Codul civil al Republicii Moldova

N 1107-XV от 6.06.2002

Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002

CARTEA A PATRA
DREPTUL SUCCESORAL
Titlul I
DISPOZITII GENERALE

CU PRIVIRE LA MOSTENIRE

Articolul 1432. Moştenirea

(1)Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea)
către succesorii săi.
(2)Moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi indivizibilă.
(3)Moştenirea are loc conform testamentului (succesiune testamentară) şi în temeiul legii (succesiune
legală).

1.Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului (totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrmoniale care
pot fi evaluate în bani, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane
fizice sau juridice determinate) unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă (persoane
fizice, persoane juridice ori stat). Prin urmare, normele care guvernează instituţia moştenirii sînt aplicabile numai în
cazul morţii unei persoane fizice, dar nu şi în cazul încetării existenţei unei persoane juridice. Prin moştenire, mai
înţelegem stingerea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, cauzată de moartea ultimei şi naşterea unor drepturi
sau obligaţii similare, prin conţinutul său sau a unor drepturi şi obligaţii analogice în activul şi pasivul persoanelor
recunoscute de lege sau testament în calitate de moştenitori. A moşteni sau a succede înseamnă a lua locul unei alte
persoane.
Pe lîngă noţiunea de „moştenire”, în mod frecvent, se utilizează şi aşa noţiuni cum ar fi: „succesiune” sau
„ereditate”. Noţiunea de „succesiune” are un înţeles mai larg decît „moştenire” sau „ereditate”. Prin succesiune
înţelegem orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, fie prin acte încheiate între vii, fie pentru cauză de
moarte. Prin noţiunea de „moştenire” se mai desemnează şi patrimoniul care se transmite după moartea unei
persoane. Instituţia moştenirii este intim legată de instituţia proprietăţii şi constituie unul din modurile de
dobîndire a proprietăţii.
Persoana fizică decedată, deci cel care lasă moştenirea se mai numeşte defunct sau de cujus, prescurtare a
formulei romane „is de cijus succesione agitur”. Se utilizează şi termenul de „autor”, iar în cazul moştenirii
testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numeşte „testator”. Cel care lasă moştenirea
poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu ale acesteia.
2.Transmiterea moştenirii are loc numai la moartea unei persoane fizice şi prin efectul acestei morţi, fie că
este vorba de moartea fizic constatată, fie că este vorba de moartea declarată prin hotărîrea instanţei judecătoreşti.
Astfel, ceea ce deosebeşte transmisiunea succesorală de transmiterea prin acte între vii, este faptul morţii persoanei
fizice, patrimoniul căreia urmează a fi transmis către moştenitorii săi. Numai moartea unei fiinţe umane poate avea
ca efect transmiterea moştenirii. Un astfel de efect nu este de conceput în cazul încetării existenţei unei persoane
juridice, aceste efecte fiind reglementate prin acte normative cu caracter special. În schimb, în cazul în care statul
sau o persoană juridică apare în calitate de dobînditor ale unor bunuri sau a întregului patrimoniu succesoral vor fi
aplicabile normele care reglementează transmiterea succesorală.
Obiectul transmisiunii succesorale îl constituie patrimoniul persoanei fizice decedate, privit ca o universalitate
juridică. Altfel spus, obiectul transmisiunii succesorale îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care au
valoare economică şi au aparţinut celui care lasă moştenirea. Transmisiunea succesorală se opune transmisiunii între
vii, deoarece patrimoniul unei persoane fizice este intransmisibil în timpul vieţii acesteia. Transmisiunea prin acte
între vii, spre deosebire de transmisiunea succesorală, nu poate avea ca obiect un patrimoniu, obiectul acesteia,
constituind doar bunurile, drepturile sau obligaţiile, privite izolat. Transmisiunea succesorală poate fi atît activă cît şi
pasivă.
Întrucît patrimoniul celui care lasă moştenirea este privit ca un tot unitar, rezultă că şi moştenirea este, în
principiu, unitară. Prin urmare, transmisiunea succesorală este guvernată de aceleaşi norme juridice, fără a se face
deosebire între bunurile succesorale după natura şi originea lor. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale va
subzista şi dacă cel care lasă moştenirea a dispus de o parte din bunurile sale prin testament, restul atribuindu-se
potrivit regulilor moştenirii legale.
Principiul indivizibilităţii transmisiunii moştenirii rezultă din unitatea patrimoniului succesoral. Acceptarea sau
renunţarea la moştenire comportă un caracter indivizibil, neputînd avea ca obiect numai o parte din moştenire. Un
moştenitor nu poate să accepte sau să renunţe doar la o parte din moştenire, el va accepta moştenirea, conform
vocaţiei succesorale sau va renunţa la ea.
3.După izvorul ei, moştenirea poate fi de două feluri: legală şi testamentară.
Moştenirea este testamentară dacă transmisiunea moştenirii are loc în baza unui testament, adică cel ce a lăsat
moştenirea a desemnat prin propria voinţă acele persoane care îl vor moşteni.
Moştenirea este legală dacă cel ce a lăsat moştenirea nu a întocmit un testament sau dacă deşi există
testament, ultimul nu este valabil. Se vor aplica normele cu privire la moştenirea legală şi în cazul în care cel
care lasă moştenirea a întocmit testament, însă acesta nu conţine dispoziţii referitoare la transmisiunea
patrimoniului succesoral. Moştenirea legală mai este cunoscută şi sub denumirea „ab intestat” (moştenire fără
testament).

Articolul 1433. Succesorii

(1)Pot fi moştenitorii, în cazul succesiunii:

a)testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au
născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi persoanele
juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea;
b)legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea,
precum şi copii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţii vii după decesul
acestuia.
(2)Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală
asupra unui patrimoniu succesoral vacant.

1.În prezentul articol sînt enumerate categoriile de subiecte cărora li se recunoaşte capacitate
succesorală, atât în cazul moştenirii legale, cît şi în cazul moştenirii testamentare. Capacitatea succesorală
reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea
de moştenitor. Altfel spus, capacitatea succesorală este vocaţia unei persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă
persoană. A nu se confunda capacitatea succesorală cu capacitatea de folosinţă sau cu capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea succesorală se referă la existenţa în viaţă (la momentul deschiderii succesiunii) a persoanei
chemate la moştenire.
a)În cazul succesiunii testamentare au capacitatea succesorală următoarele categorii de persoane:
-Persoanele care sînt în viaţă la momentul deschiderii succesiunii. Deci, pentru a putea succede,
persoana care are o astfel de vocaţie trebuie neapărat să existe la momentul deschiderii succesiunii. Dovada
existenţei la momentul deschiderii succesiunii revine acelei persoane care pretinde drepturi la acea
moştenire sau reprezentantului (legal sau convenţional) persoanei interesate cu actele de stare civilă. Tot astfel,
dovada se va putea face şi cu certificatul de deces sau hotărîrea judecătorească definitivă de declarare a morţii din
care reiese că decesul moştenitorului a survenit ulterior deschiderii succesiunii.
Persoana declarată dispărută – pînă la momentul intervenirii unei hotărîri judecătoreşti declarative de
moarte rămasă definitivă – are capacitate succesorală, aceasta fiind relativă şi poate fi înlăturată prin proba contrarie.
Sînt posibile două ipoteze. Prima – în cazul în care o persoană este declarată judecătoreşte dispărută, atunci
capacitatea succesorală a acesteia depinde de data morţii stabilită în hotărîrea declarativă de moarte. În situaţia în
care această dată este anterioară celei a deschiderii succesiunii, se consideră că persoana dispărută nu a avut
capacitate succesorală şi deci bunurile care s-au primit din moştenire vor fi readuse la masa succesorală. A doua
ipoteză – în cazul în care data morţii stabilită prin hotărîre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă
este posterioară celei a deschiderii succesiunii, în acest caz se consideră că persoana dispărută a păstrat capacitatea
succesorală.
-Persoanele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut vii
după decesul acestuia. Copilul conceput este considerat că există. Nu va avea capacitate succesorală copilul
conceput la data deschiderii succesiunii, dacă s-a născut mort. În cazul succesiunii testamentare nu este necesar ca
cei născuţi după decesul celui care a lăsat moştenirea să întrunească calitatea de copii al acestuia.
-Persoanele juridice au capacitate succesorală (capacitate de a primi prin testament o moştenire sau bunuri
din moştenire) de la data dobândirii personalităţii juridice (capacităţii juridice civile). Capacitatea succesorală a
persoanelor juridice nu depinde de durata existenţei persoanei juridice după data deschiderii succesiunii.
Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit după deschiderea moştenirii, drepturile sale succesorale vor
trece asupra persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare a patrimoniului persoanei juridice indicate în
testament, aflate în reorganizare sau, respectiv, vor intra în masa patrimonială supusă lichidării, în caz de
dizolvare.
b)Pentru ca o persoană să fie moştenitor legal nu este suficient ca ea să aibă capacitate succesorală, este
necesar ca aceasta să fie chemată de lege la moştenire, adică să aibă voaţie succesorală legală. Legea conferă vocaţie
succesorală rudelor (inclusiv celor din adopţie) a celui despre a cărui moştenire este vorba, soţului supravieţuitor şi
statului.
Comentariile formulate la primele două alineate sînt valabile şi pentru capacitatea succesorală a
moştenitorilor legali, cu condiţia ca aceste persoane să facă parte din cercul rudelor, determinat de articolul 1500 a
Codului civil.
2.Statul dispune atât de capacitate succesorală testamentară, cît şi legală. Patrimoiniul succesoral trece în
proprietatea statului – în total sau în parte – în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie
chiar dacă aceştia există vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale.

Articolul 1434. Succesorul nedemn

(1)Nu poate fi succesor testamentar sau legal persona care:

a)a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate
în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de
judecată;
b)a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi
a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei
succesorale ale tuturor acestora.
(2)Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la
data deschiderii succesiunii, nu sînt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii
maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de
întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de
judecată.

1.Acest articol se referă la nedemnitatatea succesoarală. Pentru ca o persoană să poată fi chemată la

succesiune, nu este suficient ca ea să întrunească numai cele două condiţii pozitive (să aibă capacitate
succesorală şi vocaţie succesorală), mai este necesar ca acestă persoană să nu fie nedemnă de a moşteni.
Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală constă în decăderea de drept a unui moştenitor din dreptul de a culege o
anumită moştenire, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o
faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea. Nedemnitatea succesorală constituie o sancţiune, deoarece stopează
realizarea vocaţiei succesorale pentru anumite cazuri. Ea va fi aplicabilă numai în cazul săvîrşirii faptelor
expres determinate de lege, această normă avînd un caracter imperativ. Sancţiunea se aplică şi produce efecte
doar pentru autorul faptei. Aplicarea sancţiunii nu poate fi extinsă la alte moşteniri, nedemnul fiind
înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvîărşit faptele nedemne. La fel, sancţiunea
nedemnităţii se va aplica doar pentru faptele săvîrşite cu intenţie (vinovăţie), presupunîndu-se că
moştenitorul a acţionat cu discernămînt. Infracţiunile săvîrşite din culpă nu atrag după sine sancţiunea
nedemnităţii.
Partea întîi a art.1434 se referă la nedemnitatea succesorală în cazul moştenirii legale sau testamentare.
Va fi nedemnă să moştenească, atît în calitate de moştenitor legal, cît şi în calitate de moştenitor testamentar,
persoana care a comis intenţionat o infracţiune împotriva celui care lasă moştenirea sau o faptă amorală împotriva
ultimei voinţe a celui care lasă moştenirea, exprimate în testament. Toate aceste împrejurări urmează a fi calificate
drept temei pentru declararea nedemnităţii succesorale, doar prin sentinţa sau hotărîrea judecătorească.
La fel, vor fi nedemne de a moşteni, persoanele care, intenţionat, au împiedicat realizarea ultimei vonţe a
celui care lasă moştenirea, care prin sugestie sau captaţie au determinat pe cel care lasă moştenirea să facă o
liberalitate în favoarea lor sau să majoreze cota succesorală a acestora sau a persoanelor apropiate acestora. De
asemenea, vor fi nedemne şi persoanele care au tăinuit testamentul celui care lasă moştenirea sau i-au constrîns pe
ceilalţi moştenitori să renunţe la drepturile lor succesorale, în scopul majorării părţii ce li s-ar fi cuvenit lor sau
persoanelor apropiate acestora.
2.Alineatul 2 al acestui articol se referă la reciprocitatea dreptului de moştenire legală a părinţilor şi
copiilor, inclusiv al adoptatorilor şi adoptaţilor.
Sancţiunea prevăzută în această parte este unilaterală. Astfel, copii pot să-i moştenească pe părinţii
care au fost privaţi de drepturile părinteşti sau care s-au eschivat să plătească pensia alimentară.
Înlăturarea acestora de la moştenirea prin lege nu îi lipseşte de dreptul de a-i moşteni prin testament.
Sînt nedemi de a succede părinţii şi copiii majori care s-au eschivat cu rea-credinţă de la
executarea obligaţiunii de întreţinere, prevăzute de lege, a celui care lasă moştenirea, dacă această circumstanţă
este constatată de instanţa judecătorească. Aceştia ar putea veni la succesiune numai în calitate de moştenitori
testamentari, astfel, considerîndu-se confirmat faptul, că au fost iertate de cel care lasă moştenirea.
Articolul 1435. Decăderea din dreptul la succesiune

Circumstanţa care constitue temei pentru decădere din dreptul la succesiune trebuie constatată
de instanţa de judecată. Acţiunea poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului
nedemn din dreptul la succesiune are consecinţe patrimoniale.

Instanţele judecătoreşti sînt chemate doar pentru a constata dacă sînt sau nu îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru a stabili nedemnitatea şi nicidecum pentru a pronunţa această sancţiune, care devine
aplicabilă în puterea legii. Prin urmare, instanţa de judecată nu pronunţă, ci numai constată nedemnitatea
succesorală.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, care urmează să profite de la
înlăturarea de la moştenire a nedemnului, cum ar fi comoştenitorii legali sau moştenitorii legali subsecvenţi
ori legatarii sau donatarii în cazul în care nedemnul ar fi fost un moştenitor rezervatar al cărui prezenţă
putea determina reducţiunea liberalităţii sau dacă acesta ar fi contestat validitatea dispoziţiilor testamentare.
Dreptul de a invoca o asemenea acţiune nu poartă un caracter exclusiv personal. Nedemnitatea poate
fi invocată atît în mod direct de către persoanele enumerate mai sus, cît şi printr-o acţiune oblică (articolul
599 Cod civil), de către creditorii acestor persoane. Acţiunea poate fi invocată chiar de către persoana
nedemnă.
Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului, atîta timp cît ultimul se află în viaţă, cît şi
împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari, în cazul în care succesorul nedemn a intrat în stăpînirea
bunurilor succesorale şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii.
Nedemnitatea poate fi invocată şi, în cosecinţă, constatată de instanţa judecătorească numai după
deschiderea succesiunii şi numai dacă vocaţia succesorală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la
moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil (care pot culege moştenirea şi fără invocarea
nedemnităţii).

Articolul 1436. Absolvirea succesorului nedemn

Persoana culpabilă de săvîrşirea unor acţiuni ce atrag decăderea din dreptul la succesiune pote
fi chemată, în pofida acestui fapt, la moştenire dacă cel ce a lăsat moştenirea o iartă exprimînd
acest lucru în mod expres în testament.

După comiterea faptei, cel care lasă moştenirea poate să-l gratifice prin testament pe moştenitorul nedemn.
Astfel, prin voinţa testatorului, această normă admite înlăturarea sancţiunii legale a nedemnităţii succesorale.

Articolul 1437. Obligaţiile persoanei declarate ca succesor nedemn.

Dacă, după primirea succesiunii, este declarată de instanta de judecată ca succesor nedemn,
persoana este obligată să restituie tot ceea ce a primit ca mostenire, inclusiv fructele obţinute.

Acest articol se referă la efectele nedemnităţii succesorale. Constatarea nedemnităţii face ca persoana
nedemnă să devină total străină de moştenire, titlul său de moştenitor fiind retroactiv desfiinţat. Nedemnul va trebui
să restituie tot ce a primit în calitate de moştenitor de la persoana faţă de care s-a făcut vinovat, inclusiv fructele şi
veniturile percepute din momentul deschiderii moştenirii şi nu de la data constatării nedemnităţii.
În cazul în care nedemnul a încasat sume de bani de la debitorii moştenirii, va fi ţinut la plata dobînzilor
pentru sumele încasate, chiar din ziua încasării lor, iar nu de la data chemării în judecată.
Nedemnul, dacă era moştenitor rezervatar, pierde şi dreptul la rezerva succesorală, care, în alte condiţii, ar
fi primit-o în baza legii.
Nedemnul va păstra bunurile pe care le-a dobîndit în calitate de moştenitor al altei persoane, chiar dacă în
patrimoniul acesteia s-ar găsi bunuri ale persoanei faţă de care fusese declarat nedemn, deoarece nedemnitatea are
un caracter relativ.
În cazul în care persoana nedemnă a plătit anumite datorii ale moştenirii din propriul său patrimoniu, el va
avea dreptul să pretindă înapoierea sumelor pe care le-a plătit. Persoana nedemnă trebuie despăgubită pentru
cheltuielile necesare şi utile, în cazul în care le-a avut, cu privire la bunurile moştenirii în perioada în care le-a avut
în posesie. Drepturile şi obligaţiile persoanei nedemne faţă de succesiune care se stinseseră prin consolidare sau
confuziune, renasc cu efect retroactiv de la data deschiderii moştenirii.
 Dacă în perioada dintre deschiderea succesiunii şi cea a constatării nedemnităţii, nedemnul în calitate de
moştenitor a încheiat diverse acte juridice cu terţele persoane, care se referă la bunurile succesorale:
-actele de conservare şi administrare se vor menţine, dacă acestea nu contravin intereselor moştenitorilor şi
sînt utile;
-actele de dsipoziţie asupra bunurilor succesorale, făcute de către nedemn, se vor menţine în cazul în care
actul de înstrăinare se referă un bun mobil corporal şi terţul dobînditor a fost de bună-credinţă. Actele de dispoziţie
asupra bunurilor imobile se vor menţine cu condiţia ca persoana terţă să fie de bună-credinţă şi să facă dovada că l-a
încheiat în credinţa că a contractat cu adevăratul proprietar şi a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii
de moştenitor a nedemnului (error communis facit ius)

Articolul 1438. Termenul de intentare a acţiunii privind declararea persoanei ca succesor nedemn

Acţiunea de declarare a persoanei ca succesor nedemn trebuie să fie intentată de persoana

interesată în termen de un an din data deschiderii succesiunii.

Acest articol stabileşte termenul de prescripţie, de un an, pentru acţiunea prin care se pretinde
declararea nedemnităţii succesorale. Acest termen începe să curgă din data deschiderii succesiunii, adică
coincide cu încetarea din viaţă a celui care lasă moştenirea.

Articolul 1439. Cota succesorală a persoanei dezmoştenite

Cota succesorală a persoanei decăzute din dreptul la succesiune se împarte egal între ceilalţi
moştenitori.

Ţinând cont de faptul că titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat, cu efect retroactiv, de la data
deschiderii moştenirii, el nu va putea reclama partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit ca moştenitor şi nici măcar
rezerva. Partea nedemnului va fi culeasă, în părţi egale, de cei care ar fi venit la moştenire împreună cu el sau pe
care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la moştenire.

Articolul 1440. Deschiderea succesiunii

(1)Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de

către instanţa de judecată.
(2)Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat
moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui.

1.Deschiderea succesiunii este consecinţa juridică a încetării din viaţă a persoanei fizice (încetarea
calităţii de subiect de drept a celui despre a cărui moştenire este vorba) şi produce efectul transmiterii de
drept a patrimoniului său către moştenitorii legali sau testamentari, marcînd, implicit, momentul în care încep să
acţioneze prevederile legale referitoare la instituţia moştenirii. Înainte de deschiderea moştenirii nu se poate vorbi de
moştenitori sau de patrimoniu succesoral, persoana în viaţă, fiind titularul patrimoniului său (un om viu nu poate fi
moştenit), iar moştenitorii urmează a fi determinaţi numai la data deschiderii moştenirii.
Faptul juridic care determină naşterea dreptului de moştenire îl constituie decesul persoanei fizice sau
declararea morţii ei prin hotărîre judecătorească.
Simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect deschiderea moştenirii.
2.Momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viaţă a celui care lasă moştenirea.
Momentul morţii se stabileşte după ziua (calendaristică), ora, şi minuta survenirii ei.
Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea, precum şi momentul morţii celui la a cărui
moştenire se consideră îndreptăţiţi. Dovada morţii şi a momentului producerii acesteia se va face, după caz, prin
certificatul de deces sau prin hotărîrea judecătorească de declarare a morţii, rămasă definitivă, care cuprinde şi data
stabilită de judecată, ca fiind aceea a morţii.
Atît dovada momentului morţii făcută prin certificatul de deces, cît şi dovada morţii făcută prin hotărîre
judecătorească declarativă de moarte au putere doveditoare pînă la proba contrarie, aceasta putînd fi făcută prin
orice mijloc de probă, deoarece moartea este un simplu fapt material.
Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea prezintă o deosebită importanţă practică
din următoarele motive: - la această dată primesc aplicare normele dreptului de moştenire; - în cazul unui conflict în
timp al unor legi succesorale succesive, în funcţie de această dată, se determină legea aplicabilă (astfel, determinarea
cercului de moştenitori chemaţi să culeagă moştenirea se va efectua conform normelor legale existente la data
deschiderii succesiunii, iar actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar, de exemplu, acceptarea sau renunţarea la
moştenire, vor fi reglementate de legea în vigoare la data, cînd aceste acte se săvîrşesc, potrivit principiului aplicării
imediate a legii noi); - în funcţie de acest element se determină cercul moştenitorilor legali şi testamentari; - la
această dată se determină compunerea şi valoarea patrimoniului succesoral; - de la data deschiderii succesiunii
începe să curgă termenul de 6 luni de opţiune succesorală; - data deschiderii succesiunii marchează data pînă la care
retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire; - în cazul pluralităţii de moştenitori, data deschiderii
succesiunii marchează ziua în care începe starea de indiviziune.

Articolul 1441. Comorienţii şi codecedaţii

(1)Persoanele cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit fără a se

putea stabili dacă una a supravieţuit alteia se prezumă că au murit concomitent (comorienţii
şi codecedaţii).
(2)Moştenirea lăsată de fiecare comorient sau codecedat va fi culeasă de proprii moştenitori.

1.Prin comorienţi înţelegem două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă sau
unilaterală care au decedat în aceeaşi împrejurare, în astfel de condiţii, încît nu este posibil de a stabili dacă
una a supraveţuit alteia (de exemplu moartea ambilor soţi într-o catastrofă aeriană).
Codecedaţii sînt persoanele fizice care au decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor şi
care nu sînt comorienţi (de exemplu unul din soţi a decedat din cauza bolii în spital, iar celălalt într-un accident
rutier în drum spre spital).
Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili faptul că una a supravieţuit alteia, ele sînt
socotite că au murit deodată.

2.Dacă capacitatea succesorală se recunoaşte numai persoanelor care sînt în viaţă la data deschiderii
succesiunii (art.1433 Cod civil) şi dovada acestei existenţe trebuie să fie făcută de cel care reclamă moştenirea,
înseamnă că în situaţia imposibilităţii dovedirii supravieţuirii, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute, din lipsa
capacităţii succesorale, urmînd ca moştenirile să fie considerate deschise în acelaşi moment pentru toate persoanele
în cauză şi deferite, separat, moştenitorilor fiecăreia dintre persoanele decedate în acelaşi timp, fără ca – în mod
reciproc sau una dintre ele – să poată beneficia de moştenirea lăsată de cealaltă sau celelalte persoane.
De exemplu, dacă soţii – avînd vocaţie succesorală reciprocă şi ca moştenitori legali pe părinţii lor – decedează
în acceeaşi împrejurare fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţuit celuilalt, în lumina prezumţiei morţii
concomitente nici unul nu va putea moşteni în urma celuilalt, deoarece nu se poate dovedi capacitatea succesorală a
vreunuia dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ. Moştenirile lăsate de soţi vor fi culese, ca două moşteniri
distincte, de către părinţii fiecăruia.

Articolul 1442. Deschiderea succesiunii după declararea morţii persoanei.

Consecinţa prevăzută la art.1441 survine şi în cazul declarării de către instanţa de judecată a

decesului cîtorva persone în urma dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe. În acest caz,
nu are importanţă momentul intrării în vigoare a hotărîrii privind declararea morţii acestor
persoane.

Dacă două sau mai multe persoane cu capacitate succesorală reciprocă sau unilaterală au dispărut fără veste
în aceleaşi circumstanţe, în hotărîrile judecătoreşti declarative de moarte, urmează a fi indicată aceeaşi dată a morţii
pentru toate persoanele dispărute. În acest caz, este irelevantă data intrării în vigoare a hotărîrilor declarative de
moarte. Moştenirea lăsată de fiecare dispărut va fi culeasă de proprii săi moştenitori.

Articolul 1443. Locul deschiderii succesiunei

Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar
dacă locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se
află în diferite locuri, cel al deschiderii sucesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai
valorosă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea
principală ca valoare a bunurilor mobile.
 Ca regulă generală, succesiunea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului. Domiciliul
persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Persoana a cărei domiciliu
nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale. Reşedinţa persoanei
fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. În lipsă de reşedinţă, persoana este
considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului
domiciliu.
Regula ultimuui domiciliu al celui care a lăsat moştenirea se impune şi din considerente de ordin
practic, deoarece la ultimul domiciliu se află de obicei, înscrisurile defunctului şi tot acolo se pot culege
informaţiile despre moştenitorii defunctului şi despre masa succesorală.
Deci, pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii interesează nu atît locul unde a decedat cel
care lasă moştenirea şi nici nu atît locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu.
Vorbind despre domiciliul unei persoane fizice, interesează atît domiciliul stabilit voluntar
(domiciliul persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină), cît şi domiciliul legal (domiciliul fixat prin
lege, cum ar fi domiciliul minorului sau persoanelor incapabile.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliu pe teritorilul Republicii Moldova, locul
deschiderii succesiunii se consideră locul situării celor mai importante bunurilor succesorale.
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut se aplică regula deschiderii moştenirii la locul unde se
află bunurile mai importante ca valoare ale moştenirii. Aceeaşi regulă se aplică dacă bunurile succesoarale
se află în locuri diferite.
Avînd în vedere că locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, dovada lui se
poate face prin orce mijloace de probă admise de lege.
Legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care nu este cunoscut ultimul
domiciliu al defunctului. Deci, în primul rînd se va ţine cont de situarea bunurilor imobile. Dacă nu există
bunuri imobile, atunci se va considera drept ultim domiciliu locul situării bunurilor mobile, şi dacă ultimile
se află în locuri diferite - locul deschiderii succesiunii va fi locul situării părţii celei mai valoroase a
acestor bunuri.

Articolul 1444. Patrimoniul succesoral

(1)Patrimoniul succesoral include atît drepturile patrimoniale (activul succesoral), cît şi

obligaţiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel ce a lăsat moştenirea le avea la
momentul decesului.
(2) Dacă există cîţiva moştenitori, cotele lor succesorale, pînă la primirea certificatului de
moştenitor, aparţin tuturor acestora în calitate de patrimoniu unic.
(3) În patrimoniul succesoral intră cota-parte a celui ce a lăsat moştenirea din proprietatea
comună, iar dacă împărţirea în natură nu este posibilă, valoarea ei.

1.La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei se transmite moştenitorilor legali sau testamentari.
Acesta cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale celui care au aparţinut defunctului.
Drepturile personale nepatrimoniale, care sînt strîns legate de persoană şi încetează în momentul morţii celui care
lasă moştenirea sînt intransmisibile pe cale de moştenire.
Transmisiunea succesorală poate fi atît activă cît şi pasivă.
În cadrul activului succesoral sînt cuprinse toate drepturile reale sau de creanţă ale celui care lasă
moştenirea, cum ar fi: dreptul de proprietate asupra imobilelor; alte drepturi reale principale care au aparţinut
defunctului şi care nu se sting la moartea lui (de exemplu, dreptul de servitute sau superficie) şi drepturi reale
accesorii (de exemplu ipoteca, gajul); drepturile patrimoniale de autor (de exemplu, dreptul de a trage foloase
materiale din valorificarea operei, etc); acţiunile patrimoniale care au aparţinut defunctului (de exemplu, acţiunea în
revendicare, acţiunea în rezeliere sau rezoluţiune, etc) Există şi unele drepturi care deşi nu fac parte din
patrimonial defunctului, la data deschiderii moştenirii, vor intra în alcătuirea activului succesoral, cum ar fi:
fructele produse de bunurile succesorale, ulterior deschderii moştenirii, inclusiv echivalentul bănesc al
folosinţei exercitată de un moştenitor asupra unui bun din patrimonial succesoral.
În conţinutul pasivului succesoral intră datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin datorii succesorale se
înţeleg obligaţiile patrimoniale ale defunctului care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii
moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori, indiferent de izvorul apariţiei lor (contract,
delict, lege). Nu reprezintă datorii succesorale obligaţiile care s-au stins prin moartea celui care lasă
moştenirea, deci obligaţiile executarea cărora depinde de calităţile personale ale defunctului. Aceste obligaţii
nu se transmit prin succesiune, însă sînt opozabile moştenitorilor.
Prin sarcinile moştenirii se înţeleg acele obligaţii care se nasc penrtu moştenitor sau în momentul
deschiderii succesiunii sau după, independent de voinţa defunctului sau din voinţa lui. Aceste sarcini se
nasc fără a fi existat în patrimonial celui care lasă moştenirea. La ele se referă: cheltuielile de
înmormîntare, cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, plata legatelor cu titlu particular.
 2.Dacă succesiunea este culeasă de doi sau mai mulţi moştenitori, ei dobîndesc patrimoniul lăsat de
defunct, în indiviziune. Această stare de lucruri durează pînă la primirea certificatului de moştenitor.
Fiecare dintre moştenitori va dobîndi, de la data deschiderii succesiunii, o cotă-parte ideală şi abstractă din
toate drepturile şi obligaţiile pe care moştenirea le cuprinde. De fapt, bunurile ce formează patrimoniul succesoral
sînt în indiviziune, deoarece creanţele şi datoriile se divid între moştenitori, potrivit vocaţiei succesorale a fiecăruia.
De la deschiderea succesiunii, fiecare copărtaş nu are o parte concretă din lucrurile ce aparţin moştenirii, ci
numai o parte abstractă din fiecare moleculă a fiecărui bun succesoral. De exemplu, dacă în patrimoniul succesoral
intră o casă cu două camere de dimensiuni egale si există doi moştenitori, nu va avea fiecare dreptul la cîte o cameră
ci, pînă la primirea certificatului de moştenitor, iecare are dreptul la jumătate din fiecare moleculă a întregii case.
Indiviziunea succesorală este marcată de două principii importante: nici unul dintre coindivizari nu are un
drept exclusiv asupra unui bun individualizat din succesiune; fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-
părţi ideale ce i se cuvine din indiviziune (de exemplu 1/2, 1/4 )
3.Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai mulţi
titulari. Ca regulă generală, în privinţa bunurilor proprietate comună nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu
acordul tuturor proprietarilor. Totuşi, în cazul deschiderii moştenirii cota-parte a celui care lasă moştenirea din
proprietatea comună va intra în patrimoiul succesoral.
Împărţirea bunului proprietate comună se face în natură, proporţional cotei-păţi a fiecărui coproprietar, iar
dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu este partajabil în natură, împărţirea se face prin:
atribuirea întregului bun, în schimbul unei sume, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea lor;
vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori în caz de neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea preţului
coproprietarilor, proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.

Aricolul 1445. Averea viitoare

Testatorul poate prevedea în testament o anumită avere pe care încă nu o stăpînea la

momentul întocmirii testamentului, dar care, la deschiderea succesiunii, trebuie să fie în proprietatea
sa.

Cel care lasă moştenirea poate transmite prin testament atît patrimoniul pe care l-a avut la momentul
întocmirii testamentului, cît şi patrimoniul pe care îl va dobîndi în viitor, indiferent de faptul dacă există
acest patrimoniu la momentul întocmirii testamentului sau nu (de exemplu, lucrurile aflate în posesia terţilor
care ulterior vor fi dobîndite de testator prin acte juridice). Aplicarea acestei norme depinde de o condiţie
suspensivă şi anume: la momentul deschiderii succesiunii, această avere să se afle în patrimoniul
testatorului şi să fie succeptibilă de a fi transmisă prin testament.

Articolul 1446. Inadmisibilitatea transmiterii prin moştenire a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter

personal

În patrimoniul succesoral nu se includ drepturile şi obligaţiile patrimoniale care poartă

caracter personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi
obligaţiile, prevăzute de contract sau de lege, care sînt valabile numai în timpul vieţii celui ce a
lăsat moştenirea şi care încetează la decesul lui.

Nu întră în activul succesoral acele drepturi care, deşi patrimoniale şi existente în patrimoniul celui
care lasă moştenirea, se sting la moartea titularului lor, întrucît au caracter viager (pe viaţă) sau sînt
contractate sau născute ex lege intuitu persoane (de exemplu, dreptul la pensie alimentară, renta viageră etc).
Nu reprezintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea celui care lasă moştenirea, cum ar
fi:
- obligaţiile legate de calităţile personale ale defunctului, care se sting prin decesul debitorului cum
ar fi: obligaţia de întreţinere datorată în calitate de rudă sau de soţ, etc;
- obligaţiile izvorîte din contractile încheiate intuitu personae, cum ar fi: contractul de muncă sau
contractul de mandat.

Articolul 1447. Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale celui ce a lăsat moştenirea

Drepturile nepatrimoniale ale celui care a lăsat moştenirea neincluse în patrimoniul

succesoral pot fi realizate şi apărate de către succesorii în modul prevăzut de lege.

Potrivit articolului 16 al Codului Civil, la cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei
şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea acesteia. Aceasta se poate realiza prin cererea de a dezminţi
informaţia ce a lezat onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a celui care lasă moştenirea, dacă cel care
a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.

Articolul 1448. Dreptul la revendicarea bunului din patrimoniul succesoral

(1) Dacă testatorul a testat un bun care aparţine unei alte persoane, aceasta are dreptul la
revendicarea bunului pe principii generale.
(2) Dacă patrimoniul defunctului conţine bunuri care aparţin unei alte persoane, determinarea
acestei părţi din patrimoniu şi transmiterea ei persoanei îndreptăţite sînt obligatorii.

La momentul întocmirii testamentului, cel care lasă moştenirea are în vedere un anumit patrimoniu, concret
determinată. Este posibil, însă, ca acest patrimoniu la momentul deschiderii succesiunii, în virtutea schimbărilor care
au loc în circuitul civil, să fie diferit faţă de cel de la momentul întocmirii testatmentului. Astfel, este posibil ca
testatorul, în acest interval de timp, să fi înstrăinat careva bunuri, să fi contractat nişte datorii sau să nu fi dobîndit
bunuri pe care le-a testat, etc.
Este evident, că în situaţia în care testatorul a testat bunuri aparţinînd altor persoane, ultimele vor avea
dreptul să-şi revendice bunurile pe prinicipii generale.
Acţiunea în revendicare va fi înaintată moştenitorilor care au acceptat succesiunea.
Determinarea părţii din patrimoniul succesoral, aparţinînd altei persoane se face cu întîetate, în baza
oricăror mijloace admise de lege.

T i t l u l II
MOSTENIREA TESTAMENTARA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA MOSTENIREA TESTAMENTARA

Articolul 1449. Testamentul

(1) Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul
dispune cu titlu gratiui, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.
(2) Testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu.
(3) Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.

Patrimoniu soccesoral al unei persoane fizice decedate poate fi transmis către succesorii săi atît în temeiul
legii, cît şi prin act de ultimă voinţă a celui ce lasă mostenirea – prin testament.
Dat fiind faptul, că oricare persoană este interesată să-şi hotărască soarta patrimoniului său, legislatorul dă
prioritate moştenirii testamentare, recunoscînd dreptul oricărei persoane de a dispune liber pentru cauză de moarte,
prin manifestare de ultimă voinţă, cui să transmită bunurile sale sau o parte din ele. Prin urmare, moştenirea legală
are o funcţie doar de întregire, normele ei fiind aplicabile în cazul în care persoana nu a dispus pentru cauză de
moarte, prin testament, cu privire la bunurile sale sau o parte din ele au rămas netestate.
În scopul protejării intereselor unor anumite categorii de moştenitori legali, eliberarea de a dispune prin
testament este limitată doar în partea ce constituie rezerva succesorală.
1. Testamentul este un act juridic special, prin care persoana, numită testator îşi realizează dreptul de
dispoziţie pentru cauză de moarte cu pivire la patrimoniul său. O noţiune mai amplă a testamentului este dată în alin.
(1) din care rezultă că testamentul are următoarele caractere juridice:
- testamentul este un act juridic, prin care se manifestă voinţa testatorului. Astfel, testamentul trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului juridic, cum ar fi: capacitate de exerciţiu, consimţămînt valabil,
obiect licit, determinat sau determinabil, cauză licită şi morală. (vezi cap.II, tit.III, Cartea I). Testamentul întocmit cu
încălcarea condiţiilor de validitate a actului juridic este nul;
- testamentul este un act juridic solemn pentru a cărui validitate testatorul trebuie să-şi exprime voinţă prin
una din formele prevăzute la Art.1458. Nerespectarea formei testamentului atrage nulitatea lui;
- testamentul este un act juridic unilateral, deoarece în el se exprimă o singură voinţă şi anume aceea a
testatorului, indeferent de acceptarea sau neacceptarea de către moştenitorul desemnat a moştenirii;
- testamentul este un act juridic revocabil în sensul că testatorul în timpul vieţii sale poate reveni oricînd
asupra conţinutului testamentului, modificînd sau anulînd unele dispoziţii testamentare, ori revocîndu-l în întregime.
Testatorul nu poate renunţa la acest drept, iar orice clauză de renunţare la dreptul de revocare este nulă. Testamentul
devine irevocabil odată cu decesul testatorului;
- testamentul este un act juridic personal, deaceea nu poate fi întocmit la decizia terţelor persoane prin
reprezentare, sau de către un terţ. Testatorul poate pune în sarcina terţei persoane doar desemnarea executorului
testamentar. Reieşind din caracterul unilateral şi personal al testamentului nu se admite întocmirea unui testament de
către două sau mai multe persoane;
- testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, adică un act de liberalitate, prin care testatorul pentru
cauză de moarte transmite gratuit toate bunurile sale sau o parte din ele. Testamentul prin care testatorul testează
bunurile sale în contul achitării unei datorii sau recunoaşterii şi executării altei obligaţii asumate de către testator
este nul;
- testamentul este un act juridic prin care se dispune pentru cauză de moarte. Deşi, testamentul este
valabil din momentul întocmirii lui, el produce efecte juridice doar în momentul încetării din viaţă a testatorului.
Astfel, testatorul fiind în viaţă păstrează toate drepturile asupra bunurilor de care a dispus prin testament, iar
moştenitorul testamentar sau legatarul dobîndeşte dreptul de a accepta sau renunţa la bunul testat din momentul
decesului testatorului;
- testamentul este un act juridic prin care persoana poate dispune liber de bunurile sale sau o parte
din ele prin desemnarea unui moştenitor sau cîtorva moştinitori. Astfel, punctul esenţial al testamentului îl
constitie desemnarea moştenitorului sau/şi a legatarului. Dacă testatorul a testat unei persoane întreg patrimoniu sau
o parte din patrimoniu, o asemenea dispoziţie se consideră ca desemnare a moştenitorului, chiar dacă această
persoană nu a fost numită direct moştenitor. În cazul în care persoanei i-a fost testat un anumit bun, determinat sau
determinabil această persoană va fi recunoscută legatar, dacă din sensul dispoziţiei testamentare nu rezultă, că
persoana a fost desemnată în calitate de moştenitor.
2. Alin. (2) stabileşte că testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu, iar Art.52 din Legea nr.
1453/2002 concretizează că persoana trebuie să posede capacitate de exerciţiu deplină. Potrivit Art.20 (1), persoana
fizică dispune de capacitate de exerciţiu deplină la împlinirea vîrstei de 18 ani sau prin dobîndirea acestei capacităţi
de către minorul care a atins vîsta de 16 ani în modul şi temeiurile prevăzute de lege.
Nu pot dispune prin testament minorii, persoanele declarate incapabile (Art.24), precum şi persoanele
limitate în capacitate de exerciţiu (Art.25).
Persoana trebuie să aibă capacitate de a testa cînd îşi manifestă voinţa, adică la momentul întocmirii
testamentului.
Pentru validitatea testamentului este necesar ca persoana să aibă nu numai capacitate deplină de exerciţiu
dar să aibă şi descernămînt, adică să poată să conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze, fiind în stare să aprecieze
efectele juridice ale manifestării sale de voinţă.
Persoana care nu poate aprecia efectele juridice ale manifestării de voinţa din cauza dereglărilor psihice,
alienaţiei sau debilităţii mintale, stării vremelnice de inconştiinţă, hipnozei, beţiei alcoolice, folosirii de stupifiante,
etc., nu poate dispune prin testament.
Testamentul încheat cu încălcarea prevederilor privind capacitatea de exerciţiu sau lipsei de descernămînt
este nul.
3. Testamentul fiind un act juridic unilateral, personal şi revocabil sub sancţiunea nulităţii nu poate fi
întocmit prin reprezentant. Astfel, testatorul nu poate încredinţa unui terţ întocmirea din numele său a testamentului.

Articolul 1450. Determinarea cotei succesorale de către testator

(1) Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru moştenitorii menţionaţi în el
sau poate indica în mod concret cărui moştenitor ce parte din patrimoniu îi va trece în proprietate. Dacă în
testament nu există astfel de indicaţii, patrimoniul succesoral se împarte egal între moştenitori.
(2) Dacă în testament sînt menţionaţi cîţiva moştenitori, dar este stabilită cotă succesorală numai unuia
dintre ei, ceilalţi moştenesc în părţi egale patrimoniul rămas.

Prezentul articol este consacrat principiului libertăţii testamentare, în sensul că, testatorul este liber de a
dispune prin testament întreg patrimoniu sau o parte din el, de a testa bunurile sale unei sau mai multor persoane, de
a stabili cota-parte a fiecărui moştenitor sau de a determina bunul care va trece în proprietatea moştenitorului. Însă,
legiuitorul, reieşind din faptul că, uneori, dispoziţiile testamentare nu sînt destul de clare şi precise, putînd fi
întrepretate fără a stabili adevărata intenţie a testatorului, a reglementat anumite reguli de interpretare a unor clauze
testamentare.
1. Astfel, în cazul în care testatorul a desemnat cîţiva moştenitori, fără a indica cota-parte a fiecărui, se
consideră că dispun toţi moştenitorii desemnaţi în cote-părţi egale. Uneori, cotele-părţi şi sumele acestora
determinate de testator pot depăşi valoarea patrimoniului succesoral. În aceste cazuri cotele-părţi ale moştenitorilor
se diminuează proporţional cotelor-părţi ce le revin. Iar dacă cotele-părţi şi sumele acestora sînt mai mici decît
patrimoniul succesoral, rieşind din intenţia testatorului de a testa întreg patrimoniul, cotele-părţi ale moştenitorilor
desemnaţi pot fi proporţional majorate.
2. Dacă din cîţiva moştenitori numai unuia îi este determinată o anumită cotă-parte, ceilalţi moştenitori vor
primi partea testată rămasă în cote-părţi egale. Însă, în cazul cînd toată moştenirea a fost împărţită în cote-părţi, însă
unui moştenitor nu i-a fost determinată cota-parte, aceste cote-părţi trebuie diminuate astfel, încît moştenitorul
desemnat fără atribuirea cotei-părţi să primească atît cît a primit moştenitorul căruia i-a fost atribuită cea mai mică
cotă-parte.

Articolul 1451. Substituirea succesorului

(1) Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează pînă la
deschiderea moştenirii, nu acceptă sau renunţă la moştenire, sau este privat de dreptul la moştenire.
(2) Renunţarea moştenitorului testamnetar la succesiune se admite numai în cazul în care acesta nu
indică în favoarea cu renunţă.

1. Substituirea succesorală constituie o dispoziţie specială prin care testatorul desemnează în subsidiar un al
doilea moştenitor, denumit substituit, care va primi bunurile testate, dacă primul moştenitor nu le va primi.
Substituirea succesorului se admite, dacă primul succesor:
a) a decedat pînă la deschiderea moştenirii;
b) nu acceptă sau renunţă la moştenire;
c) este privat de dreptul la moştenire ca succesor nedemn în temeiul Art.1434.
Testatorul poate desemna substituitul numai în baza temeiurilor enumărate. Dacă testatorul nu va indica
nici unul din aceste temeiuri în testament, substituitul se consideră că are vocaţie succesorală, dacă primul
moştenitor nu a primit moştenirea în baza unuia din aceste temeiuri.
Substituit poate fi orice persoană fizică sau juridică, iar dreptul lui la moştenire apare din momentul
decesului testatorului.
2. Moştenitorii testamentari pot accepta sau renunţa la moştenire în termenul şi modul stabilit de titlul V,
Cartea IV. Însă, spre deosebire de moştenitorii legali, moştenitorii testamentari renunţă la moştenire fără a indica în
favoara cui renunţă.

Articolul 1452. Partajarea patrimoniului între moştenitorii

testamentari
Dacă în testament sînt numiţi cîţiva moştenitori, iar cota determinată a unuia
dintre ei include întregul patrimoniu succesoral, toţi comoştenitorii testamentari moştenesc în cote egale.

Prin partajarea patrimoniului succesoral moştinitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul
patrimoniului succesoral, inclusiv a moştenitorilor testamentari se admite cu respectarea prevederilor stipulate la tit.
VII, Cartea IV. Însă, în cazul în care prin testament sînt desemnaţi mai mulţi moştenitori, iar cota-parte a unuia din
ei include întreg patrimoniu, legiuitorul a stabilit toţi moştenitorii testamentari moştenesc în cote-părţi egale.

Articolul 1453. Moştenirea părţii netestate din patrimoniul succesoral

În cazul în care cotele-părţi determinate în testament nu includ întregul patrimoniu succesoral, pentru
partea netestată se aplică prevederile succesiunii legale sau vacante, care se referă şi la moştenitorii legali
cărora le-a fost testată o parte din avere dacă testamentul nu prevede altfel.

Testatorul poate dispune prin testament întreg patrimoniu sau numai o parte din el. În cazul în care
testatorul a testat numai o parte din bunuri, la partea rămasă netestată sînt chemaţi la moştenire moştenitorii legali în
ordinea stabilită de Art. 1500-1501. Moştenitorii legali cărora le-a fost testată o parte din bunuri, deasemenea, pot
moşteni partea de bunuri netestată, dacă prin testament nu au fost lipsiţi de dreptul de a moşteni.
Dacă toţi moştenitorii cei legali au fost lipsiţi de dreptul de a moşteni partea de moştenire rămasă netestată,
nu au acceptat moştenirea în termen şi nu au prelungit acest termen, sau au renunţat la partea de moştenire netestată,
ea va trece în proprietatea statului ca moştenire vacantă în ordinea Art.1515.

Articolul 1454. Imposibilitatea determinării exacte a moştenitorului

 Dacă testatorul a determinat persoana moştenitorului prin carateristici care pot fi proprii mai multor
persoane şi nu se poate stabili pe care dintre ele a avut-o în vedere testatorul, toate persoanele se
consideră moştenitori cu drept la cote-părţi egale.

Persoana în favoarea cărei este făcut testamentul trebuie să fie determinată sau să poată fi determinabilă la
data deschiderii moştenirii. Dacă persoana bineficiară este încertă şi nedeterminabilă testamentul sau dispoziţia
testamentară este nulă.
Persoana poate fi determinată prin indicarea concretă a numelui de familie şi prenumelui precum şi a
domiciliului acesteia. Însă, din sensul articolului comentat rezultă că testatorul ar putea folosi un diminutiv, sau
supranume dat în legătură cu o trăsătură caracteristică a acesteia sau a aspectului său exterior, psihic, unei profesii
sub care este cunoscut. În cazul în care aceste caracteristici sînt proprii mai multor persoane şi este imposibil de a
stabli cui concret testatorul a avut intenţia să transmită bunurile sale, potrivit acestei prevederi legale, moştinitori în
cote-părţi egale vor fi recunoscute toate aceste persoane.

Articolul 1455. Dezmoştenirea

(1) Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali şi nu este obligat să
motiveze acest fapt.
(2) Persoana dezmoştenită prin dispoziţie testamentară expresă nu poate deveni moştenitor legal
asupra părţii netestate din avere şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii testamentari.

1. Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară de ultimă voinţă a testatotului prin care aceasta înlătură de la
moştenire pe unul, pe cîţiva sau pe toţi miştenitorii legali. Moştenitorii legali pot fi dezmoşteniţi de înterg
patrimoniu sau numai o parte din el.
Însă, dreptul de dezmoştenire este limitat în privinţa moştenitorilor legali ce dispun de dreptul la cotă din
rezerva succesorală. Astfel, testatorul poate dezmoşteni moştenitorul legal doar în limitele cotitaţiei disponibile, fără
a atinge cota rezervei succsorale, stabilită prin Art.1505. Dacă există temeiuri de a declara moştinitorul legal
nedemn, testatorul îl poate dezmoşteni şi de cota rezervei succesorale, dar în acest caz va înainta potrivit Art.1513 o
acţiune în instanţa de judecată de decădere din dreptul la cota din rezerva succesorală.
Moştenitorul nu este obligat să invoce în testament motivele dezmoştenirii.
Dezmoştenirea poate fi de două feluri directă (expresă) sau indirectă.
Dezmoştenirea directă (expresă) este atunci cînd testatorul prin dispoziţie testamentară declară în mod
expres că înlătură de la moştenire- în tot sau în parte – pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali.
Dezmoştenirea este indirectă în cazul în care testatorul prin testarea întregului patrimoniu sau altor
persoane înlătură tăcit unul sau toţi moştenitorii legali de la moştenire.
2. Moştenitorul legal dezmoştenit prin dispoziţie testamentară expresă (directă) nu poate moşteni partea de
bunuri rămasă netestată. Moştinitorul legal dezmoştenit, total, nu poate moşteni nici cînd toţi moştenitorii nu au
acceptat sau au renunţat, la moştenire, precum şi în cazul de declarare a nulităţii testamentului în privinţa altor
moştinitori sau de declarare a nedemnităţii celorlalţi moştinitori. Însă, dacă moştinitorul legal a fost dezmoştenit
numai de un anumit bun sau o parte din bunuri, atunci partea de bunuri de care nu a fost dezmoştenită şi a rămas
netestată poate fi moştenită de către acest moşinitor.
Moştinitori legali sînt în drept de a contesta testamentul prin care au fost dezmoşteniţi.

Articolul 1456. Păstrarea dreptului la moştenire

Moştenitorii legali nedesemnaţi în testament îşi păstrează dreptul la moştenire asupra părţii netestate
din avere. Ei, de asemenea, moştenesc şi partea testată din avere dacă, la momentul deschiderii moştenirii, în
viaţă nu se afla nici unul dintre moştenitorii testamentari sau adică toţi au renunţat la moştenire.

Moştenitorii legali dezmoşteniţi indirect, prin testarea de către testator a patrimoniului său altor persoane,
pot moşteni partea de bunuri rămasă netestată. În cazul în care toţi moşinitorii testamentari au decedat pînă la
deschiderea moştenirii sau au renunţat la moştenire şi prin testament nu sînt desemnaţi substituiţi, atunci moştinitorii
legali dezmoşteniţi indirect pot culege moştenirea în ordinea stabilită de Art.Art. 1500-1501. Ei, de asemenea, vor
culege moştenirea şi în caz de declarare a nulităţii testamentului sau de nedemnitate a moştinitorilor testamentari.
Articolul 1457. Inadmisibilitatea moştenirii legale

Dacă înreaga avere a fost divizată între moştenitori conform testamentului, dar la momentul
deschiderii unul dintre ei nu mai este în viaţă, moştenirea legală nu va avea loc, iar cota lui succesorală va fi
repartizată în mod egal între ceilalţi moştenitori testamentari.

Intemeindu-se, pe ultima voinţă a testatorului dispoziţia menţionată concretizează că în cazul în care

testatorul a testat întregul său patrimoniu mai multor persoane, iar unul din ei a decedat pînă la deschiderea
moştenirii, cota succesorală a celui decedat trece în favoarea celorlalţi moştenitori testamentari în mod egal. Însă,
dacă a fost desemnat de către testator un substituit în locul celui decedat, atunci cota-parte a ultimului va fi culeasă
de către substituit. Prin urmare, moştenitorii legali, pot fi chemaţi la moştenire numai în cazul în care unicul sau toţi
moştenitorii testamentari au decedat pînă la deschiderea moştenirii, nu au acceptat sau au renunţat cu toţii la
moştenirea testamentară.

Capitolul II
FORMA TESTAMENTULUI

Articolul 1458. Forma testamentului

Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:

a) olograf – scirs în întregime personal, datat şi semnat de testator;
b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat notarului,
care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

În funcţie de dorinţă sau împrejurările în care se află testatorul, testamentul poate fi întocmit în una din
următoarele forme: a) olograf; b) autentic şi c) mistic. Prin lege sînt permise şi alte forme de testamente, asimilate
celor autentice (Art.1459).
Fiind un act solemn, testamentul trebuie, în mod obligatoriu, să fie înocmit în una din formele menţionate.
Toate formele de testamente au valoare juridică egală, deaceea, revocarea sau modificarea unui testament
poate fi făcută prin toate felurile de formă de testament stabilită de lege.
Testamentul în orice formă trebuie să fie întocmit cu respectarea condiţiilor de validitate a actelor juridice,
stabilite prin lege, a regulilor comune stabilite pentru toate felurile de testamente, precum şi a dispoziţiilor legale
stabilite pentru fiecare formă de testament.
Pentru întocmirea testamentului în formele menţionate este necesară respectarea următoarelor reguli
comune: forma scrisă şi forma actului separat.
Astfel, orice formă de testament aleasă de testator trebuie să îmbrace forma scrisă. Cerinţa formei scrise
este o condiţie de validitate (ad solemnitatem) şi nu o condiţie de dovadă (ad probaţionem). Voinţa testatorului,
neputînd fi dovedită nici printr-un mijloc de probă, decît printr-un testament întocmit în scris cu respectarea
cerinţelor stabilite de lege. Prin urmare, sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul trebuie întocmit în întregime în
formă scrisă.
A doua condiţie comună de valabilitate a testamentelor este aceea că nu se admite întocmirea testamentului
de două sau mai multe persoane, nici chiar de către soţii care locuiesc împreună. Testamentul poate fi întocmit de o
singură persoană printr-un act separat, garantîndu-se, în aşa mod, libertatea de voinţă a testatorului.
a) Testamentul olograf
Potrviit lit. a) al acestui articol testamentul olograf este un testament scris în întregime personal, datat şi
semnat de mâna testatorului.
Sub sancţiunea nulităţii testamentului olograf trebuie respectate trei condiţii:
- scrierea testamentului de către testator;
- datarea testamentului de testator;
- semnarea testamentului de (mâna) testator.
Scrierea testamentului de către testator. Testamentul olograf trebuie scris în întregime de către testator.
El poate fi scris în orice limbă pe care o posedă testatorul, cu orice caractere de mână sau de tipar, chiriliţă sau
latină, alfabetul pentru orbi etc.
Testamentul poate fi scris pe orice fel de material: hîrtie, pînză, lemn, piatră, sticlă etc. şi cu orice
instrument: creion, cerneală, pastă, vopsea, carbune, cretă etc. Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate,
cu condiţia că foile ce urmează să alcătuiască un singur testament şi să nu trezească careva îndoieli.
Nu se admite dactilografierea sau tipărirea testamentului.
 Stersăturile, adăugările sau alte rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie datate şi semnate de testator,
dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi faţă de redactarea iniţială. Modificările ulterioare, deasemenea, trebuie
să fie semnate şi datate de către testator.
Ştersăturile sau adausurile făcute în testament de către terţe persoane sînt nule.
Condiţia scrierii testamentului de către testator nu exclude participarea altei persoane, care să-l ajute la
redactarea testamentului, însă această persoană nu trebuie să vicieze libertatea de ultimă voinţă a testatorului.
Deasemenea, testatorul la întocmirea testamentului poate utiliza un model scris de testament.
Datarea testamentului de către testator. Alte elemente de validitate a testamentului constituie datarea lui
de mâna testatorului. Data trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua cînd a fost întocmit testamentul. Datarea
testamentului are importanţa pentru a putea stabili dacă testatorul a avut descernămînt în momentul întocmirii
testamentului, iar în caz de pluralităţi de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau încompatibile, în raport cu
data lor se stabileşte care testament exprimă ultima voinţă a testatorului.
Lipsa datei atrage nulitatea testamentului olograf. Însă, în cazul în care data este incompletă şi se poate
stabili cînd a fost întocmit testamentul, precum şi starea de capacitate a testatorului, testamentul va fi valabil. Sînt
aplicabile testamentului olograf şi prevederile Art.1464 C.C.
Semnarea testamentului de către testator. Testamentul olograf scris de mână testamentul la sfîrşit trebuie
semnat pentru certificarea conţinutului testamentului. În lipsa semnăturii, testamentul se consideră un simplu proiect
de testament lipsit de efecte juridice, adică este lovit de nulitate absolută.
Semnătura nu trebuie obligatoriu să cuprindă numele şi prenumele testatorului, însă trebuie aplicată
semnătura pe care testatorul o foloseşte obişnuit, chiar şi pseudonimul său, dacă acest pseudonim este folosit în mod
curent pentru semnarea altor acte juridice şi documente, şi care permite identificarea testatorului.
b) Testamentul autentic.
Testamentul autentic este acel testament autentificat în condiţiile prevăzute de lege de către organele
competente. Potrivit Art.3 din Legea nr. 1453/2002 pe teritoriul ţării testamentul poate fi autentificat de către notarii
de stat, notarii privaţi şi alte persoane abilitate prin lege, iar Art.37 din Legea menţionată şi Art.44 pct. p) din Legea
nr. 123/2003 concretizează că sînt abilitaţi să autentifice testamente secretarii consiliilor locale ale satelor,
comunelor, oraşelor şi municipiilor, unde nu funcţionează birouri notariale. Sînt asimilate testamentelor autentice,
testamentele autentificate de către persoanele cu funcţii de răspundere indicate la Art.1459.
Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate pot fi autentificate de către consulii
misiunilor diplomatice (Art. din Legea nr. 1453/2002).
Testamentul autentic se autentifică cu respectarea condiţiilor generale de întocmire a actelor autentice,
precum şi a regulilor speciale prevăzute de lege.
Testamentul se întocmeşte în cel puţin 2 exemplare, unul dintre care se păstrează în arhiva persoanei ce
desfăşoară activitate notarială. Toate exemplarele testamentului se semnează de testator şi au aceeaşi putere juridică
(Art.54 din Legea nr. 1453-XV din 08.11.2002). Dacă testatorul nu poate semna dintr-o anumită cauză, testamentul
poate fi semnat de o altă persoană conform prevederilor Art.1460.
Testamentul autentic poate fi întocmit personal de către testator. La indicaţia şi voinţa testatorului,
testamentul poate fi întocmit de altă persoană, notar sau persoana împuternicită să autentifice testamente. La
redactarea testamentelor autentice ca şi la redactarea actelor juridice se admite utilizarea mijloacelor tehnice.
Persoana care desfăşoară activitate notarială este obligată să stabilească identitatea şi să verifice capacitatea
de exerciţiu a testatorului (Art.Art.42, 43 din Legea nr. 1453/2002). La autentificarea testamentelor persoanelor care
se află la tratament, în instituţii medicale, sanatorii, aziluri pentru bătrîni şi invalizi, precum şi în alte cazuri de boală
gravă, notarul (persoana care desfăşoară activitate notarială) poate fi asistat de mediul respectiv. Dacă pune la
îndoială capacitatea testatorului de a aprecia acţiunile sale şi de a le diriga, persoana care desfăşoară activitate
notarială poate solicita concluzia medicilor, referitor la faptul, dacă testatorul dispune de deccernămînt la momentul
întocmirii testamentului.
Persoana împuternicită cu autentificarea testamentului trebuie să dea citirii conţinutul testamentului şi să
verifice dacă dispoziţiile înscrise în testament reprezintă ultima voinţă a testatorului, ulterior, testatorul semnează
testamentul, iar notarul sau persoana împuternirită să autentifice testamentul, îl autentifică, prin aplicarea girului de
autentificare (Art.46 din Legea nr. 1453/2002). Testamentul se înregistrează în registrul general ca o acţiune
notarială, precum şi în cartea testamentelor. Notarul este obligat să informeze imediat Camera Notarială despre
testamentul autentificat, în ordinea stabilită de lege.
Persoanele împuternicite să autentifice testamentul sînt obligate să verifice dacă dispoziţiile testamentare sînt
clare şi complete, dacă nu conţin dispoziţii contrare legii. La autentificarea testamentului, testatorul nu este obligat
să prezinte dovezi pentru confirmarea dreptului de proprietate asupra bunurilor testate.
Testamentul autentic poate fi revocat sau modificat prin depunerea unei cereri de revocare sau modificare la
notar sau persoana împuternicită sau autentifice testamentul sau prin întocmirea unui nou testament în orice formă
stabilită de lege.
Nerespectarea regulilor de întocmire şi autentificare a testamentului de forma dată atrage nulitatea lui. Însă,
testamentul va putea fi valabil dacă va îndeplini condiţiile unui testament olograf.
c) Testamentul mistic.
Testamentul mistic constă dintr-un înscris de ultimă voinţă a testatorului, datat şi semnat de mâna testatorului
strîns şi sigilat într-un plic şi prezentat notarului pentru aplicarea înscripţiei de autentificare, care trebuie să fie
semnată de testator, şi notar. Cuvîntul “mistic” înseamnă “secret”. Strîngerea şi sigilările testamentului are drept
scop asigurarea secretului testamentului şi face imposibilă deschiderea plicului şi substituirea testamentului cu alte
hîrtii.
Testamentul mistic ca şi testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat şi semnat de testator.
Astfel, nu se admite scrierea testamentului de o altă persoană sau dactilografierea lui.
Testamentul poate fi întocmit pe hîrtie obişnuită, iar hîrtia pe care este scris testamentul, în mod obligatoriu
trebuie să fie strînsă (împăturită) şi întrodusă într-un plic care se sigilează. Sigilarea se face în sensul lipirii plicului,
în aşa mod, ca el să nu poată fi deschis, decît prin distrugerea plicului. Aplicarea unui sigiliu în sensul adevărat al
cuvîntului ar duce la imposibilitatea întocmirii testamentului mistic de către persoane care nu dispun de sigilii
proprii. Totodată, persoana care dispune de un sigiliu propriu îl poate aplica pe plicul în care este întrodus
testamentul său.
Testatorul prezintă notarului plicul sigilat, declarînd că textul scris alcătuieşte testamentul său, că este datat şi
semnat. Dacă declaraţia este falsă, testamentul va fi nul.
Notarul este obligat să aplice pe actul sigilat înscripţia de autentificare pe plic. Legislatorul nu reglementează
ce trebuie să conţină înscripţia de autentificare, însă reieşind din legislaţia ţărilor care au o asemenea formă de
testament, în înscripţia de autentificare se va indica numele, prenumele şi domiciliul testatorului precum şi declaraţia
testatorului că testamentul este al său. Actul de suprascriere (inscripţia de autentificare) trebuie datat şi semnat de
către testator şi notar. Ca şi orice act notarial, testamentul mistic se înregistrează în registrul actelor notariale.
Notarul este obligat să respecte condiţiile necesare pentru autentificarea actelor notariale, adică să verifice
identitatea şi capacitatea de exerciţiu al testatorului (Art.Art. 42, 43 din Legea nr. 1453/2002).
Dacă testatorul nu se poate prezenta la biroul notarial, testamentul mistic, la solicitarea testatorului, poate fi
autentificat la locul indicat de el (Art.38 din Legea menţionată).
Deoarece, legislatorul nu reglementează că testamentul mistic rămîne la păstrare la biroul notarial, după
efectuarea înscripţiei de autentificare, el va fi restituit testatorului. Însă, testatorul poate transmite testamentul mistic
spre păstrare, persoanelor care desfăşoară activitate notarială, în ordinea stabilită de Art.77 din Legea nr.
1453/2002).
Testamentul mistic ca şi cel olograf trebuie prezentat notarului după decesul testatorului la locul deschiderii
moştenirii.
În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul va fi valabil, dacă va întruni condiţiile testamentului olograf.

Articolul 1459. Testamentele asimilate celor autentificate notarial

(1) Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:

a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al
unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, drectorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi
bătrîni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful expediţiilor de explorări,
expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în aeronavă;
c) comandamntul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului ilitar dacă la locul aflării lor
nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană
civilă sau membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de libertate.
(2) Testamentul autentificat conform prevederilor alin. (1) se expediază cel tîrziu a doua zi după
autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.

Necesitatea întocmirii testamentului poate apărea în împrejurări care fac imposibilă prezentarea testatorului la
notar. Pentru ca testatorul să nu se afle în imposibilitate de a testa din cauza piedicilor cauzate de împrejurările
speciale, legislatorul prin articolul comentat, a stabilit lista instituţiilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere care
pot autentifica testamentele persoanelor care se află în asemenea împrejurări. Lista persoanelor şi instituţiilor
indicate este exhaustivă şi nu poate fi supusă unei largi interpretări.
Testamentele făcute în instituţiile respective sînt asimilate celor autentice şi se mai numesc speciale,
reieşind din împrejurările specifice în care se întocmesc.
Testamentul special poate fi autentificat doar dacă testatorul, care se află în instituţia respectivă, este în
imposibilitate de a autentifica testamentul la notar sau de a invita notarul în instituţia respectivă.
Testamentul special se întocmeşte în formă scrisă şi forma înscrisului separat. El poate fi redactat de către
testator, o terţă persoană sau persoana împuternicită să-l autentifice, fără a fi viciată ultima voinţă a testatorului.
Sub sancţiunea nulităţii testamentul trebuie să fie semnat de testator, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.
Datarea testamentului este obligatorie pentru a stabili dacă testatorul s-a aflat în împrejurări specifice şi
dacă a avut descernămînt în momentul întocmirii testamentului. Deoarece, acest testament este asimilat celui
autentic, persoana ce autentifică testamentul este obligată să verifice indentitatea şi descernămîntul testatorului la
momentul întocmirii lui.
 Autentificarea testamentului se trece într-un registru de înregistrare a acţiunilor notariale ale instanţei
respective.
Testamentul special poate fi revocat sau modificat în ordinea stabilită pentru celelalte forme de testamente,
inclusiv printr-un testament special.
Neîndeplinirea regulilor stabilite de lege pentru întocmirea unui testament autentic, atrage nulitatea
testamentului special.
2. Potrivit prevederilor alin.2, testamentul special trebuie expediat cel tîrziu a doua zi după autentificare
unuia dintre notari de la locul înstituţiei date. Astfel, testamentul special se întocmeşte în cel puţin trei exemplare,
dintre care unul se restituie testatorului, altul se expediază notarului, iar al treilea rămîne la instituţia care l-a
legalizat.
Care sînt efectele neexpedierii testamentului notarului, legea nu stabileşte. Probabil că neexpedierea, în
genere, a testamentului notarului ar putea atrage nulitatea lui, cu excepţia cazurilor cînd testamentul, prezentat
notarului la data deschiderii succesiunii, corespunde cerinţelor unui testament olograf.

Articolul 1460. Semnarea testamentului de către o altă persoană

Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în
prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o persoană. În acest caz,
trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Martorii de asemenea semnează în
testament.

