Întroducere

Codul civil dedică o secţiune proprietăţii comune în devălmăşie: secţiunea a

3-a din capitolul III, tidul III, cartea a doua, art. 366-373. Proprietatea comună în
devălmăşie este reglementată şi în Codul familiei, la art. 19-26.
O a doua formă a dreptului de proprietate comună este dreptul de proprietate
comună în devălmăşie. Astfel, art. 345 alin. (2) din Codul civil dispune:
Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui
proprietar (proprietate pe cote-părţi) sau prin nedelimitatea cotelor-părţi
(proprietate în devălmăşie).
Având în vedere prevederile legislaţiei în vigoare, am putea defini dreptul de
proprietate comună în devălmăşie ca drept ce aparţine concomitent a două sau mai
multe persoane asupra unui bun pe care îl deţin în proprietate, acesta rămânând
nefractionat în materialitatea sa, nefiind determinată nici cota-parte ideală din
dreptul de proprietate.
Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie o
constituie faptul că titularii lui nu cunosc nici întinderea dreptului lor de
proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor, ce aparţin
fiecăruia în parte. Această particularitate a proprietăţii comune în devălmăşie este
prevăzută şi la art. 366.
Devălmăşia, în principiu, ţine de anumite relaţii existente între titulari, în
primul rând de relaţiile de familie. De obicei, o dată cu încetarea relaţiilor ce au
determinat-o, încetează şi proprietatea comună în devălmăşie.
 1.PROPRIETATEA COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE

Dispoziţii generale cu privire la proprietatea comună în devălmăşie

(1) În cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor
persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cote-părţi ideale din bunul
comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
(2) Proprietăţii comune în devălmăşie se aplică în modul corespunzător
dispoziţiile cu privire la proprietatea comună pe cote-părţi dacă prezenta secţiune
nu prevede altfel.
Folosinţa bunului proprietate comună în devălmăşie
Fiecare coproprietar devălmaş are dreptul de a folosi bunul comun potrivit
destinaţiei acestuia, fără a limita dreptul celorlalţi coproprietari dacă în contract nu
este prevăzut altfel.
Actele de conservare şi administrare a bunului proprietate comună în devălmăşie
Oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntul
celorlalţi pentru efectuarea oricăror acte de conservare şi administrare a bunului
proprietate comună în devălmăşie dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie
(1) Fiecare din coproprietarii devălmaşi poate dispune de bunul mobil
proprietate comună în devălmăşie dacă acordul încheiat între ei nu prevede altfel.
(2) Pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în
devălmăşie este necesar acordul scris al tuturor coproprietarilor devălmaşi.
(3) Actul juridic de dispoziţie încheiat de unul dintre coproprietarii devălmaşi
poate fi declarat nul dacă se face dovadă că cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie
despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie, despre faptul că ceilalţi
coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau că nu a fost
cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.
Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie
Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii
devălmaşi se va face proporţional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la
proba contrară, aportul coproprietarilor devălmaşi este prezumat a fi egal.
Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor
(1) Bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în
devălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este
stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri.
(2) Orice bun dobîndit de soţi în timpul căsătoriei se prezumă proprietate
comună în devălmăşie pînă la proba contrară.
Proprietatea personală a fiecăruia dintre soţi
(1) Bunurile care au aparţinut soţilor înainte de încheierea căsătoriei, precum şi
cele dobîndite de ei în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin
moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt proprietatea exclusivă a soţului căruia
i-a aparţinut sau care le-a dobîndit.
(2) Bunurile de folosinţă individuală (îmbrăcăminte, încălţăminte şi altele
asemenea), cu excepţia bijuteriilor şi a altor obiecte de lux, sînt bunuri personale
ale soţului care le foloseşte, chiar dacă sînt dobîndite în timpul căsătoriei din contul
mijloacelor comune ale soţilor.
(3) Bunurile fiecăruia dintre soţi pot fi declarate proprietate a lor comună în
devălmăşie dacă se constată că în timpul căsătoriei s-au făcut din mijloacele lor
comune investiţii care au sporit simţitor valoarea acestor bunuri.
Determinarea părţilor din proprietatea comună în devălmăşie a soţilor în caz de
împărţire a bunurilor
(1) În cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor,
părţile lor se consideră egale.
(2) Bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor pot fi împărţite atît la
divorţ, cît şi în timpul căsătoriei. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
nu afectează regimul juridic al bunurilor care vor fi dobîndite în viitor.

2. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DEVĂLMĂŞIE A SOŢILOR

• indiferent de modul de dobândire a bunul, dacă acesta este obţinut în timpul
căsătoriei va deveni comun
• bunul va deveni comun indif dacă în actul de dobândire a fost trecut un singur
soţ sau ambii soţi
• bunul este comun şi când a fost dobândit prin munca unuia sau ambilor soţi
• Bunul trebuie să fie dobândit în timpul căsătoriei
• Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită
• Soţii administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune
• Codul familiei reglementează o prezumţie de mandat tacit reciproc, conform
căruia la încheierea actelor de către unul dintre soţi se consideră că a avut şi
consimţ celuilalt
• Prezumţia de mandat tacit reciproc operează pe toată durata căsăt şi este
relativă, putând fi răsturnată prin dovada contrarie
• Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, consimţ NU mai poate fi presupus şi trebuie
dovedit
• În cazul revendicării unor bunuri mobile, acţiunea va fi promovată şi numai de
un singur soţ, deoarece se aplică regula mand tacit reciproc
• Când ob acţ în revendicare îl formează un bun imobil, prezumţia menţionată nu
mai acţionează şi acţ va trebui introdusă de ambii soţi
• Un singur soţ NU poate greva cu o servitute un teren care constituie bunul
comun
• În ceea ce priveşte actele pt cauză de moarte, un soţ poate dispune de partea sa
din bunurile comune şi fără consimţ celuilalt soţ
• Prezumţia de mandat tacit reciproc NU se aplică în cazul actelor cu titlu gratuit
între vii
• Actul de înstrăinare sau de grevare a imobilelor încheiate numai de către un soţ
sunt lovite de nulit relativă
• În timpul căsăt, împărţ bunurilor comune poate avea loc numai în următ cazuri:
o La cererea oricăruia dintre soţi, dar numai pt motive temeinice
o La cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi
o În cazul confiscării averii unuia dintre soţi
• În cazul încetării căsăt prin divorţ, împărţ bunurilor poate avea loc prin învoiala
soţilor sau pe cale judiciară
• Prin hot judecăt, inst va hotărî cota fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune
• După desfacerea căsăt, codevălmăşia soţilor persistă până în mom împărţ
bunurilor ce o compun, dar administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor nu se mai pot exercita în cond Codul familiei, ci în cond prevăz de
dreptul comun şi cu acordul ambilor foşti soţi
• Devălmăşia se poate naşte şi din voinţa părţilor
o Exercitarea dr de proprietate se va face potrivit acordului dintre ele

o St de devălmăşie va înceta fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară

• În timpul devălmăşiei, nefiind stabilite cotele părţilor, una din părţi NU va
putea înstrăina bunul, iar creditorii personali ai oricăruia dintre ele NU vor
putea urmări bunurile comune

PRINCIPALELE ASEMĂNĂRI ÎNTRE PROPRIET COMUNĂ PE COTE-

PĂRŢI ŞI PROPRIET COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE
• Sunt modalităţi ale dr de proprietate ce se caracteriz prin existenţa mai multor
titulari ai dr de proprietate
• Titularii dr exercită simultan şi concurent atributele ce alcătuiesc conţinutul
juridic al dreptului lor
• Drepturile proprietarilor se întind asupra întregului bun sau a tuturor bunurilor
ce alcătuiesc obiectele dreptului de proprietate comună
• Încetarea dreptului de proprietate comună are loc prin împărţeală, care se face
după aceleaşi reguli în cazul ambelor forme de coproprietate

PRINCIPALELE DEOSEBIRI ÎNTRE PROPRIET COMUNĂ PE COTE-

PĂRŢI ŞI PROPRIET COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE

Dreptul de propriete comună pe cote-părţi = C-P; Dreptul de proprietate comună în

devălmăşie = D
• C-P proprietarii cunosc întinderea dreptului de proprietate asupra bunului
comun, întindere ce se stabilesc sub forma unei cote-părţi.
o Ei nu cunosc însă partea materială din bun sau din bunurile comune
ce corespund întinderii drepturilor lor de proprietate
• D dreptul de proprietate nefiind împărţit pe cote determinate, proprietarii
nu cunosc nici întinderea dr lor de propriet asupra bunurilor comune şi nici
bunurile în materialitatea lor ce aparţin fiecărui în parte
• C-P sub forma dreptului de proprietate comună pe cote-părţi ca modalitate
a dreptului de proprietate se pot înfăţişa toate formele de proprietate
existente în ţara noastră
• D sub forma dreptului de proprietate comună în devălmăşie se înfăţişează
numai dreptul de proprietate ce aparţine persoanelor fizice căsătorite
• C-P naşterea şi menţinerea raporturilor de proprietate pe cote-părţi este
determinată de interese patrimoniale;
o leg. ce se stabilesc între proprietari sunt fără excepţie determinate de
interese patrimoniale
• D  naşterea şi existenţa raporturilor ce se stabilesc între titularii drepturilor
de proprietate comună în devălmăşie se bazează şi sunt determinate de
relaţiile de natura personală nepatrimoniale ce există între ei
• C-P fiecare proprietar cunoaşte cota sa parte din drept, poate dispune de
dreptul său prin acte cu titlu gratuit sau oneros încheiate cu orice persoană.
o Pentru înstrăinarea sau grevarea cu sarcini reale a cotei sale părţi nu

