Recomandarea nr.

69

cu privire la aplicarea convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate

de Republica Moldova

Termenul „muncă” are mai multe sensuri, iar dreptul muncii, avînd în vedere
că munca este cel mai important factor de socializare, se referă doar la cea
subordonată, reglementînd situaţia celui ce munceşte în favoarea şi sub autoritatea
altuia, în schimbul unui salariu.
În stadiul actual al societăţii contemporane problemele muncii nu se mai
rezolvă în cadrul naţional al fiecărui stat, normele internaţionale avînd un rol din ce în
ce mai important.
Dreptul internaţional în domeniul muncii cuprinde, inclusiv, normele
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care au ca bază următoarele principii ale
relaţiilor de muncă şi securităţii sociale:
- munca nu este o marfă;
- libertatea de expresie şi asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres
continuu;
- sărăcia, acolo unde există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor;
- lupta contra mizeriei trebuie dusă cu energie în sînul fiecărei naţiuni prin efort
internaţional continuu şi concret.
Convenţiile şi recomandările OIM reglementează toate domeniile muncii şi
securităţii sociale: libertatea sindicală, negocierea colectivă, munca forţată, ocuparea
forţei de muncă şi resursele umane, condiţiile de muncă, protecţia muncii femeilor,
inspecţia şi administrarea muncii, securitatea contra riscurilor sociale.
Potrivit art. 4 din Constituţia Republicii Moldova, dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaţionale.
Avînd în vedere necesitatea utilizării, de rînd cu legislaţia naţională, a
Convenţiilor din domeniul dreptului muncii, Curtea Supremă de Justiţie recomandă
aplicarea în practica judiciară a Convenţiilor OIM după domeniile de reglementare,
clasificate în trei categorii de bază.

1
 A. Convenţii fundamentale despre drepturile fundamentale în muncă

Conform Constituţiei Republicii Moldova şi principiului interpretării legii

naţionale în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de Republica Moldova,
instanţa de judecată este chemată să interpreteze şi să aplice legea internă astfel încît
Statul Republica Moldova să nu încalce obligaţiile internaţionale de care este legat
prin convenţiile internaţionale la care este parte.
1. Libertatea sindicală şi dreptul la negociere colectivă
În domeniul libertăţii de asociere şi negociere colectivă sunt două Convenţii
fundamentale nr. 87 şi 98.
1.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.87 cu privire la
libertatea asocierii şi protecţia dreptului la organizaţie, adoptată la San
Francisco la 9 iulie 1948, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 593
– XIII din 26 septembrie 1995.
Convenţia prevede dreptul lucrătorilor şi patronilor de a constitui organizaţii la
alegerea lor, precum şi de a se afilia acestor organizaţii, fără nici o deosebire şi
autorizaţie prealabilă.
Organizaţiile de lucrători şi patroni au dreptul să-şi elaboreze statutele şi
regulamentele administrative, să-şi aleagă liber reprezentanţii, să-şi organizeze
gestiunea şi activitatea, şi să-şi formuleze programul de acţiune. Autorităţile publice,
în acelaşi timp, sunt chemate să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze
acest drept sau să-i împiedice exercitarea legală.
De asemenea, Convenţia prevede dreptul organizaţiilor de lucrători şi patroni
de a constitui federaţii şi confederaţii, precum şi să se afilieze acestora. Tratatul,
garantează inclusiv, dreptul oricărei organizaţii, federaţie sau confederaţie de a se
afilia la organizaţii internaţionale de lucrători şi patroni.
Documentul nu prevede expres, dreptul la grevă, însă practica aplicării
acestuia, îndeosebi reieşind din concluziile Comisiei de experţi sau ale Comitetului
libertăţii sindicale, acest drept este acoperit atît de textul convenţiei care garantează
dreptul de a decide al acestor organizaţii asupra propriei activităţi, cît şi de faptul că
dreptul la grevă este corolar libertăţii sindicale. Dreptul la grevă nu este un drept
absolut şi poate face obiectul unei reglementări naţionale sau poate fi interzis ori
limitat.
Este important de subliniat că, în conformitate cu concluziile organelor de
control ale OIM (Comitetul de Experţi Independenţi şi Comitetul pentru Libertate
Sindicală), dreptul la greva poate fi limitat sau chiar interzis doar în trei situaţii de
strictă interpretare:

2
 - Criza naţionala acută;
- Servicii esenţiale, definite ca fiind acele servicii a căror întrerupere ar
reprezenta un pericol grav şi iminent pentru viaţa, sănătatea şi siguranţa unei
părţi sau a întregii populaţii;
- Funcţionarii publici, purtători ai autorităţii statului.
Conţinutul termenului „serviciu esenţial” depinde de circumstanţele naţionale,
la fel cum un serviciu considerat ne-esenţial în sensul strict al termenului poate
deveni, în anumite condiţii, esenţial (de exemplu, o greva prelungită şi extinsă la
nivelul ţării într-un serviciu de interes public, dar care nu e esenţial în sensul strict al
termenului, poate afecta la un moment dat viaţa, sănătatea sau siguranţa unei părţi sau
întregii populaţii).
Comitetul pentru libertate sindicala al OIM consideră următoarele servicii ca
fiind servicii esenţiale în sensul strict al termenului, în care greva poate fi
restricţionată sau chiar interzisa:
- serviciile spitaliceşti, serviciile de electricitate, serviciile de distribuţie a apei,
serviciul telefonic, controlul aerian, poliţia şi forţele armate, serviciul de
pompieri, serviciile în închisorile publice sau private;
- în cazurile în care dreptul la greva al anumitor categorii de lucrători este limitat
sau interzis prin lege, aceste restricţii/interziceri trebuie însoţite de compensări,
garantate prin legea şi practica naţională (de exemplu, accesul rapid şi gratuit
la mecanisme/proceduri de soluţionare amiabila a conflictelor de munca.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului Republicii
Moldova de Comitetul de Experţi Independenţi al OIM.
Legea Sindicatelor Nr. 1129 din 07.07.2000, prevede în articolul 10 (5) că
”organizaţia sindicală primară, centrul sindical ramural teritorial şi centrul
interramural teritorial dobîndesc drepturi şi obligaţii de persoană juridică potrivit
statutelor centrelor sindicale naţional - ramurale sau naţional - interramurale
înregistrate”.
Acest lucru contravine Convenţiei, pe motiv că limitează dreptul lucrătorilor de
a înfiinţa şi de a se alătura organizaţiilor la alegerea proprie, inclusiv celor dinafara
structurii naţionale sindicale existente.
Serviciul minim care trebuie asigurat în caz de grevă: in situaţia în care o
restricţionare substanţiala sau interzicere totală a grevei nu este justificată, legea sau
contractul colectiv de muncă poate prevedea obligaţia asigurării unui serviciu minim
care să asigure nevoile de baza ale populaţiei sau derularea operaţiilor tehnologice în
siguranţă sau fără întrerupere; nivelul serviciului minim necesar trebuie sa fie
negociat de organizaţia (iile) de lucrători şi patronul/organizaţia (iile) de patroni
interesate şi poate fi stabilit prin contractul colectiv de muncă; în caz de dezacord,
decizia privind serviciul minim trebuie luata de o instanţa independentă (de exemplu,
3
instanţa de judecata sau prin arbitraj daca părţile decid de comun acord să recurgă la
acesta).
Categoriile de salariaţi care nu pot participa la grevă în sistemul de
telecomunicaţii şi în unităţile care fabrică producţie pentru necesităţile de apărare a
statului trebuie definite în sens strict.
1.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.98 privind aplicarea
principiilor dreptului la organizaţie şi de purtare a tratativelor colective,
adoptată la Geneva la 1 iulie 1949, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie 1995.
Convenţia stabileşte drept obiectiv protecţia muncitorilor împotriva oricăror
acte de discriminare care tind să prejudicieze libertatea sindicală în materie de
angajare. În special, convenţia îşi propune să asigure protecţia muncitorilor în ceea ce
priveşte actele care au drept scop: să subordoneze angajarea unui muncitor condiţiei
de a nu se afilia unui sindicat sau de a înceta să facă parte dintr-un sindicat; ori să
concedieze un muncitor sau să i se aducă prejudicii prin oricare alte mijloace, din
cauza afilierii sale sindicale sau participării sale la activităţi sindicale în afara orelor
de munca sau cu consimţămîntul patronului, în timpul orelor de munca.
Spre deosebire de Convenţia nr.87 cu privire la libertatea asocierii şi protecţia
dreptului la organizaţie, care interzice interferenţa autorităţilor publice în constituirea,
afilierea, alegerea reprezentanţilor şi activităţile organizaţiilor de lucrători şi de
angajatori, Convenţia nr.98 privind protecţia dreptului de organizare şi de negociere
colectivă, reglementează relaţiile dintre organizaţiile de lucrători ţi de patroni, fiind
interzise orice acte de ingerinţă ale unora faţă de celelalte, fie direct, fie prin agenţii
sau membrii lor în formarea, funcţionarea şi administrarea lor.
Convenţia, statuează expres că nu se referă la situaţia funcţionarilor publici.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului de
Comitetul de Experţi Independenţi al OIM.
Legislaţia naţională nu prevede sancţiuni împotriva actelor de ingerinţă în
activitatea sindicatelor.
Codul Muncii, în articolul 360, privind soluţionarea conflictelor colective de
muncă în instanţa de judecată, alin. (1) prevede că în situaţia în care părţile
conflictului nu au ajuns la o înţelegere sau nu sînt de acord cu decizia comisiei de
conciliere, fiecare din ele este în drept să depună, în termen de 10 zile lucrătoare de la
data adoptării deciziei sau primirii informaţiei respective, o cerere de soluţionare a
conflictului în instanţa de judecată.
Comitetul de Experţi al OIM a recomandat schimbarea normei respective,
astfel ca recurgerea la arbitrajul obligatoriu să fie posibilă doar la cererea ambelor
părţi ale conflictului, nu doar a unuia sau în cazul serviciilor esenţiale în sensul strict
al noţiunii (servicii, întreruperea cărora ar putea pune în pericol viaţa, siguranţa sau

4
sănătatea populaţiei), sau în cazul funcţionarilor publici implicaţi în administrarea
statului.

