 Exponenţii Şcolii austriece din secolul al XIX-lea –

Carl Menger, Friedrich Freiherr von Wieser, Eugen von

Böhm-Bawerk, Philip Henry Wicksteed, Johan Gustaf
Knut Wicksell – au gravitat în jurul unui «program de
cercetare», impunând abordarea complexă, metoda
«individualismului subiectiv» şi, implicit, teoria
economică tradiţională.
 Clădită pe o moştenire culturală comună şi pe o
tradiţie intelectuală prestigioasă, „Şcoala Austriacă”
din secolul al XIX-lea, prin valorificarea filonului
istoric individualist şi prin „programul de cercetare”
propus de Carl Menger în „Grundsätze der
Volkswirthschaƒtselehre” (Principii de economie
politică), apărută în 1871, a devenit punctul de
referinţă al gândirii economice tradiţionale și
«programul de cercetare» al Şcolii austriece din toate
timpurile.
 Şcoala austriacă a dezvoltat: „individualismul
metodologic”, concepţia despre „valoarea
subiectivă” , importanţa „pieţei” în dezvăluirea
preferinţelor individuale şi în reglarea economiei,
astfel încât, „un număr important de economişti
din toate ţările au adoptat punctul lor de vedere,
parţial sau în întregime, şi au încorporat unele
dintre doctrinele acestei şcoli – cu deosebire
teoria valorii – în propriile teorii” (R. Gonnard)
 Detaşarea de clasici ale căror teorii erau
„admirabile la vremea lor”, dar care aveau
aspectul unor „colecţii de piese fragmentare, fără
legătură nici unele cu altele, nici cu principiile
ştiinţelor umane” (Eugen von Böhm-Bawerk)
 Şcoala austriacă se particularizează în lungul şir al
controverselor de idei prin atitudinea plină de devotament
faţă de ştiinţă şi prin atitudinea aproape dezinteresată faţă
de prezentul politic şi social: „Când Menger, Böhm-Bawerk
şi Wieser şi-au început carierele ştiinţifice, ei nu erau
preocupaţi de problema politicilor economice şi nici de
respingerea intervenţionismului economiei clasice. Ei se
considerau chemaţi să aşeze teoria economică pe
fundamente solide şi nu ezitau să se consacre în întregime
acestei cauze. Menger era profund nemulţumit de politicile
intervenţioniste pe care guvernul austriac – la rând cu
toate celelalte guverne din epocă – le adoptase. Dar el nu
credea că poate contribui la un reviriment al politicilor
sănătoase altfel decât promovând teoria economică de
bună calitate, prin intermediul cărţilor, articolelor şi
activităţii sale universitare”. [Mises, L. von (2001)]
 In ciuda valorii operei sale, Carl Menger a avut
soarta altor mari inovatori: discipolii şi adepţii lor
au devenit mai cunoscuţi decât magistrul, iar
scrierile maestrului au fost aproape uitate.
 „Menger a fost unul dintre acei gânditori care pot
pretinde că printr-o singură realizare decisivă au
făcut istorie în ştiinţă” (Schumpeter)
 Eforturile lui Carl Menger şi ale adepţilor săi erau
îndreptate în două direcţii majore care defineau
„programul de cercetare austriac”: pe de-o parte,
spre elaborarea unei teorii economice de calitate,
iar pe de altă parte, spre identificarea metodei
ştiinţei economice
 În Principiile economiei Carl Menger a reiterat ideea după care
fenomenele economice sunt înainte de toate fenomene ale naturii
umane, iar ştiinţa economică este o ştiinţă a priori, inovând în acest
fel acolo unde alţii au preferat inerţia tradiţiei «părinţilor» ştiinţei
economice.
 Înaintea cercetării relaţiilor cantitative, imperativul ştiinţei
economice era cunoaşterea naturii umane a fenomenelor economice,
pentru că „toate lucrurile sunt supuse legii cauză-efect. Acest mare
