Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SUCCESIUNI
NOTE DE CURS
Introducere
Precizare prealabilă:
Potrivit art. 953 Cod civ., „Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă”. Pe lângă
accepţiunea de transmisiune succesorală, moştenirea o are şi pe cea de
patrimoniu transmis (prin urmare patrimoniul care constituie însuşi obiectul
acestei transmisiuni).
Moştenirea, constând în însuşi patrimoniul ce a aparţinut unei persoane
fizice decedate, are şi activ (drepturile cu conţinut economic ale defunctului) şi
pasiv (obligaţiile evaluabile în bani ale acestuia). Moştenirea, altfel spus, în sens
de lăsământ succesoral, este o universalitate juridică.
Deoarece cel decedat nu mai are calitatea de subiect de drept şi pentru că nu
poate exista patrimoniu fără titular, universalitatea juridică, dacă până la moartea
celui care lasă moştenirea, constituia patrimoniul acestuia, se transmite la data
decesului, prin simplul fapt al morţii, către moştenitorii săi.
Moştenirea, legală şi cea testamentară sunt moduri de dobândire a
dreptului de proprietate (art. 557 alin.(1) Cod civ.).
Dreptul de moştenire este reglementat în Cartea a IV-a a Codului Civil intitulată
„Despre moştenire şi liberalităţi”.
Transmisiunea moştenirii operează dinspre cel care o lasă numit de cujus (din
formula dreptului roman ,,is de cuius succesionis agitur – cel despre a cărui
moştenire este vorba) către moştenitorii sau succesorii săi. În cazul moştenirii
testamentare, de cujus se numeşte şi testator iar moştenitorii se numesc şi
legatari.
Daca cel care lasă moştenirea (de cujus) poate fi exclusiv o persoană fizică
(moartea determină încetarea capacităţii civile, a calităţii de subiect de drept
numai în privinţa acestor persoane), moştenitorii pot fi şi persoane juridice
(îndeoseb moştenitorii testamentari iar prin excepţie moştenitorii legali posibili
titulari ai unei succesiuni vacante – statul, sau, după unele distincţii pe care
Codul civil le face, comuna, oraşul sau municipiul). Pentru a cuprinde şi pe
potenţialii moştenitori persoane juridice, definiţia moştenirii dată de art. 953 Cod
civ, vorbeşte de persoane în fiinţă, nu în viaţă.
De precizat că de cujus nu poate fi niciodată o persoană juridică, transmisiunea
patrimoniului acestei categorii de subiecte de drept urmând alt regim juridic
decât al dreptului de moştenire şi anume regulile prescrise în principal de Codul
civil referitoare la reorganizarea persoanei juridice.
Din cele ce preced a rezultat deja că moştenirea este de două feluri, legală şi
testamentară (art. 955 alin.(1) C. Civ.). Cele două feluri de moşteniri nu se
exclud ci pot cooexista fie cu titulari diferiţi fie cu acelaşi titular care, în acest caz,
cumulează calitatea de moştenitor legal cu aceea de legatar.
Transmisiunea succesorală are patru caractere juridice:
- deoarece operează, are loc, în momentul decesului unei persoane,
aceasta fiind şi data deschiderii moştenirii (art. 954 alin. (1) C. Civ.), este o
transmisiune mortis causa;
- deoarece obiectul ei este un patrimoniu, o universalitate juridică, este o
transmisiune universală (cu excepţia legatului cu titlu particular, când prin
testament se dispune mortis causa, de unul sau mai multe bunuri
singulare, izolate şi nu de intregul patrimoniu?);
- este o transmisiune unitară pentru că este guvernată, urmează acelaşi
regim juridic fără a se distinge după natura bunurilor din succesiune, după
felul moştenitorilor ori după alte criterii.
De la acest caracter juridic există unele excepţii. Menţionăm aici numai una.