2. Libertatea de asociere (agricultură, teritorii ne-metropolitane)

2.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.141 privind

organizaţiile de lucrători rurali şi rolul lor în dezvoltarea economică şi
socială, adoptată la Geneva la 23 iunie 1975, ratificată prin Legea nr.
1404 – XV din 24 octombrie 2002.
Respectiva convenţie se aplică tuturor tipurilor de organizaţii de lucrători din
mediul rural, inclusiv, organizaţiilor care nu se limitează la această categorie de
lucrători, dar care le reprezintă interesele.
Convenţia stabileşte net subiecţii care cad sub incidenţa ei şi prevede dreptul
acestora de a crea propriile organizaţii, precum şi de a adera la organizaţii la libera
alegere, în conformitate cu normele exclusive ale acelei organizaţii şi fără permisiune
prealabilă. Convenţia de asemenea, stabileşte statutul acestei categorii de organizaţii.
Documentul promovează crearea şi dezvoltarea, pe bază de voluntariat, a
organizaţiilor de lucrători din mediul rural puternice şi independente, ca un mijloc
eficient de a asigura participarea, fără discriminare.
2.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.11 privind drepturile
de asociere şi de coaliţie ale muncitorilor agricoli, adoptată la Geneva la
25 octombrie 1921, ratificată prin Legea nr. 1404 – XV din 24 octombrie
2002.
Convenţia are drept obiectiv asigurarea tuturor lucrătorilor din agricultură
aceleaşi drepturi de asociaţie şi de coaliţie ca şi lucrătorilor din industrie şi să abroge
orice dispoziţiune legislativă sau de altă natură care are drept scop îngrădirea acestui
drept.

3. Munca forţată.

Munca forţată este interzisă de două convenţii, nr. 29 şi 105.

3.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.29 privind munca
forţată sau obligatorie, întocmită la Geneva la 28 iunie 1930, ratificată
prin Hotărîrea Parlamentului nr. 610 – XIV din 01 octombrie 1999.
Convenţia urmăreşte desfiinţarea folosirii muncii forţate sau obligatorii, sub
toate formele ei. „Munca forţată sau obligatorie” reprezintă orice muncă sau serviciu

5
pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul
individ nu s-a oferit de bună voie.
Actul, stabileşte şi unele rezerve vis – a – vis de folosirea acestui tip de muncă
în cazurile unor scopuri publice. În acest sens, munca forţată sau obligatorie trebuie
să fie doar pentru o perioadă de tranziţie, în mod excepţional, obligînd la respectarea
condiţiilor şi garanţiilor stipulate de aceeaşi Convenţie.
Autorităţile competente trebuie să aibă grijă să nu impună sau să permită
impunerea muncii forţate sau obligatorii în folosul unor particulari, societăţi sau al
unor persoane morale private. Se interzice orice fel de constrîngeri colective sau
individuale cu scopul de a-i face pe indivizi să muncească pentru particulari, societăţi
sau persoane morale private.
Tratatul stipulează expres cine poate fi forţat la astfel de munci, durata şi
condiţiile în care se pot desfăşura, ţinînd cont inclusiv, de tipul muncii.
De asemenea, convenţia conţine norme despre despăgubirea în caz de
accidente sau boli provocate de muncă.
Convenţia interzice munca forţată sau obligatorie pentru o colectivitate, drept
una dintre metodele de represiune pentru delicte comise de unii din membrii săi.
Statul este obligat să elaboreze un regulament complet şi precis cu privire la
folosirea muncii forţate sau obligatorii, care trebuie să cuprindă în special, reguli care
să permită fiecărei persoane supuse muncii forţate sau obligatorii să prezinte
autorităţilor orice reclamaţie referitoare la condiţiile de muncă. Statul trebuie să
garanteze că aceste reclamaţii vor fi examinate şi luate în consideraţiei.
3.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 105 asupra abolirii
muncii forţate, adoptată la Geneva la 25 iunie 1957, ratificată prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 707 – XII din 10 septembrie 1991.
Convenţia impune abolirea muncii forţate sau obligatorii.
Interzice recurgerea la muncă forţată sau obligatorie: ca măsură de constrîngere
sau de educaţie politică ori ca sancţiune la adresa persoanelor care au exprimat sau
exprimă anumite opinii politice sau îşi manifestă opoziţia ideologică faţă de ordinea
politică, socială sau economică stabilită; ca metodă de mobilizare şi de utilizare a
mîinii de lucru în scopul dezvoltării economice; ca măsură de disciplină a muncii; ca
pedeapsă pentru participarea la greve; precum şi ca măsură de discriminare rasială,
socială, naţională sau religioasă.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului de
Comitetul de Experţi Independenţi al OIM:
Legea nr. 1192 – XV din 04.07.2002 privind pregătirea de mobilizare şi
mobilizarea, Legea nr. 1384 – XV din 11.10.2002 cu privire la rechiziţiile de bunuri
şi prestările de servicii în interes public şi Hotărîrea Guvernului Nr. 751 din
24.06.2003 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la mobilizarea la locul de
6
muncă contravin prevederilor Convenţiei, prin faptul că permit autorităţilor centrale
şi locale, precum şi organelor militare obligarea populaţiei la muncă în anumite
condiţii ca un mijloc de mobilizare şi utilizare a muncii în scopurile dezvoltării
economiei naţionale.
4. Eliminarea muncii copiilor şi protecţia copiilor şi a tinerilor

4.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 138 privind vârsta

minima de încadrare în muncă, adoptată la Geneva la 26 iunie 1973,
ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 519 – XIV din 15 iulie 1999.
Actul urmăreşte abolirea efectiva a muncii copiilor.
Statele trebuie să ridice în mod progresiv vîrsta minima de încadrare în funcţie
sau de folosire la muncă la un nivel care să permită adolescenţilor cea mai completa
dezvoltare fizica şi mintală.
Vîrsta minimă pentru Republica Moldova este de 16 ani.
Convenţia face diferenţă între vîrsta minimă necesar a fi respectată în cazul
copiilor şi vîrsta minimă necesar a fi respectată în cazul tinerilor, stabilind în acelaşi
timp şi circumstanţele în care vîrsta minimă poate fi micşorată.
Cîmpul de aplicare al prezentei convenţii nu acoperă munca efectuată de copii
sau adolescenţi în institutele de învăţămînt general, în şcolile profesionale sau tehnice
ori în alte institute de formare profesională.
Este exceptată de la dispoziţiile convenţiei şi munca efectuată de persoane sub
14 ani în întreprinderi, dar numai dacă întreprinderea face parte integrantă fie dintr-o
şcoală sau dintr-un curs de formare profesională; fie dintr-un program de formare
profesională aprobat de autoritatea competenta şi executat în principal sau în
întregime într-o întreprindere; fie dintr-un program de orientare destinat să faciliteze
alegerea unei profesii sau a unui tip de formare profesionala.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului de
Comitetul de Experţi Independenţi al OIM:
Legislaţia naţională nu determină lista muncilor uşoare care pot fi îndeplinite
de copii pînă la vîrsta de 14 ani.
4.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.182 privind
interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea
imediată în vederea eliminării lor, adoptată la Geneva la 17 iunie 1999,
ratificată prin Legea nr. 849 – XV din 14 februarie 2002.
Convenţia are drept scop interzicerea şi eliminarea celor mai grave forme ale
muncii copiilor. În sensul acestei Convenţii, „copii” sunt persoanele de pînă la 18 ani.
La categoria de „cele mai grave munci” se atribuie toate formele de sclavie sau
practicile similare (cum ar fi vînzarea de sau comerţul cu copii, servitutea pentru
7
datorii şi munca de servitor, precum şi munca forţată sau obligatorie, inclusiv
recrutarea forţată sau obligatorie a copiilor în vederea utilizării lor în conflictele
armate); utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării, producţiei
de material pornografic sau de spectacole pornografice; utilizarea, recrutarea sau
oferirea unui copil în scopul unor activităţi ilicite, mai ales pentru producţia şi traficul
de stupefiante, aşa cum le definesc convenţiile internaţionale pertinente; muncile
care, prin natura lor sau prin condiţiile în care se exercita, sunt susceptibile să
dăuneze sănătăţii, securităţii sau moralităţii copilului.
Convenţia impune stabilirea şi aplicarea de sancţiuni penale sau, dacă este
cazul, de alte sancţiuni pentru a da forţă acestor interdicţii.