are nevoie de consimţămîntul celorlalţi proprietari cu care se află în

RJ de proprietate comune
• D codevălmaşii nu cunosc întinderea drepturilor lor de proprietate asupra
bunurilor comune. Dreptul lor nu este individualizat sub formă de cote părţi.
o Ei nu pot dispune, prin acte între vii, de drepturile lor asupra
bunurilor comune
• C-P  fiecare proprietar are dreptul de a se folosi de bunul comun, însă
numai în măsura în care nu aduce atingere folosinţei concomitente a
celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunului comun
o Fiecare proprietar are obligaţia de a contribui la suportarea
cheltuielilor privind măsurile de conservare a bunului proporţional cu
cota sa parte din dr de proprietate
o Acte de administrare şi dispoziţie privitoare la bunul comun nu pot fi

făcute decât cu consimţămîntul unanim al tuturor proprietarilor; un

singur propr se opune actul nu poate fi încheiat
• D proprietarii administrează folosesc şi dispun împreună de bunurile
comune ce alcătuiesc obiectul drepturilor lor, în baza prezumţiei de mandat
tacit reciproc
o Prezumţia de mandat tacit reciproc operează numai în cazul

înstrăinării bunurilor mobile şi în măsura în care cel ce este prezumat

că şi-a dat consimţămîntul nu contestă acest mandat; excepţie fac
bunurile imobile
• C-P împărţirea bunurilor comune are loc în baza cotelor-părţi ce stabilesc
întinderea dreptului fiecărui proprietar din dreptul de proprietate; cotele-părţi
sunt prestabilite
• D în cazul împărţirii bunurilor comune, întinderea dreptului de proprietate
al fiecărui codevălmaş se va stabili prin învoiala acestora sau pe cale
judecătorească
o Împărţirea bunurilor nu se face după cote-părţi prestabilite, cunoscute

anterior procesului de partaj

o Întinderea dreptului de proprietate se stabilesc cu prilejul împărţelii

• C-P cota-parte a fiecărui proprietar poate fi urmărită de creditorii acestuia

o Bunul comun privit în materialitatea sa nu poate fi urmărit de către un
creditor al unui singur coproprietar
 • D bunurile comune ale soţilor pot fi urmărite numai de acei creditori ale
căror dr s-au născut în legătură cu aceste bunuri