Excepţia avută aici în vedere este cea consacrată prin art. 974 Cod civ. care
conferă soţului supravieţuitor, când nu vine în concurs cu descendenţii soţului
defunct ci cu alte clase de moştenitori legali şi dacă soţul acum decedat nu a
dispus de bunurile respective, un drept de moştenire legală cu o destinaţie
specială ce are ca obiect ,,mobilierul şi obiectele de uz caznic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor,,. Acest drept special se adaugă dreptului pe
care soţul supravieţuitor îl are, potrivit art. 971 alin.(1) Cod civ., la o parte din
masa succesorală, în concurs cu oricare clasă de moştenitori. Partea
succesorală a soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă este
reglementată de art. 972 C. Civ. Aşadar, dacă vine în concurs cu fiecare clasă
soţul are dreptul la o parte din moştenire. (acesta fiind dreptul comun succesoral
al soţului supravieţuitor ). Când vin în concurs cu moştenitori legali din prima
clasă (descendenţii în linie dreaptă ai lui de cujus), soţul rămas în viaţă nu mai
culege de astă dată cu titlul exclusiv şi bunurile menţionate la art. 974 C. Civ.
Toate bunurile, indiferent de natura şi afecţiunea lor se împart între soţul
moştenitor şi descendenţii cu care este în concurs, potrivit art. 971 şi 972 C. Civ.
Dacă însă clasele de moştenitori sunt a II-a, a III-a sau a IV-a, soţul are două
drepturi cât priveşte moştenirea lăsată de cel decedat. (atât la o parte din
aceastea, potrivit art. 971 şi 972 Cod civ., cât şi la mobilierul
şi obiectele de uz caznic, în temeiul şi în condiţiile art. 974 Cod civil.
Iată că, în această ultimă ipoteză regimul juridic al transmisiunii succesorale este
diferit, distingându-se după natura bunurilor şi după calitatea în care vin la
moştenire succesorii legali. Suntem aşadar în prezenţa excepţiei de la caracterul
unitar al transmisiunii succesorale.
- transmisiunea succesorală, este, în sfârşit, indivizibilă şi această trăsătură
este în strânsă legătură cu caracterul indivizibil al actului juridic de opţiune
succesorală (cu cele două laturi ale opţiunii: acceptareaşi renunţare).
Aşadar, actul de opţiune succesorală trebuie exercitat în acelaşi sens cu
privire la întreg patrimoniul succesoral. Ori se acceptă întreaga moştenire,
ori se renunţă la tot. Nu poate fi acceptată o parte din moştenire ori să se
renunţe la rest (de pildă să se accepte activul şi să se renunţe la pasiv ori
să se accepte mobilele din moştenire şi să se renunţe la bunurile imobile).
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, ca de altfel şi al actului
de opţiune succesorală este sintetozat în principiul: nemo pro parte heres.
Unii autori consideră excepţie de la caracterul indivizibil al transmisiunii
succesorale, situaţia în care moştenitorul legal care cumulează şi calitatea de
legatar optează să vină la moştenire dând curs unui singur temei succesoral (fie
numai ca succesor legal, fie numai ca moştenitor testamentar). Ni se pare însă
că nu suntem în ipoteza unei reale excepţii de la caracterul juridic discutat căci
există , este adevărat o alegere, dar nu făcută direct asupra masei succesorale
(de succesor legal sau de legatar). O dată făcută această opţiune, succesorul în
cauză va lua tot ceea ce-i permite temeiul succesoral ales (acesta se apreciază
în concret, în funcţie de aventualii comoştenitori legali ori testamentari).
Data şi locul deschiderii moştenirii. Condiţiile pentru a moşteni
Ascendenţii privilegiaţi:
- vin la succesiune numai în nume pripriu, nu prin reprezentare.
- sunt moştenitori rezervatari;
- sunt moştenitori sezinari;
- nu datorează raportul donaţiilor;
Colateralii privilegiaţi:
- pot veni la moştenire în nume propriu dar descendenţii lor din
fraţi şi surori pot moşteni şi prin reprezentare;
- nu sunt moştenitori rezervatari;
- nu au beneficiul sezinei;
- nu trebuie să raporteze donaţiile;
Ascendenţii ordinari (alcătuiesc clasa a III-a de moştenitori legali):
- pot veni la succesiune numai în nume propriu nu şi prin
reprezentare;
- nu datorează raportul donaţiilor;
- nu sunt moştenitori sezinari (cum erau potrivit vechiului Cod
civil);
- nu sunt protejaţi împotriva liberalităţilor defunctului de rezerva
succesorală.