5. Egalitatea de şanse şi tratament

5.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.100 privind egalitatea

de remunerare a mîinii de lucru masculină şi a mîinii de lucru feminină,
pentru o muncă de valoare egală, întocmită la Geneva la 29 iunie 1951,
ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 610 – XIV din 01 octombrie
1999.
La termenul de „remuneraţie”, convenţia atribuie atît salariul obişnuit, care
poate fi de bază sau minim, cît şi orice alte avantaje, plătite direct sau indirect în bani
sau în natură, de către patron muncitorului pentru munca prestată de acesta din urmă.
Convenţia promovează ideea eliminării fenomenului discriminării pe criterii de
sex, pentru o muncă de valoare egală, atunci cînd vine vorba de remuneraţie.
5.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.111 privind
discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării
profesiei, adoptată la Geneva la 25 iunie 1958, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie 1995
Tratatul promovează egalitatea de posibilităţi şi de tratament în materie de
ocupare a forţei de muncă şi exercitare a profesiei, în scopul eliminării oricăror
discriminări.
Prin „discriminare” se înţelege orice diferenţiere, excludere sau preferinţă care
are ca efect să suprime sau să ştirbească egalitatea de posibilităţi sau de tratament în
materie de ocupare a forţei de muncă şi de exercitare a profesiei.
Convenţia nu consideră discriminări, diferenţierile, excluderile sau preferinţele
întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie.
De asemenea, convenţia exclude din noţiunea de „discriminare”, măsurile ce
afectează individual o persoană bănuită în mod legitim că desfăşoară o activitate care

8
prejudiciază securitatea statului sau în privinţa căreia s-a stabilit că desfăşoară în fapt
această activitate.

6. Convenţii internaţionale ale muncii „de guvernare”.

Acestea sunt convenţii considerate ca fiind prioritare în asigurarea unei bune

guvernări a pieţei muncii.
6.1. Consultare tripartită
6.1.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.144 privitoare la
consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor
internaţionale ale muncii, adoptată la Geneva la 21 iunie 1976, ratificată
prin Hotărîrea Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie 1995.
Consiliul de administraţie al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, la Conferinţa
generală a OIM, din 2 iunie 1976, a examinat problema creării mecanismelor
tripartite însărcinate să promoveze punerea în practică a normelor internaţionale ale
muncii şi a considerat necesar să adopte, în acest scop, unele propuneri cu privire la
consultările tripartite.
Astfel, prin respectiva convenţie, statele Părţi se angajează să pună în practică
procedurile care asigură consultări eficace între reprezentanţii guvernului, al celor ce
angajează şi ai muncitorilor asupra problemelor privind activităţile O.I.M, stabilind,
în acelaşi timp, obiectul consultărilor.
6.2. Inspecţia muncii
Convenţiile de guvernare privind inspecţia muncii
6.2.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.81 privind inspecţia
muncii în industrie şi comerţ, adoptată la Geneva la 11 iulie 1947,
ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie
1995.
Iniţial, urmează de menţionat că respectiva convenţie face diferenţă între
inspecţia muncii în industrie şi inspecţia muncii în comerţ.
În ambele cazuri însă, este necesar să existe un sistem de inspecţie a muncii.
Convenţia acordă posibilitatea de a fi exceptate de la dispoziţiile ei
întreprinderile miniere şi de transport sau părţi ale acestor întreprinderi.
Sistemul de inspecţie are sarcina de a asigura aplicarea dispoziţiilor legale
referitoare la condiţiile de muncă şi la protecţia lucrătorilor în exercitarea profesiei
lor, securitatea şi igiena muncii, condiţiile de trai, folosirea copiilor şi a tinerilor şi
altele conexe, în măsura în care inspectorii de muncă sunt însărcinaţi să asigure
9
aplicarea acestor dispoziţii; de a furniza celor care angajează şi lucrătorilor informaţii
şi îndrumări tehnice asupra mijloacelor cele mai eficace de respectare a dispoziţiilor
legale; precum şi de a aduce la cunoştinţa autorităţii competente deficienţele sau
abuzurile care constituie încălcări ale dispoziţiilor legale în vigoare.
Documentul stabileşte că personalul inspecţiei trebui să fie format din
funcţionari publici, iar statutul şi condiţiile de serviciu să le asigură stabilitatea în
funcţie şi independenţa faţă de orice schimbare guvernamentală şi orice influenţă
neprevăzută din afară.
Convenţia indică, de asemenea, asupra necesităţii impunerii unor cerinţe clare
cu privire la recrutarea inspectorilor de muncă.
Statul este obligat să asigure un număr necesar de inspectori şi să le ofere condiţii
adecvate exercitării atribuţiilor de serviciu.
Convenţia stabileşte şi aplicarea de sancţiuni pentru persoanele care încălca sau
neglijează respectarea dispoziţiilor legale.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului de
Comitetul de Experţi Independenţi al OIM:
Legea privind controlul de stat asupra activităţii de întreprinzător nr. 131 din 8
iunie 2012, limitează dreptul inspectorilor de muncă să pătrundă liber în încăperile de
serviciu şi auxiliare, ceea ce contravine prevederilor Convenţiei.
6.2.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.129 privind inspecţia
muncii în agricultură, adoptată la Geneva la 25 iunie 1969, ratificată prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 1330 – XIII din 26 septembrie 1997.
Convenţia încadrează în dispoziţiile ei întreprinderile sau părţi ale
întreprinderilor care au ca obiect agricultura, creşterea animalelor, silvicultura,
horticultura, transformarea primară a produselor agricole de către cel care le
exploatează sau orice altă formă de activitate agricolă.
Tratatul prevede că dacă este necesar, autoritatea competentă poate să
determine, linia de demarcare între agricultură, pe de o parte, şi industrie şi comerţ,
pe de altă parte, în aşa fel încât nici o întreprindere agricolă să nu rămână în afara
sistemului naţional de inspecţie a muncii.
Ca şi în cazul Convenţiei nr.81 privind inspecţia muncii în industrie şi comerţ,
este necesar să existe un sistem de inspecţie a muncii.
Sistemul de inspecţie a muncii în agricultură se aplică întreprinderilor agricole
în care lucrează lucrători salariaţi sau ucenici, oricare le-ar fi modul de remunerare,
natura, forma sau durata contractului lor de muncă, dar care poate fi extins şi la
fermieri care nu folosesc măna de lucru din afară, dijmaşi şi alte categorii
asemănătoare de lucrători agricoli; persoane asociate la administrarea unei
întreprinderi colective, cum sunt membrii unei cooperative; cît şi membrii familiei
celui care exploatează pămîntul.
10
 Sarcinile sistemului de inspecţie a muncii în agricultură sunt similare sarcinilor
sistemului de inspecţie a muncii în industrie şi comerţ.
Convenţia prevede posibilitatea de a încredinţa inspectorilor muncii din
agricultură funcţii de asistenţă sau de control în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor
legale referitoare la condiţiile de viaţă ale lucrătorilor şi familiilor lor.
Pe lîngă funcţionarii publici pot şi incluşi delegaţi sau reprezentanţi ai
organizaţiilor profesionale care, ca şi primii, vor beneficia de garanţii în ce priveşte
stabilitatea funcţiilor lor şi vor fi feriţi de orice influenţă dăunătoare din afară.
Convenţia indică, asupra necesităţii impunerii unor cerinţe clare cu privire la
recrutarea inspectorilor de muncă în agricultură.
Statul este impus să ia măsurile necesare pentru a asigura ca experţii şi
tehnicienii calificaţi corespunzător, şi care pot să-şi aducă contribuţia la soluţionarea
problemelor care necesită cunoştinţe tehnice, să colaboreze cu inspecţia muncii din
agricultură şi potrivit metodelor socotite ca fiind cele mai adecvate condiţii
internaţionale. De asemenea, este necesar de a se lua măsurile necesare pentru a
favoriza o cooperare efectivă între serviciile de inspecţie a muncii din agricultură şi
serviciile guvernamentale sau instituţiile publice şi alte instituţii care pot fi chemate
să desfăşoare activităţi asemănătoare.
La fel, statul este obligat să asigure un număr suficient de inspectori de muncă
în agricultură şi să le ofere condiţii adecvate exercitării atribuţiilor de serviciu.
Pentru încălcarea sau neglijarea respectării dispoziţiilor legale, se prevăd sancţiuni.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului de
Comitetul de Experţi Independenţi al OIM:
Legislaţia naţională nu extinde aria de atribuţii ale Inspectoratului de Stat al
Muncii asupra lucrătorilor independenţi.

