© DSC Corp.

3. Statutul de persoană căsătorită

Încheierea căsătoriei crează un complex de efecte între soţi, dar şi între

aceştia şi terţe persoane. Între soţi efectele sunt, pe de o parte, de natură
personală iar, pe de altă parte, de esenţă patrimonială. Între soţi şi terţi efectele
sunt de natură patrimonială.

A. Efectele în relaţiile dintre soţi

1) Efectele personale
Sunt precumpănitoare şi cele mai semnificative.
a) Numele soţilor
Dacă soţii au luat prin căsătorie un nume comun, ei sunt obligaţi să-l poarte
pe toată durata căsătoriei. E posibilă schimbarea pe cale administrativă a
numelui comun numai de unul dintre soţi, dar schimbarea se va produce numai
cu consimţământul celuilalt soţ.
În cazul adopţiei unuia dintre soţi, presupunând că soţii au nume comun,
numele dobândit prin adopţie nu va fi luat de cel adoptat decât în eventualitatea
desfacerii sau desfiinţării căsătoriei, când soţul în cauză, în loc să revină la
numele avut în momentul căsătoriei îl va dobândi pe cel de adopţie.
b) Obligaţia de sprijin moral
Rezultă din art. 1 şi 2, Codul familiei (sunt dispoziţii de recomandare). Nu
există o sancţiune directă pentru nerespectarea acestei obligaţii.
c) Obligaţia de fidelitate
Nu e prevăzută în mod expres, însă are aplicaţie particulară în materie de
filiaţie. Astfel, copilul născut dintr-o căsătorie are ca tată pe soţul mamei.
Ideea fidelităţii presupune reciprocitate. Nesocotirea acestei obligaţii poate
constitui motiv de divorţ.
d) Obligaţia de coabitare
Astfel se mai denumeşte obligaţia de a locui împreună. Aceasta nu este de
esenţa căsătoriei, ci e o consecinţă importantă a acesteia. Căsătoria presupune
existenţa unei locuinţe comune.
Indirect, această obligaţie rezultă din art. 100, Codul familiei: “Copilul
minor locuieşte la părinţii săi”. De aici reiese că, în mod normal, părinţii au
locuinţă comună. În cazul soţilor cu locuinţe separate căsătoria nu se stinge.
Separaţia îndelungată şi nejustificată a soţilor este motiv temeinic de divorţ.
Soţul care a plecat de bunăvoie sau soţul care a fost izgonit poate solicita
instanţei de judecată obligarea celuilalt să-l reprimească în locuinţa comună.
Această situaţie poate fi soluţionată inclusiv pe calea sumară a ordonanţelor
prezidenţiale.
Dacă unul dintre soţi face imposibil traiul în familie se poate recurge la o
sancţiune de natură contravenţională sau penală, după caz.

1
 © DSC Corp.

E posibilă evacuarea unuia dintre soţi, dacă prin manifestările sale pune în
pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celuilalt soţ sau a celorlalţi
membri ai familiei. Se impune şi o anumită prudenţă, pentru că pot exista şi
cazuri izolate de violenţă.
Evacuarea are loc şi dacă nu e posibilă partajarea locuinţei, dacă nu e posibil
partajul de folosinţă. Evacuarea e posibilă indiferent de natura imobilului
(locuinţă închiriată, comună sau exclusivă a celuilalt soţ). Nu e admisibilă
evacuarea unuia dintre soţi la cererea altor locatari.
e) Obligaţiie conjugale privesc viaţa intimă
Refuzul unuia dintre soţi a vieţii intime poate constitui motiv de divorţ.
Dacă există viol (sau violenţă) între soţi, acesta poate, de asemenea, constitui
motiv de divorţ (violul este o infracţiune calificată sancţionată cu închisoarea –
vezi art. 197, cod penal).
2) Efectele patrimoniale
Sunt mai amănunţit reglementate, dar legislaţia familiei reglementează doar o
parte, care sunt completate prin norme ale dreptului civil român, în măsura
compatibilităţii dintre norma specială a dreptului familiei şi norma de drept civil.
Ex: Vocaţia succesorală apare în dreptul civil dar nu şi în dreptul familiei.
De asemenea, avem şi contractele dintre soţi şi contractele dintre soţi şi
terţe persoane, care sunt contracte civile.
a) Obligaţia de sprijin material
Completează obligaţia de sprijin moral, dar este mult mai concretă. Aceasta
presupune:
- Obligaţia fiecăruia dintre soţi de a contribui potrivit cu mijloacele sale
la susţinerea cheltuielilor căsătoriei. Fiecare soţ e îndreptăţit să obţină prin
instanţa judecătorească obligarea celulalt soţ la contribuirea pentru cheltuielile
gospodăreşti.
- Obligaţia legală de întreţinere. În urma divorţului unul dintre soţi poate fi
obligat la plata unei pensii de întreţinere.
b) Regimul comunităţii de bunuri a soţilor
Ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi, precum
şi între soţi, pe de o parte şi terţi, pe de altă parte.
Legislaţia noastră consacră counitatea de bunuri care are un regim deopotrivă
legal, unic, obligatoriu şi imutabil.
- Legal – Este prevăzut de lege şi nu admite un regim convenţional.
- Unic – Legea nu mai prevede o altă varietate de regim şi nici nu permite
unul convenţional.
- Obligatoriu – Se aplică în mod obligatoriu, atitudinea soţilor neputând
schimba sau înlătura comunitatea de bunuri.
- Imutabil – Pe durata căsătoriei nu este posibilă renunţarea la comunitate
ori modificarea unora din trăsăturile sale.
Instituind comunitatea patrimonială, legiuitorul nu înlătură şi nici nu neagă
patrimoniile proprii ale soţilor. În timpul căsătoriei ei vor putea achiziţiona