Colateralii ordinari (alcătuiesc clasa a IV-a de moştenitori legali):
- pot veni la succesiune numai în nume propriu nu şi prin
reprezentare;
- nu sunt moştenitori rezervatari;
- nu sunt moştenitori sezinari;
- nu au obligaţia de a raporta donaţiile.
Art. 1135 Cod civil dispune: ,,(1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau
testamentari, moştenirea este vacantă.
(2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu
există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al
testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită
este vacantă,,.
Încă două texte ale Codului civil prezintă interes major în prezizarea
nu numai a noţiunii, ci şi a celor în drept să culeagă moştenirea vacantă.
Art. 1138 Cod civil potrivit căruia:,, Moştenirile vacante revin comunei,
oraşului, sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este
considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula
transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă,,.
În sfârşit, potrivit art. 553 alin.(3) Cod civil:,, Moştenirile vacante ... aflate
în străinătate, se cuvin statului român,,.
Trebuie observat că, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil,
statul român era cel îndreptăţit să culeagă moştenirea vacantă. Sub
imperiul noului Cod civil, moştenirile vacante sunt culese de comuna,
oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se găseau bunurile la
data morţii lui de cujus sau de statul român dacă bunurile succesiunii se
aflau în străinătate.
Codul civil acum în vigoare consacră şi posibilitatea existenţei unui
moşteniri parţial vacante, deci prin legat se dispune doar de o parte a
averii şi nu există moştenitori legali ori dacă aceştia există dar chemarea
lor succesorală a fost restrânsă ca efect al testamentului.
Asemenea ipoteze apar de pildă dacă legatul este cu titlu universal
(de pildă se lasă doar ½ din moştenire, fără a exista succesori legali
care, în lipsa vocaţiei legatarului la întregul patrimoniu succesoral, să
culeagă ceea ce acesta nu a fost îndreptăţit prin testamentul care
cuprinde legatul în discuţie).
Tot vacanţă succesorală parţială există în situaţia în care păstrând
ipoteza înfăţişată – dar presupunând că există de astă dată moştenitori
legali, vocaţia lor a fost restrânsă ca efect al testamentului, astfel încât
aceştianu pot culege jumătatea in succesiune la care legatorul cu titlu
universal nu poate accede. Credem că este vorba de o clauză
testamentară de exheredare parţială a tuturor moştenitorilor legali. În
adevăr, pornind de la exemplul anterior în care era desemnat prin
testament un legatar cu titlu universal pentru jumătate din moştenire, să
presupunem că în acelaşi testament ce cu- prindea legatul, era inserat şi
un act de exheredare (dezmoştenire) parţială a tuturor moştenitorilor
legali de la trei sferturi din succesiune. Aceşti succesori legali pot culege
în consecinţă un sfert, legatarul cu titlu universal, jumătate iar restul de
un sfert va constitui moştenire vacantă, desigur parţial vacantă raportată
la întregul patrimoniu succesoral.
Problema temeiului care îndreptăţeşte comuna, oraşul ori
municipiul sau, după caz, statul român, să culeagă moştenirea vacantă,
altfel spus, natura juridică a drepturilor asupra succesiunii vacante, a fost
controversată. S-au emis, în această privinţă două teorii, fundamental
opuse, în asrijinul fiecăreia dintre ele fiind aduse mai multe argumente.
Câtă vreme a fost în vigoare Codul civil de la 1864, a prevalat, în cele
din urmă, teoria statului moştenitor, mai exact a statului moştenitor legal,
în această calitate culegând succesiunea vacantă. Într-o perioadă
anterioară însă, se considera şi de practică şi de doctrină că statul
culege moştenirea vacantă în temeiul suveranităţii sale, ca putere
suverană.
