Curs III

CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de comerţ internaţional
Definiţiile contractului în sistemele de drept naţionale sunt apropiate, cu unele diferenţe între
familiile de drept romano-germanice şi cele anglo-saxone.
În dreptul francez, prin contract se înţelege “o convenţie prin care una sau mai multe persoane
se obligă, faţă de una sau mai multe alte persoane, să dea, să facă sau să nu facă ceva” (C.civ. francez
art.1101).
Codul civil german conţine o definiţie minimalistă a contractului, punându-se accentul mai
mult pe mecanismul încheierii acestuia: “contractul se formează prin acceptarea ofertei” (§ 151 BGB);
în literatura juridică germană această referire lapidară a fost analizată şi dezvoltată în definiţii
cuprinzătoare ale contractului.
În Codul civil român contractul este definit “acordul între două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”(art. 1166). În dreptul englez contractul
este definit ca un acord de voinţe,care dă naştere la obligaţii prevăzute sau recunoscute de lege.
Definiţie.Contractul de comerţ internaţional este un contract comercial ce conţine unul sau
mai multe elemente de extraneitate capabile să atragă aplicarea a cel puţin două sisteme naţionale de
drept.1
Caracterele juridice ale contractului de comerţ internaţional. Contractele de comerţ
internaţional cunosc o mare diversitate, totuşi, aşa cum se arată în literatura de specialitate, pot fi
identificate câteva caractere juridice comune.
a) contractele comerţului internaţional sunt contracte cu titlu oneros;toate contractele de comerţ
internaţional fac parte din categoria faptelor de comerţ, urmărind ca finalitate obţinerea unui profit.
b)sunt contracte sinalagmatice perfecte; contractele de comerţ internaţional creează drepturi şi
obligaţii pentru ambele părţi.
c)sunt contracte comutative.;în contractele de comerţ internaţional existenţa şi întinderea
prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi determinate (sau determinabile) chiar din momentul
perfectării actului juridic.
d) sunt contracte consensuale;în principiu,contractele de comerţ internaţional se realizează în
formă scrisă, dar aceasta formă reprezintă o condiţie de validitate a lor. Forma scrisă este o condiţie ad
probationem, nu ad validitatem.

2. Formarea contractului de comerţ internaţional

2.1. Noţiune
Formarea contractului de comerţ internaţional prezintă o deosebită importanţă în realizarea
relaţiilor comerciale internaţionale, în condiţii optime.De regulă, contractul se consideră încheiat în
momentul în care se realizează acordul de voinţă între vânzător şi cumpărător (consacrat într-un înscris
public). În dreptul uniform (Convenţia de la Haga din1964) momentul formării contractului este cel în
care acceptarea este recepţionată la adresa ofertantului.

1
Elementul de extraneitate trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un conflict de legi.

1
 2.2. Demersurile precontractuale
Perfectarea contractelor de comerţ internaţional comportă, în general, anumite demersuri
precontractuale, sistematizate în doctrina juridică astfel:
a) Demersuri exploratorii- De regulă,încheierea contractelor este precedată de unele activităţi
de prospectare, investigare şi formare cu privire la conjunctura existentă pe pieţele străine pentru ca
exportatorul şi respectiv importatorul să poată exercita o opţiune în cunoştinţă de cauză cu privire la
operaţiunea comercială pe care urmăreşte a o efectua.Desfăşurarea eficientă a comerţului
internaţional impune cunoaşterea pieţei externe,adaptarea producţiei la cerinţele partenerilor
străini. Activitățile pregătitoare presupun anumite etape:
- Studierea pieței externe.Deși dificilă și costisitoare,activitatea de studiere a pieței,a tendinţelor şi
perspectivelor sale, este indispensabilă în reușita operațiunilor de comerț internațional.
Prospectarea pieței constituie o acțiune complexă de studiere a condițiilor concrete de comercializare,
de observare a fenomenelor, prin colectarea sistematică şi transmiterea de informaţii şi cunoştinţe
prin prisma unor obiective: cunoașterea preferinţelor cumpărătorilor,a preţurilor, a taxelor vamale, a
cerințelor fiscal-valutare sau restricţiilor la import,cuantificarea și evoluția cererii și ofertei ;
pregatirea documentației necesare în vederea promovării exporturilor;orientarea producției, a serviciilor
spre mărfurile, sortimentele și categoriile solicitate.
Activitatea de prospectare a pieței se poate realiza la nivel macroeconomic din birou, prin
întocmirea de studii preliminare pe baza statisticilor publicate sau nemijlocit,prin efectuarea cercetării
la locul desfacerii și la beneficiar, împrejurare care permite o cunoaștere directă a pieței respective,
sub toate aspectele.
Sursele de informare trebuie să fie corecte, operative, promte și să furnizeze date pertinente cu
privire la preferințele cumpărătorilor,prețuri, taxe vamale, probleme fiscale și valutare, restricțiile la
import. Informațiile pot fi obținute din: documente folosite la operațiunile fundamentale ale
întreprinderilor (achiziționarea,recepția înmagazinarea, producția, vânzările, plățile), studii și date
provenite din rapoarte, note și informării, literatura de specialitate, periodice (de afaceri, de
specialitate pe diferite domenii), date statistice din publicații (despre firme, bănci, camere de comerț,
ministere, organizații internaționale,etc), studii ale firmelor specializate.
Studiul pieței trebuie să conțină informații cu privire la trăsăturile calitative și cantitative
ale pieței,poziția concurenței,poziția pe piață a firmei, analiza conjuncturală a pieței.Pe baza acestora se
elaborează previziunile de piață ce urmăresc obținerea de condiții avantajoase, sporirea aportului
realizat din tranzacții externe,orientarea justă a investițiilor,elaborarea de programe de dezvoltare a
schimburilor pe perioade îndelungate.
-Cercetarea de marketing. Pentru realizarea unei informări cât mai complexe și luarea unor
decizii fundamentate, ca o premisa indispensabilă, prospectarea pieței externe continuă cu
cercetarea de marketing.2 Marketingul constituie o acțiune de cercetare a pieței,a raportului dintre
cerere şi ofertă, investigarea, organizarea și planificarea producției,pregătirea personalului, crearea
de noi produse,vânzarea și service-ul ;prin această metodă se mențin operațiunile comerciale și
clienții tradiționali sau se pot descoperi noi piețe și clienți.
- Publicitatea comercială.După alegerea pieței externe este momentul favorabil ca potențialii clienți
să cunoască și să devină sensibili la anumite mărfuri sau servicii. Acest demers se realizează prin
publicitatea comercială, care presupune un ansamblu de metode și mijloace folosite pentru a face

2
Termenul de marketing provine de la verbul to market care înseamnă a comercializa și are valențe multiple în
comerțul internațional.

2
cunoscut publicului- consumator un produs sau un serviciu, pentru a atrage atenția asupra calității,
particularitățile și posibilitățile de utilizare, pentru a suscita interesul cumpărătorilor în scopul de a îi
detremina să cumpere. Cele mai utilizate forme de publicitate sunt: publicitatea prin presă;scrisoarea
publicitară;catalogul de export; broșura, prospectul, pliantul;afișul; mass-media; târguri și expoziții
internaționale.
Obiectivele și funcţiile reclamei trebuie să fie apropiate de cele ale pieţei,sau ale
produsului: anunţarea-localizarea produsului,disponibilitatea produsului,modificarea produsului
sau ambalajului,schimbarea preţului; atragerea de noi afaceri; educarea consumatorilor;extinderea
pieţei sau a vânzării directe; provocarea competiţiei prin creşterea părţii de piaţă şi reducerea
impactului produselor înlocuitoare; realizarea ofertelor speciale.
Vânzătorul internaţional poate decide să angajeze o agenţie pentru a concepe şi executa
campania de reclamă. Agenţia de reclamă acţionează foarte asemănător unui agent de distribuţie,
fiind un intermediar între cei care vând reclamă şi cei care o cumpără.
Promovarea vânzărilor cuprinde acele activităţi promoţionale, altele decât reclama, care au
drept scop îmbunătăţirea vitezei sau volumul vânzărilor, precum şi creşterea atractivităţii
produsului la nivel de consumator.
Publicitatea comercială este completată şi influenţată de activitatea de public relations,
care constituie străduinţa continuă,planificată şi de lungă durată, desfăşurată în scopul de a crea o
încredere reciprocă între o intreprindere şi public,pentru a forma o imagine favorabilă asupra
posibilităţilor ei economice şi a produselor sale.
Publicitatea este un mijloc de promovare global foarte relevant pentru multe companii,
deoarece extinderea internaţională este mult mai dependentă de informaţie decât cea de pe piaţa
internă.
Unul dintre cele mai puternice mijloace promoţionale în arena internaţională sunt târgurile şi
expoziţiile internaţionale, organizate în pieţe mari, cu periodicitate regulate şi pe o durată limitată,
organizate pentru a permite participanţilor prezentarea de mostre ale produselor lor, realizări noi
şi perfecţionări tehnice,pentru efectuarea tranzacţiilor comerciale.
Promovarea prin Internet implică contactul direct cu consumatorii prin poşta electronică în
scopul vânzării de produse. Promovarea pe Internet (numită uneori „spamming” când ia proporţiile
supărătoare ale „corespondenţei de aruncat la gunoi”) combină viteza de răspuns a
telemarketingului cu un nivel de contact voluntar cu consumatorul (corespondenţa electronică
promoţională poate fi ştearsă de consumator fără a fi citită).
Tehnic vorbind,un sponsor este o persoană care oferă o asigurare alteia, dar firmele folosesc
aceeaşi tehnică pentru a-şi promova produsele.O firmă care pătrunde pe o piaţă nouă poate constata
că sponsorizarea este cea mai uşoară cale pentru a obţine acces rapid la consumatori. În cazul
firmelor, sponsorizarea funcţionează invers faţă de circumstanţele normale, adică sponsorul
primeşte o asiguarea pe baza evenimentului sau programului sponsorizat.În schimbul contribuţiei
sale financiare, sponsorului i se permite să-şi asocieze numele cu un eveniment care are deja o
imagine pozitivă în mintea consumatorului.
- Alegerea partenerului extern. De obicei, partenerul extern este o persoana fizică sau juridică, a cărui
alegere implică lămurirea unor aspecte:
-naționalitatea societății comerciale (apartenența la un sistem juridic național)
-condiția juridică a societății (tipul de societate, legalitatea constituirii)
-obiectul statutar al activității, strâns legat de capacitatea de exercițiu.