2
 © DSC Corp.

bunuri care vor deveni proprii. Între grupa bunurilor comune şi a celor proprii
există interrelaţii. Astfel, uneori bunurile comune pot deveni proprii şi invers.
Este posibilă, în mod excepţional, partajarea în timpul căsătoriei a bunurilor
comune. Bunurile atribuite fiecăruia prin partaj devin, în mod retroactiv (din
momentul dobândirii lor), bunuri proprii. Oricare dintre soţ e îndreptăţit să
doneze comunităţii de bunuri un bun propriu. Vânzarea-cumpărarea între soţi
este interzisă. Donaţiile sunt permise, dar au caracter revocabil.
Art. 30, codul familiei consacră regimul comunităţii de bunuri. Astfel:
- Aln. 1: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de către oricare dintre
soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”.
- Aln. 2: “Orice convenţie contrară este nulă”.
- Aln. 3: “Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”.
În ceea ce priveşte aln. 1 al acestui articol se deduce că legiuitorul are în
vedere doar activul nu şi pasivul (datoriile sunt prezumate). Bunurile comune
sunt şi cele corporale şi cele necorporale. Între proprietatea comună şi
comunitatea de bunuri există o relaţie de la particular la general, de la specie la
gen. Comunitatea de bunuri este inclusă în proprietatea comună.
Comunitatea are două forme: pe cote părţi şi în devălmăşie.
În cazul cotei părţi, întinderea cotelor fiecărui coproprietar este predetermi-
nată şi exprimată într-o cotă-parte ideală, matematică.
În cazul coproprietăţii în devălmăşie, soţii nu au o cotă parte determinată,
părţile lor fiind concomitente şi concurente asupra fiecăruia din bunurile ce intră
în alcătuirea comunităţii.
În primul caz (cote-părţi), bunurile se pot dobândi prin orice mod prin care o
persoană devine titularul unui drept patrimonial (chiar şi bunurile dobândite prin
furt sunt bunuri comune).
În cel de-al doilea caz, dobândirea bunurilor trebuie să se facă între
momentul încheierii căsătoriei şi momentul desfacerii acesteia.
În cazul darurilor de nută operează prezumţia de comunitate, dorinţa donato-
rilor fiind de a gratifica pe ambii soţi.
Bunurile dobândite prin donaţie se prezumă a fi proprii, afară numai dacă
dispunătorul a prevăzut că vor fi comune. Dacă donatorul e părintele unuia
dintre soţi şi obiectul are o valoare specială, bunul va fi considerat propriu, dar
subzistă posibilitatea ca soţul neproprietar să facă dovada gratificării ambilor
soţi.
Şi în timpul separaţiei faptice bunurile achiziţionate de fiecare dintre soţi sunt
comune. Separaţia faptică poate constitui un argument în favoarea stabilirii unei
cote mai mari de contribuţie faţă de unul din soţi în cazul partajului.
În cazul declarării judecătoreşti a morţii, data fixată de această hotărâre
stabileşte şi separaţia bunurilor comune. În cazul infirmării hotărârii judecă-
toreşti declarative de moarte (apariţia persoanei declarate moarte) bunurile
achiziţionate în perioada când cel în cauză a fost prezumat mort se socotesc a fi
tot bunuri comune.

3
 © DSC Corp.