Testamentul întocmit în orice formă pentru a fi valabil trebuie să fie semnat personal de către testator.
Pentru unele testamente, cum ar fi: testamentul autentic şi testamentul special se admite semnarea testamentului de
către o terţă persoană, dacă testatorul din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze nu poate semna
testamentul. La solicitarea testatorului, testamentul poate fi semnat de către o altă persoană în prezenţa notarului sau
persoanei împuternicite să autentifice testamentul, precum şi în prezenţa a doi martori. În acest caz, în testament se
indică cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze testamentul. Martorii, de asemenea, semnează testamentul.
Testamentul nu poate fi semnat de căte persoana în favoarea căreia este făcut testamentul.

Articolul 1461. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice

Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în

prezenţa a 2 martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmînd prin semnătură
manifestarea lui de voinţă.

Dacă persoana care doreşte să facă un testament este analfabetă sau oarbă, atunci persoana împuternicită să
autentifice testamentul îi va citi conţinutul testamentului în prezenţa a doi martori, care de asemenea, semnează
testamentul. În cazul în care orbul este cărturar, el va semna testamentul personal. Dacă testatorul este surd, mut sau
surdomut şi analfabet, atunci la întocmirea testamentului vor asista doi martori şi o persoană ce va comunica cu el,
prin semnătura sa confirmînd manifestarea de voinţă a testatorului, iar dacă această persoană este cărturară ea va
semna testamentul personal. Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea testamentului.

Articolul 1462. Martorii testamentari

Nu pot fi martori testamentari persoanele care nu au atins majoratul, cele lipsite de capacitate de
exerciţiu, moştenitorii testamentari şi rudele lor pe linie ascendentă şi descendentă, surorile, fraţii, soţul
(soţia) şi legatarul.

Orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină poate avea calitate de martor la redactarea şi
autentificarea testamentelor. Însă, dacă persoana nu a atins majoratul, are capacitate de exerciţiu restrînsă sau este
declarată incapabilă, ea nu poate avea această calitate. Nu pot fi martori ai testării moştenitorii testamentari şi
legatarii. De asemenea, se interzice de a fi martori surorilor, fraţilor, soţului (soţiei) şi rudelor pe linie ascendentă şi
descendentă, care potrivit Art.1500 sînt recunoscuţi moştenitori legali şi ar putea avea vre-un interes sau influenţa
testatorul să-şi exprime liber ultima sa voinţă.
Articolul 1463. Secretul testamentului

Notarul, o altă persoană care autentifică testamentul, martorii, precum şi persoana care a semnat
testamentul în locul testatorului, nu au dreptul, pînă la deschiderea succesiunii, să dea publicităţii date despre
conţinutul testamentului, despre întocmirea, modificarea sau revocarea lui.

Articolul comentat stabileşte cercul persoanelor care sînt obligate să păstreze taina întocmirii testamentului.
Astfel, sînt obligaţi să păstreze secretul testamentului nu numai notarii, şi persoanele împuternicite cu autentificarea
testamentelor, dar şi martorii testării, precum şi persoanele care au semnat testamentul, în cazurile prevăzute de lege.
Este stabilită perioada în decursul cărei persoanele menţionate sînt obligate să păstreze secretul testamentului, pînă
la deschiderea moştenirii, adică în perioada cît testatorul este în viaţă, şi, în sfîrşit, legislatorul stipulează că secretul
testamentului trebuie păstrat nu numai în privinţa faptului întocmirii testamentului, dar şi în privinţa conţinutului,
modificării sau revocării testamentului,
Notarul sau persoana abilitată să autentifice testamentul trebuie să prevină persoanele indicate că sînt
obligate să păstreze secretul testamentului.

Articolul 1464. Data întocmirii testamentului

În testament trebuie să se indice data întocmirii lui. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului doar
dacă nu sînt înlăturate dubiile privind capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul întocmirii,
modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a cîtorva testamente.

După cum s-a menţionat în Art. 1458, data constituie un element esenţial al testamentului şi trebuie să
cuprindă anul, luna şi data cînd a fost întocmit testamentul. În cazul rectificării datei în testament, în mod
obligatoriu, trebuie să fie făcută la sfîrşitul testamentului o menţiune specială datată şi semnată cu mâna testatorului.
Lipsa datei, de regulă, atrage nulitatea testamentului. Legislatorul, însă, prin articolul comentat, stabileşte că
testamentul atrage nulitatea sa, dacă:
- nu pot fi înlăturate dubiile privind capacitatea de exerciţiu al testatorului la momentul întocmirii
testamentului, modificării sau revocării lui;
- sînt mai multe testamente cu dispoziţii contrare sau încompatibile şi este imposibil de a stabli care testament
exprimă ultima voinţă a testatorului.

Capitolul III
MODIFICAREA, REVOCAREA
SAU ANULAREA TESTAMENTULUI

Articolul 1465. Modificarea sau revocarea testamentului

Testatorul poate modifica sau revoca testamentul în orice moment:

a) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul
anterior ce contravine noului testament;
b) prin depunerea unei cereri la notar;
c) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.

Principiul libertăţii testamentare şi caracterul unilateral al testamentului permit testatorului în orice moment
să revoce sau să modifice testamentul.
Pentru aceasta, testatorul nu trebuie să motiveze cauza unei asemenea hotărîri, nici să inştiinţeze
moştenitorul testamentar sau legatarul şi nici să coordoneze cu ei aceste acţiuni. Clauza, prin care testatorul declară
că renunţă la dreptul de revocare sau modificare a testamentului, sau a unor dispoziţii testamentare, este nulă.
Testatorul, la momentul revocării sau modificării testamentului, trebuie să dispună de capacitate de
exerciţiu deplină şi descernămînt.
Revocarea sau modificarea testamentului se admite în formele prevăzute de prezentul articol.
a) Revocarea sau modificarea testamentului, prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod
direct total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament.
Modificarea testamentului se admite prin întocmirea unui noi testament, prin care testatorul altfel stabileşte
cercul moştenitorilor testamentari, în alt mod dispune de bunurile sale, stabilind moştenitorilor săi alte cote-părţi etc.
În testamentul modificat poate fi determinată şi soarta bunurilor rămase netestate.
 Testamentul poate fi revocat total sau parţial prin întcomirea unui nou testament. Testamentul ulterior poate
revoca deplin testamentul primar. Dacă testamentul posterior contravine deplin testamentului anterior, atunci primul
testament se consideră deplin revocat. Spre exemplu, prin testamentul anterior, testatorul testează casa de locuit
fiicei sale, iar prin testamentul posterior această casă este testată unei nepoate. În acest caz, noul testament anulează
deplin primul testament, iar la moştenire va fi chemată nepoata în baza celui de al doilea testament, care deplin
anulează primul testament.
Testamentul poate fi revocat parţial prin noul testament, dacă unele dispoziţii ale noului testament
contravin dispoziţiilor primului testament.
b) Modificarea sau revocarea testamentului prin depunerea unei cereri la notar.
O altă modalitate, recunoscută de lege, de revocare sau modificare a testamentului este acea de depunere a
unei cereri la notar. Cererea poate fi depusă şi persoanelor abilitate să autentifice testamente. Cererea de revocare
sau modificare a testamentului se autentifică cu respectarea regulilor de autentificare notarială a testamentelor
(Art.52 din Legea nr. 1453/2002).
Notarul sau persoana abilitată cu autentificarea testamentelor în baza cererii de modificare sau revocare a
testamentului trebuie să facă pe exemplarele testamentului anterior menţiunea respectivă.
În cazul în care testamentul se află la păstrare la alt birou notarial sau instituţie, cererea de modificare sau
revocare a testamentului se expediază de către testator biroului notarial sau instituţiei respective.
c) Revocarea testamentului prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Prin distrugere trebuie înţeles nimicirea testamentului olograf, adică ruperea sau arderea lui. Se consideră că
testamentul este distrus dacă este şters textul sau este făcută o cruce pe cuprinsul testamentului, sau este şters un
element esenţial al testamentului, cum ar fi, semnătura sau data.
În cazul în care testamentul olograf este întocmit în mai multe exemplare, atunci revocarea se va considera
făcută numai dacă vor fi distruse toate exemplarele. Analogic poate fi distrus şi testamentul mistic. Distrugerea
numai a exemplarului testamentului autentic rămas la testator nu atrage revocarea lui.
Distrugerea testamentului olograf poate fi făcută numai de către testator, prin libera sa voinţă. În cazul în
care testamentul a fost distrus cu ştirea testatorului de către o altă persoană, iar testatorul nu a întocmit un nou
testament, testamentul se consideră revocat.
Testamentul olograf poate fi distrus parţial, prin ştergerea numai a unor dispoziţii testamentare, dacă părţile
esenţiale ale testamentului au rămas.
Distrugerea testamentului olograf sau mistic trebuie să fie reală. Intenţia testatorului de a distruge
testamentul, neurmată de executare, nu atrage distrugerea testamentului. Nu se consideră distrus testamentul nici în
cazul în care terţul la care se afla testamentul la păstrare, nu a executat ordinul testatorului şi nu a distrus
testamentul.

Articolul 1466. Inadmisibilitatea restabilirii testamentului revocat

Testamentul revocat printr-un testament întocmit mai tîrziu nu poate fi restabilit nici în cazul în care
testamentul ulterior va fi revocat prin depunerea unei cereri.

Articolul comentat stabileşte o regulă specială cu privire la ireversibilitatea testamentului revocat prin alt
testament. Potrivit acestei norme, testamentul primar, revocat printr-un testament ulterior, nu poate fi pus din nou în
vigoare, adică rămîne revocat, chiar dacă testamentul posterior a fost revocat printr-o cerere autentică. Spre
exemplu, testatorul a testat toate bunurile fiului său, iar printr-un testament ulterior toate bunurile au fost testate
fiicei. După aceasta, testatorul a depus o cerere prin care a revocat şi noul testament. În acest caz, moştenirea va fi
transmisă moştenitorilor legali, deoarece testamentul primar a fost revocat prin noul testament, iar acesta – prin
cererea depusă la notar. În aşa mod, nu poate fi vorba nici de un testament, deoarece ambele sînt revocate.

Articolul 1467. Pluralitatea de testamente

Dacă testatorul a întocmit cîteva testamente care se completează şi nu se substituie integral unul pe
altul, toate testamentele rămîn în vigoare. Testamentul anterior îşi păstrează puterea legală în limita în care
prevederile lui nu sînt modificate prin testamentele ulterioare.

Testatorul poate lăsa mai multe testamente care se completează şi nu substituie unul pe altul, producînd
efecte simultane, şi putînd fi executate cumulativ. În asemenea cazuri toate testamentele sînt valabile.
Dispoziţiile testamentului anterior sînt revocate numai în cazul sau în măsura în care sînt incompatibile sau
contrarii dispoziţiilor din testamentul posterior.
Articolul 1468. Temeiurile în care testamentul este considerat fără putere legală

Testamentul nu are putere legală:

a) dacă unica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului;
b) în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;
c) dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta;
d) în partea în care încalcă rezerva succesorală.
Testamentul întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate şi nerevocat poate să-şi piardă puterea
legală, fiind lipsit de efecte juridice, din cauze obiective intervenite ulterior întocmirii valabile a testamentului,
străine voinţei, testatorului sau de vre-o culpă a moştenitorului şi care fac imposibilă executarea testamentului.
Prezentul articol prevede 4 cazuri cînd testamentul îşi pierde puterea legală, adică devine caduc:
a) dacă unica persoană în a cărei favoare a fost lăsat testamentul decedează înaintea testatorului;
Testatorul poate face liberalităţi pentru cauză de moarte prin desemnarea moştenitorului concret (intuitu
personal). Astfel, cînd unicul moştenitor desemnat decedează înaintea testatorului, executarea testamentului devine
imposibilă din cauza incapacităţii succesorale a moştenitorului, iar testamentul devine caduc. Datorită caracterului
personal al liberalităţii, moştenirea nu se transmite moştenitorilor legali al celui decedat. Însă, dacă testatorul a
dispus prin testament că, în caz de deces al moştenitorului desemnat, moştenirea va fi culeasă de moştenitorii
acestuia sau va desemna alt substituit, atunci caducitatea nu operează.
Dacă la data deschiderii moştenirii moştenitorul testamentar este în viaţă, el dobîndeşte dreptul la moştenire,
iar în caz de deces pînă la expirarea termenului de acceptare a moştenirii, moştenirea testamentară va fi transmisă
moştenitorilor legali ai acestuia.
Însă, în cazul testamentului sub conduţie suspensivă, el poate deveni caduc, dacă moştenitorul a decedat după
deschiderea moştenirii, nereuşind să realizeze condiţia sau dacă condiţia nu poate fi realizată de către moştenitorul
în viaţă.
Testamentul făcut în favoarea unei persoane juridice va fi caduc, dacă la data deschiderii moştenirii
persoana juridică va fi radiată din registrul de stat.
b) în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;
Mostenitorul testamentar ca şi cel legal, după deschiderea moştenirii poate renunţa la moştenire în
condiţiile legii, însă, moştenitorul testamentar nu poate renunţa la moştenire în favoarea altor persoane (Art. 1451).
Astfel, în cazul în care unicul moştenitor testamentar renunţă la moştenire, testamentul devine caduc, dacă testatorul
nu a desemnat un substituit. Caducitatea testamentului survine şi atunci cînd unicul moştenitor testamentar nu a
acceptat moştenirea şi nu a prelungit termenul de acceptare în ordinea stabilită de lege.
Testamentul poate să devină caduc şi în cazul în care unicul moştenitor este recunoscut nedemn.
c) dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta;
Testamentul îşi pierde valabilitatea în cazul în care în timpul vieţii testatorului a dispărut (pierit) averea
testată, indeferent de cauza dispariţiei (forţa majoră, furt, distrugere de către un terţ etc.). Pentru ca dispariţia bunului
să ducă la caducitatea testamentului, el trebuie să dispară în întregime. Dacă au dispărut numai o parte din bunuri,
testamentul îşi menţine puterea legală, deoarece în acest caz se va micşora doar valoarea masei succesorale. În cazul
în care a fost testat numai un anumit bun determinat, testamentul va deveni caduc, dacă acest bun va pieri în
întregime.
Dacă averea disoare după deschiderea moştenirii, testamentul nu devibe caduc, iar dreptul moştenitorului
depinde de cauza care a provocat dispariţia averii:
- dacă averea a dispărut din culpa debitorului, atunci moştenitorul (legatarul) are dreptul la despăgubiri;
- dacă averea a dispărut fortuit, atunci debitorul este eliberat de răspundere, moştenitorul, dispunînd doar de
dreptul la rămăşiţele şi accesoriile averii sau bunului.
Potrivit normei comentate, testamentul devine caduc şi în cazul înstrăinării averii de către testator, deşi, în
acest caz caducitatea survine prin voinţa testatorului, adică sîntem în prezenţa unei revocări tăcite a testamentului de
către testator.
d) în partea în care încalcă rezerva succesorală.
Dreptul celui ce lasă moştenirea de a dispune pentru cauză de moarte este limitat în favoarea anumitor
moştenitori legali care au dreptul la rezerva succesorală. Prin urmare, dacă testatorul a testat întregul patrimoniu
moştenitorilor testamentari, lipsindu-i pe moştenitorii rezervatari de rezerva succesorală sau o parte din această
rezervă, atunci testamentul, în partea care încalcă rezerva succesorală, devine caduc. Caducitatea nu operează, dacă
moştenitorii rezervatari au decedat pînă la data deschiderii moştenirii, nu au acceptat moştenirea şi nu au prelungit
termenul de acceptare, au renunţat la moştenirea rezervatară sau au fost recunoscuţi nedemni, în ordinea stabilită de
lege.

Articolul 1469. Nulitatea testamentului

(1) Testamentul este nul dacă sînt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridice.
 (2) Dispoziţiile testamentare care contravin legii sau intereselor publice, precum şi condiţiile care nu
sînt clare sau contravin una alteia, sînt nule.
(3) Testamentul întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege este nul.
(4) Testamentul este declarat nul de către instanţa de judecată.

Nulitatea este o sancţiune civilă prin care actele juridice încheiate cu încălcarea condiţiilor de validitate de
fond sau de formă sînt lipsite de efecte juridice.
Testamentul ca orice act juridic poate fi lovit de nulitate în cazul încălcării regulilor comune tuturor actelor
juridice, precum şi acelor speciale, prevăzute de lege pentru întocmirea testamentului.
1. După cum s-a menţionat, testamentul, fiind un act juridic poate fi recunoscut nul în baza temeiurilor
prevăzute de Art.Art. 220-229 Astfel, testamentul poate fi recunoscut nul în baza temeiurilor de nulitate comune
tuturor actelor juridice, cum ar fi: incapacitatea de a încheia acte juridice, viciile de consimţămînt, cauză sau obiect
ilicit, lipsa formei cerute de lege pentru validitatea actului etc.
În dependenţă de încălcările comise poate interveni nulitatea absolută sau relativă a testamentelor (vezi
Art.Art. 216-218).
Nulitatea testamentului se apreciază în raport de elementele şi temeiurile existente la data întocmirii
testamentului.
2. Testatorul este liber de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte, de a alege persoana în
favoarea cărei dispune moştenirea sau legatul, de a încredinţa executarea moştenirii, precum şi de a obliga
moştenitorii sau legatarii să execute anumite acţiuni sau să se abţină de la ele. Însă, în orice caz, dspoziţiile
testamentare care contravin legii sau ordinii publice sînt nule. Spre exemplu, este nulă dispoziţia, prin care testatorul
obligă un terţ să determine persoana în favoarea cărei să fie transmisă moştenirea sau dispoziţia testamentară, prin
care testatorul interzice moştenitorului testamentar de a înstrăina bunul care face obiectul testamentului. Mai detaliat
vezi comentariu la Art. 220.
Testamentul poate cuprinde una sau mai multe dispoziţii testamentare, fiecare constituind în parte un act
juridic îndependent. Astfel, în cazul cînd o dispoziţie testamentară contravine altei, ea este nulă. Însă, pînă la
declararea nulităţii dispoziţiei testamentare, instanţa trebuie să analizeze şi să interpreteze dispoziţiile testamentare
în contextul întregului testament, ţinînd cont de voinţa reală a testatorului.
Sînt nule şi dispoziţiile din sensul cărora nu rezultă clar care a fost voinţa testatorului. Astfel, în cazul în
care în testament nu este determinată persoana moştenitorului testamentul este nul, deoarece prin alte mijloace de
probe nu se poate stabili care a fost manifestarea de voinţă a testatorului.
3. Testamentul fiind un act juridic solemn, unelateral, revocabil şi personal pentru a produce efecte
juridice, pe lîngă condiţiile de fond, trebuie să îndeplinească şi condiţiile de formă generale, comune tuturor
testamentelor, cum ar fi: forma scrisă şi întocmirea testamentului personal printr-un act separat (vezi Art. 1458).
Nerespectarea condiţiilor de formă generale comune tuturor testamentelor, precum şi nerespectarea
condiţiilor speciale de formă pentru fiecare fel de testament, potrivit dispoziţiei comentate, atrage nulitatea absolută
a testamentului.
Însă, în unele cazuri încălcarea condiţiilor speciale de formă pentru un anumit fel de testament, poate să nu
atragă nulitatea testamentului. Spre exemplu, testamentul autentic sau mistic pentru viciile de formă admise de către
testator sau persoana împuternicită cu autentificarea lor, poată să nu atragă nulitatea lor, dacă ele vor îndeplini
condiţiile de formă ale tesamentului olograf, fiind scris în întregime, datat şi semnat de către testator. Nu atrage
nulitatea testamentului nici lipsa datei, dacă nu există dubii privind capacitatea de exerciţiu a testatorului la
momentul întocmirii, sau mai multe testamente, dacă se poate stabili cînd a fost întocmit ultimul testament.
4. Testamentul întocmit cu nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă stabilite de lege pentru toate
felurile de testamente, poate fu recunoscut nul de către instanţa de judecată de drept comun.

Articolul 1470. Nulitatea dispoziţiilor testamentare separate

(1) Dispoziţia testamentară în a cărei bază are loc chemarea la moştenirea unui bun care nu face parte
din patrimoniul succesoral este nulă.
(2) Dispoziţia testamentară care nu poate fi executată din motiv de sănătate sau din alte motive
obiective poate fi declarată nulă.

1. Testatorul, poate dispune pentru cauză de moarte, prin testament doar de bunurile sale. Testamentul sau
dispoziţia testamentară prin care testatorul testează bunurile ce aparţin altei persoane este nul, deoarece în acest caz
se prezumă că testatorul a fost în eroare asupra obiectului actului juridic, crezînd că este proprietarul bunului testat.
Nulitatea dispoziţiei testamentare survine dacă la data deschiderii moştenirii, testatorul nu are nici un drept, actual
sau viitor asupra bunului, obiect al testamentului.
Pentru ca testamentul să aibă ca obiect bunul altuia, trebuie să fie un bun individual determinat. Testamentul
sau dispoziţia testamentară care are ca obiect un bun determinat generic, fie inexistent în masa succesorală la data
deschiderii moştenirii nu atrage nulitatea, deoarece un anumit gen de bunuri nu poate aparţine unei anumite
persoane. În asemenea cazuri, executorul testamentar sau moştenitorul testamentar procura cantitatea de bunuri,
indicate în testament şi le transmite persoanelor indicate în testament.
Trebuie distinsă şi situaţia cînd testatorul testează un bun, ştiind că el aparţine altei persoane, adică face o
dispoziţie cu sarcini, prin care obligă executorul testamentar de a procura un anumit bun de la proprietar şi de a-l
transmite moştenitorului sau legatarului în proprietate. În asemenea situaţie, testamentul va fi valabil, exectorul
testamentar, fiind obligat să execute această dispoziţie. În cazul în care va fi imposibilă executarea, executorul
testamentar va plăti moştinitorului valoarea bunului testat, apreciată la data deschiderii moştenirii, dacă din
testament nu rezultă altfel.
În cazul în care testatorul testează un bun individual determinat, care se află în indiviziune la data deschiderii
moştenirii, testamentul va fi valabil pentru cota-parte care a aparţinut testatorului, indiferent de faptul, după cine este
deţinătorul titlului de proprietate, iar soarta bunului va fi determinată numai la ieşire din indiviziune adică la data
partajării lui.
2. Testamentul – ca şi orice act juridic poate fi întocmit sub condiţie, fiind aplicabile în acest caz regulile
dreptului comun (Cap.IV, Cartea I). Dacă testamentul este întocmit sub condiţie, iar testatorul nu poate executa
condiţia din motive de sănătate sau din alte motive mai presus de voinţa lui, atunci testamentul sau dispoziţia
testamentară sînt nule.

Articolul 1471. Consecinţele pierderii puterii legale şi ale nulităţii unei dispoziţii testamentare

Dacă dintre cîteva dispoziţii testamentare una nu mai are putere legală sau este nulă, iar testatorul nu
a lăsat alte dispoziţii, restul dispoziţiilor testamentului rămîn în vigoare.

Dat fiind faptul, că fiecare dispoziţie testamentară constituie un act juridic independent, legislatorul stabileşte
că în cazul în care unele dispoziţii testamentare sînt nule sau caduce, celelalte dispoziţii testamentare sînt valabile,
producînd efecte juridice respective.

Articolul 1472. Acceptarea succesiunii în cazul nulităţii testamentului

În cazul declarării nulităţii testamentului, moştenitorul privat prin acest testament de dreptul la
moştenire are dreptul la opţiune în cadrul succesiunii legale conform regulilor generale.

Articolul comentat, stabileşte regula generală, potrivit cărei în cazul declarării integrale a nulităţii
testamentului, de dreptul la moştenire dispun moştenitorii legali, inclusiv cei care au fost dezmoşteniţi prin
testamentul menţionat. Însă, aceşti moştenitori pot fi înlăturaţi de la moştenire, dacă vor fi recunoscuţi succesori
nedemni.
Această regulă este valabilă şi pentru cazurile cînd testamentul va fi recunoscut integral caduc sau va fi
revocat.

Articolul 1473. Contestarea valabilităţii testamentului

Valabilitatea testamentului poate fi contestată, în temeiul condiţiilor de nulitate a actelor juridice, de

către moştenitorii legali şi de alte persoane interesate.

Moştenitorii legali pot contesta valabilitatea testamentului, dacă consideră că acesta a fost întocmit cu
încălcarea condiţiilor de fond şi de formă generale, inclusiv condiţiilor speciale de formă, care atrag nulitatea
testamentului.
Pot înainta acţiuni privind declararea nulităţii testamentului sau a unei dispoziţii testamentare: moştenitorii
testamentari şi rezervatari, legatarii, persoanele a căror bunuri au fost testate de către testator şi alte persoane a căror
interese ar putea fi atrase prin dispoziţia testamentară.
În cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în interesele acestor persoane, acţiunea poate fi înaintată de
procuror (Art.71 din Legea nr. 1288/2003).
Pîrîţi, în aceste litigii, sînt recunoscute persoanele în beneficiu cărora a fost făcut testamentul sau dispoziţia
testamentară.
Testamentul întocmit prin violenţă sau ameninţare poate fi revocat numai de testator.

Articlul 1474. Termenul de intentare a acţiunii

(1) Acţiunea privind declararea nulităţii testamentului poate fi intentată în termen de un an de la data
deschiderii succesiunii.
 (2) Termenul prevăzut la alin. (1) nu se extinde asupra acţiunii proprietarului dacă testatorul a testat
din greşeală o avere străină ca fiind a sa.

Regimul juridic al nulităţii testamentelor nu diferă esenţial de regimul juridic de declarare a nulităţii actelor
juridice, specific, fiind doar că termenul de prescripţie a nulităţii testamentelor curge nu de la cînd persoana
îndreptată să ceară anularea actului juridic a aflat sau trebuia să afle despre temeiurile anulării sau de la data cînd a
încetat violenţa (Art.233 C.C.), dar de la data deschiderii moştenirii.
1. Termenul înaintării acţiunii privind declararea nulităţii testamentului este de un an de la data deschiderii
moştenirii. Acest termen este un termen special de prescripţie extinctivă şi deaceea persoana îndreptată, poate fi
repusă în termen în modul şi ordinea stabilită de Art. 279.

2. Dacă testatorul a testat un bun străin, atunci persoana a cărei drept a fost lezat poate înainta o acţiune de
revindecare a bunului din patrimoniu succesoral în termenul general de prescripţie extinctivă, adică în termen de 3
ani de la data cînd i-a fost încălcat dreptul.

Capitolul IV
EXECUTAREA TESTAMENTULUI

Articolul 1475. Subiectele executării testamentului

În lipsa indicaţiilor în testament, executarea lui se pune în sarcina moştenitorilor testamentari. Aceştia
pot încredinţa prin contract executarea testamentului unuia dintre ei sau unei alte persoane.

Executarea testamentului, de regulă, este pusă în sarcina executorului testamentar. Moştenitorii testamentari
pot, prin contract, încredinţa executarea testamentului unuia dintre moştenitorii testamentari sau altei persoane. Însă,
pentru a-i elibera pe moştinitorii testamentari de această sarcină sau pentru a fi mai sigur că testamentul se va
executa întocmai, conform voinţei sale, testatorul poate desemna una sau mai multe persoane, numite executor
testamentar, să execute testamentul.
Executarea testamentară este, de fapt, un mandat, iar executorul testamentar este un mandatar desemnat de
testator pentru executarea dispoziţiilor testamentare. Astfel, regulile de drept comun ale mandatului sînt aplicabile
executării testamentare în măsura în care nu sînt contrare naturii şi scopului acesteia.
Executarea testamentară faţă de mandatul obişnuit are următoarele patricularităţi:
- executorul testamentar poate fi desemnat numai prin dispoziţie testamentară, pe cînd mandatarul poate fi
numit prin orice act şi în orice formă, chiar şi prin acceptarea tăcită (Art.Art. 1030, 1031);
- atribuţiile executorului testamentar sînt stabilite prin lege, iar ale mandatarului prin acordul părţilor;
- executarea testamentară produce efecte juridice la data deschiderii moştenirii, iar mandatarului la încheierea
actului juridic, dacă din contract nu rezultă altfel, şi încetează la data decesului mandatului.
Executarea testamentară are şi unele particularităţi comune cu mandatul, cum ar fi: executorul testamentar ca
şi mandatarul pot renunţa executarea sarcinilor; obligaţiile (sarcinile) ambilor încetează în caz de deces sau
survenire a încapacităţii şi nu se transmit moştinitorilor lor; ambii execută mandatul, în principiu, gratuit, cu
excepţia cazurilor prevăzute expres în actele juridice respective etc.

Articolul 1476. Desemnarea executorului testamentar

În scopul executării întocmai a dispoziţiilor testamentare, testatorul poate desemna prin testament
unul sau mai mulţi executori testamentari, atît dintre moştenitorii testamentari, cît şi dintre persoanele care
nu sînt moştenitori. În ultimul caz, este nevoie de acordul executorului testamentar, aceasta exprimîndu-l în
scris pe testament sau în cererea anexată acestuia.

Pentru a asigura executarea dispoziţiilor sale testamentare, testatorul poate desemna prin testament unul sau
mai mulţi executori testamentari.
Dacă testatorul, ulterior, întocmirii testamentului, doreşte să desemneze un executor testamentar, el poate face
această desemnare printr-un act în formă de testament, cu respectarea aceloraşi reguli de formă.
Executor testamentar poate fi orice persoană, cărei testatorul îi încredinţează executarea testamentului,
inclusiv moştenitorii testamentari.
Prin lege, moştinitorilor legali nu li se înterzice de a fi executori testamentari. Astfel, ei pot fi desemnaţi, prin
testament în această calitate. Pentru a fi numită în calitate de executor testamentar, persoana trebuie să dispună de
capacitate de exerciţiu deplină la momentul executării testamentare, în caz contrar dispoziţia testamentară de
desemnare a executorului testamentar este nulă.
 Pentru desemnarea persoanei în calitate de executor testamentar, în mod obligatoriu, este necesar acordul
scris al acesteia, cu excepţia moştenitorului testamentar, care poate fi desemnat fără acordul lui.
Acordul scris al executorului testamentar se anexează la testament. Executorul testamentar poate să-şi
exprime acordul şi prin menţiunea făcută în scris pe testament.
Revocarea executorului testamentar se face sub forma unui act testamentar cu respectarea tuturor regulilor de
formă.

Articolul 1477. Refuzul de a executa testamentul

Executorul testamentar este în drept să refuze în orice moment executarea

obligaţiei pe care i-a încredinţat-o testatorul, fapt care trebuie să-l aducă în prealabil la cunoştinţa
moştenitorilor.

Executorul testamentar este obligat să execute testamentul conform dispoziţiilor stabilite în el. Totodată,
executorul testamentar poate renunţa oricînd de a executa testamentul, indiferent de motiv. Pentru aceasta, el
trebuie, în prealabil, să infromeze moştenitorii testamentari sau legatarii. Renunţarea ca şi acceptarea executării
testamentare se face în formă scrisă.

Articolul 1478. Desemnarea executorului testamentar de către un terţ

(1) Testatorul poate încrediţa desemnarea executorului testamentar unui terţ care, după deschiderea
succesiunii, trebuie să numească imediat executorul testamentar şi să anunţe despre moştenitorii. Terţul
poate refuza îndeplinirea acestei sarcini, fapt care trebuie să-l aducă imediat la cunoştinţa moştenitorilor.
(2) Numirea executorului se face prin depunerea de către terţ a unei cereri la notarul de la locul
deschiderii moştenirii.
(3) Excutorul comunică acordul prin depunerea unei cereri la notarul de la locul deschiderii
succesiunii.

1. Testatorul poate împuternici prin testament un terţ să desemneze executorul testamentar. Terţul, imediat
după deschiderea moştenirii, adică la data deschiderii moştenirii, este obligat să desemneze executorul testamentar,
despre ce informează moştinitorii testamentari sau legatarii.
Terţul poate să renunţe executarea acestei obligaţii, despre ce este obligat să informeze moştenitorii. Atît
acceptarea, cît şi renunţarea terţului de a executa sarcina se face în formă scrisă, ca şi în cazul executorului
testamentar.
2. Potrivit alin. (2), desemnarea executorului testamentar de către terţ se face printr-o cerere scrisă, care se
depune la notarul de la locul deschiderii moştenirii. Cererea urmează a fi autentificată.
Terţul, poate desemna în calitate de executor testamentar orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină.
3. Desemnarea executorului testamentar de către terţ poate avea loc, doar dacă executorul testamentar este de
acord să îndeplinească această sarcină. Acordul se face în formă scrisă, care se depune la notarul de la locul
deschiderii moştenirii.

Articolul 1479. Executarea parţială sau integrală a testamentului

Testatorul poate încredinţa executorului testamentar executarea integrală a testamentului sau doar a
unor anumite dispoziţii.

Articolul menţionat stipulează, că testatorul poate încredinţa executorului testamentar executarea tuturor
dispoziţiilor testamentare sau numai a unora. Această regulă este valabilă şi pentru terţul împuternicit cu desemnarea
executorului testamentar.

Articolul 1480. Paza şi administrarea patrimoniului succesoral

Executorul testamentar este obligat ca, din momentul deschiderii succesiunii, să efectueze paza şi
administrarea patrimoniului succesoral. El este în drept să îndeplinească toate acţiunile necesare executării
testamentului. În limitele acestor împuterniciri, moştinitorii pierd dreptul de a administra patrimoniul
succesoral.

Executorul testamentar dispune de dreptul de a executa testamentul din momentul deschiderii moştenirii.
 El este obligat să asigure paza şi să administreze patrimoniul, să săvîrşească alte acţiuni necesare pentru
executarea testamentului.
Prin urmare, executorul testamentar dispune de următoarele atribuţii:
- asigură paza patrimoniului succesoral;
- face inventarul patrimoniului succesoral;
- administrează patrimoniul succesoral prin intrarea în posesia lui;
- urmăreşte debitorii succesiunii şi întreprinde măsuri pentru încasarea creanţelor;
- satisface din contul patrimoniului succesoral creanţele debitoriale, în limitele prevăzute de Art. 1551;
- înştiinţează moştenitorii despre deschiderea moştenirii;
- execută dispoziţiile testamentare, iar în cazul în care sumele de bani aflate în patrimoniu succesoral sînt
insuficiente pentru executarea dispoziţiilor testamentare, poate să vîndă o parte din bunuri, dacă este împuternicit cu
dreptul de dispoziţie, prin testament. În caz contrar, vînzarea bunurilor se face cu acordul moştenitorilor;
- să oblige moştenitorii testamentari sau legatarii să execute dispoziţiile testamentare sub condiţie, dacă
aceştea au acceptat moştenirea;
- să săvîrşească în limitele executării testamentului alte acţiuni, care nu contravin legii.
Dacă executarea testamentului este pusă exclusiv în seama executorilor testamentari, atunci moştenitorii sînt
înlăturaţi de la administrarea patrimoniului succesoral pînă la acceptarea moştenirii de către toţi moştenitorii.

\
Articolul 1481. Paza şi administrarea patrimoniului succesoral de către cîţiva executori testamentari

Dacă există mai mulţi executori testamentari, se admit acţiuni individuale numai în cazul pazei
patrimoniului succesoral, în alte cazuri fiind necesar acordul
dintre ei.

Dacă prin testament nu sînt delimitate atribuţiile fiecărui executor testamentar, atunci ei acţionează de comun
acord. În cazul divergenţelor dintre ei, decide instanţa judecătorească, ce măsuri trebuie întreprinse.
Fiecare executor testamentar are dreptul să întreprindă, fără acordul altor executori testamentari, măsuri
necesare pentru păstrarea patrimoniului succesoral, care se află în administrarea lor.

Articolul 1482. Compensarea cheltuielilor aferente exectării testamentului

(1) Executorul testamentar îşi îndeplineşte obligaţiile fără a fi remunerat, deşi poate primi o
recompensă dacă aceasta este prevăzută în testament.
(2) Exectorul testamentar are dreptul la compensarea, din contul averii succesorale, a cheltuielilor de
păstrare şi administrare a averii.
(3) Executorul testamentar care nu este moştenitor nu este în drept să facă alte cheltuieli din averea
succesorală decît cele prevăzute de Art.1551.

1. Executarea testamentului se face, de regulă, cu titlu gratuit, deaceea executorul testamentar nu poate
pretinde remuneraţii pentru lucrul executat. Totuşi, executorul testamentar poate primi o recompensă, dacă aceasta
va fi stabilită prin testament. Ca şi în cazul mandatului, recompensa se va plăti în cuantumul stabilit în testament, în
baza legii, prin uzanţe sau în dependenţă de serviciile acordate, din contul sumelor încedinţate pentru executarea
testamentului sau din contul patrimoniului succesoral.
2. Executorul testamentar are dreptul la compensarea cheltuielilor necesare, efectuate în scopul păstrării şi
administrării patrimoniului succesoral, care sînt plătite din contul masei succesorale. Aceste cheltuieli nu pot fi
plătite, dacă testatorul este remunerat în baza testamentului.
3. Executorul testamentar, care nu este moştenitor, este îndreptăţit sa satisfacă din contul patrimoniului
succesoral pretenţiile creditorilor testatorului privind cheltuielile de întreţinere şi tratament din timpul ultimei boli a
testatorului, a cheltuielilor de înmormîntare, de obţinere a averii succesorale etc., prevăzute la Art. 1551.
Prin urmare, ceilalţi creditori ai testatorului precum şi moştenitorii rezervatari trebuie să înainteze pretenţiile
sale, în ordinea şi modul stabilit de lege, doar moştinitorilor, chiar dacă administrarea moştenirii este acordată
executorilor testamentari.

Articolul 1483. Darea de seamă a executorului testamentar

După executarea testamentului, executorul este obligat, la cererea moşte-

nitorilor, să le prezinte o dare de seamă despre activitarea sa. Executorul testamentar îşi îndeplineşte funcţiile
pînă la acceptarea succesiunii de către toţi moştenitorii.
 Executorul testamentar, la executarea testamentului, la cererea moştenitorilor, este obligat să prezinte o dare
de seamă cu privire la administrarea patrimoniului succesoral şi executarea testamentului. În temeiul Art.1041,
executorul testamentar este obligat să transmită toate informaţiile necesare şi să dea lămuririle cerute de moştenitori
şi pe parcursul executării testamentului.
După executarea testamentului, executorul testamentar este obligat să transmită moştenitorilor bunurile
succesorale rămase.
Reieşind din sensul articolului comentat, funcţia executorului testamentar încetează la data acceptării
moştenirii de către toţi moştenitorii, adică pînă la această dată executorul urmează să execute deplin testamentul.
Credem, însă, că dacă testamentul nu va fi executat, executorul testamentar va continua executarea şi după
acceptarea moştenirii de către toţi moştenitorii. În acest caz, executorul testamentar va transmite în seama
moştenitorilor paza şi administrarea patrimoniului succesoral, dacă din testament nu va rezulta altfel.
Funcţia de executor poate înceta prin: executarea deplină a dispoziţiilor testamentare; decesul sau
incapacitatea executorului, renunţarea executorului de a îndeplini sarcina; declararea nulităţii sau caducităţii
testamentului; revocarea executorului prin hotărîrea judecătorească.

Articolul 1484. Înlăturarea executorului testamentar

La cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate înlătura executorul testamentar dacă există
motive întemeiate.

Executorul testamentar este obligat să administreze patrimoniul succesoral în mod corespunzător, să execute
întocmai dispoziţiile testamentare. În cazul în care executorul testamentar nu la măsurile cuvenite pentru păstrarea şi
administrarea patrimoniului succesoral, încalcă grav obligaţiunile sale, este incompetent sau a survenit incapacitatea
lui, el poate fi revocat pe cale judecătorească.
Cererea de revocare (înlăturare) a executorului poate fi înaintată, oricînd, de către moştenitori testamentari şi
legali, legatari, precum şi de către creditorii testatorului.

Articolul 1485. Responsabilitatea executorului testamentar

Dacă se abate, intenţionat sau din impridenţă, de la îndeplinirea obligaţiilor încredinţate prin
testament, executorul testamentar poartă răspundere pentru pre-
judiciile cauzate astfel moştenitorilor.

Executorul testamentar este responsabil pentru prejudiciul cauzat moştenitorilor sau legatarilor, în legătură cu
executarea testamentului, în cazul încălcării cu vinovăţie a obligaţiilor sale, precum şi în cazul neîndeplinirii sau
încălcării acestor obligaţii din imprudenţă. El nu va răspunde pentru pieirea fortuită a bunurilor administrate.
Potrivit Art. 1481, dacă sînt desemnaţi mai mulţi executori testamentari cu atribuţii egale, ei pot săvîrşi
acţiuni doar cu acordul comun al lor. Prin urmare, în caz de cauzare a unui prejudiciu prin acţiuni comune,
executorii testamentari răspund solidar. În cazul în care prin testament au fost repartizate atribuţiile fiecărui
executor, şi s-au mărginit strict la funcţia încredinţată, fiecare va răspunde separat pentru prejudiciul cauzat.
Dispoziţia testamentară, prin care testatorul eliberează executorul testamentar de repararea prejudiciului
cauzat, este nulă, deoarece prin lege el este obligat să despăgubească moştenitorii şi legatarii în caz de cauzare a
prejudiciului.

Capitolul V
LEGATUL

Articolul 1486. Legatul

Testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a desemna în
calitate de moştinitor.

Legatul este o dispoziţie testamentară curpinsă în testament, prin care testatorul însărcinează unul sau mai
mulţi moştenitori să transmită uneia sau mai multor persoane avantaje patrimoniale.
Persoana în favoarea cărei este făcut legatul se numeşte legatar şi nu are calitate de moştenitor. Legatar poate
fi orice persoană, precum şi cea concepută în timpul vieţii testatorului, dacă s-a năsut vie la data decesului
succesorului. Moştenitorii legali şi testamentari, deasemenea pot primi legate, dacă testatorul a dispus ca un anumit
bun să fie exclus din masa succesorală şi transmis acestora sub formă de legat, sau a obligat pe ceilalţi moştenitori
testamentari să execute un legat de altă natură în favoarea altui moştenitor,
 Dacă moştenirea testamentară poate fi executată atît de către moştenitorii testamentari, cît şi de către un terţ,
exector testamentar, desemnat în ordinea prevăzută de lege, apoi legatul poate fi executat doar de către moştenitorii
testamentari. Moştenitorii legali nu pot executa legate, deoarece ei primesc moştenirea fără careva condiţii. Dacă
moştenitorul testamentar este concomitent şi moştenitor legal, el poate renunţa la moştenirea testamentară şi să
accepte numai moştenirea legal. În acest caz, el va fi eliberat de obligaţia de a executa legatul.
Moştenitorul însărcinat cu excutarea legatului devine debitor, iar legatarul – creditor, dispunînd de dreptul de
a cere executarea legatului.
Între legatar şi moştenitori testamentari există următoarele deosebiri:
- dreptul legatarului este limitat asupra unui sau mai multor bunuri concrete, pe cînd moştenitorului
testamentar i se transmite universalitatea patrimoniului succesoral sau o cotă-parte din această universalitate;
- legatarului i se transmite obiectul fără a fi desemnat moştenitor;
- legătarul este eliberat de răspundere faţă de creditorii testatorului, iar moştenitorul testamentar răspunde
pentru datoriile testatorului şi este obligat să execute legatul cu care este însărcinat.
Testatorul trebuie să indice în testament dacă bunul se transmite ca moştenire sau în formă de legat. Dacă
testatorul nu a făcut aceasta, atunci ţinînd cont de intenţia testatorului, precum şi de valoarea bunului testat se va
determina dacă bunul sau anumite bunuri concrete sînt transmise ca moştenire sau legat, avînd în vedere că valoarea
obiectului legat nu poate depăşi valoarea masei succesorale ce revine moştenitorilor.

Articolul 1487. Obiectul legatului

Obiect al legatului poate fi transmiterea către cel ce recepţionează legatul (legatar) în proprietate,
folosinţă sau cu un alt drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obţinerea şi
trasmiterea către acesta a bunurilor care nu fac parte din moştenire; îndeplinirea unei numite munci,
prestarea de servicii şi altele.

Obiect al legatului pot fi:

- unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, cu condiţia să nu constituie o masă succesorală,
care poate fi transmisă moştenitorilor testamentari;
- unul sau mai multe obiecte, care nu fac parte din masa succesorală, pe care moştenitorul testamentar este
obligat să le cumpere şi să le transmită legatarului în proprietate. În cazul în care testatorul a legat un bun de gen
nedeterminat, moştenitorul va cumpăra şi transmite un bun de calitate mijlocie, dacă testatorului nu a determinat
persoana în drept să aleagă;
- o creanţă pe care testatorul o are împotriva unui terţ şi alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de
proprietate intelectuală, dreptul asupra unor dividente, recolte viitoare, alte beneficii etc.;
- iertarea unor datorii a legatarului, care se sting la data decesului testatorului;
- efectuarea în beneficiul legatarului a unor plăţi periodice;
- drepturile reale, cum ar fi: uzufructul, uzul, abitaţia etc.;
- îndeplinirea unei munci, prestarea unor servicii etc. Spre exempu, obligarea moştenitorului să prelucreze
terenul legatarului, să repare un automobil, să plătească datoria acestuia faţă de un terţ, etc.

Articolul 1488. Folosirea locuinţei în bază de legat

Testatorul este în drept să pună în sarcina moştenitorului cărui a testat casa, apartamentul sau orice
locuinţă obligaţia de a transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru
anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei anumite porţiuni din ea. La cesiunea ulterioară a
dreptului de proprietate asupra încăperii de locuit, dreptul de folosinţă rămîne în vigoare.

Articolul comentat reglemetează, în mod special, dreptul testatorului de a obliga moştenitorul cărui i-a testat o
casă de locuit sau alt imobil locativ să acorde altei pesoane dreptul de abitaţie viageră sau pe o anumită perioadă de
timp în acest imobil. Astfel spus, legislatorul permite transmiterea prin dispoziţie testamentară moştenitorului nuda
proprietate, iar legatarului – uzufructul (dreptul de abitaţie). O particularitate importantă este acea că moştenitorul,
nudul proprietar, la stingerea urufructului, beneficiază de el prin lege, dar nu prin voinţa testatorului. Acestor
raporturi sînt aplicabile normele de drept comun în materia uzufructului şi dreptului de abitaţie (tit.IV, cap.I şi II,
Cartea II), cu excepţiile prevăzute la Art. 1482 (2). Moştenitorul nudul proprietar) este obligat să se abţină de la
orice act juridic şi fapta care ar împiedica sau ar tulbura dreptul de abitaţie al legatarului. Moştenitorul (nudul
proprietar) dispune de dreptul de a înstrăina imobilul, însă la cesiunea ulterioară a dreptului de proprietate asupra
imobilului, dreptul de abitaţie a legatarului nu se stinge.

Articolul 1489. Inalienabilitatea dreptului de folosinţă asupra încăperii de locuit

 (1) Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu se înstrăinează şi nu trece la moştenitorii
legatarului.
(2) Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu este un temei pentru membrii familiei legatarului
de a locui în ea dacă testamentul nu prevede altfel.

1. Legatarul dreptului de abitaţie se bucură de toate drepturile şi obligaţiile utufructuarului, dacă prin lege sau
testament nu este stabilit altfel. Prin urmare, dreptul de abitaţie, ca şi uzufructul nu poate trece de la legatar la o altă
persoană prin acte juridice sau prin succesiune; iar bunul care face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau
arendat. Legatarul sportă cheltuielile de cultură sau întreţinere, proporţional părţii de care se foloseşte etc. (Art. Art.
424-427).
2. Derogînd, de la prevederile Art. 424 (2) care permit titularului dreptul de abitaţie să locuiască în locuinţă
împreună cu membrii familiei sale, prin alin.2, al articolului comentat, membrii familiei legatarului nu dispun de
acest drept, cu excepţia cazurilor prevăzute în testament.

Articolul 1490. Limitele de executare a legatului

Moştenitorul încărcinat cu executarea legatului îl execută în limitele valorii patrimoniului testat, cu

excepţia acelei părţi din datoriile testamentului a cărei stingere a fost pusă în sarcina moştinitorului, dacă
testamentul nu prevede altfel.

Moştenitorul testamentar însărcinat cu executarea legatului, execută legatul în limitele valorii patrimoniului
testat. Însă, în cazul în care moştenitorul a fost delegat cu obligaţia de a stinge datoriile testatorului, în primul rînd
va plăti datoriile. Moştenitorul, deasemenea, este obligat în mod prioritar, să satisfacă din contul patrimoniului
succesoral creanţele testatorului prevăzute la Art.1551, iar în cazul în care a fost testat întreg patrimoniul, atingîndu-
se prin aceasta drepturile moştenitorilor rezervatari, moştenitorul testamentar este obligat să excludă din patrimoniu
succesoral şi cota-parte a moştenitorilor rezervatari.
În aşa mod, legatul se execută din acea parte de bunuri, care a rămas după achitarea tuturor datoriilor. Prin
urmare, legatul poate fi executat parţial, după achitarea tuturor datoriilor şi a rezervei succesorale.

Articolul 1491. Executarea legatului de către alţi moştinitori

(1) Dacă moştenitorul însărcinat cu executarea legatului a decedat pînă la deschiderea succesiunii sau a
renunţat la moştenire, obligaţia executării legatului trece la comoştenitorii care au primit cota lui.
(2) În cazul în care executarea legatului este pusă în sarcina mai multor moştenitori, fiecare execută
obligaţia proporţional cotei sale succesorale.

1. Dacă executarea legatului a fost pusă în sarcina mai multor moştenitori testamentari şi unul din ei a decedat
pînă la deschiderea moştenirii, nu a acceptat şi nici nu a prelungit termenul de acceptare a moştenirii sau a renunţat
la moştenire, atunci legatul va fi executat de către ceilalţi comoştenitori testamentari care au acceptat moştenirea.
Această regulă se aplică şi în cazul cînd unul din moştenitorii testamentari a fost recunoscut nedemn. În cazul
în care, la data deschiderii moştenirii, din temeiurile enumărate, nu există nici un moştenitor testamentar,
testamentul, inclusiv legatul în temeiul Art. 1468 devine caduc, rămînînd fără executare, iar moştenirea va trece la
moştenitorii legali.
2. Dacă sînt obligaţi mai mulţi moştenitori să execute legatul, fără a fi determinat cine trebuie să execute
legatul, atunci legatul este executat de către toţi moştenitorii testamentari proporţional cotei sale succesorale.

Articolul 1492. Termenul de solicitare a executării legatului

Legatul are dreptul de a cere, în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, executarea
legatului dacă testamentul nu prevede altfel.

Creanţa legatarului se naşte de la data deschiderii moştenirii.

Dacă legatul este făcut sub condiţie suspensivă sau subordonat unui termen şi dacă termenul sau condiţia se
îndeplineşte după deschiderea moştenirii, devoluţiunea legatului are loc în momentul îndeplinirii condiţiei sau a
termenului.
În cazul în care legatarul nu este născut la momentul deschiderii moştenirii sau identitatea se determină
printr-un eveniment care intervine după deschiderea moştenirii, atunci devoluţiunea are loc la momentul naşterii,
respectiv al intervenirii evenimentului.
 Legatarul are dreptul să ceară transmiterea bunului sau executarea altui legat în termen de 6 luni de la data
deschiderii moştenirii, iar în cazul legatului sub condiţie, reieşind din regulile dreptului comun în materia actelor
juridice, de la data realizării condiţiei, survenirii termenului sau evenimentului prevăzut în testament.
Dreptul de a cere executarea legatului este un drept subiectiv care trebuie valorificat înăuntrul termenului de 6
luni, sub sancţiunea stingerii lui (Art.1493).
În cazul în care debitorul refuză executarea legatului, creditorul legatar are dreptul de a înainta o acţiune în
instanţa de drept comun.

Articolul 1493. Încetarea executării legatului

Legatul încetează dacă legatarul:

a) nu a solicitat în termenul prevăzut la Art.1492 executarea;
b) nu este în viaţă la data deschiderii moştenirii.

Potrivit acestui articol executarea legatului încetează:

- dacă legatorul nu a solicitat executarea lui în termenul prevăzut de Art. 1493 (vezi comentariu la articol); şi
- dacă legatarul a decedat pînă la deschiderea moştenirii.
Executarea legatului poate înceta şi în cazurile de caducitate sau nulitate a dispoziţiilor testamentare cu
privire la legate.

Articolul 1494. Legatul la primirea rezervei succesorale

În cazul în care moştenitorul testamentar însărcinat cu executarea legatului are dreptul la o cotă
rezerva succesorală, el execută legatul în limitele acelei părţi a averii moştenite care depăşete cota din rezerva
succesorală ce i se cuvine.

Moştenitorul testamentar care este concomitent şi moştenitor rezervatar, obligat cu executarea unui legat,
dispune de dreptul de a executa legatul parţial, sau de a refuza executarea lui, dacă valoarea bunurilor testate lui este
mai mică decît jumătate din cota-parte pe care ar fi primit-o în baza moştenirii legale.

Articolul 1495. Răspunderea legatarului

Legatarul nu răspunde pentru datoriile testatorului.

Legatarul, potrivit Art. 1486, nu are calitatea de moştenitor, deaceea, el nu este responsabil în faţa creditorilor
testatorului. În cazul în care va fi desemnat atît în calitate de moştenitor, cît şi în calitate de legatar, el devine
responsabil faţă de datoriile celui ce a lăsat moştenirea.

Articolul 1496. Renunţarea la legat şi degrevarea de executarea legatului

(1) Persoana căreia i se cuvine legatul este în drept să renunţe la el. În acest caz, cota succesorală
respectivă revine moştenitorului care va avea sarcina executării legatului.
(2) Dacă persoana căreia i se cuvine legatul renunţă la el, moştenitorul însărcinat cu executarea
legatului este degrevat de ea.

Renunţarea la legat este un drept subiectiv al legatarului. Astfel, legatarul poate liber să renunţe la legat.
Legislatorul nu stabileşte în ce termen poate legatarul renunţa la legat, însă, reieşind din faptul că dreptul de
solicitare a executării legatului este de 6 luni, acest termen este valabil şi pentru renunţare.
Renunţarea la legat poate fi tăcită, precum şi prin înaintarea unei declaraţii (cereri) persoanelor împuternicite
cu executarea legatului. Legatarul nu poate renunţa la legat în beneficiul altor persoane. În cazul renunţării la legat,
obiectul legatului trece în favoarea moştenitorilor obligaţi să execute legatul, proporţional cotelor ce le revin. Dacă
moştenitorii testamentari decedează pînă la deschiderea moştenirii sau renunţă la moştenire, atunci legatul este cules
de moştenitorii legali.
2. În cazul renunţării la legat, executarea legatului se stinge.

Articolul 1497. Transmiterea legatului către moştenitori

 Dacă persoana căreia i se cuvine legatul decedează după deschiderea succesiunii, nereuşind să-şi
exprime acordul, dreptul de a primi legatul trece la moştenitorii ei dacă legatul nu ţine de persoana
legatarului.

Articolul menţionat reglementează situaţia cînd legatarul a decedat după deschiderea moştenirii, nereuşind să
solicite executarea creanţei, stabilind că în acest caz dreptul de creanţă trece către moştenitorii legatarului, dacă
legatarul a decedat pînă la expirarea termenului de 6 luni. Însă, nu se admite transmiterea prin moştenire a legatelor
cu caracter personal, cum ar fi: dreptul de abitaţie, de achitare a unor plăţi periodice, etc.

Articolul 1498. Legatul în scopuri general-utle

(1) Testatorul poate ordona moştenitorului executarea unei anumite acţiuni în scopuri general-utile,
fapt ce poate avea atît caracter material, cît şi nematerial.
(2) Dacă acţiunea încredinţată conform alin. (1) se referă la patrimoniu, se aplică normele care
regemetează legatul.
(3) În caz de deces al moştenitorului însrcinat prin testament cu executarea unor acţiuni în scopuri
general-utile, obligaţia executării trece la moştenitorii care au primit cota lui.
(4) Dreptul de a cere de la moştenitor prin instanţă de judecată executarea acţiunii încredinţate îl are
executorul testamentar, iar dacă nu este desemnat nici un executor, acest drept îl are oricare dintre
moştenitori, precum şi alte persoane interesate.

1. Testatorul, prin testament poate obliga moştenitorul să execute anumite acţiuni în scopuri general-utile,
adică anumite legate cu caracter patrimonial sau nepatrimonial. Spre exemplu, testatorul obligă moştenitorul
testamentar să transfere o sumă de bani pentru construcţia unei şcoli sau să permită să acorde în folosinţa unor
persoane biblioteca sa.
2. În cazul grevării moştenitorului testamentar cu săvîrşirea unor acţiuni în scopuri general-utile cu caracter
patrimonial, potrivit acestei norme, sînt aplicabile regulile cu privire la legate.
Deoarece obiect al legatului pot constitui şi acţiunile cu caracter nepatrimonial şi pentru aceste acţiuni sînt
aplicabile normele menţioante.
3. Ca şi în cazul executării altor legate, în caz de deces al moştenitorului grevat cu obligaţia de a săvîrşi
acţiuni în scopuri general-utile, aceste acţiuni vor fi îndeplinite (executate) de către ceilalţi moştenitori testamentari
care au acceptat moştenirea.
4. Alin. (4) stabileşte cercul persoanelor care pot cere executarea legatului în scopuri general-utile. Acestea
fiind: executorul testamentar, oricare moştenitor, precum şi organizaţiile publice şi obşteşti în interesul cărora a fost
făcut legatul.

T i t l u l III
MOSTENIREA LEGALA
Captolul I
DISPOZITII GENERALE
CU PRIVIRE LA MOSTENIREA LEGALA

Articolul 1499 Moştenirea legală

(1)Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în lege, se
aplică în cazul în care:
a)cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b)a fost declarată nulitatea testamentului;
c)succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d)succesorul testamentar este nedemn.

Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea moştenirii are loc în temeiul legii, la persoanele, în
ordinea şi în cotele determinate de lege.
Moştenirea legală intervine în toate cazurile în care cel care lasă moştenirea nu a întocmit testament.
Dacă testatorul a întocmit testament, dar acesta a fost declarat nul, moştenirea va fi deferită potrivit legii.
Un testament poate fi declarat nul, prin hotărîrea instanţei judecătoreşti, dacă sînt prezente condiţiile de fond şi de
formă a nulităţii actelor juridice. La fel, un testament va fi nul în cazul în care dispoziţiile testamentare contravin
legii sau intereselor publice sau conţine condiţii care nu sînt clare sau contravin una alteia. În cazul în care cel ce a
lăsat moştenirea a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzînd alte dispoziţii de ultimă voinţă se vor
aplica normele referitoare la moştenirea legală. Moştenirea va fi legală şi în acele cazuri în care testamentul cuprinde
dezmoşteniri (înlăturarea de la moştenire a unui sau a mai multor moştenitori legali), fără ca testamentul să
cuprindă legate.
Moştenirea se va diferi potrivit legii şi în situaţia în care nu există moştenitori testamentari, fie că aceştia
sînt comorienţi sau codecedaţi, fie aceştia au predecedat, fie sînt declaraţi nedemni prin hotărîrea instanţei de
judecată.
Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă cel care a lăsat moştenirea a dispus prin
testament numai de o parte din moştenire sau dispunînd de întreg, există moştenitori rezervatari, care dobîndesc
rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moştenitori legali.

Articolul 1500 Moştenitorii legali

(1)În cazul succesiunii legale, moştenitorii cu drept de cotă egală sînt:

a)de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul
lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii, înfietorii) celui ce a lăsat
moştenirea;
b)de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atît din
partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;
c)de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.
(2)Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii (apropierii) gradului de rudenie cu
cel ce a lăsat moştenirea, respectiv bunicii îi înlătură pe străbunici etc., idiferent de sex şi linie.
(3)În cazul moştenirii descendenţilor şi colateralilor se aplică reprezentarea:
a)descendenţilor – la infinit;
b)colateralilor – pînă la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv (colaterali privilegiaţi – nepoţi de frate şi
soră, strănepoţi de la frate şi soră; colaterali ordinari – veri primari).
(4)Reprezentarea are loc cu respectarea prevederilor art.1504.
(5)Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude ale lui de sînge pe linie ascendentă, precum şi
surorile şi fraţii lui de sînge, nu moştenesc după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.

1.Transmisiunea succesorală este edificată pe principiul tradiţional al legăturii de sînge, care există între
membrii aceleiaşi familii. Adoptarea acestui sistem are ca raţiune prezumtiva afecţiune a celui care lasă moştenirea
faţă de rudele sale cele mai appropiate.
Prezentul articol determină cercul de persoane chemate să culeagă patrimoniul celui care lasă moştenirea.
Acest procedeu se mai numeşte devoluţiune succesorală legală, elementul principal al căreia constituie determinarea
sferei persoanelor chemate să culeagă moştenirea. Devoluţiunea succesorală legală are ca temei legăturile de
rudenie, relaţiile de căsătorie între eventualii moştenitori şi cel care lasă moştenirea.
Potrivit articolului 45 din Codul familiei, rudenia este legătura de sînge bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă apersoană sau pe faptul că mai multe persoane au un autor comun. Rudenia poate fi în linie
dreaptă : ascendentă (suitoare) sau descendentă (coborîtoare). La fel rudenia poate fi în linie colaterală. Gradul de
rudenie este distanţa dintre două rude, care se stabileşte astfel: în linie dreaptă după numărul naşterilor, iar în linie
colaterală după numărul naşterilor, urcînd de la una dintre rude pînă la ascendentul comun şi coborînd de la acesta
pînă la cealaltă rudă.
Deşi legea stabileşte cercul persoanelor chemate să culeagă moştenirea, acestea nu vor putea să culeagă
toate împreună patrimoniul succesoral. Este evident că, dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi ajuns la o excesivă
fracţionare a patrimoniului succesoral. De aceea, legiuitorul a instituit două criterii de bază şi anume: clasa de
moştenitori şi gradul de rudenie.
Clasa de moştenitori reprezintă grupul de rude a celui care lasă moştenirea, determinat potrivit legii,
chemate să moştenească într-o anumită ordine, faţă de alte grupe de rude dintr-o altă clasă.
Rudele de acelaşi grad vor culege moştenirea cu drept de cotă egală, acesta constituind principiul împărţii
succesiunii dintre rudele de acelaşi grad în părţi egale (pe capete). În conformitate cu acest principiu în cazul în care
la moştenire sînt chemate rude din aceeaşi clasă de moştenitori şi au acelaşi grad de rudenie cu cel care lasă
moştenirea, fiecare din successibili va moşteni o parte egală cu a celorlalţi succesibili.
a)Din prima clasă de moştenitori fac parte: copiii, inclusiv cei înfiaţi, soţul şi părinţii (înfietorii) celui care
lasă moştenirea. Spre deosebire de moştenitorii din alte clase, moştenitorii care fac parte din clasa I, sunt
moştenitori rezervatari (rezerva succesorală este de 1/2 din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia din ei în caz de
succesiune legală), dacă sunt incapabili de muncă.
i) Din categoria descendenţilor fac parte:
- copiii din căsătorie a celui care lasă moştenirea. Constatarea nulităţii căsătoriei nu va produce efecte
asupra copiilor, rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie, aceştia păstrându-şi drepturile care revin copiilor din căsătorie,
chiar dacă ambii soţi au fost de rea-credinţă la încheierea acesteia;
- copiii celui care lasă moştenirea sau descendenţii lui din afara căsătoriei, cu singura condiţie ca
paternitatea să fie stabilită potrivit legii. Aşadar, principiul este, în această privinţă, asimilarea copilului din afara
căsătoriei cu cel din căsătorie. Altfel spus, copilul din afara căsătoriei care şi-a stabilit paternitatea, are aceeaşi
situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, atât faţă de părinte, cât şi faţă de rudele acestuia;
- copiii înfiaţi. Înfierea este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie, pe de o parte,
între înfiat şi descendenţii săi şi înfietor şi rudele acestuia, pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul
rudeniei fireşti. Raporturile dintre înfietor şi înfiat sunt asemănătoare acelora existente între părinţi şi copii, adică
înfiatul şi descendenţii săi, dobîndesc, prin efectul înfierii, aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă
de părinţii săi. Înfiatul şi descendenţii săi vor avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct, deoarece ei
devin rude nu numai cu înfietorul, dar şi cu rudele acestuia între care ascendentul înfietorului care lasă moştenirea.
Descendenţii pot culege moştenirea, în nume propriu sau prin reprezentare.
ii) Ascendenţii privilegiaţi sînt părinţii celui care lasă moştenirea, adică tatăl şi mama din căsătorie, din
afara căsătoriei şi din înfiere. Aceştia pot fi:
-tatăl şi mama din căsătoria cărora s-a născut cel care lasă moştenirea;
Deoarece drepturile succesorale a părinţilor sînt expres reglementate de Codul civil, în această privinţă nu
se ridică mari probleme. Părinţii vor avea vocaţie succesorală şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie
declarată nulă sau anulată, fiind irelevant faptul dacă au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la încheierea
acesteia. Cît priveşte relaţiile dintre copii şi părinţi, nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive, aşa fiind
drepturile succesorale între părinţi şi copii rămîn neatinse.
-mama din afara căsătoriei;
Vocaţia succesorală a mamei din afara căsătoriei nu poate fi pusă la îndoială. Proba principală a
maternităţii, o constituie faptul înregistrării mamei copilului, în certificatul de naştere.
-tatăl din afara căsătoriei în cazul în care şi-a stabilit paternitatea potrivit legii;
Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei la moştenirea lăsată de copilul său, nu se pune la îndoială,
fiind reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său prin stabilirea paternităţii, de principiul
egalităţii între sexe şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
-înfietorii;
Ţinînd cont de faptul că în cazul înfierii, înfiatul devine rudă cu înfietorul (şi cu rudele acestuia), ca şi un
copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte rude fireşti încetează, înfietorul va avea vocaţie succesorală la
moştenirea lăsată de înfiat. Totodată, în această situaţie, părinţii fireşti ai înfiatului, indiferent de faptul, că sunt din
căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de cel înfiat. În ipoteza în care
unul dintre soţi înfiază copilul firesc al celuilalt soţ, părintele firesc, care este soţul înfietorului, îşi păstrează vocaţia
succesorală la moştenirea copilului .
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi pe calea reprezentării.
iii) Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori.
Pentru a avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de soţul predecedat, soţul supravieţuitor trebuie să
îndeplinească, pe lângă condiţiile generale ale dreptului la moştenirea legală, o condiţie specială şi anume: să aibă
calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Aceasta înseamnă, că dreptul de moştenire, recunoscut soţului
supravieţuitor se întemeiază pe o calitate care se poate pierde. Numai căsătoria încheiată la organele de stat de stare
civilă dă naştere la drepturi şi obligaţii între soţi. De aceea numai persoana care a fost căsătorită legal (căsătorie
înregistrată) cu cel care lasă moştenirea, are vocaţie succesorală la moştenirea acestuia.
Soţul supravieţuitor este chemat la succesiunea soţului său predecedat indiferent de sex, durată a căsătoriei
cu defunctul, stare materială, dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii, ori dacă soţii convieţuiau la data deschiderii
moştenirii sau, dimpotrivă, erau despărţiţi în fapt (mai puţin de 3 ani – vezi articolul 1502 Cod civil). În schimb,
concubinajul - convieţuirea a două persoane de sex diferit, nu conferă concubinului supravieţuitor vocaţie
succesorală legală la moştenirea concubinului predecedat.
Calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ şi odată cu divorţul dispare şi afecţiunea presupusă a
defunctului, care legitimează dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.
În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea judecătorească prin care a fost pronunţat
divorţul, a rămas definitivă sau din ziua înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă în cazul desfacerii căsătoriei
la oficiul de stare civilă (articolul 39 Codul familiei). Deoarece divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi
pentru trecut, calitatea de soţ se păstrează, pînă la data cînd hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul
a rămas definitivă sau ziua înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă, chiar dacă moartea a intervenit în cursul
procesului sau chiar după pronunţarea divorţului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit definitivă sau să fi fost
înregistrat divorţul la oficiul de stare civilă. Aceasta înseamnă, că în situaţia în care unul din soţi decedează în cursul
procesului sau după ce s-a pronunţat divorţul, dar înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă sau să fi fost
înregistrată, efectele divorţului nu se mai produc, căsătoria nedesfăcându-se prin divorţ, ci încetând prin decesul
unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor urmând să moştenească.
Calitatea de soţ se mai poate pierde datorită desfiinţării căsătoriei prin hotărâre judecătorească de constatare
a nulităţii căsătoriei ori instanţa pronunţă anularea căsătoriei. În cazul nulităţii, căsătoria se desfiinţează cu efect
retroactiv, astfel încât din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi între ei şi,
deci, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la
data deschiderii succesiunii desfiinţându-se cu efect retroactiv.
Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori şi, deci, va culege o cotă egală cu cea a
copiilor şi a părinţilor. Masa succesorală a soţului predecedat este alcătuită din bunurile proprii ale celui care lasă
moştenirea şi din bunurile rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din bunurile comune.
Soţului supravieţuitor îi revine o parte din bunurile comune ce se cuvin acestuia în calitate de codevălmaş plus o
cotă egală cu cea a copiilor şi părinţilor din masa succesorală.
Masa succesorală a soţului decedat, la care este chemat soţul supravieţuitor, este alcătuită astfel:
- din bunurile personale ale celui care lasă moştenirea, care potrivit articolului 22 din Codul familiei sînt:
bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile primite în dar sau în baza altor convenţii gratuite;
bunurile dobîndite prin moştenire; bunurile de uz personal, cu excepţia bijuteriilor de preţ şi a altor obiecte de lux,
indiferent de timpul şi modul de dobîndire. În acelaşi timp, din categoria bunurilor personale, potrivit articolului 20
din Codul familiei mai fac parte şi premiile, indemnizaţiile şi alte plăţi, care au un caracter de compensare (ajutor
material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii, etc.)
- din bunurile rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din bunurile comune. Bunurile
dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt, potrivit articolului 20 din Codul familiei, bunuri comune. Împărţirea
acestora se face în caz de deces a unuia din soţi prin buna înţelegere între soţul supravieţuitor şi ceilalţi succesibili al
celui care lasă moştenirea, iar în caz de neînţelegere, pe cale judecătorească.
Soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu nu şi prin reprezentare, este moştenitor rezervatar,
dacă este incapabil de muncă.
b)Din clasa a doua de moştenitori fac parte: fraţii şi surorile defunctului (colateralii privilegiaţi), bunicul şi
bunica (ascendenţii ordinari) lui atît din partea tatălui cît şi din partea mamei.
i)Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea, precum şi descendenţii acestora
până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate ori soră), care vin la moştenire prin intermediul reprezentării
succesorale.
Fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea pot fi:
-din aceeaşi căsătorie a părinţilor: fraţi buni şi surori bune;
-din căsătorii deosebite: în cazul în care copiii au tată comun firesc sau înfietor şi mame diferite ei sunt
numiţi-fraţi (surori) consîngeni; în cazul în care copiii au aceeaşi mamă firească sau înfietoare şi taţi diferiţi, copiii
sunt numiţi-fraţi (surori) uterini;
-din afara căsătoriei;
-din înfiere.
Cît priveşte întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi, fraţii şi surorile celui care lasă
moştenirea, făcând parte din clasa a II-a de moştenitori vor culege o cotă egală cu cea a bunicilor.
Colateralii privilegiaţi ai celui care lasă moştenirea pot veni la succesiune numai în nume propriu, în
schimb descendenţii lor, pot să culeagă moştenirea şi prin intermediul reprezentării succesorale.
ii)Ascendenţii ordinari sunt rude în linie dreaptă ascendentă a celui care lasă moştenirea, alţii decît părinţii
(bunicii, străbunicii, etc).
Bunicii vor moşteni o parte egală cu cea a fraţilor şi surorilor celui care lasă moştenirea.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire şi prin intermediul instituţiei reprezentării (alineatul II din
prezentul articol).
c)Din clasa a treia de moştenitori fac parte: unchii şi mătuşile (colateralii ordinari) a celui care lasă
moştenirea
În cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau dacă aceştia sunt nedemni sau renunţători,
legea cheamă la moştenire clasa a treia de moştenitori-colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale celui care lasă
moştenirea, care nu sînt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin reprezentare) şi moştenesc în
părţi egale .
2.Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie între succesibilii din aceeaşi clasă au prioritate a
culege patrimoniul succesoral cei care sînt rude mai apropiate în grad cu defunctul. Acest principiu se aplică privitor
la ascendenţii ordinari.
Astfel, de exemplu, în interiorul clasei II, bunicul celui care lasă moştenirea (rudă de gradul II cu acesta) va
înlătura de la moştenire pe străbunicul celui care lasă moştenirea (rudă de gradul III). Altfel spus, vocaţia concretă a
unui succesibil în cadrul fiecărei clase de moştenitori este în dependenţă de apropierea gradului de rudenie faţă de
cel care lasă moştenirea
3.Dacă la moştenire sînt chemaţi descendenţii sau colateralii, în caz de necesitate, poate fi aplicată instituţia
reprezentării.
Astfel, de exemplu, defunctul avea doi copii, dintre care unul a predecedat, lăsînd doi copii. Dacă am
aplica strict litera legii, moştenirea ar urma să fie culeasă doar de copilul în viaţă al defunctului. O asemenea soluţie
nedreaptă este înlăturată prin instituţia reprezentării suucesorale care permite nepotului să urce în locul părintelui
predecedat pentru a culege partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii
moştenirii. Cei doi nepoţi ai copilului predecedat vor culege în total ½ din moştenire (fiecare cîte ¼ ), cealaltă ½ va
fi culeasă de fiul rămas în viaţă. Dreptul la moştenire nu poate depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea
unor rude), iar moartea prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite altora.
La fel şi în cazul colateralilor. Nepoţii de frate şi soră vor putea urca în locul şi gradul părintelui predecedat
(fratele defunctului) pentru a culege partea ce s-ar fi cuvenit acestuia din moştenirea unchilui lor, iar verii primari
vor urca în locul şi gradul părintelui predecedat (unchii defunctului) pentru a culege partea ce s-ar cuvenit acestora
din moştenirea vărului.
4.Instituţia reprezentării urmează a fi aplicată, ţinînd cont de condiţiile arătate în articolul 1504 a Codului
civil.
5.Avînd în vedere că în cazul adopţiei se rup legăturile dintre cel adoptat şi rudele sale naturale, părinţii,
fraţii şi toate celelalte rude naturale ale adoptatului nu vor avea vocaţie succesorală legală la moştenirea adoptatului.