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie

O a doua formă a dreptului de proprietate comună este dreptul de proprietate

comună în devălmăşie. Astfel, art. 345 alin. (2) din Codul civil dispune:
Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui
proprietar (proprietate pe cote-părţi) sau prin nedelimitatea cotelor-părţi
(proprietate în devălmăşie).
Codul civil dedică o secţiune proprietăţii comune în devălmăşie: secţiunea a
3-a din capitolul III, tidul III, cartea a doua, art. 366-373. Proprietatea comună în
devălmăşie este reglementată şi în Codul familiei, la art. 19-26.
Noţiunea legală de proprietate comună în devălmăşie se conţine în art. 366
alin. (1) care prevede: In cantul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent
mai multor persoane fără ca vreuna dintre elesă fie titularul unei cote-părţi ideale
din bunul comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
Având în vedere prevederile legislaţiei în vigoare, am putea defini dreptul
de proprietate comună în devălmăşie ca drept ce aparţine concomitent a două
sau mai multe persoane asupra unui bun pe care îl deţin în proprietate, acesta
rămânând nefractionat în materialitatea sa, nefiind determinată nici cota-
parte ideală din dreptul de proprietate.
Se afirmă că proprietatea în devălmăşie ca formă a proprietăţii comune se
distinge prin faptul că aparţine nefractionat tuturor titularilor devălmaşi şi are ca
obiect bunuri comune nefractionate în materialitatea lor. In cazul acestei forme de
proprietate comună, titularii nu au determinată nici o cotă-parte ideală, matematică
în dreptul de proprietate.
Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie o
constituie faptul că titularii lui nu cunosc nici întinderea dreptului lor de
proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor, ce aparţin
fiecăruia în parte. Această particularitate a proprietăţii comune în devălmăşie este
prevăzută şi la art. 366.
Devălmăşia, în principiu, ţine de anumite relaţii existente între titulari, în
primul rând de relaţiile de familie. De obicei, o dată cu încetarea relaţiilor ce au
determinat-o, încetează şi proprietatea comună în devălmăşie.
Examinând cazurile de proprietate în devălmăşie anterioare Codului civil în
vigoare, putem conchide că ea poate apărea numai ca o modalitate a dreptului de
proprietate aparţinând persoanelor fizice. Codul civil admite ca proprietatea
comună în devălmăşie să aibă ca subiecte atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice. Proprietatea în devălmăşie nu se întâlneşte în cazul bunurilor din
domeniul public.
în literatura de specialitate, opiniile privind temeiurile de dobândire a
dreptului de proprietate comună în devălmăşie s-au divizat în două grupe. Unii
autori consideră că devălmăşia poate rezulta din lege şi din convenţia părţilor, că
legea nu exclude şi nici nu interzice posibilitatea dobândirii proprietăţii devălmaşe
în afara raporturilor familiale. Alţii sunt de părerea că dreptul de proprietate în
devălmăşie poate apare numai în temeiul legii şi, prin urmare, al căsătoriei. In
opinia ultimilor, titulari ai dreptului de proprietate comună în devălmăşie pot fi
numai persoanele fizice care au calitatea de soţ şi că acest drept se naşte în temeiul
legii, nu prin convenţie a părţilor.
In ceea ce ne priveşte, menţionăm că, potrivit art. 344 alin. (2), proprietatea
comună, inclusiv cea în devălmăşie, poate să apară în temeiul legii sau al unui act
juridic. Prin urmare, numai în baza acestor prevederi legale se poate spune că
părţile, încheind o convenţie, decid ca bunurile dobândite să le aparţină cu drept de
proprietate comună în devălmăşie. Practica din domeniu nu cunoaşte însă astfel de
convenţii încheiate între persoanele fizice care nu au calitatea de soţ, nu sunt
cunoscute nici cazuri de încheiere a unor astfel de convenţii cu participarea
subiectelor colective de drept civil (persoane juridice). Important este ca, în cazul
dobândirii dreptului de proprietate comună în devălmăşie prin act juridic, în act să
fie indicat expres că proprietatea este în devălmăşie. In caz contrar, este aplicabilă
regula din art. 345 alin. (2), conform căreia, dacă bunul este comun, proprietatea pe
cote-părţi se prezumă până la proba contrară.
In concluzie, avându-se în vedere că, în cazul proprietăţii comune în
devălmăşie, nu este cunoscută nici măcar cota ideală din dreptul de proprietate, se
poate spune că ea poate apărea între persoane foarte apropiate, acestea fiind în
primul rând soţi. La fel, este posibil ca proprietatea comună în devălmăşie să
aparţină şi membrilor gospodăriei ţărăneşti în conformitate cu Legea nr. 1353/2000
privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier).
Acest drept de proprietate este de natură legală. Pentru prima dată în Codul
civil sunt date reglementări referitor la proprietatea comună în devălmăşie a
soţilor, şi anume în art. 371-373. Referindu-se la proprietatea comună în
devălmăşie a soţilor, art. 371 alin. (1) din Codul civil prevede că bunurile
dobândite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie
dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt
regim juridic pentru aceste bunuri. După cum se observă, în cazul bunurilor
dobândite de soţi în timpul căsătoriei, legiuitorul a instituit o regulă conform căreia
ele sunt prezumate proprietate comună în devălmăşie. Regula din art. 371 alin. (1)
este una specială în comparaţie cu cea din art. 345 alin. (2), care este una generală
şi care prevede că, dacă bunul este comun, proprietatea comună pe cote-părţi se
prezumă până la proba contrară.
Reglementări privind proprietatea comună în devălmăşie a soţilor sunt
cuprinse şi în Codul familiei.
Astfel, Codul familiei stabileşte, la art. 19 alin. (1), că bunurile dobândite de
soţi în timpul căsătoriei sunt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie.
