Regimul separaţiei de bunuri

NOTE DE CURS

Noul Cod civil prevede în art. 312 alin. (1) C. civ. că viitorii soţi pot alege ca regim
matrimonial:
– comunitatea legală;
– separaţia de bunuri sau
– comunitatea convenţională.
Regimul separaţiei de bunuri este reglementat în art. 360-365 C. civ. În esenţă, regimul
matrimonial al separaţiei de bunuri a fost instituit în scopul de a oferi soţilor care optează în acest
sens o independenţă patrimonială maximă.
Regimul separaţiei de bunuri poate fi ales de soţi, prin încheierea unei convenţii matrimoniale,
înainte sau în timpul căsătoriei, aşa cum rezultă din prevederile art. 312 şi art. 369 C. civ. De
asemenea, este posibil ca sursa acestui regim să fie cea generată de procedura modificării judiciare,
potrivit art. 370 C. civ., adică temeiul juridic îl reprezintă hotărârea judecătorească.
Art. 360 C. civ. stabileşte că fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor
dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu
după această dată.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri, soţii pot opta şi pentru dobândirea de bunuri
proprietate comună pe cote-părţi sau se poate întâmpla ca soţii să se găsească într-o asemenea
situaţie prin acceptarea, de exemplu, a unui legat sau a unei donaţii făcute amândurora de către un
terţ. Potrivit art. 362 C. civ., bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate
comună pe cote-părţi, în condiţiile legii. Aşadar, soţii pot opta să achiziţioneze un bun împreună,
deşi au ales ca regim matrimonial separaţia de bunuri. Sau, în exemplul anterior, un terţ face un
legat în favoarea ambilor soţi. Deşi ei sunt sub imperiul regimului matrimonial al separaţiei,
acceptând moştenirea testamentară vor dobândi în proprietate bunul sau bunurile ce fac obiectul
legatului, în indiviziune.
Dovada acestor bunuri se va face în mod diferit, atât în funcţie de criteriul enunţat anterior,
cât şi în funcţie de natura bunului, respectiv bun imobil sau bun mobil. În ce priveşte bunurile
imobile, dovada se face cu actul de achiziţie sau dobândire, care ne va indica răspunsul la întrebarea
cui aparţine bunul. În ce priveşte însă bunurile mobile, lucrurile sunt mai sensibile. De asemenea,
trebuie făcută distincţia între dovada bunurilor între soţi şi dovada bunurilor raportat la terţi.
Dacă ne referim la bunurile mobile ale soţilor, art. 361 C. civ. arată că, la adoptarea acestui
regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de
dobândire. În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi, potrivit art. 361 alin. (3) C. civ., inventarul
se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi
convenţia matrimonială. Evident că în inventarul respectiv pot fi enumerate doar bunurile existente
la data alegerii regimului matrimonial al separaţiei de bunuri. În privinţa bunurilor mobile dobândite
de soţi în timpul separaţiei de bunuri, art. 361 alin. (2) C. civ. arată că se poate întocmi un inventar
în acest sens. Dacă părţile convin, se pot face inventare succesive pe parcursul derulării căsătoriei
părţilor în care să fie evidenţiate bunurile dobândite.
Dacă nu există inventar, art. 361 alin. (4) C. civ. prezumă că dreptul de proprietate exclusivă
aparţine soţului posesor, până la proba contrară. Este vorba despre o prezumţie relativă care poate
fi combătută prin orice mijloc de probă. Există o singură excepţie de la regula dovedirii cu orice
mijloc de probă, şi anume în cazul prevăzut de art. 361 alin. (5) C. civ., respectiv dacă bunul a fost
dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor
cerinţe de publicitate, când dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul
care îndeplineşte formele prevăzute de lege.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri, legiuitorul a prevăzut în privinţa obligaţiilor
personale că niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt
soţ, potrivit art. 364 alin. (1) C. civ. Aceasta însemnă că independenţa soţilor priveşte şi latura
pasivă a patrimoniului acestora, în sensul că obligaţiile contractate de un soţ, atât înainte, cât şi în
timpul regimului separaţiei de bunuri, sunt obligaţii personale ale sale, neputând fi implicat în
privinţa suportării pasivului soţul acestuia.
Limitele independenţei soţilor în privinţa obligaţiilor nu sunt nemărginite. Dacă obligaţiile
asumate de soţi vizează acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, art. 364 alin. (2) C. civ.
statuează că în privinţa acestora soţii răspund solidar, indiferent care dintre soţi şi-a asumat această
obligaţie, precum şi în privinţa celor asumate în privinţa creşterii şi educării copiilor.
În ce priveşte funcţionarea acestui regim, art. 363 C. civ. face referire la folosinţa bunurilor
celuilalt soţ. Astfel, în art. 363 alin. (1) C. civ. se arată că soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt
soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar. Ca excepţii de la această
regulă se face trimitere la prevederile art. 723, art. 726 şi art. 727 C. civ., ce privesc inventarierea
bunurilor la data constituirii uzufructului, constituirea garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor
uzufructuarului, respectiv numirea administratorului în cazul în care uzufructuarul nu poate oferi
garanţie. În privinţa fructelor, art. 363 alin. (2) C. civ. statuează că acestea se datorează de la data
solicitării lor de către soţul îndreptăţit sau, după caz, de la data încetării ori schimbării regimului
matrimonial.
În privinţa bunurilor proprii, în regimul separaţiei de bunuri gestiunea acestora revine exclusiv
soţului proprietar, acesta având dreptul de a administra, folosi şi dispune singur de bunurile sale
proprii. Dacă bunurile constituie proprietatea comună pe cote-părţi, se aplică regulile instituite în
privinţa coproprietăţii. Singurele limite ale independenţei soţilor în cadrul acestui regim
matrimonial sunt reprezentate de prevederile regimului primar imperativ relativ la cheltuielile
căsătoriei şi la actele afectând locuinţa familiei sau a bunurilor care mobilează sau decorează
locuinţa familiei.