Articolul 1501 Ordinea la succesiunea legală

Moştenitorii de clasa posterioară sînt chemaţi la succesiunea legală numai dacă lipsesc moştenitori
din clasele precedente sau dacă aceştia nu acceptă ori refuză succesiunea. Ei sînt chemaţi la succesiune şi în
cazul în care toţi moştenitorii de clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul la succesiune.

Acest articol consacră principiul priorităţii clasei de moştenitori. Astfel, clasele de moştenitori sînt chemate
să culeagă patrimoniul succesoral în ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil. Aşa fiind, prima clasă de
moştenitori este chemată să culeagă patrimoniul succesoral cu excluderea totală a succesorilor din celelalte clase.
Clasa a doua de moştenitori vine la moştenire în lipsa oricăror moştenitori din prima clasă (fie aceştia nu există sau
dacă există nu pot sau nu vor să moştenească) şi cu excluderea succesibililor din clasa a treia. Clasa a treia de
moştenitori va fi chemată la moştenire în lipsa totală de moştenitori din primele două clase.
Precizăm că există posibilitatea venirii concomitente la moştenire a rudelor din clasa I şi a II sau a III (deci,
clase diferite) în situaţia în care cel care lasă moştenirea a dezmoştenit prin testament moştenitorii din clasa I, dacă
aceştia sînt rezervatari. În acest caz, ei culeg, totuşi, ca moştenitori legali, rezerva prevăzută de lege (contrar voinţei
defunctului), restul moştenirii fiind dobîndită (dacă defunctul n-a dispus altfel prin testament) de moştenitorii din
clasa subsecventă.

Articolul 1502 Privarea de dreptul la succesiune în cazul desfacerii căsătoriei

Prin hotărîre judecătorească, un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune legală dacă se confirmă
că de facto căsătoria cu cel ce a lăsat moştenirea a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii
au locuit separat.

Pentru ca soţul supravieţuitor să fie chemat la succesiune, acesta trebuie să fi convieţuit cu cel care lasă
moştenire. Dacă soţii au locuit ultimii 3 ani seprat, soţul supravieţuitor poate fi privat de dreptul la moştenire. O
astfel de acţiune poate fi intentată de persoanele interesate.

Articolul 1503 Pierderea dreptului la succesiune în cazul declarării nulităţii căsătoriei

Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei
şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţa de judecată.

Dacă pînă la decesul defunctului, ultimul a intentat o acţiune în judecată cu scopul de a declara căsătoria
nulă, soţul supravieţuitor nu va mai avea vocaţie succesorală legală la moştenirea lăsată de soţul predecedat. Deşi
legiuitorul s-a referit doar la simpla intentare a acţiunii, existînd motive pentru declararea nulităţii căsătoriei, totuşi,
vocaţia succesorală legală a soţului supravieţuitor va depinde de aprecierile instanţei de judecată.
Potrivit articolului 41 din Codul familiei, căsătoria poate fi declarată nulă în următoarele cazuri:
-nu au fost respectate condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei (articolele 11, 13, 14, 15 din Codul
familiei);
-căsătoria a fost încheiată cînd soţii sau unul dintre ei nu au avut intenţia de a crea familie (căsătorie
fictivă).
Căsătoria declarată nulă se consideră ca atare din momentul încheierii ei.

Articolul 1504 Reprezentarea

(1)Dacă moştenitorul moare înaintea celui ce lasă moştenirea, succesorii indicaţi la art.1500 alin.(3)
culeg, prin intermediul instituţiei reprezentării, partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit moştenitorului
decedat.
 (2)Reprezentarea are drept efect punerea reprezentanţilor în locul şi în dreptul reprezentatului.
(3)Nu se admite reprezentarea persoanei la a cărei moştenire s-a renunţat, a persoanei care a
renunţat la moştenire, precum şi a nedemnului.

1.Reprezentarea succesorală constituie un beneficiu al legii, în virtutea căruia un moştenitor mai îndepărtat
în grad urcă în locul şi gradul ascendentului său, care este decedat la data deschiderii moştenirii, pentru a culege, în
concurs cu moştenitorii mai apropiaţi în grad, partea care s-ar fi cuvenit celui pe care îl reprezintă, dacă s-ar fi aflat
în viaţă.
Reprezentarea succesorală este o instituţie juridică aparte şi este altceva decît ceea ce se înţelege, în mod
obişnuit, în dreptul civil prin reprezentare.
Instituţia reprezentării succesorale, este de natură a mări cercul moştenitorilor legali.
Reprezentarea succesorală este admisă în două cazuri şi anume:
-în linie dreaptă, în privinţa descendenţilor copiilor defunctului;
-în linie colaterală
- descendenţii fraţilor şi surorilor celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV îi pot reprezenta pe
ascendenţii lor decedaţi la data deschiderii moştenirii;
- descendenţii unchilor şi mătuşilor a celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV (verii) îi pot reprezenta pe
ascendenţii lor decedaţi la data deschiderii moştenirii
Normele care reglementează instituţia reprezentării succesorale sînt de strictă interpretare şi, prin urmare,
numărul eventualelor rude, care s-ar bucura de acest beneficiu al legii nu poate fi mărit.
În cazurile în care reprezentarea succesorală este permisă de lege, aceasta operează de drept şi imperativ.
Regulile reprezentării succesorale nu pot fi modificate prin voinţa defunctului, iar voinţa reprezentanţilor
poate influenţa regulile reprezentării succesorale numai prin faptul renunţării la moştenire, dar nu şi prin faptul
acceptării acesteia cu efecte parţiale sau sub condiţie.
2.Prin efectul reprezentării, reprezentatul urcă în locul şi gradul ascendentului său predecedat
(reprezentatul). De exemplu, cel care lasă moştenirea avea doi fii, dintre care unul este predecedat, acesta din urmă
avînd 3 copii. Prin efectul reprezentării aceşti 3 copii, vor urca în locul şi gradul părintelui său predecedat pentru a
culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, adică ½. Astfel, fiecare nepot va culege cîte 1/6 din moştenirea bunelului,
iar fiul, rămas în viaţă ½.
3.Reprezentarea succesorală poate opera numai cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
i)cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii;
O persoană nu poate fi reprezentată atîta timp cît este în viaţă, chiar dacă aceasta renunţă sau a fost
înlăturată de la moştenire pentru nedemnitate. În cazul comorienţilor şi a persoanelor decedate în acelaşi timp, dar
care nu sunt comorienţi, reprezentarea succesorală va fi admisă.
Întrucît persoana declarată dispărută este prezumată a fi în viaţă pînă la declararea judecătorească a morţii,
aceasta nu va putea fi reprezentată.
O altă consecinţă a interdicţiei reprezentării persoanelor în viaţă este că reprezentarea succesorală nu poate
opera per saltum şi omissio medio, ci numai din grad în grad vacant, fără a se putea sări peste gradele intermediare
ocupate de moştenitorii în viaţă.
ii)locul celui reprezentat să fie un loc util.
Reprezentantul va putea să-l moştenească pe cel care lasă moştenirea numai în cazul în care cel reprezentat
dacă s-ar fi aflat în viaţă la momentul deschiderii succesiunii celui care lasă moştenirea ar fi putut să-l moştenească
pe acesta. Deci, persoana care este chemată la moştenire prin intermediul reprezentării succesorale poate avea cu
privire la patrimoniul succesoral a celui care lasă moştenirea aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut ascendentul său,
dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii succesiunii celui care lasă moştenirea.
Condiţia privind utilitatea locului celui reprezentat nu va fi îndeplinită în situaţia în care cel reprezentat a
fost declarat nedemn faţă de cel care lasă moştenirea, a renunţat sau a fost înlăturat de la moştenire prin
dezmoştenire.
iii)reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lăsată de defunct.
Întrucît reprezentantul este chemat să moştenească pe cel care lasă moştenirea şi nu persoana reprezentată,
reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile pentru a-l putea moşteni anume pe cel care lasă moştenirea.
Reprezentantul va fi chemat la moştenire prin reprezentare chiar dacă a renunţat la moştenirea celui
reprezentat, deoarece reprezentantul vine la moştenire în numele reprezentatului şi nu în nume propriu.
Efectul principal al reprezentării succesorale constă în împărţirea moştenirii pe tulpini. Astfel, în cazul
reprezentării succesorale indiferent de numărul reprezentanţilor, aceştea au dreptul numai la partea din moştenire
care s-ar fi cuvenit ascendentului lor, dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă. Prin tulpină se înţelege ascendentul decedat la
data deschiderii moştenirii, reprezentat de către descendenţii săi. În cazul în care o tulpină a produs mai multe
ramuri, partea de moştenire cuvenite acelei tulpini se va divide pe ramuri, descendenţii din aceeaşi ramură culegând
părţi egale.
În toate cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenitorii indiferent de gradul de rudenie
faţă de cel care lasă moştenirea sînt moştenitori legali.
În raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia, moştenitorii care culeg moştenirea prin intermediul
reprezentării succesorale, dobîndesc atît drepturi cît şi obligaţii.
 Moştenitorii care beneficiază de reprezentarea succesorală pot nu numai să accepte succesiunea dar şi să
renunţe la aceasta.

Capitolul II
REZERVA SUCCESORALA

Articolul 1505. Rezerva succesorală

Succesorii de clasa I inapţi pentru muncă au dreptul de a moşteni, independent de conţinutul

testamentului, cel puţin o doime cotă-parte ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală (rezerva
succesorală).

Codul civil consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de
patrimoniul său pentru cauză de moarte. Pentru a proteja pe anumiţi moştenitori legali, cei mai apropiaţi defunctului,
numiţi moştenitori rezervatari, împotriva liberalităţilor excesive ale celui care lasă moştenirea, legiuitorul a stabilit
că o parte din moştenire, numită rezerva succesorală, li se cuvine acestora în mod imperativ.
Rezerva succesorală este acea parte din moştenire care se cuvine, în puterea legii, moştenitorilor rezervatari şi de
care cel care lasă moştenirea nu poate dispune prin liberalităţi.
Prin urmare, rezerva succesorală limitează dreptul de dispoziţie a celui care lasă moştenirea numai cît
priveşte liberalităţile, indiferent că este vorba despre liberalităţi mortis causa (legate făcute prin testament) sau
donaţii.
Actele cu titlu oneros şi actele cu titlu gratuit care nu sunt liberalităţi, ci simple acte dezinteresate (cum ar fi, de
exemplu, împrumurul de folosinţi, împrumutul fără dobîndă), nu comportă limitări în materie succesorală, pentru că
nu au drept consecinţă, micşorarea patrimoniului succesoral. O persoană poate să dispună de toate bunurile sale prin
acte cu titlu oneros, fără ca moştenitorii rezervatari să se poată prevala de dreptul la rezervă, deoarece nimeni nu este
obligat să lase moştenire. Numai dacă se va dovedi că actele cu titlu oneros încheiate de cel care lasă moştenirea (de
exemplu, un contract de vînzare-cumpărare) deghizează donaţii, moştenitorii rezervatari se vor putea prevala de
dreptul lor asupra rezervei succesoorale.
Rezerva succesorală comportă următoarele caractere juridice:
-ea este o parte a moştenirii şi anume aceea pe care legea o deferă, în mod imperativ, moştenitorilor
rezervatari, fără a ţine cont de voinţa liberală a celui care lasă moştenirea. Dar, rezerva nu este o parte din moştenire
pe care defunctul o lasă efectiv, ci o porţiune din moştenire pe care acesta ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii.
-rezerva este o parte a moştenirii lovită de indisponibilitate. Această indisponibilitate este relativă, deoarece
dreptul de a dispune a celui care lasă moştenirea este limitat în măsura prevăzută de lege, numai în prezenţa
moştenitorilor rezervatari. În lipsa moştenitorilor rezervatari, cel care lasă moştenirea poate dispune de bunurile sale
după cum doreşte, fie prin acte cu titlu gratuit, fie prin acte cu titlu oneros. Indisponibilitatea este şi parţială deoarece
vizează numai o fracţiune din moştenire şi numai liberalităţile (donaţiile şi legatele) prin care aceasta ar fi atinsă.
Calitatea de moştenitor rezervatar o au succesorii din clasa I (descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul
supravieţuitor), care sînt inapţi de muncă. Sînt consideraţi inapţi de muncă următoarele categorii de persoane:
pensionarii; invalizii şi minorii. Cît priveşte întinderea rezervei succesorale, ei vor avea dreptul la ½ din cota ce s-ar
fi cuvenit fiecăruia în calitate de moştenitor legal.

Articolul 1506 Apariţia dreptului de a pretinde cotă din rezerva succesorală

Dreptul de a pretinde cotă din rezerva succesorală apare în momentul deschiderii succesiunii. Acest
drept se transmite prin moştenire.

Moştenitorii, chiar dacă sînt rezervatari, nu pot dobîndi nici un drept asupra patrimoniului succesoral pînă
în momentul deschiderii moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi
dobîndit decît la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de moştenitori
sau de rezervă succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să fie
determinaţi numai la data deschiderii moştenirii.
Deşi rezerva este o parte a moştenrii, dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana
moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar nu un drept dobîndit de la defunct pe cale succesorală.
Cu toate acestea, în situaţia în care moştenitorul rezervatar a decedat înainte să fi reuşit să accepte rezerva
succesorală, acest drept se va transmite prin moştenire succesorilor legali a titularului dreptului la rezerva
succesorală. Nu este necesar ca moştenitorii lui să întrunească condiţiile pentru calitatea de moştenitor rezervatar.

Articolul 1507 Determinarea mărimii rezervei succesorale

 Mărimea rezervei succesorale se determină în funcţie de întregul patrimoniu succesoral, inclusiv de
averea atribuită pentru îndeplinirea legatului.

Dacă există moştenitori rezervatari şi cel care lasă moştenirea a dispus de bunurile sale prin donaţii şi/sau
testament, masa succesorală se împarte în două părţi: rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.
Rezerva succesorală este acea parte a moştenirii care este sustrasă liberalităţilor şi care se cuvine în mod
imperativ moştenitorilor rezervatari.
Cotitatea disponibilă, care se obţine prin scăderea din masa succesorală a rezervei, este acea parte din
moştenire de care cel ce lasă moştenirea poate dispune cum doreşte, fie prin acte cu titlu gratuit, fie prin acte cu titlu
oneros.
Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile este necesar ca în prealabil să se determine masa de calcul
(moştenirea) asupra căreia se vor aplica fracţiunile rezervei şi a cotităţii disponibile. Pentru aceasta se impune
reconstituirea patrimoniului defunctului, prin calcul pe hîrtie, aşa cum ar fi arătat el, dacă cel care lasă moştenirea nu
ar fi făcut donaţii. O astfel de soluţie se impune, deoarece instituţia rezervei succesorale îl ocroteşte pe moştenitorul
rezervatar nu numai împotriva legatelor, dar şi împotriva donaţiilor în acele situaţii în care aceste liberalităţi
depăşesc limitele disponibilului.
Stabilirea masei de calcul presupune trei operaţiuni care se vor efectua succesiv:
-stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defumctului la data deschiderii succesiunii (stabilirea
activuui brut al moştenirii);
Pentru realizarea acestei prime operaţiuni se vor lua în calcul toate bunurile care la data deschiderii
succesiunii există în patrimoniul defunctului: bunuri mobile, imobile, drepturi de creanţă (inclusiv creanţele pe care
cel ce lasă moştenirea le avea împotriva moştenitorilor rezervatari). În calcul se vor lua şi bunurile care constituie
obiectul unor legate făcute de cel care lasă moştenirea, întrucît aceste bunuri nu au ieşit încă din patrimoniul
defunctului.
Bunurile existente se evaluează la valoarea lor din momentul deschiderii succesiunii şi se obţine astfel
activul brut al moştenirii.
-scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul net;
Această a doua operaţie se impune, deoarece rezerva succesorală este o parte din activul net al moştenirii şi
nu din activul brut.
În principu, vor fi scăzute din valoarea bunurilor moştenirii toate obligaţiile existente în patrimoniul
defunctului la data deschiderii succesiunii, cu excepţia obligaţiilor care se sting prin moastea celui care lasă
moştenirea.
Prin urmare, pentru a obţine activul net, trebuie să scădem pasivul succesoral din activul brut.
-reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către cel care lasă
moştenirea
Această reunire a valorii bunurilor donate este fictivă, doar pentru calcul. Ea nu presupune readucerea
efectivă a bunurilor donate la masa succesorală.
Sînt supuse operaţiei de reunire fictivă toate donaţiile făcute de cel care lasă moştenirea, fără a deosebi
după cum este vorba de donaţii făcute prin act autentic, donaţii deghizate, donaţii indirecte sau daruri manuale. De
asemenea, nu are importanţă dacă donatar este o terţă persoană sau un moştenitor.
Prin efectuarea acestor trei operaţiuni se obţine o valoare care este masa succesorală, moştenirea sau masa
de calcul. Aplicînd asupra acestei mase de calcul fracţiunea de ½ prevăzută în articolul 1505 se va obţine valoarea
rezervei succesorale şi, implicit a cotităţii dispobile.
De exemplu, dacă masa de calcul este de 20.000 lei şi defunctul a lăsat ca moştenitori soţul supravieţuitor
(inapt de muncă), instituindu-l, totodată, pe copil major, apt de muncă în calitate de legatar universal, rezerva
soţului supravieţuitor de ½ din 10.000 de lei (ceea ce i s-ar fi cuvenit în calitate de moştenitor legal), adică 5.000 lei,
iar cotitatea disponibilă (care va reveni legatarului universal) va constitui 15.000 lei.

Articolul 1508 Determinarea cotei din rezerva succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar

La determinarea cotei din rezerva succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar, se iau în
considerare toţi moştenitorii legali chemaţi la succesiune dacă nu ar fi existat testamentul. Moştenitorii
testamentari nu se iau în considerare dacă ei nu sînt moştenitori legali.

Cota din rezerva succesorală desemnează fracţiunea care revine fiecărui moştenitor rezervatar. Rezerva
succesorală are un caracter colectiv, atît în ce priveşte bunurile şi valorile transmise, cît şi persoanele îndreptăţite,
fiind deci o parte a moştenirii care se atribuie tuturor moştenitorilor rezervatari, urmînd a se împărţi între ei. Ea se
calculează pentru fiecare moştenitor rezervatar. Cuantumul rezervei succesorale constituie ½ cotă – parte din cota
ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală. Existenţa unui testament nu influenţează calcularea
cuantumului rezervei. La calcularea rezervei se vor lua în considerare toţi moştenitorii legali, indiferent de faptul
dacă sînt sau nu unii din ei şi motenitori testamentari.
Articolul 1509 Consecinţele renunţării la legat

Dacă moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp şi legatar, va putea pretinde la rezervă dacă
renunţă la legat. În caz contrar, el pierde dreptul la cota din rezerva succesorală în mărimea legatului.

Drepturile legatarului se nasc de drept, din momentul deschiderii moştenirii, însă ţinînd cont de faptul, că
nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine, legatarul are drept de opţiune succesorală.
În situaţia în care moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp desemnat în testament în calitate de legatar, el
va putea pretinde cota – partea ce îi revine din rezervă numai cu condiţia renunţării la legat, altfel, dreptul la aceasta
va fi pierdut în mărimea legatului.

Articolul 1510 Separarea rezervei succesorale din patrimoniul netestat

Dacă testamentul nu se referă la întregul patrimoniu succesoral, rezerva succesorală se separă în

primul rînd din averea netestată, iar în cazul insuficienţei acesteia, rezerva se completează din averea testată.

După stabilirea activului brut şi, dacă este cazul, scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor, se obţine
valoarea care reprezintă, după cum am văzut (vezi comentariul la articolul 1507 Cod civil), masa de calcul, la care
se raportează cota de rezervă a moştenitorilor rezervatari şi cotitatea disponibilă, pentru a se stabili valoarea lor
concretă, efectivă. Dacă prin donaţiile făcute şi/sau dispoziţiile testamentare s-au adus atingere rezervei succesorale,
se procedează la completarea rezervei prin reducţiunea legatelor, iar apoi a donaţiilor excesive.

Articolul 1511 Dreptul succesorului rezervatar de a cere completarea cotei

Dacă succesorului rezervatar i se testează avere în mărime mai mică de jumătate din cota pe care ar
fi primit-o în caz de succesiune legală, el poate cere partea cu care cota primită conform testamentului este
mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-o în baza moştenirii legale.

A se vedea comentariile la articolul 1509 Cod civil.

Articolul 1512 Renunţarea la cotă din rezerva succesorală

(1)Moştenitorul rezervatar poate renunţa la cota ce i se cuvine din rezerva succesorală fără a indica
în a cui favoare renunţă. Faptul acesta nu atrage majorarea cotei din rezerva succesorală pentru alţi
moştenitori. Cota lui trece la moştenitorii testamentari proporţional cotei testate lor.
(2)Acceptarea cotei din rezerva succesorală sau renunţarea la ea se face în termenul stabilit pentru
opţiune succesorală.

1.Codul civil stabileşte imperativ numai dreptul la rezervă, dar nu şi obligaţia exercitării acestui drept,
astfel, încît după deschiderea moştenirii, succesibilul rezervatar poate renunţa la dreptul conferit prin lege.
Renunţarea la cota din rezerva succesorală este un act juridic unilateral şi solemn, prin care un succesor
rezervatar, exercitîndu-şi dreptul la rezerva succesorală în termenul legal, îşi exprimă voinţa de a nu uza de acest
drept, pe care l-a dobîndit odată cu deschiderea succesiunii. Renunţarea se face printr-o declaraţie expresă, dată în
acest sens la notariatul de la locul deschiderii succesiunii respective.
Succesibilul renunţător, pierde partea din rezerva succesorală la care avea dreptul, aceasta profitînd
celorlalţi moştenitori.
2.Pentru a fi valabilă, acceptarea sau renunţarea la cota din rezerva succesorală trebuie făcută înăuntrul
termenului stabilit de lege pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, care este de 6 luni de la data
deschiderii succesiunii. Acest termen poate fi prelungit de către instanţa judecătorească cu cel mult 6 luni.

Articolul 1513 Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală

(1)Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate avea loc dacă există circumstanţe care
au drept rezultat decăderea din dreptul la moştenire în genere.
(2)Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate fi efectuată de testator încă în timpul
vieţii lui prin adresare în instanţa de judecată.
 (3)Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată despre privarea de dreptul la cotă din rezerva
succesorală se aplică din momentul deschiderii moştenirii. Aceeaşi regulă acţionează şi în cazul în care
testatorul s-a adresat în instanţă de judecată, iar hotărîrea a fost pronunţată după decesul lui.

1.Moştenitorii nedemni vor fi înlăturaţi şi de la moştenirea rezervei succesorale. Situaţiile în care o

persoană poate fi declarată nedemnă sînt reglementate în articolul 1434 Cod civil. Alte circumstanţe decît
nedemnitatea succesorală, nu pot servi temei pentru privarea de dreptul la rezerva succesorală.
2.Privarea de dreptul la rezerva succesorală se efectuează pe baza constatării de către instanţa
judecătorească a nedemnităţii succesorale. O astfel de constatare poate avea loc, chiar şi în timpul vieţii celui care
lasă moştenirea, la cererea acestuia.
3.Bineînţeles, că hotărîrea judecătorească prin care se constată nedemnitatea succesorală (şi care are drept
consecinţă – pierderea dreptului de către moştenitorul nedemn la rezerva succesorală) va produce efecte juridice
doar din momentul deschiderii moştenirii.

Articolul 1514 Trecerea rezervei succesorale la moştenitorii testamentari

Cota din rezerva succesorală a moştenitorului privat de dreptul la ea trece la moştenitorii

testamentari.

La stabilirea rezervei urmează a se ţine seama numai de succesorii care vin efectiv la moştenire - rezerva
fiind o parte a moştenirii - iar nu şi de cei care, datorită nedemnităţii succesorale sau a renunţării sînt străini de
moştenire. Partea din rezerva succesorală a acestor succesori, trece la succesorii testamentari. Ea va fi repartizată
conform cotei prevăzute pentru fiecare în testament.

Titlul IV
SUCCESIUNEA VACANTĂ

Articolul 1515. Trcerea bunurilor fără succesor în proprietatea statului

(1)Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui
patrimoniu vacant dacă nu există nici succesori testatmentari, nici legali sau dacă nici unul din succesori nu a
acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii sînt privaţi de dreptul la succesiune.
(2)Statul intră în posesiunea patrimoniului prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.
(3)Ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant, precum şi transmiterea acestuia în
proprietatea statului, se stabilesc prin lege.

1.Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului – în total sau în parte – în cazurile în care fie nu
există moştenitori (legali sau testamentari) , fie chiar dacă aceştia există, vocaţia lor succesorală concretă nu se
întinde asupra întregii mase succesorale (fiscus post omnes).
Astfel, statul va avea capacitate succesorală în următoarele cazuri:
-dacă bunurile au fost testate statului (orice persoană poate lăsa prin testament întregul său patrimoniu sau o
parte din el statului alături de ceilalţi moştenitori);
-dacă cel ce a lăsat moştenirea nu are nici succesori legali, nici succesori testamentari;
-dacă toţi moştenitorii au fost decăzuţi din dreptul la succesiune;
-dacă nici unul din moştenitori nu a acceptat succesiunea;
-dacă vre-unul din moştenitori a renunţat la succesiune în folosul statului;
-dacă nu există moştenitori legali şi cel care a lăsat moştenirea a testat numai o parte din moştenire.
2.După trecerea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii, la cererea organului financiar respectiv,
notarul eliberează certificatul că succesiunea este vacantă. Statul dobîndeşte moştenirea de la deschiderea ei, potrivit
regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de vacanţă succesorală are un efect declarativ şi nu constitutiv,
deoarece în caz contrar s-ar admite că între momentul deschiderii succesiunii şi data eliberării lui, moştenirea a
rămas fără titular, ceea ce este inadmisibil.
Întrucît dobîndirea de către stat a moştenirii vacante are loc de la data deschiderii succesiunii, de la această
dată urmează a se aplica, în privinţa patrimoniului succesoral, regimul juridic aplicabil proprietăţii de stat.
După eliberarea certificatului de succesiune vacantă notarul nu mai poate elibera un alt certificat (de
moştenitor). Persoanele care au pretenţii la moştenire ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul
certificatului, pot cere în instanţa judecătorească anularea lui, după care notarul va elibera certificatul de moştenitor
pe baza hotărîrii judecătoreşti.
Dacă moştenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze
certificat de moştenitor şi nu certificat de succesiune vacantă.
 Statul răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii în limita patrimoniului cules.
Spre deosebire de ceilalţi moştenitori, statul nu are drept de opţiune succesorală. Astfel, el nu poate renunţa
la moştenirea vacantă, deoarece bunurile succesorale, devenind fără stăpîn, revin tot lui. Statul, neavînd drept de
opţiune, termenul de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea acestui drept, devine inaplicabil.
3.Instituţia succesiunii vacante este reglementată doar de prezentul Cod.

Titlul V
REGIMUL JURIDIC AL MOSTENITORULUI
Capitolul I
OPTIUNEA SUCCESORALA

Articolul 1516. Acceptarea succesiunii

(1) Succesiunea trece la moştenitorul chemat la succesiune, sub rezerva dreptului de a renunţa la ea.
(2) Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau
succesor legal.
(3) Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii
succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniul succesoral.
(4) Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat
întregul patrimoniu, oriunde s-ar află şi din ce ar consta.

În cazul atribuirii succesiunii unui moştenitor, fie pe cale testamentară, fie în temeiul legii, el are de ales între
două soluţii: să accepte succesiunea sau s-o refuze.
Facultatea de a accepta sau de a refuza succesiunea este comună tuturor moştenitorilor. Exerciţiul acestei
opţiuni are drept efect a fixa în mod definitiv asupra lor drepturile ce le aveau de la lege, sau de a-i îndepărta în mod
irevocabil de la succesiunea la care au renunţat.
La moartea unei persoane, proprietatea bunurilor sale trece de drept asupra moştenitorilor chemaţi a succede.
Aşadar, calitatea de moştenitor şi vocaţia ereditară n-au nici o legătură cu acceptarea sau renunţarea la succesiune,
care nu intervin decât ulterior, pentru lămurirea situaţiei. Dar, dacă este adevărat că proprietatea bunurilor
succesorale trece de drept şi în virtutea legii asupra moştenitorilor, trebiue observat totodată că nici un succesibil nu
poate fi silit să accepte succesiunea, după sistemul dreptului nostru civil, din dreptul roman. Manifestarea de voinţă
a succesibilului, când acceptă, este o tarificare a transmisiunii patrimoniului ereditar, transmisiune deja operată în
virtutea legii sau a voinţei defunctului. Ca să aleagă între ambele soluţii, el trebuie să fie în deplină cunoştinţă a
situaţiei; în acest scop, succesibilul va încerca să obţină lămuriri prealabile asupra acivului şi pasivului succesoral,
pentru a-şi da seama dacă are interes să accepte succesiunea.
Toate aceste investigaţii necesită însă timp. Legea, ţinînd seama de această situaţie, acordă moştenitorului prin
art. 1517 un termen de şase luni.
La data deschiderii succesiunii, moştenirea se transmite către toţi moştenitorii celui care a decedat, pentru
fiecare dintre aceştia născîndu-se un drept subiectiv de opţiune scucesorală, acest drept de opţiune succesorală poate
fi exercitat de către toţi moştenitorii legali, testamentari, de moştenitorii subsecvenţi, de creditorii personali ai
moştenitorilor legali sau testamentari (art., art. 598 - 599 C.C).
Dezvăluind conţinutul dreptului nominalizat, urmează să avem în vedere că opţiunea succesorală acordă
moştenitorilor alternativa de a accepta sau a renunţa la succesiune.
Pentru obţinerea succesiunii, moştenitorul trebuie să o accepte. Efectuînd alegerea în favoarea acceptării
succesiunii, moştenitorul urmează să-şi manifeste voinţa de acceptare a succesiunii într-un mod ori altul, deoarece
concomitent cu acceptarea succesiunii, atît pentru moştenitori, cît şi pentru alte persoane apar consecinţe juridice. În
caz că voinţa nu este manifestată în nici un mod, trebuie de înţeles că moştenitorul a renunţat la moştenire, ce
deasemenea atrage după sine un şir întreg de consecinţe juridice.
Din principiul universalităţii succesorale urmează că actul de acceptare a succesiunii cuprinde întreaga
succesiune ce i se cuvine moştenitorului care a acceptat-o, unde nu s-ar afla şi din ce nu ar consta.
Nu se admite acceptarea succesiunii sub vreo condiţie (ex. Acceptarea succesiunii cu condiţia livrării ei la
domiciliul succesorului, acceptarea succesiunii cu condiţia că cel ce a lăsat moştenirea să nu fi avut datorii, etc).
Succesiunea poate fi acceptată de unul din moştenitori, de cîţiva moştenitori.
Dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea făcută
de ceilalţi.
Principiul libertăţii de alegere este atenuat numai de dreptul creditorilor moştenitorului prin acţiunea oblică.
Se pune întrebarea dacă creditorii moştenitorului (sucesibilului) neglijent, pot sau nu să exercite dreptul de
opţiune pe calea acţiunii oblice.
Deoarece dreptul de opţiune succesorală este de natură patrimonială (iar nu de natură exclusiv personală) ce
poate fi exercitat şi de către creditorii personali ai succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii).
 Pentru ipoteza acceptării se poate adăuga şi argumentul că ea nu face decît să consolideze dobîndirea care
a avut loc la data deschiderii moştenirii. Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului – atît în cazul
moştenirii legale, cît şi a celei testamentare - numai dacă se dovedeşte, în concret, că alegerii făcute de el i
se opun considerente de ordin moral, caz în care opţiunea ar averea caracter exclusiv personal.
Dacă un moştenitor de rang preferat (de exemplu din cl. I de moştenitori legali) îşi consolidează
drepturile dobîndite prin acceptarea succesiunii, prin aceasta anihilează dreptul de opţiune al moştenitorilor
subsecvenţi.
Prin acceptare, titularul dreptului de opţiune renunţa la dreptul de a mai putea „renunţa la moştenire„
( Francisc Deak, c.p. 422).
Dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă, atunci creditorii personali ai moştenitorului vor putea prin
intermediul acţiunii oblice, să accepte moştenirea prin rectractarea renunţării, acceptarea făcîndu-se pe semna
moştenitorului.
Astfel de manifestare de voinţă se poate exprima de succesor şi prin declaraţia, semnătura pe care este
autentificată de secretarul primăriei satului/comunei, în termenul de 6 luni, prin care se indică compunerea
masei succesorale şi calitatea de moştenitor.
Problema acceptării moştenirii prin intrarea în posesie presupune o examinare atentă a actelor săvîrşite de
succesibilîn stabilirea intenţiei lui reale cu privire la voinţa de a păstra sau nu calitatea de moştenitor.
Actele de conservare şi cele asimitate lor, nu sunt acte de intrarea în posesiune a moştenirii, dacă cel care
le-a făcut nu a luat titlul sau calitatea de moştenitor. Aceste acte au un caracter urgent, nu atacă fondul
moştenirii şi folosesc tuturor celor îndreptăţii a o primi. (probabil, e necesar de scos acest aliniat).
Actele de dispoziţie, presupun intenţia neechivocă de a accepta tacit moştenirea. Orice act de dipoziţie,
indiferent de valoarea bunului succesoral asupra căruia se ecercită actul, constituie o acceptare a succesiunii prin
intrare în posesie. Ca acte de dispoziţie, care constituie acceptarea succesiunii prin intrare în posesie se pot considera
înstrăinarea bunurilor succesorale şi constituirea de drepturi reale asupra lor (servitute), dărîmarea şi reparaţiile care
nu au un caracter urgent, făcute la imobilele succesorale, plata impozitelor asupra masei succesorale, solicitarea
inventarierii bunurilor, contractul de valorificare a dreptului de autor încheiat de succesibil în termen de opţiune
succesorală, etc.
Nu poate fi considerat că a acceptat succesiunea moştenitorul care a contribuit la cheltuielile de înmormîntare,
luarea din patrimoniul moştenirii a unei amintiri de familie, bibelouri, preluarea de către unii din moştenitorii legali,
imediat după deces a uniu singur bun de valoare redusă, avîndu-se în vedere obiceiul local.
Acceptarea succesiunii poate fi efectuată prin una din cele două modalităţii:
- formal, adică depunerea declaraţii de acceptare a succesiunii la notar;
- de fapt, adică prin întrarea în posesia patrimoniului succesoral, care este însoţită de acţiunile legate de
administrarea şi utilizarea acesteia.
Acceptarea succesiunii prin intermediul modalitaţilor enumerate, indiferent de modalitatea aleasă de moştenitor,
trebuie efectuată în termen de 6 luni după deschiderea succesiunii. Semnătura moştenitorului pe cererea de
acceptarea succesiunii, trebuie efectuată notarial (conform prevederilor art. LNT), cu excepţia cazurilor de
adresare şi prezentare pesonală la notar.
Pentru copiii pînă la 14 ani cererea de acceptare a succesiunii se depune de către părinţii lor,
înfietori sau tutori; pentru cetăţenii, recunoscuţi de către instanţa de judecată fără de capacitate de exerciţiu,
cererea de acceptarea succesiunii de către tutorii lor. Minorii în vîrstă de la 14 pînă la 16 ani depun şi semnează
cererea personal, însă cu acordul părinţilor (înfietorilor, curatorilor).
Cererea de acceptare a succesiunii poate fi înnaintată de către reprezentantul moştenitorului, care
accţionează în baza procurii.
Toate cererile de acceptare a succesiunii înnaintate notarului se înregistrează în registru de evidenţă a
dosarelor succesorale.
În cererea de acceptare a succesiunii legale urmează a fi enumeraţi toţi moştenitorii din clasa chemată la
succesiune (la succesiunea legală), iar în cererea de acceptare a succesiunii testamentare – toţi moştenitorii, care au
dreptul la cota obligatorie la moştenire, cu indicarea domiciliului. Notarul este obligat să informeze despre
deschideres succesiunii doar a moştenitorilor, domiciliul cărora le este cunoscut. În acelaş timp expirarea termenului
stabilit de lege pentru acceptare a succesiunii nu eliberează notarul de obligaţia de a informa moştenitorii despre
succesiunea deschisă, ţinînd cont că ei pot dovedi faptul a.s. în termen sau prelungirea termenului de acceptare a
succesiunii prin judecată.
Necomunicarea intenţionată de careva din moştenitori despre faptul existenţei celorlalţi moştenitori sau pe
cineva din ei, poate atrage după sine nulitatea certificatului de moştenitor, însă responsabilitatea în asemenea caz
revine nu notarului ci moştenitorului, care nu a comunicat despre existenţa altor moştenitori. Mai mult ca atît
asemenea acţiuni ale moştenitorului pot servi ca temei de reunoaştere a nedemnităţii acestui moştenitor în
conformitate cu articolul.......... Cod Civil.
Act juridic unilaterat.
Opţiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voinţă a succesibilului în sensul acceptării pure
şi simple a moştenirii sau sub beneficiu de inventar ori în sensul renunţării la moştenire. În toate cazurile,
opţiunea trebuie să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act juridic unilateral. În
consecinţă, dacă există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod „colectiv”;
fiecare în parte urmează să se pronunţe individual, iar soarta juridică a opţiunii făcută de unul dintre ei nu
afectează opţiunea făcută de ceilalţi. Actul de opţiune poate fi săvîrşit nu numai personal de către
succesibil, dar şi prin reprezentare - legală sau convenţională – sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Deci
actul de opţiune nu este un act esenţialmente personal.
Act juridic voluntar.
Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se manifestă pe mai multe planuri.
În primul rînd, după cum am văzut, nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine (art.
686 C. civ.). Principiul nemo invitus heres (nimeni nu poate fi moştenitor fără voia lui sau în tălmăcirea
din Codul Caragea: „Cel ce nu voieşte cu sila moştenitor nu se face”), domină materia dreptului de
opţiune succesorală.
În al doilea rînd, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile
conferite prin dreptul de opţiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat (pur şi
simplu ori sub beneficiu de inventar) sau a renunţat la moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele
alegerii făcute. În sfîrşit, dacă există o pluratitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul
dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalţi. Este deci posibil ca unii să accepte moştenirea, iar alţii să
renunţe la ea. Principiul libertăţii de alegere – libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului
la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană – cunoaşte şi unele excepţii.
Acceptarea este expresă atunci cînd un succesibil îşi însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act
autentic sau privat”. Legea cere deci, pentru ca să existe acceptarea expresă, următoarele condiţii:
Cît despre natura unui asemenea act, jurisprudenţa socoteşte că nu este nevoie de o declaraţie categorică de
acceptare a succesiunii; este destul ca din textul şi înţelesul actului, să rezulte în mod neîndoelnic că succesibilul
acceptă moştenirea. D-nii Colin şi Capitant dau ca exemplu o opoziţie la o urmărire imobiliară, opoziţie emanînd de
la succesibilul chemat, pentru a înlătura eventualitatea vînzării silite a unui imobil succesoral: o asemenea poziţie
echivalează cu o acceptare.
Elementele din care reiese voinţa succesibilului de a accepta moştenirea sînt lăsate la aprecierea
instanţelorjudecătoreşti, care vor statua, în caz de litigiu, asupra chestiunii dacă un act poate fi socotit, după
enunţările ce le conţine, drept acceptare a moştenirii.
Acceptarea este tacită atunci cînd succesibilul face un act, pe care n-ar putea să-l facă decît în calitate de
moştenitor şi care lasă a se presupune neapărat şi fără echivoc intenţiunea sa de a accepta (art. 689), săvîrşirea
anumitor acte de către succesibil implică în mod logic că el acceptă moştenirea, prin faptul că el se comportă ca
stpîn şi proprietar al averii succesorale.
Spre deosebire de cazul acceptării exprese, legea înţelege aici prin cuvîntul „act” orice act juridic, iar nu
numai un înscris.
Întrebarea este dacă orice act efectuat de succesibil, cu privire la bunurile succesorale, poate fi luat drept o
acceptare tacită? În această privinţă, sînt de făcut distincţii.
_ O primă şi importantă distincţie trebuie stabilită între actele de dispoziţie şi actele de administrare
provizorie precum şi cele cu caracter conservator.
Din contra, actele de dispoziţie, făcute de succesibil asupra averii succesorale, implică întotdeauna
acceptarea succesiunii. Din faptul că un moştenitor dispune de bunurile ereditare şi le înstrăinează sau le grevează
de diverse sarcini, rezultă în mod evident că el a acceptat succesiunea.
Ceea ce interesează, în toate actele de dispoziţie, este intenţia succesibilului, nu validitatea lor, care este
indiferentă în ce priveşte învederarea manifestării de voinţă a succesibilului. De exemplu, cînd succesibilul vinde un
obiect, care în realitate nu face parte din succesiune, crezînd însă că înstrăinează un bun succesoral, el face un act
care arată în mod neîndoios că intenţionează a se comporta ca proprietar al averii ereditare, deci ca acceptant al
moştenirii. Jurisprudenţa a hotărît că faptul de a se pune în posesia unei părţi din averea succesorală constituie un act
de acceptare tacită.
_ Dacă un succesibil donează, vinde sau cedează unui terţ drepturile sale asupra moştenirii, este
considerat că a acceptat succesiunea.
_Tot ca acceptant este considerat succesibilul dacă renunţă chiar gratuit în folosul unuia sau mai multora
dintre comoştenitori. Şi în acest caz, renunţarea echivalează cu o acceptare, din cauză că succesibilul înstrăinează
partea sa de moştenire, îndeplinind deci un act de dispoziţiune.
A. Calitatea în care a luat parte la faceerea actului; dacă această calitate nu este cea de moştenitor, nu se
poate spune că succesibilul a avut intenţia să se comporte ca proprietar al moştenirii şi că actul juridic în chestiune ar
echivala cu o acceptare. El a putut contracta în calitate de mandatar al unui comoştenitor sau ca coproprietar al unui
bun, pe care îl etăpînea în indiviziune cu defunctul, înainte de decesul acestuia.
B. Intenţia propriu-zisă a succesibilului, care trebiue dedusă atît din natura actului cît şi din verificarea
faptelor ce au însoţit încheierea lui. Toate acestea sînt chestiuni de fapt, care întră în competenţa exclusivă a
instanţelor de fond.
C. Calitatea naturii juridice a actului din care se pretinde că ar rezulta acceptarea succesibilului. Această
latură a problemei constituie o chestiune de drept, care este succeptibilă de a fi cenzurată de Curtea de Casaţie. De
bună seamă că criteriul de distincţie va fi, în linii generale, cel de mai sus, adică deosebirea între actele de dispoziţie
şi cele de simplă administraţie sau de conservare. Sunt însă cazuri în care linia de separaţie între aceste două
categorii de acte ese confuză, căci un act poate fi succeptibil de mai multe interpretări. Iată, de exemplu, un
succesibil care plăteşte o datorie a moştenirii. Act de dispoziţie sau de simplă administrare? Este act de administrare
în înţelesul art. 690, dacă este vorba de a se plăti creanţe cu caracter urgent, cum ar fi de pildă, taxele de înregistrare
pentru transmiterea succesiunii, conform dispoziţiilor din legea timbrului. Este act de dispoziţie, dacă datoria nu
prezintă caracterul urgenţei şi dacă succesibilul o plăteşte cu banii lui? Cu toate că ne aflăm în prezenţa unui act de
dispoziţie, se poate spune totuşi, că succesibilul a lucrat ca gestor de afaceri şi nu ca moştenitor.
Iată dar atîtea chestiuni dedicate, a căror exactă interpretare este de multe ori foarte greu de stabilit.

Articolul 1517. Termenul de acceptare a succesiunii

Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.

Dreptul de opţiune trebuie exercitat în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii.

Dacă înăuntrul acestui termen, succesibilul nu şi-a manifestat voinţa de a accepta succesiunea, el e
considerat că a renunţat la ea.
În cazul în care succesibilul a fost împiedicat dintr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de
opţiune în termenul menţionat, judecătoria în raza căreia a fost ultimul domiciliu al defunctului poate
prelungi termenul, la cererea succesibilului, cu cel mult 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit împiedicarea.
S-a decis că termenul de 6 luni este un termen de prescripţie iar nu de decădere (prefix), de unde
consecinţa că expirarea lui nu duce la pierderea vocaţiei succesorale, a dreptului de succesiune în sine, ci
numai a facultăţii de a accepta succesiunea, succesibilul considerîndu-se nu ca străin de succesiune, ci ca
simplu renunţător.
Termenul de prescripţe de 6 luni se explică prin necesitatea lichidării într-un termen scurt a cauzelor
succesorale prin stabilirea drepturilor cuvenite moştenitorilor şi eliberarea certificatelor de moştenitor sau
declararea succesiunilor vacante, în cazurile cînd nu există moştenitorii existenţi au renunţat la drepturile lor.
Succesibilulul, care timp de 6 luni, a neglijat să ia o hotărîre cu privire la acceptare sau la renunţare, este
considerat definitiv şi irevocabil ca fiind străin de moştenirea ce îi fusese atribuită în virtutea vocaţiei sale legale,
întocmai ca şi cum ar fi renunţat.
Consider facultatea de a opta ca una şi singură, iar nu ca două alternative separate. Acest drept de opţiune se
prescrie în întregul său, atît acceptarea cît şi renunţarea. Facultatea ce legea a acordat succesibilului este deci
unică, măcar că se descompune în două alternative. Dar, pentru ca una din aceste două alternative să poată produce
un efect, este nevoie ca succesibilul să se pronunţe pentru una din ele, înăuntrul termenului 6 luni, căci odată
împlinit acel termen, facultatea de a opta, care este una şi singură, se va stinge prin prescripţie ca orice alt drept.
Moştenitorul, care se abţine de a se pronunţa, nu poate fi considerat că a acceptat. Într-adevăr, după art. 1516, ?
acceptarea este expresă sau tacită. Acceptarea tacită trebuie însă să rezulte dintr-un act, pe care succesibilul chemat
l-ar săvîrşi în calitate de moştenitor şi din care ar reieşi în mod vădit intenţia sa de a accepta.
Este deci inadmisibil ca succesibilul, care timp de 6 luni, a rămas străin de succesiune şi s-a abţinut cu desăvîrşire
de a se pronunţa, să fie considerat ca acceptant.

Articolul 1518. Termenul special de acceptare a succesiunii

Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă,
ea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este
mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.

Termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opţiune priveşte atît pe succesibilii cu vocaţie
succesorală cît şi pe cei subsecvenţi. Prin urmare, şi pentru aceştia, termenul de 6 luni începe a curge tot
de la data deschiderii succesiunii, iar în cazul cînd toţi succesibilii cu vocaţie succesorală preferabilă, au renunţat,
succesiunea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este
mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.
Către moştenitorii subsecvenţi se referă:
- moştenitorii de clasa II (art.1500), în caz că lipsesc moştenitori de clasa I, sau aceştia nu au acceptat
succesiunea,
- moştenitorii de clasa III, în caz că nu au acceptat succesiunea clasele anterioare,
- moştenitorii substituiţi, în caz că testatorul i-a numit în testament
Faţă de moştenitorii subsecvenţi, legea nu a organizat nici un mijloc de constrîngere pentru a obliga pe cel
chemat să moştenească, a lua o hotărîre cu privire la acceptare sau la renunţare. Această tăcere a legii constituie o
lacună gravă, căci moştenitorii subsecvenţi, cărora succesiunea ar fi atribuită în caz de renunţare a succesibilului mai
apropiat în grad, sunt complet paralizaţi de inacţiunea acestuia. Cu toate acestea, ei au facultatea de a accepta
moştenirea în locul succesibilului neglijent, care nu se decide a opta. Interesele acetuia nu vor fi întru nimici
prejudiciată prin acceptarea succesibililor subsecvenţi. Dacă el renunţă, atunci acceptarea celorlalţi este deplin
consolidată.Dacă acceptă (şi, prin ipoteză, acceptarea sa este posterioară acceptării succesibililor subsecvenţi), el va
avea deschisă calea eliberării certificatului de moştenitor pentru a intra în stăpănirea bunurilor ereditare, însă, actele
consimţite şi săvîrşite de primii acceptanţi asupra averii succesorale, pînă la acceptarea succesiunii de moştenitorii
adeveraţi legali ori testamentari, vor fi valabile ca fiind făcute de un moştenitor aparent, şi revendicantul, adică
moştenitorul care a acceptat tardiv va trebui să respecte consencinţele unor asemenea acte.

Articolul 1519. Prelungirea termenului de acceptare a succesiunii

(1) Termenul prevăzut la art. 1517 poate fi prelungit de către instanţa de judecată cu cel mult
6 luni. Cu acordul celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea în termen, pot fi incluse
în cercul moştenitorilor, fără a se adresa în instanţa de judecată, persoanele din clasa
succesorală chemată la succesiune care au omis termenul menţionat.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), succesorului i se acordă în natura partea ce i se cuvine din
averea rămasă, iar în cazul imposibilităţii de a-i transmite în natură, echivalentul în bani al
părţii ce i se cuvine din averea rămasă.

Omiterea termenului de opţiune succesorală în vederea acceptării succesiunii, privează succesibilul de acest
drept. Despre prelungirea termen vezi art….. (din partea generală).
Potrivit unei opinii, admiterea acţiunii de repunere în termen este o implicată constatare a faptului acceptării
succesiunii de către moştenitorul care a sesizat instanţa.
Înr-o altă opinie, instanţa judecătorească admiţînd cererea de repunere în termen va putea acorda
succesibilului un nou termen care nu va putea depăşi 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit faptul care a
împiedicat exercitarea dreptului de opţiune succesorală.
Termenul de prescripţie de 6 luni se explică prin necesitatea lichidării într-un termen scurt a
cauzelor succesorale prin stabilirea drepturilor cuvenite moştenitorilor şi eliberarea certificatelor de moştenitor
sau declararea succesiunilor vacante, în cazurile cînd nu există moştenitori sau cînd moştenitorii existenţi au
renunţat la drepturile lor.
Momentul de la care se calculează termenul de prescripţie privind dreptul de opţiune succesorală.
Termenul de prescripţie se calculează de la data deschiderii succesiunii. Chiar şi în ipoteza în care
moştenitorul nu a cunoscut despre moartea celui care lasă moştenirea, termenul se calculează tot de la data
deschiderii succesiunii. În cazul moştenirii prin transmisie succesorală (art.1523), termenul se calculează tot de la
data deschiderii succesiunii, succesibilii care moştenesc prin transmisie succesorală avînd la dispoziţie termenul
rămas pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, termenul pe care îl mai avea succesibilul la data morţii
sale, iar dacă acest termen e mai mic de trei luni, el se prelungeşte pînă la trei luni.
Se admite, însă că de la regula enunţată mai sus, există şi anumite derogări:
a) în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii (сare are drepturi succesorale cu
condiţia ca el să se nască viu) se admite că termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii;
b) în situaţia declarării judecătoreşti a morţii, data deschiderii succesiunii este data prevăzută în hotărîrea
judecătorească definitivă ca fiind dată morţii. Se admite că deşi data deschiderii succesiunii este data
stabilită prin hotărîre, termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală se calculează de la data rămînerii
definitive a hotărîrii judecătoreşti declarative de moarte, pentru că numai din acel moment dreptul de opţiune poate
fi exercitat;
c) în ipoteza în care succesibilul a luat cunoştinţă mai tîrziu de calitatea sa de moştenitor, termenul se calculează
de la data luării la cunoştinţă a acestei calităţi (este vorba de moştenirea testamentară cînd testamentul din care
rezultă calitatea de moştenitor a fost descoperit mai tîrziu, persoana neputînd afla de chemarea la moştenire
decît din momentul descoperirii testamentului).
Suspendarea cursului prescripţiei în cazul forţei majore.
Potrivit art… C.civ., „În cazul cînd moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din
motive de forţă majoră, instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel
mult 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit împiedicarea”.
Deci, se ridică două probleme pentru ipoteza cînd din anumite motive dreptul de opţiune succesorală
nu a putut fi exercitat: pe de o parte, de cazul de fortă majoră care l-a împiedicat pe succesibil să-şi
exercite dreptul de opţiune succesorală, iar pe de altă parte, de alte cauze întemeiate care l-au împiedicat
să-şi exercite acest drept.
În legătură cu prima ipoteză, dacă succesibilul a fost împiedicat din cauză de forţă majoră să-şi
exercite dreptul de opţiune succesorală, atunci se aplică regulile cunoscute de la prescripţia extinctivă,
potrivit cărora forţa majoră suspendă de drept curgerea termenul de prescripţie în periodă cît acţionează
cauza de forţă majoră. Aşadar, în caz de forţă majoră intervine suspendarea termenului de prescripţie.
A două întrebare care se pune în legătură cu prescripţia dreptului de opţiune succesorală se referă
la situaţia cînd succesibilul n-a putut exercita dreptul de opţiune, dar neexercitarea acestuia nu s-a datorat
unor evenimente ce pot fi calificate drept forţă majoră, ci unor situaţii în care, pentru motive temeinice,
moştenitorul nu a putut exercita dreptul de opţiune.
 Cînd cel chemat la moştenire nu şi-a exercitat în termenul prevăzut de lege dreptul de a alege
între acceptarea sau renunţarea la moştenire, el va putea fi repus în termen de către instanţa de judecată,
numai dacă se constată că neexercitarea în termen a dreptului de opţiune se datorează unor motive
temeinice. Cauza temeiniciei justificate, este acea împrejurere care creează „... o împiedicare inevitabilă şi
imprevizibilă numai pentru reclamant şi pentru cei care se aflau în condiţii asemănătoare”.
Repunerea în termen nu operează automat; nu în toate cazurile cînd cel chemat la moştenire este împiedicat
să-şi exercite dreptul de opţiune, se prelungeşte termenul legal înăuntrul căruia este admisă exercitarea acestui drept.
Instanţa de judecată poate dispune repunarea în termen numai atunci cînd constantă că
împrejurările ce l-au împiedicat pe cel chemat la moştenire să-şi execite dreptul de opţiune nu-i sunt
imputabile. Repunarea în termen nu poate fi acordată atunci cînd se constată că depăşirea termenului de
prescripţie se datorează unei culpe a reclamantului.
Trebuie precizat că există o deosebire esenţială între cazul de forţă majoră şi motive temeinice;
forţă majoră produce de drept suspendarea termenului de prescripţie, pe cînd la motive temeinice, instanţa
de judecată admite sau respinge cererea de repunere în termen, deci, repunerea în termen este considerată
ca o măsură care este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, pe cînd suspendarea cursului prescripţiei
operează opinii de drept.
În legătură cu repunerea în termen, mai precis în legătură cu producerea efectelor admiterii cererii
de repunere în termen, în literatura juridică există opinii diferite. Potrivit unei opinii, admiterea acţiunii de
repunere în termen este o implicată constatare a faptului acceptării succesiunii de către succesibilul care a
sesizat instanţa.
Într-o altă opinie, instanţa judecătorească admiţînd cererea de repunere în termen va putea acorda
succesibilului un nou termen care nu va pute depăşi 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit faptul care a
împiedicat exercitarea dreptului de opţiune succesorală. (de scos după precizare)
Considerăm că în urma admiterii cererii de repunere în termen succesibilul redobîndeşte dreptul de
opţiune succesorală. El este repus în termen, pentru a avea la dispoziţie un termen în care să-şi exercite
dreptul de opţiune succesorală astfel încît el are posibilitatea opţiunii între a accepta moştenirea sau a renunţa
la ea.
Acţiunea de prelungire a termenului de acceptare a succesiunii prevăzut la art. 1517 urmează a fi
diferenţiată de stabilirea faptului juridic – faptul acceptării succesiunii în termen prin întrare în posesiune.
În cazul cînd moştenitorul în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, a întreprins careva
acţiuni care permit a înţelege că a întrat în posesia averii succesorală însă nu are dovezi documentare suficiente
(de exemplu moştenitorul a luat careva bunuri, care a aparţinut defunctului, însa nu poate dovedi acest fapt
decît cu martori) instanţa urmează să se pronunţe nu asupra prelungirii termenului de opţiune succesorală ci să
stabilească faptul juridic de acceptare a succesiunii (art. CPC RM). Acest fapt juridic se precaută în cadrul
procedurii speciale, iar în caz de existenţă a altor moştenitori, care au acceptat moştenirea şi între ei şi reclamant
apare un litigiu asupra dreptului la succesiune, în procedura generală (obişnuită)
Specificul p.2 al acestui articol constă în posibilitatea de a accepta succesiunea după expirarea termenului
de acceptare, fără a se adresa în instanţa de judecată.
Condiţii pentru acceptarea succesiunii după expirarea termenului de acceptare, pe cale extrajudiciară sunt:
acordul scris al celorlalţi moştenitori care au acceptat succesiunea în termen.
Dacă măcar un moştenitor nu este de acord, calea extrajudiciară de recunoaştere că moştenitorul a acceptat
succesiunea nu se aplică.
Semnătura pe declaraţie poate fi efectuată în prezenţa notarului în competenţa căruia se află dosarul succesoral
pentru rezolvare.
Semnătura pe declaraţie poate fi autentificată de notar sau altă persoană care înfăptuieşte acţiuni notariale.

Articul 1520. Inadmisibilitatea dispunerii de patrimoniul succesoral

Moştenitorul care a intrat în posesiunea patrimoniului succesoral nu are dreptul să dispună de el pînă
la expirarea termenului de opţiune succesorală şi pînă la primirea certificatului de moştenitor.

Prin transmisiunea de drept a succesiunii către moştenitorii legitimi trebuie înţeleasă numai o transmisiune
juridică a proprietăţii nu însă o transmisiune de fapt. Această transmisiune juridică nu este suficientă; va fi nevoie de
actul de acceptare a succesiunii pentru exercitarea tuturor drepturilor transmise prin moştenire.
Pînă la acea dată, transmisiunea „juridică” nu permite moştenitorului legal sau testamentar, să intre în
posesiunea de fapt a bunurilor succesorale. Acordarea „transmisiunii de drept” a succesiunii îi permite ca după
transmiterea moştenirii şi pînă la recunoaşterea vocaţiei sale de moştenitor prin certificatul de moştenitor, să facă
acte de conservare şi chiar de administrare asupra bunurilor succesorale, dar nu are dreptul să dispună de el.
Deşi cel chemat la moştenire este considerat succesor de drept chiar de la deschiderea succesiunii, în fapt,
acest statut va fi dobîndit numai după declaraţia de acceptare şi primirea certificatului de moştenitor. Caracterul de
moştenitor de drept este atribuit numai în scopul ca moştenirea să nu devină vacantă.
 Pentru toată perioada dintre deschiderea succesiunii şi acceptare, cel chemat la moştenire, după lege are
numai statutul de succesibil.

Articolul 1521. Dreptul la fructele obţinute pînă la intentarea acţiunii

Dacă moştenitorul testamentar nu ştia de modificarea ori de revocarea testamentului sau dacă
moştenitorul legal care nu ştia despre existenţa testamentului a intrat în posesiunea averii succesorală, sau
dacă moştenitorii testamentari şi legali nu ştiau despre existenţa unui alt testament ori despre
existenţa unor moştenitori legali mai apropiaţi, lor le rămîn fructele obţinute da la averea succesorală
pînă la intentarea acţiunii, fiind de asemenea în drept să ceară restituirea integrală a capitalului
investit în averea succesorală.

Moştenitorul aparent este obligat să restituie adevătorului moştenitor toate bunurile succesorale mobile fie în
natură dacă le mai posedă, fie prin echivalent.
Dacă a fost de rea-credinşă va fi obligat să restituie şi fructele.
Moştenitorul aparent are în schimb dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru conservarea,
întreţinerea sau îmbunătăţirea bunurilor succesorale, iar dacă a fost de bună-credinţă (bună-credinţă care este
presupusă pînă la proba contrarie) are drept şi la restituirea cheltuielilor voluptuare şi capital investiţii în averea
succesorală. În sensul acestui art……. moştenitorii care nu ştieau de la semnături vor fi numiţi moştenitori aparenţi,
moştenitori adevăraţi sînt numiţi cei care au dreptul la moştenirea acceptată de moştenitorii aparenţi.

Articolul 1522. Consecinţele înstrăinării unor anumite bunuri din averea succesorală

Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1521, bunurile care intră în avere succesorală sînt vîndute
pînă la intentarea acţiunii, vînzarea-cumpărarea se consideră valabilă, iar mijloacele obţinute din
vînzare se predau moştenitorului legal.

Specificul constă: trebuie de înţeles că a fost eliberat Certificat de moştenitor şi aplicat în calitate de document
generalizator de drepturi.
Art. 1522 este reglementarea legală nouă şi este îndreptat spre ocrotirea drepturilor moştenitorului adevărat, şi
îndreptăţirea. Certificat de moştenitor deşi în cele din urmă poate fi declarantul în cazul prevăzut de prezentul
articol, numai atunci cînd a fost. Pînă la eliberarea Certificatului de moştenitor actele de vînzarea-cumpărarea a
moştenitorilor aparent nu sînt ocrotite de acest articol (Contractul de arvonă de exemplu aste pe riscul unui
asemenea vînzător). Moştenitorul adevărat, care a fost declarat prin decizie judecătorească, au dreptul la primirea
moştenirii ce li se cuvine în conformitate cu prevederile Art……… care reglementează îmbogăţirea fără just temei.

Articolul 1523. Transmisia succesorală

(1) Dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiunii şi pînă la acceptarea moştenirii,
dreptul de a primi cotă succesorală trece la moştenitorii săi (transmisia succesorală). Succesorii
moştenitorului decedat trebuie să accepte moştenirea în partea rămasă din termenul stabilit pentru
acceptare. Dacă acest termen este mai mic de 3 luni, el se prelungeşte pînă la 3 luni.
(2) La expirarea termenului prevăzut la alin.(1), succesorii moştenitorului decedat pot fi recunoscuţi
de instanţa de judecată că au acceptat succesiunea dacă instanţa va considera cauzele omiterii
termenului întemeiate.
(3) Dreptul moştenitorului da a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva
succesorală nu se transmite moştenitorilor lui.