La desfiinţarea căsătoriei (în cazul căsătoriei putative) prezumţia de propri-

etate va opera pe toată durata procesului.
Pentru determinarea calităţii de bun propriu sau comun se are în vedere data
cumpărării. Pentru bunurile cumpărate în rate se are în vedere data încheierii
contractului.
Dobândirea în timpul căsătoriei trebuie să se realizeze fie de unul dintre soţi,
fie de cei doi soţi împreună, fie de ambii soţi şi o terţă persoană. În acest ultim
caz va intra în comunitate doar cota-parte ce revine soţului sau soţilor
contractant/contractanţi.
Art. 30, aln. 2: “Orice convenţie contrară este nulă”.
Convenţiile contrare sunt sancţionate cu nulitate absolută indiferent dacă
aceste convenţii sau realizat între viitorii soţi, înainte de căsătorie, între soţi, în
timpul căsătoriei ori între unul dintre soţi, pe de o parte şi orice altă persoană sau
părinţii unuia dintre soţi, pe de altă parte.
Obiectul convenţiilor contrare
Orice convenţie de restrângere ori de limitare a sferei de cuprindere a
comunităţii de bunuri este nulă.
Se pot încheia în mod valabil convenţiile de majorare a comunităţii pe seama
bunurilor unuia dintre soţi cu condiţia ca prin asemenea convenţie să nu se
aducă atingere drepturilor terţilor. Unul dintre soţi poate dona un bun propriu în
folosul comunităţii, însă aceste donaţii sunt revocabile oricând în timpul vieţii
donatorului.
Contractul de vânzare-cumpărare între soţi este oprit de lege. Şi schimbul
între un bun propriu şi un bun comun e oprit.
Art. 30, aln. 3: “Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”.
Partea care pretinde că aceste bunuri nu sunt proprii trebuie să facă întreaga
probaţiune. Prezumţia operează atât în favoarea soţilor, cât şi în favoarea
creditorilor.
Datoriile (pasivul) sunt considerate proprii celui ce le realizează.
Excepţie:
Există două categorii de datorii pe care legiuitorul le consideră comune:
- Creditorul care face dovada că e creditor comun îşi va putea realiza creanţa
din bunurile comune.
- Creditorul comun nu trebuie să facă dovada dovada calităţii de bun comun a
bunului asupra căruia urmează executarea.
- Pentru ca un bun să fie comun nu trebuie să facă parte din categoria
bunurilor proprii.
B. Bunurile proprii
Art. 31, codul familiei enumeră aceste bunuri. Enumerarea are caracter
limitativ atât pe orizontală (nu vom putea include pe lângă subgrupele
nominalizate de legiuitor şi alte subgrupe), cât şi pe verticală (nu vom putea
adăuga alte categorii de bunuri).

4
 © DSC Corp.

1) Bunurile dobândite anterior căsătorie

Prin căsătorie, bunurile deţinute de fiecare dintre soţi anterior ei nu-şi pierd
caracterul de bunuri proprii. Această situaţie se referă şi la cazul în care dreptul
de proprietate s-a dobândit anterior căsătoriei însă creanţele care revin
proprietarului în legătură cu bunul pe care l-a dobândit sunt acoperite pe seama
comunităţii de bunuri.
Soţul neproprietar care a contribuit la plata bunului va putea cere o cotă mai
mare de contribuţie la achiziţionarea masei comunităţii. Niciodată, într-o astfel
de situaţie, nu se naşte un drept de creanţă.
Potrivit practicii judiciare, nu este exclus ca pe fundalul voinţei comune,
precum şi a contribuţiei comune, un bun propriu dobândit anterior căsătoriei să
se transforme în unul comun devălmaş.
Când transformarea are loc în timpul căsătoriei, bunul propriu al unuia dintre
soţi suferă transformări radicale prin contribuţia comună a celor doi soţi. În
astfel de situaţii instanţele sunt îndemnate să verifice, dacă faţă de natura şi
amploarea modificărilor aduse imobilului nu ne aflăm cumva în prezenţa unui
bun cu totul nou, care poate fi considerat ca fiind dobândit, în întregul său, în
timpul căsătoriei.
2) Bunurile dobândite prin moştenire (legat sau donaţie)
Cu excepţia celor la care dispunătorul n-a prevăzut că ele vor fi comune.
Acestea pot fi dobândite prin moştenire (legală) sau prin liberalităţi (moşte-
nire testamentară – legate, donaţii). Cele dobândite prin moştenire legală vor fi,
întotdeauna, bunuri proprii ale soţului moştenitor. Cele dobândite prin
liberalităţi sunt prezumate a fi proprii, dar celălalt soţ poate răsturna această
prezumţie relativă, dovedind voinţa expresă sau tacită a dispunătorului de a
gratifica pe amândoi soţii.
3) Bunurile de uz personal precum şi cele destinate exercitării profesiei
fiecăruia dintre soţi
Sunt bunuri dobândite în timpul căsătoriei şi nu interesează provenienţa
sumelor cu care s-a făcut achiziţionarea.
a) Bunurile de uz personal
Pentru ca nişte bunuri să fie astfel calificate ne interesează nu atât destinaţia
economică a bunului, cât folosinţa efectivă, exclusivă şi personală de către unul
dintre soţi.
Dacă bunul de uz personal are o valoare deosebită, ea va urma regimul
bunurilor de lux şi va fi considerat propriu al unuia dintre soţi, numai dacă nu
are o valoare disproporţionată în raport cu standardul de viaţă al soţilor.
Ex: bijuterii, blănuri
b) Bunurile de uz profesional
Servesc exercitării meseriei unuia dintre soţi. Dacă bunul are o valoare
deosebită, raportăm această valoare la nivelul de trai al soţilor.
Bunul este propriu dacă în momentul dobândirii, soţul exercită o profesie
care face necesară întrebuinţarea acestui bun. Abandonarea profesiei nu are