Consfinţind această regulă la alin. (1), Codul familiei prevede, la alin. (2), că
regimul legal al bunurilor soţilor acţionează în măsura în care nu este modificat de
contractul matrimonial. Codul familiei reglementează, la art. 27-32, regimul
matrimonial al bunurilor soţilor. Pentru prima dată acest cod a admis posibilitatea
ca soţii să determine regimul juridic al bunurilor dobândite în căsătorie, încheind
un contract matrimonial (art. 27). Contractul matrimonial poate fi încheiat până la
înregistrarea căsătoriei sau în orice moment în timpul căsătoriei. Forma
contractului matrimonial este autentică. Prin contractul matrimonial, soţii
stabilesc un regim al bunurilor dobândite în proprietate în timpul căsătoriei altul
decât cel prevăzut la art. 371 alin. din Codul civil, respectiv art. 19 alin. (1) din
Codul familiei.
Toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt, cu mici excepţii,
proprietatea lor comună în devălmăşie, indiferent de faptul cine a procurat bunul,
din contul cui şi în numele cui sunt înregistrate.
Bunurile care au aparţinut soţilor înainte de încheierea căsătoriei, precum şi
cele dobândite în timpul căsătoriei prin donaţie, prin moştenire sau în alt
mod cu titlu gratuit sunt proprietatea celui căruia i-au aparţinut sau care le-a dobîndit.
Codul Civil prevede , la art. 372 alin. (1) că bunurile Care au aparţinut soţilor înainte de
încheierea căsătoriei, precum şi cele dobândite de ei în timpul căsătoriei în baza
unui contract de donaţie, prin moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt
proprietatea exclusivă a soţului căruia i-au aparţinut sau care le-a dobîndit.
Prin urmare, ca o derogare de la regula instituită la art. 371, în art. 372 sunt
prevăzute categoriile de bunuri ce constituie proprietatea personală a fiecăruia
dintre soţi. O parte din aceste bunuri, deşi dobândite în timpul căsătoriei, sunt
totuşi, prin excepţie, bunuri proprii, caracterul lor de excepţie urmând a fi
dovedit. Bunurile proprietate personală a fiecăruia dintre soţi nu fac parte din
comunitatea de bunuri, fiecare soţ putând dispune liber de ele, fără
consimţământul celuilalt. Categoriile de bunuri care fac obiectul proprietăţii
personale a fiecărui soţ sunt enumerate expres şi exhaustiv la art. 372 alin. (1) şi
(2).
Toate bunurile proprietate personală a fiecăruia din soţi pot fi clasificate
convenţional în următoarele trei grupe: a) bunuri dobândite de soţi înainte de
încheierea căsătoriei; b) bunuri dobândite de soţi în timpul căsătoriei în baza
unui act cu titlu gratuit; c) bunuri de folosinţă individuală.
Bunurile dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei constituie
proprietatea personală a fiecăruia. După regula generală, stipulată la art. 371,
bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor
comună în devălmăşie. Bunurile care au aparţinut soţilor înaintea de încheierea
căsătoriei, nefiind dobândite în timpul căsătoriei, nu fac parte din comunitatea lor
de bunuri. Dacă, anterior, soţii au trăit în concubinaj, bunurile dobândite în această
perioadă sunt ale acelui care le-a achiziţionat, în afară de cazul când la dobândirea
lor au contribuit ambii concubini, fiecare având o cotă-parte în dreptul de
proprietate, a cărei mărime depinde de aportul său.
Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie,
prin moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit sunt proprietatea exclusivă a soţului
care le-a dobândit. Dovada donării bunului către unul dintre soţi se poate face prin
orice mijloc de probă. Darurile de nuntă se consideră bunuri comune dacă nu se va
face d o v a d a f a p t u l u i c ă a u f o s t a d r e s a t e d o a r u n ui a d i nt r e s o ţ i .
Donaţiile făcute între soţi, atât înaintea căsătoriei, cât şi în timpul ei, sunt
bunurile soţului căruia i s-au oferit. In afară de moştenire şi donaţie, se consideră
act cu titlu gratuit şi privatizarea bunurilor în cazul în care a fost făcută cu titlu
gratuit, precum şi dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit şi
asupra comorii.
De asemenea, nu fac parte din proprietatea devălmaşă lucrurile de folosinţă
individuală. Din categoria bunurilor de uz personal fac parte piesele de
îmbrăcăminte, obiectele necesare igienei personale, bunurile afectate exclusiv
păstrării sau îmbunătăţirii sănătăţii (proteză dentară de aur) etc. Aceste lucruri fac
parte din proprietatea acelui soţ care le foloseşte. Bijuteriile şi alte obiecte de lux
procurate în timpul căsătoriei din mijloace comune se consideră bunuri în
devălmăşie, indiferent de faptul cine le foloseşte [art. 372 alin. (2)].
Legea nu stabileşte ce se atribuie categoriei obiectelor de lux. O astfel de
atribuire este imposibilă. La stabilirea caracterului de bun propriu ori comun
obiectelor de lux, de uz personal trebuie să se ia în considerare, pe lângă
destinaţie, valoarea lor raportată la veniturile soţilor şi la nivelul lor de trai. Ceea
ce într-o familie se consideră obiect de lux, în alta nu este ca atare. Totul este
relativ, în dependenţă de starea materială a familiei. In caz de litigiu, problema se
soluţionează în funcţie de starea materială a familiei.
 Codul civil numeşte, la art. 372 alin. (3), condiţiile de declarare a bunurilor
proprii ale fiecărui soţ bunuri proprietate comună în devălmăşie. Astfel de condiţii
sunt cuprinse şi în art. 23 din Codul familiei. Conform lor, bunurile fiecărui soţ
pot fi declarate proprietate a lor comună în devălmăşie dacă se dovedeşte că, în
timpul căsătoriei, din mijloacele comune s-au făcut investiţii care au dus la
creşterea simţitoarea a valorii acestor bunuri (reparaţie capitală, reconstrucţie,
reutilare etc). In caz de litigiu, instanţa judecătorească este competentă să
determine că investiţiile făcute în bunurile proprii din mijloace comune au sporit
simţitor valoarea acestor bunuri.

3. Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie a

soţilor.

Obiectul dreptului de reprezentare al proprietarilor devălmaşi îl constituie

atributele de folosinţă, posesiune şi dispoziţie. Atributul folosinţei, care intră în
conţinutul juridic al dreptului de proprietate comună în devălmăşie, dă
titularilor unui astfel de drept posibilitatea de a utiliza bunul în interes propriu,
dobândind în proprietate fructele bunului. Atributul de folosinţă poate fi exercitat
de orice proprietar devălmaş dacă exercitarea nu limitează dreptul celorlalţi
coproprietari devălmaşi. Această regulă, stipulată expres la art. 367 din Codul
civil, poartă un caracter dispozitiv, dând coproprietarilor devălmaşi posibilitatea
de a stabili şi un alt mod de folosire a bunului comun. De exemplu, prin
încheierea unui act juridic, coproprietarii devălmaşi pot stabili că folosinţa
bunului comun să fie exercitat în exclusivitate de un singur coproprietar
devălmaş.
Ca atribut al dreptului de proprietate, folosinţa are o importanţă deosebită,
asigurând procesul de utilizare a însuşirilor bunului pentru satisfacerea nevoilor
de ordin patrimonial ale proprietarilor devălmaşi. Anume din aceste
considerente, legiuitorul a stipulat, la art. 367, că folosinţa bunului comun
 trebuie să se facă potrivit destinaţiei acestuia.
Dacă, în urma exercitării atributului de folosinţă, bunului comun i s~au
produs degradări ori i s-a schimbat destinaţia, fiecare titular al dreptului de
proprietate comună în devălmăşie poate să ceară reparaţia daunelor cauzate.
Codul civil a reglementat expres posibilitatea încheierii unor acte de
conservare şi administrare a bunului proprietate comună în devălmăşie. Astfel,
la art. 368, se prevede că oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a
avea consimţământul celorlalţi pentru efectuarea oricăror acte de conservare şi
administrare a bunului proprietate comună în devălmăşie dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
Pentru a asigura o folosire mai eficientă a bunurilor comune şi pentru a
înlătura pericolul pieirii bunului comun, titularii dreptului de proprietate
comună în devălmăşie sunt îndreptăţiţi să efectueze acte de conservare cu
scopul de a salva bunul comun de un pericol iminent, în schimbul unor
cheltuieli de importanţă redusă, adică de a menţine bunul în starea actuală. De
aceste acte beneficiază toţi titularii dreptului de proprietate comună în
devălmăşie, de aceea, la art. 368, este instituită regula conform căreia oricare
dintre proprietarii devălmaşi poate efectua acte de conservare. Acordul 176
celorlalţi proprietari devălmaşi la săvârşirea actelor de conservare este
prezumat. Excepţii de la regulă sunt stabilite în lege ori în contractul dintre
proprietarii devălmaşi. Actele de administrare sunt operaţiuni juridice de
exploatare normală a bunurilor, menite să le facă productive, fără a le diminua
sau compromite valoarea printr-o folosire neraţională. La această categorie de
acte administrative pot fi atribuite acte ca: perceperea fructelor şi a veniturilor
aduse de bun; efectuarea de reparaţii; valorificarea unor bunuri perisabile;
gospodărirea şi întrebuinţarea bunurilor pentru satisfacerea nevoilor de trai.
Referitor la exercitarea actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate
comună în devălmăşie, art. 369 face o distincţie după criteriul referinţei lor la
bunuri mobile sau la bunuri imobile. In conformitate cu art. 369 alin. (1), oricine
dintre coproprietarii devălmaşi poate săvârşi acte de dispoziţie în privinţa
bunurilor proprietate comună mobile dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. O
precizare ce se impune constă în faptul că aceste acte de dispoziţie trebuie să fie
făcute cu titlu oneros. Deşi în art. 369 alin. (1) nu se face o atare precizare, natura
