Istoriografia postbelică[modificare 

| modificare sursă]
După Al Doilea Război Mondial apar mari schimbări pe plan istoriografic. Discursul istoric despre
statul-națiune este decredibilizat, discursul istoric europo-centrist a fost părăsit, tema rolului
civilizator al omului alb dispărând odată cu dezvăluirea ororilor nazismului. După 1945 are loc
decolonizarea, iar Europa este divizată între sferele SUA și URSS. Școala istoriografică a lui Lucien
Febvre avea un rol dominant în privința dezvoltării științelor sociale. Liderul școlii devine Fernand
Braudel. Progresul științelor sociale a favorizat alte orientări, dezvoltându-se demografia, statistica,
economia, anchetele sociale, sociologia, antropologia și psihanaliza.
Fernand Braudel (1902-1985) a fost cel mai mare istoric francez din perioada postbelică. Era
fascinat de Mediterana, declarând că "fără îndoială că era din nord". Până în 1930 a fost profesor de
istorie la un liceu din Algeria Franceză, iar între 1930-1935 a fost profesor la mai multe licee din
Paris. În 1935-1937 a participat la o misiune franceză de învățământ în Brazilia. A făcut parte dintre
fondatorii Universității din Sao Paulo. În 1937 a devenit director în cadrul Ecole pratique des hautes
etudes. În 1938 a fost mobilizat în armata franceză. În captivitatea germană a redactat o parte din
teza sa de doctorat Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Lucrarea apare în
1948. Inițial, era o lucrare de politică mediteraneană a lui Filip al II-lea. La sugestia lui Febvre, care o
coordona, accentul este mutat de la istorie politică către rolul mării în istorie.
Între 1946-1968 a condus revista "Annales". Între 1956-1972 a fost director la Ecole pratique des
hautes etudes. În 1949-1972 a fost profesor la College de France și a devenit membru al Academiei
Franceze. În 1979 îi apare lucrarea Civilizația materială, economie și capitalism. Secolele XV-XVIII.
Mai apar Schimburile cotidianului, Jocurile schimbului și Timpul lumii. A realizat emisiuni TV,
răspândind ideile sale despre istorie. A pus accent pe geografie și economie, fiind propus pentru
premiul Nobel pentru economie. Braudel folosește geografia ca pe o știință a spațiului unei societăți,
înțelegând importanța geografiei pentru a aduce în discuție influența spațiului asupra perioadelor de
război și pace, asupra comerțului, importanța drumurilor comerciale, bolile generate de climă. A
schimbat perspectiva asupra timpului istoric, refuzând și denunțând "istoria evenimențială" sau
"istoria-bătălie" în favoarea unei istorii profunde, întinse pe o durată mare de timp, înțeleasă în raport
cu geo-istoria.
A definit economia-univers prin trei pași: definirea spațială, orașul cu vocație universală, precum și
tipurile de economii (economie bogată de centru și economii sărace și periferice). Inegalitățile de
dezvoltare economică asigură prosperitatea ansamblului economiei-univers. Conceptul de
economie-univers arată interdependența dintre geografie și economie în privința scrierii istoriei.
Discursul istoric s-a bazat pe înțelegerea economiei, iar economia-univers era definită geografic, ca
un sistem unitar, funcțional, articulat.
Braudel a numit modul de funcționare a economiei-univers ca un sistem arterial care distribuie
sângele în corpul viu. A subliniat diferențele dintre viziunea sa și schema marxistă, bazată pe
succesiunea modurilor de producție. În economiile-univers, modurile de producție sunt prezente
simultan.
Timpul lumii este, astfel, lucrarea care analizează economia-univers istoric, căutând să indice
apariția capitalismului în cadrul economiei-univers europene, arătând că economia-univers
europeană a avut mai multe piețe-univers ce sunt premergătoare orașelor-univers. Cea mai
importantă piață-univers, care tinde spre statutul de oraș-univers, este considerat Bruges. După
1200, orașul a devenit centrul comercial al bogățiilor nordului, fiind inventată bursă. Bruges nu este
un oraș-univers pentru că după cruciade, orașele italiene au prosperat în cadrul comerțului levantin.
Între comerțul Nordului, condus de la Bruges, și comerțul levantin, animat de cruciade și de orașele
italiene, au prosperat târgurile de la Champagne, care nu lucrau pentru Franța încă ne-centralizată.