3
 Atunci când întreprinderile producătoare nu exportă direct (specific pentru comerțul mondial)
apelează la firme specializate (case de comerț, firme), care pot fi universale, specializate, firme en-gros
sau cu amănuntul.
- Contactarea partenerului extern.Legăturile cu partenerul extern se pot stabili prin intermediul
contactelor directe sau a contactelor indirecte. În cazul contactelor directe,partenerii intră în relații de
afaceri nemijlocit,fără a recurge la intermediari. Tradițional,contactarea directă are loc prin
corespondentă, schimburi de scrisori, fax, email. Metoda contactelor indirecte implică activitatea
agenților intermediari, prin încheierea unui contract de mijlocire comercială, cel mai frecvent întâlniți
fiind agenții și comisionarii,care participă la încheierea operațiunilor în contul exportului.
b) Iniţierea dialogului contractual. Acesta poate fi propus de oricare din cei interesaţi să
contracteze (exportator, importator, intermediari, etc.) dar întotdeauna negocierile au un caracter
facultativ, condiţie prealabilă încheierii contractului. Practica de perfectare a contractelor de comerţ
internaţional demonstrează că în majoritatea cazurilor,încheierea unor asemenea contracte este precedată
de negocieri. Atunci când iniţiativa dialogului contractual aparţine exportatorului de produse sau servicii
ori a executantului de lucrări, acesta lansează o ofertă publicitară căreia destinatarul îi replică în măsura
în care este interesat de acea oferta, printr-o cerere de ofertă. Dacă iniţiativa aparţine importatorului, ea
se va concretiza în toate cazurile într-o cerere de ofertă directă adresată direct exportatorului dintr-o ţară
străină.
Atât oferta publicitară cât şi cererea de ofertă pregătesc termenul pentru negocierile
subsecvente.Ele nu constituie manifestări de voinţă eficiente pentru a da naştere singure unui raport
juridic contractual. Ambele au caracter facultativ, iar dacă au fost făcute pot fi oricând retrase fără
consecinţe juridice, de către emitent.
c) Desfăşurarea dialogului contractual. Formarea voinţei juridice comune a părţilor se
realizează de regulă prin tratative (negocieri) prealabile între ele care au ca punct de sprijin şi de
referinţă, oferta fermă, pentru cazul în care propunerea de contractare aparţine exportatorului şi
comanda, în cazul în care o atare propunere vine din partea importatorului. Aceste două instrumente
juridice-oferta fermă şi comanda-constituie mijloacele necesare pentru realizarea cerinţelor esenţiale,
necesar a fi îndeplinite cumulativ, pentru formarea consimţământului partenerilor contractuali, de a se
obliga reciproc din punct de vedere juridic:
- consensul părţilor, prin care se exprimă asentimentul lor de a se lega juridic;
- concordanţa deplină (sub aspectul conţinutului) între voinţele acestora;
- coexistenţa actelor voliţionale.
Una dintre premisele esenţiale ale tratativelor o reprezintă menţinerea caracterului deschis al
comunicării, asigurarea unui climat de cooperare între părţi.
Comunicarea, premisa esențială a procesului de negociere,” presupune o discuţie deschisă şi
detaliată între parteneri de tratative prin care aceştia îşi fac cunoscute unul altuia, dorinţele, preferinţele,
pretenţiile, opţiunile referitoare la obiectul, conţinutul şi executarea contractului ce urmează a îl
negocia.
Concesia reprezintă renunţarea unilaterală de către unul dintre partenerii de tratative la unele din
condiţiile formulate pentru înlesnirea realizării acordului.
Compromisul este soluţia la care ajung partenerii de negocieri prin acordarea de concesii
reciproce,în scopul deblocării tratativelor şi facilitării perfectării contractului.
Negocierile comportă, de obicei, concesii şi compromisuri pe care partenerii de tratative le propun
şi le acceptă în funcţie de circumstanţele concrete ale situaţiei date, ţinând seama de interesele lor reale.
În practica negocierilor se recunoaşte importanţa dialogului având ca finalităţi principale depăşirea

4
stărilor de tensiune, încordare şi conflict, eliminarea suspiciunilor, câştigarea încrederii între părţi
pentru înfăptuirea scopului fundamental -realizarea înţelegerii contractuale.
Argumentaţia reprezintă mijlocul utilizat de fiecare negociator în scopul convingerii
partenerului de tratative să accepte condiţiile de contractare oferite.
Obiecţiile formulate de partener sunt argumente invocate de acesta pentru a combate în
totalitate sau în parte, argumentaţia prezentată de cel cu care negociază, pentru a îl determina să îşi
modifice punctul de vedere privind condiţiile de contractare. Obiecţiile pot fi formale sau reale (de
fond). Cele formale se fac din motive tactice, vizând scopul interlocutorului de a obţine concesii sau
de a îşi promova mai eficient propriile sale interese. Obiecţiile reale vizează aspecte esenţiale ale
condiţiilor de contractare oferite de către partenerul de negocieri.
2.3. Oferta de a contracta
Oferta de a contracta sau oferta fermă este propunerea pe care o persoană – fizică sau juridică-
o face altei persoane, sau publicului în general, în vederea perfectării unui contract şi care dă expresie
unei manifestări unilaterale de voinţă, care-prin natura şi finalitatea sa-îşi poate produce efectele
specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa destinatarului.
În mod eronat, în limbajul juridic uzual „oferta”este identificată cu propunerea de contractare
venită din partea debitorului prestaţiei materiale care face obiectul contractului (de exemplu
vânzătorul), corect însă oferta trebuie concepută ca manifestare de voinţă în vederea încheierii
contractului (ce poate proveni de la oricare din părţile implicate). Atunci când propunerea (oferta) vine
din partea debitorului prestaţiei pecuniare (de exemplu cumpărătorul) ea poartă denumirea de
„comandă”, iar acceptarea acesteia de către debitorul prestaţiei caracteristice poartă denumirea de
„confirmare”a comenzii.
Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie să întrunească cumulativ
următoarele condiţii: să fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie adresată uneia sau mai multor
persoane - fizice sau juridice -determinate.
În conformitate cu legislaţia naţională, propunerea adresată publicului-care în comerţul
internaţional poate lua forma publicaţiilor în ziare sau reviste de specialitate,expuneri la târguri sau
expoziţii,etc.-constituie o ofertă fără angajament, adică o ofertă publicitară.
Dreptul uniform stabileşte că oferta adresată unor persoane nedeterminate, trebuie considerată
numai ca o simplă invitaţie la ofertă, cu excepţia cazurilor când ofertantul a indicat în mod expres
contrariul.
Oferta poate fi făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente. În primul caz, ea poate
fi acceptată imediat, situaţie ce conduce la însăşi perfectarea contractului. În cel de-al doilea caz – ca
şi atunci când oferta este făcută fără termen – datorită faptului că acceptarea nu poate surveni de îndată,
ci necesită o perioadă de timp, se pune problema efectelor ofertei până la acceptare.Regula este aceea
că atâta vreme cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca necondiţionat şi fără nici o
motivare.
Pentru ca oferta să aibă eficienţă din punct de vedere juridic şi totodată să fie lipsită de
consecinţe negative pentru ofertant, este însă necesar ca ea să ajungă la destinatar cel mai târziu
concomitent cu oferta.Atunci când revocarea ofertei se face după ce aceasta a ajuns la destinatar, soluţia
diferă după cum este vorba de un contract sinalagmatic ori un contract unilateral.
În cazul contractelor sinalagmatice, revocarea ofertei produce două consecinţe importante:
împiedică perfectarea contractului (în principiu) şi, în cazul în care revocarea ofertei ajunge la
cunoştinţa destinatarului acesteia (al ofertei) după ce el a executat contractul, ofertantul răspunde
pentru daune interese, în cazul în care cel care a început executarea este de bună credinţă.

5
 Doctrina juridică şi practica arbitrală au stabilit 2 excepţii de la regula revocabilităţii ofertei, şi
anume:
- atunci când ofertantul stabileşte un termen pentru acceptare, oferta devenind ireversibilă
(garantată) până la expirarea acestui termen;
- în cazul în care ofertantul nu stabileşte un termen pentru acceptare, oferta este irevocabilă,
într-o perioadă de timp apreciată ca fiind necesară (în funcţie de natura acesteia), în vederea exprimării
acceptării de către destinatar şi pentru ca răspunsul acestuia din urmă să poată ajunge la ofertant,
conform uzanţelor existente între părţi sau uzanţelor comerciale internaţionale.
Revocarea ofertei nu este de natură a produce efecte juridice atunci când intervine după ce
propunerea de contractare facturată de ofertant a devenit caducă (în cazul în care termenul fixat de
către ofertant pentru acceptarea ei a expirat, fără ca răspunsul afirmativ al destinatarului cu referire la
propunerea de contractare să fi ajuns la cunoştinţa ofertantului).
Caducitatea ofertei operează de plin drept, făcând inutilă retractarea ofertei. Însă, ofertantul are
libertatea să considere ca valabilă acceptarea tardivă, caz în care contractul se perfectează ca şi cum nu
ar fi intervenit caducitatea ofertei.
2.4. Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei este o manifestare unilaterală de voinţă menită a se integra în actul de voinţă
exprimat prin oferta de contractare prin care destinatarul acesteia din urmă îşi exprimă adeziunea
deplină şi necondiţionată la propunerea ce i-a fost adresată de către ofertant. Atunci când oferta se
înfăţişează sub formă de comandă, acceptarea are semnificaţia confirmării comenzii.
Acceptarea poate fi expresă – atunci când se concretizează în răspunsul destinatarului ofertei,
şi tacită – dacă apare ca un fapt juridic oarecare ce dă exprimare voinţei neîndoielnice a acceptantului
de a perfecta contractul, în maniera propusă în ofertă. Ambele modalităţi de acceptare, deşi se
realizează în modalităţi diferite, sunt egale ca valoare.
Acceptarea tacită este exprimată prin acte de executare a contractului, acest fel de acceptare
determină efecte juridice numai în prezenţa a trei condiţii cumulative, şi anume:
- ofertantul să fi cerut acceptarea imediată a contractului;
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare;
- un asemenea răspuns să nu fi fost necesar nici chiar în raport cu natura contractului.
Voinţa de acceptare trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv care să o exprime fără echivoc.
Tăcerea nu poate constitui prin ea însăşi un mod de exteriorizare a unui consimţământ cert şi precis.
Tăcerea valorează acceptare atunci când însăşi legea recunoaşte tăcerii unele efecte juridice, când
părţile prin voinţa lor concret exprimată au decis să îi recunoască o atare valenţă juridică şi ori de câte
ori uzanţele statornicite între părţile contractante îi conferă această forţa juridică.
Acceptarea ofertei produce efectele sale juridice numai cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
- dacă emană de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său autorizat;
- dacă este conformă cu oferta;
- dacă ajunge la cunoştinţa destinatarului în termenul de acceptare.
Termenul de acceptare al ofertei poate fi convenţional – adică acela stabilit prin chiar
conţinutul ofertei, sau legal – acela stabilit de lege.
Acceptarea tardivă a ofertei- este acea acceptare expresă care ajunge la ofertant după expirarea
termenului prestabilit de el, sau în lipsa unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca
durată considerată de la data expedierii ofertei.Este tardivă şi acceptarea care a fost expediată de
destinatarul ofertei înăuntrul termenului de acceptare, dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului
ulterior expirării acelui termen, indiferent de circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii
comunicării.