juridică a acestor acte impune concluzia caracterului oneros, fiindcă mandatul
prezumat trebuie exercitat în toate cazurile numai în interesele comunităţii de
bunuri ce aparţin coproprietarilor devălmaşi. O asemenea prevedere legală o
întâlnim la art. 21 alin. (3) din Codul familiei, conform căreia actul juridic prin
care se reduce ori se suprimă comunitatea de bunuri a sotilor este declarată nulă de
către instanţa de judecată. In ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit,
ele pot fi făcute de unul dintre coproprietarii devălmaşi doar cu consimţământul
celorlalţi, indiferent de faptul dacă se referă la bunuri mobile sau la bunuri
imobile. Coproprietarii devălmaşi pot stabili de comun acord şi un alt mod de
săvârşire a actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în
devălmăşie. De exemplu, ei pot decide ca toate actele de dispoziţie să fie încheiate
doar cu acordul, verbal sau scris, al tuturor.
Articolul 369 alin. (2) din Codul civil prevede cerinţe speciale pentru actele de
dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie. Pentru ca
aceste acte să fie valabile, se cere acordul scris al tuturor coproprietarilor devălmaşi.
Consimţământul expres la care se referă articolul nominalizat se poale realiza fie
cu participarea personală a tuturor coproprietarilor devălmaşi la încheierea actului
juridic de dispoziţie, fie în baza unui mandat special prin care coproprietarul
devălmaş împuterniceşte un terţ (ori un alt coproprietar) să încheie actul de
dispoziţie, fie prin eliberarea unei recipise care să conforme acordul la săvârşirea
actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie.
Lipsa consimţământului unuia dintre coproprietarii devălmaşi la încheierea
unui act juridic de dispoziţie cu privire la bunurile imobile comune nu poate fi
suplinită nici chiar prin hotărâre judecătorească.
Art. 369 alin. (3) stabileşte consecinţele încheierii actelor de dispoziţie
asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie contrare prevederilor art.
369 alin. (1) şi (2). Problema valabilităţii actelor de dispoziţie asupra
bunurilor proprietate comună în devălmăşie este pusă în dependenţă de faptul
dacă cealaltă parte a actului şda sau trebuia să şde că coproprietarul devălmaş nu
are dreptul să înstrăineze bunul proprietate comună în devălmăşie. Regula cuprinsă
în art, 369 alin. (3) este că, dacă cealaltă parte a actului ştia sau trebuia să ştie că
coproprietarul devălmaş nu are dreptul să înstrăineze bunul proprietate comună în
devălmăşie, atunci actul de dispoziţie încheiat de unul dintre coproprietarii
devălmaşi este lovit de nulitate relativă. Coproprietarul care invocă nulitatea
actului de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie trebuie să
dovedească că cealaltă parte a actului de dispoziţie încheiat de către unul dintre
coproprietari ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de
dispoziţie, despre faptul ca ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii
actului juridic ori că nu a fost cerut acordul la înstrăinarea imobilelor. Până
la proba contrară, se va considera că cel care a încheiat actul de dispoziţie asupra
bunurilor proprietate comună în devălmăşie cu unul dintre coproprietarii devălmaşi
este de bună-credinţă, adică nu ştia şi nici nu putea să ştie că coproprietarul
devălmaş nu era în drept să încheie actul de dispoziţie.
Prin urmare, sancţiunea, prevăzută la art. 369 alin. (3), care trebuie aplicată
actelor de dispoziţie încheiate contrar art. 369 alin.(1) şi (2) este nulitatearelativă,
ce poate fi confirmată de ceilalţi coproprietari: de cei care au limitat dreptul de
dispoziţie încheind în acest sens un acord; care au fost împotriva încheierii actului
de dispoziţie, precum şi de cei cărora nu li s-a cerut acordul la înstrăinarea
imobilelor.