6.3. Politica de ocupare a forţei de muncă şi de promovare

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.122 privind politica de

ocupare a forţei de muncă, adoptată la Geneva la 9 iulie 1964, ratificată prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie 1995.
Convenţia are la bază principiul că orice persoana are dreptul la muncă, la
libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de munca şi la
protecţie împotriva şomajului.
Domeniul de reglementare al convenţiei este politica de ocupare a forţei de
muncă.

11
 În acest sens, statele sunt obligate să elaboreze o politică activă care să
urmărească promovarea ocupării depline a forţei de muncă, în scop productiv şi în
condiţii de liberă alegere a muncii.
Convenţia, prin impunerea unor astfel de politici, doreşte ca statele Părţi să
garanteze tuturor persoanelor disponibile şi în căutare de muncă lucru.
De asemenea, să garanteze muncă, pe cît posibil, productivă şi libera alegere a
acesteia. Fiecare lucrător trebuie să aibă toate posibilităţile de a dobîndi calificările
necesare pentru a ocupa un serviciu care să-i convină şi să folosească în aceasta
muncă calificările, precum şi aptitudinile sale, fără deosebire de rasă, culoare, sex,
religie, opinii politice, ascendenţă naţionala sau origine socială.
B. Alte convenţii ratificate de Republica Moldova
1. Protecţia reprezentanţilor lucrătorilor
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.135 cu privire la protecţia
drepturilor reprezentanţilor lucrătorilor la întreprinderi şi posibilităţile
acordate lor, adoptată la Geneva la 23 iunie 1971, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie 1995
Convenţia are drept obiectiv să asigure reprezentanţilor lucrătorilor din
întreprinderi protecţie efectiva împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia şi
care ar avea drept cauză calitatea sau activităţile lor de reprezentanţi ai lucrătorilor,
apartenenţa sindicală sau participarea la activităţi sindicale.
Angajatorul trebuie se acorde înlesniri reprezentanţilor lucrătorilor, pentru a
putea să-şi îndeplinească repede şi efectiv funcţiile lor.
Convenţia stabileşte că reprezentanţii lucrătorilor pot fi atît reprezentanţii
sindicali, cît şi reprezentanţii aleşi, fără a face vreo diferenţă.
2. Relaţiile de muncă în serviciul public
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.151 privind protecţia
dreptului de organizare şi procedurile de determinare a condiţiilor de
ocupare în serviciul public, adoptată la Geneva la 27 iunie 1978, ratificată
prin Legea nr. 17 – XV din 07 februarie 2003.
Prezenta convenţie vine să aducă anumite garanţii tuturor funcţionarilor publici
(Agenţi publici).
Potrivit convenţiei, agenţii publici trebuie să beneficieze de o protecţie
adecvată împotriva oricăror acte de discriminare care tind să prejudicieze libertatea
sindicală în materie de ocupare.
Convenţia încadrează în noţiunea de „agent public” orice persoană angajată de
autoritatea publică, avînd însă, anumite rezerve în privinţa agenţilor de nivel ridicat
ale căror funcţii sunt în mod normal considerate ca avînd legătură cu formularea
politicilor de urmărit sau cu responsabilităţi de conducere sau agenţilor ale căror
12
responsabilităţi au un caracter foarte confidenţial, precum şi în privinţa forţelor
armate şi poliţiei.
Organizaţiile agenţilor publici trebuie să se bucure de o completă independenţă
faţă de autorităţile publice şi să fie protejate împotriva oricăror acte de ingerinţă a
autorităţilor publice în formarea, funcţionarea şi administrarea acestora.
Reprezentanţii agenţilor publici trebuie să beneficieze de facilităţi care să le
permită îndeplinirea rapidă şi eficientă a funcţiilor acestora atît în timpul orelor de
lucru, cît şi în afara acestora. Agenţii publici beneficiază, ca şi ceilalţi lucrători, de
drepturile civile şi politice care sunt esenţiale exercitării normale a libertăţii sindicale.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului de
Comitetul de Experţi Independenţi al OIM
Legislaţia naţională nu prevede sancţiuni împotriva actelor de ingerinţă în
activitatea sindicatelor.
3. Negocierea colectivă
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.154 privind promovarea
negocierilor colective, adoptată la Geneva la 19 iunie 1981, ratificată prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 994 – XIII din 15 octombrie 1996.
Respectiva convenţie se aplică tuturor ramurilor de activitate economică.
Convenţia defineşte termenul de „negociere colectiva” ca fiind orice tip de
negociere între patroni sau una sau mai multe organizaţii patronale, pe de o parte, şi
organizaţii ale lucrătorilor, pe de alta parte, pentru stabilirea condiţiilor de muncă şi
de angajare; şi/sau reglementarea relaţiilor dinte patroni şi lucrători; şi/sau
reglementarea relaţiilor dintre patroni sau organizaţiile acestora şi organizaţia (iile)
lucrătorilor.
Atunci cînd legea naţională defineşte, conform art. 3 din Convenţia nr.
135/1971 privind reprezentanţii lucrătorilor, instituţia reprezentanţilor aleşi ai
lucrătorilor (alţii decît cei sindicali), legea sau practica naţională pot stabili în ce
măsură aceştia pot participa la negocierea colectivă. În cazul în care legea interna
permite participarea reprezentanţilor lucrătorilor la negocierea colectivă, trebuie
prevăzute garanţii corespunzătoare, atît în lege, cît şi în practică, care să asigure ca
instituţia reprezentanţilor aleşi ai lucrătorilor să nu fie folosită de patron pentru a
submina poziţia organizaţiei (ilor) de lucrători din întreprindere.
Convenţia prevede obligaţia statului care a ratificat-o de a lua măsuri, adaptate
condiţiilor naţionale, pentru a promova negocierea colectivă, inclusiv stabilirea unor
organisme şi proceduri de soluţionare a conflictelor de muncă. Aceste măsuri trebuie
să facă obiectul unor consultări prealabile şi, atunci cînd este posibil, a unui acord
intre autorităţile publice şi organizaţiile de lucrători şi de patroni.
4. Administraţia muncii

13
 4.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.150 privind
administrarea muncii, adoptată la Geneva la 26 iunie 1978, ratificată prin
Legea nr. 274 – XVI din 29 iulie 2006.
Este o Convenţie care vine să reglementeze activităţile de administraţie publică
în domeniul politicii naţionale a muncii, încadrîndu-le în termenul de „administrarea
muncii”.
Convenţia stabileşte instituţiile care formează sistemul de administrare a
muncii, rolul administrării muncii, funcţiile şi obligaţiile.

4.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.160 privind statistica

muncii, adoptată la Geneva la 25 iunie 1985, ratificată prin Legea nr. 186
din 29 septembrie 2011.

Statele Părţi trebuie să asigure colectarea, în mod regulat, compilarea şi

publicarea statisticilor de muncă de bază, subiectele cărora sunt enumerate exhaustiv
de convenţie.
Convenţia interzice includerea în datele statistice a oricăror informaţii care
dezvăluie date despre o anumită persoană, gospodărie, o unitate sau întreprindere.
Republica Moldova ratificînd Convenţia nr.160 privind statistica muncii, a
acceptat obligaţiile prevăzute de articolele 7 – 13 şi 14 alin. (1) din Partea II a
Convenţiei şi s-a abţinut de la prevederile indicate la articolele 14 alin. (2) şi 15.
4.3. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 181 privind agenţiile
private de ocupare a forţei de muncă, adoptată la Geneva la 19 iunie
1997, ratificată prin Legea nr. 482 – XV din 28 septembrie 2001.
Convenţia are drept obiectiv permiterea funcţionării agenţiilor private de
ocupare a forţei de muncă şi protejarea lucrătorilor de abuzuri din partea acestor
agenţii.
Determinarea statutului juridic al agenţiilor private de ocupare a forţei de
muncă şi condiţiile ce reglementează activitatea acestora este lăsată la discreţia
Statelor membre.
Convenţia acordă o mare importanţă dreptului la libera asociere şi dreptului la
negocieri colective şi cere luarea măsurilor necesare care să le asigure lucrătorilor,
recrutaţi de agenţiile private de ocupare, aceste drepturi.
Posibilităţile de acces la ocupare şi la anumite tipuri de ocupaţii se supun
principului egalităţii, fiind interzisă discriminarea pe criterii de rasă, culoarea pielii,
sex, religie, convingeri politice, origine naţională, origine socială sau altă formă de
discriminare prevăzută de legislaţia şi practica naţională, cum este discriminarea de
vîrstă sau de invaliditate.
14
 Agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă le este interzis să perceapă de
la lucrători, direct sau indirect, total sau parţial, onorarii sau alte taxe.
Sub protecţia prezentei Convenţii, în mod special, cad lucrătorii – emigranţi şi
copiii, utilizarea muncii ultimilor fiind interzisă.
De asemenea, convenţia acordă importanţă procesului de prelucrare a datelor
cu caracter personal ce-i vizează pe lucrători.