În adevăr, această ultimă teorie, numită a desherenţei, socotea că
suveranitatea statului, îi permite acestuia, între altele să culeagă
moştenirile rămase în urma unor persoane ce decedaseră fără
posteritate (privită într-un sens mai larg, aceasta însemnând fără rude în
grad succesibil fie că era vorba despre descendenţi ori ascendenţi – deci
despre rude în linie directă, fie despre rude colaterale până la gradul al
IV-lea grad de rudenie inclusiv). Această teorie permitea statului să
culeagă numai bunurile succesiunii vacante ce se găseau pe teritoriul
asupra căruia acesta îşi exercita suveranitatea. Nu puteau fi în
consecinţă culese de statul român bunurile succesiunii vacante ce se
găseau pe teritoriul altui stat. Această teorie permitea de asemenea să
se susţină şi punctul de vedere potrivit căruia statul, când culege o
moştenire vacantă, nu răspunde pentru pasivul succesiunii căci bunurile
s-ar fi putut afirma – sunt cuvenite at singuli, izolat şi nu ca activ al unei
universalităţi juridice , moştenirea care, prin definiţie cuprinde şi pasiv.
La teoria desherenţei ca fundament al dreptului statului asupra
moştenirii vacante s-a renunţat în favoarea calităţii de moştenitor legal.
Statul moştenitor răspunde fără îndoială de pasivul succesiunii, dar
numai în limitele activului (intra vires hereditatis). Deşi nu există un text
de lege care, anterior Codului civil în vigoare să consacre în mod expres
această răspundere limitată la activul succesoral (cum există în cazul
moştenitorilor minori care erau întotdeauna socotiţi acceptanţi sub
beneficiu de inventar), soluţia se întemeia printre alte argumente, pe
faptul că statul, când, culege o succesiune vacantă, nu avea drept de
opţiune. Neputând renunţa la o asemenea moştenire, era firesc, să se
considere că răspunderea pentru pasiv se va face în limitele activului
succesoral, căci ar fi fost inacceptabil, cum ar fi de altfel şi în prezent ca
statul să răspundă cu propriile-i bunuri pentru excesul de datorii ale lui
de cujus. De altfel, pentru această răspundere limitată nici nu mai este
acum necesară constituirea unei argumentări căci noul Codul civil
predeve expres:,, Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă
pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul
succesoral,, (art. 1139 alin.(2) Cod civ.). Chiar în lipsa acestei prevederi
exprese, dacă împărtăşim teoria că moştenirea vacantă se culege în
calitate de moştenitor legal, răspunderea pentru pasiv s-ar limita la
activul succesoral căci aceasta a devenit o regulă generală pentru orice
succesor, potrivit art. 1114 alin.(2) C civ. Potrivit acestui text de lege:,,
Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund
pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul
succesoral, proporţional cu cota fiecăruia,,. Aceasta este şi explicaţia
pentru care noul Cod civil nu mai reglementează, ca varietate de
acceptare a moştenirii acceptarea sub beneficiu de inventar. În adevăr
ceea ce determină această varietate de opţiune succesorală prin
împiedicarea confuziunii patrimoniului sucesoral cu patrimoniul propriu al
moştenitorului, este acum consacrată de principiu prin art. 1114 ali.(2) C.
Civ.
Cât priveşte natura juridică a drepturilor asupra moştenirii vacante,
în opinia noastră, în continuare aceste drepturi sunt unele succesorale.
Titularii moştenirii vacante, sunt, aşadar, moştenitori legali. De altfel,
această calificare se impusese, cum am precizat prin argumentele sale
în raport cu cealaltă teorie, a dreptului de desherenţă. Observăm, însă,
că o dată cu adoptarea noului Cod civil, este reluată în doctrină această
discuţie. Faptul nu este, desigur, criticabil. Dimpotrivă poate fi chiar
folositor dacă în urma discuţiei vor fi confirmate unele din argumentele
anterioare în formarea statului moştenitor şi dacă la acestea se vor
agăuga argumente noi.
Un asemenea argument este dat, credem, de însuşi titularii
succesiunii vacante: comuna, oraşul, municipiul respectiv statul pentru
cazul existenţei în străinătate a unor bunuri ale succesiunii vacante.
Prima categorie de titulari (unităţi administrativ teritoriale menţionate) nu
poate culege decât în calitate de moştenitor legal succesiunea vacantă.