6
 Regula în materie este aceea că acceptarea tardivă nu produce efecte juridice, ea nefiind aptă
să conducă la perfectarea contractului, decât atunci când ofertantul consideră ca valabilă o asemenea
acceptare. Sub aspect probator, dovada tardivităţii acceptării cade în sarcina ofertantului.
În faza negocierilor acei partenerii de discuții pot să-și producă prejudicii, din culpa lor.
Atragerea răspunderii celui aflat în culpa pentru pagube este strans legată de faptul dacă prin culpa
precontractuală s-a împiedicat sau nu încheierea contractului. Partea care se consideră prejudiciată are la
îndemână o acțiune, solicitând daune interese pentru revocarea intempestivă a ofertei sau utilizarea
de informații în detrimentul partenerului. În practică, atunci când culpa precontractuală este anterioară
ofertei,prejudiciu provocat de întreruperea tratativelor, este greu de demonstrat.
-răspunderea pentru revocarea intempestivă a ofertei Oferta publicitară nu produce efecte, doar oferta
fermă are un caracter obligatoriu. Dacă revocarea intervine înainte de împlinirea unui termen
convențional, necesar sau uzual, ofertantul este obligat să raspundă pentru daunele cauzate. Oferta are o
natură dublă cuprinzând elemente ce se referă la doua contracte diferite, unul pentru care s-a făcut
propunerea iar celelalt, accesoriu inclus in ofertă. Practic, simpla emitere a unei propuneri ar crea
ofertantului obligația de contractare.
- răspunderea pentru utilizarea de informații în detrimentul partenerului.În perioada negocierilor una din
părți poate să valorifice anumite informații în interes propriu și printr-o conduită neloială să-și
asigure unele avantaje în dauna celuilat partener, prin folosirea unor documente, sfârșește prin a
nu mai încheia contractul, aprovizionandu-se de la alți furnizori. În cazul unei tranzacții care nu se mai
realizează răspunderea va fi de natură delictuală; dacă se încheie un contract soluția va fi răspunderea
contractuală.
În practica internațională în cadrul contractelor de know-how pentru a se păstra secretul
informațiilor, înainte de începerea tratativelor beneficiarul emite un document prin care se obligă să
țină strict confidențial toate informațiile primite sau ca o altă modalitate,de prevenire între partenerii
potențiali se încheie o convenție.
2.5. Momentul perfectării contractului de comerţ internaţional
Perfectarea unui asemenea contract reprezintă finalitatea procedurii de formare a contractului
de comerţ internaţional.
a) Perfectarea contractului între prezenţi. Atunci când părţile contractante sunt prezente, fie
personal, fie prin reprezentanţii lor, contractul se încheie în momentul şi locul realizării acordului lor de
voinţa. Formarea acestui acord se materializează în fapt prin semnarea de către părţi, fie concomitent, fie
succesiv, a înscrisului constatator al contractului. De obicei, data perfectării contractului, ca şi locul unde
această operaţiune s-a consumat sunt consemnate în cuprinsul înscrisului contractual. În cazul perfectării
contractului prin telefon, se pune problema momentului şi locului perfectării unui asemenea contract.
În practica internaţională se admite că perfectarea contractului prin telefon se realizează în
momentul în care are loc convorbirea telefonică între părţi. În ceea ce priveşte locul încheierii
contractului în asemenea condiţii, acesta se consideră a fi la sediul firmei comerciale ofertante.
b) Perfectarea contractului între absenţi. Marea majoritate a contractelor de comerţ internaţional
se încheie prin corespondenţă. Determinarea momentului perfectării contractului într-o atare ipoteză
comportă problema determinării momentului în care acceptarea ofertei îşi produce efectele sale fireşti şi
dacă pentru încheierea unui contract este suficientă formarea acordului de voinţă, deci coexistența celor
două voinţe. Aceste aspecte au determinat opinii diferite în doctrina juridică şi adoptarea unor soluţii
legislative diverse în sistemele de drept naţional.
Sistemul emisiunii acceptării (denumit şi al declaraţiunii)-a primit consacrarea legislativă în
ţările din zonă de aplicare a sistemului de common law, în unele state din America Latină, în dreptul
sirian şi cel japonez.

7
 Sistemul recepţiei acceptării a fost acceptat în general de dreptul continental. Potrivit acestuia,
contractul se consideră perfectat în momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant, intrând în sfera sa
de activitate, indiferent dacă ofertantul a luat cunoştinţă sau nu despre conţinutul ei.
Sistemul informaţiunii sau al informării s-a conturat în doctrină şi legislaţia naţională dintr-o
serie de ţări ca Italia,Belgia,Olanda, etc., ca o variantă a sistemului recepţiei acceptării. Acest sistem
consideră contractul încheiat numai în momentul în care ofertantul cunoaşte efectiv conţinutul
acceptării ce i-a fost expediată de către destinatarul ofertei sale.
Momentul încheierii contractelor electronice. În comerţul electronic, manifestările de voinţă
ale ofertantului şi destinatarului ofertei se concretizează în înscrisuri în formă electronică, iar
autorii efectueaza semnătura electronică.
Înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care
există relaţii logice şi fucţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie
inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau a altui procedeu
similar.
Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic
asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare.
Înscrisul în formă electronică este asimilat, în privinţa condiţiilor şi efectelor sale, cu
înscrisul sub semnătură privată, dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat o semnătură
electronică extinsă,bazată pe certificat nesuspendat sau nerevocat în momentul respectiv şi generat
cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice.
Subiectele raportului juridic sunt furnizorul de servicii şi destinatarul serviciilor.Furnizorul
de servicii este orice persoană fizică sau juridică care pune la dispoziţia unui număr determinat sau
nederminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale.Destinatarul serviciului este orice
persoană fizică sau juridică, care utilizează în scopuri comerciale, profesionale sau de altă natură,
un serviciu al societăţii informaţionale.
Furnizorul de servicii oferă serviciul prin intermediul unei pagini Web, care cuprinde
anumite informaţii generale (elemente de identificare,obiectul serviciului,tarife) şi informaţii cu
caracter tehnic (etapele încheierii contractului, mijloace de corectare a erorilor).
Pe baza informaţiilor oferite de furnizorul de servicii, destinatarul serviciilor trimite
furnizorului de servicii, prin mijloace electronice, oferta de a contracta.Primind această ofertă,
furnizorul de servicii are obligaţia de a confirma destinatarului primirea ofertei, ceea ce
echivalează cu acceptarea ofertei. Confirmarea se face prin trimiterea unei dovezi de primire prin
poşta electronică sau alt mijloc de comunicare electronică.
Formarea acordului de voinţă trebuie analizata ţinând seama de două ipoteze: acceptarea
expresă şi acceptarea tacită.
Acceptarea expresă. În cazul acceptării exprese dacă părţile nu au prevăzut altfel, contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa
ofertantului; este consacrată astfel teoria informării.
În cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau
acceptarea ofertei ferme de a contracta făcută de furnizorul de servicii, furnizorul de servicii are
obligaţia de a confirma primirea ofertei în unul din următoarele moduri: a) trimiterea unei dovezi
primite prin poşta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa
indicată de către destinatar, în termen de 24 de ore de la primirea ofertei sau acceptării; b) confirmarea
primirii ofertei sau acceptării ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acestora,
de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această
confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de către destinatar.