4.4. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.88 privind

organizarea activităţii de folosire a forţei de muncă, adoptată la San
Francisco la 9 iulie 1948, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 593
– XIII din 26 septembrie 1995.
Convenţia îşi propune să stabilească reguli privind organizarea activităţii de
folosire a forţei de muncă.
Convenţia impune statelor semnatare, organizarea unui sistem naţional de
birouri de folosire a forţei de muncă, care să se afle sub controlul unei autorităţi
naţionale şi care, să fie organizat astfel încât să asigure eficacitatea recrutării şi
plasării lucrătorilor.

5. Orientare şi formare profesională

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 142 privind orientarea

profesională şi pregătirea profesională în domeniul valorificării resurselor
umane, adoptată la Geneva la 23 iunie 1975, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 480 – XV din 28 septembrie 2001.
Obiectul Convenţiei este dezvoltarea resurselor umane, care presupune
orientarea şi formarea profesională, iar în acest scop, statul trebuie să aibă o politică
şi programe naţionale, ale căror domenii de reglementare sunt reliefate de respectiva
convenţie.

6. Protecţia împotriva concedierii nejustificate

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.158 cu privire la

încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa celui care angajează, adoptată
la Geneva la 22 iunie 1982, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 994 –
XIII din 15 octombrie 1996.

15
 Convenţia este aplicabilă tuturor domeniilor activităţii economice şi tuturor
angajaţilor.
Ideea urmărită de convenţie este că raporturile de muncă ale unui lucrător nu
pot înceta decît daca există un motiv valabil legat de capacitatea sau conduita
lucrătorului sau bazat pe cerinţele operaţionale ale întreprinderii, instituţiei sau
serviciului, şi doar după ce angajatului i s-a oferit posibilitatea de a se apăra de
afirmaţiile acuzării. În sensul indicat, convenţia stabileşte exhaustiv, care motive nu
pot fi invocate drept temeiuri pentru încetarea raporturilor de muncă.
Pentru a proteja angajatul de încetarea nejustificată a raporturilor de muncă,
Tratatul prevede dreptul angajatului de a contesta această încetare fie în instanţa de
judecată, tribunal de muncă, fie în faţa unui complet de arbitri sau arbitru, stabilind
totodată, împuternicirile acestor organe, precum şi în sarcina cui revine probaţiunea.
Nu sunt lăsate fără atenţie nici garanţiile angajaţilor privind plata unor prestaţii
de plecare şi a altor mijloace de protecţie a veniturilor.

7. Salarizarea

7.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.95 privind protecţia

salariului, adoptată la Geneva la 1 iulie 1949, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie 1995.
Convenţia se aplică tuturor persoanelor cărora li se plăteşte sau trebuie să li se
plătească un salariu, care potrivit aceluiaşi document este remunerarea sau cîştigurile
susceptibile de a fi evaluate în bani şi stabilite prin acordul părţilor sau de către
legislaţia naţională, pe care cel care angajează le datorează unui lucrător în baza unui
contract de muncă, scris sau verbal, fie pentru munca efectuată sau care urmează a fi
efectuată, fie pentru serviciile prestate sau care urmează a fi prestate.
Convenţia stabileşte că salariul urmează a fi achitat în monedă naţională şi doar
lucrătorului în cauză, iar reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decît în condiţiile şi
limitele prescrise de legislaţia naţională sau stabilite printr-un contract colectiv ori o
hotărîre arbitrală. Totodată, se interzic reţinerile ale căror scop este să asigure o plată
directă sau indirectă de un lucrător către cel care angajează, către reprezentantul
acestuia sau către un intermediar (cum ar fi un agent însărcinat să recruteze forţa de
muncă), în vederea obţinerii sau păstrării unui serviciu.
În caz de faliment sau lichidare a angajatorului, salariaţii vor avea rang de
creditori privilegiaţi, creanţa lor fiind plătită integral, mai înainte ca creditorii ordinari
să poată revendica cota-parte ce li se cuvine.
Libertatea lucrătorului de a dispune după voia sa de propriul salariu este
garantată.

16
 7.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.131 privind fixarea
salariilor minime, în special în ce priveşte ţările în curs de dezvoltare,
întocmită la Geneva la 24 iunie 1970, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 610 – XIV din 01 octombrie 1999
Convenţia, deşi este de aplicare generală, ţine seama în mod special, de nevoile
ţărilor în curs de dezvoltare.
Scopul convenţiei este să asigure salariaţii împotriva salariilor excesiv de
scăzute. Astfel, documentul impune stabilirea unui sistem de salarii minime, cu
putere de lege, care să nu poată fi scăzute şi care să protejeze toate grupurile de
salariaţi ale căror condiţii de muncă sunt de asemenea natură, încât acestor salariaţi
trebuie să li se asigure o protecţie corespunzătoare.
7.3. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.99 privind procedura
de stabilire a salariului minim în agricultură, adoptată la Geneva la 28
iunie 1951, ratificată prin Legea nr. 1404 – XV din 24 octombrie 2002.
Convenţia şi-a propus să garanteze angajaţilor din agricultură salariul minim
garantat, astfel încît acestora să nu li se achite plăţi sub pragul prevăzut de legislaţiile
naţionale.
Statele sunt lăsate, cu condiţia respectării dispoziţiilor Convenţiei, să determine
la discreţia lor, natura, forma şi metodele de funcţionare a procedurii de stabilire a
salariului minim.

8. Timpul de lucru

8.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.47 cu privire la

reducerea timpului de muncă pînă la patruzeci de ore pe săptămînă,
adoptată la Geneva la 22 iunie 1935, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 1330 – XIII din 26 septembrie 1997.
Convenţia stabileşte durata săptămânii de lucru de 40 de ore şi obligă statul să
întreprindă măsuri corespunzătoare în vederea realizării acestui scop.
Lacune în legislaţia naţională identificate şi comunicate Guvernului de
Comitetul de Experţi Independenţi al OIM:
Hotărîrea Guvernului nr. 1223 din 9 noiembrie 2004, punctul 3 admite durata
schimbului de 24 ore pentru personalul de gardă în domeniul sănătății, ceea ce
contravine prevederilor tratatului.
8.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.132 cu privire la
concediile remunerate, adoptată la Geneva la 24 iunie 1970 (revizuită în

17
 1970), ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1330 – XIII din 26
septembrie 1997.
Convenţia garantează fiecărei peroane, cu excepţia marinarilor, dreptul la un
concediu anual plătit cu o durată minimă stabilită, care nu poate fi mai mică de trei
săptămâni lucrătoare pe un an de muncă.
Statul trebuie să transpună dispoziţiile Convenţiei în acte legislative sau
normative naţionale, în care să indice expres durata concediilor anuale.
Tratatul, acorda statului posibilitate ca pe lîngă marinari să excepteze de la
dispoziţiile Convenţiei şi alte categorii de salariaţi, angajarea cărora implică probleme
legislative, constituţionale sau de aplicare specifice.
De asemenea, convenţia clarifică aspecte ce ţin de apariţia dreptului persoanei
de a solicita concediu, inclusiv dacă are un stagiu mai mic decît cel stabilit pentru a
beneficia de un concediu plătit.
La calcularea concediilor nu se va ţine cont de sărbătorile stabilite prin lege, de
perioadele de incapacitate de muncă rezultate din boli sau accidente de muncă.
Persoanele sunt asigurate pentru toată perioada acestui concediu cu cel puţin un
salariu lunar sau un salariu mediu, achitat în avans.
În cazul divizării concediului, partea neîntreruptă va fi acordată şi folosită timp
de un an, iar restul concediului anual plătit pe parcursul a optsprezece luni calculate
de la sfîrşitul anului în care a apărut dreptul la concediu.
Convenţia mai stabileşte că salariatul, care a acumulat stagiul minim de muncă
cerut pentru a beneficia de concediu anual, va primi la sfîrşit un concediu plătit
proporţionat cu durata muncii pentru care n-a folosit acest concediu sau va primi o
compensare în locul acestuia sau un credit de concediu echivalent.
Convenţia consideră nulă orice limitare a dreptului la un concediu minim anual
plătit sau orice dispoziţie care obligă salariaţii să renunţe la asemenea concedii în
schimbul compensării sau altor beneficii.

9. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă

9.1. Dispoziţii generale

9.1.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.155 privind
securitatea şi sănătatea muncii şi mediul de muncă, semnată la Geneva la
22 iunie 1981, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 755 – XIV din
24 decembrie 1999.