5
 © DSC Corp.

efecte asupra calităţii de bun propriu. Dacă amândoi soţi au aceeaşi profesie,
bunul este comun în cote-părţi.
4) Premiile şi recompensele, manuscrisele ştiinţifice, literare, schiţele
proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte
asemenea bunuri
a) Premiile şi recompensele
Sunt proprii dacă nu sunt derivate din contractul de muncă al soţului şi dacă
se înfăţişează ca venituri neaşteptate, care recompensează efortul deosebit al
unuia dintre soţi.
b) Manuscrisele, schiţele, proiectele
Dreptul de proprietate asupra originalului care încorporează inteligenţa
creatoare a unuia dintre soţi e propriu soţului creator. Drepturile patrimoniale
derivând din valorificarea unor creaţii intelectuale nu sunt proprii.
5) Indemnizaţiile de asigurare, precum şi despăgubirile primite pentru
pagubele pricinuite persoanei unuia dintre soţi
Indiferent cine şi din ce surse le-a primit, despăgubirile constituie bun
propriu al soţului vătămat. Aceasta se referă la paguba pricinuită persoanei, nu şi
bunurilor acestora.
6) Valoarea care reprezintă bunul propriu sau bunuri în care a trecut
această valoare
E o aplicaţie a subrogaţiei reale cu titlu universal. Bunurile din patrimoniul
propriu îşi conservă această calitate, astfel că înstrăinările succesive ale unui bun
sau a unor bunuri să nu afecteze patrimoniul propriu. Esenţial este ca între bunul
înstrăinat, ieşit din patrimoniu şi cel intrat să existe o anumită legătură periodică.
Suborgaţia poate produce şi efecte parţiale. Cele două patrimonii (propriu şi
comun) nu sunt delimitate într-o manieră rigidă.

C. Dovada bunurilor proprii

Art. 5, Decretul nr. 32/1954 afirmă că în raporturile dintre soţi, dovada
calităţii de bunuri proprii se face prin orice mijloc de probă.
Chiar şi în relaţiile dintre soţi, dovada actelor juridice solemne nu se poate
face decât prin forma cerută de lege ad validitatem. Cât priveşte actele juridice
în cazul cărora forma cerută ad probationem se derogă de la dreptul comun
(putem recurge la orice mijloc de probă). Proba urmează regulile dreptului
comun.

D. Natura juridică a veniturilor din salariu

Nu pot fi considerate bunuri proprii. Sunt bunuri comune. Salariul e bun
propriu prin afectaţiune (sub forma dreptului de creanţă). Nici după ce acesta s-a
încasat nu devine pur şi simplu comun. Ne interesează doar destinaţia pe care o
are acesta.
Instanţele de judecată consideră salariul ca fiind bun comun. Pensiile şi
dreptul de ajutor sunt considerate tot bunuri comune. Economiile păstrate la

6
 © DSC Corp.

unităţi bancare, dacă sunt făcute pe baza salariilor sunt comune la fel ca şi
dobânzile.
Sumele depuse pe numele copiilor (mai ales dacă sunt minori) vor fi
considerate bunuri proprii ale descendenţilor, însă, dacă există contestaţii
instanţa trebuie să verifice dacă, într-adevăr părinţii au urmărit sau nu gratifica-
rea copilului.
Dobânzile aferente sumelor proprii ale fiecărui soţ sunt comune.