În caz de deces al titularului dreptului de opţiune succesorală înainte de a-l exercita, acest drept se transmite asupra
propriilor moştenitori legali sau testamentari, alături de celelalte drepturi patrimoniale lăsate moştenire, fără
deosebire, după cum opţiunea are ca obiect o moştenire legală sau testamentară.
În caz de transmisie succesorală a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori
testamentar - supravieţuind un timp cît de scurt defunctului – dobîndeşte el succesiunea acestuia din urmă (chiar
dacă nu a acceptat-o, dar nici nu a refuzat-o) şi – confundată cu a sa proprie – o lasă propriilor săi moştenitori, legali
sau testamentari (moştenire succesivă, subsecventă). În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei
succesorale prin transmisie succesorală, trebuie să dovedească “existenţa” moştenitorului în momentul deschiderii
primei moşteniri, şi bineînţeles, propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsate de acesta.
Transmisia succesorală poate fi şi succesivă.
Menţionăm, că transmisia succesorală operează chiar dacă, moştenitorul – decedat înăunutrul termenului de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală de 6 luni nu a exercitat acest drept, nici nu a acceptat-o, dar nici nu a
renunţat. Fiindcă din patrimoniul transmisiei succesorale face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat
de beneficiarul transmisiei succesorale, în perioada rămasă pînă la împlinirea termenului de prescripţie. Dacă, însă,
termenul de opţiune este expirat, beneficiarul transmisie succesorale trebuie să dovedească că moştenitorul a
acceptat moştenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului şi acceptarea a fost făcută de el, în caz
contrar, stingîndu-se, prin prescripţie, titlul său de moştenitor.
În cazul moştenirii prin transmisie succesorală, termenul se calculează tot de la data deschiderii succesiunii,
moştenitorii, care moştenesc prin transmise succesorală, avînd la dispoziţie termenul rămas pentru exercitarea
dreptului de opţiune succesorală, termenul pe care îl mai avea succesibilul la data morţii sale, iar dacă acest termen
este mai mic de trei luni, el se prelungeşte pînă la trei luni.
Se admite, însă, că de la regula enunţată mai sus, există şi anumite derogări: în cazul unui copil conceput, dar
nenăscut la data decshiderii succesiunii (care are drepturi succesorale, cu condiţia ca el să se nască viu), se admite,
ca termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii.
În situaţia declarării judecătoreşti a morţii, data deschiderii succesiunii este data prevăzută în hotărîrea
judecătorească definitivă, ca fiind data morţii. Se admite că deşi data deschiderii succesiunii este data stabilită prin
hotărîre, termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală se calculează de la data rămînerii definitive a
hotărîrii judecătoreşti declarative de moarte, pentru că numai din acel moment dreptul de opţiune poate fi exercitat.
În ipoteza în care succesibilul a luat cunoştinţa mai tărziu de calitatea sa de moştenitor, termenul se calculează de la
data luării la cunoştinţă a acestei calităţi (este vorba de moştenire testamentară cînd termenul din care rezultă
calitatea de moştenitor a fost descoperit mai tîrziu, persoana neputînd afla de chemarea la moştenire decît din
momentul descoperirii testamentului).
Moştenitorii succesibilului decedat înaintea exercitării dreptului de opţiune succesorală optează fiecare de sine
stătător în vederea acestei moşteniri.
Dreptul moştenitorului decedat înainte de stingerea dreptului de opţiune prin prescripţie, fără a-şi fi exercitat dreptul,
se transmite prin succesiune la propriii săi moştenitori, care vor avea de exercitat două drepturi de opţiune – propriul
drept de opţiune născut în persoana sa la deschiderea moştenirii moştenitorului decedat şi, dacă acceptă această
moştenire, dreptul de opţiune prin transmisie succesorală în cadrul patrimoniului succesoral şi care vizează
moştenirea anterior deschisă.
Legea nu limitează numărul de transmisii succesorale.
Potrivit pt.3, al articolului comentat dreptul moştenitorilor de a primi o parte din succesiune în calitate de cotă
obligatorie, ca fiind strîns legată de persoana a unui asemenea moştenitor, nu se transmite moştenitorilor lui, se
explică aceasta prin faptul că drepturile la c. o limitează dreptul la libertatea testamentară şi dreptul altor
moştenitori, care la fel ca moştenitor-rezervator sînt chemaţi la succesiune după decesul unui şi acelaş decedat.
Privilegiul stabilizat nu poate să se răspîndească asupra propriilor săi moştenitori, chiar dacă ei şi ar avea dreptul la
cota parte după decesul ultimului, cota parte ce se cuvinea moştenitorului rezervator trece la alţi moştenitori legali
ori testamentari.

Articolul 1524. Consecinţele neacceptării moştenirii prin transmisie succesorală

(1) Neacceptarea moştenirii prin transmisie succesorală nu privează moştenitorul de posibilitatea de a

accepta moştenirea care era destinată nemijlocit moştenitorului decedat.
(2) La refuzul de a accepta moştanirea prin transmisie succesorală, averea trece la persoanele chemate
să accepte moştenirea în acelaşi rînd cu moştenitorul decedat.

În caz că moştenitorul a omis termenul de acceptare a succesiunii prin transmisie sau el are dreptul să se adreseze în
instanţa de judecată pentru restabilirea termenului de acceptare a succesiunii. În declaraţie va ţine cont de toate
circumstanţele şi cauzele din care a fost omis acest termen primind (luînd) o decizie motivată. În temeiul apariţiei
moştenitorilor noi, vor fi anulate Certificatul de moştenitor şi înregistrarea la OCT.

Articolul 1525. Măsurile de conservare a averii succesorale

Moştenitorul este în drept să ceară luarea de măsuri pentru conservarea averii succesorale,
fapt pentru care se stabileşte un termen de 6 luni ce se încadrează în termenul general de acceptare
a succesiunii.

Termenul de 6 luni este limitat pentru notar, secretarul primăriei satului, comunei, pentru
executorul testamentului acest termen nu este limitat şi alcătueşte termenul, necesar pentru executarea
testamentului.
Procedura inventarului averii succesorale este determinată de Legislaţia RM cu privire a notariat.
Măsurile de conservare pot fi cerute de:
 - un singur moştenitor
- cîţeva moştenitori
- executorul testamentar
- de autoritatea publică locală
- de organul de tutelă şi curatelă
- de la alte persoane, care acţionează în interesele conservării averii succesorale.
Cererea luării măsurilor de conservare se înaintează notarului care întreprinde toate măsurile de conservare a
succesiunii în interesele moştenitorilor, legatarilor şi a altor persoane interesate.
Luarea de masuri pentru conservarea averii succesorale nu se limitează la inventarierea averii succesorale,
aceste măsuri sînt mult mai diverse.
Procedura succesorală notarială ia sfărşit prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de vacantă
succesorală. Şi unul, şi celălalt nu se pot elibera decît la cerere. Astfel fiind, şi în absenţa text asemănător cu art. 590
din Codul Civil din 1964, care să decidă încetarea de drept a măsurilor conservării la expirarea termenului de 6 luni,
consider caă aceste măsuri nu iau sfărşit de drept la expirarea acestui termen, ci umai din momentul în care un
succesor sau statul se va prezenta pentru a intra în stăpînirea bunurilor succesorale. Altfel, conservarea moştenirii nu
ar fi asigurată în mod efectiv şi eficace.
În cazul cînd toţi moştenitorii au acceptat succesiunea, însă se eschivează de la primirea averii succesorale
în stăpînire, notarul numeşte un termen (o singură dată) pentru primirea averii, comunicînd concomitent că din
această dată, măsurile de conservare încetează.
În caz de succesiune vacantă – este informat despre încetarea măsurilor de conservare organul financiar al
administraţiei publice teritoriale.
Notarul determină termenul în cadrul căruia el întreprinde măsuri pentru conservarea moştenirii şi
administrarea ei. Acest termen depinde de caracterul şi valoarea patrimoniului moştenit, precum şi de timpul necesar
moştenitorilor pentru intrarea în posesia moştenirii. Acest termen, însă nu poate depăşi 6 luni.
Cu toate că existenţa persoanei fizice începe de la naştere, Codul civil recunoaşte existenţa copilului (qui in
utero est) din ziua concepţiei cu unica condiţie de a se naşte viu. Această regulă, prevăzută de Codul Civil în materie
de moştenire, este consacrată cu caracter general – după regula dreptului roman, “drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, însă numai dacă se naşte viu” (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis
eius agitur).

Articolul 1526. Renunţarea la succesiune

(1) Moştenitorul poate renunţa la succesiune în termen de 6 luni din data deschiderii
succesiunii, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune.
(2) Moştenitorul poate renunţa la moştenire în folosul altor moştenitori testamentari sau legali.
(3) Nu este admisă renunţarea la moştenire în folosul unei persoane private de dreptul la
moştenire sau declarate moştenitor nedemn, inclusiv conform unei dispoziţii exprese din
testament.

Potrivit principiului „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri care i se cuvine”, rezultă că
dintre cele două posibilităţi (art. 15, 16) pe care le are persoana cu vocaţie succesorală de a opta la moştenirea
defunctului, cea mai importantă o reprezintă posibilitatea de a nu accepta moştenirea, deci de a renunţa la moştenire.
Apreciem că este cea mai importantă, întrucît nici legiuitorul nu poate obliga pe nimeni să moştenească, dacă nu
doreşte. Renunţarea la succesiune trebuie să aibă loc timp de 6 luni de la momentul decshiderii succesiunii.
Legiuitorul însă poate interveni în materie succesorală, sub diferite forme, prin anumite limite ale drepturilor
succesorale, prin impunerea anumitor condiţii (vezi art.1505 şi comentariul la el), dar nu poate impune vreunei
persoane să accepte moştenirea dacă aceasta nu doreşte.
Renunţarea la succesiune, spre deosebire de acceptarea succesiunii, nu poate fi tacită, ci numai expresă.
Renunţarea expresă la succesiune, în principu, nu este valabilă decît dacă este făcută printr-o declaraţie
depusă la notar şi înscrisă într-un registru ţinut anume la notarul de la locul unde s-a deschis moştenirea; dacă
renunţarea la succesiune s-a făcut la un alt notar decît acela de la locul deschiderii succesiunii, renunţarea nu este
valabilă decît dacă ea se înregistrează şi la notariatul de la locul unde s-a deschis moştenirea.
Nerespectarea acestor cerinţe, atrage nulitatea absolută a actului de renunţare, fapt care determină, în cadrul
termenului de 6 luni, posibilitatea acceptării succesiunii de către moştenitorul în cauză, alături de alţi moştenitori,
dacă este (cazul).
Moştenitorul care renunţa la succesiune este considerat că nu a fost niciodată moştenitor. El este lipsit de
toate avantajele care ar fi reieşit din moştenire şi de orice obligaţie, care ar fi decurs din calitatea de moştenitor, dacă
ar fi acceptat succesiunea. Titlul de moştenitor al renunţătorului este desfiinţat, cu efect retroactiv, fiind considerat
ca o persoană străină de această moştenire. Prin urmare, renunţătorul nu poate fi reprezentat (vezi art. 1504 şi
comentariul la el) şi descendenţii lui pot culege moştenirea numai în nume propriu.
 Partea renunţătorii profită comoştenitorilor săi, fără voia lor, indifirent dacă acceptarea comoştenitorilor s-a
făcut înainte sau după renunţarea comoştenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă.
Renunţarea la succesiune poate avea loc fără indicarea persoanei în folosul cui se renunţă. În acest caz, cota
moştenitorului, care a refuzat, trece proporţional la toţi moşternitorii care au acceptat succesiunea. Dacă
moştenitorul care a refuzat succesiunea este unic moştenitor, atunci moştenirea trece în folosul statului.
Renunţarea poate avea loc şi în folosul altor moştenitori, legali sau testamentari, în folosul statului sau a unor
persoane juridice.
Nu este admis refuzul la moştenire în folosul persoanelor care nu sunt moştenitori.
În practică se întîlnesc situaţii, cînd moştenitorul, care a refuzat de la moştenirea unei averi concrete, după
un anumit timp pretinde la altă avere, pretinzînd eronat că nu a întocmit vreun refuz asupra ei. În legătură cu aceasta,
notarul trebuie să explice moştenitorului care doreşte să renunţe la moştenire, cît mai accesibil posibil, cerinţa ce
ţine de universalitatea şi non-condiţionarea refuzului. Mail mult ca atît, ar fi logic de completat teaxtul cererii de
renunţare la moştenire cu o frază cu următorul conţinut: “Notarul mi-a explicat, că renunţînd la succesiune (sau la o
parte a ei), ulterior nu mai pot pretinde la moştenire, din ce nu ar consta şi unde nu s-ar afla averea succesorală”.
Moştenitorul care a renunţat la moştenire, poate înainta acţiune despre constatarea refuzului nevalabil
numai pe cale judiciară, în condiţiile prevăzute de lege, pentru recunoaşterea convenţiilor nevalabile (dacă refuzul a
avut loc sub influenţa violenţii, ameninţărilor, fraudei, ducerii în eroare, etc.).
Acceptarea tacită a moştenirii intervine şi atunci cînd unul dintre succesibili renunţă la moştenire, în
folosul unuia sau mai multor comoştenitori ori cînd renunţarea se face în folosul tutulor comoştenitorilor.
Renunţarea la succesiune în favoarea celorlalţi moştenitori, sau în favoarea anumitor succesibili determinaţi
înseamnă în realitate acceptarea moştenirii, în ambele situaţii succesibilii în favoarea cărora se renunţă la moştenire
dobîndind în fapt bunurile succesorale nu direct din patrimoniul defunctului, ci prin intermediul renunţatorului, ca
urmare a acţinii acestuia. (ultimul abzaţ posibil de exclus).

Articolul 1527. Inadmisibilitatea renunţării parţiale la succesiune

(1) Nu se permite renunţarea parţială la succesiune sau acceptarea parţială a succesiunii, sub
condiţie sau pe un termen anumit.
(2) Dacă moştenitorul renunţă la o parte din moştenire sau formulează o anumită condiţie, se
consideră că renunţă la moştenire.

Articolul 1528. Moştenirea cîtorva cote succesorale

(1) Persoana chemată la moştenirea mai multor cote succesorale poate accepta o cotă şi poate
renunţa la alta dacă este chemată la moştenire în temeiuri diferite.
(2) Dacă chemarea la moştenire se face într-un singur temei, acceptarea sau renunţarea la o
cotă se consideră aplicabilă şi celeilalte cote. Chemarea are acelaşi temei şi atunci cînd
dispoziţia se conţine în testamente diferite.
(3) Dacă testatorul a testat moştenitorului cîteva cote din moştenire, el poate să-l autorizeze prin
dispoziţie testamentară să accepte o cotă şi să renunţe la alta.

Сumularea calităţii de moştenitor legal cu acea de moştenitor testamentar (vocaţie succesorală dublă) conferă
posibilitatea opţiunii diferite. De ex., renunţarea la moştenirea legală, nu optează şi pentru moştenirea testamentară.
Astfel, se admite ca moştenitorul legal, gratificat prin testament, va putea opta diferit cu privire la moştenirea legală
şi cea testamentară.
Este necesar de precizat, că dacă testamentul conţine o cotă (valoare) mai mică decît cota legală, dispoziţia
testamentară poate constitui exheredare parţială, caz în care moştenitorul nu ar putea renunţa la moştenirea
testamentară pentru a accepta moştenirea legală (de mai mare valoare). (urmează a fi precizată, posibil de exclus)
Nu are importaanţă dacă moştenitorul e chemat la succesiune în mod direct, în rezultatul deschiderii
succesiunii, sau ca rezultat al aderării la dechiderea moştenirii a unor fapte juridice, (de exemplu în cazul transmisiei
succesorale sau chemării la succesiune a succesorului substituit).

Articolul 1530. Acrescămîntul

Dacă moştenitorul renunţă la moştenire, dar nu declară în favoarea cui renunţă, cota lui majorează cota
moştenitorilor chemaţi la succesiune legală (acrescămînt), lar dacă tot patrimoniul succesoral este împărţit
prin testament, majorează cota moştenitorilor testamentari proporţional cotei lor dacă testamentul nu
prevede altfel.

Dreptul de acrescămînt rezultă din chemarea la moştenire.

 Dreptul la acrescămînt nu se aplică în cazul substituirii moştenitorului testamentar. Legiuitorul acordă
prioritate voinţei testatorului, de aceea, regula de acrescămînt nu se aplică în acest caz. În ceea ce priveşte propriu-
zis moştenitorul substituit, în vederea lui, regula art. 1530, nu se răspîndeşte. În legătură cu aceasta, cota se transmite
la alţi moştenitori, conform regulilor generale de acrescămînt.
În raport cu art. 586 al vechiului Cod Civil, legiuitorul schimbă principiul de acrescămînt la succesiunea
testamentară, majorînd cota moştenitorilor testamentari, nu în părţi egale, cum era conform art. 586, ci proporţional
cotei lor, în moştenirea testamentară.
Pentru ca dreptul de acrescămînt să ia fiinţă, trebuie întrunite următoarele condiţii:
- existenţa unei pluralităţi de moştenitori testamentari sau legali,
- unul sau mai mulţi dintre ie să nu poată sau să nu dorească să vină la moştenire.
Dreptul de acrescămînt în realitate este nu un drept de adăugire, ci unul de nescădere.
Partea renunţătorilor profită coerezilor săi, fără voia lor, indifirent dacă acceptarea coerezilor s-a făcut
înainte sau după renunţarea comoştenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă.

Articolul 1531. Renunţarea unicului moştenitor la succesiune

Dacă unicul moştenitor din clasa respectivă renunţă la succesiune aceasta trece la moştenitorii din
clasa următoare.

Articolul 1533. Renunţarea la succesiune în favoarea celor chemaţi prin reprezentare.

Renunţarea la succesiune în favoarea celor chemaţi prin reprezentare se permite dacă, la ziua
deschiderii succesiunii, persoana reprezentată care trebuia să fie succesor al celui ce a lăsat moştenirea nu
va fi în viaţă sau dacă succesorul chemat prin prezentare (în cazul succesiunii legale) este succesor
testamentar.

Dacă renunţătorul este singur în grad succesibil chemat la succesiune, moştenirea trece, în cadrul
devoluţiunii legale, la moştenitorii subsecvenţi.

Articolul 1534. Inadmisibilitatea refuzului reprezentantului statului de a accepta succesiunea

Reprezentantul statului nu este în drept să nu accepte succesiunea.

Articolul 1535. Inadmisibilitatea renunţării la succesiune după depunerea cererii la notar

Nu se admite renunţarea la succesiune după ce moştenitorul a depus la notarul de la locul deschiderii

succesiunii declaraţia de acceptare a moştenirii.

În caz de acceptare a succesiunii prin intrare în posesie, moştenitorul poate să revină asupra acestei
acceptări, cu condiţia să nu fie expirat termenul de 6 luni de la data decshiderii succesiunii şi să depună declaraţia

Articolul 1536. Ireversibilitatea renunţării la succesiune

(1) Declaraţia de renunţare la succesiune este ireversibilă.

(2) Dacă moştenitorul este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrînsă, lipsită de sau
limitată în capacitatea de exerciţiu, renunţarea la succesiune se face în temeiul unei hotărîri
judecătoreşti.

Ireversibilitatea în sensul acestui articol trebuie de înţeles ca irevocabilitate. Irevocabilitatea în materia renunţării
la succesoral este o condiţie esenţială. Raţiunea declarării ca irevocabilă renunţarea, este de a ocroti pe această cale
interesele moştenitorilor care au acceptat succesiunea.
Moştenitorul care a renunţat la succesiune, poate să revină asupra acestei renunţări şi obţine nevalabilitatea
acestui act, în exclusivitate numai prin intermediul instanţei de judecată, conform temeiurilor generale prevăzute de
lege pentru nevalabilitatea convenţiilor (în caz că renunţarea a avut loc sub influenţa ameninţării, aplicării
violenţei, impunerii, ducerii în eroare, etc.)
 Moştenitorul, depunînd declaraţie de renunţare fără a primi în schimb un contraechivalent şi cunoscînd că
nu are nici o perspectivă de a-şi relua dreptul de opţiune, de a accepta moştenirea la care a renunţat, va reflecta mai
mult asupra actului său.
Totodată, irevocabilitatea declaraţiei de renunţare la succesiune are meritul de a garanta pe alţi moştenitori
acceptanţi de valabilitatea titlului său, în mărimea cotei majorate prin renunţare, realizînd astfel o stabilitate în
actele translative de proprietate prin moştenire.
De la principiul irevocabilităţii renunţării la succesiune, consider că se impun unele excepţii, aceste sunt: (pag. 120,
p. 14.4). Particularitatea revocării pentru cauzele excepţionale în viziunea mea, constă în caracterul personal al
dreptului.

Articolul 1537. Transmiterea dreptului de renunţare la succesiune

(1) Dreptul de renunţare la succesiune se transmite prin moştenire.

(2) Dacă moştenitorul a decedat pînă la expirarea termenului de renunţare la succesiune, acesta
continuă să curgă pînă la expirarea lui.
(3) Fiecare din succesorii moştenitorului decedat poate renunţa numai la partea sa de
succesiune.

Articolul 1539. Momentul survenirii efectelor juridice ale opţiunii succesorale

Efectele juridice ale acceptării sau renunţării la succesiune survin în momentul deschderii
succesiunii.

Atît în cadrul moştenirii legale, cît în celal moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral sau
a bunurilor determinate din patrimoniul defunctului operează de drept din momentul deschiderii moştenirii, care este
celal morţii defunctului.
Atît în cadrul moştenirii legale, cît şi în cel al moştenirii testamentare, transmitearea patrimoniului
succesoral sau a bunurilor determinate din patrimoniul defunctului operează de drept din momentul deschiderii
moştenirii, care este cel al morţii defunctului.

Capitolul II
RESPONSABILITATEA MOSTENITORILOR
DE PASIVUL SUCCESORAL

Articolul 1540. Responsabilitatea succesorilor în faţa creditorilor.

(1) Moştenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretenţiile creditorului celui ce a lăsat moştenirea
proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral.
(2) Dacă cel ce a lăsat moştenirea a fost debitor solidar, moştenitorii poartă această răspundere solidară.
(3) Moştenitorii care au primit cotă din rezerva succesorală, de asemenea, sînt responsabili de datoriile celui
ce a lăsat moştenirea.

1. Patrimoniul persoanei fizice odată cu decesul ei se transmite moştenitorilor legali sau testamentari. Patrimoniul
succesoral include universalitatea de drepturi (activul) şi obligaţii (pasivul) cu conţinut patrimonial. Drepturile şi
obligaţiile personale nepatrimoniale ce urmează a fi executate personal de către cel ce a lăsat moştenirea, sunt
netransmisibile pe cale de moştenire.
2. Pasivul succesiunii se divide de drept din momentul deschiderii succesiunii, moştenitorii fiind ţinuţi la plata
datoriilor în proporţie cu partea ce le revine din moştenire. Bunurile personale ale moştenitorului sunt puse la
adăpost de pretenţiile creditorilor moştenirii. La fel, în cazul în care moştenitorul acceptă moştenirea prin transmisie
succesorală (art. 1523 CC) va răspunde în faţa creditorului proporţional cotei ce-i revine din moştenirea prin
transmise. Totodată el nu va răspunde cu averea moştenită după decesul moştenitorului după care a moştenit şi de la
care i s-a transmis dreptul de acceptare a moştenirii prin transmisie.
Răspunderea moştenitorului pentru pasivele moştenirii, limitată la partea din activele moştenite nu este prevăzută
expres. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 1541 C. civil, care prevede obligaţia moştenitorilor de a dovedi că
datoriile celui ce a lăsat moştenirea depăşesc valoarea averii succesorale. Această obligaţie revine moştenitorilor şi
are drept scop, stabilirea coraportului între activele şi pasivele moştenirii.
Legea nu prevede posibilitatea acceptării moştenirii cu condiţia de a primi moştenirea, numai în cazul în care nu
sunt datorii. Transmiterea moştenirii este o transmitere universală, întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei fizice
decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi care au
aparţinut defunctului.
3. Regula generală instituită de legiuitor dispune, că moştenitorii care au acceptat succesiunea sunt responsabili în
faţa creditorilor celui ce a lăsat moştenirea proporţional cotei ce revine fiecăruia din activul succesoral supus
moştenirii, dacă acordul dintre moştenitori şi creditori nu prevede altfel. (art. 1550) Dacă moştenirea a fost
acceptată, se aplică regula diviziunii de drept a pasivului succesoral proporţional cu partea (cota-parte) ce revine
fiecărui moştenitor din active. Aşadar, dacă la moştenire vin mai mulţi succesori ţinuţi de plata pasivului, creditorii
vor urmări pe fiecare moştenitor pentru o cotă-parte din pasiv corespunzătoare părţii ce îi revine din moştenire.
Există excepţii de la regula contribuţiei proporţionale la plata pasivului. Astfel, excepţia poate fi instituită prin
testament (art. 1543) şi moştenitorul însărcinat cu plata datoriei va fi unul singur urmărit de către creditor, fără a
avea drept de recurs împotriva celorlalţi moştenitori. O altă excepţie poate rezulta dintr-o obligaţie indivizibilă (art.
521 Cod civil) sau grevată cu gaj (ipotecă). În asemenea caz, dacă obligaţia privind plata pasivului nu se divide din
motiv că este indivizibilă sau grevată cu gaj, este posibil să nu fie plătită de către toţi moştenitorii ce culeg
moştenirea. Moştenitorul sau moştenitorii care au plătit integral obligaţia, devin creditorii celorlalţi comoştenitori,
care vor răspunde în partea cotei moştenite.
4. Dacă obligaţia lăsată de cel ce transmite moştenirea a fost de natură solidară, atunci moştenitorii ce au acceptat
moştenirea vor fi responsabili solidar în faţa creditorului. Moştenirea acceptată de câţiva moştenitori, având ca
obiect o obligaţie solidară a celui ce a lăsat moştenirea, are ca efect naşterea unei obligaţii cu pluralitate de debitori.
Stabilirea răspunderii solidare a moştenitorilor, presupune că creditorul, iar dacă sunt câţiva creditori, atunci fiecare
din ei, este în drept să înainteze, la alegere, pretenţiile sale faţă de unul din moştenitori. În acest caz, răspunderea
moştenitorului se va limita la mărimea costului activelor ce au trecut către acesta prin moştenire.
5. Moştenitorii rezervatari sunt responsabili la fel faţă de creditorii celui ce a lăsat moştenirea. Ei participă la
partajarea răspunderii, proporţional cotei moştenite din patrimoniul succesoral. Regula aplicabilă moştenitorilor
rezervatari este comună şi în cazul succesiunii vacante. (Art.1548).
6. Legatarul în baza testamentului, în comparaţie cu alţi moştenitori, în conformitate cu prevederile art.1495 C. civil
este absolvit de răspunde pentru datoriile celui ce a lăsat moştenirea.

Articolul 1541. Sarcina probaţiunii.

Moştenitorul trebuie să dovedească că datoriile celui ce a lăsat moştenirea depăşesc valoarea averii
succesorale, cu excepţia cazului când inventarul averii a fost efectuat de notar.

1. Prezentul articol repartizează sarcina probaţiunii între succesori şi creditori, vizând coraportul între valoarea averii
succesorale şi valoarea pasivului succesoral. Obligaţia de a proba componenţa activelor incluse în masa succesorală,
care alcătuiesc valoarea (costul) acestora, ce poate fi corelat cu pasivul succesoral, revine moştenitorilor, Dovada
poate fi efectuată de către unul din comoştenitori, sau de către fiecare moştenitor în parte. Dacă creditorii nu sunt de
acord cu dovezile prezentate de către moştenitori, ei sunt în drept să se adreseze în instanţa de judecată. La fel
creditorii sunt în drept să ceară seperaţia patrimoniului celui ce a lăsat moştenirea de patrimoniul moştenitorului,
primul, fiind destinat creditorilor defunctului, iar al doilea creditorilor moştenitorului.
2. Moştenitorul este eliberat de sarcina de a dovedi valoarea averii succesorale, în cazul în care inventarul a fost
efectuat de către notar. Prezumţia ce rezultă din prezentul articol se rezultă în ideea, că inventarul întocmit de către
notar include toate bunurile şi drepturile patrimoniale ce revin celui ce a lăsat moştenirea până la proba contrarie.
Dacă moştenitorul sau creditorul nu sunt de acord cu inventarul întocmit, acest fapt poate fi contestat în judecată.

Articolul 1542. Punerea achitării datoriei în sarcina moştenitorului.

Testatorul poate pune achitarea integrală sau parţială a datoriei în sarcina unui sau mai multor moştenitori.

1. Obligaţiile patrimoniale ale celui ce a lăsat moştenirea sunt executate de către moştenitorii acestuia conform
cotelor părţi din moştenire primite, dacă în testament nu este prevăzut altceva.
2. Întocmind testamentul testatorul este în drept să modifice regula generală instituită de legiuitor. Astfel el poate
alege între câteva variante de dispoziţii testamentare: poate indica că obligaţia achitării unei datorii determinate
revine unuia dintre moştenitori, integral sau parţial. Termenul parţial poate fi descifrat prin indicarea cotei-părţi
dintr-o datorie, sau prin specificarea uneia din datoriile acumulate de către testator. Testatorul poate decide să
repartizeze sarcina achitării datoriei câtorva moştenitori. Aici testatorul poate indica cotele părţi ce revin fiecăruia
din moştenitori, sau poate repartiza fiecărui moştenitor anumite datorii separate. Dacă cotele ce urmează a fi plătite
de către succesori nu au fost divizate în testament, moştenitorii vor răspunde în părţi egale. (art. 518, 523 Cod civil)
Spre ex. moştenitorii P. şi C. vor fi obligaţi să restituie împrumutul bănesc acordat de către creditorul V. în părţi
egale, sau P. va răspunde pentru 80% a obligaţiei iar C cu 20%. La fel testatorul poate indica că moştenitorul P. este
obligat să restituie împrumutul acordat de către creditorul V., iar moştenitorul C. este obligat să achite datoriile la
impozite la imobilul Y.
3. Achitarea datoriei poate fi pusă doar în sarcina moştenitorilor testamentari, menţionaţi expres în testament.
Totodată testatorul poate să distribuie obligaţiile între moştenitorii legali, fără a interveni şi modifica cotele din
moştenire. Achitarea datoriei nu poate fi pusă în sarcina legatarului. (art.1495 C. civil) Totodată, testatorul poate
stipula legatul sub condiţie. În cazul în care legatarul nu va executa condiţia,moştenitorii nu vor fi ţinuţi să execute
legatul. ( art.234,239 CC)

Articolul 1543. Obligaţia de a înştiinţa creditorii despre deschiderea succesiunii.

Moştenitorii sunt obligaţi să înştiinţeze creditorii celui ce a lăsat succesiunea despre deschiderea succesiunii
dacă au cunoştinţă despre datoriile defunctului.

1. Moştenitorul care a acceptat moştenirea, fie prin intrarea în posesia patrimoniului succesoral, fie prin depunerea
declaraţiei la notar, este obligat să înştiinţeze creditorii celui ce a lăsat moştenirea despre deschiderea succesiunii.
Această obligaţie revine moştenitorilor, dacă ei sunt cunoscuţi cu existenţa datoriilor ce revin celui ce a lăsat
moştenirea. Obligaţia de notificare apare în cazul în care moştenitorul cunoaşte despre pretenţiile unor terţe
persoane îndreptate asupra celui ce a lăsat moştenirea. Şi în acest caz, nu are importanţă dacă moştenitorul este
convins despre legalitatea pretenţiilor creditorilor. Obligaţia de notificare îi revine, chiar dacă el nu are certitudinea
cu privire la existenţa datoriei. Spre exemplu cel ce a lăsat moştenirea a respins pretenţiile unui terţ sau moştenitorul
consideră pretenţiile creditorului neîntemeiate legal. Obligaţia de notificare revine oricărui moştenitor care a
acceptat moştenirea.
Importanţa reglementării obligaţiei moştenitorului de a înştiinţa creditorii urmează a fi corelată cu prevederile art.
1544 CC, care limitează termenul de înaintare a pretenţiilor de către creditori.
2. Primind declaraţia de acceptare a succesiunii sau de renunţare la ea, notarul este obligat să explice moştenitorului
obligaţia ce reiese din prezentul articol, privind declararea şi înştiinţarea creditorilor.

Articolul 1544. Termenul de înaintare a pretenţiilor creditorilor.

(1) În termen de 6 luni din ziua când au aflat despre deschiderea succesiunii, creditorii celui ce a lăsat
moştenirea trebuie să înainteze pretenţii către moştenitorii care au acceptat succesiunea, indiferent de
scadenţa acestor pretenţii.
(2) Dacă nu ştiau despre deschiderea succesiunii, creditorii celui ce a lăsat moştenirea urmează să înainteze
pretenţii moştenitorilor în termen de un an din momentul începerii curgerii termenului de înaintare a
pretenţiilor.
(3) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) atrage pierderea de către creditori a dreptului de înaintare a
pretenţiilor.

1. Creditorii celui ce a lăsat moştenirea sunt în drept să înainteze pretenţiile sale moştenitorilor care au acceptat
succesiunea. Acest drept al creditorului este limitat în timp. Limitarea în timp se efectuează în dependenţă de 2
criterii: a ştiut creditorul despre deschiderea succesiunii sau nu a cunoscut acest fapt. Dacă creditorul a cunoscut
faptul deschiderii succesiunii, el va fi în drept să înainteze pretenţiile sale moştenitorilor în termen de 6 luni, calculat
din data când a aflat despre deschiderea acesteia. Dacă creditorii nu au cunoscut faptul deschiderii succesiunii,
termenul de înaintare a pretenţiilor va constitui un an din momentul începerii curgerii termenului de înaintare a
pretenţiilor. Termenul de înaintare a pretenţiilor începe a curge din data decesului celui ce a lăsat moştenirea.
3. Asupra termenului de înaintare a pretenţiilor creditorului celui ce a lăsat moştenirea nu se răsfrâng regulile
aplicabile termenului general de prescripţie, cu excepţia pretenţiilor ce au ca obiect pretenţiile indicate la art. 1545
C. civil. Omiterea de către creditor a termenului fixat în prezentul articol (având natura juridică de termen de
perimare), are drept consecinţă pierderea dreptului la urmărire. Asupra lui nu se răsfrâng regulile de întrerupere,
repunere şi suspendare.

Articolul 1545. Aplicarea termenelor generale de prescripţie.

(1) Termenul de înaintare a pretenţiilor creditorilor nu se extinde asupra pretenţiilor privind cheltuielile de
întreţinere şi tratament din timpul ultimei boli a celui ce a lăsat moştenirea, de achitare a salariului, a
cheltuielilor de înmormântare, de pază şi administrare a patrimoniului succesoral, şi solicitarea averii
deţinute cu titlu de proprietate.
(2) Pretenţiilor menţionate la alin. (1) se aplică termenele generale de prescripţie.

Alin. 1 al prezentului articol diferenţiază termenul de înaintare a pretenţiilor de către creditori, acesta fiind unul
special pentru unele categorii aparte de pretenţii: privind restituirea cheltuielilor de întreţinere şi tratament din
timpul ultimei boli a celui ce a lăsat moştenirea, de achitare a salariului, a cheltuielilor de înmormântare, de pază şi
administrare a patrimoniului succesoral, precum şi pretenţiile privind solicitarea bunurilor deţinute cu titlu de
proprietate. Pretenţiilor menţionate li se aplică termenul general de prescripţie 3 ani de zile, prevăzut la art. 267 al
prezentului cod calculat în conformitate cu regulile generale.

Articolul 1546. Amânarea termenului de executare

Dacă cererea a fost înaintată de către creditor până la scadenţă, moştenitorul este în drept să amâne
executarea până atunci. O dată cu survenirea scadenţei, creditorul este în drept să ceară executarea în cursul
termenului general de prescripţie.

1. Potrivit regulilor generale, creditorul dobândeşte dreptul de valorificare a drepturilor sale, prin înaintarea
pretenţiilor ajunse la scadenţă. În cadrul moştenirii are loc transferul pasivelor şi activelor celui ce a lăsat moştenirea
către moştenitorii săi, indiferente de scadenţa acestora. În cazul în care termenul de scadenţă nu a survenit la data
înaintării cererii de către creditor, moştenitorii ocupând în obligaţie locul celui ce a lăsat moştenirea, sunt în drept să
amîne executarea obligaţiei pînă la scadenţă.
2. Odată cu transferul obligaţiei către moştenitorii celui ce a lăsat moştenirea, aceştea devin debitorii creditorului
celui ce a lăsat moştenirea, preluînd drepturile şi obligaţiile ultimului. Odată cu survenirea scadenţei, creditorul va fi
în drept s în limitele termenului general de prescripţie să ceară moştenitorilor-debitori executarea acestei obligaţii.
Spre exemplu: La 10.01.2001 a decedat cet.X, moştenitori ai căruia sunt Y şi B. La 10.05.2001 creditorul C a cerut
moştenitorilor rambursarea împrumutului scadent la 20.03.2004. Moştenitorii au recunoscut pretenţia, dar au opus
executarea obligaţiei la scadenţă. Dacă la scadenţă – 20.03.2004, moştenitorii nu vor rambursa împrumutul,
creditorul va fi în drept să ceară rambursarea împrumutului în limitele termenului general de prescripţie.

Articolul 1547. Prioritatea creditorilor celui ce a lăsat moştenirea.

La satisfacerea pretenţiilor, creditorii celui ce a lăsat moştenirea au prioritate faţă de creditorii

moştenitorului.

1. Prezentul articol stabileşte concursul creditorilor succesorali cu cei personali ai moştenitorilor. Trebuie să
menţionăm că până la lichidarea pasivului patrimoniul succesoral rămâne distinct de cel personal al moştenitorului,
adică îşi păstrează individualitatea. În scopul urmăririi patrimoniului succesoral creditorii pot cere separaţia acestuia,
fapt care le conferă dreptul de a avea prioritate la urmărirea bunurilor succesorale, înlăturând astfel concurenţa
creditorilor moştenitorului.
2. În raport de subiectul pasiv al obligaţiei, cu condiţia că pretenţiile creditorilor urmăresc activul succesoral
rangurile creditorilor moştenirii se divizează în două categorii: a) de primul rang ţin creditorii celui ce a lăsat
moştenirea şi alţi creditori ai moştenirii, b) de rangul doi ţin creditorii moştenitorului. Deci, creditorii celui ce a
lăsat moştenirea ocupă rang prioritar în raport cu creditorii moştenitorului, ceia ce presupune că vor fi satisfăcute
pretenţiile creditorilor defunctului, iar din ceea ce a rămas pretenţiile creditorilor moştenitorului. Pretenţiile
creditorului moştenitorului
3. Pasivul succesoral este constituit din drepturi personale şi reale. Rangurile creditorilor stabilite în prezentul articol
se referă la drepturile personale ale acestora. Obligaţiile ce provin din drepturi reale sunt îndreptate asupra bunurilor
şi vor fi satisfăcute în ordin preferenţial din contul acestora. Drepturile personale sunt îndreptate asupra subiectului,
motiv din care pretenţiile creditorului bazate spre exemplu pe un raport de gaj vor fi satisfăcute preferenţial,
indiferent de faptul cine este subiectul obligaţiei. Astfel dacă la moştenire au înaintat pretenţii doi creditori ai
defunctului şi doi creditori ai moştenitorului, se vor satisface în mod prioritar pretenţiile creditorilor defunctului.
Dacă unul din creditorii defunctului pretinde satisfacerea unui drept personal, spre exemplu rambursarea unui
împrumut bănesc, iar altul pretinde satisfacerea unui drept real, spre exemplu pretinde realizarea dreptului de gaj
asupra casei de locuit care face parte din masa succesorală, se vor satisface din masa succesorală cu preferinţă
dreptul real pretins îndreptat asupra casei de locuit, iar ulterior pretenţiile creditorului ce pretinde rambursarea
împrumutului.

Articolul 1548. Răspunderea statului.

La trecerea către stat a patrimoniului succesoral statul devine, ca şi ceilalţi moştenitori, responsabil de
datoriile celui ce a lăsat moştenirea.

Statul dobândind calitatea de moştenitor va avea aceleaşi drepturi şi obligaţii de rând cu alţi moştenitori. Principiul
egalităţii între moştenitori se reflectă atât la moştenirea activului cît şi a pasivului succesoral. Astfel, dacă
moştenirea este vacantă, sau cel ce a lăsat moştenirea a testat o parte sau toate bunurile sale statului, acesta din urmă
capătă calitatea de moştenitor, urmând să respecte toate regulile stabilite pentru celelalte categorii de moştenitori.
Răspunderea statului pentru obligaţiile celui ce a lăsat moştenirea este la fel limitată la valoarea activelor moştenite.

Articolul 1549. Consecinţele primirii moştenirii de către creditori.

Dacă testatorul a testat averea sa creditorului, acest fapt nu poate fi considerat compensare a creanţei
creditorului.

1. Testatorul este în drept să testeze integral sau parţial patrimoniul său, oricărei persoane, inclusiv statutului.
Moştenitor conform testamentului poate fi inclusiv persoana, care concomitent este şi creditor al defunctului. Pentru
aceste situaţii, legea stabileşte clar corelaţia datoriilor celui ce a lăsat moştenirea în raport cu creditorul moştenirii,
dacă acesta conform testamentului întruneşte şi calitatea de moştenitor. Nici creditorul-moştenitor, nici alţi
moştenitori nu pot cere ca dreptul primului asupra moştenirii să fie compensat cu creanţa sa îndreptată asupra
moştenirii. Nu este exclus, ca dreptul său să depăşească creanţa şi viceversa. Aceiaşi regulă, deşi nu este menţionat
aici, se aplică şi moştenitorului legal, care având calitatea de moştenitor al celui ce a lăsat moştenirea este în drept
pretindă executarea obligaţiei de către moştenitori.
2. Legiuitorul prin prezenta normă stabileşte excepţia aplicării instituţiei compensării raportului între moştenire şi
obligaţii, chiar dacă subiectul pasiv şi activ se suprapun. Moştenitorul-creditor este în drept să accepte moştenirea,
fie prin depunerea declaraţiei, fie prin intrarea în posesie. La fel, acesta este în drept să înainteze pretenţia sa faţă de
moştenire. La împărţirea activelor şi pasivelor el va participa în ordine generală de rând cu ceilalţi moştenitori şi
creditori.

Articolul 1550. Modalitatea de satisfacere a creanţei creditorilor.

Moştenitorii satisfac creanţele creditorilor printr-o plată unică, dacă acordul dintre moştenitori şi creditori
nu prevede altfel.

1. De vreme ce moştenirea a fost acceptată, moştenitorii devin titulari ai activelor şi pasivelor conform cotei
moştenite. Drepturile şi obligaţiile transferate către moştenitorii celui ce a lăsat moştenirea se confirmă prin
certificatul de moştenitor.
2. Moştenitorii sunt obligaţi să achite datoriile moştenirii printr-o plată unică, ce urmează a fi plătită integral după
ridicarea certificatului de moştenitor. Moştenirea constituită din active şi pasive se împarte proporţional între
moştenitori, conform cotelor moştenite, cu excepţia unei obligaţii indivizibile. Dacă obligaţia trecută către succesori
este de natură indivizibilă, ea nu va fi divizată între succesorii debitorului. Aceştea vor putea fi constrânşi separat să
execute obligaţia. (art. 521) , plătită integral după ridicarea certificatului de moştenitor Creditorul este în drept să se
adreseze în instanţa de judecată cu acţiune oblică (art. 599), dacă moştenitorii au depus declaraţie de acceptare a
moştenirii la notar sau au acceptat moştenirea prin intrarea în posesie, dar se eschivează de la ridicarea certificatului
de moştenitor. Moştenitorii şi creditorii, până la eliberarea certificatului de moştenitor sau după eliberarea acestuia
sunt în drept să încheie atât până la eliberarea certificatului de moştenitor, precum şi după eliberarea acestuia, un
acord care ar modifica modul de executare a obligaţiei moştenite, cum ar fi spre exemplu, plata în rate. Acordul
poate fi încheiat de către creditor fie cu toţi moştenitorii, fie cu fiecare moştenitor în parte.

Articolul 1551. Cheltuielile ce urmează a fi efectuate din contul averii succesorale.

Din contul averii succesorale, până a fi repartizată între moştenitori, urmează a fi satisfăcute creanţele
privind compensarea cheltuielilor utile efectuate în legătură cu ultima boală a defunctului, a cheltuielilor de
înmormântare, de obţinere a averii succesorale, de păstrare şi gestionare a ei, de executare a testamentului,
precum şi a cheltuielilor de plată a remuneraţiei executorului testamentar sau a custodelui averii succesorale.
Aceste creanţe urmează a fi satisfăcute din contul averii succesorale în mod prioritar faţă de celelalte creanţe,
inclusiv faţă de cele garantate prin gaj.

1. Satisfacerea pretenţiilor creditorilor se face într-o anumită ordine succesivă, determinată de rangul pe care îl
deţine creditorul. Prezentul articol instituie un rang preferenţial al creditorilor celui ce a lăsat moştenirea faţă de alte
ranguri de creditori menţionate la art. 1547 al C. civil. Preferinţa acestui rang este determinată de tipul creanţelor
expres menţionate în normă: compensarea cheltuielilor utile efectuate în legătură cu ultima boală a defunctului, a
cheltuielilor de înmormântare, de obţinere a averii succesorale, de păstrare şi gestionare a ei, de executare a
testamentului, precum şi a cheltuielilor de plată a remuneraţiei executorului testamentar sau a custodelui averii
succesorale. Prezenta normă stabileşte o excepţie de la regula instituită în art.454 C. civil. Astfel creditorul gajist va
putea pretinde satisfacerea creanţelor sale din valoarea bunurilor depuse în gaj, cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori,
dar după deducerea cheltuielilor menţionate din contul averii succesorale.
2. Cheltuielile ce urmează a fi efectuate din contul averii succesorale se divizează în 3 categorii.
În prima categorie se includ cheltuielile utile efectuate în legătură cu ultima boală a defunctului. La cheltuielile utile
efectuate în legătură cu ultima boală a defunctului se atribuie cele pentru achitarea ajutorului medical, procurarea
medicamentelor, serviciile de îngrijire a defunctului şi altele similare. Creditorul care pretinde recuperarea acestor
cheltuieli trebuie să prezinte dovada necesităţii şi utilităţii acestora (spre exemplu certificatul instituţiei medicale),
precum şi dovezile de efectuare a plăţile (chitanţe, bonuri). La stabilirea cuantumului plăţilor spre plată creditorului
trebuie de stabilit şi care a fost ultima boală care a provocat decesul. Dacă defunctul a suferit de diabet, dar a
decedat într-un accident rutier este evident că cheltuielile suportate în legătură cu diabetul nu vor putea fi recuperate.
La cea de a doua categorie se includ cheltuielile legate de înmormântarea defunctului. La cheltuielile legate de
înmormântarea defunctului se includ atât cele efectuate pentru locul de înmormântare, precum şi cele suportate
pentru procedura de înmormântare. Cheltuielile legate de procesul de înmormântare vor fi recuperate doar dacă au
fost necesare şi utile. Pentru a determina mărimea utilă şi necesară a acestora se vor stabili obiceiurile din localitatea
respectivă ce ţin de confesiunea celui decedat, se va lua în consideraţie statutul social al defunctului.
La a treia categorie se atribuie cheltuielile legate de obţinerea averii succesorale, de păstrare şi gestionare a ei, de
executare a testamentului, precum şi a cheltuielilor de plată a remuneraţiei executorului testamentar sau a custodelui
averii succesorale.
3. Cheltuielile menţionate în art. 1551 vor fi recuperate până la achitarea datoriilor faţă de alţi creditori ai moştenirii.
Aceste cheltuieli vor fi satisfăcute în primul rând pentru recuperarea cheltuielilor efectuate în legătură cu ultima
boală a defunctului, într-al doilea rând cele legate de înmormântarea defunctului, într-al treilea rând cele legate de
obţinerea averii succesorale, de păstrare şi gestionare a ei, de executare a testamentului, precum şi a cheltuielilor de
plată a remuneraţiei executorului testamentar sau a custodelui averii succesorale.

Capitolul III
PAZA AVERII SUCCESORALE

Articolul 1552. Paza averii succesorale

Pentru ocrotirea intereselor moştenitorilor, a legatarilor şi a intereselor publice, notarul de la locul

deschiderii succesiunii, la iniţiativa persoanelor interesate, a executorului testamentar sau din oficiu, ia
măsurile necesare pentru paza şi păstrarea averii succesorale până la expirarea termenului stabilit pentru
acceptare.

1. Măsurile de pază şi păstrare a averii succesorale se efectuează în scopul ocrotirii intereselor moştenitorilor, a
legatarilor şi a intereselor publice. Măsurile de pază a averii succesorale se întreprind la cererea persoanelor
interesate care sunt moştenitorii, executorul testamentar, legatarii, dacă aceştea şi-au dovedit calitatea. Aceste
măsuri pot fi luate şi de către notar sau consulii Republicii Moldova. Consulii Republicii Moldova care îşi
desfăşoară activitatea în străinătate vor lua măsuri de pază a averii succesorale, dacă în străinătate, după defunct au
rămas bunuri asupra cărora trebuie luate măsuri de pază sau păstrarea (art. 36 Legea cu privire la notariat nr.1453-
XVdin 08.11.2002). Pentru întreprinderea măsurilor de pază şi păstrare a averii succesorale notarul sau consulul va
face inventarierea acesteia.
Inventarierea cu scopul asigurării pazei şi păstrării averii succesorale poate fi efectuată de către notar şi din oficiu,
dacă au parvenit informaţii despre pericolul deteriorării, pierderii sau înstrăinării bunurilor ce fac parte din masa
succesorală, având ca efect diminuarea valorii moştenirii.
2. Notarul este îndreptăţit să dispună întreprinderea măsurilor de pază şi păstrare a averii succesorale până la
expirarea termenului stabilit pentru acceptarea succesiunii. Dacă măsurile au fost luate, ele urmează a fi ridicate
după expirarea termenului prevăzut de lege - 6 luni pentru acceptarea moştenirii, despre care fapt notarul este obligat
să informeze moştenitorii. (art. 63 alin.2 Legea cu privire la notariat nr.1453-XVdin 08.11.2002)

Articolul 1553. Obligaţia notarului privind paza averii succesorale

Dacă averea succesorală sau o parte din ea nu se află la locul de deschidere a succesiunii, notarul din acest loc
însărcinează notarul de la locul aflării averii să ia măsuri pentru paza şi păstrarea ei.

1. Măsurile de pază a averii succesorale se vor lua în cadrul procedurii succesorale, deschisă la ultimul loc de trai al
defunctului. Patrimoniul succesoral poate fi amplasat într-un teritoriu de activitate a notarului de la locul deschiderii
succesiunii sau în teritorii de activitate diferite. În ultimul caz notarul, la cererea persoanelor interesate în care se
indică categoriile bunurilor şi locul aflării lor, însărcinează notarul ce activează în circumscripţia de la locul aflării
bunurilor cu luarea măsurilor de pază şi păstrare a averii succesorale. În însărcinare se indică bunurile şi locul aflării
lor. Însărcinarea expediată notarului din alt teritoriu este obligatorie pentru executare de către acesta. Această
însărcinare este înmânată persoanelor interesate pentru a face dovada necesităţii şi obligativităţii inventarierii de
către persoana competentă.
Dacă averea sau o parte din succesorală se află pe teritoriul altui stat măsurile de pază şi păstrare vor fi luate de
către consul acreditat în statul respectiv. În acest caz însărcinarea se va transmite de către notar prin intermediul
Ministerului Justiţiei.
2. Actul de inventariere a averii succesorale, în care se indică măsurile de pază şi păstrare luate de către persoana
care l-a întocmit, poate fi înmânat moştenitorilor pentru prezentare la locul deschiderii succesiunii sau poate fi
expediat direct notarului pentru a fi anexat la dosarul succesoral.

Articolul 1554. Inventarierea averii succesorale

În scopul păstrării averii celui ce a lăsat moştenirea, notarul inventariază averea şi o transmite în grijă
moştenitorului sau unui custode numit de el, luând măsuri pentru a-i găsi pe moştenitorii absenţi la locul
deschiderii succesiunii.

1. Măsurile de păstrare a averii succesorale se finalizează cu întocmirea actului de inventariere care va conţine
descrierea tuturor activelor: bunurile şi caracteristica acestora, locul aflării lor, evaluarea provizorie. Într-o secţiune
separată se vor menţiona bunurile a căror proprietate este contestată. Inventarul se semnează de către notar,
moştenitorii şi creditorii prezenţi la locul inventarului, în prezenţa a doi martori. În lipsa moştenitorilor şi a
creditorilor sau dacă aceştea refuză de a semna, inventarul va fi semnat numai de către martori.
Dacă notarul va transmite averea inventariată în grija unui moştenitor sau a unui custode, inventarul va fi semnat şi
de către acesta din urmă.
2. Custodele şi moştenitorii cărora li-au fost transmise spre păstrare şi administrare bunurile succesorale vor fi
preîntâmpinaţi despre răspundere, fapt care se va menţiona în inventar. Aceştea sunt responsabili pentru irosirea,
distrugerea, tăinuirea şi înstrăinarea bunurilor succesorale, precum şi pentru cauzarea prejudiciului moştenitorilor.
(art. 60 alin.2 Legea nr.1453-XVdin 08.11.2003) Aceste persoane sunt responsabile până la ridicarea acestei măsuri
de pază a averii succesorale. Petru paza averii succesorale custodele are dreptul la recompensă . (art. 61 Legea
nr.1453-XVdin 08.11.2003)
3. Măsurile de conservare a averii succesorale se vor comunica moştenitorilor legali, testamentari, şi după caz,
executorilor testamentari, creditorilor, cunoscuţi în legătură cu deschiderea succesiunii, dar care au fost absenţi la
locul efectuării inventarului. Dovada înştiinţării se anexează la dosar.

Articolul 1555. Numirea custodelui.

În cazul când averea trebuie administrată sau creditorii moştenitorului înaintează o acţiune, notarul
numeşte un custode al averii succesorale. Nu se numeşte custode dacă cel puţin unul dintre moştenitori a
întrat în posesiunea averii sau este numit executor testamentar.

1. În cazul în care s-au întreprins măsuri de păstrare a averii succesorale şi averea administrată sau creditorii
moştenitorului înaintează o acţiune notarul trebuie să determine persoana căreia îi va transmite această avere fie în
posesiune, fie în administrare. Din prezentul articol, precum şi din conţinutul art. 60 alin.2 Legea nr.1453-XV din
08.11.2003 putem stabili criteriile selectării acestor persoane:
a) moştenitorilor sau unuia din moştenitori, dacă cel puţin unul dintre moştenitori a întrat în posesiunea averii. Dacă
unul din moştenitori a intrat în posesiunea averii succesorale este rezonabil de a-i transmite la păstrare această avere.
Dacă moştenitorul a intrat în posesiunea unei părţi din avere şi nu sunt obiecţii din partea altor moştenitori, i se
transmte în posesie şi restul averii ce face parte din masa succesorală. Dacă există şi altă avere, aceasta poate fi
transmisă la păstrare aceluiaşi moştenitor, precum şi altor moştenitori.
b) executorului testamentar, dacă conform testamentului este numit executor testamentar. Dacă referitor la averea
succesorală sunt dispoziţii testamentare puse în sarcina executorului testamentar, acesta conform art. 1480 C. civil
este obligat din momentul deschiderii succesiunii să efectueze paza şi administrarea patrimoniului succesoral.
Notarul de la locul deschiderii moştenirii, fiind în cunoştinţă de dispoziţiile testamentare respective, este obligat să
informeze executorul testamentar despre efectuarea inventarului. Executorul testamentar în situaţia creată este
obligat să se prezinte şi să accepte obligaţiile de pază a averii succesorale.
c) custodelui, dacă în componenţa masei succesorale sunt bunuri care necesită administrare. Prin administrare se
subînţeleg acţiunile cu privire la încheierea actelor juridice prin care se urmăreşte o obişnuită punere în valoare a
unui bun sau patrimoniu. (art. 198 alin.2) Excepţia de la regulă, când custode nu se numeşte, este determinată pentru
situaţiile în care: cel puţin unul din moştenitori a intrat în posesia averi ce trebuie administrată şi dacă există
executor testamentar. Spre exemplu în apartament locuiesc soţia şi fiul, care până la expirarea termenului de 6 luni,
termen destinat acceptării, vor administra bunul respectiv. Custodelui i se transmite spre păstrare averea succesorală,
la fel, dacă există pretenţii înaintate în cadrul procedurii succesorale de către creditori. Dacă există bunuri ce
necesită o administrare specială, spre exemplu acţiuni, părţi sociale - notarul va transmite custodelui spre
administrare prin intermediul contractului de administrare fiduciară.
 Titlul VI
CONFIRMAREA DREPTULUI LA MOŞTENIRE

Articolul 1556 Certificatul de moştenitor

Persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii

eliberarea certificatului de moştenitor.

Certificatul de moştenitor este înscrisul oficial prin care se concretizează încheierea procedurii notariale
succesorale şi prin care se constată de către notar, cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii, atît calitatea
de succesor legal sau testamentar a celor care prin acceptarea moştenirii şi-au consolidat vocaţia succesorală faţă de
persoana decedată, cît şi componenţa masei succesoarle şi întinderea drepturilor succesoarale a fiecărui moştenitor.
Certificatul de moştenitor se eliberează succesorilor în baza cererii scrise depuse notarului de la locul de
deschidere a succesiunii. La eliberarea certificatului de moştenitor legal sau testamentar, notarul verifică faptul
decesului celui ce a lăsat moştenirea, timpul şi locul deschiderii succesiunii, raporturile de rudenie, existenţa
tesmentului, conţinutul masei succesoarle şi valoarea ei. Documentele justificate vor fi prezentate de moştenitori.
Moştenitorii legali, lipsiţi de posibilitatea de a prezenta documentele, care confirmă raporturile de rudenie sau de
căsătorie cu cel ce a lăsat moştenire, pot fi incluşi în certificatul de moştenitor cu acordul scris al celorlalţi
moştenitori care au acceptat succesiunea şi au prezentat dovezi cu privire la raporturile de rudenie sau de căsătorie
cu cel care a lăsat moştenire.
Dacă procedura succesorală notarială se suspendă, fie pentru că succesorii contestă unii altora calitatea sau
nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin, fie deoarece
moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea
drepturilor, certificatul de moştenitor se eliberează în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă. După emiterea
unui certificat de moştenitor nu mai poate fi întocmit un alt certificat. În situaţia în care în conţinutul încheierii
finale au fost admise erori materiale ori au fost făcute anumite omisiuni, aceste erori ori omisiuni pot fi îndreptate la
cererea moştenitorilor de către notar în baza unei încheieri, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea finală,
precum şi pe toate exemplarele certificatului de moştenitor. Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin
emiterea certificatului de moştenitor se pot adresa instanţei judecătoreşti, solicitând anularea acestuia şi stabilirea
drepturilor lor conform legii. Pînă la anularea prin hotărîre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada
deplină a calităţii de moştenitor şi a cotei sau a bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte. În cazul anulări
certificatului de moştenitor, notarul eliberează un nou certificat, pe baza hotărârii judecătoreşti definitve şi
irevocabile.
Despre eliberarea certificatului de moştenitor pe numele minorului sau a persoanei lipsite de capacitatea de
exerciţiu notarul informeză autoritatea tutelară de la domiciliul moştenitorului în scopul protecţiei intereselor lui
patrimoniale.
Certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate cu privire la bunurile din componenţa masei
succesoarle.
Certificatul de moştenitor trebuie să cuprindă: data eliberării; notarul care îl eliberează; numele şi ultimul
domiciliu al defunctului; data decesului; menţiunea dacă moştenirea este legală sau testamentară; numele, calitatea
şi domiciliul moştenitorilor; bunurile succesorale; cota sau bunurile ce revin fiecăruia dintre moştenitori.

Articolul 1557. Termenul de eliberare a certificatului de moştenitor.

(1)Certificatul de moştenitor se eliberează după 6 luni din ziua deschiderii succesiunii, în

orice timp.
(2) Cerificatul de moştenitor se eliberează pînă la expirarea termenului de 6 luni dacă
notarul dispune de suficiente dovezi că, în afară de persoanele care solicită eliberarea certificatului, nu
există alţi moştenitori.

1.Certificatul de moştenitor constituie mijlocul legal de dovadă a calităţii de moştenitor, a drepturilor

succesoarale, precum şi a componenţei masei succesoarle. De regulă, el se eliberează după scugerea termenului de 6
luni (articolul 1517 Cod civil - termenul de acceptare a succesiunii)
Moştenitorii care au omis termenul de acceptare a succesiunii pot fi incluşi în certificatul de moştenitor cu
consimţămîntul tuturor celorlalţi moştenitori care au acceptat succesiunea în termen. Acest consimţămînt al
moştenitorilor va fi prezentat în scris notarului, pînă la eliberarea certificatului de moştenitor.
2.Cu titlu de excepţie, în situaţia în care notarul are convingerea că nu există alţi moştenitori, cerificatul de
moştenitor poate fi eliberat persoanelor care solicită eliberarea acestuia şi pînă la expirarea termenului de 6 luni.
Articolul 1558. Eliberarea certificatului de calitate de moştenitor.

(1)Dacă nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori
determinarea acestora necesită operaţini de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai
calitatatea, se poate emite certificat de calitate de moştenitor.
(2) În certificatul de calitate de moştenitor se menţionează că acesta nu are valoarea unui
certificat de moştenitor şi că poate fi utilizat numai pentru dobîndirea actelor necesare pentru a
dovedi existenţa bunurilor ce compun patrimoniul succesoral, urmînd ca certificatul de moştenitor să
fie eliberat ulterior. Această calitate poate fi dovedită numai în cazul acceptării în termen a
moştenirii, în caz contrar moştenitorii fiind străini de moştenire prin neacceptare.

1.În situaţia în care este cu neputinţă stabilirea întregului patrimoniu succesoral, de exemplu, dacă o parte a
acestuia se află în străinătate, notarul va putea elibera persoanei respective certificatul de calitate de moştenitor
(acesta va facilita moştenitorii în procesul de adunare a informaţiei referitor la masa succesorală). Prin certificatul de
calitate de moştenitor se constată doar calitatea de moştenitor. El se eliberează la cererea expresă a moştenitorilor,
atunci cînd nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului, precum şi în cazul în care
determinarea acestora necesită operaţiuni de durată.
2.Pentru a nu crea confuziune, în certificatul de calitate de moştenitor se va indica expres scopul acestuia şi
faptul că certificatul de moştenitor va fi eliberat ulterior, bineînţeles, în situaţia în care moştenitorul respectiv va
accepta moştenirea.

Articolul 1559. Eliberarea certificatului de succesiune vacantă

În cazul în care nu există nici succesori testamentari, nici succesori legali, notarul constată, la
cererea rteprezentantului statului, că succesiunea este vacantă şi eliberează certificatul de succesiune
vacantă după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.

Certificatul de succesiune vacantă (certificat de vacanţă succesorală) este înscrisul oficial pe care notarul îl
eliberează statului, la cererea organului financiar local, după împlinirea termenului de 6 luni de la deschiderea unei
succesiuni vacante.
Vacanţa succesiunii poate fi constatată atît prin certificatul eliberat de notar cît şi prin hotărîrea instanţei de
judecată.
Suplimentar, a se vedea comentariile la alin.2 al articolului 1515 Cod civil.

PARTAJUL AVERII SUCCESORIALE

Articolul 1560. Partajarea.

Partajul averii succesorale se face prin acordul moştenitorilor după primirea certificatului de moştenitor.

1. Cercul moştenitorilor şi cotele moştenite din averea succesorală devin clare numai după eliberarea certificatului
de moştenitor. În mare parte certificatul de moştenitor atestă un drept colectiv al moştenitorilor asupra drepturilor ce
fac parte din masa succesorală, fiecare cu dreptul său asupra unei cote părţi. Nu este exclusă situaţia în care potrivit
testamentului se repartizează fiecărui moştenitor cîte un bun aparte. Partajul reprezintă un act voluntar, care poate fi
încheiat între moştenitori, dacă aceştea doresc să redistribuie altfel averea dobîndită prin moştenire. Partajul averii
dobândite prin moştenire se efectuează conform regulilor generale prevăzute la art.357-365 CC, precum şi celor
speciale menţionate în prezentul titlu.
2. Acordul de partaj voluntar se încheie de regulă îndată după eliberarea certificatului de moştenitor. În lipsa
acordului între moştenitori partajul poate fi efectuat prin intermediul instanţei de judecată. Acordul de partaj
succesoral se încheie după eliberarea certificatului de moştenitor, dar până la înstrăinarea unei cote de către unul din
moştenitori. Dobânditorul unei cote de la moştenitor, nu dobândeşte şi dreptul de substituire a acestuia la actul de
partaj succesoral.
2. Acordul de partaj reprezintă operaţiunea juridică potrivit căreia moştenitorii repartizează altfel decît este
menţionat în certificatul de moştenitor averea moştenită. În acordul de partaj părţile nu sunt obligate să respecte
aportul fiecărui moştenitor, corespunzător cotei-părţi moştenite. Astfel, în acord moştenitorii pot decide de a
repartiza unui moştenitor o parte mai mare din averea succesorală, cu achitarea sau fără achitarea unei sulte. Spre
exemplu unui moştenitor îi revine 1/3, iar altui 2/3 din averea succesorală constituită din casă şi autoturism. În
acordul de partaj moştenitorii pot conveni atribuirea către cel ce deţine 1/3 din averea succesorală a casei de locuit,
iar celuilalt autoturismul. Mărimea sultei se stabileşte la acordul părţilor.
3. Partajul poate fi efectuat potrivit art. 361 CC prin împărţirea bunului proprietate comună pe cote părţi în natură,
proporţional cotei părţi, dacă unuia i se atribuie o parte reală mai mare decît cota sa parte, celorlalţi coproprietari li
se atribuie o sultă.
La fel partajul poate fi efectuat prin schimbul cotelor dintr-un bun pe altele din alt bun. Spre exemplu - avem trei
moştenitori care au moştenit în părţi egale o casă, un autoturism şi un teren pentru construcţie locativă. În rezultatul
împărţirii doi moştenitori dobândesc câte 1/2 cotă parte din casă şi din terenul pentru construcţie locativă, iar al
treilea dobândeşte autoturismul. Primii sunt de acord să plătească compensaţie celui de-al treilea, defavorizat prin
atribuirea unui bun cu o valoare mai mică .

Articolul 1561. Determinarea de către testator a modului de partajare.

Testatorul poate stabili în testament modul de partajare a averii succesorale sau poate încredinţa unui
executor testamentar partajul. Decizia executorului testamentar nu este obligatorie pentru moştenitori dacă
este evident inechitabilă. În astfel de cazuri, partajul se face prin hotărâre judecătorească.

