data de 31.01.2011, potrivit art. 8 din Convenţie, dar înainte de
împlinirea acestui termen, reclamanta a sesizat instanţa italiană, declanşând o procedură judiciară împotriva pârâtei.
Potrivit art. 17 din Convenţie, deoarece procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fi fost pronunţată asupra fondului
pricinii, termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, astfel că la data la care această procedură s-a încheiat, respectiv
la data de 21.12.2010 când Tribunalul Modena a pronunţat sentinţa 60/21.12.2011 prin care a fost anulată ordonanţa
de plată, mai era puţin peste o lună până la împlinirea primului termenul de prescripţie şi mai puţin de un an pentru
celelalte pretinse obligaţii de plată cu privire la care pârâta a invocat prescripţia.
În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 17 alin. 2 al din Convenţie, potrivit cărora creditorul beneficiază
de un termen de un an cu începere de la încheierea procedurii.
În consecinţă, pentru pretenţiile ce formează obiectul primului capăt de cerere, termenul de prescripţie s-a împlinit la
data de 21.12.2012, după sesizarea instanţei cu prezenta acţiune.
Faţă de acestea, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată şi a fost respinsă.”
60
Tribunalul Bihor, Secţia a II-a Civilă, Contencios Administrativ şi Fiscal, nepublicată, disponibilă în ROLII
(http://www.rolii.ro/hotarari/56701ce575c371d4351b2641).