4. Încetarea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor.

Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor încetează o dată cu desfacerea

căsătoriei. Aceasta are ca efect şi împărţirea bunurilor comune. împărţirea
bunurilor comune este posibilă şi în timpul căsătoriei: la cererea unuia dintre soţi;
la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi; în al treilea rând, în cazul
confiscării averii unuia dintre soţi. In timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi,
pot fi împărţite bunurile comune existente la data partajului.
Regula generală ce guvernează împărţirea bunului proprietate comună în
devălmăşie este cuprinsă în art. 370 din Codul civil, care prevede că împărţirea
bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va
face proporţional aportului fiecăruia la dobândirea bunului. Vână la proba
contrară, aportul coproprietarilor devălmaşi este precumat a fi egal.
Bunurile dobândite de soţi după împărţire se consideră bunuri comune dacă soţii
nu au încheiat un contract matrimonial. Cotele soţilor la împărţire se consideră
egale, dacă contractul matrimonial nu prevede altfel [Codul familiei, art. 26, alin.
(1)]. In cazul încetării căsătoriei prin divorţ, împărţirea bunurilor comune poate
avea loc prin învoiala soţilor sau prin judecată. Soţii pot împărţi bunurile comune
sau numai o parte din ele. Pentru aceasta, se stabileşte cota fiecăruia şi se
procedează o împărţirea în fapt a bunurilor.
In cazul în care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune, se va
sesiza instanţa de judecată, fie o dată cu acţiunea de divorţ, fie după desfacerea
căsătoriei prin divorţ. Aşadar, instanţa de judecată stabileşte în parte cotele soţilor,
cotă ce se presupune a fi egale. In unele cazuri însă, instanţa poate să se abată de la
principiul egalităţii între cotele soţilor, având în vedere interesele copiilor minori
sau interesele ce merită atenţie ale unui sot. Astfel, art. 26 alin. (2) din Codul
familiei prevede că instanţa de judecată este în drept să diferenţieze cotele-părţi în
proprietatea în devălmăşie soţilor, ţinând cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau
de interesele copiilor minori.
Acţiunea de împărţire a bunurilor care constituie proprietate comună în
devălmăşie a soţilor este prescriptibilă [Codul familiei, art. 25 alin. (8)].
Decesul unuia dintre soţi are ca efect încetarea proprietăţii comune în
devălmăşie. In acest caz, bunurile soţului decedat trec la moştenitori.
In cazul declarării nulităţii căsătoriei, asupra bunurilor dobândite de la
încheierea căsătoriei până la declararea nulităţii căsătoriei se aplică principiile
proprietăţii comune pe cote-părţi, respectiv prevederile art. 344-365 din Codul civil.
Această concluzie se deduce din art. 44 alin. (2) al Codului familiei, care prevede că
bunurile procurate în comun de către persoanele a căror căsătorie a fost declarată
nulă aparţin acestora cu drept de proprietate în diviziune, iar contractul matrimonial
se consideră nul.
 Încheere
• În cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor
persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cote-părţi ideale din bunul
comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
indiferent de modul de dobândire a bunul, dacă acesta este obţinut în timpul
căsătoriei va deveni comun
• bunul va deveni comun indif dacă în actul de dobândire a fost trecut un singur
soţ sau ambii soţi
• bunul este comun şi când a fost dobândit prin munca unuia sau ambilor soţi
• Bunul trebuie să fie dobândit în timpul căsătoriei
• Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită
• Soţii administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune
• Codul familiei reglementează o prezumţie de mandat tacit reciproc, conform
căruia la încheierea actelor de către unul dintre soţi se consideră că a avut şi
consimţ celuilalt
• Prezumţia de mandat tacit reciproc operează pe toată durata căsăt şi este
relativă, putând fi răsturnată prin dovada contrarie
• Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, consimţ NU mai poate fi presupus şi trebuie
dovedit
• În cazul revendicării unor bunuri mobile, acţiunea va fi promovată şi numai de
un singur soţ, deoarece se aplică regula mand tacit reciproc
• Când ob acţ în revendicare îl formează un bun imobil, prezumţia menţionată nu
mai acţionează şi acţ va trebui introdusă de ambii soţi
• Un singur soţ NU poate greva cu o servitute un teren care constituie bunul
comun
• În ceea ce priveşte actele pt cauză de moarte, un soţ poate dispune de partea sa
din bunurile comune şi fără consimţ celuilalt soţ
• Prezumţia de mandat tacit reciproc NU se aplică în cazul actelor cu titlu gratuit
între vii
• Actul de înstrăinare sau de grevare a imobilelor încheiate numai de către un soţ
sunt lovite de nulit relativă
• În timpul căsăt, împărţ bunurilor comune poate avea loc numai în următ cazuri:
o La cererea oricăruia dintre soţi, dar numai pt motive temeinice
o La cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi
o În cazul confiscării averii unuia dintre soţi
• În cazul încetării căsăt prin divorţ, împărţ bunurilor poate avea loc prin învoiala
soţilor sau pe cale judiciară
• Prin hot judecăt, inst va hotărî cota fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune
• După desfacerea căsăt, codevălmăşia soţilor persistă până în mom împărţ
bunurilor ce o compun, dar administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor nu se mai pot exercita în cond Codul familiei, ci în cond prevăz de
dreptul comun şi cu acordul ambilor foşti soţi
• Devălmăşia se poate naşte şi din voinţa părţilor
o Exercitarea dr de proprietate se va face potrivit acordului dintre ele
o St de devălmăşie va înceta fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară
• În timpul devălmăşiei, nefiind stabilite cotele părţilor, una din părţi NU va
putea înstrăina bunul, iar creditorii personali ai oricăruia dintre ele NU vor
putea urmări bunurile comune
 Bibliografie
1. Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, “Şansa”,
Bucureşti 1993.
2. Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
3. Sergiu Baieş, Drept civil. Drept de proprietate, Chişinău 1995.
4. Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi, Vol.I,
editura Europa nova, Bucureşti 1994.
PLANUL
Întroducere
1.PROPRIETATEA COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE

2. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DEVĂLMĂŞIE A SOŢILOR

3. Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie a

soţilor.
4. Încetarea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor.
Încheere
Bibliografie
 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
FACULTATEA CADASTRU,GEODEZIE ŞI CONSTRUCŢII
CATEDRA DREPT PATRIMONIAL

DAREA DE SEAMĂ

TEMA: Înregistrarea dreptului proprietăţii comună în

devălmăşie

A efectuat
Studentul FCGC
Specialitatea DP-059f/f
Ciumac Veaceslav

A verificat
Conf.univers.
Climov A.
Chişinău 2008