18
 În temeiul convenţiei, statul membru are obligaţia să formuleze, să
implementeze şi să revizuiască periodic o politică naţională coerentă privind
siguranţa şi sănătatea la locul de muncă, precum şi a mediului de lucru.
Obiectivul documentului este de a preveni accidentele şi prejudicierea sănătăţii
care rezultă din, sunt legate de sau apărute în timpul lucrului, prin minimizarea, în
măsura în care este posibil, cauzelor riscurilor inerente în mediul de lucru.
Statul este obligat să instituie un sistem de inspecţie corespunzător şi suficient,
care să prevadă sancţiuni corespunzătoare.
În cazul unei bănuieli rezonabile că există un pericol iminent şi grav pentru
viaţa sau sănătatea angajaţilor, aceştia se pot înlătura de la situaţia de muncă.
Patronii sunt obligaţi: să se asigure, în măsura în care este posibil, că locurile
de muncă, maşinile, echipamentele şi procesele aflate sub controlul lor, sunt sigure şi
fără riscuri pentru sănătate; să facă în aşa fel încît substanţele chimice, fizici şi
biologice aflate sub controlul lor să nu prezinte riscuri pentru sănătate; să furnizeze,
dacă este necesar, îmbrăcăminte de protecţie adecvată şi echipament de protecţie
pentru a preveni, în măsura în care este posibil, riscul de accidente sau de efecte
negative asupra sănătăţii. Totodată, ei sunt obligaţi să prevadă, în caz de necesitate,
măsuri care să permită să facă faţă situaţiilor de urgenţă şi accidentelor, inclusiv
mijloace suficiente pentru administrarea primului ajutor.
Astfel, măsurile de securitate şi sănătate a muncii nu trebuie să antreneze nici o
cheltuială pentru muncitori.
9.1.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii Organizaţiei
Internaţionale a Muncii nr.187 privind cadrul de promovare a sănătăţii şi
securităţii în muncă, adoptată la Geneva la 15 iunie 2006, ratificată prin
Legea nr. 72 – XVIII din 26 noiembrie 2009.
Convenţia impune Statele semnatare să promoveze îmbunătăţirea continuă a
siguranţei şi sănătăţii pentru prevenirea accidentelor de muncă, boli profesionale
precum şi decese, prin dezvoltarea, în consultare cu cele mai reprezentative
organizaţii ale angajatorilor şi lucrătorilor, politicilor, sistemelor şi programelor
naţionale.
Rolul statului în acest sens, este unul activ. Acesta trebuie să promoveze
principii de bază, cum ar fi evaluarea riscurilor sau riscurilor profesionale;
combaterea riscurilor profesionale sau pericolelor la sursă; dezvoltarea culturii
naţionale de prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Activităţile de dezvoltare a culturii naţionale de prevenire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să includă informarea, consultarea şi formarea.
9.2. Protecţia împotriva riscurilor specifice

19
 9.2.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.119 privind dotarea
maşinilor cu dispozitive de protecţie, adoptată la Geneva la 25 iunie 1963,
ratificată prin Legea nr. 1404 XV din 24 octombrie 2002.
Convenţia impune să se instituie, la nivel de stat, o autoritate competentă care
să stabilească dacă, şi dacă da, în ce măsură maşinile noi sau second hand, operate de
om, prezintă pericol pentru angajat, precum şi dacă acestea fac obiectul convenţiei.
Convenţia se aplică asupra mijloacelor de transport rutiere şi feroviare, în timp
ce sunt conduse, dar numai în privinţa siguranţei operatorului sau operatorilor şi
asupra utilajelor agricole mobile, dar numai în privinţa securităţii lucrătorilor la locul
de muncă.
Documentul cuprinde dispoziţii cu privire la utilizarea, vînzarea, închirierea,
transmiterea prin orice alt mod şi expunerea unor astfel de maşini.
Statul este obligat să ia toate măsurile necesare, inclusiv sancţiuni adecvate
pentru a asigura aplicarea efectivă a dispoziţiilor prezentei convenţii.
9.2.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.127 cu privire la
greutatea maximă a încărcăturilor care pot fi transportate de un singur
lucrător, adoptată la Geneva la 28 iunie 1967, ratificată prin hotărîrea
Parlamentului nr. 1330 – XIII din 26 septembrie 1997.
Statul este obligat să elaboreze o politică activă care să promoveze ocuparea
deplină a forţei de munca, în scop productiv şi în condiţii de liberă alegere a muncii.
Statul trebuie să determine şi să reexamineze cu regularitate, în cadrul unei
politici economice şi sociale coordonate, măsurile care trebuie adoptate în vederea
atingerii acestor obiective, precum şi să ia hotărîrile necesare de aplicare a acestor
măsuri, inclusiv, elaborarea de programe.
9.3. Protecţia în anumite ramuri de activitate
9.3.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.184 privind
securitatea şi sănătatea muncii în agricultură, adoptată la Geneva la 21
iunie 2001, ratificată prin Legea nr. 1058 – XV din 16 mai 2002.
În sensul Convenţiei, termenul „agricultură” include activităţi agricole şi
silvice, desfăşurate la unităţi agricole, cuprinzând fitotehnia, silvicultura, zootehnia şi
apicultura, prelucrarea primară a producţiei de origine vegetală şi animală de către
administratorul întreprinderii sau în numele său, precum şi folosirea şi deservirea
maşinilor, utilajului, dispozitivelor, instrumentelor şi instalaţiilor agricole, cuprinzând
orice proces, păstrarea, operaţiile sau transportarea în cadrul unei întreprinderi
agricole, ce sunt legate nemijlocit de producţia agricolă.
În acest termen nu sunt incluse gospodăria naturală, procesele industriale care
utilizează produsele agricole ca materie primă şi serviciile conexe, şi exploatarea
industrială a pădurilor.

20
 Convenţia impune elaborarea, promovarea şi revederea periodică a unei politici
naţionale în domeniul securităţii şi igienei muncii în agricultură.
Prin această politică, statul, trebuie să desemneze o autoritate competentă,
responsabilă pentru promovarea politicii şi aplicarea legislaţiei naţionale privind
securitatea şi igiena muncii în agricultură.
Documentul, trebuie să specifice drepturile şi obligaţiile patronilor şi
salariaţilor ţinând cont de cerinţele de securitate şi igienă a muncii în agricultură;
precum şi să creeze mecanismele de coordonare inter-ramurală între autorităţile şi
unităţile corespunzătoare din domeniul agriculturii şi să definească funcţiile şi
responsabilităţile acestora, ţinând cont de interconexiunea lor, de practica şi condiţiile
naţionale.
Convenţia stabileşte expres obligaţiile patronilor şi drepturile lucrătorilor din
agricultură. Maşinile, utilajul, inclusiv mijloacele de protecţie individuală,
dispozitivele şi sculele folosite în agricultură trebuie să corespundă normelor
naţionale sau altor norme acceptate ale securităţii şi igienei muncii şi să fie instalate,
întreţinute şi dotate cu dispozitive de protecţie în modul cuvenit. De asemenea,
acestea trebuie să fie folosite numai la acele lucrări, pentru care sunt destinate, cu
excepţia cazurilor cînd utilizarea lor în alte scopuri decît cele prevăzute iniţial, este
considerată nepericuloasă conform legislaţiei şi practicii naţionale şi, în special, să nu
fie folosite la transportarea persoanelor, decît dacă au fost destinate sau adaptate
pentru transportul de persoane şi să fie exploatate de persoane instruite şi competente
în conformitate cu legislaţia şi practica naţională.
Autoritatea competentă este obligată să stabilească cerinţe de securitate şi
igienă pentru operaţiile de încărcare-descărcare şi transportare a materialelor, în
special, pentru transportarea manuală. Se interzice solicitarea sau permiterea
lucrătorilor să efectueze operaţiuni de încărcare-descărcare sau transportare manuală
a încărcăturilor a căror greutate sau natură poate ameninţa securitatea sau sănătatea
lucrătorilor.
Convenţia obligă statele Părţi să elaboreze şi implementeze măsuri necesare
pentru asigurarea securităţii şi igienei muncii în agricultură, inclusiv în materie de
asigurare a utilizării nepericuloase a substanţelor chimice; îngrijirea animalelor şi
protecţia contra riscurilor biologice; precum şi de instalaţii agricole.
Vârsta minimă pentru încadrarea în munci agricole care, în virtutea caracterului
sau a condiţiilor în care se execută, pot să ameninţe securitatea şi sănătatea tinerilor
lucrători, nu trebuie să fie mai mică de 18 ani.
Lucrătorilor temporari şi sezonieri li se asigură un nivel de securitate şi
protecţie a sănătăţii egal cu cel acordat categoriilor similare de lucrători agricoli,
angajaţi permanent.