1. Testatorul este în drept să stabilească modul de partajare (distribuire) a averii succesorale între moştenitori.
Voinţa testatorului este obligatorie pentru moştenitori şi urmează a fi respectată întocmai la eliberarea certificatului
de moştenitor. În testament poate fi testat fiecărui moştenitor câte un bun separat, sau pot fi împărţite bunurile prin
indicarea exactă a cotelor ce revin unui sau altui moştenitor. La fel testatorul poate indica şi modul de partajare a
pasivului succesoral.
În scopul asigurării executării în viitor a dispoziţiilor testamentare, în special în cazul imobilelor, notarul va urmări
respectarea prevederilor Codului civil cu privire la împărţire (art.355-358).
2. Testatorul poate stabili în testament criteriile partajului succesoral, care va fi obligator pentru moştenitori. La fel
prin testament poate fi numit un executor testamentar. Executorul testamentar în dependenţă de prevederile
testamentului, care poate conţine criteriile de împărţire, după deschiderea moştenirii dar nu mai târziu decît pînă la
acceptarea succesiunii de către toţi moştenitorii, va da decizia privind modul de partaj al averii succesorale. Decizia
executorului testamentar se va referi în egală măsură la activele, precum şi la pasivele succesiunii. Pornind de la
faptul că prevederile testamentare sunt obligatorii pentru moştenitori, actul de partaj capătă caracter obligator. În
acest caz actul de partaj succesoral se va contopi cu certificatul de moştenitor, care va reflecta dreptul fiecărui
moştenitor, reieşind din partajul propus.
3. Decizia executorului testamentar ce reflectă modul de partajare a activelor şi pasivelor succesorale este
obligatorie pentru moştenitori şi notar. Dacă cel puţin unul din moştenitori nu este de acord cu conţinutul deciziei
propuse motivînd că aceasta este evident inechitabilă, partajul se va efectua doar prin hotărîre judecătorească.
Totodată moştenitorul care contestă decizia executorului testamentar va fi obligat să se adreseze în instanţa de
judecată şi să dovedească caracterul inechitabil al acesteia. O decizie emisă de executorul testamentar poate fi
considerată inechitabilă dacă nu s-a ţinut cont de criteriile şi recomandările testatorului menţionate în testament, au
fost supraevaluate activele sau pasivele succesorale, nu s-a ţinut cont de cotele părţi din moştenire.

Articolul 1562. Separarea în natură a cotei din averea succesorală.

Orice moştenitor poate cere separarea în natură a cotei sale atât din bunurile mobile, precum şi din bunurile
imobile dacă o astfel de separare este posibilă, nu afectează destinaţia economică şi nu este interzisă de lege.

1. Oricare din moştenitori, coproprietar al bunurilor mobile şi imobile moştenite, poate cere separarea cotei sale ce-i
revine în natură. Separarea se poate efectua potrivit regulii generale stabilită la art. 361 CC prin acordul tuturor
moştenitorilor, iar în lipsa acestuia prin intermediul instanţei de judecată.
2. Separarea în natură este posibilă numai dacă sunt respectate cumulativ următoarele condiţii:
a) nu este afectată destinaţia economică a bunului imobil ori mobil. Prin destinaţie economică Un bun este
funcţional numai dacă corespunde unor standarde tehnice, datorită cărora este posibil de realizat destinaţia
economică a acestuia. Spre exemplu: La o casă de locuit, la un apartament destinaţia economică este cea locativă.
Separarea cotei moştenitorului dintr-o casă de locuit este admisă dacă potrivit soluţiilor tehnice eliberate de către
organele autorizate este posibil de a folosi distinct partea separată, fără a ştirbi destinaţia imobilului de a fi folosit
separat pentru trai;
b) sau dacă nu este interzisă expres de lege. Interzisă este împărţirea proprietăţii comune din clădirile cu multe etaje
sau cu apartamente (art.355CC) şi a proprietăţii comune asupra despărţiturilor comune (art.356 CC)

Articolul 1563. Suspendarea partajului.

Moştenitorii pot conveni, printr-un acord scris, asupra suspendării partajului averii succesorale pe un
termen nedeterminat.
 1. Moştenitorii, în orice timp după primirea certificatului de moştenitor, sunt în drept să încheie un acord
prin care ar fi stabilită suspendarea partajului averii succesorale.

Articolul 1564. Proprietatea comună pe cote-părţi asupra averii indivizibile.

Dacă prin înţelegerea tuturor moştenitorilor care acceptă moştenirea nu se stabileşte altfel, averea al cărei
partaj în natură va avea loc drept consecinţă pierderea sau diminuarea destinaţiei sale economice se
consideră indiviză, nu se supune partajului şi devine proprietate comună pe cote-părţi ideale respective.

1. Prin dispoziţiile art. 1562 CC este admisă separarea cotei părţi în natură, atât din bunurile mobile, precum şi din
bunurile imobile dacă aceasta nu afectează destinaţia economică a bunului şi nu este interzisă de lege. Împărţirea va
fi inadmisibilă în cazurile prevăzute la art.355 şi 356 CC, precum şi în alte cazuri de interzicere expresă a separării
prevăzute de lege.
Dacă în lege nu sînt interdicţii privind partajul anumitor categorii de bunuri, dar partajul va afecta destinaţia
economică a averii supusă partajului, modul de partajare a acestei averi este lăsat la decizia moştenitorilor. Astfel,
moştenitorii care au acceptat moştenirea, prin derogare de la regula generală ce se menţionează la art.1562, pot
stabili fără restricţii modul de partajare a bunurilor ce fac parte din averea succesorală.
Dacă la negocierea acordului de partaj succesoral, moştenitorii nu pot stabili cum se va partaja unul din bunurile
mobile sau imobile, a căror destinaţie economică poate fi pierdută sau diminuată în rezultatul partajului, aceasta se
va exclude din averea succesorală ce face obiectul partajului şi, drept consecinţă se va declara indivizibil, rămînind
în continuare proprietatea comună pe cote-părţi a moştenitorilor, conform certificatului de moştenitor.

Articolul 1565. Împărţirea terenului agricol.

(1) Dacă proprietarul terenului agricol pe care se află gospodăria ţărănească (de fermier) l-a lăsat prin
testament câtorva moştenitori sau dacă nu a lăsat testament, dar există câţiva moştenitori legali ai terenului
agricol şi tehnica agricolă pot fi împărţite între aceştea în cazul în care partea de teren repartizată fiecărui
moştenitor asigură existenţa unei gospodării viabile.
(2) Împărţirea se permite doar în cazul în care vreun moştenitor doreşte să-şi întemeieze şi să administreze o
gospodărie. Dacă ni unul dintre moştenitori nu doreşte să întemeieze terenul cu gospodăria ţărănească situată
pe el poate fi vândut cu acordul lor, fiecare primind echivalentul în bani al cotei succesorale.

Articolul 1566. Inadmisibilitatea împărţirii terenului agricol.

Dacă nu poate fi împărţit, terenul agricol trebuie oferit moştenitorului care locuieşte în gospodăria
ţărănească şi care, împreună cu cel ce a lăsat moştenire, a administrat gospodăria. Dacă un astfel de
moştenitor nu există, moştenitorul dă terenul, în modul stabilit de lege, celui care doreşte şi poate să
administreze gospodăria.

Articolul 1567. Compensarea cotei succesorale din terenul agricol.

Moştenitorul care nu poate primi teren primeşte cotă echivalentă dintr-o altă avere, iar dacă această altă
avere nu este suficientă, primeşte o compensare corespunzătoare.

Articolul 1568. Partajul averii succesorale în cazul existenţei cotei moştenitorului conceput.

Dacă moştenitorul este conceput, dar încă nu s-a născut, partajul averi succesorale se va face doar după
naşterea lui, în condiţiile art. 1560. Moştenitorii sînt în drept să partajeze averea succesorală numai
separând cota ce i se cuvine moştenitorului conceput.

1. Art. 1433 dispune că statutul juridic de moştenitor atît legal, precum şi testamentar îl dobîndesc copiii concepuţi
în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi născuţi vii după decesul acestuia. Deşi dreptul de succesor al copiilor
concepuţi apare din momentul deschiderii succesiunii, acest drept se suspendă pînă la momentul cînd aceştea s-au
născut vii.Certificatul de moştenitor respectiv se va elibera după naşterea copilului.
2. Partajul succesoral se efectuează potrivit regulilor generale după eliberarea certificatului de moştenitor, atuncî
cînd cotele fiecărui moştenitor sunt clare. Separarea cotei ce revine moştenitorului conceput nu este posibilă fără
certificatul de moştenitor ce-i confirmă dreptul. Nu se admite separarea şi din considerentul încălcării dreptului ce
revine moştenitorului conceput, privind participarea benevolă şi în egală măsură de rînd cu ceilalţi moştenitori, la
separarea cotei convenţionale ce eventual îi va reveni. Separarea cotei reprezintă separarea în natură a cotei ce
revine moştenitorului din bunurile mobile sau imobile ca fac parte din averea succesorală.

Articolul 1569. Punerea satisfacerii creanţelor în sarcina unui din moştenitori.

Prin acordul moştenitorilor, se permite punerea satisfacerii integrale a tuturor creanţelor în sarcina unuia
dintre moştenitori, dându-i-se în schimb o cotă succesorală majorată.

1. Actul de opţiune poartă un caracter universal, sau altfel spus este un act juridic indivizibil. El se
răsfrânge asupra întregului patrimoniu succesoral, unde nu s-ar afla şi din ce na-r fi constituit, inclusiv şi asupra
pasivului succesoral. Această regulă nu poate fi modificată de către moştenitori până la eliberarea certificatului de
moştenitor. După eliberarea certificatului de moştenitor, în procedura partajului succesoral moştenitorii pot
redistribui activele şi pasivele moştenirii. Astfel, la încheierea acordului de partaj succesoral se permite punerea
tuturor creanţelor moştenirii în sarcina unuia din moştenitori, cu condiţia că acestuia i se va atribui o cotă
succesorală majorată. Totodată trebuie de menţionat că această operaţiune va fi posibilă numai cu acordul
creditorilor moştenirii.

Articolul 1570. Reducerea proporţională a cotei succesorale

Dacă se constată că ansamblul cotelor stabilite prin testament depăşeşte întregul patrimoniu succesoral, cota
fiecăruia dintre moştenitori se reduce proporţional.

Prezentul articol stabileşte regula corectării greşelilor matematice comise la întocmirea testamentului. Astfel dacă la
eliberarea certificatului de moştenitor notarul va constata greşeli în testament datorate stabilirii cotelor care în
ansamblu depăşesc 1,00, va putea face la prezenţa acordului tuturor moştenitorilor, recalcularea cotelor menţionate
în testament. Recalcularea se va efectua prin reducerea cotelor indicate în testament proporţional fiecărei cote în
raport cu partea ce revine acesteia din valoarea totală a cotei majorate indicată în testament. Dacă moştenitorii nu
sunt de acord cu soluţia propusă de către notar, calcularea cotelor poate fi efectuată de către instanţa de judecată.

Articolul 1571. Examinarea litigiilor la partajul averii succesorale

În lipsa unui acord între moştenitori în partajul averii succesorale, litigiul se examinează în instanţa de
judecată, care trebuie să ţină cont de caracterul averii supuse partajului, de activitatea fiecărui moştenitor şi
de alte documente concrete.

Articolul 1572. Încetarea dreptului de preemţiune

Dreptul de preemţiune asupra unei cote-părţi din averea succesorală încetează după separarea cotei.

Dreptul de preemţiune este reglementat la art.352 pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună pe
cote părţi. Moştenitorii care au primit certificat de moştenitor sunt aceiaşi coproprietari. Regulile de dispoziţie
asupra bunurilor moştenite deţinute cu titlu de proprietate comună pe cote părţi sunt identice cu regulile comune
pentru această formă de proprietate. Respectiv dacă unul din coproprietarii-moştenitori îşi separă cota sa dreptul de
preemţiune dispare, deoarece încetează proprietatea comună pe cote părţi.

Articolul 1573. Satisfacerea creanţelor în înstrăinarea cotei

În caz de înstrăinare a cotei, la beneficiar trece obligaţia de a satisface creanţa creditorului în funcţie de
mărimea cotei obţinute.

1. Moştenirea presupune trecerea drepturilor şi obligaţiilor celui ce a lăsat moştenirea către moştenitorii săi.
Respectiv moştenitorul odată cu primirea certificatului de moştenitor devine titularul dreptului proprietate, precum şi
a altor drepturi patrimoniale ce fac parte din activele moştenirii, precum şi titular al obligaţiilor ce i-au fost
transmise în rezultatul acceptării moştenirii.
2. Moştenitorul titular al obligaţiilor moştenite nu este privat de a efectua acte de dispoziţie asupra drepturilor ce le
deţine cu titlu de proprietate. Astfel el este în drept să dispună de ele cu condiţia că către beneficiar vor trece
corespunzător cotei dobândite şi obligaţiile. Spre ex. moştenitorul a moştenit un apartament şi obligaţia de
rambursare a împrumutului în sumă de 2000 lei. Astfel dacă se vinde 1/2 cotă parte din apartament se cesionează în
mod obligator şi jumătate din datorie, adică 1000 lei. Trebuie de reţinut însă că cesiunii i se aplică în special şi
regulile de preluare a datoriei. (art. 567-571 Cod civil), motiv din care aceasta îşi va produce efectele numai dacă
creditorul acceptă acest transfer de obligaţii.

Articolul 1574. Obligaţia identificării locului de aflare a moştenitorului

Dacă locul de aflare al unui moştenitor nu este cunoscut, moştenitorii sunt obligaţi să ia decizii raţionale
pentru a identifica locul aflării lui şi pentru a-l chema la partajarea averii succesorale.

1. Partajul succesoral se efectuează la prezenţa acordului tuturor moştenitorilor care au primit certificat de
moştenitor. Dacă unul din moştenitori lipseşte, sarcina de a identifica locul aflării lui (domiciliul) revine celorlalţi
moştenitori. Aceştea trebuie să ia decizii raţionale în scopul atragerii moştenitorului absent la partajul succesoral.
Legea nu specifică care ar fi deciziile raţionale. La acestea pot fi atribuite orice măsuri de căutare admise şi
prevăzute de legislaţie

Articolul 1575. Plata eşalonată a compensării

La cererea moştenitorilor care exercită dreptul de preemţiune, instanţa de judecată poate eşalona plata,
ţinând cont de sumă, dar pentru un termen de cel puţin 10 ani.

CARTEA A CINCEA
DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT
Titlul I
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT

I. Definiţia şi sarcina dreptului internaţional privat

Dreptul internaţional privat (definit in sens îngust) determină ordinea de drept privat competentă în cazul
raporturilor cu element de extraneitate (de ex. un raport în care un participant are cetăţenia străină sau domiciliul în
străinătate; săvîrşirea unui act în străinătate). El constă din aşa numitele norme conflictuale (sau norme de trimitere),
care cu ajutorul unor puncte de legătură determinate indică dreptul aplicabil în cauză (art. 1576 alin. (1)). Dacă nu
este posibilă determinarea legii aplicabile conform normelor conflictuale, în calitate de substitut se aplică acel sistem
de drept, cu care raportul juridic are cea mai strînsă legătură (vezi art. 1576 alin. (2)). În general, prezumţia este că
norma de drept conflictual desemnează în calitate de drept aplicabil acel drept, cu care raportul juridic cu element
străin are cea mai strînsă legătură (principiul echităţii de drept internaţional privat). Această prezumţie poate fi
răsturnată, dacă se demonstrează că raportul cu element străin are legăturile cele mai strînse cu alt sistem de drept
(clauză de excepţie).
Va fi chemat la aplicare întotdeauna dreptul unui stat şi nu tradiţiile (uzanţele) unei populaţii (etnii). Conţinutul şi
calitatea normelor materiale disponibile pentru ales rămîn în mod principial neconsiderate la momentul efectuării
legăturii.
Sarcina unei norme de drept internaţional privat nu este de a hotărî în mod direct în cauză. Aceasta este sarcina
dreptului (sistemului de drept) la care face trimitere norma de drept internaţional privat. Normele conflictuale sunt
juxtapuse normelor materiale (lex causae).
Normele materiale decid în mod direct în cauză. Normele conflictuale determină dacă într-un raport cu element de
extraneitate vor fi aplicate normele materiale proprii (de drept intern) sau ale unui sistem de drept străin.
Normele materiale care sînt chemate la aplicare de către normele conflictuale şi care sînt aplicabile asupra unui
complex de probleme formează aşa numitul statut material (de ex. statutul obligaţiei, statutul bunului, statutul
moştenirii).
Normele imperative definite în art. 1582 pot fi clasificate sub norme materiale. (Noţiuni similare, cum ar fi aşa
numitele norme materiale autolimitate, norme de aplicare imediată, norme de aplicare necesară, etc. pot fi reduse la
norme materiale. Conţinutul acestor norme reglementează în mod direct aplicabilitatea lor. Ele au, deci, o
componentă materială şi una conflictuală.).
Dreptul internaţional privat circumscrie doar domeniul de aplicare a normelor de drept privat. Normele de drept
public a unui stat străin nu se aplică în mod principial. Totuşi, în unele cazuri speciale, atunci cînd interesele
legitime şi vădit preponderente (definite conform dreptului moldovean) ale unei părţi o cer, instanţa poate aplica o
dispoziţie imperativă a legii unui alt stat cu care raportul (situaţia) prezintă o legătură strînsă. Pentru a decide în
cauză, instanţa va ţine cont de scopul dispoziţiei imperative, precum şi de consecinţele care decurg din aplicarea
acestei dispoziţii.
Dreptul internaţional privat moldovean este aplicat de către judecător din oficiu (ex officio) şi nu doar în cazul în
care părţile s-au referit la el.
În cazul în care prevederile prezentei cărţi fac trimitere la un sistem de drept străin, această trimitere este făcută în
mod principial doar la normele materiale, nu şi la normele conflictuale (art. 1583). Acel sistem de drept străin se va
aplica raportului în cauză. Retrimiterea se exclude. De notat, însă, ca există norme de drept internaţional privat
moldovean ancorate în alte legi (de ex. norme conflictuale în domeniul familiei prevăzute în Codul Familiei) care, în
principiu, fac trimitere la întregul sistemul de drept străin, inclusiv la normele conflictuale. În acest caz va fi
considerat punctul de legătură al dispoziţiei normei conflictuale străine pertinente, care poate retrimite la sistemul de
drept moldovean sau la un sistem de drept al unui stat terţ.
Caracterul naţional
Dreptul internaţional privat conţine reguli pentru raporturi cu element străin. El este, însă, în mod principial, un
drept statal (intern, naţional), deoarece majoritatea normelor conflictuale se conţin în legi naţionale, şi este, deci,
diferit de la stat la stat. O unificare a dreptului internaţional privat în anumite domenii a avut loc prin intermediul
acordurilor interstatale (bi- şi multilaterale). În cazul unificării dreptului material, dreptul internaţional privat rămîne
superfluu (vezi asemenea noţiuni cum ar fi: dreptul transnaţional şi lex mercatoria). Cu toate că dreptul internaţional
privat aparţine dreptului intern, la momentul aplicării normelor conflictuale ale acestuia este inevitabilă compararea
mai multor sisteme de drept (drept comparat), de ex. în cazul calificării (vezi comentariu la art. 1577). În măsura în
care prin intermediul dreptului internaţional privat va fi chemat la aplicare dreptul străin, aplicarea lui pune condiţia
unor cunoştinţe cu privire la dreptul străin pertinent (vezi comentariul la art. 1578). (Pentru a-l cunoaşte, judecătorul
se poate servi, spre exemplu, de anumite surse disponibile într-o limbă pe care o posedă).
Domenii înrudite
În timp ce prin intermediul dreptului internaţional privat se determină dreptul pertinent aplicabil unui raport juridic,
delimitarea între competenţa instanţei de judecată (civilă) naţionale şi străine se face prin intermediul regulilor de
drept procesual civil internaţional cu privire la competenţa internaţională. Aceste reguli se conţin în Codul de
procedură civilă (Titlul IV), precum şi în acorduri interstatale. Este de făcut deosebirea între reguli cu privire la
competenţa internaţională a instanţelor naţionale în cazurile cu element străin şi reguli cu privire la competenţa
internaţională a instanţelor străine, ultimele aplicîndu-se mai ales în contextul recunoaşterii hotărîrilor străine.
Este de asemenea de făcut delimitarea între dreptul internaţional privat şi dreptul cu privire la străini (dreptul
străinilor), adică totalitatea unor prevederi speciale ale dreptului naţional material cu privire la străini (apatrizi).
Dreptul interlocal
Un număr de state nu posedă un drept privat uniform, pe teritoriul lor se aplică mai multe sisteme de drept. O
asemenea sciziune teritorială a dreptului se întîlneşte cel mai des în state federale (de ex. SUA, Canada, Australia,
Mexic), dar se înîlneşte şi în altele (de ex. Marea Britanie, Spania). Ordinea de drept internă federată (a unei unităţi
teritoriale) pertinentă se determină conform normelor conflictuale ale dreptului privat interlocal. Aceste norme au în
interiorul unui stat cu o pluralitate de sisteme de drept aceiaşi funcţie pe care o are dreptul internaţional privat în
raporturile dintre state diferite. În cazul în care dreptul internaţional privat moldovean trimite la dreptul unui stat cu
mai multe sisteme de drept, sistemul de drept pertinent (aplicabil) va fi determinat de către dreptul privat interlocal
al acestuia sau se va aplica dreptul acelui stat federat cu care raportul în cauză prezintă cele mai strînse legături (vezi
art. 1579).
Alături de sciziunea teritorială a dreptului poate fi întîlnită şi sciziunea personală a dreptului, în special în statele în
care statutul personal al cetăţenilor acestuia se supune dreptului comunităţii religioase respective (aşa mai ales în
statele islamice, de ex. Indonezia, Pakistan, Egipt). În asemenea state dreptul aplicabil se va determina, în primul
rînd, prin intermediul dreptului interreligios al statului respectiv.
Sursele dreptului internaţional privat moldovean
a) Normele conflictuale autonome
În Moldova dreptul internaţional privat nu este codificat într-un singur act normativ. Norme conflictuale se conţin în
cîteva legi.
Prezenta carte poate fi considerată ca un început de codificare a dreptului internaţional privat. Articolele 1576 –
1586 conţin prevederi generale cu privre la dreptul internaţional privat. Articolele 1587 – 1524 conţin norme
conflictuale cu privire la raporturi civile reglementate în cele patru cărti precedente ale prezentului cod. În măsura în
care nu prevăd în mod expres altceva, dispoziţiile generale ale prezentei cărţi (Titlul I) se aplică şi cu privire la
normele conflictuale care se conţin în alte legi, cum ar fi normele conflictuale cu privire la raporturile familiale (vezi
şi comentariu la art. 2 alin. (2)).
Codul familiei (Titlul VI) conţine norme cu privire la raporturile familiale cu elemente de extraneitate. Norme ale
dreptului internaţional privat sunt dispersate şi în alte legi speciale.
b) Tratate interstatale
Norme de drept internaţional privat se conţin în multe tratate interstatale bi- şi multilaterale. Din cele multilaterale
sunt de menţionat convenţiile conferinţei de la Haga: Convenţia de la 1 martie 1954 cu privire la procedura civilă (în
vigoare pentru Moldova de la 3 noiembrie 1993), Convenţia de la 29 mai 1993 cu privire la protecţia copiilor şi
cooperarea în materie de adopţie internaţională (Moldova – 1 august 1998), Convenţia din 25 octombrie 1980 cu
privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (în vigoare pentru Moldova la diferite date cu diferite
state semnatare). Alte tratate multilaterale: Convenţia CSI privind asistenţa juridică în raporturile juridice în materie
civilă, familială şi penală din 22 ianuarie 1993 (şi Protocolul la Convenţie din 28 martie 1997); Multe din
convenţiile adoptate în cadrul Consiliului Europei influenţează dreptul internaţional privat (de ex. Convenţia
europeană cu privire la informarea asupra dreptului străin (in vigoare pentru Moldova de la 15.06.2002), şi
Protocolul adiţional la Convenţie (în vigoare pentru Moldova de la 15.06.2002); Convenţia europeană cu privire la
abolirea legalizării actelor stabilite de către agenţii diplomatici sau consulari (în vigoare pentru Moldova de la
31.08.2002); Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al copiilor născută înafara casătoriei (în vigoare
pentru Moldova de la 15.06.2002); Convenţia europeană cu privire la recunoaşterea şi executarea deciziilor în
materie de tutelă asupra copiilor şi restabilire a tutelei asupra copiilor (în vigoare pentru Moldova de la 01.05.2004);
Convenţia cu privire la recunoaşterea calificării referitoare la studiile superioare în regiunea europenă (în vigoare
pentru Moldova de la 01.11.1999); Convenţia civilă cu privire la corupţie (în vigoare pentru Moldova de la
01.07.2004); Convenţia europeană cu privire la naţionalitate (în vigoare pentru Moldova de la 01.03.2000)). Dreptul
internaţional privat moldovean trebuie să fie adaptat Convenţiei pentru protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor
fundamentale (în vigoare pentru Moldova de la 12.09.1997) şi a protocoalelor adiţionale la Convenţie (vezi art. 4
alin. (2) al Constituţiei, precum şi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.99 privind interpretarea art. 4).
Tratatele bilaterale au de asemenea un rol important (unele acorduri bilaterale asumate de Moldova datează dinainte
de independentă, cum ar fi de ex. acordul consular sovieto-german din 25.04.1954).
Normele tratatelor internaţionale precedează în rang normele conflictuale autonome (de drept intern) (vezi
comentariu la art. 1586). La interpretarea tratatelor interstatale nu este oportun se se folosească accepţiunea (sensul)
noţiunilor de drept intern. Mai curînd trebuie să se aspire la o interpretare şi aplicare unitară în toate statele membre
la tratat. La interpretarea tratatelor sunt de considerat textele în alte limbi ale tratatului şi accepţiunea acestuia din
perspectiva fiecărui sistem de drept străin, precum şi a jurisprudenţei statelor membre. Este de asemenea necesară o
calificare autonomă a noţiunilor de trimitere făcută pe bază de drept comparat, ţinînduse cont de istoria apariţiei şi
de scopul prevederilor din tratat.
Constituţia şi dreptul internaţional privat
Norme de drept internaţional privat autonom trebuie să concorde cu Constituţia, în mod special cu prevederile
Titlului II “Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”.
La aplicarea prevederilor dreptului străîn determinat competent în cauză conform normelor conflictuale trebuie
considerate drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Constituţie. Dacă drepturile şi libertăţile fundamentale
pot fi lezate prin aplicare dreptului străin, protejarea lor se realizează prin aplicarea clauzei de ordine publică (vezi
comentariul la art. 1581). În acest scop trebuie însă aplicate diferite standarte decît cele folosite la aplicarea
dreptului asupra unui raport de drept intern. Dacă raportul de drept privat are o legătură strînsă sau preponderentă cu
un drept străin (şi deci o legătură mai slabă cu dreptul moldovean), se vor aplica standarte mai puţin stricte.
Trăsături principale ale dreptului conflictual reglementat în Cartea IV
Dreptul internaţional privat moldovean este bazat pe un sistem de norme conflictuale bilaterale. El reglementează nu
numai aplicarea dreptului moldovean, ci a oricărui drept străin. El porneşte de la premiza echivalenţei şi
interşanjabilităţii (capabil de a fi înlocuit) sitemelor de drept privat naţionale.
Cartea IV pune principiul cetăţeniei la baza statutului personal în domeniile dreptului pesoanelor fizice (art. 1587 –
1595) şi dreptului moştenirii (art. 1622). Asfel cele mai importante aspecte ale exsitenţei unei persoane fizice sunt
supuse legilor ţării acestei persoane, pe motivul că persoana în cauză are legăturile cele mai strînse cu acest stat şi cu
dreptul acestuia. Acolo unde principiul cetăţeniei eşuază, mai cu seama în cazul în care o persoană are mai multe
cetăţenii, la baza statutului personal se pune criteriul legăturii celei mai strînse pe care persoana o are cu un stat (art.
1587 alin. (2)) sau, în cazul apatizilor, legătura se face în baza domiciliului ori reşedinţei (art. 1587 alin. (3)), sau, în
raporturile în care participă două sau mai multe persoane cu cetăţenii diferite, punctul de legătură este autoritatea
desemnatară (vezi art. 1592 alin. (3)) completat de principiul favorizării parţii vulnerabile (vezi art. 1592 alin. (3)
propoz. (2)).
La baza statutului real prezenta lege pune criteriul locului aflării bunului (vez art. 1601). Prin excepţie, se aplică
legea actului juridic pentru dobîndirea şi transmiterea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului
care face obiectul acestui act juridic (art. 1602 (2)), legea pavilionului navei sau legea naţionlă a persoanei juridice
care exploatează vehiculele ferofiare şi auto (art. 1603 (1)), legea autorităţii care ţine registru (art. 1604)).
La stabilirea dreptului aplicabil, dreptul internaţional privat moldovean ţine cont şi de voinţa părţilor. Posibilitatea
alegerii deptului aplicabil este deschisă nu numai în cazul obligaţiilor contractuale, dar de asemenea în cazul
bunurilor aflate în curs de transport şi în cazul moştenirii testamentare (1623 (1)).
Legătura normelor conflictuale
Normele conflictuale sunt formate din conţinut şi legătură. Ele determină dreptul aplicabil în baza unor criterii tipice
a unei cauze concrete. Aceste criterii indică o legătură strînsă cu un anumit sistem de drept (ordine de drept). Ele
sunt cunoscute sub noţinea de aşa zisele puncte de legătură (ex. cetăţenia, locul încheierii contractului, autoritea
competentă). Alegerea acestor puncte de legătură este în raport de particularitatea domeniului de drept cuprins în
conţinutul normei conflituale (ex. obligaţii, drepturi reale), care poate fi definit ca obiect al legăturii. Deci punctele
de legătură variază în raport de obiectul legăturii. Punctele de legătură pot să depindă de persoana participantului
(ex. cetăţenia, reşedinţa obişnuită, sediul administrativ al unei persoane juridice), de declarţia de voinţă (ex. alegerea
dreptului), sau de acţiuni (ex. locul încheierii unui act juridic, locul săvîrşirii actului ilicit) sau de caracteristicele
unui bun (ex. locul aflării unui teren). O multime de norme conflictuale prezintă în mod alternativ mai multe punte
de legătură, care face posibil o legătură alternativă cu diferite sisteme de drept. În măsura în care punctele de
legătură prezintă noţiuni de drept (ex. reşedinţă obişnuită, locul săvîrşirii acţiunii), nu este necesar ca sensul acestora
să fie acelaş în diferite sisteme de drept. Interpretarea noţiunilor de drept poate fi făcută în mod principial doar
conform sistemului de drept, caruia îi aparţine norma conflictuală. Spre exemplu, daca se aplică o normă de drept
internaţional privat autonom, interpretarea se va face conform dreptului moldovean. Din contra, punctele de legătură
ale normelor conflictuale din tratatele interstatale trebuie interpretate unitar.
Fraudarea legii
Dreptul internaţional privat deschide parţilor anumite posibilităţi de influenţare a dreptului aplicabil, de exemplu,
prin alegerea dreptului aplicabil sau prin manipularea punctelor de legătură (schimbînd reşedinţa obişnuită,
transferînd locul încheierii actului ori locul aflării bunului). O reglementare legală a acestei problematici nu există.
Această problematică nu se poate depăşi nici prin aplicarea ordinii publice.
În mod principial, crearea sau schimbarea cu un anumit scop a punctelor de legătură a normelor conflictuale este
valabilă. Spre exemplu, schimbarea cetăţeniei este valabilă, indiferent de motivele pentru care a fost făcută. De
asemenea, dacă parţile transferă locul încheierii unui contract pentru a evita aplicarea prevederilor dreptului
moldovean cu privire la formă, lor nu li se poate obiecta în mod principial fraudarea legii. Alegerea dreptului
aplicabil în cadrul autonomiei de voinţă în dreptul internaţional privat este recunoscută părţilor (nu şi în cazul unui
act juridic pur intern, în care caz aplicarea normele de drept imperative de drept intern (moldovean) nu poate fi
înlăturată de către părţi prin alegerea unui drept aplicabil străin).
În cazul influenţării punctelor de legătură cu intenţie frauduloasă, trebuie mai întîi de stabilit dacă normele
conflictuale pot în general recunoaşte puntele de legătură astfel manipulate (ex. dacă în cazul răpirii unui copil se
poate justifica domiciliul sau reşedinţa lui). În unele cazuri trebuie considerat scopul (valorile pe care le protejează)
normei materiale fraudate care poate justifica înlăturarea punctului de legătură.
Aplicarea dreptului străin în practică
Instanţa judecătorească moldoveană aplică în mod principial doar dreptul procesual propriu (adică legea
moldoveană) (vezi art. 458 alin. (1) a Codului de procedură civilă), în mod special dreptul administrării probelor
(vezi art. 458 alin. (6) a Codului de procedură civilă). Autoritatea legii forului asupra procedurii nu exclude totuşi
aplicarea dreptului străin, daca el este calificat ca drept material din punctul de vedere al dreptului internaţional
privat moldovean (ex. în legislaţia unor state străine prescripţia este reglementată de normele procesuale).
Identificarea conţinutului dreptului străin se face de asemenea conform dreptului procesual al instanţei. Judecătorul
moldovean este obligat să stabilească din oficiu (ex oficio) prevederile legale străine necesare pentru a lua hotărîrea
în cauză. Partea în proces nu are obligaţia de probare a conţinutului dreptului străin, cu excepţia cazului în care este
obligată de instanţă să o facă (vezi art. 1578 alin. (3)). Această excepţie prezintă însă regula în cauzele patrimoniale.
Partea în proces trebuie să facă proba usanţei comerciale la care face referinţă. Trebuie să se identifice starea actuală
reală a dreptului străin, ţinîndu-se cont de jurisprudenţa şi doctrina acelui stat (vezi art. 1578 alin. (1)). Aceasta nu
exclude o perfecţionare a dreptului străin pentru cazuri neconsiderate de el.
La identificarea conţinutului dreptului străin judecătorul trebuie să utilizeze sau să exploateze toate sursele de
cunoaştere accesibile. Părţile la proces trebuie sa asiste instanţa pe cît e posibil. Dacă părţile au acces la sursele
respective, ele trebuie, de regulă, să prezinte (în mod concret) conţinutul dreptului străin. Instanţa poate, de rugulă,
să accepte ca veritabile prezentările sau pledoariile concordante ale parţilor cu privire la conţinutul dreptului străin.
În cazul prezentărilor sau pledoariilor discordante, instanţa are obligaţia de investigare. Felul în care judecătorul işi
dobîndeşte cunoştinţele cu privire la dreptul străin aplicabil este la latitudinea lui.
În practică, instanţa poate cel mai adesea cere opinia legală a unui expert de la o instituţie ştiinţifică de profil (ex.
universitate, Academia de Ştiinţe) (vezi art. 1578 alin. (2)). Nu este suficientă limitarea la o opinie a expertului
bazată doar pe prevederile legale străine, fără considerarea jurisprudenţei şi a doctrinei. Poate fi numit un expert în
cazul interpretării unei clauze contractuale redactată într-o limbă străină.
O altă posibilitate de cunoaştere a dreptului străin este oferită de mecanismul Convenţiei europene cu privire la
informarea asupra dreptului străin de la 07.06.1968 (şi Protocolul adiţional la convenţie din 15.03.1978). Convenţia
a intrat în vigoare pentru Moldova la 15.6.2002. Majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei sunt semnatare
ale convenţiei. O cerere de informare la care se ataşează o expunere a faptelor şi eventual copiile unor documente
relvante (vezi art. 4 al Convenţiei) însoţite de traducerea fiecărui document în limba oficială a statului adresat se
prezintă de către instanţă Ministerului Justiţiei, care are rolul organului de transmitere.
Instanţa trebuie să ia toate măsurile care îi stau la îndemînă pentru a cunoşte conţinutul dreptului străin. În cazul în
care nu se poate determina în mod cert cuprinsul dreptului străin aplicabil, instanţa poate încerca stabilirea cu
aproximaţie a stării reale a dreptului străin aplicabil. În acest scop s-ar putea încerca aplicarea dispoziţiilor unui
sistem de drept înrudit din aceiaşi familie de drept.
Dacă toate soluţiile eşuează, instanţa va aplica în calitate de substitut dreptul moldovean (vezi art. 1578 alin. (4)).
Dreptul moldovean ca drept substitutiv ar putea fi aplicat şi în cazul în care conţinutul dreptului străin aplicabil nu
poate fi determinat cu destulă rapiditate în cauzele cu privire la întreţinerea sau îngrijirea copilului minor, în care se
cer măsuri asiguratorii.
A nu se confunda litera şi scopul dispoziţiei prevăzute de art. 1578 alin. (4) cu dispoziţia legală prevăzută art. 1576
alin. (2). În primul caz este vorba de imposibilitatea determinării sistemului de drept aplicabil şi situaţia se rezolvă
prin aplicarea dreptului care prezintă cele mai strînse legături cu raportul în cauză. În cel de-al doilea caz este vorba
de imposilitatea stabilirii conţinutului unui sistem de drept străîn deja individualizat şi ieşirea din situaţie este
aplicarea dreptului moldovean. Rezultatul ambilor situaţii se poate asemenă adesea: se va aplica dreptul moldovean.
Se pune problema daca dreptul străin aplicat de judecător poate fi atacat cu recurs. O situaţie diferită este însă aceea
în care judecătorul nu a aplicat dreptul străin competent în cauză, nu l-a aplicat în întregime sau l-a investigat cu
greşeli.

Articolul 1576. Determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate

(1) Legea aplicabilă raporturilor de drept civil cu element de extraneitate se determină în baza tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte, prezentului cod, altor legi ale Republicii Moldova şi
cutumelor internaţionale recunoscute de Republica Moldova.
(2) În cazul imposibilităţii de a se determina legea aplicabilă conform alin.(1), se aplică legea care are cea mai
strînsă legătură cu raporturile de drept civil cu element de extraneitate.

Generalităţi
Articolul 1576 conţine regula generală cu privire la desemnarea dreptului aplicabil unui raport cu element străin: se
va aplica totdeauna legea care are cele mai strînse legături cu raportul în cauză, în măsura în care nu este posibil
desemnarea dreptului aplicabil conform unei norme conflictuale speciale sau daca o asemenea normă lipseşte (aln.
(1)). Dacă şi în măsura în care asemenea norme conflictuale speciale există şi este posibil desemnarea dreptului
aplicabil în cauză în conformitate cu ele, indiferent de sursa în care ele sunt prevăzute, aceste norme vor fi aplicate
(alin. (1)).
Conform alin. (1), dreptul aplicabil este desemnat în mod direct de norme conflictuale. Instanţa trebuie să aplice
dreptul desemnat de norma conflictuală. În cazurile cînd este imposibil determinarea dreptului aplicabil, instanţa va
aplica dreptul statului care prezintă cele mai strînse legături cu raportul în cauză. Legătura unui raport cu un sistem
de drept este determinată în baza punctelor de legătură.
Actele enumerate la alin. (1) conţin norme de drept internaţional privat care determină legea aplicabilă
raporturilor cu element străin. Ordinea enumerării acestor acte stabileşte o structură ierarhică a lor. Sursa de drept
internaţional privat enumerată posterior se va aplica doar în cazul în care este exlusă de la aplicare o sură enumerată
anterior (vezi şi articolul 1586).
Cazul în care poate exista un conflict între normele conflictuale a mai multor tratate interstatale nu este reglementat
de prezentul cod. Dacă conflictul de normel conflictuale nu este reglementat de însăşi trantatele interstatale în cauză,
se vor aplica principiile generale. Astfel, în primul rînd, o reglementare interstatală generală va fi înlocuită de o
reglementare interstatală specială. În al doilea rînd, în măsura în care aleaşi state sunt parţi la tratatele în cauză,
tratatul mai recent are prioritate în relaţiile dintre aceleaşi părţi. În rest se aplică acel tratat, la care ambele state sunt
părţi contractate (vezi şi art. 30 alin. (3) şi (4) al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor din 23.5.1969).
Sarcina normelor conflictuale nu este aceea de a hotărî în mod direct în cauză. Normele conflictuale nu
reglementează în mod direct drepturi şi obligaţii. Aceasta este sarcina sistemului de drept la care face trimitere
norma de drept internaţional privat. Sarcina normelor conflictuale este de a determina dacă într-un raport cu element
de extraneitate vor fi aplicate normele materiale proprii (de drept intern) sau ale unui sistem de drept străin. Normele
conflictuale reglementează indirect drepturi şi obligaţii, prin desemnarea dreptului aplicabil.
Funcţia dreptului internaţional privat (alineatul 1)
a) Conform alineatului (1) normele dreptului internaţional privat sînt înglobate în tratele internaţionale, în Codul
civil şi alte legi ale Republicii Moldova, precum şi în cutumele internaţionale recunoscute în Republica Moldova. În
conformitate cu sarcina dreptului internaţional privat, normlele acestuia determină dreptul aplicabil în cazul
raporturilor de drept civil cu element de extraneitate. Ele se numesc norme de trimitere sau norme conflictuale.
Aceste norme nu se aplică raporturilor pure de drept intern. În cazul raporturilor de drept intern aplicarea dreptului
moldovean nu necesită a fi motivată (legitimată).
b) Felurile raporturilor civile cu element de extraneitate sunt lăsate deschise. Conform alin. (1) raporturile civile se
cer a fi definite destul de larg. Definiţia acestora include un cerc mai larg de raporturi decît cele reglementate de
prezentul cod (vezi comentariu la art. 2). Este necesar însă ca acestea să conţină un element de extraneitate.
c) Alineatul (1) nu defineşte, la fel cum nu fac nici alte norme în prezenta Carte, dacă sub „legea aplicabilă” ar
trebui de înţeles doar normele de drept privat ale acesteia sau şi normele de drept public. Jurisprudenţa şi doctrina ar
fi în sensul că normele de drept public a unui stat străin nu se aplică în mod principial. Dreptul internaţional privat
este dreptul conflictual pentru dreptul privat. În anumite circumstanţe, însă, dreptul internaţional privat poate chema
la aplicare şi prevederi ale dreptului public, în măsura în care acestea vor fi cuprinse în trimiterea unei norme
conflictuale moldovean. Aceasta înseamnă că acestea trebuie calificate în mod corespunzător din punctul de vedere
al dreptului moldovenesc. Cazurile în care se aplică norme de drept public străin sunt cazuri speciale, în care
ineteresele legitime şi vădit preponderente (definite conform dreptului moldovean) ale unei părţi o cer. În aceste
cazuri instanţa poate aplica o dispoziţie imperativă a legii unui alt stat cu care raportul (situaţia) prezintă o legătură
strînsă. Pentru a decide în cauză, instanţa va ţine cont de scopul dispoziţiei imperative, precum şi de consecinţele
care decurg din aplicarea acestei dispoziţii.
d) Trimiterea normei conflictuale care se conţine în prezentul Cod la legea aplicabilă a unui stat străin este o
trimitere doar la normele materiale (adică la normele materiale propriu-zise şi la normele procedurale), nu însă şi la
normele conflictuale. Aceasta exclude retrimiterea simplă de gradul I (înapoi la legea forului) şi retrimiterea simplă
de gradul II (mai departe la legea unui terţ stat). Trimiterea normei conflictuale care se conţine într-un tratat
internaţional trebuie de asemenea prezumată ca fiind făcută doar la legea materială, dacă altceva nu este prevăzut în
mod expres. Trimiterea normei conflictuale care se conţine în alte legi (ale Republicii Moldova) la legea aplicabilă
străină poate fi o trimitere la întregul sistem de drept (care include şi normele conflictuale) şi, astfel, retrimiterea este
posibilă. Astfel, normele conflictuale din Codul familiei trimit la întregul sistem de drept străin.
c) Normele imperative ale dreptului moldovean se aplică, în consideraţiunea scopului lor deosebit, fără a ţine seama
de dreptul material desemnat conform unei norme conflictuale din prezenta Carte (vezi comentariul la art. 1582 alin.
(1)).
d) Legea aplicabilă determinată în conformitate cu alin. (1) este înlăturată de la aplicare, dacă aplicarea ei va
conduce la un rezultat vădit incompatibil cu ordinea publică (vezi art. 1581). În caz de necisitate, în locul legii
străine înlăturate de la aplicare se va aplica norma respectivă moldovean.
e) Se întîlnesc situaţii în care un raport civil cu element străin este reglementat de către normele materiale ale unui
tratat interstatal şi, în paralele, acelaşi raport este supus normelor conflictuale prevăzute fie în alte tratate
internaţionale, fie în prezentul cod, sau fie în alte legi care determină dreptul material aplicabil. În această situaţie
normele materiale ale tratatului internaţional vor fi aplicate, iar normele conflictuale vor fi excluse de la aplicare.
Aplicarea legii statului cu cele mai strînse legături (alineatul 2)
Alineatul 2 prezintă soluţia substitutivă pentru toate cazurile în care nu se poate determina legea aplicabilă conform
alineatului 1. La baza normei din alineatul 2 stă şi principiul conform căruia reclamantului nu i se poate refuza
protecţia juridică (în acest caz pe motiv de imposibilitate de determinare a legii aplicabile) (vezi art. 5 alin. (2) din
Codul de procedură civilă).
Alineatul 2 se aplică şi în cazul în care lipseşte o normă conflictuală specială care ar indica dreptul aplicabil pentru
un anumit raport civil definit conform articolului 2 al prezentului Cod.
Situaţii distincte de prevederile alin. (2):
1. Aplicarea prevederii alin. (2) nu trebuie confundată cu situaţia în care legea care are cele mai strîse legături se
aplică în virtutea faptului, că dreptul desemnat a fi aplcabil conform unei norme a prezentei Cărţi nu este în mod
excepţional aplicabil, deoarece raportul cu element străin nu are decît o legătură foarte slabă (îndepărtată) cu acest
drept (clauză de excepţie). Totuşi, în cazul alegerii legii aplicabile de către părţi va fi aplicată întotdeauna această
lege, chiar dacă ea nu are cele mai strînse legături cu raportul juridic cu element străin.
2. Norma care se conţine în alin. (2) nu trebuie confundată cu norma prevăzută de art. 1578 alin. (4). Art. 1578 alin.
(4) reglementează o situaţie în care nu se poate afla care este conţinutul normei de drept material străin desemnat
aplicabil în cauză. Sistemul de drept străin este deja individualizat, s-a determinat statul căruia acest sistem de drept
aparţine, dar din motive de lipsă de informaţie suficientă, de imposibilitate de consultare directă sau indirectă a
surselor acestui drept, etc., conţinutul acetui drept rămîne necunoscut instanţei. Consecinţa imposiblităţii de stabilire
a conţinutului normei străine va fi aplicarea normei respective de drept material moldovean.

Articolul 1577. Calificarea conceptelor juridice

(1) La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate, se va ţine
cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform dreptului Republicii Moldova, dacă legea şi
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel.
(2) În cazul în care conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sînt cunoscute dreptului
Republicii Moldova ori sînt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt conţinut şi nu pot fi determinate prin
interpretare conform dreptului Republicii Moldova, la calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui
stat străin dacă astfel nu se limitează drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de răspundere civilă.
:
Calificarea se face prin compararea instituţiei sau noţiunii de drept (or conceptului juridic) a legii materiale (care se
află în conflict) cu categoria de legătură a normei conflictuale. În sens tehnic, este vorba de calificare doar atunci
cînd este cerută aplicarea dreptului străin, cînd este de examinat chestiunea, sub care norma conflictuala cade o
norma materială străină, adică, în care normă conflictuală specială trebuie încadrată o reglementare străină.
Calificarea are loc in trei etape.
(a) Mai întîi se clarifică întinderea şi funcţia obiectului (adică a domeniului de drept cuprins în conţinutul normei
conflictuale speciale) legăturii normei conlictuale moldovene. Spre exemplu, sub dispoziţiile cu privire la prescripţie
cad nu numai normele de drept care declanşează dreptul de refuz a prestaţiei, dar toate regulile care permit reducerea
(sau diminuarea) sau chiar stingerea pretenţiilor în dependenţă de scurgerea timpului.
(b) Apoi este determinată norma materială străină care ar fi de aplicat. Deci trebuie de stabilit, care normă a
dreptului străin chemat la aplicare se încadrează în limitele stabilite de norma conflictuală moldoveană. Spre
exemplu, dreptul evreiesc şi islamic nu cunoaşte obligaţia de întreţinere a soţilor divorţaţi. Soţia divorţată nu este
însă neprotejată: instituţia de drept evreiesc „ketubbah” sau cea de drept islamic, aşa numitul „cadou de dimineaţă”,
sunt considerate ca protecţie.
(c) A treia etapa este calificarea propriu-zisă şi anume se răspunde la întrebarea, dacă norma de drept străin sau
instituţia de drept străin corespunde criteriilor descrise în obiectul legăturii, dacă instituţia de drept străin de
considerat are funţia corespunzătoare pentru a fi classificată (grupată) în obiectul legăturii normei de drept
conflictuale moldovene.
Pentru calificare vor fi luate în consideraţie doar normle materiale străine, nu şi cele procedurale. Este totuşi de luat
în consideraţie, că normele procedurale cu privire la presecipţie din dreptul american îndpelinesc aceiaşi funcţie pe
care o au normele materiale moldovene cu privire la prescripţie. Important deci este ca din punct de vedere funţional
aceste norme să fie folosite acolo, unde ele îşi pot îndeplini scopul lor. (La fel şi cu instituţiile „ketubbah” sau
„cadoul de dimineaţă”, care din punct de vedere funcţional au scopul de a acorda protecţie soţiei divorţate).
Deci decisiv în această privinţă este faptul, dacă instituţia de drept străin este funcţional adecvată noţinuii de
trimitere din dreptul moldovean. În calitate de criteriu poate servi faptul, cum (în ce loc în sistemul de drept) dreptul
material moldovean ar reglementa chestiunea în cauză. Irelevant este faptul, dacă dreptul străin clasifică instituţia de
drept în altă parte a sistemului de drept (de ex. prescripţia este reglementată în dreptul procesual).
Calificare se face întotdeauna pornindu-se de la normele conflictuale ale forului (lex fori) şi de la obiectul legăturii
acestor norme. Calificarea este clasificarea normelor de drept străin în dispoziţiile legale ale legii forului. Statutul
calificării este de aceea legea forului (conform alin. (1)).
La calificare probleme apar în zone marginale, mai cu seama atunci, cind legea forului nu cunoaşte reglementarea
care trebuie calificată sau, invers, cînd normele materiale străine de aplicat nu conţin dispoziţii, care după natura lor,
ar corespunde normelor legii forului. În asemenea situaţii, instanţa poate aplica dispoziţia alin. (2). Alin. 2 conţine o
excepţie de la principiul calificării conform legii forului. Se are în vedere situaţia excepţională în care: 1)(a) sistemul
de drept moldovean nu conţine (nu aminteşte) o instituţie de drept care trebuie calificată în cauză sau 1)(b) sistemul
de drept conţine o asemenea instituţie de drept, dar sub o altă formulare ori cu un conţinut distinct şi 2) nu poate fi
determinată prin intermediul interpretării conform dreptului moldovean. Dacă ambele condiţii sunt prezente, în
procesul calificării se poate ţine cont de dreptul acelui stat străin (lex causae), căruia îi aparţine instituţia de drept. În
cazul în care calificarea conform legii străine ar limita drepturile civile, care nu ar putea fi limitate dacă s-ar face
calificarea conform dreptului moldovean, sau ar impune măsuri de răspundere civilă, care în mod normal nu ar fi
impuse dacă s-ar face calificarea conform dreptului moldovean, instanţa va face calificarea conform prevederii alin.
(1). Noţiunea „drepturi civile” este de înţeles în sensul larg.
Calificarea juridică a bunurilor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile (vezi art. 1601,
alin. (2)).
În partea în care alin. (1) prevede că „tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd
altfel” este o repetare a principiului stabilit la art. 1586. A se vedea comentariu la acel articol.

Articolul 1580. Principiul reciprocităţii

(1) Instanţa de judecată aplică legea străină, indiferent de faptul dacă dreptul Republicii Moldova se
aplică raporturilor analoage în statul străin respectiv, cu excepţia cazurilor în care aplicarea normelor de
drept străin pe principiul reciprocităţii este prevăzută de legea Republicii Moldova.
(2) În cazul în care aplicarea dreptului străin este condiţionată de reciprocitate, existenta lui se prezumă
pînă la dovada contrară.

(I) În contextul prezentului articol aplicarea principiului reciprocităţii nu are un caracter strict obligatoriu, “cu
excepţia cazurilor în care aplicarea normelor de drept străin pe principiul reciprocităţii este prevăzută de legea
Republicii Moldova”.
Aplicarea normelor de drept pe principiul reciprocităţii sau curtoaziei internaţionale are loc în scopul creării
unui regim mai favorabil cetăţenilor şi persoanelor juridice naţionale şi asigurării unei protecţii juridice efective.
Menţinerea principiului reciprocităţii prin art.1580 demonstrează prudenţa legiuitorului şi aprecierea că în
actualul stadiu nu se poate renunţa la această exigenţă. Chiar dacă aparent este o condiţie formală, ea poate constitui
o punte de asigurare, vizînd reciprocitatea de tratament, îndeosebi în relaţiile cu unele state care şi-au dobîndit
recent independenţa şi nu au reglementări în domeniu sau tradiţie în practică.
Pentru a aprecia semnificaţia şi rolul principiului reciprocităţii, precum şi consecinţele soluţiilor adoptate în
Codul civil şi în legislaţia în vigoare, se impune, pe de o parte relevarea cauzelor care au determinat această
condiţie, iar pe de altă parte observarea schimbărilor în contextul amplificării relaţiilor internaţionale din ultimele
decenii, care au determinat progresele dreptului internaţional privat.
Legea străină se aplică în condiţiile şi limitele normei conflictuale proprii. Dacă o lege străină se aplică în
unele materii sub condiţia reciprocităţii , pentru a o aplica este necesar de a verifica dacă legea proprie forului se
aplică în străinătate.
1. Reciprocitatea poate fi pretinsă în materie de regim juridic al străinului. Prin regimul reciprocităţii se înţelege că
anumite drepturi sînt conferite străinilor sub condiţia ca statul străin să asigure, la rîndul său, un tratament
 identic cetăţenilor Republicii Moldova. Regimul reciprocităţii se poate aplica împreună cu regimul naţional,
acordîndu-se străinilor unele drepturi rezervate naţionalilor.
2. Reciprocitatea ne interesează în legătura cu acordarea reciprocă a asistenţei juridice în materie civilă, familială
şi penală (vezi art.4 din Convenţie şi art.2 din Tratate).
3. Reciprocitatea vizează şi drepturile procedurale civile ale cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum şi capacitatea
procedurală de folosinţă a organizaţiei străine şi a organizaţiei internaţionale, conform prevederilor art.455 şi
456 CP Civilă şi art.17 aln.3 din Legea nr.275-XII
4. Reciprocitatea cerută în unele probleme ale procesului civil internaţional, ca recunoaşterea şi executarea
hotărîrilor judecătoreşti străine (art. 464 CP Civil), accesul liber la justiţie(art.5 CP Civil), egalitatea în faţa legii
şi a justiţiei (art.22 CP Civil), dreptul la interpret (art.24 CP Civil), art.5 aln.3 din Legea RM cu privire la statul
juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova nr.275-XII din 10.11.94 (MO al RM din
29.12.1994)
5. Reciprocitatea există şi în probleme de drept consular. Stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin
consimţămînt reciproc. Iar membrii postului consular acordă ajutor, şi asistenţă cetăţenilor, persoanelor fizice şi
juridice, ai statului trimiţător (art.5 lit. e ) din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24
aprilie 1963.
(II) În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, în ce priveşte drepturile de care se bucură străinii,
îndeplinirea ei se presupune pînă la dovada contrară. Astfel de dovadă se va solicita Ministerului Justiţiei, prin
consultarea Ministerului Afacerilor Externe.
Dar, principiul reciprocităţii , totuşi, are un rol diminuat , fiindcă în caz contrar s-ar încălca principiile
suveranităţii legislative ale statelor şi tradiţiile de drept.
Menţionăm faptul că, în principiu , dacă nu se prevede altfel, în privinţa aplicării normelor de drept străin nu
se cere condiţia reciprocităţii, şi dispoziţiile art.13 din CP Civilă “Aplicarea legislaţiilor altor state” nu prevăd
condiţia reciprocităţii pentru aplicarea legislaţiei altor state de către instanţa de judecată.
Convenţia Comunităţii Statelor Independente privind asistenţă juridică şi raporturile de drept în procesele civile,
familiale sau penale, din 22 ianuarie 1993, în vigoare pentru RM din 16.03.96.
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi Federaţia Rusă în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM
din 26.01.95
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi R. Letonă în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM
19.06.95
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi R. Lituaniană în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM
din 18.02.1995;
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi România în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM din
22.03.1998;
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi Turcia în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM din
23.02.2001;

Articolul 1582. Aplicarea normelor imperative

(1) Dispoziţiile prezentei cărţi nu afectează acţiunea normelor imperative de drept ale Republicii
Moldova care, în virtutea indicării în normă sau în virtutea importanţei lor deosebite pentru asigurarea
drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil, reglementează raporturile respective indiferent de
dreptul aplicabil.
(2) Refuzul de a aplica norma de drept străin nu poate fi întemeiat exclusiv pe deosebirile dintre
sistemul de drept, politic şi economic al statului străin şi, respectiv, cel al Republicii Moldova.

(I) Dispoziţiile articolului 1582 sunt necesare pentru protejarea organizaţiei politice, economice şi sociale a Statului.
Normele imperative de drept ale Republicii Moldova evocă transpunerea în relaţiile internaţionale a obiectivelor
legislative ale forului. Ele sînt definite drept legi aplicabile unui raport cu element de extraneitate, nu ca efect
desemnat de regula de conflict, dar ca conţinut.
În dreptul internaţional privat exceptînd caracterul imperativ şi dispozitiv al normelor, care intră în componenţa
normelor conflictuale şi a normelor unificate apare problema importanţei normelor imperative din dreptul intern în
cazul aplicării legii străine, la care face trimitere norma conflictuală sau înţelegerea părţilor. În acest caz, este
necesar să stabilim atît conţinutul normelor imperative a statului legea căruia ca urmare a acţiunii normei confictuale
se înlătură cît, şi a statului legea căruia se impune.
Normele imperative îşi stabilesc unilateral domeniul de aplicare în spaţiu. Ele exclud acţiunea normelor conflictuale,
înlăturînd, în toate situaţiile aplicarea legii străine.
Normele imperative exclud conflictele de legi, deoarece legea forului se aplică numai în conformitate cu propriile
sale dispoziţii.
Sunt norme de drept material cu aplicare strict teritorială, cu caracter unilateral, acţiunea cărora nu poate fi înlăturată
sau limitată prin intermediul normei conflictuale aplicabile în cauză, care face trimite la legea străină.
(II) Prin drept străin sau lege străină aplicabilă, poate fi înţeles întregul sistem de drept al unui stat, sistemul de drept
al unui Stat- subiect al unei federaţii sau confederaţii, ansamblul reglementărilor de drept al unui Stat, diferit de cel
al forului, indiferent de izvorul său, de organele legislative emitente, cu toate principiile sale, chiar dacă ele sînt
străine şi necunoscute legii forului.
Legislaţia Republicii Moldova prin intermediul art.13 din Codul Procesual Civil stabileşte normele de aplicare a
legislaţiei altor state. Prin urmare, legislaţia Republicii Moldova nu conţine un temei legal de refuz al aplicării legii
străine din motivul necunoaşterii ei sau deosebirilor dintre sistemul de drept politic şi economic al statului străin şi
respectiv cel al Republicii Moldova. Dispoziţiile art.13 al.2 indică obligaţia instanţelor judecătoreşti de a constata
existenţa legii străine aplicabile, de a pătrunde în esenţa legislaţiei şi de a lua cunoştinţă cu practica aplicării
acesteia.
Tratatele încheiate de Republica Moldova cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală conţin dispoziţii legale care indică organele de stat ce au obligaţia directă de a acorda sprijin în
obţinerea şi transmiterea de informaţii privind legislaţia unui stat şi practica aplicării ei. De ex. Convenţia privind
asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale, semnată la Minsc la 22 ianuarie 1993,
art.15; Tratatul cu Letonia art.15; Tratatul cu Lituania art.15; Tratatul cu Rusia art.15; Tratatul cu Ucraina art.12;
(vezi comentariul la art.1580 Cod Civil)
Instanţa de judecată este obligată conform legilor proprii să întreprindă toate măsurile necesare pentru a stabili
conţinutul legii străine aplicabile litigiului. Principiul “jura novit curia” (curtea cunoaşte dreptul) acţionează şi în
cazul aplicării legii străine.
Noţiunea de aplicare a legii străine presupune realizarea drepturilor subiective ale participanţilor la raportul juridic
cu element de extraneitate, realizarea efectelor şi urmărilor juridice născute din raportul în cauză.
Autoritatea legii străine poartă un caracter derivat şi o posedă în măsura în care legea forului i-o atribuie, şi se
aplică în măsură în care o consimte autoritatea locală. Instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de autoritatea legii
străine aplicabile, dar legea străină se aplică numai dacă norma conflictuală a Republicii Moldova a dispus aplicarea
ei.

Articolul 1583. Trimiterea la legea străină

Orice trimitere la legea străină în conformitate cu dispoziţiile prezentei cărţi trebuie privită ca trimitere la
dreptul material şi nu la dreptul conflictual al statului respectiv.

Articolul 1583 dispune că în cazul în care regulile prezentei cărţi vor desemna o lege străină în calitate de drept
aplicabil, se vor aplica doar normele dreptului intern material al acelui stat, excluzîndu-se regulile conflicuale. Legea
desemnată de către normele prezentei cărţi va fi considerată doar în partea care conţine reguli de drept material, nu
însă şi în partea care conţine reguli de drept internaţional privat. Asftel, retrimiterea legii străine la legea
moldoveană(retrimiterea simplă de gradul întîi) sau la o lege a unui stat terţ (retrimiterea simplă de gradul doi) nu
va fi considerată.
Reglula din 1583 dispune că nu vor fi luate în consideraţie normele conflicuale străine, în cazul în care normele
conflictuale ale prezentei cărţi desemnează în calitate de drept aplicabil un drept străin. Nu se spune nimic în acest
articol cu privire la cazul în care normele conflictuale desemnează în calitate de drept aplicabil dreptul moldovean şi
întrebarea care se pune este aceea, dacă în acest caz vor fi luate sau nu în consideraţie normele conflictuale.
Răspunsul la această întrebare este acela, că trimitea se face în mod direct doar la normele materiale moldovene.
Noţiunea de drept material va fi în acest caz interpretată larg, incluzînd şi normele intertemporale ale dreptului
moldovean.
Regula acestui articol înlătură aşadar incertitudinea părţilor cît priveşte obligaţiile lor respective.
În cazul în care nu se poate determina dreptul străin aplicabil se va proceda conform art. 1576 alin. (2) (vezi
comentariu la acest articol).
Articolul 1583 se referă în mod express la efectele trimiterii făcute conform dispoziţiilor prezentei cărţi. El nu se va
aplica înt-un domeniul de aplicare a unui acord internaţional ratificat de Moldova. Se va determina conform
regulilor acordului internaţional dacă o normă a acestui acord trimite în exclusivitate la norme materiale sau şi la
norme conflictuale. Problema trimiterii nu ar trebui să rămînă deschisă intr-un acord internaţional. În cazul în care
nu s-a menţionat soluţia în însăşi acord, se va tine la o interpretare unitară şi nu la o interpretare bazată pe noţiunile
dreptului intern. De obicei, trimiterea care se conţine într-un acord internaţional este făcută la dreptul material,
deoarece prin asemenea acord statele incearcă, de regulă, tocmai crearea unor reguli conflituale unitare. Retrimiterea
este însă posibilă, spre exemplu, în cazul Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile
ale răpirii internaţionale de copii, deoarece conţine o trimitere generală la întreg sistemul de drept (şi nu numai la
dreptul material).
Articolul 1583 se referă doar la aplicarea normelor conflictuale ale prezentei cărţi. Normele conflictuale care se
conţin în alte legi nu vor cade sub incidenţa art. 1583. Astfel de norme sunt, spre exemplu, normele conflictuale care
se conţin în Codul familiei. Cînd o normă conflituală din Codul familiei face trimitere la o lege străină, se va lua în
consideraţie întreg sistemul de drept străin, inlclusiv dreptul conflictual străin. Aceasta este regula în cu privire la
normele conflictuale familiale, deoarece în Codul familiei nu există o normă similară celei care se conţine în
prezentul articol. În lipsa unei asemenea norme, nu se poate prezuma doar aplicarea dreptului străin material. De
notat însă, că multe din normele conflictuale familiale sunt unilaterale şi transmit în mod direct la dreptul
moldovean. De asemenea de notat, că atunci cînd conform normelor conflictuale familiale bilaterale este determinat
ca drept aplicabil dreptul moldovean, el va fi considerat doar în accepţiunea normelor sale materiale, excluzîndu-se
normele conflictuale.
În cazul în care instanţa moldoveană va trebui, în conformitate cu regulile de drept internaţional privat, să aplice
legea străină, ea va putea, totuşi, în caz de urgenţă sau de inconvenienţă serioasă să aplice, cu titlul provizoriu, legea
proprie pentru a asigura protecţia unei persoane sau a bunurilor acesteia. Această situaţie poate apărea doar în cazul
în care persoana se găseşte pe teritoriul Moldovei sau bunurile trebuie să se găsească aici. Astfel, dreptul
moldovenesc ar putea fi aplicabil în scopul asigurării protecţiei unui minor care se găseşte în Moldova.

Articolul 1584.Retorsiunea

Republica Moldova poate stabili restricţii similare ( retorsiune ) drepturilor patrimoniale şi personale
nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în care există restricţii speciale ale
drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale Republicii
Moldova.

Retorsiunea este situaţia în care Republica Moldova poate stabili prin intermediul Guvernului Republicii Moldova
sau unui alt organ împuternicit, restricţii drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi
persoanelor juridice străine din Republica Moldova.
Retorsiunea poate interveni şi cu privire la drepturile procedurale civile ale persoanelor statelor în care există
restricţii pentru cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova . Dispoziţie prevăzută în conţinutul art. 454 al. 2 CP
Civilă.
Aplicarea restricţiilor similare se va efectua cu acordul Guvernului Republicii Moldova, doar ca răspuns la acţiunile
autorităţilor statului străin.
Rezultă că, în cazul în care regimul naţional sau o parte din el nu se aplică într-un stat (în mod descriminatoriu),
faţă de cetăţenii şi persoanele juridice din Republica Moldova, ori nu se acordă reciprocitatea, în cazurile prevăzute
de lege, statul care se consideră lezat poate recurge la măsuri de retorsiune, deoarece străinii, cetăţeni ai unui stat se
bucură de protecţia diplomatică a statului lor cînd se află în străinătate conform art.18 din Constituţia RM şi a
prevederilor art.3 Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961 (Ratificată de
Parlamentul RM la 4 august 1992, nr.1135-XII. În vigoare pentru RM din 25 februarie 1993)
Reciprocitatea poate fi de două feluri :
materială, cînd două state acordă străinilor (cetăţeni ai celuilalt stat) aceleaşi drepturi;
formală, cînd fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în legislaţia sa în privinţa străinilor.
Reciprocitatea formală este stabilită prin Legea RM cu privire la statul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în
Republica Moldova, care în art.31 prevede “în cazul în care un alt stat stabileşte restricţii drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor Republicii Moldova, Guvernul poate stabili restricţie de răspuns pentru cetăţenii statului respectiv”.
În concluzie, stabilim că retorsiunea este o măsură de represalii folosită ca răspuns la un tratament descriminatoriu,
care serveşte drept sancţiune în relaţiile dintre state. Caracterul descriminatoriu se demonstrează prin acte şi fapte
concrete.

Articolul 1585.Recunoaşterea drepturilor dobîndite în alt stat

Drepturile dobîndite în alt stat sînt recunoscute şi respectate în Republica Moldova dacă ele nu contravin
ordinii publice.

