Sunteți pe pagina 1din 4

Evolutia sistemului bancar românesc

În cadrul acestui articol autorii au pus accentul pe a evidenția rolul sistemului bancar, evoluția
acestuia prezentând și unele date sintetizate pentru a arăta sistemul bancar românesc. Astfel, într-o
serie de date din anul 1930 până în anul 1939 se relevă modul în care a crescut numărul băncilor anii în
care 1929-1933 datorită crizei acest număr s-a diminuat, ș.a.m.d., ajungând la sistemul bancar românesc
din perioada comunistă și al modului în care băncile s-au consolidat prin sporirea activelor, creșterea
controlului asupra sistemului bancar de către banca centrală a țării, Banca Națională. După trecerea
economiei României la economia de piață se întreprinde o analiză relevând modul în care au apărut o
serie de bănci, atestându-se faptul că în mod continuu au crescut activele băncii cât și pasivele așa încât
banca centrală s-a consolidat și a devenit un factor decisiv în ceea ce privește evoluția și implementarea
principiilor și funcțiilor pe care le are piața bancară.

Problema creditului a apărut în România mult mai târziu decât în Europa de Vest și Centrală.
Desigur, și consolidarea statului român s-a făcut în condiții particulare ținând seama de existența
provinciilor care, deși erau populate de aceeași etnie daco-romană, aveau obiective, percepte și forme
de organizare diferite. La formarea statului român pentru prima dată, la 24 ianuarie 1859, piața pe care
am putea-o numi ”de credit” din România, era dominată de cămătari care foloseau dobânzi uluitoare, de
20-30%, pentru sumele pe care le împrumutau.

Evoluția instituțiilor bancare în legislația occidentală a fost consolidată pentru prima dată de
Alexandru Ioan Cuza care, în planul său de reforme, a introdus și necesitatea formării uni sistem bancar
autohton care să deservească unitățile economice din Moldova și Țara Românească (Valahia). În acest
mod, după 1859 apar bănci, centre economice importante la București, Brăila, Galați, numai că în modul
lor fi rav, acestea au falimentat, iar cei care au fost așa-zișii bancheri inițiatori au dispărut cu sumele
încasate pe profit.

Până în anul 1914, când s-a declanșat primul război mondial, sistemul bancar românesc
funcționat dar, după 1920 până în 1939, deși apar bănci specializate de credit industrial, economia
României din acel timp a fost lovită de infl ația postbelică. În intervalul 1920-1929, se dublează numărul
creditelor, numărul băncilor, activul bilanțier sporește foarte mult determinând și extinderea producției
sociale.

Un alt interval interesant este 1930-1939, perioadă în care, cu excepția unor instituții bancare
de stat, cu susținere de stat, cum sunt Banca Națională a României, CEC-ul și altele, au loc restrângeri ale
sistemului bancar, un număr de bănci neviabile au fost sortite falimentului. Astfel, de la 1097 de unități
bancare numărul scade la 491 unități bancare într-un interval de doar 10 ani. Scade activul bancar cu
circa 40%, iar operațiunile de credit se diminuează deoarece băncile, afl ate în imposibilitate de a spori și
de a avea profi tabilitate ridicată, măresc dobânzile determinându-i pe cei interesați în sistemul de
creditare să renunțe la această sursă.

Urmează criza bancară, care s-a declanșat în 1929, pe fondul crizei economice generale. Aceasta
a avut ca efect șubrezirea sistemului bancar, care a intrat în instabilitate, a determinat speculații
monetare și în comerțul cu bunuri.
A urmat o perioadă de încercare a însănătoșirii sistemului de credit, care s-a bazat pe intrarea în
vigoare în anul 1934 a Legii pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă. În aprilie 1935 se
promulgă noua lege, pentru înlesnirea și refacerea creditului. Aceste două legi au stat la baza
reorganizării sistemului bancar, care a condus la etatizarea Băncii Naționale a României în anul 1946.