8
 Perfectarea contractului se realizează prin două modalităţi :
a) Destinatarul serviciului după cea fost informat şi a primit (eventual) comunicarea
comercială, trimite oferta de a contracta către furnizor (prin mijloace electronice).În acest caz
destinatarul serviciului este ofertant (o „comandă”), iar furnizorul serviciului este destinatarul
ofertei.Contractul se încheie în momentul în care acceptarea emisă de furnizorul serviciului ajunge la
cunoştinţa destinatarului serviciului. Aceasta este unica modalitate posibilă de încheiere a contractului
dacă furnizorul a pus serviciul său la dispoziţia unui număr nedeterminat de persoane.
b) Furnizorul de servicii trimite, o dată cu informaţiile şi cu comunicarea comercială, oferta
fermă de a contracta. În acest caz furnizorul de servicii este ofertant, iar destinatarul serviciului este şi
destinatarul ofertei. Destinatarului serviciului în aparţine dreptul de a emite acceptarea ofertei ferme.
Contractul se consideră încheiat atunci când acceptarea ofertei ferme a ajuns la cunoştinţa ofertantului
(furnizorul serviciului). Condiţia confirmării nu se aplică la contractele încheiate exclusiv prin poşta
electronică sau prin mijloace electronice de comunicare echivalente.
Acceptarea tacită. Contractul care la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a
prestaţiei caracteristice se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început
executarea,în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea.
3. Conţinutul contractului de comerţ internaţional
3.1 Noţiune
Conţinutul contractului de comerţ internaţional, desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată într-un contract, convenit
între participanţii la comerţul internaţional.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional se exprimă prin clauze, unele dintre acestea
fiind impuse de împrejurări care scapă incidenţei dreptului intern al statelor. Clauzele cuprinse într-un
asemenea contract sunt atât clauze de drept comun (care se regăsesc în conţinutul cvasitotalităţii
contractelor civile), cât şi clauze specifice determinate de particularităţile caracteristice ale acestui
contract.
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional se face în scopul determinării înţelesului exact
şi complet al conţinutului contractului.
Interpretarea, ca instituţie juridică, prezintă o deosebită importanţă în cadrul contractelor
comerciale internaţionale, deoarece constituie o operaţiune indispensabilă în procesul executării
acestor contracte, atât de către părţile contractante, cât şi în cazul ivirii unui litigiu între ele pentru
pronunţarea unei hotărâri arbitrale în cauză.
3.2. Clauze necesare în contractele de comerţ internaţional
Clauzele necesare sunt stipulaţiile contractuale ce au un caracter esenţial pentru calificarea
raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice a contractului şi a
conţinutului său economic.
Dreptul pozitiv nu precizează conţinutul clauzelor contractului de comerţ internaţional, părţile
fiind libere să decidă ce anume clauze trebuie să fie stipulate în contractul lor, şi cu atât mai mult ele
au libertatea să decidă asupra conţinutului unor asemenea clauze.
Clauza privind părţile contractante.Este considerată o clauză esenţială, deoarece identificarea
prin contract a subiecţilor raportului juridic obligaţional constituie condiţia de validitate a actului
juridic respectiv. Este obligatoriu ca în cuprinsul contractului să se precizeze atributele de identificare
a părţilor, şi anume: numele, prenumele, domiciliul (persoane fizice) sau denumirea, sediul şi firma
juridică (în cazul contractanţilor persoane juridice), precum și precizarea datelor de identitate şi
calitatea reprezentanţilor partenerilor contractuali.

9
 Clauze referitoare la obiectul contractului. În cazul în care obiectul contractului de comerţ
internaţional îl formează o marfă, este necesar ca părţile să precizeze în contractul lor elemente
suficiente pentru identificarea şi determinarea acelei mărfi. În majoritatea cazurilor, contractele de
comerţ internaţional au ca obiect bunuri viitoare, iar un astfel de contract este absolut necesar să conţină
clauze prin care părţile să determine sau să precizeze criterii exacte privind determinarea
caracteristicilor mărfii pe baza cărora să devină posibilă punerea în fabricaţie a produselor respective
sau procurarea lor de pe piaţă de către exportator.
Clauze referitoare la cantitatea de marfă. În conţinutul contractelor având ca obiect bunuri în
natură, este necesar ca părţile să stipuleze cel puţin o clauză prin care să indice cantitatea de marfă care
se are în vedere şi să specifice unitatea de măsură pe baza căreia s-a făcut determinarea cantitativă a
mărfii respective.
Clauze referitoare la calitate. Din conţinutul contractului nu pot lipsi clauze referitoare la
calitatea mărfii respective şi la modurile de determinare a acelei calităţi. Este necesar ca prin contract
părţile să indice calitatea mărfii, locul, momentul şi modul de determinare a acesteia, precum şi
documentul care o atestă.
Clauze referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitate. Astfel de clauze vor preciza, în
esenţă, conţinutul pe care trebuie să îl aibă reclamaţia, documentele care trebuie să o însoţească,
obligaţiile ce îi incumbă cumpărătorului la soluţionarea reclamaţiei, cât şi procedura de comunicare a
reclamaţiei.
Clauze ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la ambalaj este necesar a se stipula o
clauză din care să rezulte felul acestuia, dacă el va trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în
proprietatea vânzătorului, iar în ipoteza din urmă, se va arata termenul de returnare şi în sarcina cui se
află cheltuielile ocazionate de o asemenea operaţiune.
Clauze prin care se stabileşte obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare. Predarea
(livrarea) mărfii către cumpărător, fiind principala obligaţie a vânzătorului, este absolut necesar ca în
conţinutul contractului să fie stipulate clauze precise cu privire la executarea acestei obligaţii. Astfel,
se vor menţiona: termenele de livrare, iar dacă livrarea urmează a se efectua în tranşe, se vor arăta
termenele intermediare, ca şi termenul final de livrare.
Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii pe timpul transportului.
Încărcarea mărfii în mijloacele de transport la locul de expediţie, descărcarea ei la locul de destinaţie,
cât şi asigurarea sa pe timpul transportului comportă cheltuieli importante. Prin contract se impune ca
părţile să precizeze modul de distribuire a acestor cheltuieli, fie printr-o clauză distinctă în acest sens,
fie prin trimitere la o uzanţă standardizată care ofera o rezolvare acestei problemei.
Clauze referitoare la preţ. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil. Părţile sunt libere
să stipuleze orice clauze privind stabilirea şi plata preţului.
Clauze referitoare la răspunderea contractanţilor.Trebuie să conţină precizări referitoare la
sancţiunile aplicabile cumpărătorului pentru nerespectarea obligaţiei de plată,precum şi sancţiunile
aplicabile vânzătorului în cazul neexecutării ori executării defectuoase ori cu întârziere a obligaţiei de
predare a mărfii ca şi a obligaţiei de garanţie pentru vicii.
Clauze referitoare la legea aplicabilă contractului.Conform principiului lex voluntatis, părţile
sunt libere să stipuleze în contractul lor o clauză prin care să desemneze sistemul de drept aplicabil
contractului lor, cu referire la aspectele de fond şi efectele acestuia (ale contractului). Inserarea unei
astfel de clauze în contract este uzuală în raporturile de comerţ internaţional. În cazul în care părţile
omit clauza de electio juris din conţinutul contractului lor, legea contractului – lex contractus – va fi
determinată de organul de jurisdicţie competent pe baza normei conflictuale incidente în cazul dat.

10
 Clauze privind jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre părţi. Uzual, în
contractele de comerţ internaţional părţile stipulează şi o clauză compromisorie (numită şi clauză de
arbitraj), prin care îşi exprimă voinţa lor comună, în sensul că un eventual litigiu ce s-ar putea ivi între
ele, să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Ele înlătură astfel jurisdicţia de drept comun normal
competentă pentru un asemenea litigiu.
3.3. Clauze asiguratorii
3.3.1. Noţiune şi clasificare
Riscul contractual presupune suportarea de către debitor a consecinţelor păgubitoare ale
eliberării creditorului de obligaţi pe care o avea faţă de el, ca urmare a neexecutării de către debitor a
obligaţiei sale din cauze ce nu îi sunt imputabile (forţa majoră sau cazul fortuit). Un astfel de risc
vizează numai contractele sinalagmatice.
Mijloacele juridice de evitare sau neutralizare a riscurilor în contractele de comerţ
internaţional:
a) Stipularea unor clauze de natură să faciliteze întreruperea oportună a raportului juridic
obligaţional.Pe parcursul desfăşurării raportului juridic obligaţional se poate învedera uneori ca fiind
certă producerea riscului, iar alteori se conturează evident o astfel de împrejurare. În atare situaţie,
întreruperea desfăşurării raportului obligaţional, prin voinţa ambelor părţi, sau numai prin voinţa uneia
din părţi, devine oportună. Pe această cale este posibilă evitarea sau neutralizarea impactului produs
asupra executării contractului de realizarea riscului. De aceea, este necesar ca în conţinutul contractului
să se stipuleze, din momentul perfectării , clauze suspensive (care amână executarea contractului până
la îndeplinirea unor cerinţe convenite de părţi),o clauza rezolutorie (sau pacte comisorii, care permit
desfiinţarea retroactivă a contractelor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară),sau o clauză permite
denunţarea unilaterală a contractului, de către partea a cărei interese sunt ameninţate prin conturarea
iminenţei producerii riscului.
b) Acoperirea riscurilor prin garanţii bancare-constituie o metodă frecvent utilizată care s-a
impus prin gradul ridicat de eficienţă. Asistenţa bancară se poate concretiza în acordare de garanţii
privind: plata mărfurilor exportate şi a serviciilor prestate prin acreditiv documentar irevocabil şi prin
scrisori de credit; rambursarea creditelor scadente prin emiterea unor scrisori de garanţie bancară şi
prin avalizarea cambiilor, etc.
c) Acoperirea riscurilor de către companiile de asigurare internaţională – la cererea
subiecţilor de drept interesaţi şi în baza contractelor de asigurare internaţională convenite cu aceştia,
societăţile comerciale cu capital privat sau de stat, profilate pe operaţiuni de asigurări împotriva
riscurilor, preiau asupra lor mai multe categorii de riscuri, şi anume:
- riscul comercial- care este generat de lipsa de lichidităţi financiare a debitorului obligaţiei de
plată, la împlinirea scadenţei acesteia;
- riscul politic -care îşi are originea în măsuri de politică economică sau în măsuri cu caracter
militar adoptate de stat, din motive ce vizează protejarea unor interese majore naţionale;
- riscul de fabricaţie- care este determinat de împrejurări ce survin pe parcursul executării
contractului şi care pot schimba la modul negativ parametrii contractuali, atât în privinta
importatorului,cât şi în ceea ce îl priveşte pe exportator.
d) Stipularea unor clauze asiguratorii – clauzele asiguratorii sunt prevederi contractuale
convenite de părţi pentru a evita sau neutraliza riscurile valutare sau nevalutare la care se expun pe
durata executării contractului.
Clasificarea clauzelor asiguratorii:
a) Potrivit criteriului care are în vedere felul riscurilor vizate, distingem:

11
 - clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare numite şi clauze de variaţie a schimbului,au
ca finalitate principală menţinerea valorii contractului. Din această categorie fac parte: clauza aur,
clauza de opţiune a monedei liberatorii, etc.
- clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare au natură economică, cuprinzând
clauze de revizuire a preţului sau de indexare monetară, clauze de postcalculare a preţului, etc.
- clauza de forţă majoră, urmăreşte neutralizarea consecinţelor negative pe care le antrenează
anumite riscuri, decurgând din măsuri politico-administrative sau din producerea unor evenimente ale
naturii cauzatoare de calamităţi.
b) Potrivit criteriului finalităţii urmărite, distingem:
- clauze de menţinere a valorii contractului-care vizează prestaţia monetară şi urmăresc ca
finalitate menţinerea valorii ei în parametrii iniţiali.
- clauze pur monetare -care sunt stipulaţiile contractuale ce vizează evitarea riscurilor
decurgând din fluctuaţia valorii de schimb a monedei de plată faţă de moneda de referinţă (clauza aur,
clauzele valutare, etc.);
- clauze de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de plată – sunt stipulaţiile contractuale
menite să prevadă valoarea corelaţiei existente la momentul perfectării contractului între cuantumul
obligaţiei pecuniare a uneia din părţi şi preţul real al bunurilor şi serviciilor pe o anumită piaţă.
- clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări se referă atât la prestaţia monetară cât
şi la drepturi şi obligaţii contractuale pe seama părţilor : cantitatea şi calitatea mărfii, condiţiile de
livrare a acesteia, condiţiile de plată, etc.
3.3.2. Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile valutare
Prevenirea, atenuarea ori neutralizarea riscurilor valutare se realizează în principal prin
inserarea de către părţi în contractul de comerţ internaţional a unor clauze asiguratorii specifice: clauza
aur, clauze valutare, clauza de opţiune a locului de plată etc. În cazul în care partenerii contractuali
omit stipularea unor astfel de clauze,finalitatea contractului poate fi atinsă prin utilizarea unor metode
extracontractuale,(de ex., încheierea de către creditorul operaţiei pecuniare a unei operaţii de hedging
valutar, prin care o bancă specializată preia riscul valutar).
Hedgingul valutar este o operaţiune specific valutară, vizând compensarea eventualelor
câştiguri sau pierderi, prin efectuarea concomitentă a unei vânzări şi cumpărări de valută la termen.
a) Clauzele valutare sunt stipulaţii contractuale care fac parte din grupa clauzelor de menţinere
a valorii contractului şi urmăresc protejarea părţilor din contractul de comerţ internaţional împotriva
riscului aferent variaţiei parităţii monedei de plată în raport cu moneda de cont,aleasă de comun acord
de contractanţi. În doctrină se disting 3 varietăţi de clauze valutare:
- clauza monovalutară – care presupune luarea în considerare de către părţi a două monede
diferite – una de plată şi alta de cont;
- clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş valutar convenit de către părţi.
Expresia “coş valutar” desemnează modalitatea de a crea un etalon de valoare şi, totodată, un
instrument de rezervă menit să înlocuiască atât etalonul aur (care nu mai poate fi folosit datorită
demonetizării aurului), cât şi etalonul dolar SUA (care manifestă instabilitate). Operaţiunea de stabilire
a coşului valutar poate fi îndeplinită de către părţi printr-o clauză contractuală, sau de către un organ
internaţional specializat. În situaţia în care stabilirea coşului valutar se face de către părţi, operaţiunea
se concretizează într-o clauză contractuală multivalutară;
- clauza multivalutară (plurivalutară) bazată pe un coş valutar instituţionalizat (sau unitate de
cont instituţionalizată) -clauza multivalutară se învederează ca fiind o construcţie juridică diferită sub
aspectul conţinutului ei ca şi al modului în care operează de către un organ internaţional specializat,
care stabileşte atât valutele ce se includ în coş, cât şi metodologia de calcul a modificărilor în curs.

12
Părţile contractante nu au nici un rol . Intervenţia organului internaţional specializat în stabilirea
conţinutului coşului valutar şi a modului de determinare a unităţii de cont pe baza acelui conţinut
instituţionalizează respectiva unitate, atribuindu-i calitatea de unitate de cont instituţionalizată. Această
unitate de cont reprezintă în esenţă bani internaţionali. Raţiunile introducerii ei în practica valutară
rezidă în necesitatea sporirii lichidităţii statelor şi de creare a unor instrumente de evidenţă şi decontare
cu mai multă stabilitate, având independenţă faţă de evoluţia unei anumite economii naţionale.
Cele mai cunoscute sunt: D.S.T.(Drepturi Speciale de Tragere), în practica relaţiilor valutare
F.M.I. începând cu 1969); E.C.U. (European Currency Unity), ce constituie unitatea de cont a
sistemului monetar european, intrat în vigoare în 1979;A.M.U.(Arian Monetary Unity) ce constituie
unitatea monetară de cont utilizată începând cu 1974 în cadrul Uniunii Asiatice de Clearing.
b) Clauza aur este o stipulaţie contractuală în virtutea căreia preţul contractual se exprimă fie
într-o valută luându-se aurul ca etalon al acelei valute, fie direct în aur, urmând a fi plătit în moneda de
aur. Această clauză se înfăţişează în 2 variante: clauza valoare-aur-de specificul căreia este exprimarea
preţului convenit prin contract într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acelei valute; clauza monedă-
aur -se caracterizează prin aceea că preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi plătit în moneda
de aur. Dintre acestea, numai clauza valoare-aur se înscrie în mecanismul clauzelor de menţinere a
valorii contractului, fiind denumită de regulă clauza aur. Funcţionarea acestei clauze este subordonată
unei condiţii esenţiale, şi anume că moneda de plată să fie exprimată în aur printr-o paritate oficială.
Stipularea clauzei aur în contractele de comerţ internaţional este în interesul ambelor părţi, în sensul că
îl protejează pe debitor împotriva riscului de revalorizare a monedei de plată şi totodată îl ocroteşte pe
creditor contra riscului de devalorizare a acestei monede.
c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii (sau clauza de monede multiple) – este stipulaţia
contractuală în virtutea căreia părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe monede de plată,
având în vedere paritatea existentă între acestea la data contractării şi prin care se autorizează creditorul,
ca la scadenţă, să aleagă între acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să facă plata în
moneda astfel aleasă.
d)Clauza de opţiune a locului de plată- este o variantă a clauzei monovalutare, concretizându-
se prin aceea că, în virtutea ei, creditorul dobândeşte dreptul de a încasa la scadenţă valoarea creanţei
sale, calculată pe baza unei valute de cont prestabilită prin contract în locul ales de acesta, dintre cele
convenite într-un atare scop, iar debitorul îşi asumă obligaţia de a satisface opţiunea astfel exprimată,
plătind în moneda locului ales de creditor. În conţinutul acestei clauze se consemnează înţelegerea
părţilor contractante privind moneda în care se exprimă preţul, precum şi localităţile dintre care
creditorul poate alege, la scadenţă, una ca fiind locul de plată.
3.3.3. Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile nevalutare
a) Clauze de recalculare sau de revizuire a preţului – se mai numesc şi clauze de indexare a
preţului şi au ca finalitate menţinerea valorii contractului. Această clauză reprezintă stipulaţia
contractuală prin care părţile convin ca atunci când între momentul perfectării contractului lor şi acela
al executării lui, survin modificări semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă
ori alte elemente ce au fost avute în vedere la stabilirea preţului contractual, oricare dintre ele, să fie
îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractului. Această clauză se prezintă în 3 variante:
- clauza de revizuire cu indexare unică (specială) în care preţul contractual este raportat fie la
preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale, al unui produs de bază ca: tona de cereale, tona de
cărbune, etc.,fie,poate fi fixat ca element de raportare a preţului şi un indice statistic calculat ca valoare
medie prin care se exprima sintetic evoluţia preţurilor pentru un grup de produse care pot fi selecţionate
de părţi în acest scop, dintr-una sau mai multe ramuri economice.

13
 - clauza de revizuire cu indexare cumulativă (sau complexă)- este compatibilă cu situaţia în
care preţul contractual este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente de referinţă considerate
cumulativ, cum ar fi: materiile prime, forţa de muncă, etc., care se subsumează în valoarea obiectului
contractului.
- clauza de revizuire a preţului cu indexare generală - este o variantă ce urmăreşte ca finalitate
menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată (liberatorii). Ea presupune raportarea
preţului contractual la valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor ce pot fi procurate într-o zonă geografică
determinată, cu suma de bani în care se exprimă acel preţ.
b) Clauze de postcalculare a preţului - sunt rar utilizate în practică şi au ca finalitate menţinerea
preţului mărfii (serviciului ori lucrării) la parametrii conjuncturii existente pe piaţă în momentul
finalizării executării prestaţiei asumată de debitor. În virtutea acestei clauze, creditorul dobândeşte
dreptul de a proceda la stabilirea preţului ori la definitivarea lui (când la perfectarea contractului a fost
prevăzut doar estimativ), fie ulterior executării integrale a obligaţiilor contractuale, fie la termene
intermediare convenite de partenerii contractuali, urmând ca în acest scop să se ia în calcul şi toate
modificările factorilor economici de influenţare survenite între momentul perfectării contractului şi cel
al executării lui.
3.3.4. Clauze de adaptare a contractului
Aceste clauze se regăsesc în contractele internaţionale de lungă durată.
Clauza clientului celui mai favorizat este o stipulaţie contractuală prin care vânzătorul sau
furnizorul de bunuri sau servicii se obligă să acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele
mai favorabile condiţii pe care le-ar acorda eventualilor parteneri cu privire la contracte având acelaşi
obiect. Domeniul de utilizare al acestei clauze cuprinde: contracte privind aprovizionarea, contractele
de concesiune, de vânzare, contractele de transfer de tehnologie.
Clauza ofertei concurente este acea stipulaţie contractuală prin care vânzătorul îşi asumă
obligaţia de a acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi acestuia din urmă, pentru
aceeaşi marfă, alţi furnizori concurenţi în materie. Sancţiunile nerespectării clauzei vor fi cele stabilite
de către părţi, la acestea putându-se adăuga, eventual, sancţiunile care decurg din dispoziţiile legale
care reglementează răspunderea civila contractuală.
Clauza de hardship (de impreviziune)3este stipulaţia contractuală datorită căreia devine
posibilă modificarea conţinutului contractului, atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără
culpa contractanţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de
obligaţie, dar care schimbând substanţial datele şi elementele avute în vedere de părţi în momentul
contractării, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea oneroase pentru a fi echitabil
ca acesta să le suporte singur. În temeiul acestei clauze, oricare dintre părţi este îndreptăţită să solicite
adaptarea contractului încheiat dacă modificarea circumstanţelor în considerarea cărora părţile s-au
angajat iniţial, a perturbat în mod grav echilibrul contractual, determinând consecinţe injuste pentru
una dintre ele.Părţile enumără în contract anumite evenimente extraordinare, considerate de forţă
majoră, iar restul evenimentelor imprevizibile şi care produc prejudicii pentru una din părţi, sunt
incluse în noţiunea de hardship.