Temeiul sprijinit pe argumentul suveranităţii nu poate juca în ce le
priveşte căci titular al suveranităţii nu poate fi un alt subiect de drept în
afara statului. Pe de altă parte a admite, pentru subiectele colective de
drept amintite, calitatea de moştenitor legal, iar pentru stat când culege
moştenirea vacantă, să se reţină fundamentul suveranităţii sale, ar fi
inacceptabil. În adevăr, fiind vorba de aceeaşi problemă pusă în discuţie,
nu se poate admite decât o soluţie unitară. În plus, temeiurile diferite ar
abroga, cum am amintit, alegem în cele ce proced, soluţii diferite sub
aspectul posibilităţii statului român de a culege moştenirile vacante, ori
bunuri ale acestora situate în străinătate.
Chiar dacă noul Cod civil stabileşte o procedură aparte de urmat în
cazul unei moşteniri vacante, ale cărei etape privesc administrarea
provizorie a bunurilor acesteia (art. 1136), sau averea succesibililor (art.
1137), intrarea în stăpânirea moştenirii vacante şi răspunderea pentru
pasiv (art. 1139), în sfârşit, desfiinţarea vacanţei moştenirii (art. 1140), nu
este o raţiune suficientă pentru negarea teoriei moştenitorului legal. La
fel, nu constituie un motiv suficient de puternic faptul că nu se vorbeşte,
în cazul pe care-l avem în vedere, despre eliberarea unui certificat de
moştenitor, ci numai de faptul că notarul public, în condiţiile art. 1137 ali.
(2) C. Civ., ,, va constata că moştenirea este vacantă,,.
Precizăm că subiectele colective de drept, inclusiv statul, pot avea
şi calitatea de legatari, prin urmare de moştenitori testamentari. Nu este
vorba însă în aceste situaţii de moşteniri vacante ci de unele cu privire la
care de cujus a testat în favoarea unor legatari persoane juridice. Există
aşadar, moştenitori iar aceştia au de adtă dată drept de opţiune ca orice
succesibil.
Devoluţiunea succesorală testamentară. Definiţia testamentului şi caracterele
sale juridice
Felurile testamentului
Testamentul ca atare este o noţiune abstractă. Ea nu există decât pur
teoretic, rezultată dintr-un demers intelectual de abstragere şi
generalizare a elementelor comune tuturor felurilor (tipurilor) de
testament. Pentru înţelegerea mai lesnicioasă, precităm că aceeaşi
este situaţia în cazul contractului. Noţiunea este abstractă în viaţa
cotidiană întâlnim numai anume contracte: de vânzare-cumpărare, de
donaţie, de schimb etc. La fel stau lucrurile chiar în cazul contractelor
nenumite, căci fiecare dintre acestea are o individualitate concretă, o
înfăţişare proprie dată de acordul de voinţă al părţilor şi nu se confundă
cu noţiunea generică, abstractă de contract.
Astfel de noţiuni sunt însă necesare căci pe baza lor pot fi strânse şi
ordonate trăsăturile ce caracterizează o catagorie juridică ori alta ( în
cazul nostru cele de testament respectiv contract). Se poate face astfel
o teorie generală a fiecărei catagorii de elemente care să fie mai uşor
însuşită şi să evedenţieze mai pregnant atît asemănările cât şi
deosebirile, diferenţele specifice dintre elementele în discuţie.
Dacă în cele ce preced am înfăţişat principalele aspecte generale ale
testamentului, indiferent care ar fi felul său ( definiţie, caractere juridice,
cuprins etc.) acum vom face vorbire despre câteva particularităţi de
fiecăruia din tipurile concrete de testament reglementate de Codul civil (
căci numai asemenea testamente există, neputându-se întâlni o
catagirie de testament asemănătoare contractelor nenumite, care să
dea expresie exclusivă şi voinţei testatorului indiferent cum ar fi aceasta
exteriorizată). Explicaţiile sunt numeroase: amintim numai faptul că
suntem în prezenţa unui act juridic solemn, în plus, a unei liberalităţi
mortis causa ce poate avea ca obiect întregul patrimoniu ce a aparţinut
unei persoane fizice, prin urmare este vorba de un act cu consecinţe
grave şi importante ,,de aceea observarea cu maximă rigoare a
respectării unor condiţii de fond şi de formă se impine.
Din perspectiva clasificării lor, testamentele se grupează în trei
categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale nu
excepţionale;
- testamente privilegiate, la care se poate apela în cazuri
excepţionale, anume determinate de Codul civil;
- alte feluri de testamente.