§ 1585 are drept obiect recunoaşterea dreptului născut, stins ori modificat conform unei anumite legi şi respectarea
pe teritoriul Republicii Moldova a drepturilor reglementar dobîndite pe teritoriul unui alt Stat. Recunoaşterea unui
raport juridic format în srăinătate se explică prin faptul că după dreptul conflictual al ţării forului, legea străină este
singura competentă în cauză.
Prin eficacitatea internaţională a dreptului dobîndit se înţelege că o situaţie juridică dobîndită sub imperiul legii unei
ţări poate fi recunoscută într-o altă ţară. Se desprind mai multe situaţii:
1. Raportul juridic se constituie în sistemul de drept al unei ţări, neexistînd un conflict de legi, ulterior, dreptul
dobîndit se invocă într-o altă ţară, intervenind un conflict de legi în timp şi în spaţiu.
2. Raportul juridic se constituie în sistemul dreptului internaţional privat. Formarea dreptului implică un conflict de
legi care se soluţionează după normele conflictuale ale ţării forului. După acest moment dreptul se invocă într-o altă
ţară. Suntem în faţa unui conflict de legi în spaţiu şi conflict de legi în timp şi spaţiu.
- Conflictele de legi în spaţiu apar între două legi în momentul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unui
drept. Existenţa unui conflict de legi în spaţiu ridică problema stabilirii legii aplicabile.
- Conflictul de legi în timp şi spaţiu este conflictul care se iveşte într-o perioadă posterioară naşterii, modificării sau
transmiterii dreptului. Conflictul apare între legea străină, care s-a aplicat naşterii, modificării, transmiterii sau
stingerii dreptului şi legea locului unde se cere recunoaşterea dreptului dobîndit.
Drepturile dobîndite în străinătate sînt recunoscute în baza normelor dreptului internaţional privat.
Condiţiile recunoaşterii drepturilor dobîndite.
Dreptul să fie constituit conform legii competente.
În funcţie de poziţia admisă, legea competentă poate fi indicată de normele conflictuale ale statului unde se invocă
dreptul sau ale statului în care s-a creat dreptul.
I. Dreptul cîştigat într-o altă ţară va fi valabil , dacă s-a aplicat legea materială competentă arătată de norma
conflictuală a ţării unde se invocă raportul juridic.
II. Dreptul dobîndit în altă ţară va fi recunoscut dacă s-a aplicat legea de fond competentă desemnată de norma
conflictuală a ţării unde s-a constituit raportul juridic.
În privinţa legii competente deosebim două situaţii:
– Dreptul se dobîndeşte în cadrul dreptului intern.
– Dreptul se dobîndeşte în cadrul dreptului internaţional privat.
- Dreptul să fie valabil dobîndit conform legii străine competente
Atunci cînd legea competentă este străină, condiţiile de existenţă a dreptului se vor aprecia după legislaţia acelui
stat.(Ex. instituţia adopţiei)
Efectele dreptului dobîndit în străinătate sunt configurate de două reguli:
1. Dreptul dobîndit va produce în ţara în care se invocă toate efectele conform legii străine competente.(ex. o
căsătorie poligamă, va produce în ţara noastră efectele juridice recunoscute de legea străină)
2. Dreptul dobîndit nu poate produce mai multe efecte în altă ţară decît cele admise de legea străină sub
incidenţa căreia s-a constituit.
- Dreptul dobîndit să nu fie contrar ordinii publice în dreptul internaţional privat al ţării solicitate.
Dreptul dobîndit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară în măsura în care contravine
normelor fundamentale ale ţării forului conform art.1581 Cod Civil RM.(Ex. Hotărîrea judecătorească prin care se
interzice soţiei, la opoziţia soţului să practice o anumită profesiune, nu poate fi recunoscută în Republica Moldova,
deoarece contravine ordinii publice).

Articolul 1586. Tratatele internaţionale

Dispoziţiile prezentei cărţi sînt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel.

A. Articolul 1586 poate fi interpretat a fi o normă specială faţă de norma stabilită la articolul 7, deoarece se referă nu
la dispoziţiile întregului Cod civil, ci doar la dispoziţiile Cărţii V. Din textul prezentului articol reiese că nu se va
aplica o dispoziţie a Cărţii V-a în măsura în care ea vine în concurenţă cu o dispoziţie a unei convenţii
internaţionale, la care Moldova este parte, care reglementează acelaşi raport juridic. Se are în vedere, deci, două
norme juridice, care sunt similare după textul literal şi/sau scop.
B. Dreptul internaţional privat moldovean se bazează în bună parte pe acordurile [inter]statale. Articolul de faţă
stipulează în mod expres, că aceste acorduri au prioritate faţă de dreptul conflictual moldovenesc autonom,
reglementat în articolele 1576 şi următoarele din prezenta carte. Condiţiile acestei priorităţi sînt ca acordul
internaţional (1) să fi intrat în vigoare din punctul de vedere al dreptului internaţional public, în mod special să fi
fost depuse numărul necesar de instrumente de ratificare, şi (2) să se fi transformat în drept intern aplicabil în mod
direct. Aceasta din urmă condiţie nu este prevăzută într-un şir de convenţii internaţionale şi deci, asemenea
convenţii nu reglementează în mod direct raporturile prevăzute la articolul 2 din prezentul Cod. Ele necesită
adoptarea unor legi sau acte interne care vor face aplicabile normele convenţiei internaţionale. Despre aceasta
trebuie să fie indicat direct în tratatul internaţional la care Moldova este parte. Pe de altă parte, problema
transformării în drept intern direct aplicabil nu se pune în cazul unor prevederi ale tratatelor internaţionale, care
stabilesc drepturi şi obligaţii doar pentru state (care încheie aceste acorduri).
C. Un tratat internaţional care conţine norme conflictuale ce reglementează raporturi prevăzute în articolul 2 din
prezentul Cod are prioritate faţă de prevederile prezentei cărţi din momentul publicării textului tratatului şi a legii
sau actului care pune în aplicare tratatul, cu excepţia cazului în care în textul tratatului sau legii ori actului de punere
în aplicare nu este indicată în mod expres o dată mai tîrzie de intrare în vigoare a tratatului. Publicarea se face în
Monitorul Oficial. De notat, că în perioada de dupa Declaraţia de Suveranitate (23 iunie 1990) şi pînă la 23.03.2000,
ratificarea acordurilor internaţionale se făcea prin hotărîre a Parlamentului, iar începînd cu 23.03.2000 se face prin
lege (organică).
D. Se va aplica textul tratatului internaţional aşa cum a fost publicat în Monitorul Oficial, care este fie textul în
limba oficială a tratatului, fie o traducere efectuată de către organul competent al Republicii Moldova (de regulă de
către Ministerul Afecerilor Externe). Instanţa trebuie să aplice normele tratatului internaţional în coraborare cu
normele legii sau actului de implementare a tratatului.
E. O altă condiţie pentru funcţionarea normei prevăzute în acest articol este aplicarea acordului internaţional de
către cealaltă parte la acord.
F. Prioritatea necondiţionată a dreptului conflictual care izvorăşte din tratatele internaţionale stabilită de articolul
1586, are nu numai un caracter de clarificare, dar parţial caracter constitutiv. Astfel, prioritatea se limitează doar la
regula prevăzută de acest articol („dispoziţiile prezentei cărţi”) şi nu se aplică cu privire la normele conflictuale din
alte legi, spre exemplu, cu privire la normele conflictuale din domeniul dreptului muncii, normele conflictuale
familiale (însă de văzut de fiecare dacă nu cumva în acele legi este stipulat acelaşi principiu).
G. Au prioritate faţă de dispoziţiile prezentei cărţi doar acele norme conflictuale ale tratalelor internaţionale care
sunt constituţionale. Pentru că tratatele internaţionale în domeniului dreptului internaţional privat sunt transformate
în drept intern prin intermediul legilor organice, ele se situază sub Constituţie. Normele acestor tratate internaţionale
sunt passibile de control al conformităţii constituţionale în acelaşi volum ca şi normele conflictuale de drept intern.
Principiul de drept internaţional public „pacta sunt servanta” nu exclude controlul tratatelor internaţionale la
obiectul conformităţii normelor lor cu drepturile fundamentale. Aceasta, deoarece şi principiile generale ale
dreptului internaţional public au prioritate doar faţă de legile interne (ordinare şi organice), nu însă şi faţă de
Constituţie.
H. Normele conflictuale din acordurile internaţionale trebuie interpretate altfel decît regulile conflictuale autonome
de drept moldovean. În cazul tratatelor interstatale trebuie de năzuit o interpretare unitară, în care să fie considerate
textul literal al acordului internaţional în diferite limbi ale acordului, istoria apariţiei (geneza) şi scopul tratatului
internaţional, precum şi practica judiciară in celelalte state membre. În cazul normelor conflictuale prevăzute de
prezenta carte, trimiterea, limitele trimiterii, şi alte noţiuni se vor înţelege în sensul dreptului moldovean ca lege a
forului (lex fori).
Dacă un tratat internaţional nu conţine norme conflictuale generale, adică similare celor din Titlul I al presentei
cărţi, aceasta nu înseamnă ca vor fi folosite articolele din Titlul I al prezentei cărţi pentru interpretarea normelor din
tratat. În cazul în care o normă conflictuală dintr-un tratat internaţional determină dreptul aplicabil în dependenţă de
cetăţenie, aceasta nu înseamna că în cazul unei persoane cu mai multe cetăţenii interpretarea se va face în sensul art.
1587. În cazul în care tratatul internaţional nu conţine o clauză de drept public, aceasta nu înseamnă aplicarea şi
intrepretarea ei conform art. 1581. Dacă tratatul nu aminteşte de ordine publică, asta înseamnă că recursul la ordinea
publică, în detrimentul art. 1581, a fost exclus în acest tratat.
I. Cazuri de conflict între normele conflictuale se întîlnesc atunci, cînd statul a încheiat mai multe tratate în
acelaşi domeniu. Se pot întîlni conflicte nu numai între normele conflictuale ale acordurilor internaţionale, dar şi
între normele conflictuale şi normele materiale ale tratatelor internaţionale de unificare a dreptului (vezi de ex. art. 1
al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri încheiată la Viena la 11
aprilie 1980), ultimele determinîndu-şi propriul domeniu de aplicare în spaţiu. Un punct de reper important în
determinarea priorităţii între acordurile internaţionale este Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din
23.05.1969. Regulile cu privire la prioritatea tratatelor se conţin de multe ori în însăşi tratatele în cauză (vezi art. 30
alin. (2)). În lipsa unei reglementări referitoare la conflictul dintre convenţii stipulate în acordurile în cauză, trebuie
de deosebit, dacă părţile unui tratat anterior sunt în totalitate sau în parte identice cu parţile unui tratat posterior (vezi
art. 30 alin. (3) şi (4)). În cazul în care sunt identice, tratatul ulterior are prioritate. În dreptul internaţional cutumiar
este recunoscut şi principiul, conform căruia prioritate are un tratat care după conţinutul său este mai special faţă de
altul cu un conţinut conceput mai general.

T i t l u l II
NORMELE CONFLICTUALE
Capitolul I
STATUTUL PERSOANEI FIZICE

Articolul 1587. Legea naţională a persoanei fizice

(1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sînt cîrmuite de legea naţională.
(2) Legea naţională a cetăţeanului se consideră legea statului a cărui cetăţenie o are persoana.
Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă. În cazul în care persoana
are două sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră dreptul statului cu care persoana are cele mai
strînse legături.
(3) Legea naţională a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau reşedinţa.
(4) Legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil.
(5) Legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că
are o altă cetăţenie este considerată legea Republicii Moldova.

Pentru început vom da explicaţiile de rigoare a unor termeni utilizaţi în text.

(1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sînt cîrmuite de legea naţională.
 Starea civilă este parte al statutului unei persoane, care înglobează calităţile şi atribuţiile pe care aceasta le
dobîndeşte în cadrul raporturilor sale de familie, fiind determinate de apartenenţa sa la o anumită comunitate
familială. Dintre aceste calităţi şi atribute fac parte: calitatea de copil (din căsătorie, din afara căsătoriei, adopţie),
calitatea de soţ, de divorţat sau de celibatar. Aceste calităţi şi atribute se dobîndesc fie ca urmare a producerii unor
fapte juridice (de ex. naşterea), fie ca urmare a unor acte juridice (de ex. căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil
din afara căsătoriei, declararea judecătorească a morţii etc.) care fixează poziţia persoanei în cauză în raporturile ei
cu ceilalţi membri a unei comunităţi sociale.
Potrivit art.17 din Codul Civil “persoană fizică este omul, privit individual ca titular de drepturi şi obligaţii
civile”.
Starea civilă a persoanei fizice reprezintă ansamblul de elemente personale, care izvorăsc din acte şi fapte de
stare civilă , de care se leagă anumite efecte juridice specifice şi care servesc pentru identificarea persoanei în
familie şi societate.
Sub acest aspect sunt supuse normei conflictuale următoarele calităţi:
- Cu privire la căsătorie ( persoana este căsătorită, necăsătorită, văduvă, etc.)
- Cu privire la adopţie (calitatea de adoptat, adoptator, etc.)
- Cu privire la rudenie ( persoana este sau nu rudă cu altă persoană)
Capacitatea civilă se prezintă sub două aspecte:
a) Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţiuni civile (art. 18 Cod Civil).
b) Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi
civile , de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.(art.19 Cod Civil)
Textul se referă la capacitatea persoanei fizice dar în ce priveşte domeniul de aplicare al legii naţionale este vorba, în
general, de capacitatea de exerciţiu (art.1590 Cod Civil).
Dacă ne referim la regimul juridic al străinului, capacitatea de folosinţă a acestuia poate fi privită atît după legea lui
naţională, cît şi după legea statului unde se găseşte în calitate de străin.
În sensul art.1 al Legii cu privire la statul refugiaţilor se consideră străin “cetăţeanul străin (cu una sau mai multe
cetăţenii) sau persoana fără cetăţenie(apatrid)”.
(2) Legea naţională (lex patriae) este legea statului a cărei cetăţenie o are persoana respectivă. Prin urmare, pentru
cetăţeanul Republicii Moldova este legea Republicii Moldova.
Argumentele pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci cînd a adoptat această normă conflictuală sînt:
- Caracterul de stabilitate al cetăţeniei care se dobîndeşte şi se pierde în condiţii strict reglementate de lege
- Caracterul de certitudine al cetăţeniei ce poate fi dovedit cu documente oficiale
- Legile statului de cetăţenie asigură, în principiu cea mai bună ocrotire a intereselor persoanelor fizice naţionale
- Interesul statului de a asigura o cît mai complexă extindere a legilor naţionale asupra cetăţenilor, oriunde s-ar
afla aceştia.
Calificarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă. De exemplu, dacă
o persoană invocă cetăţenia franceză în faţa instanţelor de judecată din Republica Moldova, într-o problemă de
capacitate de exerciţiu, întrebarea dacă este ori nu cetăţean francez se soluţionează de instanţă potrivit legii
franceze. Determinarea cetăţeniei coincide cu determinarea legii naţionale a persoanei fizice.
În cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră dreptul statului cu care
persoana are cele mai strînse legături. Dispoziţiile art. 455 al.2 CP Civil dispun că în cazul în care persoana
„concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea
Republicii Moldova”.
În Republica Moldova pluralitatea de cetăţenii în baza art.24 al legii nr.1024-XIV se permite:
a) Copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenia Republicii Moldova şi cetăţenia unui alt stat.
b) Cetăţenilor săi care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, cînd această cetăţenie este dobîndită
automat prin căsătorie.
c) Copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobîndit cetăţenia unui alt stat în urma înfierii.
d) Dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este
parte.
e) În cazul cînd renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea nu este posibilă , sau nu poate fi rezonabil
cerută.
Rezultă că în cazul dublei cetăţenii, dintre care una este cea a forului (lex fori - legea instanţei judecătoreşti sau
arbitrale sesizate cu soluţionarea unui litigiu cu elemente de extraneitate) legea naţională se consideră cea a forului.
Dacă o persoană are dublă cetăţenie dintre care nici una nu este a forului, legea naţională se consideră legea statului
unde persoana are domiciliu sau în lipsă reşedinţa sa.
Dreptul internaţional privat nu conţine dispoziţii conflictuale exprese privind domiciliul persoanei fizice. Este tratat
numai ca punct de legătură în cadrul normei conflictuale “lex domicilii” în materia stării şi capacităţii persoanei
fizice, condiţiilor de fond ale actului juridic în anumite cazuri, şi ca un element care atrage competenţa instanţelor
Republicii Moldova în condiţiile legii.
Sintetizînd conţinutul noţiunilor art. 30 Cod Civil:
- Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală.
- Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.
Interesul sporit, deschiderea şi preocupările pentru soluţii flexibile în dreptul internaţional privat, determinate de
intensificarea şi diversificarea relaţiilor internaţionale sînt evidente. În context , trebuie menţionată preocuparea
pentru clarificarea conţinutului unor noţiuni, pentru relevarea sensurilor unor termeni întrebuinţaţi, dar şi pentru
crearea de noţiuni specifice dreptului internaţional privat. În cele mai multe state competenţa internaţională a
propriei jurisdicţii se întemeiază pe domiciliul părţilor sau numai a uneia dintre părţi pe teritoriul statului respectiv.
Datorită interpretărilor diferite care se dau noţiunii de domiciliu, aceasta creează dificultăţi în practică.
Oricum concepţia despre domiciliu a suferit modificări în ultimele decenii şi noţiunea tinde să fie înlocuită cu acea
de reşedinţă obişnuită. Sistemul englez, în care domiciliul a fost în mod tradiţional criteriul principal al competenţei,
este un exemplu elocvent în ceea ce priveşte adoptarea la noile idei şi condiţii.
Principiul considerat fundamental pentru dreptul internaţional privat, stabileşte că în situaţia existenţei mai multor
puncte de legătură autoritatea chemată să soluţioneze litigiul trebuie să se pronunţe în favoarea legii care are cele
mai strînse legături cu respectivul raport juridic. Consecinţa a fost nevoia aplicării tot mai frecvente a legii
personale, lege străină pentru autoritatea căreia i se adresau părţile. S-a observat că soluţia legii naţionale nu este
aplicabilă în cauzele cele mai frecvente, în care părţile au cetăţenii diferite. În special, ţările europene, cu un aflux
impresionant de străini s-au confruntat cu dificultăţi privind documentarea asupra legilor străine cu probleme de
interpretare, calificare etc.
Soluţia aplicării legii naţionale n-a avut succes în practică. Astfel, locul legii naţionale a fost luat de legea
domiciliului şi mai mult, legea reşedinţei , eventual a reşedinţei obişnuite sau legea forului. Ideea că în domeniul
raporturilor de familie legea reşedinţei obişnuite este frecvent cea mai bună soluţie, a fost evidenţiată mai de
mult, iar în reglementările convenţionale soluţia reşedinţei are un loc aparte.
În favoarea legii naţionale este cea mai mare parte a ţărilor continentului european, a Orientului Mijlociu şi
Extremului Orient. În favoarea legii domiciliului sunt ţările anglo-saxone, ţările scandinave şi majoritatea ţărilor
Americii Latine.
Trebuie relevat că în unele ţări din prima categorie, sunt admise subsidiar şi alte criterii de legătură.
(3) Legea naţională a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau în lipsă reşedinţa sa.
Termenul “apatrid” desemnează persoana care nu are cetăţenia Republicii Moldova şi nici dovada apartenenţei sale
la un alt stat (Legea nr.275-XII art.2).
În sensul Legii cetăţeniei RM este “persoana care nu este cetăţean al Republicii Moldova şi nici cetăţean al unui alt
stat.”(art.1)
Prin urmare, lex domicilii şi, în lipsă, legea reşedinţei au un caracter subsidiar în determinarea stării, capacităţii şi
relaţiilor de familie ale persoanei fizice faţă de lex patriae. Reamintim că lagea naţională şi legea domiciliului sau a
reşedinţei se subsumează noţiunii mai generale de lege personală, lex personalis, a persoanei fizice. Art. 455 al 3 CP
Civil dă prioritate legii domiciliului.
(4) Legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil.
Statutul de refugiat se acordă, la cerere, străinului care dovedeşte că în ţara sa are temeiuri justificate de a fi
persecutat pentru considerente de rasă, naţionalitate, religie, apartenenţă la un anumit grup social sau pentru opiniile
sale politice.
Noţiunea de “refugiat” şi situaţia lor juridică sunt stabilite prin Convenţia din 28 iulie 1951 relativă la statul
refugiaţilor. Potrivit acestor reglementări, statele părţi se obligă să acorde refugiaţilor, fără discriminare, un
tratament egal cu al cetăţenilor proprii în ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale. Persoanele refugiate li se
eliberează acte de identitate şi de călătorie în condiţiile legii.
În sensul art.1 din Legea cu privire la statutul refugiaţilor nr.1286-XV din 25.07.2002, refugiat este străinul căruia în
conformitate cu Legea cu privire la statul refugiaţilor, i-a fost recunoscut statul de refugiat.
În sensul prezentei legi noţiunea “azil” se defineşte drept o instituţie juridică prin intermediul căreia statul oferă
străinului protecţie, acordîndu-i statut de refugiat, azil politic sau protecţie temporară.
Dacă azilul este acordat în Republica Moldova, legea naţională a refugiatului se consideră legea Republicii
Moldova. Astfel autorităţile competente din Republica Moldova pot lua măsuri de ocrotire pentru străini şi bunurile
acestora care sînt în Republica Moldova . Legea forului se mai aplică şi pentru normele imperative, prevăzute, în
scopul ocrotirii persoanei în cauză. Astfel art.19 din Constituţia RM prevede că “dreptul la azil politic se acordă şi se
retrage în condiţiile legii”.
(5) Legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova, care potrivit legii străine este considerat că are o altă
cetăţenie, este considerată legea Republicii Moldova. Deci, legea Republicii Moldova se aplică cetăţenilor
Republicii Moldova , chiar dacă aceştea au dobîndit şi o altă cetăţenie atît timp cît ei nu şi-au pierdut cetăţenia
Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.
În cazul unei persoane care deţine mai multe cetăţenii, se înţelege fiecare ţară al cărei cetăţean este, iar în cazul unei
persoane fără cetăţenie în care acesta îşi are domiciliul, sau în lipsă, reşedinţa.
Precizăm, că normele conflictuale privind starea civilă şi capacitatea persoanei fizice au un caracter imperativ în
sensul că părţile nu pot deroga de la aceste norme prin acordul lor de voinţă.
Uneori legile privitoare la starea civilă şi capacitatea persoanei fizice, urmăresc cetăţenii, şi după ce au pierdut
cetăţenia Republicii Moldova , dacă această pierdere s-a făcut printr-o fraudă la lege (încălcare intenţionată de către
părţi, prin utilizarea unor mijloace ilicite, a dispoziţiilor imperative legale în vigoare).
Articolul 1588. Capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor

În materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim
naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Articolul 1588 stabileşte norme cu caracter general cu privire la capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a
apatrizilor. Prin capacitate juridică înţelegem aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii recunoscute
juridiceşte, de a fi subiect de drept.
Cetăţeni străini sînt recunoscute persoanele fizice care nu au cetăţenia Republicii Moldova, dar posedă dovada
apartenenţei lor la un alt stat, în cazul apatrizilor această dovadă lipseşte. Persoana căreia îi este recunoscută
cetăţenia Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii Moldova nu poate fi recunoscută drept cetăţean străin.
În materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional.
Prin intermediul regimului naţional, străinii pot beneficia, în principiu, de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului.
Egalitatea de tratament priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale, dar nu se referă la drepturile politice.
Cetăţenii străini nu beneficiază de dreptul de a alege şi de a fi ales în organele legislative, executive şi în alte organe
eligibile, şi nici de a participa la sufragiul universal. Regulile speciale prevăzute de Constituţie şi de alte legi sînt
excepţie de la normă. La baza acestei norme conflictuale stă principiul cetăţeniei.
Regimul naţional este conferit străinilor sub rezerva unor excepţii stabilite de legislaţia în vigoare. Conform
dispoziţiilor art 7 al.2 al Legii RM cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor, aceştea nu pot fi
desemnaţi sau antrenaţi în activităţi pentru care se cere dovada cetăţeniei Republicii Moldova.
Dreptul la muncă a cetăţenilor străini în unele cazuri este restricţionat , de exemplul, Codul navigaţiei maritime
civile aprobat prin L 599-XIV din 30.09.1999, prevede în art. 57 al.2 că doar un cetăţean al Republicii Moldova
poate fi comandant al navei proprietate de stat a Republicii Moldova, dar membru al echipajului poate fi cetăţeanul
oricărui stat.
Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldiova nr. 108-XIII din 17.05.1994 prevede în art.6 (6) că efectivul
trupelor de grăniceri este alcătuit din militari, cetăţeni ai Republicii Moldova.

Articolul 1589. Numele cetăţenilor străini şi al apatrizilor

Drepturile cetăţeanului străin şi ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sînt guvernate de
legea sa naţională. Protecţia împotriva actelor ce atentează la dreptul la nume săvîrşite pe teritoriul
Republicii Moldova este asigurată potrivit legislaţiei acesteia.

Numele este un mijloc de identificare a persoanei fizice. Dreptul la nume este un drept personal
nepatrimonial. Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii. Acest drept corespunde
unei obligaţii legale în conformitate cu care fiecare persoană trebuie să poarte un nume.
Drepturile cetăţeanului străin sau ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sînt guvernate de legea
sa naţională, care poate fi legea statului a cărui cetăţenie o are persoana, legea statului în care are domiciliul sau
reşedinţa, dreptul statului cu care persoana are cele mai starînse legături. (de văzut comentariul la art. 1587)
În privinţa numelui deosebim :
1) Dobîndirea numelui prin filiaţie
Dispoziţia art. 55 din Codul familiei nr. 1316-XIV din 26 octombrie 2000 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48) prevăd dreptul copilului la nume de familie şi prenume. În
legislaţia Republicii Moldova termenul “nume” este folosit în două sensuri:
- pentru a desemna numele de familie şi prenumele
-pentru a desemna numele de familie şi prenumele şi patronimicul (art. 28 alin. (2) Cod civil)
Legea naţională care cîrmuieşte stabilirea filiaţiei se aplică şi în ce priveşte dobîndirea numelui prin filiaţie.
2) Stabilirea numelui copilului găsit sau abandonat.
Dacă copilul s-a născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi necunoscuţi i se atribuie cetăţenia
Republicii Moldova, iar determinarea numelui revine autorităţilor tutelare, care în conformitate cu art. 35 Cod civil
sînt autorităţile administraţiei publice locale.
3) Schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui.
Numele se modifică prin efectul schimbării stării civile în condiţiile prevăzute de lege, respectiv ca efect
al căsătoriei, ca efect al desfacerii căsătoriei, ca efecet al divorţilui, ca efect al morţii unuia dintre soţi, ca efect
al acţiunii în contestarea filiaţiei din căsătorie, ca efect al adopţiei, ca efect al acţiunii în tăgăduirea paternităţii.
In toate aceste situaţii se aplică legea care cîrmieşte materia respectivă.
4) În cazul apatridului domiciliat în Republica Moldoba schimbarea numelui pe cale administrativă fără
modificarea stării civile este de competenţa “lex domicilii”, deci legea Republicii Moldova va fi competentă.
În conformitate cu art.10 din Legea nr.100-XV “Cetăţenii străini care locuiesc sau se află temporar în
Republica Moldova şi apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova pot cere înregistrarea actelor de stare civilă în
aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii Republicii Moldova”.
 În baza art.19 al.1 din Constituţia RM protecţia împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume,
stabilită în art.29 Cod civil, săvîrşite pe teritoriul Republicii Moldova este supusă legii Republicii Moldova,
deoarece cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi obligaţii la înregistrarea actelor de stare civilă ca şi
cetăţenii Republicii Moldova

Articolul 1590. Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor

(1) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională.
(2) Persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept
să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a
actului juridic, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte la act ştia sau trebuia să ştie despre
lipsa capacităţii de exerciţiu.
(3) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe
teritoriul Republicii Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudicii se stabileşte conform
legislaţiei Republicii Moldova.
(4) Apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobîndit şi
recunoscut conform legii aplicabile anterior.

(I) Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica drepturile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile.
Dispoziţiile articolului nu fac diferenţiere între cetăţenii străini care se află temporar pe teritoriul Republicii
Moldova şi cetăţenii străini ce au domiciliul stabil pe teritoriul Republicii Moldova. În unele cazuri prevăzute de
legislaţie deosebirea între „domiciliul temporar” şi „domiciliul permanent” are importanţă pentru exercitarea
drepturilor civile a cetăţenilor străini.
De exemplu, dispoziţiile Codului familiei impun domiciliul cetăţenilor străini şi persoanelor fără cetăţenie pe
teritoriul Republicii Moldova pentru a se bucura de egalitate de tratament în raporturile de căsătorie şi familie cu
cetăţenii Republicii Moldova
Stabilind capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini ne referim nu numai la cetăţenii străini care se află pe
teritoriul Republicii Moldova, dar şi la cei care locuind peste hotare dobîndesc sau au unele drepturi sau obligaţii
civile pe teritoriul Republicii Moldova (de ex. dreptul de a moşteni bunuri pe teritoriul Republicii Moldova.)
Garantul drepturilor cetăţenilor străini este Constituţia Republicii Moldova, care prin dispoziţiile ce le conţine
oferă regim naţional străinilor.
(II) Soluţia legii naţionale a individului apare potrivită pentru stabilirea capacităţii juridice, iar în materia
actelor juridice pare a fi mai convenabil să se aplice legea locului unde se contractează.
Teoria interesului naţional, care este oglindită în acest articol apară un naţional care a contractat cu un străin.
În cazul în care persoana este incapabilă după legea sa personală, ea este capabilă după legea locului unde a încheiat
actul juridic, iar anularea actului încheiat respectînd „lex loci actus” ar aduce prejudiciul nejustificat cetăţeanului
propriu.
(III)Această regulă este confirmată şi de dispoziţiile art 455 al 4 CP Civil prin care persoana ce nu beneficiază
de capacitate de exerciţiu în conformitate cu legea sa naţională, poate fi declarată capabilă conform legislaţiei
Republicii Moldova.
(IV)Dobîndirea majoratului este supusă legii naţionale şi nu are putere retroactivă, deoarece în momentul
împlinirii vîrstei majoratului, persoane devine răspunzătoare faţă de actele proprii şi acţiunea acestora faţă de terţi.
Suntem în prezenţa principiului eficienţei internaţionale a drepturilor dobîndite, subiect tratat în comentariul la art.
1585.

Articolul 1591. Declararea cetăţeanului străin sau apatridului incapabil sau limitat în capacitate de exerciţiu

(1) Cetăţeanul străin sau apatridul poate fi declarat incapabil sau limitat în capacitate
de exerciţiu conform legislaţiei Republicii Moldova.
(2) Reprezentarea legală a cetăţeanului străin sau a apatridului lipsit de capacitate de exerciţiu, precum
şi asistarea cetăţeanului străin sau apatridului limitat în capacitate de exerciţiu sînt supuse legii care
reglementează raporturile juridice de reprezentare sau asistare.

(I)Incapacităţile speciale sînt excepţii de la capacitatea generală, care este recunoscută tuturor indivizilor.
Incapacitatea specială, care lipseşte individul de anumite drepturi sau restrînge exerciţiul anumitor drepturi, este
supusă legii naţionale a subiectului ( minor sau major pus sub tutelă sau curatelă). Unele aspecte ale capacităţii
persoanei nu sunt reglementate de legea personală, care după caz poate fi legea naţională sau legea domiciliului, ci
de lex causae, care cîrmuieşte instituţia de care este legată capacitatea juridică a individului.
 Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova examinează în procedură specială declararea cetăţeanului
străin sau apatridului incapabil sau limitat în capacitate de exerciţiu, dacă aceştia domiciliază pe teritoriul Republicii
Moldova în baza art.461 al.2, lit b) CP Civilă.
(II) Reprezentarea legală este o formă a reprezentării judiciare care se distinge prin aceea că priveşte
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, acestea putînd sta în justiţie numai prin reprezentantul lor legal. Legea
care reglementează raporturile juridice de reprezentare sau asistare se determină pentru minor potrivit legii privind
ocrotirea părintească sau legii autorităţii tutelare, pentru interzisul judecătoresc potrivit legii autorităţii tutelare pînă
la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie. Domiciliul minorului, persoanelor majore incapabile sau limitate în
capacitate de exerciţiu este la reprezentantul legal, în baza art.31 Cod Civil.

Articolul 1592. Tutela şi curatela

(1) Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă asupra
minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în capacitatea de exerciţiu, precum şi raporturile între
tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă, sînt guvernate de legea naţională a
acesteia.
(2) Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în calitate de
tutore sau curator.
(3) Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă de dermină
conform legii statului a cărui autoritate a desemnat tutorele sau curatorul. În cazul în care persoana care se
află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul Republicii Mldova, se aplică legea Republicii Moldova
dacă este mai favorabilă persoanei.
(4) Tutela sau curatela instituită asupra cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în afara
teritoriului Republicii Moldova este recunoscută ca fiind valabilă în cazul în care nu există obiecţii legale
întemeiate din partea oficiului consular al Republicii Moldova acreditat în statul respectiv, iar în lipsa
acestuia, din partea ambasadei.

Instituţia tutelei şi curatelei în legislaţia internă este reglementată în art. 33-49 Cod Civil şi art.142-147 Codul
familiei.
Art.1592 reglementează aspectul conflictual, determină legea aplicabilă în momentul apariţiei unui raport
juridic cu element de extranietate.
§ (1) Astfel, legea naţională a minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în capacitate de exerciţiu
guvernează instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă.
Cel mai des tutela este supusă legii naţionale. Şi art. 1592 (1) se bazează pe ideea că legea naţională este mai
favorabilă persoanei şi îi este mai uşor să se adreseze instanţelor competente. Dar uneori este mai comod de folosit
legea locului, unde persoana este implantată durabil, poate fi legea domiciliului sau în lipsă legea reşedinţei.
Invocarea unei legi îndepărtate cu care persoana ocrotită nu mai are nici o legătură îi va aduce numai prejudicii atît
morale, cît şi materiale în cazul posedării bunurilor în alt stat, decît cel la care aparţine prin cetăţenie.
Bunurile minorului în cazul tutelei sau curatelei, dacă există un tratat de asistenţă reciprocă încheiat între
Republica Moldova şi Statul respectiv vor fi supuse regimului juridic în baza dispoziţiilor din tratat. Pentru
instituirea tutelei sau curatelei, se aplica legislaţia părţii contractante şi este competentă instituţia de tutelă şi
curatelă a părţii contractante, al cărei cetăţean este persoana tutelată sau care se afla sub curatelă. În cazul în
care urmează sa se instituie tutela sau curatela pentru ocrotirea intereselor persoanei tutelate sau celei care se află
sub curatelă al cărei domiciliu, reşedinţă ori bunuri se afla pe teritoriul altei părţi contractante, instituţia de tutelă
şi curatelă a acestei părţi contractante înştiinţează de îndată instituţia de tutelă şi curatelă a celeilalte părţi
contractante.
Cum procedăm în cazul dublei cetăţenii? Se va da prioritate legii domiciliului sau, în lipsă, legii reşedinţei. Dacă
persoana locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova se va aplica legea Republicii Moldova.
Cauzele de instituire şi de anulare a tutelei precum şi a curatelei pot fi judecate conform legii Republicii
Moldova, dacă legea normal aplicabilă, anume legea naţională a celui interesat nu permite realizarea instituirii sau
anulării tutelei ori curatelei.
(2)Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în calitate de
tutore sau curator. Termenul “acceptare” desemnează declaraţia de voinţă făcută la acceptarea tutelei sau curatelei.
Autoritatea de tutelă desemnează persoanele în calitate de tutore sau curator conform art.35 din Codul Civil.
Aceste autorităţi sînt autorităţile ţării a cărei cetăţenie o are incapabilul, locul domiciliului său, în lipsă a
reşedinţei. În cazul minorului sînt competente autorităţile ţării a cării cetăţenie comună o au soţii ori a reşedinţei
comune a soţilor.
Măsurile de urgenţă şi proivizorii se iau conform legii autorităţii care se implică. Autoritatea care i-a măsurile
provizorii şi de urgenţă inştiinţează imediat autorităţile competente din statul căruia îi aparţine persoana ocrotită prin
legea personală. Dacă persoana ce trebuie ocrotită are domiciliul, reşedinţa sau bunuri pe teritoriul altei ţări acesteia
i se poate transmite competenţa de a se ocupa de tutela sau curatela incapabilului.
 (3)Raporturile dintre tutore şi persoana ocrotită, lipsită de capacitate sau cu capacitate restrînsă sînt supuse
legii naţionale a persoanei ocrotite.
În principiu, tutela şi curatela este reglementată în conformitate cu legea naţională a persoanei ocrotite. Pentru
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu se aplică legea ţării unde are domiciliul, reşedinţa sau unde se află bunurile
persoanei ocrotite.
Actele pe care le face persoana ocrotită sînt supuse legii naţionale, care cîrmuieşte instituţia tutelei şi
curatelei, formele abilitate fiind o completare a capacităţii sînt supuse legii personale.
Regimul drepturilor reale, privind bunurile incapabilului, sînt cîrmuite de “lex rei sitae”.
Deosebim două situaţii :
• În cazul în carea persoana ocrotită este cetăţean al Republicii Moldova regimul juridic al tutelei şi
curatelei va fi dictat de legea Republicii Moldova .
• Persoana ocrotită este cetăţean străin sau apatrid, competentă este legea statului pe teritoriul căruia
se iau anumite măsuri cu privire la cel ocrotit.
Măsurile ce se i-au de către tutore sau curator cu privire la minor sau la o altă persoană lipsită de capacitate
sau cu capacitate restrînsă, ori cu privire la bunurile ce le aparţin sînt supuse legii statului ale cărui autorităţi
îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.
(4)Această dispoziţie reflectă principiul “autor regit actum”. De aici, rezultă impunerea aplicării legii
Republicii Moldova actelor emise de autorităţile ce reprezintă Republica Moldova în străinătate. Subliniem faptul
că aplicarea legii Republicii Moldova în calitate de “lex forum” este consacrată în ansamblul protecţiei
incapabililor. Se observă coincidenţa între competenţa judiciară şi competenţa legislativă în domeniu.
Competenţa teritorială a autorităţii tutelare este diferită în funcţie de cauzele care au determinat instituţia
curatelei:
• În cazul curatelei unei persoane ce suferă de o deficienţă fizică competenţa aparţine autorităţii
tutelare de la domiciliul acelei persoane;
• În cazul curatelei deschise pentru cazuri urgente competenţa aparţine fie autorităţii tutelare de la
domiciliul persoanei reprezentate, fie acelei de la locul unde trebuie luate măsuri urgente;
• În cazul celui care lipseşte timp îndelungat de la domiciliul sau a celui dispărut, competenţa
aparţine autorităţii tutelare de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă sau a celui dispărut.
Competenţa în dreptul internaţional privat se determină, în cazul că nu există reglementări speciale privind
competenţa în dreptul internaţional privat, potrivit normelor competenţei teritoriale.
Din tratele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova cu unele State (de ex. Rusia,
Ucraina,România,Turcia etc.) putem identifica următoarele reguli:
(1) În problema tutelei şi curatelei sunt competente organele Statului, al cărui cetăţean este persoana ce
se află sub tutelă sau curatelă.
(2) În cadrul instituirii tutelei şi curatelei se folosesc legile statului, cetăţean al căruia este persoana
asupra căruia se instituie tutela şi curatela.
(3) Dacă această persoană locuieşte pe teritoriul altui stat, înfăptuirea tutelei sau curatelei poate fi
încredinţată legii domiciliului, sau în lipsă legii reşedinţei.
Pentru hotărîrile străine privind starea şi capacitatea persoanei şi hotărîrile privind unele rapoturi de familie
strîns legate de stare şi capacitate există opinia recunoaşterii fără nevoia exequatorului.
Exequator- procedură judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat
asupra hotărîrii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere executarea, hotărîrea
judecătorească străină este declarată executorie.
Convenţiile şi Tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova stabilesc că hotărîrile
instituţiilor de justiţie cu privire la tutelă şi curatelă urmează a fi recunoscute fără a trece o procedură specială de
recunoaştere.

Articolul 1593. Declararea dispariţiei fără veste sau morţii cetăţeanului străin sau apatridului

Hotărîrea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau constatrea morţii
cetăţeanului străin sau apatridului se adoptă ori se anulează conform legii sale naţionale. În cazul în care este
imposibilă determinarea acestei legi, se aplică legislaţia Republicii Moldova.

Pentru stabilirea legii naţionale a cetăţeanului străin şi a apatridului, vezi comentariul art.1587.
În cazul în care ne aflăm în imposibilitatea determinării acestei legi, deşi au fost întreprinse măsurile de
rigoare, vom aplica în corespundere cu articolul 13 CP Civilă legea naţională, care în cazul dat este legea Republicii
Moldova.
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente dacă persoana în a cărei privinţă se solicită
declararea dispariţiei fără veste sau morţii a avut pe teritoriul Republicii Moldova ultimul domiciliu cunoscut şi de
soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu
domiciliu sau sediu în Republica Moldova, în baza art. 461 al.2 lit.c) CP Civilă.
 Articolul 1594. Înregistrarea în străinătate a actelor de stare civilă ale cetăţenillor Republicii Moldova

Înregistrasrea actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în afara
teritoriului ei se efectuiază de către oficiile consulare ale Republicii Moldova, iar în lipsa acestora, de către
ambasade.

Conform prevederilor art.1594 Cod civil şi art.4 al.1 din Legea RM privind actele de stare civilă nr. 100-XV
din 26.04.2001(MO al RM nr 97-99/ 765 din 17.08. 2001) înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor
Republicii Moldova care au reşedinţă în afara teritoriului statului este stabilită în scopul protecţiei drepturilor
patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor, precum şi în interesul statului. Actele de stare civilă
supuse înregistrării de stat sunt prevăzute în art.54 Cod civil.
În sensul prezentului articol şi art.3 din legea nr.100-XV „Actele de stare civilă sînt înscrisuri autententice de stat,
prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţiază apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi
obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora ”.
Cetăţenii Republicii Moldova în baza dispoziţiilor Constituţiei RM art.18 al.2 al şi Legii cetăţenii RM
nr.1024-XIV din 02.06.2000 (MO al RM nr.98-101/709 din 10.08.2000) „beneficiază de protecţia statului atît în
ţară, cît şi în străinătate” (art.8) prin urmare cetăţenia Republicii Moldova este păstrată atît pe teritoriul Republicii
Moldova, cît şi în afara acestuia. În cazul dat, cetăţenii Republicii Moldova se vor afla în afara teritoriului Republicii
Moldova , cu reşedinţa în străinătate.
Competenţa înregistrării actelor de stare civilă revine oficiilor consulare şi misiunelor diplomatice în
conformitate cu legislaţia acestora, care asigură înregistrarea următoarelor acte de stare civilă: de naştere, de
căsătorie, de desfacere a căsătoriei(de divorţ), de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces(art. 4 alin. (3)
din Legea nr. 100-XV).
Prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare(Ratificată de Parlamentul RM la 4 august
1992, nr. 1135-XII. În vigooare ptr. RM din 25 februarie 1993) prin art. 5 lit. t) includ în funcţiile consulare calitatea
de ofiţer de stare civilă, în măsura în care legile şi regulamentele statului nu se opun.
Iar Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961(Ratificată de Parlamentul RM
la 4 august 1992, nr. 1135-XII. În vigoare ptr. RM din 25 februarie 1993) prevede în art. 3 alin. (2) „nici o dispoziţie
a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicînd misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare”.
Funcţiile de supraveghere şi control asupra activităţii misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
Republicii Moldova în domeniul înregistrării actelor de stare civilă sînt exercitate de MAE şi Departamentul
Tehnologii Informaţionale(art. 15--- alin. (4) din Legea nr. 100-XV).
Norma conflictuală cuprinsă în conţiunutul art. 1594 are un caracter unilateral, face trimitere exclusiv la
sistemul de drept al Republicii Moldova.
Dar, în Republica Moldova au putere doveditoare şi actele de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova
întocmite de către organele competente ale ţărilor străine dacă în termen de 6 luni la oficiul de stare civilă al mun.
Chişinău sînt transcrise în registrele de stare civilă ale Republicii Moldova (art. 13 alin. (2) din Legea 100-XV).
Deci, valabilitatea acestor acte de stare civilă este condiţionată de transcrierea actelor de stare civilă şi înscrierea
menţiunilor primite din străinătate, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea certificatului de
stare civilă ori a copiei sau extrasului de pe actul de stare civilă.
Actele de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova întocmite de autorităţile străine şi neînregistrate în
registrele de stare civilă ale Republicii Moldova nu au putere doveditore.
Importanţa înregistrării actului sau faptului juridic de stare civilă întocmit în străinătate constituie un mijloc
de evidenţă şi control al populaţiei, şi un mijloc de verificare a cerinţelor prevăzute de legea Republicii Moldova
pentru acel act sau fapt de stare civilă.
Din textul art. 59 lit. b) stabilim că în cazul în care actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu
poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe actul de stare civilă este posibil reconstituirea acestuia pe baza
avizului oficiului stare civilă din Republica Moldova.
Pentru a fi prezentate instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova actele eliberate, redactate sau
legalizate de autorităţi competente străine trebuie supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de
misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale Republicii Moldova în baza art. 466 CP Civil.
În străinătate, autoritatea procedează la înregistrarea actelor juridice conform legii sale ”auctor regit actum” şi
forma este prevăzută de legea locului „locus regit actum”.

Articolul 1595. Activitatea comercială a cetăţenilor străini şi apatrizilor

Calitatea de comerciant a cetăţeanului străin sau a apatridului care îi permite să desfăşoare activitate
comercială fără a se constitui persoană juridică se determină conform legii statului în care cetăţeanul străin
sau apatridul a obţinut autorizarea de a desfăşura activitate comercială.
 În categoria comerciant persoană fizică sînt incluse persoanele cu firmă individuală, care efectuează în nume
propriu, cu titlu profesional, acte şi fapte de comerţ. În temeiul acestui articol condiţiile cerute pentru a desfăşura
activitate comercială de către o persoană care are numai cetăţenie străină sau este apatrid sînt stabilite de legea
statului care acordă autorizarea. Dacă persoana doreşte să desfăşoare activitate comercială pe teritoriul Republicii
Moldova sînt competente organele abilitate din Republica Moldova. Acest articol conţine o normă conflictuală
generală cu un pronunţat caracter teritorial.

Capitolul II
STATUTUL PERSOANEI JURIDICE

Articolul 1596. Legea naţională a persoanei juridice străine

(1) Legea naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al cărui teritoriu persoana este
constituită.
(2) În baza legii naţionale a persoanei juridice, se determină în special:
a) statutul juridic al organizaţiei ca persoană juridică;
b) forma juridică de organizare;
c) exigenţele pentru denumirea ei;
d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei;
e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi;
f) conţinutul capacităţii ei civile;
g) modul acesteia de dobîndire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor civile;
h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii;
i) răspunderea ei.
(3) Persoana juridică străină nu poate invoca limitarea împuternicirilor organului sau reprezentantului său
la încheierea actului juridic necunoscut legii statului în care organul sau reprezentantul persoanei juridice
străine a întocmit actul juridic, cu excepţia cazurilor în care se va stabili că cealaltă parte a actului juridic
ştia sau trebuia să ştie despre limitare.

Prevederile prezentului articol determină legea aplicabilă persoanei juridice (alin. 1), întinderea acestei legi (alin. 2),
precum şi protecţia terţilor în actele juridice încheiate de societate (alin. 3). Deşi alin. 1 este formulat în sensul
determinării legii aplicabile persoanelor juridice străine, voinţă reală a legiuitorului în acest articol a fost
determinarea legii căreia i se va supune statutul organic al oricărei persoanei juridice. Legiuitorul nu a dorit să
divizeze persoanele juridice în străine şi domestice în baza unui criteriu aprioric, nemenţionat în acest articol. O
asemenea divizare este posibilă abia după ce se stabileşte legea aplicabilă persoanei juridice în conformitate cu alin.
1. Pe de altă parte, legiuitorul nu a dorit să stabilească două criterii diferite de determinare a legii aplicabile
persoanei juridice, adică criteriul constituirii pentru persoanele juridice străine şi un alt criteriu, eventual criteriul
aflării sediului, pentru persoanele juridice din Moldova. Într-o asemenea eventualitate, s-ar produce o confuzie, la
nivel teoretic şi practic, deoarece o persoană juridică ar putea fi constituită într-un stat, iar sediul ar putea să îl aibă
în Moldova sau invers şi atunci într-un asemenea caz ar avea două legi naţionale. În consecinţă, prezentul articol se
va interpreta ca aplicîndu-se asupra tuturor persoanelor juridice.
Alineatul 1
Conform alin. 1, legea statului sub puterea căreia persoana juridică a fost legal constituită este legea care
reglementează statutul acestei persoane juridice. Pentru a aplica această lege, persoana juridică trebuie să fie
înregistrată şi să fi îndeplinit alte condiţii de publicitate conform acestei legi, sau să fie altfel organizată în
conformitate cu acest drept. Termenul „constituire” (sau incorporare) se va interpreta în sens larg, pentru că dreptul
conform căruia persoana juridică este constituită rămîne valabil, chiar şi în lipsa formalităţilor de publicitate sau de
înregistrare. Totuşi, în asemenea caz, este necesar ca organizarea societăţii să fie vizibilă în exterior pentru terţi,
datorită organelor sale sau statutului ei. Dacă organizaţia/societatea nu satisface dispoziţiile cu privire fondare a legii
statului în care ea este constituită, ea nu dobândeşte personalitate juridică. Este de menţionat, că legătura prevăzută
în prezentul alineat poate face obiectul unor corectări în conformitate cu prevederile art. 1581 (ordinea publică) şi
1582 (aplicarea normelor imperative).
Instanţa judecătorească competentă în cazul societăţilor/organizaţiilor/instituţiilor străine se determină de normele
procesual civile internaţionale (vezi Titlul IV al Codului de procedură civilă).
Recunoaşterea persoanei juridice străine
Capacitatea de drept atribuită de către un stat unei entităţi nu poate fi în mod arbitrar transferată în alt stat. De aceea
se pune problema de şti, dacă o societate/organizaţie constituită în străinătate are capacitate de drept în interiorul
ţării, deci dacă ea are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, precum şi capacitate procesuală. Recunoaşterea unei
societăţi străine este luarea în considerare de către stat a existenţei juridice a unei societăţi, care îşi bazează calitatea
de subiect de drept pe un sistem de drept străin competent să o reglementeze. Nu există o obligaţie generală de drept
internaţional de recunoaştere a unei societăţi/organizaţii create în străinătate. Nu este deci un principiu general care
ar trebui considerat conform art. 8 al Constituţiei.
In conformitate cu alin. 1 (şi în general conform dreptului nostru), nu este necesar un act de recunoaştere a persoanei
juridice străine. Aceasta se face în mod automat (de plin drept), dacă sunt prezente toate condiţiile de înregistrare şi
publicitate a societăţii/organizaţiei/instituţiei în conformitate cu lege străină competentă. Sub aspectul recunoaşterii,
nu ar trebui să se facă o deosebire între persoanele juridice drept public şi cele de drept privat. Recunoaşterea de plin
drept (automatică) este practicată în majoritatea statelor, deşi mai există [încă] state unde recunoaştere automatică nu
există, de exemplu în Franţa.
Recunoaşterea nu înseamnă admiterea entităţii străine să practice activitate de antreprenoriat, economică sau alte
activităţi în Moldova (vezi comentariu la art. 1598). De asemenea recunoaşterea trebuie deosebită de
„recunoaşterea” tipului (formei) unei societăţi/organizaţii străine.
O chestiune diferită este aceea a documentelor care trebuie prezentate pentru a face proba constituirii şi existenţei
societăţii. Legea forului determină admisibilitatea mijloacelor de probă şi forţa probantă a acestora pentru a face
proba constituirii şi existenţei persoanei juridice străine.
Unele tipuri de socieăţi străine, care corespund tipurilor cunoscute de dreptul moldovean, pot să nu aibă
personalitate juridică. De exemplu, în multe sisteme de drept, societăţile în comandită nu au personalitate juridică.
Ele deci vor fi recunoscute ca atare, chiar dacă în dreptul moldovean acestea au personalitate juridică.
Tratatele interstatale (bilaterale) au stat iniţial la baza recunoaşterii persoanei juridice pe teritoriul altui stat. În
tratatele contemporane, adesea prevederi despre regimul juridic al companiilor unui stat pe teritoriul celuilalt se
conţin în acordurile cu privire la investiţii. Trebuie de fiecare dată de examinat care este întinderea noţiunilor de
„companie” sau asemenea similare folosite, ele trebuie interpretate restrictiv. Dacă au devenit drept intern direct
aplicabil, asemenea prevederi înlătură aplicarea normelor conflictuale autonome. Dacă tratatul conţine o clauză de
ordine publică, recunoaşterea se face dacă prevederile art. 1581 şi 1582 alin. (2) nu se opun. Cînd o asemenea clauză
nu se conţine în tratat, aplicarea art. 1581 şi 1582 alin. (2) este imposibilă pentru raporturile reglementate în acel
tratat, deoarece normele internaţionale primează celor naţionale. În asemenea caz, hotărîtoare este interpretarea
tratatului. Ordinea publică este rezervată în mod tacit.
Deosebiri între societăţile moldovene cu capital străin sau mixt şi cele cu capital intern
Existenţa capitalului străin într-o societate comercială din Moldova o deosebeşte pe aceasta sub aspectul protecţiei
investiţiei faţă de o societate cu capital intern. Asupra acestora se aplică prevederile cu privire la investiţiile străine a
legislaţiei privind investiţiile. Investiţiile străine pot cădea sub protecţia acordurilor (de obicei bilaterale) cu privire
la promovarea şi protejarea investiţiilor sau altor asemenea acorduri. Astfel, într-un litigiu cu privire la investiţii în
care este implicată o întreprindere cu capital străin sau mixt, pe de o parte, şi Moldova, pe de altă parte, investitorul
străin al întreprinderii se poate adresa, pe lîngă instanţele din Moldova, de asemenea instanţelor prevăzute de către
acordurile privind investiţiile, cum ar fi instanţele de arbitraj instituţionalizate sau ad-hoc. Asemenea litigii pot
rezulta din acordurile (contractele) cu privire la investiţii încheiate de Moldova şi întreprinderile cu capital străin,
din autorizaţii pentru efectuarea investiţiilor acordate de Moldova unor asemenea întreprinderi şi din alte cazuri
prevăzute în acordurile/contractele respective. În unele situaţii s-ar părea că investitorii străini ar putea fi avantajaţi.
(Aplicarea normelor cu privire la străini (investiţii străine, etc.) depinde des în domeniul dreptului societăţilor de
cetăţenia asociaţilor/membrilor care domină societatea, precum şi a organelor. Este vorba de teoria controlului.
Teoria controlului este controversată în dreptul internaţional, ea însă îşi găseşte expresia în multe acte. Dacă o regulă
face expresia teoriei controlului se va hotărî în dependenţă de scopul acestei reguli, în mod special este cazul atunci
cînd regula ignoră organizaţia şi priveşte pe cei care stau în spatele ei. Cetăţenia străină a organelor sau a asociatului
dominant poate determinat în totalitate sau în parte cetăţenia străină a unei întreprinderi cu capital străin, a unei
filiale sau reprezentanţe străine).
Ar fi de menţionat în acest context, că instanţele naţionale trebuie să interpreteze în mod restrictiv tratatele
interstatale, inclusiv cele de protejare a investiţiilor, deoarece este vorba despre renunţări la anumite aspecte ale
suveranităţii. Deoarece acordurile interstatale sunt marcate de principiul bunei credinţe şi a reciprocităţii, un stat nu
poate să reclame pentru el o interpretare a unui tratat, pe care el nu o permite să fie aplicată faţă de el însuşi.
O altă deosebire este cea creată, în baza faptului că Moldova recunoaşte în conformitate cu art. 23 al Legii cu privire
la investiţiile în activitatea de întreprinzător (Legea nr. 81-XV din 18.03.2004) „cesiunea, către un alt stat sau
persoana juridică străină, a drepturilor investitorului străin asupra investiţiilor acestuia efectuate pe teritoriul său”.
Efectele unei asemenea recunoaşteri pot să nu fie tocmai favorabile Moldovei, în special în cazul în care cesiunea se
face către un stat străin. Legea nu prevede condiţiile şi procedura unei asemenea recunoaşteri.
Organizaţii internaţionale
Tratatele interstatale prevăd deseori constituirea unor entităţi sau se aplică unor entităţi deja existente. Asemenea
entităţi pot fi numite supranaţionale. Sunt posibile diferite trepte de internaţionalitate. Tratatul poate prevedea
constituirea entităţii conform dreptului statului unde aceasta îşi va avea sediul sau conform dreptului înregistrării
acesteia. Dacă în tratat nu este stipulat nimic, legea aplicabilă statutului acelei entităţi va fi legea unde s-a constituit
entitatea. În unele cazuri, tratatul interstatal însuşi poate fi legea statutului entităţii. El va reglementa capacitatea.
Tratatul ar putea să nu prevadă în mod expres capacitatea de drept a entităţii. Existenţa capacităţii de drept
internaţional nu operează în mod automat capacitatea de drept civil, pentru că dreptul internaţional şi dreptul civil
reglementează domenii diferite. Dacă tratatul conferă entităţii şi personalitate de drept civil trebuie de determinat
prin interpretarea tratatului şi a actelor adiacente. Capacitatea de drept internaţional poate servi ca un indiciu al
existenţei capacităţii de drept civil. Aceasta poate fi doar în cazul în care entităţii îi sunt atribuite asemenea
competenţe, pe care ea nu poate să le realizeze fără capacitatea de drept civil. Din interpretare trebuie să rezulte în
mod vădit existenţa unui patrimoniu şi unei responsabilităţi proprii. Important este ca tratatul interstatal să fi devenit
drept intern. Un tratat interstatal aparţine de dreptul internaţional şi fără ca să devină drept intern nu operează
capacitatea de drept civil a persoanei juridice în dreptul intern. Nu există o obligaţie generală de drept internaţional
public de a recunoaşte persoanele juridice. Capacitatea civilă a organizaţiilor internaţionale nu este un principiu
general al dreptului internaţional, iar un tratat interstatal face parte din dreptul internaţional special. Din art. 8 al
Constituţiei nu reiese deci obligaţia de recunoaştere în acest caz. Doar statele semnatare trebuie să asigure în baza
tratatului o recunoaştere. În Moldova o asemenea recunoaştere se face prin lege de ratificare. Dacă este recunoscută,
se va aplica prevederea articolului 1586 a prezentului cod. Dacă nu se recunoaşte, se vor aplica prevederile
prezentului articol, adică se va determina conform legii locului unde persoana juridică a fost constituită.
Volumul capacităţii unei organizaţii internaţionale se determină conform tratatului. În cazul în care tratatul trimite la
dreptul intern al unui stat, volumul capacităţii se va determina conform dreptului statului respectiv. În caz de dubiu,
lacunele în capacitatea de drept civil a organizaţiei internaţionale se vor întregi cu principiile de drept civil a statului
semnatar. Aceasta înseamnă că volumul capacităţii de drept civil este cel recunoscut persoanelor juridice de drept
intern. Statul terţ nesemnatar va determina el însuşi, în mod similar statelor contractante, care este volumul
capacităţii unei asemenea organizaţii.
Alineatul 2
Legea aplicabilă statutului societăţii/organizaţiei reglementează în mod deosebit capacitatea acesteia, natura juridică,
modul de constituire, dobîndirea drepturilor şi obligaţiilor, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere,
reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii, numele şi denumirea de firmă, organizarea, raporturile
interne între participanţi/asociaţi/acţionari, precum şi între aceştia şi societate/organizaţie, modul de dobîndire şi de
pierdere a calităţii de asociat/participant, drepturile şi obligaţiile de decurg din calitatea de asociat/participant,
responsabilitatea pentru încălcarea prevederilor legale cu privire la societăţi/întreprinderi/organizaţii,
responsabilitatea pentru datorii, puterea de reprezentare a persoanelor care acţionează pentru societate/organizaţie,
modificarea actelor constitutive, dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice. Domeniul aplicării statutului societăţii
trebuie conceput ca fiind pe cît de larg posibil şi înglobînd în principiu toate aspectele de drept posibile, indiferent
de faptul dacă se referă la raporturi interne (intra-societate) sau externe (dintre societate şi terţi). Enumerarea alin. 2
nu este exhaustivă.
Dacă o chestiune ţine de dreptul societăţii este de calificat conform dreptului forului.
Legea statutului persoanei juridice reglementează volumul împuternicirilor de reprezentare a persoanelor care
acţionează din numele societăţii, limitările (dar vezi alin. 3), viciile de reprezentare şi posibilitatea de remediere, de
exemplu prin aprobarea ulterioară. Condiţiile şi efectele aprobării sunt însă reglementate de legea aplicabilă actului
juridic. În cazul în care societatea acordă o procură sau împuterniciri de reprezentare persoanelor care nu fac parte
din organele societăţii, procura şi împuternicirile de reprezentare cad sub incidenţa dreptului aplicabil reprezentării
(vezi comentariu la art. 1609).
Protecţia numelui sau a denumirii de firmă înscrise în Registrul de stat al întreprinderilor este reglementat de dreptul
moldovean. Dacă numele sau denumirea de firmă nu este înscrisă în Registru de stat al întreprinderilor, atunci
violarea acestora se supune legii aplicabile concurenţei neloiale (vezi art. 1618) sau legii aplicabile prejudicierii
personalităţii (vezi art. 1616).
Pretenţiile şi drepturile care se bazează pe emisia publică a titlurilor de participare sau a împrumuturilor prin
intermediu prospectului sau altor mijloace sau publicaţii similare, sunt reglementate de către legea aplicabilă
societăţii/organizaţiei sau de legea statului emisiei.
O societate/organizaţie cu capital străin sau mixt înregistrată în Registru de stat al întreprinderilor nu poate fi radiată
decît în cazul în care creditorii au fost satisfăcuţi sau sunt de acord (expus în mod scris) cu garanţiile acordate de
aceasta.
Legea determinată conform alin. 1 nu se aplică şi asupra activităţii persoanei juridice; asupra activităţii persoanei
juridice se aplică legea locului unde activitatea este exersată.
Existenţa şi întinderea capacităţii de folosinţă şi exerciţiu este aceea determinată de legea aplicabilă statutului
societăţii. Deci societatea/organizaţia/entitatea străină nu pate avea mai puţine, dar în mod principial nici mai multe
drepturi decît cele determinate de legea aplicabilă. Recunoaşterea rămîne fără obiect, dacă entitatea nu are
capacitate. Totuşi, cu privire la capacitatea procesuală, se face o excepţie (vezi art. 456 Codul de procedură civilă).
Capacitatea de reprezentare în proces a organelor persoanei juridice este determinată la fel de către legea aplicabilă
statului persoanei juridice.
De capacitatea de folosinţă generală trebuie deosebită capacitatea de folosinţă specială. Capacitatea de folosinţă
generală determină ca persoana poate avea în mod general drepturi şi obligaţii. Capacitatea de exerciţiu specială
cuprinde condiţiile în care anumite drepturi şi obligaţii ar putea fi dobîndite. Ar fi de menţionat aici limitările de a
dobîndi anumite imobile, de a dobîndi alte bunuri (de exemplu limitarea de a participa în anumite
societăţi/întreprinderi), sau de a fi membru a unui organ al societăţii. Limitările pot cădea sub incidenţa legii statului
persoanei juridice, dar de asemenea şi sub incidenţa legii aplicabile actului juridic sau legii aplicabile unui anumit
bun. Aceste legi pot fi aplicate şi cumulativ.
Dacă o chestiune ţine de dreptul societăţii este de calificat conform dreptului forului.
Contractul de societate care încă nu a adus la crearea unei organizaţii se supune dreptului aplicabil contractului. Cel
mai adesea acesta va fi dreptul care va reglementa viitoarea persoană juridică. Înţelegerile/contractele dintre
asociaţi/acţionari se reglementează ce către dreptul aplicabil contractului. Răspunderea fondatorilor, a
asociaţilor/membrilor sau a societăţii pentru actele făcute pînă la înregistrare se supune legii statutului societăţii.
În cazul în care o societate străină se manifestă în interiorul tării nu ca o societate cu statut străin (adică nu ca o
societate căreia i se aplică dreptul străin), atunci ea va trebui tratată ca o societate de tipul aceleia reglementate în
dreptul intern moldovean, deoarece cei cu care ea a intrat în raporturi în interiorul ţării trebuie protejaţi fată de
asemenea manifestări. Cealaltă parte la raport are dreptul însă să invoce legea străină aplicabilă statutului acestei
societăţi străine.
Răspunderea asociaţilor/acţionarilor pentru societate/organizaţie se poate supune unor legi diferite. Punctul de
plecare va fi legea aplicabilă societăţii. În cazuri speciale sunt aplicabile legea contractului, legea unde a avut loc
negocierea, legea delictului, legea procurii aparente. Sub această legea cade răspunderea faţă de creditori care reiese
din participaţiunea în societate/organizaţie, răspunderea întreprinderii dominante sau din participaţiunea majoritară,
răspunderea persoanelor care exercită controlul asupra societăţii, răspunderea holdingului (concernului).
Cînd activităţile unei persoane juridice străine sunt exersate în Moldova sau de pe teritoriul Moldovei,
responsabilitatea persoanelor care acţionează în numele acestei persoane juridice străine este reglementată de dreptul
moldovean.
Rapoartele financiare se supun legii statutului societăţii. De asemenea se aplică legea statutului asupra publicităţii şi
dezvăluirii informaţiei de către societate. În anumite cazuri se aplică şi legea aplicabilă statului pieţii alături de legea
aplicabilă statului societăţii. De exemplu, în cazul în care o societate străină acţionează pe o anumită piaţă sau
investeşte într-o anumită piaţă, sau este participant la bursă.
Legea statutului persoanei juridice se aplică asupra controlului de audit extern. Răspunderea faţă de societate şi faţă
de terţi a controlorului (ex. companiei de audit) este supusă aceleiaşi legi. Evaluarea care sub incidenţa legii
statutului societăţii.
Modificarea structurii întreprinderii, cum ar fi fuzionarea, divizarea, transferul activelor etc. se supun legii statutului
societăţii. Asupra contractului de fuziune se aplică legea statutului contractului, care cel mai adesea este cea de la
locul vânzătorului şi nu legea locului ofertei.
În cazul insolvabilităţii/falimentului persoanei juridice se aplică normele conflictuale şi materiale cu privire la
insolvabilitate/faliment sau proceduri similare.
Alineatul 3
Împuternicirile de reprezentare a societăţii sunt reglementate de legea aplicabilă statutului societăţii (vezi alin. 2),
totuşi întinderea împuternicirilor face obiectul prevederii speciale a acestui alineat. Societatea/organizaţia nu poate
invoca restricţii de putere de reprezentare a unui organ sau reprezentant care sunt necunoscute dreptului statului
sediului sau reşedinţei obişnuite a altei părţi, cu excepţia cazului în care aceasta cunoştea sau trebuia să cunoască
aceste restricţii. Termenul „necunoscut” din textul articolului se referă deci la „limitare” şi nu la „actul juridic”.
Această prevedere protejează interesele ciuruitului civil în locul încheierii contractului (tranzacţiei), interesele
terţului de bună credinţă care a contractat cu persoanele ce reprezintă societatea fiind încrezută că ele au puterea de
reprezentare a societăţii. Prevederea prezentului articol corespunde prevederii art. 1590 alin. 2 cu privire la
securitatea tranzacţiilor pentru persoanele fizice.
Prevederea dată se aplică doar reprezentării organice (în baza dreptului societăţilor) nu şi reprezentării contractuale.
Locul unde a fost încheiat contractul nu joacă nici un rol în cadrul prezentului articol. Prevederea prezentului articol
nu poate fi invocată decît de către terţul de bună credinţă care nu cunoştea despre sau nu trebuia să cunoască cu
privire la restricţiile de reprezentare.

Articolul 1597. Legea aplicabilă reprezentanţelor (sucursalelor) şi filialelor persoanei juridice

(1) Statutul juridic al reprezentanţelor (sucursalelor) persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este
guvernat de legea naţională a persoanei juridice.
(2) Statutul juridic al filialei persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de legea statului
pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala, independent de legea naţională a persoanei juridice.