3
Clauza are denumirea originală din practica anglo-saxonă-„hardship“(trad.„situaţie grea, privaţiune,nedreptate“) sau
„substanţial hardship“ori prin echivalentul românesc inspirat din practica franceză „clauza de impreviziune“ (clause
d‘imprevision) sau „de duritate“.

14
 Clauza de hardship aplicată în practica comercială internaţională, înregistrează o tendinţa de
extindere datorită avantajelor pe care le prezintă şi soluţiei flexibile oferite pentru adaptarea
contractelor pe termen mediu şi lung la fluctuaţiile economico-financiare internaţionale..
3.3.5. Clauzele de forţă majoră
Includerea acestor clauze în contractele de comerţ internaţional, permite părţilor să prevină
dificultăţile ce decurg din concepţiile legislative diferite în materie ale sistemelor juridice naţionale.
Împrejurările frecvente din cadrul prevederilor clauzelor de forţă majoră sunt: cataclismele naturale
(cutremurele, seceta, incendiile, cutremurele,etc.),deteriorarea utilajelor de producţie(explozii, accidente
tehnice de exploatare), actele autorităţilor (interdicţii la import sau la export). Intervenţia de forţă majoră
se cere a fi notificată imediat de către partea afectată cocontractantului sau, pentru ca acesta să poate
acţiona în vederea reducerii prejudiciului.
4. Efectele contractului de comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional au ca finalitate producerea de efecte juridice. Cercetarea
efectelor unui astfel de contract comportă în mod necesar abordarea unor aspecte:interpretarea
contractului în vederea stabilirii conţinutului acestuia conform voinţei reale a părţilor; forţa obligatorie
a contractului în raporturile dintre contractanţi; impactul contractului asupra terţilor;efectele specifice
ale contractelor sinalagmatice;executarea contractuluilui, răspunderea pentru executarea defectuoasă a
obligaţiilor contractuale asumate de către părţi.
4.1. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional este operaţiunea concretizată într-o activitate
intelectuală specifică prin care organul de jurisdicţie (arbitrajul sau instanţa de drept comun), cu prilejul
soluţionării unui litigiu izvorât dintr-un contract, încearcă să determine conţinutul concret al acestuia,
existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor cărora le-a dat naştere.
O atare operaţiune se impune în situaţia în care clauzele contractului sunt incomplete, neclare
ori contradictorii, cât şi atunci când voinţa declarată, deşi clar şi neechivoc exprimată prin clauzele
contractuale, nu corespunde voinţei reale a părţilor.
Regulile speciale de interpretare a contractelor de comerţ internaţional au caracter supletiv sau de
recomandare și sunt grupate astfel :
a) Reguli privind stabilirea voinţei reale a părţilor contractante:
- regula potrivit căreia se recunoaşte caracter prioritar voinţei reale a părţilor – în virtutea căreia
interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante şi nu după înţelesul literal
al termenilor.
- regulă conform căreia interpretarea clauzelor contractuale trebuie să se facă coordonat – în
virtutea căreia toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul
ce decurge din actul întreg.
b) Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii:
- în cazul clauzelor primitoare de 2 înţelesuri, acestea se interpretează în sensul în care pot
produce efecte;
- clauzele îndoielnice se interpretează conform obiceiului locului unde a fost încheiat
contractul;
- în cazul în care există îndoială, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă;
- oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care
părţile s-au obligat;
- dacă într-un contract se dă un exemplu pentru a se explica obligaţiile generate de acel contract,
nici numărul şi nici întinderea respectivelor obligaţii nu se restrâng la exemplul dat.

15
 c) Reguli de stabilire şi interpretare a clauzelor tacite, de natură a completa contractul:
- regula potrivit căreia clauzele ce în mod obişnuit se stipulează într-un contract sunt
subînţelese, chiar dacă părţile contractante nu le menţionează expres;
- regula prin care contractele obligă numai la ceea ce este expres stipulat, dar la toate urmările pe
care echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.
În contractele de comerţ internaţional, determinarea voinţei reale a părţilor pe cale de
interpretare poate fi corect făcută numai dacă interpretul analizează, alături de clauzele contractuale şi
demersurile precontractuale, cum sunt: scrisorile de intenţii sau angajamentele de confidenţialitate
convenite de părţi.
4.2. Forţa obligatorie a contractelor de comerţ internaţional
a) Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţi. Forţa obligatorie a contractului în
raporturile dintre părţi se concretizează în următoarele aspecte:partenerii contractuali sunt obligaţi unul
faţă de celălalt să execute întocmai prestaţiile asumate;nici una dintre părţi nu poate revoca prin voinţa
sa unilaterală contractul valabil convenit; executarea obligaţiilor contractuale trebuie să se aducă la
îndeplinire cu bună-credinţă.
În cazul contractelor de comerţ internaţional forţa obligatorie a acestuia dobândeşte valenţe
suplimentare.Fiind principalele instrumente juridice de înfăptuire a circulaţiei valorilor şi cunoştinţelor
în raporturile juridice internaţionale, obligativitatea contractelor de comerţ internaţional se analizează
ca o veritabilă cerinţă a desfăşurării normale a comerţului mondial.
Obligativitatea contractului de comerţ internaţional în raporturile dintre părţi se concretizează
nu numai în îndatorirea lor de executa cu bună credinţă şi întocmai obligaţiile asumate, ci şi în
inadmisibilitatea revocării unilaterale a contractului de oricare dintre ele.
În virtutea principiului libertăţii convenţiilor, părţile au facultatea de a stipula o clauză care să
reglementeze posibilitatea revocării unilaterale a contractului convenit între ele şi să precizeze
condiţiile în prezenţa cărora se poate materializa această facultate.
O altă exigenţă a principiilor forţei obligatorii a contractului în raporturile dintre părţi şi a
simetriei actelor juridice o contiituie imposibilitatea modificării pe cale unilaterală de către una dintre
ele a contractului de comerţ internaţional.
b) Obligativitatea faţă de organul de jurisdicţie investit cu soluţionarea litigiilor ivite între
părţi. Forţa obligatorie a contractului se extinde şi faţă de organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea
litigiilor generată de executarea lui între părţi.Tribunal arbitral ori instanţa de drept comun nu au dreptul
să modifice contractul şi nici să-l desfiinţeze, afară de cazul în care părţile îi cer expres aceasta.
c) Obligativitatea contractului în raporturile cu terţii.Convenţiile nu produc efecte decât între
părţile contractante.
Au calitatea de părţi persoanele fizice sau juridice care au încheiat nemijlocit sau prin
reprezentare contractul de comerţ internaţional. Sunt terţi aceia care nu au participat nici direct şi nici
prin reprezentare la încheierea contactului.
Are calitatea de terţ şi intermediarul, care acţionând cu reprezentare rămâne în exteriorul
raportului juridic obligaţional a cărei stabilire o mijloceşte. Deşi terţii nu intră sub incidenţa efectelor
generate de contract, ei au îndatorirea de a îl respecta ca realitate socio-juridică4.

4
Şi succesorii părţilor se analizează ca fiind o grupă intermediară aflată între părţi şi terţi care, fără să fi participat direct sau
prin reprezentare la perfectarea contractului, suportă în anumite limite efectele acestuia datorită faptului că se află în anumite
raporturi juridice cu părţile.

16
 4.3. Efecte specifice ale contractelor sinalagmatice reglementate de normele dreptului
comerţului internaţional
Fiind prin excelenţă contracte sinalagmatice, contractele de comerţ internaţional generează între
părţi drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente. Fiecare contractant cumulează în persoana sa
dubla calitate de debitor şi creditor faţă de celalalt contractant, iar obligaţia asumată de una din părţi
îşi are cauza juridică în obligaţia pe care şi-o asumă cealaltă parte. De aici decurg următoarele efecte
specifice ale acestor contracte:
a) excepţia de neexecutare constă în dreptul creditorului de a refuza îndeplinirea propriei sale
prestaţii,dacă debitorul nu îşi execută prestaţia la care s-a angajat. Excepţia devine operantă la
indeplinirea urmatoarelor condiţii cumulative:
-să existe o neexecutare, chiar parţială, dar majoră a obligaţiilor contractuale;
-obligaţiile neexecutate să fie reciproce şi să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;
- neexecutarea obligaţiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia, ci
să fie determinată de altă împrejurare (forţa majoră sau culpa debitorului) care nu îi este
imputabilă;
-prin natura sa,raportul contractual să comporte aplicarea regulii executării simultane a
obligaţiilor celor două părţi.
Invocarea excepţiei de neexecutare are ca efect suspendarea executării contractului, care
rămâne operantă până când, partea care pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său
contractual fără să îşi fi executat propria obligaţie, îşi modifică atitudinea trecând la executarea
obligaţiei ce îi incumbă.
b) rezoluţiunea şi rezilierea contractului de comerţ internaţional, constituie dreptul
creditorului care şi-a executat la timp şi integral prestaţia la care s-a obligat, de a cere şi de a obţine pe
cale judiciară sau arbitrală rezoluţiunea sau rezilierea contractului de comerţ internaţional ca sancţiune
pentru neîndeplinirea obligaţiei de către partenerul sau contractual.
Rezoluţiunea se concretizează în desfiinţarea contractului de comerţ internaţional cu titlu de
sancţiune, la cererea părţii care şi-a executat prestaţia, pe motivul că cealaltă parte nu şi-a executat
culpabil obligaţiile ce îi revin. În dreptul comerţului internaţional rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare are un regim juridic diferit faţă de acela ce îi este rezervat în dreptul comun5.
Efectele rezoluţiunii, indiferent că aceasta este judiciară ori convenţională, sunt:
-contractul se desfiinţează retroactiv din chiar momentul perfectării lui;
-părţile sunt repuse în situaţia anterioară;
-contractantul care şi-a executat obligaţia asumată ori s-a declarat gata să o execute şi poate proba
această împrejurare, este îndreptăţit să pretindă şi să obţină despăgubiri de la cealaltă parte, pentru
acoperirea prejudiciului cauzat de neexecutarea obligaţiei contractuale de către partenerul său.
Rezilierea este acea sancţiune ce se concretizează în desfiinţarea cu efecte numai pentru viitor
a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă care primeşte aplicare în caz de neexecutare
culpabilă a obligaţiei de către una din părţi. La fel ca şi rezoluţiunea, ea poate opera fie de plin drept,
fie în temeiul unui pact comisoriu convenit de părţi.