Regimul comunităţii convenţionale

Cel de-al doilea regim matrimonial convenţional în privinţa căruia soţii pot opta este regimul
comunităţii convenţionale.
Regimul comunităţii convenţionale poate fi ales de soţi prin încheierea unei convenţii
matrimoniale, fie la încheierea căsătoriei, fie prin modificarea regimului matrimonial în timpul
căsătoriei. Reglementarea legală a regimului comunităţii convenţionale se găseşte în art. 366-368
C. civ. Regulile aplicabile regimului comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile
regimului comunităţii legale, aspect ce reiese din modul de redactare al art. 366 C. civ. Textul
prevede că regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele prezentei
secţiuni – regimul comunităţii convenţionale, n.n. – se derogă, prin convenţia matrimonială, de la
dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Soţii pot opta pentru alegerea unei sau mai multora
dintre clauzele prevăzute de art. 367 C. civ. sau chiar cumularea tuturor. Indiferent de opţiunea
soţilor din sfera de cuprindere a art. 367 C. civ., ei nu pot deroga de la regulile regimului primar
imperativ vizând independenţa soţilor, gestiunea bunurilor, locuinţa familiei şi bunurile care
mobilează sau decorează locuinţa familiei, precum şi cheltuielile căsătoriei.
Art. 367 lit. a) şi b) C. civ. se referă la compoziţia comunităţii în cadrul regimului comunităţii
convenţionale. Potrivit art. 367 lit. a) C. civ., soţii pot include în comunitate, în tot sau în parte,
bunurile dobândite sau datoriile proprii născute înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia
celor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c) C. civ. Nu pot fi incluse în comunitatea extinsă bunurile de uz
personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond
de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.
Textul art. 367 lit. b) C. civ. are în vedere posibilitatea soţilor de restrângere a comunităţii.
Astfel, soţii pot opta pentru restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în
convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul
căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c). Textul art. 351 lit. c) C. civ. se referă
la obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.
 Art. 367 lit. c) C. civ. prevede că, prin convenţie matrimonială, soţii pot opta pentru
obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare şi că, în acest
caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod
abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei.
Dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau a se opune în mod
abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei
de tutelă. Imposibilitatea la care se referă textul art. 367 lit. c) C. civ. poate fi de natură fizică, când,
de exemplu, soţul este în comă, de natură psihică, dacă soţul este alienat sau debil mintal, ori poate
fi de natură socială, când, de exemplu, soţul este dispărut. În situaţia în care, pentru motivele arătate,
se apelează la instanţa de tutelă pentru a încuviinţa actul, iar aceasta îl încuviinţează, nu ne aflăm în
situaţia mandatului judiciar prevăzut de art. 315 C. civ., întrucât actul se încheie singur, de soţul
care a solicitat luarea măsurii.
Potrivit art. 367 lit. d) C. civ., la adoptarea comunităţii convenţionale, soţii pot include în
convenţia matrimonială clauza de preciput. Clauza de preciput este reglementată în art. 333 C. civ..
În esenţă, în temeiul clauzei de preciput soţul supravieţuitor are dreptul de a prelua, fără
contrapartidă şi înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe bunuri comune, deţinute în
devălmăşie sau în coproprietate. În general, prin convenţia matrimonială sunt incluse în clauza de
preciput locuinţa comună a soţilor, un fond de comerţ pe care soţii îl exploatau împreună etc.
În ce priveşte lichidarea comunităţii convenţionale, arătăm că lichidarea se poate face prin
bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară, soluţie rezultând din prevederile art. 320
C. civ. În convenţia matrimonială soţii pot insera modalităţi privind lichidarea comunităţii
convenţionale, potrivit art. 367 lit. e) C. civ.