21
 Femeilor angajate în agricultură, li se vor aplică măsuri care să asigure luarea
în consideraţie a necesităţilor legate de graviditate, alăptare şi menţinerea sănătăţii lor
reproductive.
Convenţia, mai obligă elaborarea unor sisteme de asigurare socială care să
protejeze angajaţii din agricultură de accidente de muncă fatale sau nefatale şi
afecţiuni profesionale, precum şi de invaliditate şi alte riscuri pentru sănătate legate
de procesul de producţie care le-ar asigura o protecţie cel puţin egală cu cea de care
se bucură lucrătorii din alte ramuri.
10.Protecţia maternităţii
10.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.103 cu privire la
protecţia maternităţii, adoptată la Geneva la 28 iunie 1952, ratificată prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 994 – XIII din 15 octombrie 1996.
Tratatul a fost revizuit prin Convenţia nr.183 privind protecţia maternităţii,
2000, adoptată la Geneva la 15 iunie 2000 şi automat denunţat de Republica
Moldova.
10.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.183 privind revizuirea
Convenţiei asupra protecţiei maternităţii din 1952, adoptată la Geneva la
15 iunie 2000, ratificată prin Legea nr. 87 – XVI din 20 aprilie 2006.
Convenţia a fost adoptată avîndu-se în vedere necesitatea revizuirii Convenţiei
nr.103 cu privire la protecţia maternităţii, 1952, cu scopul de a promova într-o mai
mare măsură egalitatea tuturor femeilor care muncesc, precum şi sănătatea şi
securitatea mamei şi copilului, şi cu scopul de a recunoaşte diversitatea dezvoltării
economice şi sociale a membrilor, precum şi diversitatea întreprinderilor şi a
evoluţiei protecţiei maternităţii în legislaţiile şi practicile naţionale.
Convenţia este aplicabilă tuturor femeilor angajate, inclusiv, femeilor care se
afla în forme atipice de munca dependentă.
Statele trebuie să adopte măsurile necesare pentru ca femeile însărcinate sau
care alăptează sa nu fie constrînse sa efectueze o muncă ce a fost declarată de
autoritatea competentă ca fiind dăunătoare sănătăţii lor sau a copilului ori despre care
s-a stabilit printr-o evaluare că prezintă un risc semnificativ pentru sănătatea mamei
sau a copilului.
Convenţia garantează un concediu de maternitate cu durată de cel puţin 14
săptămîni.
Republica Moldova a stabilit că femeilor salariate şi ucenicelor, precum şi
soţiilor aflate la întreţinerea salariaţilor, li se acordă concediu de maternitate ce
include concediul prenatal cu o durată de 70 de zile calendaristice şi concediul
postnatal cu o durată de 56 de zile calendaristice (în cazul naşterii complicate sau al
naşterii a doi sau mai mulţi copii – de 70 de zile calendaristice), plătindu-li-se pentru
această perioadă indemnizaţii în modul stabilit de lege.
22
 În caz de boală, complicaţii sau risc de complicaţii rezultate ca urmare a
sarcinii ori a naşterii, trebuie să se acorde un concediu, înainte sau după perioada
concediului de maternitate.
În situaţiile indicate mai sus, Convenţia garantează femeilor care absentează de
la locul de muncă, prestaţii în bani, care să permită femeii să poată să se întreţină
singură şi să întreţină copilul în condiţii bune de sănătate şi la un nivel de viaţă
corespunzător.
Dacă o femeie nu îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de prestaţiile în
bani, aceasta are dreptul la prestaţii corespunzătoare finanţate din fondurile de
asistenţă socială.
Mamei şi copilului trebuie să li se asigure prestaţii medicale.
Angajatorului i se interzice să concedieze femeia pe perioada gravidităţii sau a
concediului. La sfîrşitul concediului de maternitate, femeia se întoarce pe acelaşi post
sau pe un post echivalent, remunerat la acelaşi nivel.
Convenţia garantează că maternitatea nu constituie sursă de discriminare în
materie de ocupare, implicit de acces la ocupare a femeilor gravide.
De asemenea, femeia are dreptul la una sau mai multe pauze zilnice ori la
reducerea duratei de lucru zilnice pentru a-şi alăpta copilul.

11.Politica socială

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.117 privind obiectivele şi

normele de bază ale politicii sociale, adoptată la Geneva la 22 iunie 1962,
ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 593 – XIII din 26 septembrie
1995.
Potrivit Convenţiei, orice politică trebuie să urmărească în primul rând
bunăstarea şi dezvoltarea populaţiei, precum şi încurajarea aspiraţiilor acesteia către
progresul social.
Obiectivul principal al planurilor de dezvoltare economică este îmbunătăţirea
nivelului de trai.
Statul urmează să ia măsuri pentru îmbunătăţirea nivelului de trai atît a
salariaţilor, cît şi a producătorilor agricoli sau producătorilor independenţi.
Atenţie specială le este acordată lucrătorilor migranţi.
Statul trebuie să ţină cont de nevoile normale ale familiilor lucrătorilor care
sunt nevoiţi să locuiască înafara căminelor lor. În cazul în care într-o regiune se va
face apel, în mod temporar, la resursele de forţă de muncă ale unei alte regiuni,
trebuie să se ia măsuri pentru favorizarea transferului parţial de salarii şi de economii
23
ale lucrătorilor din regiunea unde sunt folosiţi în muncă în regiunea de unde provin;
iar în cazul în care într-o regiune se va face apel la resursele de forţă de muncă ale
unei ţări supuse unei administraţii diferite, trebuie să se încheie acorduri pentru
reglementarea problemelor de interes comun, care să prevadă că lucrătorul migrant se
va bucura de protecţie şi de avantaje care să nu fie inferioare celor de care beneficiază
lucrătorii care locuiesc în regiunea în care sunt folosiţi migranţii, precum şi să
prevadă înlesniri acordate lucrătorilor, pentru a le permite să transfere către căminele
lor o parte din salariile şi economiile realizate.
Convenţia încurajează stabilirea nivelurilor salariilor minime pe cale de
acorduri colective, liber negociate, între sindicatele reprezentând pe lucrătorii
interesaţi, pe de o parte, şi cei care angajează sau organizaţiile celor care angajează,
pe de altă parte.
Salariile trebuie să fie legal plătite, cu regularitate, la intervale care să permită
reducerea posibilităţii de contractare de datorii în rândul salariaţilor, trebuie să fie
plătite, de regulă, în monedă la un curs legal şi direct lucrătorului. Cei care angajează
trebuie să ţină registre care să specifice plăţile salariilor, să elibereze lucrătorilor
dovezi cu privire la plata salariilor lor şi să ia alte măsuri pentru înlesnirea controlului
necesar.
Convenţia stabileşte că în rândul salariaţilor şi producătorilor independenţi vor
fi încurajate formele de economii rezultate dintr-un act spontan al celui care
economiseşte.
Aceeaşi convenţie impune nediscriminarea în materie de rasă, culoare, sex,
credinţă, apartenenţă la o grupare tradiţională sau de afiliere sindicală, care de fapt,
trebuie să fie un scop al politicii sociale naţionale.

12. Lucrătorii migranţi

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.97 privind migraţia în

scop de angajare, adoptată la Geneva la 1 iulie 1949, ratificată prin Legea
nr. 209 – XVI din 29 iulie 2005.
Lucrător migrant”, în sensul documentului, este persoana care migrează dintr-o
ţară în alta, cu intenţia de a fi angajat, altfel decît din cont propriu, şi include orice
persoană, care este admisă regulamentar în ţară ca lucrător migrant. Sunt exceptaţi de
la prevederile Convenţiei, lucrătorii frontalieri; persoanele ce exercită profesii
liberale şi artiştii, intraţi în ţară pe un termen scurt; marinarii.
În temeiul convenţiei, statul este obligat să creeze un serviciu de asistenţă
competent şi gratuit pentru lucrătorii migranţi, şi în mod deosebit să le asigure
informaţii exacte sau să se certifice că în ţară există deja un asemenea serviciu, de

24
asemenea, în măsura în care legislaţia o permite, să întreprindă paşi în vederea
prevenirii propagandei greşite privind emigraţiunea şi imigraţiunea.
Statul trebuie să asigure servicii medicale adecvate şi să asigure fără
discriminare în bază de naţionalitate, sex, rasă, şi religie lucrătorilor migranţi
autorizaţi în teritoriu un tratament nu mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază
lucrătorii naţionali.
Lucrătorul migrant, care a fost admis în ţară cu viză de reşedinţă permanentă şi
membrii familiei sale, autorizaţi să-l însoţească şi să i se alăture, nu pot fi expulzaţi
din ţară şi trimişi în ţara de origine, sau în teritoriul de unde au emigrat.
Convenţia stabileşte că statul trebuie să permită importul şi exportul de valută,
transferul oricărei părţi al salariului sau economiilor lucrătorului migrant, la propria
dorinţă.
Atunci cînd numărul migranţilor, care pleacă de pe teritoriul unui stat Parte la
Convenţie în altul este destul de mare, autorităţile competente din teritoriile
respective, ori de cîte ori va fi necesar sau de dorit, trebuie să încheie acorduri în
scopul reglementării problemelor care prezintă interes comun şi apar în legătură cu
punerea în aplicare prevederilor Convenţiei.
Tratatul reglementează, inclusiv, domenii precum: „Recrutarea, angajarea şi
condiţiile de muncă ale lucrătorilor migranţi, recrutaţi altfel decît în conformitate cu
acordul pentru transferul de grup, încheiat sub controlul guvernului”; „Recrutarea,
angajarea şi condiţiile de muncă ale lucrătorilor migranţi, recrutaţi în conformitate cu
acordul pentru transferul de grup, încheiat sub controlul guvernului” şi „Importarea
bunurilor personale, uneltelor şi echipamentului lucrătorilor migranţi”.