5
Astfel, în cazul contractelor subordonate unui termen de natură esenţială, care prin specificul lor sunt incompatibile cu
întârzierea în executare, rezoluţiunea operează de plin drept, dacă debitorul nu respectă scadenţa convenită. În acest caz,
rezoluţiunea se produce automat, în puterea contractului, fără a fi necesare demersuri procedurale prealabile ca: somaţie,
notificare, punere în întârziere etc.

17
 c) distribuirea între debitor şi creditor, conform unor reguli specifice, a sarcinii riscului decurgând din
neexecutarea fortuită a obligaţiei contractualmente asumată.
4.4. Executarea contractului de comerţ internaţional
4.4.1 Executarea directă (voluntară)
Executarea contractului de comerţ internaţional este dominată de principiul executării în natură
a obligaţiilor asumate. Obligaţiile contractuale asumate trebuie executate în mod voluntar de către
debitor, în natura lor specifică, adica prin plată.
Conceptul de plată desemnează aducerea la îndeplinire a oricărei prestaţii liberatorii indiferent
de obiectul ei. Plata este actul juridic săvârşit cu intenţia de a executa o obligaţie. Plata se face de
debitorul însuşi (numit solvens), dar ea poate fi efectuată şi de un codebitor solidar, de către un fidejusor
sau de orice al garant al debitorului, precum şi de orice altă persoană interesată în stingerea datoriei.
De regulă, cel care primeşte plata este creditorul (accipiens) sau mandatarul acestuia.
Orice obligaţie comercială trebuie executată la locul arătat prin contract, determinat de părţi,
conform principiului libertăţii convenţiilor; locul poate fi precizat direct, explicit, sau determinat
indirect prin utilizarea unei formule preluate din regulile INCOTERMS sau RAFTD, precum CIF,
FOB, FAS etc6.
În ceea ce priveşte data plăţii, aceasta diferă după cum obligaţiile generate de contract sunt
simple şi pure sau afectate de modalităţi. În cazul obligaţiilor pure şi simple, regula este aceea că
acestea trebuie executate la momentul naşterii raportului juridic obligaţional. Obligaţiile cu termen
dobândesc exigibilitate numai la expirarea termenului. Obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă
devin exigibile doar la realizarea acesteia.Termenul de executare al obligaţiilor poate fi convenit pe
zile, săptămâni, pe luni sau pe ani. Modul de calculare şi determinare a acestuia urmează regulile
consacrate prin normele dreptului comun.
În cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, determinarea datei de la care obligaţia de
plata devine exigibilă prezintă următoarele aspecte particulare:
- termenul de plată incasso documentar convenit printr-un contract de vânzare internaţională,
are ca moment iniţial data la care factura şi documentele de expediere şi transport au fost remise
cumpărătorului prin banca de la sediul său şi nu în ziua când acele documente i-au fost trimise de către
vânzător;
- obligaţia privind deschiderea acreditivului într-un anumit termen se consideră a fi
îndeplinită la data înscrisă ca atare pe acest document de către banca emitentă,nu în ziua când
cumpărătorul a dat acesteia dispoziţie să-l deschidă.
Cel mai frecvent mod de efectuare a plăţilor internaţionale este valuta, care reprezintă moneda
naţională a unei ţări oarecare, indiferent de forma în care se prezintă (numerar sau disponibil în cont),
atunci când este utilizată ca monedă de plată în operaţiuni de comerţ internaţional. Un alt instrument
de plată utilizat în raporturile de comerţ internaţional sunt devizele.
Principiul nominalismului valutar
Potrivit principiului nominalismului monetar, o obligaţie având ca obiect sume de bani se
consideră stinsă atunci când debitorul a plătit o cantitate de monedă care, la valoarea ei nominală, este
egală cu suma arătată în contract, chiar dacă între momentul încheierii contractului şi cel al plăţii a
intervenit o schimbare a valorii reale - prin devalorizare sau revalorizare -a monedei de plată.

6
Regula primeşte aplicare în egală măsură şi în operaţiunile de plăţi bancare, intrucat părţile pot localiza acreditivul în ţara
vânzătorului, în ţara cumpărătorului, sau chiar într-o ţară terţă. Au astfel opţiunea calificării plăţii ca fiind cherabilă sau
portabilă

18
 Principiul nominalismului monetar a fost interpretat în practică şi doctrină ca fiind aplicabil
pentru toate obligaţiile având ca obiect sume de bani. Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani
este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Dacă intervine o sporire sau scădere
a preţului monedelor, înainte de scadența plăţii, debitorul restituie numai suma numerică împrumutată.
În contractele de comerţ internaţional părţile folosesc, clauze de menţinere a valorii
contractului pentru a se pune la adăpost faţă de fluctuaţiile monedei în care se face plata şi faţă de
fluctuaţiile preţurilor mărfurilor, serviciilor sau manoperei între ziua încheierii operaţiunii şi data
executării obligaţiilor. În scopul preîntâmpinării riscului valutar sunt folosite clauze de consolidare
valutară (clauza aur,clauza monovalutară,clauza plurivalutară) şi clauze care conferă anumite opţiuni
creditorului preţului (opţiunea locului plăţii şi opţiunea monedei de plată).
Pentru a se preveni escaladarea preţurilor mărfurilor,serviciilor sau manoperei între ziua încheierii
operaţiunii şi data executării obligaţiilor se folosesc clauze de recalculare sau postcalculare a
prestaţiilor îndeplinite.
4.4.2 Executarea indirectă (sau prin echivalent)
Atunci când executare directă a obligaţiilor generate de contractul de comerţ internaţional nu
are loc,fie că debitorul nu o aduce la îndeplinire din proprie iniţiativă, fie că din motive străine de voinţa
lui, îndeplinirea lor nu este posibilă, nici chiar pe cale silită, creditorul are dreptul la dezdăunare.
Conceptul de “dezdăunare” exprimă echivalentul prejudiciului suportat de creditor urmare a
neexecutării sau executării defectuoase a obligaţiei asumate de debitorul contractual.
Condiţiile generale ale răspunderii în contractele de comerţ internaţional:
1) Fapta ilicită păgubitoare se poate concretiza într-o acţiune sau inacţiune materializată în
neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale asumate de acesta; urmare a unei
astfel de conduite a debitorului, creditorul suferă un prejudiciu pe care debitorul este obligat a îl repara,
plătind o sumă de bani sau executând o altă prestaţie cu titlu de despăgubiri7.
În raporturile de comerţ internaţional debitorul este considerat de plin drept pus în întârziere de
la data împlinirii scadenţei.Obligaţiile de a nu face, debitorul acestora este de plin drept în întârziere
din chiar momentul încălcării lor. Cu referire la obligaţiile comerciale de a da altele decât cele care au
ca obiect o prestaţie pecuniară, precum şi la obligaţiile de a face, debitorul este considerat de plin drept
pus în întârziere din data în care devin exigibile. De la regulă se poate deroga, în sensul că părţile
contractului de comerţ internaţional pot conveni printr-o clauză contractuală ca totuşi punerea în
întârziere a debitorului să fie necesară.
2) Prejudiciul. Obligaţia de dezdăunare a debitorului este subordonată existentei unui
prejudiciu care să se fi produs în detrimentul creditorului. Atunci când nu există prejudiciu, acţiunea
în despăgubire provocată de creditor urmează a fi respinsă ca fiind lipsită de interes.
3) Culpa debitorului. Obligarea debitorului la daune interese este posibilă numai în cazul când
acesta a acţionat din culpă. Această regulă instituie însă o prezumţie relativă de culpă în sarcina
debitorului, precizând că obligarea lui la daune interese este posibilă cu titlu general, excepţie făcând
doar cazul în care acesta probează existenţa unei cauze străine.Intervenţia unei cauze străine, pentru a
fi exoneratoare de răspundere, nu trebuie să fie imputabilă debitorului.
4) Raportul de cauzalitate. Răspunderea debitorului este legată şi de existenţa unei legături de
cauzalitate între fapta păgubitoare concretizată în neexecutarea sau executarea defectuoasă a prestaţiei
de către debitor şi prejudiciul suferit de creditor.În materia executării contractelor fiinţează o prezumţie