Alineatul (1) prevede că statutul organic al reprezentanţei şi sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă
ţară este supus legii naţionale a acesteia. În cazul în care o reprezentantă (sucursala) a unei persoanei juridice străine
este pe teritoriul Moldovei, acest alineat se va aplica doar dacă reprezentanţa (sucursala) nu întreprinde activitate de
întreprinzător sau economică pe teritoriul Moldovei. În cazul în care reprezentanţa sau sucursala întreprinde
activitate economică sau de întreprinzător pe teritoriul Moldovei, statutul reprezentanţei (sucursalei) va fi
reglementat de dreptul moldovean. Cu privire la sucursale ar fi de menţionat, că este totuşi rar cazul în care
sucursala unei persoane juridice străine este deschisă pentru alte scopuri, decît economice sau de antreprenoriat. Este
de aceea de presupus, că în cazul în care o sucursală a unei persoane juridice străine este deschisă în Moldova,
statutul acesteia va fi reglementat de dreptul moldovean. (A se vedea art. 21 alin. 5 din Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi; vezi de asemenea (şi compară cu) art. 19 alin. 3 din Legea cu privire la investiţiile în
activitatea de întreprinzător). Pentru stabilirea dreptului aplicabil, întinderea acestuia şi pentru alte aspecte ale
prevederii prezentului alineat, vezi comentariul la art. 1596 şi 1598.
Alineatul (2) prevede că statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu s-a constituit. Această
lege este diferită de legea persoanei juridice care a înfiinţat-o. Prevederea acestui alineat este similară prevederii art.
1596 alin. 1. Comentariul art. 1596 şi 1598 este valabil şi pentru acest alineat.

Articolul 1598. Regimul naţional de activitate al persoanelor juridice străine în Republica Moldova

Persoana juridică străină desfăşoară în Republica Moldova activitate comercială şi altă activitate
reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu dispoziţiile stabilite de această legislaţie pentru o activitate
similară a persoanelor juridice ale Republicii Moldova dacă legea Republicii Moldova nu prevede altfel
pentru persoanele juridice străine.

Prevederea articolul 1598 asimilează în condiţiile legii o persoană juridică străină unei persoane juridice autohtone.
De fapt, prevederea acestui articol prezintă o dispoziţie specială a prevederii art. 56 din prezentul cod. Persoana
juridică străină recunoscută în Republica Moldova îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării în condiţiile stabilite de
legea moldoveană referitoare la exercitarea activităţilor economice, de antreprenoriat, sociale, culturale sau de altă
natură. Prevederile prezentului articol trebuie interpretate în sens îngust.
Prezentul articol recunoaşte capacitatea generală de folosinţă a persoanei juridice străine (vizi comentariu la art.
1598). Cît priveşte capacitatea specială de folosinţă, legislaţia Moldovei, în calitate drept aplicabil actelor juridice pe
care persoana juridică străină le efectuează pe teritoriul Moldovei, poate limita sau interzice persoanei juridice
străine să încheie anumite acte juridice. De asemenea, legea Moldovei, în calitate de lege aplicabilă bunurilor care se
află pe teritoriul Moldovei, poate interzice dobîndirea de către persoana juridică străină a anumitor bunuri.
Aspectele investiţionale ale întreprinderilor străine în Moldova sunt reglementate în mod special de legislaţia cu
privire la investiţii.
Admiterea şi activitatea persoanei juridice străine
Admiterea şi activitatea persoanelor juridice străine în Moldova se poate face doar în condiţiile, formele, limitele,
domeniile de activitate prevăzute de normele de drept public intern. Orice persoană juridică străină care
intenţionează să desfăşoare în Moldova activitate de antreprenoriat (vezi art. 1 al Legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi nr. Nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992) este obligată să înregistreze în Moldova o persoană juridică care
propriu-zis va efectua activitatea de antreprenoriat. Filiala sau reprezentanţa unei persoane juridice străine în
Moldova are personalitate juridică separată în conformitate cu dreptul moldovean (vezi art. 21 alin. 5 din Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi). Înregistrarea se face în conformitate cu Legea cu privire la înregistrarea de
stat a întreprinderilor si organizaţiilor (Legea nr.1265-XIV din 5 octombrie 2000). Înregistrarea se face la locul unde
se află sediul persoanei juridice.
Condiţiile în care societăţile străine pot investi în Moldova sunt reglementate de Legea cu privire la investiţiile în
activitatea de întreprinzător (Legea nr. 81-XV din 18.03.2004).
Condiţiile de activitate a fundaţiilor străine pe teritoriul Moldovei sunt reglementate în Legea cu privire la fundaţii
(Legea nr.581-XIV din 30.07.99). Pentru a activa în Moldova o fundaţie străină trebuie sa se înregistreze în
Moldova ca atare, fie să creeze o filială sau o reprezentanţă (vezi art. 12 din Lege). Filialelor şi reprezentanţelor
străine li se atribuie personalitate juridică. Activitatea organizaţiilor obşteşti străine se reglementează de către Legea
cu privire la asociaţiile obşteşti (Legea nr. 837-XIII din 17 mai 1996).
Drepturile fundamentale ale persoanei juridice străine
Se pune problema, în ce măsură drepturile şi îndatoririle fundamentale constituţionale se aplică persoanelor juridice
şi în mod special persoanelor juridice străine. S-ar părea că drepturile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie, se
aplică doar persoanelor juridice autohtone (de drept moldovean), în măsura în care, reieşind din natura lor, ele pot fi
aplicabile. Se pare că ele nu se aplică persoanelor juridice străine. De asemenea, persoanele juridice care scapă
controlului intern de drept moldovean şi se supun influenţei externe imporante nu pot obţine drepturi subiective
constituţionale. Acesta se referă la societăţile autohtone cu capital integral străin, precum şi la societate autohtone cu
capital mixt, unde străinii deţin controlul (vezi comentariul la art. 1596). Se au în vedere doar drepturile
fundamentale materiale. Persoanele juridice străine au drepturi procesuale de rang constituţional.
O protecţia în conformitate cu drepturile fundamentale constituţionale nu reiese din tratatele interstatale. Tratate
ratificate au rang de legi interne, deşi au prioritate totuşi faţă de legile interne. Aceste tratate nu fac ca persoanele
juridice ale statelor membre la tratat să fie titulari de drepturi constituţionale fundamentale. Însă unele tratate
interstatale pot prevedea în mod expres o protecţie similară celei prevăzute de drepturile fundamentale
constituţionale.
Conform art. 1 a Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale (ratificată prin Hotarîrea Parlamentului nr. 1298-XIII din 29 iulie 1997, M.O., 1997, nr. 54-55),
persoanele juridice străine au dreptul la respectul proprietăţii.
Protecţia diplomatică
Dacă un stat afectează în mod ilegal o societate, este la latitudinea statului căruia această societate îi aparţine să
întreprindă măsuri diplomatice pentru ca celălalt stat să înlăture acea ilegalitate. Această procedură se numeşte
protecţie diplomatică. Statul căruia îi aparţine societatea este acel stat, cu care societatea are o legătură suficientă.
Societatea trebuie să fie încadrată în mod real şi legal în structura socială a statului căruia îi aparţine. O legătură
formală a societăţii şi a statului respectiv nu este suficientă. Actul de întemeiere/încorporare nu creează nici măcar o
prezumţie pentru existenţa unei asemenea legături. Un stat a cărui cetăţeni controlează societatea nu este încă un stat
căruia societatea îi aparţine. Teoria controlului nu prezintă o bază de estimare a legăturii suficiente (vezi comentariu
la art. 1596). Pe de altă parte, dacă deţinătorii părţilor sociale aparţin în mod predominant unui anumit stat, aceasta
în sine nu înseamnă că un alt stat nu are o legătură suficientă cu societatea (adică asta nu înseamnă că societatea nu
poate aparţine altui stat).
Dacă societatea comercială în general (ca atare) este afectată de un act ilegal, iar asociaţii sunt afectaţi prin aceasta
doar în mod indirect, statutul căruia îi aparţin asociaţii nu poate în mod principial să ia măsuri de protecţie a
drepturilor lor. În acest caz măsuri de protecţie pot fi luate doar de statul căruia îi aparţine societatea. Altă soluţie ar
duce la avantajarea investitorilor străini faţă de investitorii autohtoni.
Rezoluţia ONU cu privire la drepturile şi obligaţiile economice ale statelor din 12.12. 1974 se pronunţă împotriva
protecţiei diplomatice. Unele tratate internaţionale exclud protecţia diplomatică, spre exemplu art. 27 din Convenţia
cu privire la soluţionarea disputelor cu privire la investiţii între state şi naţionalii altor state (Moldova nu este parte
la această convenţie). Aceste acte nu formează însă dreptul internaţional.
Pentru alte aspecte a prevederii prezentului articol, a se vedea comentariul la art. 1596.

Articolul 1599. Legea naţională a organizaţiilor care, potrivit dreptului străin, nu sînt persoane juridice

Se consideră lege naţională a organizaţiei străine care, potrivit dreptului străin, nu este persoană
juridică legea statului unde este înfiinţată. Activităţii unor astfel de organizaţii se aplică dispoziţiile
prezentului cod care reglementează activitatea persoanelor juridice, ale altor acte normative sau esenţa
raportului juridic dacă legea nu prevede altfel.

Propoziţia 1 a prezentului articol prevede că statutului juridic al unei organizaţii străine, care conform drept străin nu
are personalitate juridică, este reglementat de legea statului unde această organizaţie a fost constituită. Această lege
este considerată lege naţională a organizaţiei străine fără personalitate juridică. Propoziţia 2 a prezentului articol
trebuie înţeleasă în sensul că în cazul în care dreptul aplicabil este dreptul moldovean, cu privire la această
organizaţie se vor aplica prevederile cu privire la persoanele juridice din prezentul cod, dacă altceva nu reiese din
dispoziţiile altor legi, din acte normative sau din natura raportului în cauză.
Asociaţiile de persoane care nu au capacitate de drept sau care au capacitate parţială de drept se supun unui statut
unic, dacă ele au o organizare proprie şi nu sunt reduse doar la unele drepturi şi obligaţii separate. Asemenea
asociaţii de persoane pot fi societăţi comerciale (în unele sisteme de drept societatea în nume colectiv, societatea în
comandită, parteneriatele (partnerships) nu sunt persoane juridice), societăţi simple şi asociaţii obşteşti. Şi aceste
organizaţii de persoane, în mod similar persoanelor juridice, trebuie supuse unui statut unic. Acest statut este
reglementat de legea statului în care asociaţia de persoane a fost înfiinţată.
Dacă dreptul străin competent nu acordă capacitate de folosinţă sau limitează capacitate de folosinţă a unei entităţi
străine, aceasta va fi în mod principial luat în consideraţie. Organizaţia străină nu poate avea mai puţine, dar în mod
principial nici mai multe drepturi decît cele determinate de legea aplicabilă. Totuşi, unei organizaţii fără
personalitate juridică conform dreptului străin aplicabil, i se poate recunoaşte capacitatea procedurală de folosinţă pe
teritoriul Moldovei (vezi art. 456 Codul de procedură civilă).
În mod deosebit trebuie tratat o masă de bunuri cu o organizare proprie, cum ar fi, de exemplu, trust-ul. Asupra
masei de bunuri se aplică dreptul locului aflării acesteia (pentru comparaţie vezi Convenţia de la Haga cu privire la
legea aplicabilă trust-lui şi recunoaşterii lui, de la 1 iulie 1985). În mod deosebit se va trata o societate simplă fără
organizare proprie (care nu s-au dotat cu o organizare proprie), care este redusă doar la unele drepturi şi obligaţii
separate (cum ar fi de exemplu o societate în participaţiune: societate care nu este cunoscută decît de părţile
implicate, neînregistrată din raţiuni de confidenţialitate, în care fiecare parte răspunde în limita obligaţiilor asumate
prin contractul de participaţiune). În acest caz se aplică legea aplicabilă contractului în conformitate cu art. 1610 sau
1611.
Domeniul de aplicare a legii care reglementează statutului asociaţiei de persoane (organizaţiei) este similar celui
reglementat la art. 1596 alin. 2. Comentariul art. 1596 şi 1598 poate fi luat în consideraţie, mutatis mutandis, şi
pentru scopurile prezentului articol.

Articolul 1600. Participarea statului în raporturile de drept civil cu element de extraneitate

Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică pe baze generale şi raporturilor de drept civil cu element de extraneitate
cu participarea statului dacă legea nu prevede altfel.
Articolul 1600 reglementează participarea statului în raporturile juridice cu element străin. Articolul prevede că
statul în calitate de subiect participă la raporturile juridice cu element de extraneitate cu aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca şi alte subiecte, persoane fizice sau juridice. Anumite excepţii pot fi, totuşi, stabilite de lege.
Statul participă în aceste raporturi în bază generală, în mod similar subiectelor de drept privat. Dacă nu există o
reglementare contrară sau mai îngustă, statul va fi ţinut în calitate de subiect de drept cu aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca şi subiectele de drept privat. Statul apare în aceste raporturi în calitate de subiect de drept care încheie acte jure
gestionis şi nu în calitate de putere suverană, care face acte jure imperii.
Prezentul articolul conţine o normă specială în raport cu prevederile articolelor 192, 193 şi 194 din prezentul cod. În
domeniul raporturilor private cu element străin la care participă statul, instanţele de judecată se vor conduce de
prevederile prezentei cărţi. Totuşi, răspunderea civilă a statului în raporturile de drept privat cu persoane străine va fi
reglementată conform articolului 194 alineatul (5).

Capitolul III
DREPTURILE REALE SI DREPTURILE
PERSONALE NEPATRIMONIALE

Articolul 1601. Dispoziţii generale cu privire la drepturile reale

(1) Conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi
imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile
dacă nu se prevede altfel.
(2) Apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a
bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile.

Alineatul 1 prevede, că posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, precum şi realizare
şi ocrotirea posesiunii şi a drepturilor reale sînt cîrmuite de legea locului unde bunurile se află sau sînt situate (lex
rei sitae). Acest drept formează statutul bunului. Principiul aplicării dreptului locului aflării bunului este unul
recunoscut de mult timp în dreptul moldovean, precum şi în străinătate. Acesta este principiul în materia bunurilor.
Totuşi, există excepţii de la această regulă, mai cu seamă în domeniul bunurilor mobile. Unele articole ale
prezentului capitol conţin asemenea excepţii. Legea locului situării bunului se aplică din motive de securitate şi
previzibilitate. Prevederea alin. 1 se aplică tuturor drepturilor reale asupra bunurilor, inclusiv asupra garanţiilor
reale, cum ar fi gajul şi ipoteca, precum şi realizării şi ocrotirii acestor drepturi. Legea locului situării se aplică atît
asupra bunurilor imobile, cît şi asupra celor mobile.
Statutul bunului se aplică doar asupra bunului considerat în mod individual (ut singuli), ca un obiect izolat a
circuitului civil. Aparţinerea unui bun la o universalitate, spre exemplu bunurile soţilor, masa moştenitoare a unei
persoane, bunurile societăţii, etc, se va supune unei alt drept stabilit conform altor norme conflictuale. În cazul unei
concurenţe dintre statutul bunului şi statutul universalităţii, apare o problemă de calificare (vezi comentariu la art.
1577).
Statutul bunului se aplică asupra tipurilor drepturilor reale, dacă un drept real se poate naşte în baza legii sau a
actului juridic. Statutul bunului prescrie cercul persoanelor care pot avea drepturi reale asupra bunului. Posesia cade
în mod similar drepturilor reale sub statutul bunului. Statutul bunului va determina formele posesiei, felurile în care
posesia poate fi dobîndită şi transmisă, posesia mijlocită şi nemijlocită, precum şi dacă posesia, în cazul decesului
posesorului, poate trece la moştenitori fără un act translativ.
Statutul bunului se aplică conţinutului drepturilor reale: în ce fel poate fi transmis un drept real, dacă un drept real
este accesoriu, adică dacă acesta este în mod necesar dependent la naşterea, transferul şi stingerea unui alt drept real.
Din conţinutul unui drept real reiese domeniul de protecţie al acestuia. Statutul bunului determină care înrîuriri
asupra dreptului trebuie tolerate şi care pot fi îndepărtate de către titular. Obligaţia de restituire a ceea ce s-a obţinut
prin imixtiune în dreptul real a unei persoane (uzurpare, privare ilicită etc.) se supune statutului bunului . Discutabil
este dacă asupra pretenţiei din îmbogăţirea prin imixtiune în dreptul real al altuia se aplică dreptul statului în care a
avut loc imixtiunea sau dreptul care reglementează statutul bunului.
Felul şi limitele exercitării unui drept real sunt supuse statutului bunului. Prezumţiile sunt la fel supuse legii
statutului bunului (şi nu legii forului) (compară art. 305). Totuşi, prezumţia acordului celuilalt soţ asupra dispunerii
de bunuri se supune statutului familiei (compară art. 21 alin. 2 din Codul familiei).
Legea statutului bunului se aplică protecţiei acestuia. Această lege va reglementa dacă şi în ce condiţii
îndreptăţitului (titularului) îi stau la dispoziţie pretenţii pentru acţiunile (actele) consumate contra drepturilor reale,
precum şi pentru înlăturarea tulburărilor (acţiunea negatorie, etc) drepturilor reale. Legea statutului bunului va
determina ce pretenţii se pot înainta în cazul în care bunul a fost afectat (de exemplu prin imisiune) dintr-un alt stat
decît statul în care se află bunul.
Titularul unui drept real sau posesorul pot avea un interes să caute protecţie juridică înafara statului în care se află
bunul, dacă aceasta este necesar pentru exercitarea unui drept sau pentru înlăturarea tulburării posesiunii. Astfel în
cazul în care imisiunea a avut loc din străinătate, titularul lotului afectat de imisiune poate să caute protecţie juridică
în statul în care a avut loc imisiunea. În cazul unui bun mobil, posesorul ar putea să aibă reşedinţa într-un stat străin
şi să îşi exerseze posesiunea din acel stat. El ar putea să se adreseze în instanţa judecătorească în statul în care el îşi
are reşedinţa cu cerere de restituire a bunului. Decizia cu privire la restituire obţinută în acel stat poate fi utilă pentru
posesor chiar şi pe motiv, că el poate oricînd să transfere bunul în statul de reşedinţă.
Urmărirea drepturilor reale înafara statului în care se află bunul cade sub formele de protecţie a dreptului instanţei
(lex fori), fără a ştirbi aplicarea dreptului locului aflării bunului asupra existenţei şi conţinutului drepturilor reale.
Nici un stat nu va accepta, ca [în acest stat] în baza unui drept real asupra unui bun care se găseşte în străinătate să
se ridice pretenţii mai largi sau să se exerseze drepturi mai largi, decît dacă bunul s-ar fi găsit în interiorul statului.
Pe de altă parte, titularul unui drept asupra bunului aflat în străinătate nu poate fi tratat inferior titularului unui drept
similar asupra unui bun care se află în interiorul statului. Acordarea protecţiei juridice în formele prevăzute de legea
forului este adecvată şi atunci, cînd acţiunea (actul) prin care s-a tulburat dreptul asupra unui bun care a ajuns în alt
stat a fost consumată în trecut în statul forului. Formele de protecţie ale dreptului instanţei se aplică nu numai cu
privire la drepturile reale, ci cu privire la toate drepturile absolute care pot fi legate în mod separat (adică cu privire
la care normele conflictuale pot stabili legături separate cu o anumită lege).
Legea statutului bunului se aplică efectelor legale ale prelucrării, confuziunii şi accesiunii, precum şi condiţiilor şi
efectelor dispoziţiei asupra bunului. Statutul bunului determină ce este o parte componentă a unui bun şi dacă o
parte componentă poate fi obiectul unor drepturi separate. Aceiaşi lege determină ce este accesoriul unui bun.
Efectele prevăzute de legea aplicabilă bunului se aplică asupra accesoriului, indiferent de locul aflării accesoriului.
Alineatul 2 prevede că orice calificare sau clasificare a bunurilor, în mod special a clasificării lor în bunuri imobile
şi mobile, se determină conform legii aflării bunurilor. Alin. 2 consfinţeşte principiul stabilit de prevederea alin. 1,
dar constituie o derogare de la prevederea art. 1577 din prezentul cod (care dispune aplicare legii forului cu privire
la calificare). Pentru că constituie o excepţie de la principiul calificării conform legii forului, prevederea alin. 2 va fi
interpretată restrictiv, în special în partea care ţine de „orice altă calificare juridică a bunurilor”. Normele materiale
ale dreptului determinat conform alin. 1 se vor aplica asupra distincţiei bunurilor între mobile şi imobile. Dreptul
care reglementează statutul bunului se va aplica şi atunci, cînd statutul contractului (sau actului juridic), statutul
bunurilor soţilor şi statutul moştenirii stabilesc norme materiale speciale cu privire la bunuri mobile şi imobile.
Normele conflictuale din acest capitol se vor aplica pentru delimitarea între imobile şi mobile, în măsura în care
acesta este relevant pentru a şti care normă conflictuală se aplică.
Ar apărea o problemă de recunoaştere a unei hotărîri străine în cazul în care bunul în cauză este imobil conform
dreptului moldovean şi, deci, instanţa moldoveană are competenţă exclusivă, iar conform dreptului statului străin, în
care s-a pronunţat hotărîrea, este bun mobil.
Bunuri imobile
Legea de la locul aflării bunului reglementează volumul drepturilor şi obligaţiilor pe care titularul unui drept real le
poate avea asupra acestui bun. Servituţile care au efect transfrontalier se supun dreptului aflării imobilului (de
exemplu, în cazul conductelor de gaz sau petrol internaţionale sau a liniilor electrice internaţionale). Dreptul de
vecinătate internaţională poate naşte probleme care decurg din violarea protecţiei mediului. În cazul unei imisiuni,
de exemplu, este la latitudinea celui lezat să aleagă legea statutul aflării imobilului de unde a avut loc imisiunea sau
legea statului aflării imobilului asupra căruia imisiunea a produs efectele nocive (conform art. 1615 alin. 3). În
asemenea cazuri ar trebui delimitate sferele de drept care se află în concurenţă..
Legea aflării bunului imobil se aplică asupra actului de dispoziţie a bunului. Actul juridic (contractul) va fi
reglementat de legea actului juridic (contractului) în conformitate cu art. 1609, 1610 sau 1611 (vezi art. 1602 alin.
2).
Instanţele de la locul aflării imobilului au de regulă competenţă exclusivă cu privire la aceste bunuri (vezi spre
exemplu art. 461 Codul de procedură civilă). Este dificil (improbabil) de impus o hotărîre judecătorească asupra
unui imobil străin. Între competenţa exclusivă şi principiul aplicării dreptului locului aflării bunului există un raport
strîns din punct de vedere istoric şi funcţional. Este în interesul circuitului civil, ca asupra tuturor imobilelor să se
aplice legea aflării acestora. Oricine poate fi sigur, că asupra imobilului se poate influenţa doar în limitele dreptului
locului aflării lui şi dispune doar conform acestui drept. Aplicare sistemului de drept al ţării asupra registrului
imobiliar (cărţii imobiliare) simplifică şi raţionalizează esenţialmente ţinerea acestuia. În statele care nu ţin un
registru imobiliar, imobilele au titluri asupra cărora se aplică legea aflării imobilelor, care determină drepturile
asupra lor şi titularii de drepturi.
Bunuri mobile
Aplicare dreptului situării asupra bunurilor mobile este, ca şi în cazul imobilelor, în interesul circuitului civil. Totuşi,
datorită mobilităţii acestor bunuri, legătura cu locul aflării bunului este mai slabă şi anumite excepţii se impun (cum
ar fi cele prevăzute de art. 1603, 1605 sau 1606). Un bun mobil poate fi transferat în alt stat şi acest fapt are drept
efect schimbarea statutului bunului. O hotărîre judecătorească cu privire la un bun mobil străin poate fi impusă,
pentru că bunul mobil litigios poate fi ulterior transferat în ţară, fie benevol, fie în baza constrîngerii judecătoreşti,
exersate asupra posesorului în ţara în care s-a pronunţat hotărîrea. Din aceleaşi motive, statul pe teritoriul căruia se
află bunul vă tinde să recunoască o hotărîre străină cu privire la drepturi asupra bunurilor mobile.
Garanţiile reale asupra bunurilor mobile aflate pe teritoriul Moldovei se pot naşte doar în condiţiile prevăzute de
dreptul moldovean. Garanţiile reale constituite valabil în străinătate nu vor avea efecte în Moldova decît dacă se
supun condiţiilor prevederilor cu privire la aceste feluri de garanţii (sau instituţii echivalente) a dreptului moldovean.
Astfel, de exemplu, gajul fără deposedare care nu îndeplineşte condiţiile de apariţie (înregistrare, notificare,
realizare, etc) stabilite de dreptul moldovean, nu are nici un efect în Moldova, chiar dacă a fost înregistrat într-un
registru în străinătate.
Este importantă determinarea momentului legăturii atunci cînd statutul bunului mobil se modifică ca rezultat al
schimbării locului aflării bunului. Deoarece într-un moment determinat bunul se poate afla doar într-un singur loc
asupra lui se poate aplica doar un sistem de drept. Trimiterea se va face totdeauna la sistemul de drept, sub care, în
secvenţa de timp în care a reglementat bunul, s-a consumat acţiunea (actul, fapta) pe care acest sistem de drept o
consideră ca fiind (ţinînd) de drept real.
Convenţii internaţionale
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la vînzarea internaţională de mărfuri (adoptată la Viena la 11.04. 1980) se
aplică doar asupra încheierii contractului şi asupra drepturilor şi obligaţiilor parţilor. Toate chestiunile legate de
drepturile reale, în mod special transferul drepturilor reale sunt excluse din domeniul de aplicare a convenţiei (vezi
art. 4 b al Convenţiei). Determinarea dreptului aplicabil mărfurilor (bunurilor) se face în conformitate cu normele
conflictuale interne.
Restituirea operelor de artă exportate în mod ilegal care aparţin patrimoniului unui stat este supusă dreptului public
al acestui stat şi convenţiilor internaţionale. Art. 7 b) (ii) al Convenţiei cu privire la măsurile pentru interzicerea şi
împiedicare operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer a proprietăţii bunurilor culturale, adoptată de Conferinţa
generală a UNESCO la Paris la 14.11.1970 (Moldova nu este semnatară a Convenţiei) prevede dreptul de repatriere
a bunurilor culturale furate, cu condiţia că statul reclamant despăgubeşte pe titularul de bună credinţă a bunului.
Convenţia UNIDROIT asupra bunurilor culturale furate sau exportate ilicit, adoptată la Roma la 24.06.1995
(Moldova nu este parte la această Convenţie) prevede în mod implicit că transferul proprietăţii asupra bunurilor
culturale a ţării de origine este supus dreptului acestei ţări.
Protecţia transfrontalieră a bunurilor culturale a suscitat şi atenţia Consiliul Europei. În cadrul acestui for a fost
încheiată Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită) la La Valleta la 16.01.1992 (în
vigoare pentru Moldova de la 22.6. 2002). Convenţia nu vizează în mod direct efectele transferului transfrontalier al
bunurilor culturale din patrimoniul arheologic.

Articolul 1602. Dobîndirea şi stingerea drepturilor reale

(1) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului se determină
conform legii statului pe al cărui teritoriu se afla sau era situat bunul la momentul cînd a avut loc acţiunea
ori o altă împrejurare ce a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de proprietate sau altor
drepturi reale dacă legislaţia Republicii Moldova nu prevede altfel.
(2) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului care reprezintă
obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile actului juridic dacă acordul părţilor nu prevede
altfel.
(3) Dobîndirea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului prin uzucapiune se determină
conform legii statului în care se afla acest bun la momentul expirării termenului uzucapiunii.

Alineatul 1 prevede că dobîndirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale sunt reglementate de legea locului
situării bunului la momentul acţiunii care a servit temei pentru dobîndirea sau stingerea drepturilor reale. Această
prevedere se aplică dacă legislaţia moldoveană nu prevede altfel. Alineatul 2 prevede că părţile unui contract pot
supune achiziţionarea şi pierderea drepturilor reale asupra unui bun dreptului unui stat determinat de către parţi sau
dreptului care reglementează actului juridic de bază. Alineatul 3 prevede că dobîndirea dreptului de proprietate şi a
altor drepturi reale în baza uzucapiunii se determină conform dreptului statului în care bunul se găsea la momentul
scurgerii termenului prevăzut pentru a uzucapa. Prevederile prezentului articol se aplică cu privire la bunurile
mobile, dar ar putea exista cazuri în care s-ar aplica şi cu privire la bunuri imobile.
Alineatul 1
Dreptul determinat conform alin. 1 se aplică asupra dobîndirii şi stingerii proprietăţii, altor drepturi reale restrînse,
cum ar fi de exemplu gajul, dreptului de retenţie, etc. Legătura prevăzută în acest alineat este definită în mod exact
în timp şi anume determinant este locul situării bunului în momentul în care dreptul real a fost dobîndit, transferat
sau s-a stins. Astfel, pentru un act de dispoziţie a unui bun, determinant este locul situării bunului la momentul
actului. În cazul unui furt de automobil, de exemplu, în Ucraina şi introdus în mod ilegal în Moldova iar apoi
cumpărat de către un cumpărător de bună credinţă în Moldova, dacă proprietarul ucrainean a pierdut sau nu dreptul
de proprietate se va reglementa de dreptul ucrainean (Codul civil ucrainean), pentru că în Ucraina se afla bunul la
momentul furtului. Bunurile mobile (in exemplu de mai sus, automobilul) care îşi schimbă locul situării lor trecînd
dintr-un stat în altul produc un conflict mobil de legi. Principiul în domeniul conflictelor mobile de legi este acela că
un drept real dobîndit în mod valabil într-un stat trebuie recunoscut în statul noii situări a bunului de la momentul
schimbării statutului ulterior. Dacă proprietarul ucrainean al automobilului nu a pierdut dreptul de proprietate (aşa ar
fi probabil în conformitate cu art. 388 Codul civil ucrainean), el va fi considerat proprietar şi în Moldova. Dar aşa
cum prevede art. 1601 alin. 1, posesiunea, conţinutul drepturilor reale, realizarea şi ocrotirea lor se determină
potrivit legii statului unde se află bunul. Bunul se află în Moldova (dreptul moldovean este deci aplicabil) şi
proprietarul autovehiculului nu va putea exercita drepturile sale decît în condiţiilor prevăzute de art. 331 şi 375 al
prezentului cod. El îşi va putea recupera automobilul (posesiunea asupra automobilului) în conformitate cu art. 331
alin. 2, cu excepţia cazului în care cumpărătorul de bună credinţă îi va putea opune o excepţie, cum ar fi cumpărarea
automobilului la licitaţie, posesiunea de bună-credinţă a automobilului pe parcursul a 5 ani (vezi art. 333), etc.
Termenul în care proprietarul poate să-şi revendice este determinat de legea locului aflării bunului şi este de 3 ani,
conform art. 308. În cazul proprietarului ucrainean, termenul începe să curgă de la momentul cînd automobilul a fost
furat şi nu de la momentul dobîndirii cu bună credinţă de către cumpărător. Dacă statul noii situări a bunului nu
cunoaşte un drept real similar celui care a fost creat în mod valabil în străinătate, va fi necesară o transpoziţie a
acestui drept real în categoriile echivalente a dreptului acestui stat.
O garanţie reală, chiar dacă a fost constituită valabil în străinătate, nu va avea efecte în Moldova decît dacă va
satisface exigenţele dreptului moldovean cu privire la acest fel de garanţie (sau o instituţie echivalentă). Astfel gajul
fără deposedare, care nu îndeplineşte condiţiile de apariţie, etc. (înregistrare, etc.) stabilite de dreptul moldovean, nu
va avea efecte în Moldova, chiar dacă a fost înregistrat într-un registru în străinătate.
Se pune problema dreptului aplicabil rezervei de proprietate (care face obiectul unei clauze/pact de rezervă a
proprietăţii) constituite în străinătate asupra unui bun care este ulterior introdus în Moldova. În cazul în care s-ar
aplica dreptul moldovean, care nu cunoaşte o asemenea instituţie, s-ar pune problema aplicării unei instituţii similare
existente în dreptul moldovean. Instituţia similară ar fi cea a gajului, deoarece rezerva de proprietate îi asigură
vânzătorului garanţii similare celora pe care gajul le asigură creditorului gajist. Dat fiind faptul că gajul constituit în
străinătate nu are efecte în Moldova, dacă nu corespunde condiţiilor dreptului moldovean (de înregistrare, etc), nici
rezervarea proprietăţii constituită în străinătate asupra unui bun transportat ulterior pe teritoriul Moldovei nu va
produce efecte în Moldova. În orice caz, terţilor de bună credinţă nu li se va putea opune existenţa unei asemenea
clauze de rezervare a proprietăţii constituite în străinătate.
Alineatul 2
Alineatul 2 prevede posibilitatea alegerii dreptului aplicabil de către părţile contractului (actului juridic) cu privire la
dobîndirea şi stingerea drepturilor reale a bunurilor mobile, dar nu şi asupra conţinutului drepturilor reale (cu privire
la conţinutul drepturilor reale, vezi art. 1601). Această prevedere tinde să faciliteze determinarea dreptului aplicabil,
în mod special atunci cînd locul situării bunului este fortuit (întîmplător) sau incert. Cu privire la dreptul aplicabil
bunurilor în tranzit (res in transitu) se aplică prevederea art. 1605. De fapt prevederea art. 1605 trebuie tratată ca
fiind o normă specială (lex specialis) faţă de prevederea prezentului articol. Alegerea dreptului aplicabil este utilă în
cazul în care bunul este livrat dintr-un stat care aplică principiul tradiţiunii (cum este Moldova) într-un stat care
aplică principiul consensual (de exemplu, România). Într-un asemenea caz, dacă părţile vor alege dreptul român,
cumpărătorul român va dobîndi proprietatea bunului vîndut chiar de la momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul se află încă în posesiunea vînzătorului moldovean. Alegerea legii actului juridic de bază pentru a se aplica şi
asupra dobîndirii şi stingerii drepturilor reale permite o armonizare a dreptului aplicabil statutului actului juridic şi
statutului real.
Alegerea dreptului aplicabil presupune că bunul îşi va schimba situarea, că nu va rămîne în locul în care se află la
moment. De aceea, obiect al prevederii acestui alineat pot doar drepturile reale asupra bunurilor mobile. Alegerea
dreptului aplicabil se poate face cu privire la toate drepturile reale şi retenţiei.
Prevederea prezentului alineat se limitează însă doar la părţile contractului, alegerea dreptului aplicabil nu poate fi
opozabilă terţilor. Terţii pot să îşi fondeze poziţia lor pe legea situării sau aflării bunului în conformitate cu alin. 1.
Ei pot însă să se refere şi la legea aleasă de părţile contractului, dacă este în interesul lor. Pentru scopurile
prezentului alineat, terţi sunt toate persoanele de bună sau rea credinţă care nu sunt parte la contract, inclusiv
creditorii înstrăinătorului şi dobînditorului. Astfel, dacă un exportator moldovean vinde un bun unui cumpărător
român şi părţile acestui contract au ales dreptul român în calitate de drept aplicabil drepturilor reale asupra bunului,
contractul de vînzare este translativ de proprietate, înainte ca bunul să fie transferat. În cazul insolvabilităţii
vînzătorului moldovean, creditorii lui pot să execute asupra bunului vîndut, atît timp cît el se află în Moldova,
deoarece alegerea de către părţi a dreptului aplicabil nu li se poate opune creditorilor, iar conform dreptului
moldovean, transferul dreptului de proprietate încă nu a avut loc în lipsa predării bunului.
O altă limitare: dreptul părţilor de a alege dreptul aplicabil în condiţiile acestui alineat este limitat la constituirea,
transmiterea şi stingerea drepturilor reale prin act juridic. Dobîndirea sau pierderea unui drept real prin lege nu poate
face obiectului unei alegeri a părţilor.
Prevederea prezentului alineat se aplică şi asupra alegerii de către părţi a dreptului aplicabil asupra gajului
creanţelor, valorilor mobiliare (hîrtiilor de valoare), altor drepturi (de exemplu, drepturi de proprietate intelectuală),
precum şi oricărei operaţiuni de gaj. Această alegere a dreptului nu este însă opozabilă terţilor, de bună sau de rea
credinţă, inclusiv asupra creditorilor şi debitorilor părţilor. Asupra bunurilor cărora li se aplică dreptul moldovean,
gajul se poate constitui doar în conformitate cu prevederile legale din legislaţia internă cu privire la gaj sau ipotecă.
Alineatul 3
Alineatul 3 prevede aplicarea legii locului aflării bunului asupra unuia din modurile de dobîndire a dreptului de
proprietate, uzucapiunea. Din textul alineatului 3 reiese că se are în vedere mai cu seamă uzucapiunea mobiliară. Un
drept real poate fi dobîndit prin uzucapiune la momentul scurgerii termenului prevăzut de normele materiale ale legii
aplicabile (vezi art. 333). Termenul pentru dobîndirea bunului prin uzucapiune este diferit de termenul în care
proprietarul bunului îl poate revendica (vezi art. 308), deşi acesta este reglementa la fel de legea locului aflării
bunului, în conformitate cu alin. 1.
Articolul 1603. Drepturile reale asupra mijloacelor de transport

(1) Constituirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra mijloacelor de transport sînt guvernate
de:
a) legea pavilionului navei sau aeronavei;
b) legea aplicabilă statutului juridic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi
autovehiculele care îi aparţin.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi:
a) bunurilor aflate la bord care formează dotarea tehnică;
b) creanţelor care au drept obiect cheltuielile de asistenţă tehnică a mijlocului de transport.

Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sînt supuse legii
pavilionului pe care îl arborează nava sau aeronava şi legii aplicabile statutului juridic al întreprinderii de transport
pentru vehiculele feroviare şi rutiere care fac parte din patrimoniul întreprinderii. Dispoziţia articolului 1603 se
aplică şi bunurilor aflate în mod durabil la bordul navei sau a vehiculului şi formează dotarea tehnică a acestuia,
precum şi creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenţa tehnică, întreţinerea, repararea sau
renovarea mijlocului de transport.
Doctrina modernă consideră că mijloacele de transport nu trebuie să fie supuse pe plan internaţional principiului lex
rei sitae care guvernează drepturile reale (legea locului aflării bunurilor), ci dreptului aplicabil pavilionului, portului,
întreprinderii de transport, etc. Statutul întreprinderii de transport se va determina în conformitate cu art. 1596. Cu
privire la alte bunuri care se înregistrează în registrele de stat, vezi art. 1604. Prevederea prezentului articol trebuie
interpretată ca o normă specială (lex specialis) faţă de prevederea articolului 1604.
Cu privire la dreptul de retenţie se aplică legea statutului pe teritoriul căruia se află mijloacele de transport. Aceiaşi
lege s-ar putea aplica cu privire la transformarea, prelucrarea, confuziunea pe care o poate suferi nava sau vehiculul
în locul aflării lui. Cu privire la sechestrarea mijloacelor de transport, se aplică regulile legii forului şi a legii aflării
bunurilor.
Garanţiile reale asupra mijloacelor de transport aflate pe teritoriul Moldovei se pot naşte doar în condiţiile prevăzute
de dreptul moldovean. Garanţiile reale constituite valabil în străinătate nu vor avea efecte în Moldova decît dacă se
supun condiţiilor prevederilor cu privire la aceste feluri de garanţii (sau instituţii echivalente, în cazul în care dreptul
moldovean nu cunoaşte felul de garanţie constituită în străinătate) a dreptului moldovean. Astfel, de exemplu, gajul
fără deposedare (asupra unei nave sau vehicul) care nu îndeplineşte condiţiile de apariţie (înregistrare, notificare,
realizare, etc) stabilite de dreptul moldovean, nu are nici un efect în Moldova, chiar dacă a fost înregistrat într-un
registru în străinătate.
Convenţii internaţionale
În privinţa navelor aeriene, mai multe state aplică Regulile cu privire la recunoaşterea drepturilor reale asupra
navelor aeriene. Un stat semnatar al Convenţiei cu privire la recunoaşterea internaţională a drepturilor reale asupra
aeronavelor (semnată la Geneva la 19.06.1948; Moldova nu este parte la această Convenţie) aplică aceste Reguli în
relaţiile cu alte state membre.
Convenţia cu privire la aviaţia civilă internaţională (Convenţia de la Chicago) de la 7.12.1944 (Moldova a aderat la
Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr.97-XIII din 12.05.94) prevede că nava are naţionalitatea statului în care
este înregistrată. Este însă discutabil în ce măsură această înregistrare are efecte asupra drepturilor reale cu privire la
aeronavă.

Articolul 1604. Drepturile reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat

Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat se determină
conform legii statului pe al cărui teritoriu drepturile asupra acestor bunuri sînt înscrise în registrul de stat.

Prevederea articolului 1604 determină legea aplicabilă statutului bunului înscris într-un registru de stat. Prevederea
prezentului articol trebuie interpretată ca o normă generală (lex generalis) faţă de prevederea articolului 1603. Sub
prevederea prezentului articol cad, spre exemplu, vehiculele private, pentru care constituirea drepturilor reale trebuie
să se supună legii înmatriculării. Totuşi asupra acestora se va aplica legea locului aflării lor pentru dreptul de
retenţie. Modificările (transformare, prelucrare, confuziune) vehiculului ar putea fi supuse legii aflării acestuia. Cu
privire la sechestrarea unui vehicul se aplică prevederile legii forului şi a legii aflării bunurilor. Cu privire la formele
de publicitate, vezi art. 1608.

Articolul 1605. Drepturile reale asupra bunurilor mobile aflate în curs de transport
Apariţia şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale în baza actului juridic cu privire la
bunurile mobile aflate în curs de transport se determină conform legii statului de unde aceste bunuri au fost
expediate, cu excepţia cazurilor în care:
a) prin acordul părţilor s-a stabilit altfel;
b) bunurile sînt bunuri personale ale pasagerului, în acest caz fiind supuse legii sale naţionale.

Articolul 1605 prevede posibilitatea alegerii dreptului aplicabil de către părţile contractului (actului juridic) cu
privire la dobîndirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra bunurilor aflate în tranzit (res in transitu), dar
nu şi asupra conţinutului drepturilor reale (cu privire la conţinutul drepturilor reale, vezi art. 1601). Prevederea
prezentului articol stabileşte în calitate de drept aplicabil achiziţiei şi pierderii, prin intermediul actelor juridice, a
drepturilor reale asupra bunurilor în tranzit dreptul ales de către părţile actului juridic (a nu se confunda cu legea
aplicabilă actului juridic însuşi care stă la baza dobîndirii, transmiterii sau încetării drepturilor reale). În cazul în care
părţile actului juridic nu au ales dreptul aplicabil asupra apariţiei, transmiterii sau stingerii drepturilor reale asupra
bunurilor în tranzit, se va aplica legea de unde au fost expediate bunurile (statului locului de origine a bunului), cu
excepţia cazului cînd bunurile în tranzit sunt bunuri personale ale pasagerului (care se supun legii sale naţionale).
Prevederea prezentului articol trebuie interpretată ca o normă specială (lex specialis) faţă de prevederea articolului
1602 alin. 2 (vezi comentariu). Această prevedere tinde să faciliteze determinarea dreptului aplicabil atunci cînd
bunul se află în tranzit, are deci o situare fortuită sau incertă.
Prevederea acestui articol face excepţie de la regula aplicării dreptului locului aflării bunului şi stabileşte o legătură
cu legea locului de unde bunul a fost expediat (legea locului originii bunului). Părţile contractului pot însă să
determine ele însele legea aplicabilă unor asemenea bunuri mobile (de exemplu legea locului unde bunul va fi
transferat, legea actului juridic, etc). De exemplu, doi întreprinzători ucraineni dispun între ei la Chişinău asupra
unor mărfuri care sunt transportate sau depozitate în portul Constanţa. Alegerea legii aplicabile asupra bunurilor
mobile va avea efecte doar între co-contractanţi. În măsura în care însă trebuie protejată încrederea unui terţ în
valabilitatea dispoziţiei bunului, se va aplica dreptul aflării actuale a bunului (adică principiul general stabilit de
1602 alin. 1), chiar dacă părţile contractului au ales o altă lege aplicabilă asupra bunului aflat în tranzit (în curs de
transport).
Prevederea prezentului articol se aplică asupra bunurilor mobile care nu pot fi legate de un loc a unei situări precise
a acestor bunuri la momentul cînd se pune problema legii care le este aplicabilă, pentru că ele sunt în curs de
transportare dintr-un stat în altul. Locul situării acestor bunuri ar putea să fie inexistent, imposibil de determinat sau
accidental. Se consideră că bunurile se află încă în tranzit, chiar dacă transportarea lor este întreruptă în mod
temporar pentru a fi transbordate, supuse procedurilor vamale, sau depozitate temporar într-un antrepozit. Nu sunt
bunuri în tranzit acele bunuri care sunt destinate transportării, dar încă nu au început călătoria.
Gajul şi retenţia bunurilor în tranzit nu se supune prevederilor acestui articol, ci prevederii art. 1602 alin. 1 şi 1601
alin. 1 (vezi comentariile acestor articole). Prevederea prezentului articol nu se aplică cu privire la drepturile reale
asupra mijloacelor de transport (vezi art. 1603) şi nici cu privire la titlurile reprezentative ale mărfurilor (vezi art.
1606).
Dacă bunul aflat în curs de transport este un bun care face parte dintre cele personale ale unui pasager, legea
aplicabilă statutului acestui bun este legea naţională a pasagerului (cu privire la determinarea legii naţionale a
persoanei fizice, vezi art. 1587). Alineatul 3 face astfel expresie regulii mobilia sequuntur personam (bunurile
mobile urmează persoana). Prevederea dată este o excepţie de la principiul aplicării legii locului aflării bunului. Ea
nu ia în considerare bunul particular, considerat în individualitatea sa (ut singuli), ci îl considera ca făcînd parte
dintr-o universalitate (ut universi) şi leagă această universalitate de naţionalitatea pasagerului (persoanei fizice).

Articolul 1606. Titlurile de valoare

(1) Emiterea titlurilor de valoare este supusă legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente.
(2) Condiţiile şi efectele transmiterii titlurilor de valoare sînt supuse:
a) legii locului de plată a titlului la ordin;
b) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii;
c) legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente a titlului nominativ.

Nu există titluri de valoare (valori mobiliare, hîrtii de valoare) „internaţionale” şi nici o noţiune specială a acestora
pe planul dreptului conflictual. Mai curînd fiecare hîrtie de valoare (titlul de valoare) este o creatură a unui sistem de
drept naţional şi este definită de acesta.
Cu privire la hîrtiile valoare este de deosebit între statutul hîrtiei de valoare (statutul titlului de valoare), care
determină drepturile reale asupra hîrtiei de valoare, şi statutul dreptului încorporat în hîrtia de valoare. Statutul
dreptului incorporat în hîrtia de valoare se determină în mod independent de către dreptul aplicabil acestui drept
incorporat. El nu depinde de statutul hîrtiei de valoare, cu excepţia cazului în care el se supune acestuia, ceea ce este
important mai ales în cazul hîrtiilor de valoare la purtător. Statutul dreptului incorporat în hîrtia de valoare
reglementează actul de incorporare, din care reiese, dacă în general se poate vorbi despre o hîrtie de valoare şi ce
caracter ea are, in mod special, dacă este vorba de o hîrtie de valoare la purtător, la ordin sau nominală.
Cu privire la orice titlu se va determina, mai întîi, dacă acesta constituie un titlu de valoare (hîrtii de valoare) şi, de
asemenea, ce drepturi sunt incorporate în el.
Statutul titlului de valoare (alin. 2)
Cu privire la statutul titlului de valoare la purtător şi la ordin se aplică, în mod general, legea locului aflării titlului
(lex cartae sitae). În mod special, conform alineatului 2 lit. a), condiţiilor şi efectelor transmiterii titlului la ordin se
aplică legea locului de plată a acestuia. Cu privire la un titlu la ordin transmis prin andosament, legea locului de
plată va determina dacă andosamentul operează transferarea proprietăţii asupra titlului (în favoarea celui care
achiziţionează). Conform alineatului 2 lit. b), condiţiilor şi efectelor transmiterii titlului de valoare la purtător li se
aplică legea locului aflării acestuia la momentul transmiterii. Această lege se va aplica şi în raporturile dintre
posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi terţele persoane.
În cazul titlurilor nominative, trebuie, din contra, să se aplice statutul dreptului incorporat nu numai asupra acestui
drept, dar şi cu privire la drepturile reale asupra certificatului titlului de valoare. Conform alineatului 2 lit. c),
condiţiile şi efectele transmiterii titlului nominativ se reglementează de legea aplicabilă statutului persoanei juridice
emitente.
Cu privire la aşa numitele titluri reprezentative de mărfuri (adică titluri în care sunt incorporate drepturi asupra unor
mărfuri), se va determina, mai întîi, dacă acestea constituie titluri de valoare (hîrtii de valoare) şi, în mai apoi, dacă
reprezintă marfa. Dacă titlul constituie un titlu de valoare, dreptul aplicabil asupra lui, în conformitate cu alin. 2,
reglementează drepturile reale atît cu privire la titlu, cît şi cu privire la marfă. Legea aplicabilă titlului are prioritate
fată de legea aplicabilă locului situării mărfurilor.
Statutul dreptului incorporat în titlul de valoare (alin. 1)
Statutul dreptului incorporat se determină conform regulilor generale de drept internaţional privat cu privire la
raporturile incorporate. Drepturile din acţiuni sau alte hîrtii de valoare, care incorporează un drept de membru într-o
societate comercială, se reglementează de către statutul personal al unei societăţi (alin. 1). Dacă este vorba, de
exemplu, de o acţiune la purtător, dobîndirea dreptului de membru se reglementează de către statutul hîrtiei de
valoare (alin. 2), iar drepturile conferite de această acţiune se reglementează, din contra, de către dreptul aplicabil
statutului societăţii (alin. 1). Cu privire la delimitarea între domeniul de aplicare ale statutului titlului de valoare şi
statutul dreptului incorporat în titlu de valoare pot apărea probleme. De exemplu, indiferent de locul (ţara) de unde
un acţionar a procurat acţiuni la purtător (adică indiferent de dreptul aplicabil asupra procurării acţiunilor la purtător)
(alin. 2 b)), drepturile lui din aceste acţiuni la purtător se supun statutului societăţii (alin. 1) şi el îşi va putea exersa
drepturile sale din acţiunile la purtător doar după înregistrarea în registrul acţiunilor/acţionarilor. Dreptul care
reglementează statutul societăţii nu poate să reglementeze însă, din ce moment acţionarul devine proprietar al
acţiunii la purtător, aceasta este reglementat de legea locului unde titlu a fost transmis. La incorporarea în titlul de
valoare a drepturilor asupra unui bun, statutul dreptului incorporat este determinat de legea statului unde se află (este
situat) bunul.
Aşa numitul titlu reprezentativ al mărfurilor incorporează dreptul de revendicare a mărfurilor, nu însă şi proprietatea
asupra lor. Transferarea proprietăţii va fi reglementată de către legea statului care reglementează statutul mărfurilor
(statutul bunului), care va determina, de asemenea, dacă titlul reprezentativ de mărfuri poate fi transmis prin
tradiţiune.
Dacă titlul de valoare este o acţiune sau o obligaţiune şi dreptul aplicabil determinat în conformitate cu alin. 1 este
dreptul moldovean, emiterea va fi reglementată Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare (nr.199-XIV din
18.11.1998), Legea cu privire la societăţile pe acţiuni (nr. 1134-XIII din 02.04.1997), alte legi şi actele normative
elaborate în baza acestor legi, în mod special cele ale CNVM.
În cazul unui titlu reprezentativ al mărfurilor, dacă mai multe persoane revendică drepturi reale asupra mărfurilor,
dintre care unul revendicîndu-şi dreptul din posesiunea mărfurilor, iar altul în virtutea unui titlu reprezentativ (de
exemplu, în cazul în care există un conflict între cumpărătorul de bună credinţă a titlului şi cumpărătorul de bună
credinţă a mărfurilor (de exemplu, atunci cînd expeditorul a vîndut în mod ilegal mărfurile unui terţ)), dreptul
aplicabil mărfurilor însăşi va determina care lege prevalează. Această soluţie se impune, deoarece dreptul de la locul
aflării bunului dispune de mai bune posibilităţi de realizare. În cazul în care mărfurile se află în Moldova (adică se
aplică dreptul moldovean), cumpărătorul de bună credinţă a mărfurilor are preferinţă în conformitate cu art. 310 din
prezentul cod.
Cu privire la alte aspecte ale titlurilor de valoare în calitatea lor de bunuri mobile, a se vedea comentariul la art.
1601, 1602, 1605.

Articolul 1607. Drepturile personale nepatrimoniale

(1) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de autor asupra unei opere de creaţie sînt guvernate de legea
statului pe al cărui teritoriu această operă a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publicului prin
expunere, difuzare, publicare, reprezentare sau în orice alt mod.
(2) Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie care nu a fost adus la cunoştinţa publicului este guvernat de
legea naţională a autorului.
(3) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate intelectuală sînt guvernate de legea statului pe
al cărui teritoriu a fost înregistrat acest drept.
(4) Cererea de obţinere a despăgubirilor materiale sau morale este guvernată de legea statului pe al cărui
teritoriu a fost încălcat dreptul de autor sau de proprietate intelectuală.
(5) Cetăţenilor străini şi apatrizilor se acordă, pe teritoriul Republicii Moldova, regim naţional în ceea ce
priveşte drepturile de autor şi drepturile de proprietate intelectuală.

Drepturile de proprietate intelectuală sunt teritoriale după natura lor. Drepturile de proprietate intelectuală sunt
valide pe teritoriul statului pentru care ele au fost acordate şi doar dreptul acestui stat are efecte cu privire la aceste
drepturi.Ca rezultat al principiului teritorialităţii, dreptul statului protector este aplicabil asupra obligaţiilor non-
contractuale care se nasc din violarea unui drept de proprietate intelectuală. De notat, că dreptul proprietăţii
intelectuale este în mare parte unificat pe plan internaţional şi, în această măsură, impactul normelor conflictuale ale
dreptului internaţional privat este diminuat. Prezentul articol nu se aplică în materie de denumiri comerciale sau
denumiri de firmă. Acestea sunt protejate conform art. 1596 alin. 2, 1616 şi 1618.
Alineatul 1
Alineatul 1 prevede că asupra naşterii, conţinutului şi stingerii drepturilor de autor asupra unei opere de creaţie
intelectuală se aplică legea statului unde aceasta a fost pentru prima oară adusă la cunoştinţa publicului prin
publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat. Întinderea protecţiei drepturilor de autor nu
este reglementată de legea ţării de origine, ci de fiecare stat în conformitate cu dreptul său, deci fiecare stat acordă
un anumit nivel de protecţie în conformitate cu sistemul său de drept. Deci, drepturile de autor sunt drepturi
naţionale şi în conformitate cu principiul teritorialităţii, un drept de autor are efecte doar în limita hotarelor
sistemului juridic al statului care îl acordă. Întinderea protecţiei, precum şi mijloacele de redresare acordate
autorului pentru a-şi proteja drepturile sunt guvernate în mod exclusiv de legea ţării unde protecţia este revendicată,
în cazul Moldovei, de Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293-
XIII din 23.11.1994, republicată în M.O. 18-19 din 08.02.2003).
În domeniul dreptului de autor, Convenţia de la Berna cu privire la protecţia operelor literare şi artistice de la
9.09.1886 (revizuită prin Actul de la Paris din 24.07.1971) este fondată pe aceleaşi principii ca şi Convenţia de la
Paris pentru protecţia proprietăţii industriale. Chiar dacă Convenţia de la Berna stipulează ca un drept de autor nu
este un drept înregistrat, ci proprietate care curge în mod natural şi fără formalităţi din actul de creaţie, ea se bazează
pe principiul protecţiei teritoriale. De asemenea, ea este are la bază ideea, că întinderea protecţiei este reglementată
de dreptul statului unde protecţia este cerută.
Vezi şi Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, producătorilor de fonograme şi
organismelor de radiodifuziune, adoptată la Roma la 26.10.1961.
Alineatul 2
Alineatul 2 prevede că asupra operelor de creaţie intelectuală nedivulgate se aplică legea naţională a autorului.
Operele nedivulgate sunt acelea care nu au fost aduse la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere,
difuzare sau în alt mod adecvat.
Alineatul 3
Alineatul 3 prevede că naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industrială ţine de legea statului
unde a fost efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cerere de depozit sau de înregistrare. Brevetul
naţional (acordat într-un stat) este supus principiului teritorialităţii. Brevetul este acordat ca un drept de monopol
pentru teritoriul statului care l-a acordat şi acest monopol încetează la hotarul statului în cauză. De exemplu, un
brevet moldovean nu poate fi violat prin producerea şi distribuirea unor bunuri în Ucraina. Aceasta este valabil şi
pentru alte drepturi de proprietate industrială înregistrate (mărci comerciale, desene şi modele industriale, etc).
Legea ţării protectoare se aplică şi cu privire la drepturile neînregistrate. O marcă bine cunoscută poate în anumite
circumstanţe să fie protejată fără înregistrare (vezi Convenţia de la Paris, articolul 6bis). Nu este totdeauna clar ce
este o marcă bine cunoscută şi Convenţia nu serveşte ca ghid în această privinţă. Dacă, de exemplu, marca este larg
recunoscută, are o largă folosinţă, de o lungă durată, pe o arie geografică extinsă asupra unei regiuni, se poate
considera că este bine cunoscută. Proprietatea industrială şi violarea acesteia sunt vizate de legislaţia ţării unde
protecţia este revendicată. Dacă depozitul ori înregistrarea sau cererea pentru depozit sau înregistrare s-a făcut în
Moldova, se vor aplica prevederile Legii privind brevetele de invenţie (Legea nr.461-XIII din 18.05.95, M.O.nr.53-
54 din 28.09.1995). În domeniul proprietăţii industriale, vezi şi Legea privind protecţia soiurilor de plante (nr.915
din 11.07.96), Legea privind mărcile şi denumirile de origine a produselor (nr. 588-XIII din 22.09.1995), Legea
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale (nr. 991-XIII din 15.10.96), Legea privind protecţia topografiilor
circuitelor integrate (nr.655-XIV din 29 octombrie 1999), precum şi alte legi şi acte normative. Convenţiile
internaţionale în domeniul proprietăţii industriale au afirmat autoritatea principiului teritorialităţii. În această
privinţă vezi Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20.3.1883 (în redacţia de la 14.7.
1967), deşi ea nu prevede în mod explicit principiul teritorialităţii. Vezi şi alte tratate şi acorduri la care Moldova
este parte:
− Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţionala a mărcilor
− Tratatul de cooperare in domeniul brevetelor (Patent Cooperation Treaty)
− Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţionala a depozitului de microorganisme in scopul
asigurării protecţiei prin brevete
− Tratatul de la Nairobi privind protecţia simbolului olimpic
 − Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene si modele industriale
− Aranjamentul de la Haga privind înregistrarea internaţională a desenelor şi modelelor industriale
− Convenţia privind brevetul eurasiatic
− Tratatul privind dreptul mărcilor
− Protocolul la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţionala a mărcilor
− Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţionala a produselor si serviciilor in vederea
înregistrării mărcilor
− Aranjamentul de la Viena privind instituirea clasificării internaţionale a elementelor figurative ale mărcilor
− Aranjamentul de la Lucarno privind instituirea clasificării internaţionale a desenelor si modelelor
industriale
− Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţionala de brevete
− Convenţia internaţionala pentru protecţia noilor soiuri de plante
− Aranjamentul de la Madrid privind sancţiunile pentru indicaţiile false sau înşelătoare de provenienţa a
produselor
− Acordul privind masurile de protecţie a proprietarii industriale si crearea Consiliului Interstatal pentru
problemele protecţiei proprietăţii industriale
− Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuala (TRIPs)
− Acord de colaborare pentru combaterea încălcărilor drepturilor in domeniul proprietăţii intelectuale
− Tratatul privind dreptul brevetelor (Patent Law Treaty)
− Aranjamentul de la Lisabona privind protecţia indicaţiilor locului de origine a produselor si înregistrarea lor
internaţionala
− Acordul privind asigurarea reciproca a integrităţii secretelor interstatale in domeniul protecţiei juridice a
invenţiilor
− Acordul privind masurile de prevenire si combatere a utilizării mărcilor si indicaţiilor geografice false
− Convenţia privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale
Alineatul 4
Alineatul 4 prevede că revendicarea drepturilor de proprietate intelectuală, adică a dreptului de autor şi de
proprietate industrială, este supusă dreptului statului pe teritoriul căruia a avut loc încălcarea. Nu se poate vorbi însă
de o violare a unui drept de proprietate intelectuală pe teritoriului unui stat atîta timp cît nu există o protecţie a
dreptului în cauză pe teritoriul acelui stat. Deci cu privire la violarea dreptului de autor şi dreptului de proprietate
industrială se aplică legea statului protecţiei (lex loci protectionis). Această lege va determina dacă se acordă
protecţie şi, în caz afirmativ, dacă dreptul protejat a fost violat.
Domeniul de aplicare teritorial a legii străine este acela definit în această lege străină şi în cazul în care această lege
revendică o extensiune excesivă (nemoderată) a domeniul ei de aplicare teritorial, aceasta ar putea eventual să fie
înlăturată de la aplicare în baza clauzei de ordine publică (vezi art. 1581). În cazul în care se cere protecţia
proprietăţii intelectuale în Moldova, domeniul de aplicare teritorial a dreptului moldovean a protecţiei proprietăţii
intelectuale rămîne valabil aşa cum este definit. Protecţia va fi acordată în acest caz, doar dacă locul încălcării a fost
în Moldova sau dacă dreptul exclusiv asupra brevetului care a fost violat în mod concret se află în Moldova. Este
relevant doar locul unde a avut loc rezultatul şi nu locul unde a avut loc actul (de exemplu, locul încheierii
contractului). Aceasta înseamnă că utilizarea invenţiei trebuia să fi avut loc în Moldova (folosirea, executarea,
punerea în vînzare sau punerea în alt mod în circulaţie, vînzarea). Legea locului încălcării se va aplica asupra
existenţei, titulaturii, conţinutului şi violării dreptului de proprietate intelectuală, precum şi asupra reparaţiei
prejudiciilor legate de violarea dreptului.
Se pune problema, dacă prezentul articol se aplică asupra violării dreptului de autor sau a dreptului mărcilor în
reţeaua internaţională de transmitere de date numerice (Internet) deschis publicului, atunci cînd comunicarea vizează
recepţionarea în mai multe ţări. S-ar părea că în acest caz caracterul principiului teritorialităţii stabilit în acest alineat
nu se acordă cu caracterul transfrontalier a reţelei, cu natura dematerializată a informaţiei şi cu faptul că ea este
accesibilă de la orice computer. Într-un asemenea caz ar putea fi considerate aplicabile următoarele legi:
1. Legea statului pe teritoriul căruia a survenit prejudiciul din violarea dreptului de autor, prejudiciul fiind
prezumat a fi produs în statul în care cel lezat are reşedinţa sau sediul principal; sau
2. Legea statului în care a avut loc actul de emisie a comunicării pentru cazul în care survenirea prejudiciului
la locul determinat conform punctului 1 nu este previzibilă pentru autor prejudiciului (de exemplu în cazul
în care mai multe persoane sunt lezate şi acestea au reşedinţa în state diferite); sau
3. Legea statului în care pîrîtul are reşedinţa obişnuită sau sediul principal pentru cazul în care nu este posibil
de determinat legea aplicabilă conform punctelor 1 şi 2.
Este greu de presupus că autorul prejudiciului nu prevede apariţia efectelor în state diferite (vezi punctul 2).
„Previzibilitatea” poate fi deci prezumată şi în acest caz punctul 2 nu va fi aplicabil. Deşi ar plauzibil ca într-un caz
concret să nu existe „previzibilitate” şi atunci punctul 2 devine relevant. Înafara celor trei soluţii propuse, s-ar putea
pune problema aplicării legii statului ţării de origine, adică a ţării unde opera a fost încărcată electronic pentru prima
oară şi unde se găseşte baza de date şi prima memorie.
Dacă Internet-ul a fost folosit pentru violarea dreptului personalităţii, se va aplica art. 1618. De asemenea, s-ar putea
pune problema aplicării dreptului concurenţii neloiale, art. 1616.
Alineatul 5
Conform principiului tratamentului naţional, străinii sunt trataţi în domeniul dreptului proprietăţii intelectuale, în
condiţiile legii naţionale, în acelaşi fel ca şi naţionalii. Mai multe convenţii internaţionale în domeniul protecţiei
intelectuale conţin prevederi cu privire la tratamentul naţional acordat de statele membre naţionalilor altor state
membre.

Articolul 1608. Formele de publicitate

(1) Orice formă de publicitate referitoare la bunuri este guvernată de legea aplicabilă la data şi în locul unde
se realizează.
(2) Formele de publicitate indicate la alin.(1), care au ca efect constituirea drepturilor referitoare la bunuri
imobile, sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află bunurile, chiar dacă temeiul juridic al
dobîndirii, transmiterii sau stingerii dreptului real ori al garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea unei alte
legi.

Prevederea alineatului supune formele publicităţii, indiferent de modul de realizare a acestora, referitoare la bunuri
legii locului unde formele de publicitate se îndeplinesc la momentul respectiv. Prevederea alineatului 2 supune
formele de publicitate, indiferent de modul de realizare a acestora, care au efect constitutiv de drepturi referitoare la
un bun imobil, legii statului în care bunul imobil este situat. Această lege se aplică indiferent de care lege se aplică
temeiului juridic al naşterii, transmiterii, limitării sau stîngerii dreptului real sau garanţiei reale. Prevederile
prezentului articol fac expresie principiului aplicării dreptului locului situării (aflării) bunului asupra drepturilor
reale şi publicităţii lor.
Legea aplicabilă conform alin. 1 reglementează care este forma de publicitate necesară pentru naşterea, transmiterea,
încetarea unui drept asupra unui bun. Pentru unele bunuri legea poate impune necesitatea înregistrării lor într-un
anumit registru, pentru altele poate prevedea că este suficientă simpla tradiţiune a bunului. Legea aplicabilă
reglementează condiţiile (de exemplu, documentele care trebuie prezentate, etc) şi efectele publicităţii (cum ar fi,
constituirea dreptului real, opozabilitatea faţă de terţi) asupra bunului. Legea aplicabilă va reglementa efectele
publicităţii dreptului real asupra cursului prescripţiei.
Publicitatea gajului (înregistrarea gajului) şi efectele ei se reglementează de legea statului situării actuale a bunului
mobil grevat cu gaj.
În conformitate cu alin. 2, legea locului situării imobilului va reglementa care este forma de publicitate pentru
constituirea, achiziţia, modificarea, transmiterea, stingerea unui drept real asupra imobilului. Legea aplicabilă
publicităţii bunului imobil va determina condiţiile publicităţii, efectele publicităţii (cum ar fi constituirea drepturilor
reale, opozabilitatea lor faţă de terţi, stabilirea rangului drepturilor), precum şi dacă între părţile unui raport
drepturile produc efecte în lipsa formei de publicitate prevăzută de lege.
Dacă este vorba de un contract de vînzare-cumpărare a unui imobil, acesta poate fi supus legii alese de către parţi în
conformitate cu voinţa lor. Transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în baza acestui contract poate
avea loc doar în forma reglementată de legea locului situării imobilului (cel mai adesea prin înscrierea în registrul
bunurilor imobile). Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la transmiterea altor drepturi reale asupra imobilelor.
Cu privire la înregistrarea ca formă de publicitate a drepturilor reale, vezi şi art. 1603, 1604.

Capitolul IV
ACTUL JURIDIC

Articolul 1609. Legea aplicabilă actului juridic

(1) Condiţiile de formă ale actului juridic sînt stabilite de legea statului care guvernează fondul actului
juridic. Actul juridic încheiat în afara teritoriului Republicii Moldova se consideră valabil din punctul de
vedere al formei dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
este respectată legea locului unde a fost întocmit;
sînt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova;
este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a întocmit;
este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
(2) Condiţiile de fond ale actului juridic sînt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de legea statului cu
care actul juridic are cele mai strînse legături, sau de legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit.
Dacă legea aplicabilă fondului actului juridic impune o anumită formă autentică, această cerinţă nu poate fi
înlăturată, chiar dacă actul juridic a fost întocmit în străinătate.
(3) Actul juridic accesoriu este guvernat de legea statului care guvernează fondul actului juridic principal
dacă acordul părţilor nu prevede altfel.