13.Navigatorii

13.1. Dispoziții generale

13.1.1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.108 privind actele
de identitate pentru personalul navigant, adoptată la Geneva la 13 mai
1958, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 600 – XIV din 30
septembrie 1999.
Tratatul a fost revizuit prin Convenţia nr.185 privind actele de identitate ale
personalului navigant, adoptată la Geneva la 19 iunie 2003 şi automat denunţat de
Republica Moldova.
13.1.2. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.185 privind actele
de identitate ale personalului navigant, adoptată la Geneva la 19 iunie
2003, ratificată prin Legea nr. 31 – XVI din 23 februarie 2006.

25
 În sensul convenţiei, termenul de „personal navigant” presupune orice persoană
angajată sau implicată ori lucrează, indiferent de funcţie, la bordul unei nave, alta
decît o navă de război, de obicei angajată în navigaţia maritimă.
Statele Părţi sunt obligate să elibereze, fără întîrziere, cetăţenilor săi care fac
parte din personalul navigant şi care fac o cerere în acest sens, un act de identitate al
navigatorului, al cărui conţinut şi formă sunt reglementate de convenţie. În caz de
respingere a cererii, solicitanţii au dreptul de a contesta actul pe cale administrativă.
Toate actele de identitate ale personalului navigant eliberate, suspendate sau
retrase trebuie să fie stocate într-o bază de date naţională, faţă de care se iau măsuri
adecvate de asigurare a securităţii împotriva intervenţiei sau accesului neautorizat.
Volumul de date stocate în respectiva bază de date trebuie să fie adecvat şi
neexcesiv în raport cu scopul pentru care sunt colectate şi stocate.
Bazei de date i se aplică prevederile naţionale privind protecţia datelor cu caracter
personal.
Procedura de eliberare a actelor de identitate ale personalului navigant trebuie
să fie prevăzută şi reglementată clar într-un sistem naţional.
În procesul de debarcare, tranzitare sau transfer al navigatorului, statutul de
navigator, în cazul în care acesta deţine un act de identitate eliberat în condiţiile
expuse, este un statut recunoscut, cu excepţia cazurilor în care există o bănuială
rezonabilă privind autenticitatea actului.
Actul de identitate al personalului de navigare rămâne în posesia navigatorului
în orice moment, cu excepţia cazului cînd se află la păstrare la comandantul navei
respective. Actul de transmitere spre păstrare se face doar cu acordul scris al
navigatorului.
În cazul în care navigatorul nu mai îndeplineşte condiţiile de eliberare a actul
de identitate al personalului de navigare, statul emitent îl retrage imediat.
13.2. Siguranţă, sănătate şi bunăstare
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.92 privind cazarea
echipajelor la bordul navei (revizuită), adoptată la Geneva la 18 iunie 1949,
ratificată prin Legea nr. 238 – XVI din 20 octombrie 2005
Convenţia se aplică fiecărei nave maritime, proprietate publică sau privată, care
este angajată în transportul de mărfuri sau de pasageri în scop comercial şi care este
înmatriculată în teritoriul pentru care această convenţie este în vigoare, respectiv
aplicabilă şi navelor maritime înmatriculate în Republica Moldova.
Statul trebuie să stabilească condiţiile în care navele vor fi considerate nave
maritime în sensul convenţii, ţinînd cont că aceasta nu se aplică navelor cu o
capacitate mai mică de 500 tone; navelor propulsate în principal cu vele, dar echipate

26
cu motoare auxiliare; navelor de pescuit sau balenierelor ori altor nave utilizate în
scopuri similare; remorcherelor.
Tratatul descrie detaliat chestiuni precum: cabinele de dormit, sălile de mese şi
careurile, ventilaţia, încălzirea, iluminatul şi facilităţile sanitare la bordul navei, statul
fiind obligat să elaboreze şi să menţină în vigoare acte legislative care să transpună
dispoziţiile Convenţiei şi să reglementeze în mod special, compartimente privind
planificarea şi controlul cazării echipajului şi cerinţele pentru cazarea acestuia; dar şi
compartimente în care să se indice măsura în care Convenţia se aplică la navele
existente.
Consiliul de administraţie al Biroului Internaţional al Muncii, reunit la Geneva
la 14 octombrie 1970, în lumina schimbării rapide atît a caracteristicilor de
construcţie, cît şi a celor de operare a navelor moderne, a considerat că pot fi
prevăzute mai multe îmbunătăţiri privind cazarea echipajului şi a adoptat la 30
octombrie 1970, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.133 privind
cazarea echipajelor la bordul navei, ratificată de Republica Moldova prin Legea nr.
239 – XVI din 20 octombrie 2005.
Astfel, actul se aplică remorcherelor în limite rezonabile şi practicabile. Sunt
exceptate de le prevederile acestuia navele cu o capacitate mai mică de 1.000 tone;
navele propulsate în principal cu vele, indiferent dacă sunt echipate sau nu sunt
echipate cu motoare auxiliare; navele de pescuit sau balenierele ori alte nave utilizate
în scopuri similare; navele cu aripi portante şi navele pe pernă de aer.
Statul este obligat să transpună, în legislaţia naţională pertinentă, completările
aduse de Convenţia nr.133 privind cazarea echipajelor la bordul navei, care descrie
chestiuni precum: suprafaţa de podea per persoană în cabinele de dormit; numărul de
persoane care ocupă cabinele de dormit; suprafaţa podelei sălilor de mese; echiparea
sălilor de mese; careurile; facilităţilor sanitare; înălţimea tavanelor; iluminare.
Convenţia ţine cont de faptul că echipajul navei poate avea religii şi practici
sociale diferite şi distincte, şi prin urmare, permite devieri de la cerinţele stabilite de
Convenţie, dar numai cu condiţia că acestea se vor face în rezultatul consultărilor cu
organizaţiile armatorilor şi/sau cu armatorii şi cu sindicatele navigatorilor interesaţi,
şi doar cu condiţia ca aceste două părţi să fi ajuns la înţelegere.

14. Lucrătorii în doc

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.152 privind securitatea şi

sănătatea muncii în operaţiunile portuare, adoptată la Geneva la 25 iunie
1979, ratificată prin Legea nr. 339 – XVI din 17 noiembrie 2006.
Convenţia acoperă orice activitate sau orice parte din activitate legată de
încărcarea sau descărcarea oricărui tip de navă, precum şi orice alte activităţi conexe.
27
Statul trebuie să prevadă în actele sale legislative şi normative măsuri în ceea ce
priveşte lucrările portuare.
Aceste măsuri trebuie să urmărească scopul:
- de a menţine în ordine locurile de muncă, echipamentul şi metodele de lucru,
sigure şi fără risc de deteriorare a sănătăţii; de a asigura şi menţine sigure
mijloacele de acces la orice loc de muncă;
- de a furniza informaţii, de formare şi supraveghere, necesare pentru a asigura
protecţie lucrătorilor împotriva riscurilor de accidente sau deteriorare a
sănătăţii, care rezultă din sau în timpul exercitării lucrărilor;
- de a asigura lucrătorii cu orice fel de echipament individual şi îmbrăcăminte de
protecţie, precum şi orice alte dispozitive vitale, necesare în mod rezonabil
atunci cînd o protecţie adecvată împotriva riscurilor de accidente sau
deteriorare a sănătăţii nu se poate asigura prin alte mijloace;
- de a asigura şi menţine facilităţi adecvate şi suficiente de prim ajutor şi salvare;
de a dezvolta şi stabili proceduri corespunzătoare pentru a face faţă oricăror situaţii
de urgenţă care ar putea să apară.
Implementarea acestor măsuri trebuie să fie asigurate sau asistate de standarde
tehnice sau coduri de bune practici aprobate de autoritatea competentă sau de alte
metode pertinente în conformitate cu practicile şi condiţiile naţionale.
Convenţia stabileşte atît obligaţiile angajatorilor, proprietarilor, căpitanilor sau
altor persoane, în dependenţă de situaţie, să respecte măsurile sus enumerate, cît şi
drepturile şi obligaţiile lucrătorilor vis – a – vis de aceste măsuri.

C U P R I N S

A. Convenţii fundamentale care privesc drepturile fundamentale în

muncă
1. Libertatea sindicală şi dreptul la negociere colectivă
2. Libertatea de asociere (agricultură, teritorii ne-metropolitane)
3. Munca forţată
4. Eliminarea muncii copiilor şi protecţia copiilor şi a tinerilor
5. Egalitatea de şanse şi tratament
6. Convenţii internaţionale ale muncii „de guvernare

28
 B. Alte convenţii ratificate de Republica Moldova

1. Protecţia reprezentanţilor lucrătorilor

2. Relaţiile de muncă în serviciul public
3. Negocierea colectivă
4. Administraţia muncii
5. Orientare şi formare profesională
6. Protecţia împotriva concedierii nejustificate
7. Salarizarea
8. Timpul de lucru
9. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă
10. Protecţia maternităţii
11. Politica socială
12. Lucrătorii migranţi
13. Navigatorii
14. Lucrătorii în doc

29
30