Legea din 1934 a fost și momentul în care s-a creat organul de aplicare a legislației în domeniu,
prin constituirea Consiliului Superior Bancar. Acesta supraveghea aplicarea dispozițiilor bancare și
controla această activitate. Orice bancă putea funcționa numai prin autorizare, de această dată
asigurată de Consiliului Superior Bancar. Autoritatea acestui consiliu național era importantă deoarece
avea și posibilitatea de a sancționa unele bănci pentru abaterile pe care le-ar fi putut comite în aplicarea
regulilor bancare. Consiliul Superior Bancar avea capacitatea de a merge până la desfi ințarea băncilor
respective. Consiliului Superior Bancar funcționa pe lângă Banca Națională a României și, în felul acesta,
se realiza o coabitare bună între activitatea băncii centrale a României și sistemul băncilor românești
care erau supuse controlului Consiliului Superior Bancar. Băncile trebuiau să aibă un capital, să aibă
lichidități și să aibă tot ceea ce trebuie pentru a putea asigura garanția bunei.

În baza legislației care fundamenta înfi ințarea Consiliului Superior Bancar s-a prevăzut înfi
ințarea a trei grupe de bănci, după mărime, astfel: bănci mici, cu capital de până la 10 milioane lei-aur;
bănci mijlocii cu capital de la 10 până la 100 milioane lei-aur; bănci mari cu capital de peste 100 milioane
lei-aur.

Consiliului Superior Bancar urmărea selectarea și reducerea numărului băncilor care erau mult
mai numeroase decât necesarul de activitate de creditare pe care îl resimțea economia.

Criza bancară a infl uențat capacitatea băncilor comerciale, determinând un raport de echilibru
care să se creeze între nivelul producției realizat în România și oferta de credite și celelalte sisteme care
au existat.

În perioada celui de al 2-lea război mondial (1939-1945) și următorii 3 ani (1945-1948) s-a
realizat o comprimare a creditului ca urmare a unei infl ații galopante, care a determinat diminuarea
capacității sistemului bancar în contextul unei economii subdezvoltate și afectată de consecințele
războiului.

Putem preciza că sistemul bancar a avut o participare constant bună la formarea Produsului
Național (indicator calculat în acea perioadă), dar, ulterior, s-a realizat o consolidare a acestuia.

În perioada dintre 1948 și 1989, sistemul bancar românesc a fost etatizat, supus controlului
Băncii Naționale a României și sintetizat la nivel național într-un număr redus de bănci (Banca de
Investiții, Banca Agricolă, Banca Română de Comerț Exterior, CEC-ul), toate având însă structură
teritorială diferită iar unele ajungând a fi reprezentate până în cele mai mici localități. Astfel, CEC-ul avea
o multitudine de fi liale, mergând până la ultima unitate din cea mai mică localitate.
În sistemul planificat, prin Banca de Investiții se acordau alocările de stat pentru investiții, prin
Banca Agricolă se dispunea distribuirea sumelor din Produsul Social Total / Venit Național (alt indicator
calculat în perioada economiei centralizate) în locurile și în localitățile unde se impunea.

Exista posibilitatea conturilor individuale la Banca Română de Comerț Exterior și fi lialele


acesteia din întreaga țară, iar economiile în lei la CEC, cea mai răspândită și cunoscută entitate bancară
în această perioadă centralizată.

În economia modernă asigurarea capitalurilor și a celorlalte instrumente fi nanciar-bancare a


devenit o practică necesară. S-a dezvoltat sistemul de gajuri, ipotecă, bunuri și multe altele care au avut
un rol însemnat în stabilirea sistemului respectiv.

În perioada de după 1990


În perioada de după 1990 sistemul bancar a intrat într-un proces profund de consolidare. Astfel,
s-a trecut la un sistem bancar în care Banca Națională și-a reluat toate responsabilitățile de bancă
centrală și în acest sens, activitățile comerciale au fost transferate Băncii Comerciale Române nouînfi
ințată.