În secolul XIV Veneția a devenit orașul univers al economiei europene. Comerțul mediteranean îi
aduce o imensă bogăție, bugetul ei fiind la fel de mare ca și cel al Franței, deși populația era de 10
ori mai mică. În secolul XV, Portugalia a făcut marile descoperiri geografice. Însă nu Lisabona va fi
orașul-univers, ci Anvers, bine plasat geografic, lângă piețele nordice. Războaiele din secolul XVI au
pus în pericol Anversul, care va decădea ca urmare a schimbării economiei europene și datorită
fluxurilor de argint aduse din America, ce iau locul schimburilor bazate pe mirodeniile portughezilor.
Următorul oraș-univers a devenit Geneva care a preluat controlul economiei europene prin
intermediul băncilor și nu al comerțului. Cantitățile imense de argint aduse de Spania din America au
reclamat servicii bancare de calitate. Băncile genoveze aveau toate inovațiile care au modernizat
sistemul bancar. Odată cu epuizarea argintului spaniol, economia s-a schimbat. Amsterdam a
devenit noul oraș-univers marcând un nou avânt al Nordului asupra sudului mediteranean. În secolul
XVIII va ceda locul Londrei ca oraș-univers al economiei europene. Braudel a arătat că Franța nu
poate avea un oraș-univers, fiind o țară prea mare ca să poată avea acest rol. El nu a mizat pe
spiritul sau mentalitatea capitalismului spre deosebire de Weber. A văzut capitalismul ca rezultat al
comerțului maritim și al bancherilor, legând apariția capitalismului de piețe, de antrepozite, de
comer.ț, de bursele care multiplică speculațiile și ușurează tranzacțiile și care le fac publice.
Braudel vede apariția capitalismului ca fiind lentă, grea, difuză, pe durata a patru secole, prin
balansul de bogăție Nord-Sud, stabilindu-se împreună cu bogăția, definitiv în Nord, la Amsterdam și
la Londra. Braudel alocă un rol important monedei și raporturilor aur/argint și a supremației
monedelor. Schimbarea calitativă se face după cea cantitativă: răspândirea globală a producției de
masă, extinderea muncii salariate, dezvoltarea mijloacelor de producție. Capitalismul ia naștere în
sfera circulației capitalului, comerțul schimbului.
Georges Duby (1919-1996) a fost specializat în istoria medievală a Franței, reprezentant al Școlii de
la Annales, profesor la universitățile din Lyon, Besancon, Aix-en-Provence, la College de France și
membru al academiei franceze. A scris Orientările cercetărilor istorice în Franța, reținând atenția
limbajului și paradigma istoriografică specifică istoriei: durata lungă, punând în evidență legăturile
istoriei cu geografia, apărând istoria regională. Îmbină istoria cu antropologia și utilizează metode
matematice în cadrul istoriei economice și demografiei istorice. Folosește metode statistice, grafice
pentru analiza evoluțiilor economice și demografice. Se orientează mai mult după urmele existenței
umane decât după capodopere, îmbinând istoria cu arheologia. Arheologia sugerează o viață mai
bună în lumea rurală medievală decât se credea pe baza izvoarelor scrise. Apar concepte ca: Istoria
imaginarului, Istoria mentalităților. Este publicat "Duminica de la Bouvines", ce presupunea
sociologia războiului medieval, istoria sensibilității politice prin măsurarea ecolului a evenimentelor.
Au mai apărut lucrări ca: Anul 1000; Vremea Catedralelor; Cele trei ordine; Imaginarul feudalismului,
Cavalerul, Femeia și Preotul; Căsătoria în Franța medievală, Istoria vieții private și Istoria Franței
rurale. "Noua istorie" a fost un curent condus de Pierre Nora și Jacques Le Goff, punând accent pe
istoria mentalităților, a reprezentărilor colective, a structurilor mentale ale societății. Discursul
istoriografic se bazează pe principiul duratei lungi.
Jacques Le Goff, ca medievist francez, a fost influențat de Marc Bloch. A fost director la Ecole des
hautes etudes en science sociale. A explorat antropologia istorică, inspirat după modelul Regii
Taumaturgi, autor al mai multor lucrări, printre care: Intelectualii în Evul Mediu, Pentru un alt ev
mediu, Noua Istorie, Nașterea Purgatoriului, Imaginarul Medieval, Pungă și Viață, Sec. XIII: apogeul
creștinismului, Omul medieval, Sf. Ludovic. A avut ca teme de cercetare: negustorii, bancherii,
universitarii, intelectualii, comunitățile mici și aspecte ale credințelor religioase. În Pentru alt Ev
Mediu a studiat permanențele, istoria culturii, mentalitățile, arătând importanța societăților fără istorie
clasică, fără documente, fiind adept al duratei lungi. Consideră că istoria nu cuprinde doar
documente, fiind nevoie de idei și de imaginație și pledează pentru utilizarea etnografiei, a
folclorului, pentru utilizarea textelor literare.