Articolul 1609 determină legea aplicabilă formei şi fondului unui act juridic. Alin. (1) stabileşte o legătură
independentă pentru forma actului juridic şi prin aceasta, statutul formei actului juridic. Alin. (2) determină dreptul
aplicabil actului juridic, sau statutul actului juridic sau lex causae. Propoziţia a doua din alineatul (2) ar trebui
considerată totuşi ca precizînd statutul formei şi mai puţin statutul actului juridic şi, deci, trebuie folosită (aplicată)
în contextul alineatului (1). Între statutul formei şi statutul actului juridic există o concordanţă, deoarece statutul
actului este folosit în primul rînd pentru determinarea statutului formei. Specificul statutului formei constă în faptul
că, pe lîngă legătura cu statutul efectelor (alin. (1) propoziţia 1), se face în mod alternativ legătura cu locul întocmirii
actului juridic (alin. (1) a)), spaţiul aplicării dreptului Republicii Moldova (alin. (1) b)), naţionalitatea sau domiciliul
persoanei care a întocmit (consimţit) actul juridic (alin. (1) c)), autoritatea care examinează validitatea actului juridic
(alin. (1) d)). Scopul acestor legături alternative este (favor negotii) favorizarea validării formei actului juridic.
Alineatul 1
II. Dispoziţii generale
În raport cu articolul 1613 alin. (2), propoziţia a doua din alin. (1) al prezentului articol conţine dispoziţii generale
(lex generalis) (Articolul 1623 alin.(2) prezintă o normă specială (lex specialis) vizavi de alin. (1) al prezentului
articol). În contractele încheiate la distanţă, adică între persoane care se află în state diferite, este dificil a stabili,
spre exemplu, care este locul încheierii contractului. Articolul 1613 alin. (2) lit. (a) rezolvă această problemă prin
stabilirea unei legături alternative. Altă legătură alternativă este prevăzută în articolul 1613 alin. (2) lit. (b) pentru
contractele încheiate prin reprezentat.
Dispoziţia ce se conţine propoziţia a doua din alin. (1) al prezentului articol nu se aplică cu privire la forma unui act
juridic unilateral sau bilateral (contract) prin care se constituie (creează, întemeiază) un drept asupra unui bun sau
prin care se dispune asupra unui drept cu privire la un bun, precum şi cu privire la forma unui contract de societate.
Cu privire la aceste acte juridice se aplică doar propoziţia 1 din alin. (1) al prezentului articol.
Alineatul 1 al prezentului articol se aplică asupra formei unui contract matrimonial şi contract privind plata pensiei
de întreţinere. Alineatul 2 al prezentului articol nu se aplică asupra fondului unui contract matrimoniale şi contract
privind plata pensiei de întreţinere. Cu privire la fondul acestor contracte se aplică art. 157 din Codul Familiei.
Rămîne deschisă întrebarea, dacă alin. (1) se aplică asupra formei unui contract încheiat cu un consumator care are
domiciliul sau reşedinţa în Moldova. Astfel în contractele cu privire la furnizarea unui bun mobil sau prestarea unui
serviciu, ori în contractele de finanţare a unei asemenea contract, care nu ţine de activitatea profesională sau
antreprenorială a beneficiarului (consumatorului), în cazul în care consumatorul a efectuat în Moldova acţiunile
necesare încheierii contractului, sau cealaltă parte la contract ori reprezentantul acesteia a acceptat (primit) comanda
în Moldova, sau, într-un contract de vînzare-cumpărare de mărfuri, consumatorul (din Moldova) a călătorit într-un
stat străin şi acolo a făcut comanda, dacă călătoria a fost determinată (organizată, cauzată) de către vînzător cu
scopul de încheia contractul cu consumatorul, ar trebui aplicate normele imperative cu privire la formă ale
Republicii Moldova. Deschisă rămîne şi întrebarea cu privire la aplicarea alin. (2) asupra fondului contactelor
încheiate cu consumatorul care are domiciliul sau reşedinţa în Moldova. Se pare că se va aplica legea aleasă de părţi,
iar în lipsă unei asemenea legi, se vor aplica normele imperative materiale ale Republicii Moldova. Aceste precizări
se impun datorită caracterului imperativ al normelor (materiale) cu privire la protecţia consumatorilor prevăzute în
prezentul cod şi alte legi (vezi art. 1582 alin. (1) şi comentariul la acest articol).
Trebuie făcută diferenţa între condiţiile de formă (forma exterioară) şi condiţiile de publicitate ale actului juridic
(vezi comentariile art. 1602, 1604, 1608). Formele de publicitate sunt condiţii necesare pentru a conferi validitate
sau opozabilitate actului (contractului), care se supun doar legii aplicabile fondului actului (lex causae), pot fi
instrumente de protejare a circuitului civil sau folosite pentru probă. Cea mai răspîndită formă de publicitate este
înregistrarea (înscrierea, înmatricularea, intabularea) în registru. De exemplu, în dreptul moldovean este obligatoriu
înregistrarea actului juridic prin care se constituie, se modifica, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor
imobile (vezi art. 214 alin. (1)), precum şi asupra altor bunuri corporale (mijloace de transport, etc.), prin care se
constituie sau modifică o societate comercială, o cooperativă, o organizaţie necomercială, prin care se constituie sau
se modifică starea civilă a persoanelor fizice, etc.
Este de făcut diferenţă între forma actului juridic şi forma alegerii dreptului aplicabil actului juridic (adică forma
declaraţie de voinţă cu privire la alegerea dreptului aplicabil). Alegerea dreptului aplicabil actului juridic nu necesită
forma pe care dreptul ales (statutul actului juridic) o prescrie pentru actul juridic însăşi. În cazul în care actul juridic
este nul pentru că nu a fost respectată forma prescrisă, alegerea dreptul aplicabil rămîne valabilă. Dreptul astfel ales
se aplică asupra efectelor nulităţii actului juridic. Este însă de considerat art. 220 alin. 3. Conforma acestei prevederi
dacă o parte a actului juridic este nul, atunci întregul act juridic este nul, dacă nu este de presupus, că actul juridic ar
fi fost consimţit/încheiat şi fără partea nulă. În asemenea caz, nulitatea actului juridic pentru nerespectarea formei va
atinge şi valabilitatea alegerii dreptului aplicabil. În aceste caz asupra efectelor nulităţii actului juridic se va aplica
dreptul, care are fi fost aplicat actului juridic nul în lipsa alegerii dreptului aplicabil.
Dispoziţia care se conţine în propoziţia 1 din alin. (1) se aplică asupra formei actelor juridice consimţite (încheiate)
în Republica Moldova sau în străinătate. Deşi propoziţia 2 din alin. (1) se referă doar la forma actelor juridice
încheiate în străinătate, este evident că legiuitorul a dorit implicit să extindă prevederea şi asupra formei actelor
juridice încheiate în Republica Moldova. Legiuitorul nu a dorit să creeze două regimuri diferite cu privire la forma
actelor juridice încheiate în Moldova, pe de o parte, şi încheiate în străinătate, pe de altă parte. În nici un caz nu a
dorit legiuitorul moldovean să îngusteze aplicarea dreptului moldovean în favoarea dreptului străin. De exemplu, în
alin. (1) propoziţia 2 litera (b), dreptul moldovean, recunoscînd validitatea formei unui act încheiat oriunde în
străinătate dacă sunt respectate condiţiile stabilite de el, nu poate să îşi refuze competenţa proprie cu privire la forma
unui act juridic atunci cînd acesta este încheiat chiar pe teritoriu unde dreptul moldovean se aplică în mod direct.
Conflictele de legi in timp aplicabile fondului unui act cu executare succesivă în timp pînă la şi după intrarea în
vigoare a prezentului cod sunt soluţionate de către prevederile articolului 6. Forma unui act cu executare succesivă
încheiat în mod valabil sub dispoziţiile legii vechi de drept internaţional privat, rămîne validă în continuare, chiar
dacă sub dispoziţiile prezentei cărţi (lege nouă) ar fi invalidată.
Contractele de vînzare-cumpărare internaţională de mărfuri care cad sub incidenţa Convenţiei Naţiunilor Unite
asupra contractelor de vînzare internaţională a mărfurilor (Moldova a aderat la această Convenţie prin Hotărîrea
Parlamentului din Nr.115-XIII din 20.05.94, Monitor nr.6, 1994) pot fi încheiate în orice formă convenită de părţile
contractului şi dovedite prin orice mijloace, inclusiv cu martori, cu excepţia cazului în care o parte la asemenea
contract îşi are reşedinţa într-un stat semnatar care a făcut o declaraţie în sensul art. 96 al Convenţiei. Moldova nu a
făcut o asemenea declaraţie şi, deci, prevederile art. 11 (forma liberă a contractului) şi art. 29 al Convenţiei sunt
aplicabile pentru contractanţii cu reşedinţa în Moldova.
În conformitate cu art. 4 al Convenţiei cu privire la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe şosele
(CMR) din 19.05.1956 (Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr.1318-XII din 02.03.93),
“proba contractului de transport se face prin scrisoare de trăsură”, iar “absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii
de trăsură nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea contractului de transport, care rămîne supus dispoziţiilor
prezentei Convenţii”. Art. 5 şi 6 reglementează în detaliu forma scrisorii de trăsură. Scrisoarea de trăsură are funţii
de probare a condiţiilor contractului (art. 9). Dacă forma scrisorii de trăsură nu este respectată, survin consecinţe
asupra puterii de dispoziţie a expeditorului şi destinatarului mărfii (art. 12), precum şi răspunderea în conformitate
cu contractul de transport (art. 7, 8, 11, 24, 30, 34, 35).
În Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, forma clauzei de arbitraj este reglementată în art. 1 alin.
2 (Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr.1331-XIII din 26.09.97, Monitorul Oficial nr. 67-
68 din 16.10.1997). În Convenţia cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, forma clauzei
de arbitraj este reglementată în art. II (Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr. 87-XIV din
10.07.98, Monitorul Oficial nr. 71 din 30.07.1998). În cazul în care forma clauzei de arbitraj nu corespunde
condiţiilor convenţiei (în cauză, unei sau alteia), clauza de arbitraj nu va fi considerată [în mod simplu] ca
nevalabilă, ci doar ca fiind nerecunoscută conform convenţiei. Valabilitatea clauzei de arbitraj se va determina în
asemenea caz în conformitate cu alin. 1 al prezentului articol.
La formele clasice pe care actele juridice pot să le îmbrace este de adăugat şi forma electronică. Legea cu privire la
documentul electronic şi semnătura digitală (Legea nr. 264-XV din 15 iulie 2004, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.132-137/710 din 06.08.2004) şi Legea privind comerţul electronic (Legea nr. Nr.284-XV din 22 iulie 2004)
reglementează forma electronică a actelor juridice, care demult a devenit o realitate cotidiană în circuitul actelor
juridice intrastatal şi interstatal, în special în domeniul comerţului cu mărfuri şi servicii. Cu privire la forma
electronică a actelor se aplică prevederile art. 5 – 8 ale Legii cu privire la documentul electronic şi semnătura
digitală. Conform art. 6 alin. (5), „documentul electronic este echivalat, după valoarea sa probantă, dovezilor scrise.
Documentul electronic nu poate fi respins în calitate de probă pentru motivul că are o formă electronică.” De
asemenea, art. 6 alin. (1) al Legii cu privire la comerţul electronic prevede că contractul în comerţul electronică pot
avea „formă de contract electronic”.
Autentificarea
Competenţele unui notar moldovean sunt limitate la teritoriul Moldovei, orice autentificare făcută în străinătate de
către un notar moldovean este în mod principal nevalabilă (vezi art. 3 al Legii cu privire la notariat). Nu dreptul
internaţional, ci legislatorul moldovean interzice notarului să facă acte notariale în străinătate. De aceea, în cazul în
care un notar ar autentifica în străinătate, acest act ar contraveni dreptului intern şi nu s-ar pune problema încălcării
dreptului internaţional (cel puţin, nu în primul rînd). Nici chiar o parte a actului notarial nu poate fi efectuat de către
notar în străinătate, pe acelaşi motiv că îi lipsesc competenţele necesare. Consulii moldoveni îndeplinesc acte
notariale pe teritoriul statelor străine.
Forma procesului verbal al unei adunări generale ale societăţii pe acţiuni se supune dreptului moldovean.
Autentificarea acestui poate fi făcută doar de un notar moldovean (vezi art. 64 al Legii cu privire la societăţile pe
acţiuni). Hotărîrile adunării generale a acţionarilor pot fi de două feluri: care necesită înregistrare şi care nu necesită
înregistrare. Cu privire la forma hotărîrilor adunării generale a acţionarilor care necesită înregistrare se aplică dreptul
moldovean. Se pare că şi forma celorlalte hotărîri ale adunării generale sunt supuse dreptului moldovean.
A. Actul juridic
Art. 1609 alin. (1) se aplică asupra formei actelor juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale (prin trimiterea de la
art. 1613 alin. (1)). Alin. (2) se aplică asupra fondului actelor juridice unilaterale. Cu privire la forma actelor juridice
bilaterale se aplică art. 1613, iar cu privire la fondul acestora se aplică art. 1610 şi 1611. Se pune problema, dacă
alin. (2) al prezentului articol se aplică şi asupra actelor juridice multilaterale. Art. 1611 alin. (2) lit. (c) ar conţine un
indiciul, ca mai curînd asupra fondului actelor juridice multilaterale se aplică art. 1610 şi 1611. În cazul în care, însă,
se va aplica alin. (2) al prezentului articol asupra actelor juridice multilaterale, alternativa 3 din acest alineat nu se va
aplica.
Atît alin. (1), cît şi alin. (2) se aplică asupra actelor juridice din toate domeniile dreptului civil, inclusiv domeniul
obligaţiilor, dreptului moştenirii şi dreptului familiei, cu excepţiile stabilite de regulile speciale.
Calificarea actului juridic se face conform legii forului (lex fori), se va porni deci de la noţiunea actului juridic
folosită în dreptul moldovean. Conform acestuia, actul juridic constă din cel puţin o manifestare de voinţă, de care
sistemul de drept moldovean leagă, dacă sunt prezente condiţiile suplimentare, efectul juridic dorit. Noţiunea de
drept internaţional privat a actului juridic trebuie însă concepută mai larg decît cea prevăzută în dreptul intern, astfel
încît ea să includă şi acţiunile similare actului juridic, fără ca el să necesite o aplicare analogică. Aceasta reiese din
interesul de a lega toate chestiunile conexe actului juridic la acelaşi statut (statutul formei sau statutul actului). În
măsura în care nu există o excepţie (o normă specială), art. 1609 se aplică tuturor actelor juridice din toate domeniile
dreptului civil în sens larg.
a) Procura
Art. 1609 se aplică asupra procurii. Se pune problema, dacă forma unei procuri întocmită în străinătate prin care
reprezentantul este împuternicit să transmită drepturi reale asupra unui bun imobil sau mobil care se află sau este
situat în Moldova trebuie să corespundă formei actului juridic prin care se transmit drepturile reale asupra unui
asemenea bun. Deoarece prin procura propriu-zisă nu se întemeiază şi nu se transmite un drept real asupra unui bun,
nu este necesar ca forma procurii să corespundă formei actului juridic de transmitere a unui drept asupra bunului,
astfel că forma procurii rămîne reglementată de alin. (1) al prezentului articol. (Alternativă: Deoarece dreptul
material moldovean (art. 252 alin. (2)) face dependentă forma procurii de forma actului juridic pentru încheierea
căruia procura este eliberată, se pare că forma procurii eliberată în străinătate pentru transmiterea unui drept real
asupra unui bun imobil sau mobil aflat în Moldova trebuie să fie reglementată de către dreptul moldovean, ca
dreptul locului aflării bunului).
b) Cesiunea
Cesiunea unei creanţe este un act juridic şi este supusă în mod indirect (prin art. 1613 alin. (1)) statutului formei
prevăzut în alin. (1) al prezentului articol. Cu privire la fondul cesiunii se aplică art. 1619 alin. (1). Este de făcut
deosebirea între statutul contractului de cesiune (art. 1619 alin. (1) propoziţia 3) şi statutul creanţei cedate (art. 1619
alin. (1) propoziţia 1). Articolul 1619 alin. (1) supune cesiunea statutului creanţei (care stabileşte cesibilitatea,
raportul dintre noul creditor şi debitor, condiţiile în care cesiunea este opozabilă debitorului şi condiţiile în care
prestaţia debitorului îl eliberează pe acesta de datorie), iar obligaţiile dintre cedent şi cesionar sunt supuse statutului
contractului de cesiune (în baza căruia se produce cesiunea). Forma contractului de cesiune constituie una din
condiţiile de opozabilitate a cesiunii faţă de debitor.
Dacă statutul cesiunii este dreptul moldovean, atunci forma cesiunii de creanţă trebuie să fie similară formei actului
juridic în baza căruia s-a născut creanţa cesionată (vezi art. 556 alin. (5)).
Statutul notificării este determinat de prevederile alin. (3), iar statutul formei notificării de alin. (1) al prezentului
articol.
c) Fidejusiunea
Contractul de fidejusiune nu este supus alin. (3), el este un contract independent şi are deci un statut independent.
Totuşi, în cazul în care pentru contractul de fidejusiune este parte componentă a unui alt contract, forma lui va fi
determinată de către condiţiile de formă a acelui contract. De exemplu, în cazul unui contract de vînzare-cumpărare
a unui imobil, forma contractului de fidejusiune va trebui să se supună condiţiilor de formă a contractului de
vînzare-cumpărare a imobilului.
d) Actele de drept public
Actele de drept public, actele unilaterale ale autorităţilor nu sunt acte juridice de drept privat în sensul prezentului
articol. Forma şi fondul lor este reglementat de către prevederile corespunzătoare de drept public.
B. Forma şi fondul (conţinutul) actului juridic
În unele cazuri specifice poate fi dificil în a determina dacă o condiţie anumită ţine de fond sau de forma actului
juridic. În general, pentru delimitarea între fond şi formă trebuie luat în consideraţie scopul normei în cauză. Funcţia
de probă, publicitate, prevenire (punere în alertă) apare în prim-planul normelor cu privire la formă. Din contra, dacă
predomină funcţia de protecţie a libertăţii exprimării voinţei, a autonomei părţilor, etc., norma în cauză se referă la
fondul actului juridic.
Reprezentarea se referă la naşterea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii pentru reprezentat (vezi art.
242 alin. (2)), cu alte cuvinte, ea are de a face cu efectele manifestării de voinţă pentru sau contra reprezentatului.
Reprezentarea este astfel o chestiune de fond. Altfel se prezintă însă interzicerea reprezentării. Dispoziţiile cu privire
la interzicerea reprezentării prevăd încheierea actului juridic în mod nemijlocit de către persoana contractantă, adică
declararea în mod nemijlocit de către persoana contractantă a voinţei sale faţă de cealaltă parte contractantă (art. 242
alin. (5)). Condiţia impusă persoanei contractante de a-şi declara voinţa în mod personal relevă importanţa actului
juridic pentru această persoană. Scopul normelor care conţin asemenea condiţii este de a alerta (a atrage atenţia)
persoana contractantă. Este vorba în acest caz de o normă cu privire la forma actului juridic. În dreptul internaţional
privat interzicerea reprezentării este deci o chestiune de formă.
C. Forma şi procedura
Dacă o condiţie ţine de forma actului juridic sau de procedură este dificil de delimitat în unele cazuri.
Se referă la forma unui act juridic atît configurarea exterioară a manifestării de voinţă a parţilor (autorului) actului
juridic, cît şi contribuţia prevăzută de lege a unui oficial (funcţionar, judecător, notar).
Interzicerea probei (art. 211 alin. (1) din prezentul cod sau instituţii similare in alte sisteme de drept) este o
chestiune care ţine de forma actului juridic (şi deci se aplică legea care reglementează forma actului juridic) şi nu de
procedura (pentru care ar fi competentă legea forului).
D. Forma şi limba
Validitatea unei manifestări de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte are ca premisă faptul înţelegerii
acelei manifestării de voinţă de către cel (cealaltă parte) cui îi este adresată. Pentru aceasta el (cealaltă parte) trebuie
fie să aibă cunoştinţe suficiente a limbii în care este făcută declaraţia de voinţă, fie să se găsească în situaţia de a-şi
procura (de a-şi face rost de) o traducere pe costuri rezonabile. O asemenea traducere este luată în consideraţie doar
în cazul declaraţiei de voinţe făcută în mod scris. Declaraţia de voinţă făcută în mod oral într-o limbă în care cel
căruia îi este adresată declaraţia nu are cunoştinţe suficiente este doar atunci validă, dacă ea este corect tradusă de
către un interpret în momentul exteriorizării ei. Riscul traducerii false îl poartă, de obicei, cel care face declaraţia de
voinţă. Partea căruia îi este adresată manifestarea de voinţă are însă obligaţia fie să întrebe (să insiste asupra) despre
sensul noţiunilor, pe care ea nu le-a înţeles, fie să respingă declaraţia de voinţă făcută în limba contractului ca fiind
neînţeleasă. Persoana care acceptă manifestarea de voinţă fără a lăsa în mod vizibil să se înţeleagă, ca ea nu înţelege
din raţiuni lingvistice manifestarea de voinţă, va trebui, de obicei, să înfrunte efectele ei. În această situaţie sau în
situaţii similare nu este vorba de forma contractului, ci despre atingerea unui consens asupra conţinutului lui, care
constituie o condiţie necesară a actului juridic. Asemenea situaţii cad sub incidenţa alin. 2 propoziţia 1, precum şi a
articolelor 1610 sau 1611.
O chestiune distinsă este aceea cu privire la alegerea limbii contactului. De asemenea, pot exista situaţii în care
folosirea unei anumite limbi este prescrisă de anumite reguli. Asemenea situaţii cad mai curînd sub incidenţa
statutului formei contractului.
II. Dispoziţiile speciale
Alin. (1) propoziţia 1
Conform alin. (1) propoziţia (1), legea statului care guvernează fondul (conţinutul, efectele) actului juridic se aplică
şi formei actului juridic. Această lege se stabileşte în conformitate cu alin. 2 propoziţia 1 al prezentului articol.
Alin. (1) propoziţia 2 litera (a)
Determinarea locului întocmirii (consimţirii) actului juridic are loc prin intermediul calificării, care va fi făcută
conform legii forului (lex fori). Actul juridic în sensul alin. (1) propoziţia 2 litera (a) este efectuat acolo unde a avut
loc manifestarea de voinţă. Deşi, conform art. 200 alin. (1), manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de
adresat este validă din momentul intrării acesteia la adresat, nu acest moment este important în sensul alin. (1)
propoziţiei 2 lit. (a) al prezentului articol. Se vor aplica prevederile legale cu privire la formă de la locul unde
acţionează cel care îşi manifestă voinţa şi nu de la locul unde el îşi transmite declaraţia de voinţă. Legiuitorul a avut
în vedere aplicarea legii locului unde s-a manifestat voinţa şi nu a legii locului unde ea a fost recepţionată,
altmintrelea el ar fi introdus în alin. (1) şi locul recepţionării declaraţiei de voinţă.
Declaraţia de voinţă trimisă prin scrisoare este făcută în locul, unde autorul declaraţiei de voinţă a transmis
scrisoarea poştei sau transportatorului pentru a fi plasată mai departe adresatului. Declaraţia de voinţă transmisă prin
mijloace de comunicare orală la distanţă (telefon) sau de comunicare scrisă la distanţă (telefax) este făcută la locul
unde autorul ei acţionează.
Declaraţia de voinţa trimisă prin e-mail este făcută la locul, de unde ea este expediată. Comanda de trimitere se face
la computerul autorului declaraţiei de voinţă prin click-ul mouse-ului sau prin apăsarea tastei respective a tastaturii.
În calitate de loc de expediere a e-emailului poate servi atît locul aflării computerului autorului emailului, de unde se
face comanda de trimitere, cît şi locul aflării server-ului de trimitere (adică serverul autorului emailului). Dacă
comparăm declaraţia de voinţă trimisă prin email cu cea trimisă prin telefon, atunci locul aflării computerului este
decisiv. Dacă, însă, comparăm declaraţia de voinţă trimisă prin email cu cea trimisă prin scrisoare, atunci locul
aflării serverului de trimitere devine relevant. În anumite circumstanţe, locul de unde autorul se leagă cu serverul său
şi de unde el îşi expediază e-mailul (adică locul aflării computerului) poate fi unul cu totul accidental (spre exemplu,
un locuitor al Chişinăului se odihneşte la Mamaia şi se leagă în acest timp prin laptop şi modem cu serverul său de la
MoldData din Chişinău) şi nu are sens să se aplice legea acelui loc pentru a şti dacă forma declaraţiei de voinţă este
valabilă. Din contra, locul aflării serverului de trimitere a e-mailului este stabil şi sigur. Cu atît mai mult cu cît,
pentru adresant, e-mailul vine de la locul aflării serverului autorului e-mailului, a cărui adresă apare pe e-mail.
Pentru că trebuie luat în consideraţie şi interesul adresantului de a cunoaşte locul expedierii emailului şi, astfel, de a
putea determina legea aplicabilă formei, determinarea locului expedierii se va face în dependenţă de funcţia
serverului de a expedia e-mailuri şi nu de click-ul mouse-ului sau apăsării tastei respective a tastaturii, deci locul
expedierii va fi locul aflării serverului de trimitere (vezi şi Legea cu privire la documentul electronic şi semnătura
digitală).
În cazul documentului care conţine o manifestare de voinţă, locul eliberării documentului este relevant.
În cazul contractelor bi- şi multilaterale se aplică alin. (1) propoziţia 2 litera (a) doar în cazul în care toate părţile îşi
declară voinţa în acelaşi loc. Dacă ele se găsesc în state diferite, se va aplica dispoziţia art. 1613 alin. (2).
În măsura în care ele servesc scopurile diplomatice şi consulare, clădirile ambasadelor şi consulatelor statelor străine
nu se supun puterii statului gazdă. Pe acest motiv ele sunt considerate a se bucura de extrateritorialitate. Totuşi, ele
nu sunt exclave ale statutului străin, ci aparţin teritoriului statutului gazdă. Dreptului statului gazdă se aplică de
aceea în mod principial asupra acestor clădiri extrateritoriale. Forma actului juridic încheiat într-o ambasadă străină
în Moldova este supus dreptului moldovean în calitate de lex loci actus (lege a locului).
Alin. (1) propoziţia 2 litera (b)
Actul juridic se consideră valabil din punct de vedere a formei, dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de dreptul
moldovean. Dispoziţiile generale cu privire la forma actelor juridice sunt reglementate de art. 208 - 215 din
prezentul cod. Art. 209 alin. (1) stabileşte regula generală, conform căreia actul juridic se consimte sau se încheie în
mod verbal, dacă o altă formă nu este stabilită de lege, consimţită de autorul actului unilateral sau convenită de
părţile unui act juridic bi- sau multilateral. Se vor consulta de fiecare dată normele speciale cu privire la actul juridic
în cauză pentru a vedea dacă nu sunt stabilite excepţii de la regula generală. Forma electronică a actului juridic se
reglementează de către Legea cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală şi Legea privind comerţul
electronic.
Alin. (1) propoziţia 2 litera (c)
Conform prevederilor propoziţiei 2 literei (c), condiţiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de legea naţională
sau legea domiciliului autorului actului juridic. Actul juridic este valid din punct de vedere a formei, dacă se
conformează condiţiilor prevăzute de una din cele două legi. Legea naţională a persoanei fizice se determină
conform art. 1587, iar a persoanei juridice, filialelor şi organizaţiilor fără personalitate juridică se determină conform
art. 1596, 1597 şi 1599 respectiv. Redacţia propoziţiei 2 literei (c) pare să fie aplicabilă doar actelor juridice
unilaterale.
Alin. (1) propoziţia 2 litera (d)
Problema care se pune în contextul literei (d) este dacă legea aplicabilă autorităţii este doar legea materială sau
include şi normele conflictuale. Se pare că noţiunea de „lege aplicabilă autorităţii” din litera (d) include şi normele
legii conflictuale. Instanţa care examinează validitatea actului juridic cu elemente de extraneitate va trebui să ia în
considerare în primul rînd normele sale de drept internaţional privat şi să aplice dreptul competent determinat
conform acelor norme. În cazul în care este vorba de o instanţă moldoveană, asta ar însemna de fapt consultarea
normelor conflictuale a prezentului alineat, fără a ţine seama de litera (d). Fiind că în conformitate cu art. 1583
retrimiterii nu este posibilă, se va ajunge la aplicarea legilor deja prevăzute la propoziţiile 1 şi 2 ale prezentului
alineat.
Rangul egal al statutelor formei
Statutele formei prevăzute în alin. 1 au rang egal în ce priveşte forma actelor juridice unilaterale. Deşi din redacţia
alin. (1) s-ar putea deduce subsidiaritatea statutelor formei enumerate în propoziţia 2 faţă de statutul formei
reglementat în propoziţia 1, toate statutele formei au acelaşi rang. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la forma
actelor juridice bi- şi multilaterale (contractelor), deşi s-ar putea pune problema, în ce măsură ar putea fi aplicabil
statutul formei prevăzut în propoziţia 2 lit. (c), acesta fiind mai curînd specific actelor juridice unilaterale.
Consecinţele violării legii formei
O problemă deosebită apare în cazul în care există mai multe statute ale formei, nici unul nu este respectat şi fiecare
prevede pentru cazul violării formei diferite sancţiuni. În acest caz trebuie de determinat, care statut al formei va
decide asupra consecinţelor nerespectării formei. Se va aplica acel statut al formei, care prevede sancţiunea ce mai
blîndă. (În cazul în care statutul formei este reglementat de legea moldoveană, trebuie considerate prevederile art.
211 şi 213. Art. 209 alin. (1) stabileşte principiul libertăţii formei actului juridic, cu excepţia cazurilor în care legea
prescrie o anumită formă).
Unele deficienţe cu privire la formă pot fi remediate. Se aplică legea mai blîndă. Această lege decide dacă este
posibilă remedierea („repararea”) formei actului juridic, precum şi cu privire la condiţiile acesteia. În unele situaţii,
acţiunea necesară pentru remedierea deficienţei formei poate fi efectuată sub imperiul altui statut. (Trebuie de avut
în vedere, că deficienţa formei şi reparabilitatea acesteia nu prezintă un act succesiv, ele trebuie văzute ca două
chestiuni separate).
Alineatul 2.
Precizări preliminarii
Alin. 2 se aplică fondului actelor juridice unilaterale. De fapt este de făcut o tranşantă deosebire între propoziţia 1 şi
propoziţia 2 ale alineatului 2. Propriu-zis, se referă la fondul actului juridic doar dispoziţiile propoziţiei 1 a alin. 2.
Dispoziţia propoziţiei 2 se referă la forma actului juridic şi trebuie înţeleasă şi aplicată în contextul alin. 1 al
prezentului articol.
Propoziţia 1 conţine trei alternative cu privire la legea aplicabilă. Alternativa 1 (legea aleasă de parţi) şi alternativa 2
(legea cu care actul prezintă cele mai strînse legături) nu se referă în mod explicit la actul juridic unilateral, aşa cum
o face alternativa 3 (locul unde actul unilateral este întocmit). Totuşi, atît alternativa 1 cît şi alternativa 2 a
propoziţiei 1 trebuie înţelese ca referindu-se în mod implicit la actele juridice unilaterale. Comentariul acestui
alineat va fi de aceea axat pe actul juridic unilateral, dar în anumite cazuri se va referi şi la cele bi- sau multilaterale.
Legea aplicabilă fondului actului juridic bilateral se determină conform dispoziţiilor art. 1610 - 1612.
Conform propoziţiei 1, statutul actului juridic unilateral poate fi reglementat în mod alternativ fie de legea aleasă de
către autorul actului juridic, fie de legea statului cu care actul juridic unilateral prezintă cele mai strînse legături, fie
de legea locului unde actul juridic unilateral este consimţit (întocmit). Redacţia propoziţiei 1 pare să considere toate
trei alternative ca egal aplicabile. Totuşi apare întrebarea cu privire la raţiunea (valoarea) alegerii de către autorul
actului juridic unilateral a dreptului aplicabil (alternativa 1), dacă instanţa oricum poate să îi neglijeze această
alegere şi să aplice legea care are cele mai strînse legături (alternativa 2) sau legea locului unde actul a fost întocmit
(consimţit). Din această cauză, în realitate, alternativele 1, 2 şi 3 nu pot fi considerate ca avînd rang egal. Alternativa
1 va avea totdeauna prioritate (rang mai înalt) faţă de alternativele 2 şi 3. În cazul în care autorul actului juridic a
ales dreptul aplicabil actului juridic unilateral, acest drept se va aplica. Şi doar în cazul în care autorul nu a făcut nici
o alegere a dreptului aplicabil, explicită sau implicită, instanţa va aplica alternativa 2 sau alternativa 3, care pot avea
acelaşi rang. Legea legăturii celei mai strînse se aplică în egală măsură atunci cînd legea desemnată de parţi ţine
actul juridic invalid. Deoarece, în anumite situaţii, legea care are cele mai strînse legături poate fi greu de determinat
(deşi trebuie folosite toate mijloacele pe care judecătorul le are la dispoziţie pentru determinare acestei legi, vezi
comentariul la art. 1586), instanţa va aplica legea locului unde actul juridic a fost întocmit (consimţit).
În condiţiile alternativei 1, dreptul aplicabil actului juridic poate fi desemnat în mod expres în actul juridic însuşi. De
asemenea, desemnarea lui poare rezulta cu certitudine din dispoziţiile actului juridic în cauză. În ambele cazuri
instanţa va considera alegerea făcută de către autorul actului juridic. Alegerea dreptului aplicabil este o expresie a
principiului autonomiei de voinţă a părţilor (autorului) actului.
Pentru determinarea legii care are cele mai strînse legături (alternativa 2) se va ţine cont de natura actului şi de
circumstanţe care înconjoară acest act, de exemplu, locul încheierii actului, locul principal de executare, situaţia
obiectului actului, domiciliul, reşedinţa, naţionalitatea, centrul de afaceri al părţilor (autorului), forma redactării
actului, moneda de plată, limba folosită, conţinutul legilor în conflict, clauza de arbitraj sau atributivă de jurisdicţie
şi în sfîrşit, atitudinea părţilor (autorului). Importanţa relativă a acestor indicii şi clasamentul lor este lăsat la
aprecierea instanţei şi a părţilor (autorului).
Actul juridic de administrare sau de dispoziţie a unui bun imobil este reglementat de legea statutului unde bunul
imobil se găseşte, autorul (părţile) unui asemenea act neavînd dreptul să aleagă o legea aplicabilă conform
autonomiei de voinţă.
Domeniul de aplicare a legii actului
Alin. 2 propoziţia 1 determină legea care guvernează statutul actului juridic (lex actus). Statutul actului juridic
cuprinde întregul fond (toate condiţiile de fond) al actului juridic. Alin. 2 nu permite deosebirea între legea care se
aplică încheierii actului juridic şi legea care se aplică efectelor actului juridic. Legea actului juridic se aplică în mod
special asupra interpretării, executării obligaţiilor consimţite, consecinţelor neexecutării, stingerii obligaţiilor,
prescripţiei şi desuetudinii, consecinţelor nulităţii actului juridic. Doar cu privire la aspectele tehnice ale
modalităţilor de executare a actului juridic ar putea fi inevitabilă aplicarea legii locului executării.
Legiuitorul nu a stabilit în mod expres, dacă anumite condiţii ale fondului actului juridic pot fi supuse de către
autorul actului juridic unei legi, în timp ce altele să fie supuse unei alte legi (vezi alternativa 1). Prezentul articol nu
conţine o normă expresă similară celei din art. 1610 alin. (2), care admite posibilitatea unei legături parţiale sau
speciale. În practică se va tinde spre un statut unitar aplicabil întregului fond (tuturor condiţiilor actului juridic).
Doar în cazuri speciale autorul poate supune diferite condiţii ale actului juridic unor legi diferite. Atunci cînd legea
aplicabilă se determină în baza legăturii cele mai strînse (alternativa 2) sau în baza locului consimţirii actului
(alternativa 3), se va tinde de asemenea la aplicarea doar a unei singure legi asupra întregului fond. Doar în
circumstanţe deosebite pot fi aplicate diferite legi (se va devia deci de la statutul unitar al actului juridic, vezi
comentariu mai jos).
Statutul actului determină condiţiile exterioare ale validităţii manifestării de voinţă, cum ar fi necesitatea
exteriorizării (declarării) voinţei sau a intrării acesteia la adresant. Cu privire la aceasta din urmă condiţie, statul
actului determină dacă declaraţia voinţei trebuie înţeleasă de adresant (1), fie doar percepută de acesta (2) sau doar
să fie parvenită adresantului (3). Ţine de acest context şi riscul neînţelegerii limbii în care s-a declarat voinţa.
Statutul actului determină şi condiţiile interne ale validităţii manifestării de voinţă, dacă voinţa a fost viciată şi
consecinţele acesteia. Voinţa şi manifestarea acesteia sunt nucleul actului juridic, de aceea ele nu pot fi eliminate din
sfera statutului actului juridic (şi de aceea asupra voinţei viciate nu se aplică statutul personal).
Interpretarea actului juridic este reglementată de legea statutului actului juridic. Interpretarea actului se face în
scopul descoperirii sensului acestuia. Fiecare sistem de drept are reguli cu privire la interpretare, care diferă de la un
sistem de drept la altul. Între normele de interpretare şi normele dispozitive ale unui sistem de drept nu există un
hotar strict, ele se interferează, de aceea normele dispozitive de asemenea au o influenţă substanţială asupra sensului
declaraţiei de voinţă. Legea aplicabilă va determina scopul interpretării. În acest context este important, dacă se va
lua în consideraţie voinţa reală sau valoarea declaraţiei obiective. În cazul ultimei este de văzut, dacă se va lua în
consideraţie cea ce a înţeles adresantul concret, ţinîndu-se cont de circumstanţele cazului dat, sau dacă se va
determina conform unei înţelegeri (perceperi) tipizate a unui participant mijlociu la circuitul civil. În conformitate cu
legea aplicabilă statutului actului juridic se va determina şi cu privire la mijloacele de interpretare, metoda
interpretării, rangul diferitor norme (în mod special în cazul în care acestea au un conţinut contradictoriu) şi
rezultatul interpretării.
Limitele autonomiei de voinţă
Toate sistemele de drept conţin dispoziţii cu privire la felurile actelor juridice permise, astfel limitînd libertatea de
încheiere sau consimţire a unor acte juridice. Sistemele de drept pot conţine norme care interzic în mod expres
anumite acte, cum ar fi de exemplu art. 720 din prezentul cod, sau norme care limitează tipurile actelor juridice doar
la cele prevăzute în mod expres, cum este adesea cazul în domeniul dreptului real, dreptului familiei şi dreptului
moştenirii, şi interzicând deci alte acte neprevăzute în mod expres. Interzicerea unor acte poate fi absolută sau
relativă. În sfîrşit, actele juridice care contravin normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule
(a se compara cu art. 220 alin. (1) şi (2)). Interzicerea sau nulitatea unui act juridic sau unei clauze a acestuia nu
înseamnă în mod neapărat lipsa oricărui efect juridic. Astfel, nulitatea unei clauze nu atrage în mod neapărat
nulitatea întregului act (a se compara cu art. 220 alin. (3)). De asemenea, pot exista efecte juridice din însuşi faptul
negocierii actului ( a se compara cu art. 515) sau din prestările efectuate (a se compara cu art. 219 alin. (2). Mai
mult, partea care a acţionat cu bună credinţă poate cere despăgubiri (a se compara cu art. 219 alin. (3)).
Limitează autonomia de voinţă şi obligaţia de a contracta. Obligaţia de a contracta îşi poate avea izvorul direct în
lege (a se compara cu art. 669) sau în antecontract, opţiune, sau, eventual, chiar într-o scrisoare de intenţii (letter of
intent). Obligaţia legală de a contracta este reglementată de către legea domiciliului, reşedinţei sau sediului părţii
care se obligă şi nu de legea aplicabilă contractului viitor. Obligaţia de a contracta în cazul deţinerii unei poziţii
monopoliste se reglementează de legea aplicabilă pieţii dominate. Trebuie întotdeauna de verificat, care este
întinderea obligaţiei de a contracta conform normelor materiale. Concurenţa neloială este supusă regulilor actului
ilicit.
Obligaţia de a contracta în baza antecontractului sau opţiunii (sau scrisorii de intenţii) poate fi supusă unui alt drept
decît viitorul contract. Pretenţia din neexecutarea antecontractului sau a opţiunii se va reglementa de legea, căreia
acestea îi sunt supse.
De asemenea, legiuitorul intervine foarte des în raporturile de drept privat, limitînd autonomia de voinţă. Motivele,
scopurile şi metodele unor asemenea intervenţii pot fi multiple. Pentru scopurile dreptului internaţional privat, se
face deosebirea între interzicerile făcute în interes public, de politică socială sau politică economică şi interzicerile
care urmăresc scopul unei echilibrări echitabile a intereselor parţilor unui contract. Fac parte din primele prevederile
legale cu privire la activitatea economică externă, operaţiunile în valută străină, protecţia concurenţei şi limitarea
activităţii monopoliste. Fac parte din a doua categorie prevederile cu privire la clauzele contractuale generale (clauze
contractuale standard) şi altele.
Statutul actului juridic determină permisibilitatea actului, precum şi limitele autonomiei de voinţă. Interzicerea unui
act juridic este, de asemenea, determinată de statutul actului juridic. Există însă cazuri cînd se deviază de la
principiul unităţii statutului actului juridic (adică aplicarea aceluiaşi sistem de drept asupra tuturor condiţiilor de
fond). Cel mai des întîlnite sunt următoarele două cazuri:
Statutul unui act juridic este reglementat de un anumit sistem de drept, dar se iau în consideraţie şi normele care
interzic acest act juridic ale unui alt sistem de drept. Aceasta se întâmplă în cazurile în care actul juridic vizează
raporturi juridice care nu pot fi legate în mod unitar (doar de un sistem de drept). Spre exemplu, statutul unui act
juridic este reglementat de un sistem de drept străin oarecare, iar o altă normă specială de drept internaţional privat
moldovean supune în mod imperativ acest act juridic unui alt sistem de drept. (Ar fi de menţionat aici actele juridice
prevăzute la art. 21 din Codul Familiei. Permiterea sau interzicerea unor asemenea acte juridice se va stabili
conform legii moldovene sau uneia străine determinată conform art. 157 din Codul Familiei. Alte aspecte ale acestor
acte juridice, precum şi efectele vor fi reglementate de către legea aplicabilă statutului actului juridic. Ar fi de
asemenea de menţionat şi art. 1587 din prezentul cod, cînd limitarea capacităţii poate fi văzută ca o îngrădire a
autonomiei de voinţă). În acest caz este vorba de un cumul de statute. Este însă întotdeauna de verificat dacă nu
cumva actul juridic cade în întregime sub un singur sistem de drept (sau altul). Dacă actul juridic nu care sub
incidenţa unui singur sistem de drept, atunci se va determina conform legii indicată în mod imperativ de normele
conflictuale dacă actul juridic interzis atrage nulitatea absolută, nulitatea relativă, posibilitatea aprobării ori
acordului ulterior sau remedierea. Pe de altă parte, restituirea a tot cea ce a fost prestat fără temei juridic, precum şi
răspunderea se reglementează de statutul actului juridic (lex actus).
Statutul unui act juridic este reglementat de un anumit sistem de drept, dar se aplică şi normele imperative
moldovene în conformitate cu art. 1582 alin. (1). Nu există nici o problemă în aplicarea normelor imperative
moldovene, atunci cînd şi statutul actului juridic este reglementat de dreptul moldovean. În cazul în care statutul
actului juridic este un drept străin, normele moldovene de drept sunt în mod normal eliminate de la aplicare, cu
excepţia celor „imperative” care se aplică în virtutea art. 1582 alin. (1). Art. 1582 alin. (1) stabileşte doar principiul
aplicării normelor imperative moldovene, nu defineşte însă care sunt aceste norme. Care sunt aceste norme materiale
ale dreptului moldovean care se aplică în mod imperativ se va decide în dependenţă de conţinutul şi scopul acestora
(de regulă, care servesc scopuri statale şi economice publice; sau care au fost adoptate din motive de politică socială,
cum ar fi protecţia consumatorului). Cu cît norma juridică protejează mai puţin interesele publice şi cu cît mai mult
stă în prim planul acesteia echitatea intereselor parţilor unui act juridic, cu atît mai diminuată este posibilitatea că o
asemenea normă are caracter imperativ internaţional. Condiţia aplicării imperative a unei norme de drept moldovean
este ca aceasta să cuprindă situaţia sau raportul juridic cu element străin în cauză. În nici un caz art. 1582 alin. (1) nu
trebuie să constituie o bază pentru o aplicare „masivă” a normelor imperative moldovene de către instanţele de
judecată. Se va tinde la încadrarea în noţiunea de „norme imperative” moldovene doar a acelor norme, a căror
echivalenţă străină de asemenea ar fi aplicată sau permisă de către instanţele moldovene. Excepţii sigur se fac acolo
unde, de exemplu, prin normele cu privire la activitatea economică externă, statul urmăreşte scopuri politice faţă de
alte state. În unele cazuri legiuitorul moldovean prevede în mod expres aplicarea internaţională a normelor
imperative, fie în însuşi conţinutul normelor imperative, fie în alte norme.
Viciile de consimţămînt
Aspectele cu privire la viciile de consimţămînt sunt supuse legii actului juridic. Acestea nu se supun legii naţionale a
persoanei. Regulile cu privire la capacitatea persoanei (care se supune legii naţionale) protejează persoana ca atare,
pe cînd regulile cu privire la viciile de consimţămînt se aplică echităţii unui act juridic separat a unei persoane cu
capacitate de exerciţiu şi a încheierii (consimţirii) acestuia. Efectele viciilor de consimţămînt se reglementează la fel
de legea aplicabilă actului juridic.
Reprezentarea
Normele conflictuale ale prezentei cărţi nu conţin o normă specială cu privire la dreptul aplicabil reprezentării.
Legea determinată conform alin. 2 nu este potrivită a se aplica procurii şi împuternicirilor de reprezentare. Cu toate
acestea, acesta este locul cel mai potrivit pentru a comenta asupra reprezentării.
Generalităţi
Se face deosebirea între reprezentarea contractuală, reprezentarea legală şi reprezentarea organică (se poate de
asemenea diferenţia doar între reprezentarea contractuală şi reprezentarea legală, deoarece reprezentarea organică
(care se referă doar la persoanele juridice/organizaţii) îşi are izvorul de asemenea în lege). Acestea se deosebesc şi
din punctul de vedere al legii aplicabile. Reprezentarea organică este supusă în mod normal legii aplicabile statutului
organizaţiei (societăţii), reprezentarea legală se supune, de exemplu, statutului copilului. În cazul reprezentării
contractuale, determinarea legii aplicabile (asupra procurii sau împuternicirilor de reprezentare) este un subiect
complex. Reprezentarea contractuală cere o legătură independentă de raportul intern între reprezentat şi
reprezentant, precum şi de actul juridic pentru care ea a fost exercitată. De regulă, procura sau împuternicirea de
reprezentare sunt reglementate de către legea aplicabilă raportului dintre reprezentat şi reprezentant. Dar procura
poate fi reglementată şi de legea actului juridic încheiat între reprezentat şi terţ, precum şi de alte legi. Este de
menţionat, că pe plan internaţional Convenţia de la Haga cu privire la legea aplicabilă contractelor de intermediere şi
reprezentării de la 14 martie 1978 a încercat o unificare a dreptului conflictual privitor la reprezentarea
contractuală1. Ea este însă ratificată de puţine state şi nu a intrat în vigoare, deşi multe state au luat în considerare
prevederile ei în legislaţia internă. Nu a intrat în vigoare nici Convenţia UNIDROIT de la Geneva cu privire la
reprezentarea în vînzarea internaţională de mărfuri de la 17 februarie 1983. În cele ce urmează vor fi tratate mai cu
seamă aspecte ale determinării legii aplicabile în cazul reprezentării contractuale.
Calificarea chestiunilor care ţin de reprezentare este diferită, după cum este vorba de reprezentare contractuală (1),
legală (2) sau organică (3). Diferenţierea între acestea se face în dependenţă de faptul, dacă reprezentatul a devenit
parte la contractul încheiat de către reprezentant în temeiul propriei determinări (auto-determinări) sau în temeiul
determinării unui altuia. Reprezentarea contractuală presupune transmiterea împuternicirilor de către reprezentat şi
capacitatea acestuia de a acţiona el-însuşi.
(1) În cazul reprezentării contractuale se va decide conform statutului actului juridic, dacă reprezentarea
este admisibilă pentru acest act juridic ori dacă împuternicea trebuie să fie expresă sau implicită. Reprezentarea în
baza funcţiei (serviciului, postului) deţinute cade de asemenea sub statutului actului juridic. Ar fi de menţionat
contractul de muncă, care conţine sarcini de reprezentare în baza legii. De asemenea poate fi menţionat contractul de
contractul de reprezentare comercială. În contractele de intermediere lipseşte, de obicei, sarcina de reprezentare
pentru intermediar, dar dacă legea o prevede, atunci ea este reglementată de legea contractului.
(2) Reprezentarea legală a celor inapţi, precum şi reprezentarea moştenitorilor de către executorul
testamentar sau de către administratorul masei moştenitoare nu se va supune statutului actului juridic. Nici puterea
de reprezentare a unui soţ de către celălalt în cazul bunurilor în devălmăşie nu se supune statutului actului juridic. La
fel e şi cu împuternicirile de reprezentare a unui căpitan de navă maritimă (care cad sub incidenţa legii pavilionului).
Gestiunea fără mandat a afacerilor altuia nu se supune statutului actului juridic.
(3) Deşi sub multe aspecte reprezentarea organică ar părea similară celei contractuale, temeiul şi scopul
acesteia este însă diferit. Reprezentarea organică îşi are izvorul nemijlocit în contractul de societate/statut. De abia
existenţa organului şi întinderea împuternicirilor acestuia pun baza capacităţii de a acţiona a societăţii sau
organizaţiei. Deci nu există, aşa cum este cazul în reprezentarea contractuală, un reprezentat, care ar da
împuterniciri. Aceasta este evident în cazul persoanelor juridice, pentru care în caz de necesitate instanţa de judecată
poate desemna organul care să acţioneze din partea persoanei juridice (vezi art. 61). Mai dificil este cazul
asociaţiilor, grupurilor sau altor asemenea care nu au personalitate juridică. Legea aplicabilă asociaţiei sau grupului
va determina dacă există o reprezentare organică (ori similară) sau dacă asociaţii sau membrii pot să-şi acorde
împuterniciri doar între ei (ca împuterniciţi în comun sau separat). În cazul în care există o reprezentare organică,
aceasta se va supune legii aplicabile statului asociaţiei sau grupului. În cazul în care împuterniciţii se pot autoriza
doar în mod reciproc, legea aplicabilă se va determina conform normelor conflictuale privind procura. Nu cad sub
incidenţa statutului societăţii (organizaţiei) împuternicirile de reprezentare a angajaţilor, chiar dacă aceştia au funţii
de conducere, cu excepţia cazului în care legea care determină statutul societăţii (organizaţiei) acordă în mod expres
împuterniciri unui asemenea angajat.
b)Alegerea dreptului aplicabil
Din motive de protejare a terţului şi a reprezentantului, alegerea dreptului aplicabil în cazul procurii se întîmplă rar.
Reprezentatul este îndreptăţit să aleagă dreptul aplicabil procurii, pentru că procura este un act juridic unilateral.
Trebuie însă să fie de acord cu această alegere atît terţul, cît şi reprezentatul. Este însă important, ca dreptul aplicabil
să îi fie adus la cunoştinţă terţului în mod clar şi la timp sau să îi fie cunoscut acestuia în alt mod, astfel încît el să
aibă posibilitatea să refuze actul juridic. Dovada faptului că terţul cunoaşte sau a acceptat dreptul aplicabil este
faptul că el a intrat în contract cu reprezentantul, atunci cînd el cunoaşte sau i-a fost în mod clar adus la cunoştinţă
propunerea aplicării unor sisteme de drept diferite asupra procurii şi actului juridic pentru încheierea căruia a fost
acordată procura. Pentru că dreptul aplicabil procurii ar putea influenţa răspunderea reprezentantului, acestuia la fel
trebuie să îi fie adus la cunoştinţă dreptul aplicabil procurii. Dovada cunoaşterii de către reprezentant a alegerii
dreptului aplicabil procurii poate servi faptul că el a acţionat în baza procurii. În cazul în care procura este limitată în

1
Vezi http://hcch.e-vision.nl/index_fr.php?act=conventions.status&cid=89 (vizitată la 10 octombrie 2004).
mod expres pentru la anumit stat, aceasta ar putea servi dovada alegerii dreptului acestui stat. Totuşi şi în acest caz
reprezentantul şi terţul trebuie pus la cunoştinţă din timp.
Alegerea dreptului aplicabil procurii poate fi şi implicită. Orientarea împuternicirilor la un anumit sistem de drept
poate fi considerată ca o alegere implicită. Alegerea implicită trebuie însă să fie considerată doar în cazuri în care
aceasta apare evident. Nu trebuie prezumată alegerea unor sisteme de drept diferite pentru actul juridic principal şi
procură. Folosirea unor noţiuni speciale caracteristice pentru un sistem de drept oarecare nu este de ajuns pentru a
implica alegerea acelui drept.
c)Dreptul aplicabil procurii în lipsa alegerii dreptului aplicabil
Deşi nu în mod explicit, prevederile normelor conflictuale moldovene fac expresie principiului unei legături
independente a reprezentării, adică a posibilităţii aplicării asupra reprezentării a unei alte legi decît legea aplicabilă
actului juridic pentru încheierea căruia este împuternicit reprezentantul. În cazul în care nu s-a stipulat altfel, trebuie
aplicată legea de la locul unde reprezentantul exercită împuternicirile. În caz de dubiu, aceste loc este acolo unde
reprezentantul şi-a desfăşurat activitatea preponderentă în cazul dat, unde şi-a manifestat sau a acceptat voinţa care
angajează pe reprezentat. În cazul actelor între prezenţi, relevant este locul unde s-a acţionat; în cazul actelor între
absenţi, relevant este locul unde reprezentantul şi-a manifestat sau a acceptat voinţa preponderantă; în cazul actelor
încheiate prin Internet, relevant este locul unde reprezentantul a introdus (a tipărit) în reţea declaraţia de voinţă.
Dacă încă nu s-a acţionat, relevant este locul unde trebuie să aibă loc acţiunea. Aplicarea legii de la locul unde
reprezentantul exercită împuternicirile este bazată pe faptul că terţul poate să se informeze uşor şi sigur cu privire la
existenţa împuternicirilor şi cu privire la volumul acestora, pentru că acest loc îi este de regulă cunoscut terţului.
Terţului îi va fi dificil să facă cunoştinţă cu un alt drept aplicabil decît cel de la locul exercitării de cîte reprezentant
a împuternicirilor, mai ales să verifice care este volumul împuternicirilor conform acestui drept. Aplicarea legii
locului unde reprezentantul îşi exercită împuternicirile este deci în interesul terţului şi a circuitului civil. Excepţii de
la această regulă pot exista atunci, cînd din circumstanţele cazului, interesele îndreptăţite a reprezentatului sau a
reprezentantului prevalează.
Ca excepţie de la regula deschisă mai sus, în cazul în care reprezentantul îşi exercită funcţiile de reprezentare cu
titlul profesional/comercial (agent, comisionar, etc.), trebuie de aplicat legea de la sediului profesional al acestuia.
Condiţiile aplicării legii sediului reprezentantului sunt ca reprezentantul să fie cunoscut în circuitul civil sub nume
propriu (1) şi să îşi facă cunoscut sediul (2). În cazul în care reprezentantul nu are sediul profesional/comercial
propriu, nu îl face cunoscut, sau cînd terţul nu îl cunoştea şi nici nu trebuia să îl cunoască, dreptul aplicabil va fi
acela de la locul executării împuternicirilor sale. În cazul în care reprezentantul are mai multe sedii profesionale în
diferite state, se va aplica legea tării sediului care are cea mai strînsă legătură cu actul efectuat de către reprezentant.
Modalitatea tehnică a executării împuternicirilor de către reprezentant trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de
legea locului executării.
În cazul procurii înregistrate terţul nu are totuşi obligaţia să cerceteze registrul străin. Dacă procura este înregistrată
în statul terţului, atunci ţine de obligaţia terţului să se informeze, procura va produce efectele obişnuite create de
înregistrare. Înregistrarea în străinătate a procurii şi efectele acesteia pot produce efecte faţă de terţ doar în cazul în
care acesta avea cunoştinţe destule cu privire la înregistrare şi cu privire la efectele înregistrării.
Procura sau împuternicirile de reprezentare în actele juridice de administrare sau de dispoziţie a oricărui imobil este
întotdeauna supusă legii aflării bunului imobil (chiar dacă este exercitată în alt loc). Procura sau împuternicirile de
reprezentare în actele juridice privitoare la vînzare, cumpărare, înstrăinare, dobîndirea bunului se supun, conform
regulii generale, legii unde reprezentantul trebuie să exercite sau a exercitat împuternicirile.
Procura sau împuternicirile de reprezentare în proces judiciar/arbitral sunt în totalitate supuse legii forului (lex fori).
Alegerea dreptului aplicabil asupra procurii de reprezentare procesuală nu este permisă. Dacă un reprezentant sau un
organ al unei organizaţii (societăţi) are dreptul să elibereze o procură de reprezentare în proces se va determina
conform legii reprezentantului sau a organizaţiei (societăţii). Şi în cazul altor procese, dreptul aplicabil procurii este
cel de la locul procesului. Dacă un avocat are o procură de participare în procese în mai multe state, procura lui se va
supune în mod separat dreptului fiecărui stat în care procesul are loc.
Procura aparentă este supusă legii locului unde reprezentantul dispune împuternicirile bazate de aparenţă.
Consecinţele reprezentării fără împuterniciri, răspunderea reprezentantului fără împuterniciri (falsus procurator)
cade sub legea aplicabilă procurii.
a) Delimitarea domeniilor de aplicare a legilor
O problemă care apare în practică este aceea a delimitării între domeniul de aplicare a legii procurii şi domeniul de
aplicare a legii actului juridic pentru care procura a fost conferită. În mod general, este de făcut diferenţierea între
chestiunile care ţin de procură însăşi şi chestiunile care ţin de reprezentarea în actul juridic. Sunt atribuite legii
aplicabile procurii felul acordării împuternicirilor (ex. prin declaraţie de voinţă unilaterală sau prin contract), cui
trebuie să îi parvină declaraţia (în raportul intern, cît şi în raportul dintre reprezentant şi terţ), validitatea actului de
acordare, terminarea procurii prin expirarea termenului pentru care au fost acordate împuternicirile, efectele
decesului reprezentatului, efectele deschiderii procedurii de insolvabilitate faţă de reprezentat, revocabilitatea şi
revocarea procurii, interpretarea procurii, conţinutul procurii, volumul împuternicirilor, permisibilitatea unei
subprocuri şi altele. Ar putea ţine tot de domeniul acestei legi permisibilitatea împuternicirii unui minor, chestiunea
dacă pentru un anumit act juridic se cere o procură specială sau este suficientă o procură generală, dacă şi în ce
cazuri poate fi acordată în mod valabil o procură generală, permisibilitatea contrapartidei (actului încheiat cu sine)
sau a dublei reprezentări, atribuirea reprezentatului a faptului cunoaşterii de către reprezentant a unor fapte (ex. în
cazul dobîndirii cu bună credinţă sau acceptării bunurilor defectuoase), relevanţa erorii proprii a reprezentatului
pentru anularea actului juridic şi altele.
Alineatul 3
Asemenea acte juridice cum ar fi rezilierea, determinarea prestaţiei, somaţia, notificarea defectelor, şi altele similare
nu au de obicei o existentă separată de un raport juridic determinat. Principiul stabilit în alin. (3) este că părţile
(autorul) pot alege legea aplicabilă actului juridic accesoriu. Această lege poate fi diferită de legea care
reglementează actul juridic principal. (În acest sens, alin. (3) conţine în mod implicit expresia principiului care se
conţine în art. 1610 alin. (2) cu privire la posibilitatea supunerii părţilor (adică clauzelor) actului juridic unor legi
diferite). În cazul în care părţile nu au prevăzut supunerea actului juridic accesoriu unei legi alese de ei, asupra
actului juridic accesoriu se aplică legea aplicabilă actului juridic principal. În practică se va tinde către păstrarea
unităţii statutului juridic al actului principal şi deci actul juridic accesoriu va fi supus efectelor actului juridic
principal. Dacă părţile nu pot (nu le este permis) alege dreptul aplicabil asupra actului juridic principal (ca excepţie
de la principiul stabilit în alin. (2)), atunci ele nu pot alege nici legea aplicabilă asupra actului juridic accesoriu.
Printre condiţiile de validitate ale actului juridic se numără frecvent aprobarea acestuia de către un terţ îndreptăţit să
acorde aprobarea. Aprobarea prezintă în exterior un act juridic separat, trebuie însă considerat ca un act juridic
accesoriu. Asupra necesităţii şi acordării (prezentării) aprobării se aplică statutul actului care necesită aprobare, dacă
altceva nu este prevăzut de normele speciale.

Capitolul V
OBLIGATIILE CONTRACTUALE
SI EXTRACONTRACTUALE
Art.1610

Capitolul VI
RAPORTURILE DE SUCCESIUNE
CU ELEMENT DE EXTRANEITATE

Articolul 1621. Legea aplicabilă succesiunii

Legea aplicabilă succesiunii se referă la:

a) momentul deschiderii succesiunii;
b) categoriile de persoane cu vocaţie succesorală;
c) condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă;
d) exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct;
e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

a.) Deschiderea succesiunii se determină prin dată şi loc. Legea succesorală se aplică numai în ceea ce priveşte
data deschiderii succesiunii, nu şi în ceea ce priveşte locul. Locul deschiderii succesiunii nu prezintă interes
pentru determinarea legii aplicabile succesiunii, deoarece aceasta se rezolvă potrivit normei conflictuale a
forului.În sensul celor arătate, art. 1621 lit. a) prevede că legea aplicabilă moştenirii stabileşte momentului
deschiderii acesteia, deci nu se referă la locul deschiderii moştenirii.
b.) În acest sens, art. 1621 lit. b) prevede că legea succesorală stabileşte categoriile de persoane cu vocaţie
succesorală, precum şi calităţile cerute pentru a putea moşteni. Capacitatea succesorală ca şi nedemnitatea
succesorală este supusă legii succesorale, deoarece nu este o problemă de capacitate de exerciţiu. Legea
personală se aplică în ce priveşte prezumţia timpului legal al concepţiei copilului.
c.) Legea succesorală se aplică în ce priveşte condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă.
d.) Art. 1621 lit.d prevede că exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct este
supusă legii succesorale. Dar regimul juridic al posesiei este supus legii situaţiei bunului atît mobil, cît şi
imobil.
e.) Legea succesorală stabileşte, conform prevederilor art. 1621 lit. e, condiţiile şi efectele opţiunii
succesorale.Dar există unele aspecte, ce interesează opţiunea succesorală, ce nu sînt supuse legii
succesorale, de exemplu, regula „locus regit actum” reglementează formele exterioare ale acceptării sau ale
renunţării, regula „lex rei sitae” se aplică în ce priveşte întocmirea inventarului bunurilor succesorale,
formelor de publicitate referitoare la aceste bunuri, actelor de conservare cu privire la bunurile succesorale.
Conmdiţiile de formă ale opţiunii succesorale vor fi guvernate de legea aplicabilă formei actului.
f.) Prin întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul înţelegem, succesorii obligaţiei la pasiv
succesoral, conţinutul pasivului succesoral etc., aspecte reglementate de legea succesorală.
g.) În privinţa drepturilor statelor asupra succesiunilor vacante (bona vacantia) se face distincţie între bunurile
mobile şi bunurile imobile. Statul culege succesiunea mobiliară vacantă în baza unui drept de moştenire
 ( de jure hereditas) pentru ale cărui cetăţean a fost defunctul la data decesului , iar bunurile imobile se cuvin
statului pe teritoriul căria se găsesc, în temeiul suveranităţii sale (de jure imperii). Dreptul statului de a
culege bunurile vacante poate fi calificat diferit fie ca drept de moştenire, fie ca drept originar de a culege
bunurile fără stăpîn aflate pe terotoriul său.
Legea succesorală nu poate fi aplicată dacă contravine ordinii publice în dreptul internaţional privat

Articolul 1622. Legea aplicabilă bunurilor succesorale

(1) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sînt guvernate de legea naţională în vigoare
la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea.
(2) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sînt guvernate de legea statului pe al cărui
teritoriu se află aceste bunuri.

(I) Regimul juridic al bunurilor se stabileşte prin normele materiale şi conflictuale desemnate drept
competente. Normele în cauză sînt adoptate de către state, prin intermediul acestor norme statul tinde să-şi asigure
interesele majore în materie de bunuri mobile şi imobile
Raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile şi imobile sunt supuse normelor materiale ale
Republicii Moldova în măsura în care normele conflictuale fac trimitere la totalitatea normelor juridice aparţinînd
acestui sistem de drept.
Calificarea bunurilor în mobile şi imobile se face potrivit legii statului pe teritoriul căruia se găsesc bunurile
respective.
Referitor la bunurile mobile, oriunde s-ar afla acestea, moştenirea este supusă legii naţionale ( „lex patriae”)
pe care persoana decedată o avea la data morţii.
(II) Dreptul de succesiune asupra bunurilor imobile este determinat de legea statului pe al cărei teritoriu se
află bunurile, operează regula tradiţională „lex rei sitae”, norma conflictuală are un caracter unilateral.
Deschiderea succesiunii, procedura succesorală, precum şi litigiile succesorale privind bunurile imobile sunt
de competenţa autorităţilor statului pe teritoriul cărora se află bunurile. Competenţa exclusivă a instanţelor de
judecată ale Republicii Moldova operează în cazul în care „acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri
imobiliare de pe teritoriul Republicii Moldova”, text prevăzut de art, 461 lit. a) CP Civilă.
În privinţa statelor care cunosc în materie de administrare a succesiunilor două sau mai multe sisteme de
drept aplicabile categoriilor diferenţiate de persoane, orice referinţă la legea acestui stat va fi interpretată ca vizînd
sistemul legislativ desemnat de dreptul acestuia.

Articolul 1623. Legea aplicabilă succesiunii testamentare

(1) Testatorul poate supune transmitarea prin succesiune a averii sale unei alte legi decît cea prevăzută
la art. 1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative. Legea aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la
art. 1621.
(2) Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt considerate valabile dacă actul respectă
condiţiile de formă aplicabile la data cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului
testatorului, conform oricărei din următoarele:
a) legea naíonală a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;
e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii
succesorale.

(I) Articolul 1623 al. 1, permite testatorului de a supune transmitarea prin moştenire a bunurilor sale altei
legi decît, după caz, legii naţionale a testatorului sau legii situaţiei fiecărui bun imobil, fără a avea dreptul să înlăture
disăpziţiile ei imperative. Prin „dispoziţii imperative” ale legii aplicabile putem înţelege ordinea publică şi frauda la
lege în dreptul internaţonal privat. În acest caz, legea aleasă de testator se aplică în calitate de lege succesorală avînd
domeniul de aplicare prevăzut de articolul 1621.
(II) În ce priveşte condiţiile de formă ale testamentului, se aplică art. 1623 al. 2, potrivit acestui text,
întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă
aplicabile, fie la data cănd a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului conform legilor
indicate la al. 2:
- legea naíonală a testatorului ( „lex patriae”);
 -legea domiciliului acestuia ( „lex domicilii”);
-legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat ( „locus regit actum”);
-legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare ( „lex rei sitae”);
-legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale
( „auctor regit actum”).
Reglementarea adoptată de legiuitor are un caracter facultativ şi alternativ.

Capitolul VII
TERMENUL DE PRESCRIPTIE EXTINCTIVA (art 1624)