Din prima categorie, a testamentelor ordinare, fac parte testamentul
olograf şi testamentul autentic. Trebuie remarcat că la a treia
categorie de testamente ordinare pe care o reglementa Codul civil
acum abrogat, anume la testamentele mistice sau secrete, legiuitorul
actual a renunţat socotind probabil că este vorba de o formă
testamentară a cărei incidenţă practică era nesemnificativă.
Potrivit art. 1041 Cod civil:,, sub sancţiunea nulităţii absolute,
testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna
testatorului,,
În art. 1041 Codul civil reglementează felul în care se procedează la
deschiderea testamentului olograf, un prim demers fiind prezentare
acestuia unui notar public ,,pentru a fi vizat spre neschimbare,,.
În general apreciem că aspectele juridice reţinute şi analizate de
doctrină sub reglementarea vechiului Cod civil, de asemenea şi soluţiile
de practică judecătorească îşi păstrează actualitatea căci, din
perspectiva definiţiei sale şi a elementelor de urmărit în cazul
testamentului olograf, nu există schimbări semnificative în noul Cod
civil.
Nu vom stărui asupra argumentelor ce pot fi cu uşurinţă găsite şi
însuşite din lucrările tipărite. Vom menţiona numai că repere ale unei
prezentări a regimului juridic al testamentului olograf ar trebui să le
reprezinte fiecare din elementele definiţiei sale: scrierea, data şi
semnătura din acest testament. Un element important dar rezolvat de
mult de literatura juridică îl reprezintă intervenţia în actul de ultimă
voinţă în discuţie a unei scrieri străine. Care va fi in acest caz soarta
testamentului. Întotdeauna acesta va fi nul de drept. Importante sunt
distincţiile ce trebuie urmărite: are scrierea străină legătură cu
menţiunile testamentului ori semnificaţia sa este cu totul diferită. A
cunoscut ori nu testatotul scrierea straina.
Iată întrebări ale căror răspunsuri se găsesc în orice manual de
succesiuni şi cu privire la care practica s-a pronunţat în timp, în mod
constant.
În cazul fiecărui tip de testament ordinar, un element important îl
reprezintă sublinierea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă.
Testamentul olograf se afirmă de multe ori, este la îndemână oricărei
persoane care ştie să scrie. Se doreşte a fi subliniate simplitatea
cerinţelor sale. Nu mai puţin, trebuie arătat că doar sub acest aspect
poate fi înţeles avantajul în felul în care a fost formulat. Căci, din
perspectiva cerinţelor sale de fond, dar şi în ceea ce priveşte întrunirea
cumulativă a exigenţelor de formă – chiar simple cum sunt, este
necesar ca testatorul să aibă cel puţin elementare cunoştiinţe juridice.
Altfel riscă, să considere valabil un testament care să nu întrunească
totuşi cerinţele ad validitatem.
Precizăm şi particularităţile testamentului olograf de a fi un act juridic
solemn deşi suntem în prezenţa unui înscris sub semnătură privată.
Dar exigenţele privind scrierea, data şi semnătura trebuie îndeplinite ad
validitatem. Unii autori fac distincţia între actele solemne şi cele
formale, socotind că testamentul olograf aparţine acestora din urmă de
vreme ce condiţiile sale de formă pot fi îndeplinite de însuşi testator
fără a necesita intervenţia unui organ investit cu exerciţiul autorităţii
publice. În sfârşit, puterea doveditoare a testamentului olograf acesta
este accea a unui înscris sub semnătură privată.
Testamentul autentic reprezintă al doilea fel (tip) de testament ordinar.
Potrivit art. 1043 alin.(1) C. civ. ,, Testamentul este autentic dacă a fost
autentificat de un notar public sau de o altă persoană investită cu
autoritate publică de către stat, potrivit legii,,
Codul civil în vigoare reglementează modul în care notarul public
acţionează la întocmirea unui testament autentic (art. 1044) modul în
care se face autentificarea în situaţii speciale ( de pildă în cazul celor
care urmare a infirmităţii, a bolii sau din alte cauze nu pot semna etc.