7
De regulă,obligarea debitorului se face printr-o hotărâre arbitrală ori sentinţă judecătorească.

19
ca neexecutarea, ca şi executarea defectuoasă a obligaţiilor generate de contract implică prin ea însăşi
prejudicierea intereselor creditorului acelor obligaţii.
Convenţii referitoare la răspundere în contractele de comerţ internaţional
Având în vedere caracterul supletiv al normelor incidente în materia răspunderii contractuale,
părţile pot modifica în anumite limite, prin convenţia lor, exigenţele acestora. Este pe deplin valabilă
convenţia prin care părţile fie agravează fie micşorează întinderea răspunderii debitorului,însă, pentru
ca o asemenea convenţie să fie eficientă şi din punct de vedere juridic, ea trebuie perfectată anterior
producerii prejudiciului suferit de creditor.
Cu excepţia cazurilor în care, printr-o dispoziţie imperativă de lege se interzice exonerarea
totală de răspundere a debitorului, părţile pot decide că debitorul nu trebuie să plătească daune interese
creditorului pentru cazul nesocotirii obligaţiei sale contractuale. Degrevarea debitorului de răspundere
poate fi realizată prin modificarea convenţională a condiţiilor răspunderii sau a efectelor acestuia.
Repararea prejudiciului – se concretizează în obligarea debitorului care şi-a nesocotit
obligaţiile contractuale la plata în favoarea creditorului, a unor daune interese echivalente valoric cu
paguba suferită de acesta, din culpa datornicului.
Daunele-interese sunt compensatorii cand se acordă pentru neexecutarea totală sau numai
parţială a prestaţiei, avand rolul de a înlocui executarea în natură şi de aceea nu pot fi cumulate cu o
astfel de executare.
Daunele interese sunt moratorii atunci când se acordă pentru întârzierea debitorului în
executarea obligaţiei sale,au caracterul unei sancţiuni aplicate datornicului şi pot fi cumulate cu
executarea obligaţiei în natură.
Evaluarea daunelor interese se poate face pe trei căi: legală (prin lege), judiciară (de către
tribunalul arbitral sau instanţa de judecată de drept comun), convenţională (prin convenţie, de către
părţi).
4.4.3. Executarea silită în natură
Regula în ceea ce priveşte executarea contractelor de comerţ internaţional este executarea
voluntară, în natură, a prestaţiei asumată de debitor. Există însă posibilitatea ca debitorul să nu îşi execute
voluntar obligaţia ce îi revine. Într-un asemenea caz, creditorul poate recurge pentru valorificarea
dreptului său de creanţă la mijloacele puse de lege la dispoziţia sa pentru a îl sili pe debitor la executare,
fiind îndreptăţit să ceară executarea silită a obligaţiei neexecutată voluntar.
Executarea silită a obligaţiei are semnificaţia unei plăţi, deoarece creditorul obţine pe această
cale obiectul creanţei sale.Dacă executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă pe cale silită, se
va proceda la executarea prin echivalent a acesteia.
Executarea silită în natură a obligaţiilor generate de contractele de comerţ internaţional
comportă, în acord cu legislaţia nationala, o serie de distincţii:
Executarea silită în natură a obligaţiilor de a da implică soluţii diferite, după cum obiectul
acestei obligaţii este o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun de gen.
Obligaţiile comerciale internaţionale de a face şi cele de a nu face care intră sub incidenţa
regulilor privitoare la executarea silită în natură; limitativ , organul de jurisdicţie poate decide, la
cererea creditorului, obligarea debitorului la plata de daune cominatorii spre a-l constrânge la
executare.
Executarea silita în natură a obligaţiilor comerciale internaţionale nu poate fi cerută atunci când
ele presupun o participare strict personală a debitorului, fiind obligaţii intuitu personae, cărora li se
aplică regula potrivit căreia nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal.

20
 5. Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional
5.1. Precizări introductive
Normele ce guvernează un contract comercial internaţional pot fi regăsite în:
a) convenţii internaţionale aplicabile tipului respectiv de contract;
b)în absenţa unei convenţii internaţionale, pentru aspectele nereglementate de o convenţie
aplicabilă sau dacă respectiva convenţie este înlăturată prin voinţa părţilor,in dreptul naţional desemnat
de părţi sau de norma conflictuală;
c) în absenţa convenţiilor,in uzanţele comerciale internaţionale (pentru completarea lacunelor
convenţiei internaţionale sau a legii naţionale aplicabile).
Normele materiale de drept uniform pot fi caracterizate ca normele adecvate raporturilor
juridice de drept al comerţului internaţional, în formularea lor fiind luate în considerare, cu precădere,
particularităţile acestor raporturi.
Elaborarea unui drept material uniform se dovedeşte a fi cea mai bună soluţie pentru evitarea
dificultăţilor provocate de conflictul de legi. Crearea unui drept uniform comerţului internaţional este,
însă, un proces în desfăşurare, care, cel puţin în etapa actuală, nu elimină cu desăvârşire conflictul
legilor.În lipsa unei norme uniforme de drept material, se recurge la aplicarea unei legi naţionale.
Conflictul de legi inerent oricărui contract comercial internaţional este soluţionat astfel prin aplicarea
normelor conflictuale.
Legea naţională aplicabilă este desemnată de părţi (cea mai frecventă situaţie), prin aplicarea
principiului lex voluntatis (principiu consacrat aproape de toate sistemele de drept internaţional privat),
sau, în lipsa unei asemenea alegeri, legea naţională este desemnată pe baza normelor conflictuale.
Normele conflictuale aparţin dreptului statal, generând o mare diversitate a soluţiilor
conflictuale. În considerarea acestei situaţii, pe plan internaţional au fost încheiate o serie de convenţii
conţinând norme conflictuale de drept uniform.
Conferinţa de la Haga de Drept Internaţional Privat are un rol important în acest proces, sub egida
sa fiind adoptate: Convenţia privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri(1986),Convenţia privind legea aplicabilă contractului de intermediere şi
reprezentării(1978),Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1980)
Convenţia de la Ciudad de Mexico privind legea aplicabilă contractelor de comerţ internaţional8
(1996).
5.2. Determinarea de către părţi a legii aplicabile contractului
Convenţia de la Roma (art. 3) consacră dreptul părţilor de a determina legea aplicabilă
contractului, cu alte cuvinte în temeiul principiului lex voluntatis, părţile la contract pot să aleagă lex
contractus.
Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Părţile pot desemna legea aplicabilă totalităţii sau numai unei
părţi din contractul lor şi pot să convină, oricând, să supună contractul unei alte legi decât cea care l-a
reglementat anterior.

8
Convenţia de la Roma reprezintă o unificare a soluţiilor conflictuale din statele membre ale Comunităţii europene,
aplicabile obligaţiilor contractuale cu element de extraneitate (comportând un conflict de legi) şi are,totodată, caracter
universal, în sensul că legea desemnată pe baza prevederilor sale “se aplică chiar dacă această lege este cea a unui stat
necontractant”(art. 2).

21
 Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului,
are efect retroactiv, fără să poată : a) să infirme validitatea acestuia sau b) să aducă atingere drepturilor
dobândite între timp de terţi. Părţile pot desemna ca lex contractus, legea unui stat ce nu are o legătură
obiectivă cu respectivul contract. În situaţia în care părţile au făcut referire la o lege abrogată sau la un
proiect de lege, prin aceasta ele nu au determinat lex contractus, ci doar au incorporat contractului lor
prevederile în cauză (receptare contractuală).
Aplicarea legii străine, constituind lex contractus, se înlătură în două ipoteze: a) dacă încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat național; b) dacă a devenit competentă prin fraudă.
9
Fraudarea legii în dreptul internaţional privat constă în operaţiunea prin care părţile unui raport juridic,
uzând de mijloace legale de drept internaţional privat, îşi creează în mod voit condiţii pentru a se
sustrage de sub incidenţa legii normal competente,recurgând la dispoziţiile altei legi convenabile.
5.3. Determinarea lex contractus în lipsa exprimării opţiunii de către părţi
În privinţa determinării lex contractus în lipsa exprimării opţiunii de către părţi, în Convenţia
de la Roma sunt identificate câteva reguli:o regulă generală; soluţii de excepţie; soluţii particularizate
pentru anumite tipuri de contracte.
Regula generală prevede că, în lipsa determinării legii de către părţi, contractul este supus legii
statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Se apreciază că există asemenea legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, domiciliul sau în
lipsă, reşedinţa ( persoane fizice), ori fondul de comerţ sau sediul social (persoane juridice).
Prin prestaţie caracteristică se înţelege:
a) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract translativ, precum vânzarea sau altele similare,
înstrăinează un bun mobil;
b) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract de închiriere sau altul similar, pune la dispoziţia
unei persoane, pentru o perioada determinată, folosinţa unui bun;
c) prestaţia îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor şi, în general, de partea care, în
contractele de servicii, o aduce la îndeplinire;
d) prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauţiune sau similare. Prezumţii pot fi
înlăturate dacă partea interesată dovedește că din cirsumstanșe rezultă existenţa unor legături mai
strânse ale contractului cu legea altui stat.
5.4. Domeniul de aplicare a legii contractului
Domeniul de aplicare a legii contractului cuprinde următoarele aspecte:
A. Formarea contractului.
a) Condiţiile de fond
1.Capacitatea părţilor.Capacitatea de a contracta este guvernată de legea personală a persoanei
fizice sau de legea naţională a persoanei juridice. De la această regulă există o excepţie: teoria ocrotirii
interesului naţionalului- dacă actul de comerţ este încheiat de o persoană incapabilă potrivit legii sale
naţionale, dar capabilă potrivit legii locului de încheiere şi actul este încheiat cu resortisanţi de bună
credinţă ai statului locului de încheiere, aflaţi în exerciţiul profesiei lor obişnuite este considerată
capabilă( regulă neaplicabilă actelor juridice referitoare la transmiterea imobilelor).
2.Consimţământul. Regimul juridic al consimţământului este cârmuit de lex contractus care
stabileşte condiţiile sale de existenţă şi validitate. Valoarea juridică a tăcerii depinde de legea personală
a persoanei fizice sau legea naţională a persoanei juridice.
3.Obiectul şi cauza sunt guvernate de lex contractus.
4.Sunt supuse legii contractului și sancţiunile nerespectării condiţiilor de fond.
9
În dreptul internaţional privat derogarea de la aplicarea legii străine are un caracter excepţional.

22
 b) Condiţiile de formă. Forma contractului este, în principiu, guvernată de lex contractus.
Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute
de una dintre legile următoarele: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea naţională sau legea
domiciliului persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al
autorităţii care examinează validitatea actului juridic.Dacă legea aplicabilă condiţiilor de fond ale
actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii,o anumită formă solemnă, nici o altă lege nu poate să
înlăture cerinţa, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
c) Actele procedurale. Calitatea procesuală, obiectul şi cauza acţiunii nu pot fi disociate de
aspectele de fond, fiind supuse legii contractului. Lex contractus primeşte aplicare şi asupra mijloacelor
de probă, administrarea probelor se face, însă, potrivit prevederilor conţinute de lex fori.
B. Efectele contractului.
a) Cât priveşte persoanele faţă de care contractul de comerţ internaţional produce efecte
acestea sunt arătate de lex contractus (părţi, terţi).
b) Lex contractus se aplică interpretării contractului şi interpretării contractului şi determinării
naturii sale juridice.
c) Rezoluţiunea contractului este guvernată tot de lex contractus.
d) Executarea obligaţiilor contractuale şi consecinţele neexecutării totale sau parţiale sunt
guvernate de lex contractus.
e) Riscurile contractului sunt guvernate de lex contractus.
f) Modurile de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract intră sub incidenţa lui lex
contractus.
g) Remiterea de datorie şi tranzacţia primesc incidenţa lui lex contractus.
h) Novaţia este guvernată de lex contractus.

23