În anul 2004 s-a promulgat Legea 312 privind statutul Băncii Naționale a României. În această
lege se prevedea faptul că BNR asigură: elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de
schimb, autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și
modernizarea bunei funcționări a sistemului de plăți, asigurarea stabilității fi nanciare, emiterea
bancnotelor și monedelor ca mijloc legal de plată pe teritoriul României, stabilitatea regimului valutar și
supravegherea respectării acestuia și administrarea rezervelor internaționale ale României.

În felul acesta banca și-a consolidat un rol deosebit constituind astfel pilonul în baza căruia de la
4 bănci care existau în 1989 s-a ajuns la 45 de bănci în 1998 iar după evenimentele care au avut loc, cu
falimentarea unor bănci insufi cient consolidate, sistemul bancar s-a așezat la un număr de 38 de bănci
2006.

Sistemul bancar românesc din această perioadă a avut o mare problemă, în sensul că aparatul
tehnic constând din funcționari bancari cu experiență deosebită în sistemul care exista, efectele au fost
uneori nefaste deoarece nu exista posibilitatea consolidării unei activități bancare consistente.

În perioada 1999-2003, 9 bănci au părăsit sistemul bancar. În 1999 se retrage autorizația Băncii
Albina, iar BANCOREX a fost preluată de Banca Comercială și s-a declanșat procedura de faliment a
Băncii Albina. În anul 2000 s-a retras autorizația băncilor Columna, BANCOOP și a Băncii Internaționale a
Religiilor și s-a declanșat procedura de faliment pentru BANKOOP și Credit Bank. 2002 este anul în care
s-a retras autorizația Băncii Române de Scont, a Băncii de Investiții și Dezvoltare, a Băncii Turco-Române
și s-a declanșat procedura de faliment a Băncii Internaționale a Religiilor, a Băncii Române de Scont și a
Băncii Turco-Române. În 2003 s-a declanșat procedura de faliment a Băncii Columna.
Sistemul bancar la aderarea României la Uniunea Europeană era consolidat și dispunea de valori
ridicate capitalizate, având o structură a activelor și pasivelor destul de bine pusă la punct.

În perioada de după 2006 până în prezent s-a dezvoltat emiterea de obligațiuni în lei pe piața
internă, s-au majorat emisiunile, s-a trecut la participarea de emisiuni pe piața internațională de capital,
BRD fi ind prima care a fost în această situație.

Dobânzile practicate pe piață trebuie interpretate în trei direcții. Dobânda deponenților, care
constituie credit – sursă atrasă; aceasta a avut o oscilație ajungându-se în ultimul timp la o situație care
nu este tocmai grozavă. De asemenea, este vorba de dobânzile la credite și depunerile deponenților la
băncile comerciale. Sistemul bancar este destul de defi citar în sensul că există o diferență între
dobânzile la creditele luate în lei pe piața românească față de dobânda la creditele luate de pe piața
externă

La fi nele anului 2006, băncile comerciale au ajuns să aibă un număr de 4401 unități teritoriale.
CEC-ul continuă să aibă cea mai extinsă rețea bancară – 1391 unități. Ponderea CEC în rețeaua bancară
națională în 2006 era de 31,6%. De asemenea, Banca Comercială Carpatica s-a consolidat, ca și Banca
Transilvania și alte bănci care au apărut între timp.

Gradul de concentrare în sistemul bancar a continuat să crească, menținându-se totuși în zona


de jos a concentrării pe care o solicită evoluția în această perioadă. Indicatorul ”Herfi ndal Hirschman
(HH), utilizat pentru aprecierea gradului de concentrare arăta că în România acesta continuă să crească.
Acest fapt se datorează îmbunătățirii poziției primelor 2 bănci din sistemul național, respectiv BCR și
BRD care și-au consolidat poziția de piață la 26,2%, respectiv 16,3%.