(art. 1045), necesitatea înregistrării testamentului autentic în Registrul
Notarial ţinut, potrivit legii, în format electronic (art. 1046 ).
Forţa probantă a testamentului autentic este mai mare decât a celui
olograf căci în privinţa menţiunilor percepute de agentul instrumentar
ex propriis sensibus, acestea nu pot fi combătute decât prin înscrierea
în fals. Celelalte menţiuni ale testamentului autentic, nepercepute direct
şi nescrise de agentul instrumentator pot fi combătute prin orice mijloc
de probă.
Nu trebuie ignorată nici problema avantajelor şi dezavantajelor
testamentului autentic ( subliniate în mod constant în lucrările tipărite)
primele prevalând în raport cu celelalte şi făcând din acest act de ultimă
voinţă, probabil, cel mai răspândit, cel mai des utilizat testament.
În privinţa testamentelor privilegiate, ne rezumăm la a cita dispoziţiile
art. 1047 C. Civ. în vigoare, ce poartă chiar acest titlu indicativ:,, (1) Se
poate intocmi în mod valabil un testament in urmatoarele situatii
speciale:
a) în fata unui functionar competent al autoritatii civile locale, în caz de
epidemii, catastrofe, razboaie sau alte asemenea imprejurari
exceptionale;
b) în fata comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieste, daca
testatorul se afla la bordul unui vas sub pavilionul Romaniei, in cursul
unei calatorii maritime sau fluviale. Testamentul intocmit la bordul unei
aeronave este supus acelorasi conditii;
c) in fata comandantului unitatii militare ori a celui care il inlocuieste,
daca testatorul este militar sau, fara a avea aceasta calitate, este
salariat ori presteaza servicii in cadrul fortelor armate ale Romaniei si
nu se poate adresa unui notar public;
d) in fata directorului, medicului sef al institutiei sanitare sau a medicului
sef al serviciului ori, in lipsa acestora, in fata medicului de garda, cat
timp dispunatorul este internat intr-o institutie sanitara in care notarul
public nu are acces.
(2) In toate cazurile prevazute la alin. (1) este obligatoriu ca testamentul
sa se intocmeasca in prezenta a 2 martori.
(3) Testamentul privilegiat se semneaza de testator, de agentul
instrumentator si de cei 2 martori. Daca testatorul sau unul dintre
martori nu poate semna, se va face mentiune despre cauza care l-a
impiedicat sa semneze.
(4) Dispozitiile alin. (3) sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute.
(5) Prevederile art. 1.042 se aplica in mod corespunzator si in privinta
testamentului privilegiat,, (este vorba despre exigenţele presupuse de
deschiderea testamentului olograf, exegenţe reglementate de art. 1042
C. Civ., care are ca titlu chiar ,,Deschiderea testamentului olograf,,
Testamentele privilegiate devin caduce în termen de 15 zile când
testatorul a avut acces la una din formele testamentare obişnuite.
Caducitatea nu intervine cu privire la actul de recunoaştere a unui copil,
act cuprins într-un testament privilegiat. Este încă un exemplu pentru
validitatea afirmaţiei că, în situaţia în care un testament conţine mai
multe acte juridice de natură diferită, fiecare dintre acestea urmează
propriul său regim juridic şi nu pe al testamentului în care e cuprins,
testamentul fiind doar un tipar, o formă exterioară a manifestărilor de
voinţă exprimate prin intermediul său.
În sfârşit, în categoria desemnată sub denumirea de alte feluri de
testamente pot fin înscrise:
- testamentul sumelor şi valorilor depozitate (art. 1049 C. Civ.)
- testamentul făcut în străinătate (art. 2635 C. Civ.)
Probleme generale ale opţiunii succesorale
Bibliografie:
- G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţ ii de drept civil în
reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012;
- M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997;
- M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul
R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966;
- Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Bucureşti, Ed.
Actami, Bucureşti, 1999;
- D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003;
- D. Macovei, I.E. cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea, Iaşi, 2005;
- I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003;
- L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed.
hamangiu, Bucureşti, 2012;
- C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport.
Drepturile de creaţie intelectuală.Succesiunile, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967;
- E. Safta Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Grafix, Iaşi,
1995;
- D. Negrilă, Moştenirea în noul Cod civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.