Pierre Nora - istoric francez, academician, fondator al revistei Le Debat în 1980, a scris Locurile
memoriei, Republica, Națiunea, Franța.
Emmanuel Le Roy Ladurie a scris Țăranii din Languedoc, Istoria climatului după anul
1000, Teritoriul istoricului, Montaillou, sat occitan de la 1294 și 1324 și Istoria Franței urbane.
În Mountaillou descrie satul în perioada ereziei catare, și s-a bazat pe înregistrările tribunalului
Inchiziției. Cartea cuprinde viața cotidiană medievală, iar figura centrală este preotul Pierre Clergue.
Pierre Chaunu - istoric specializat în istoria Atlanticului, în istoria Europei și istoria revoluției
franceze, a fondat Centrul de cercetări în istoria cantitativă la Caen și a scris Sevilla și
Atlanticul, Filipinele și Pacificul Iberic, Civilizația Europei clasice, Civilizația Europei luminilor, Spania
lui Carol Quintul, Americile, Istoria cantitativă, Istoria Socială.
Francois Furet, academician și istoric, a scris Revoluția Franceză, Atelierul Istoriei, Dicționarul critic
al Revoluției franceze, Trecutul unei iluzii, Eseu asupra ideii comuniste în secolul XX și Fascism și
Comunism. În Trecutul unei iluzii, descrie fascinația exercitată de ideea de comunism, semnificația
capitală a revoluției bolșevice.
Phillipe Aries s-a ocupat de istoria mentalităților și a publicat Copilăria și viața familială sub vechiul
regim, Omul în fața morții, Imaginea omului în fața morții și Istoria vieții private.
Raoul Girardet a scris Naționalismul francez, Mituri și mitologii politice, Naționalisme și
națiuni, Istoria nebuniei în epoca clasică, A supraveghea și a pedepsi și Istoria sexualității.
Jean Delumeau s-a specializat pe perioada Renașterii, scriind Viața economică și socială la Roma
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Civilizația Renașterii, Frica în Occident și O istorie a
Paradisului.
În Italia aniilor 1970, s-a lansat "Microistoria", curent istoriografic ce abandonează studiul maselor și
al claselor sociale pentru a face loc istoriei individului, fiind îmbinată cu științele sociale și
antropologia.
Carlo Ginzburg a fost profesor la Universitatea din Bologna și la Universitatea din California. A scris,
în 1980, Brânza și Viermii, în care descrie universul unui morar friulan în secolul XVI. Publică
articolul "Micro-istoria" în revista "Le Debat" în 1981.
Michel Vovelle a scris Atitudinea în fața morții după clauzele testamentare, Pietatea barocă și
decreștinarea în Provence în secolul XVIII, Moartea în Occident de la 1300 în zilele
noastre, Mentalitatea revoluționară și Imaginile Revoluției Franceze.
Edward Palmer Thompson a fost istoric britanic și a scris Formarea clasei muncitoare în Anglia,
susținând asocierea istoriei sociale cu economia, științele sociale, psihologia colectivă și individuală,
critică literară.
Peter Laslett a fondat grupul de la Cambridge de studiu al demografiei istorice, în 1962, și a
scris Lumea pe care am pierdut-o: Anglia înainte de epoca industrială.
Paul Thomspon a fost editor al revistei "Oral History".
Paul Slack a fost istoric al mediului urban specializat în istoria Angliei, scriind Impactul ciumei în
Anglia în epoca Tudorilor și Stuarților.
În SUA, Richard Hofstadter s-a preocupat de istoria socială. Istoria economică apare, inițial, în
facultățile de economie. S-a bazat pe modele matematice sotisficate, studiind date statistice pentru
identificarea factorilor creșterii economice. La sfârșitul anilor '60 au apărut lucrări ce tratau rolul
sclavagismului în economia americană din sudul SUA. Precursorii noii istorii economice, Robert
Fogel și Douglass North au primit Premiul Nobel pentru Economie. Albert Fishlow a scris Căile
ferate americane și transformarea economiei antebelice, iar Robert Fogel a scris Căile ferate și
creșterea economiei americane: studii de istorie econometrică. Noua istorie economică s-a denumit
"econometrică istorică".