principiu nu cunoaşte excepţie şi am căuta în zadar în domeniul
experienţei un exemplu contrar”. (Menger)
 „Adam Smith rămâne totuşi subiect de glume, chiar şi pentru
economişti, dintre care mulţi nu au descoperit că analiza proceselor
autoordonatoare trebuie să fie principala sarcină a oricărei ştiinţe a
ordinii de piaţă. Un alt mare economist, Carl Menger, în 1871 şi în
1883, la doar o sută de ani şi ceva după Adam Smith, a înţeles clar
că «acest element genetic e inseparabil de conceperea ştiinţei
teoretice». În mare măsură, prin asemenea eforturi de a înţelege
formarea interacţiunii umane prin evoluţie şi prin formarea spontană
a ordinii, aceste atitudini au devenit principalele instrumente de
tratare a fenomenelor complexe pentru a căror explicare «legile
mecanice» ale cauzalităţii unidirecţionale nu mai sunt adecvate”.
(Hayek)
 Angajat deschis în „Methodenstreit” – „cearta pentru
metodă” – Carl Menger a respins constant tezele şcolii
istorice şi a denunţat „erorile istoricismului”, cu referire
directă la concepţia lui Gustav von Schmoller.
 Spiritul critic şi intransigent impus de Menger faţă de
ofensiva şcolii istorice, a fost însuşit şi continuat de
discipolii săi.
 „Methodenstreit” punea în discuţie natura ştiinţei
economice, iar tirul lui Carl Menger era centrat pe
combaterea ideii lui Gustav von Schmoller, potrivit căreia,
nu există legi generale ale fenomenelor economice.
 Tabloul întregului complex de împrejurări, care degaja o
percepţie publică favorabilă, dublată de simpatie faţă de
ideile şcolii istorice germane, cărora promotorii „austrieci”
le opuneau constant ideile lor, lăsa să se întrevadă liniile
generale pe care le urma cercetarea economică.
 Cognomenul de şcoală psihologică, ataşat ceva mai
târziu Şcolii austriece, avea susţinere în formarea
unui mod de gândire economic simultan apariţiei
psihologiei cu pretenţia de ştiinţă, mod de gândire
care utiliza şi o serie de concepte noi, precum
propensii, motivaţii, preferinţe, gusturi...
 Psihologia sumară implicată de noul mod de gândire
economică plasa în centrul cercetării nu numai o
nouă teorie fundamentală – teoria utilităţii finale – ci
şi un subiect viu – individul – al cărui comportament
desena liniile după care se mişca economia.
 Centrarea analizei economice pe experienţa,
preferinţele şi alegerile individului accentua
delimitarea „austrianismului” de alte concepţii
economice, îndeosebi de cele numite obiective.
„Programul de cercetare” al lui Carl Menger,
consacrat în Principiile economiei, a deschis calea
analizei economice „austriece” a ciclurilor de
producţie, a capitalului, a dobânzii, a timpului şi
a banilor. Discipolii săi din secolul al XIX-lea –
Friedrich von Wieser, Eugen Ritter von Böhm-
Bawerk, Philip H. Wicksteed şi Knut Wicksell, John
Bates Clark, Frank A. Fetter precum şi cei din
secolul următor – Ludwig von Mises, Friedrich
von Hayek, Wilhelm Röpke, Israel M. Kirzner,
Murray N. Rothbard, Ludwig Lachmann, Roger W.
Garrison, Jesús Huerta de Soto, Joseph T. Salerno
ş.a. au asigurat perspectivei „austriece”
ascensiunea în controversele de idei.
Friedrich von Wieser (1851-1926) : aplicații ale
teoriei valorii (utilitatea pierdută, surplusul
consumatorului, utilitatea marginală a monedei,
valoarea imputabilă a factorilor de producție);

Eugen Ritter von Böhm-Bawerk (1851-

1914) : extinderea utilizării teoriei valorii
la teoria capitalului, la teoria dobânzii, la
alegerile intertemporale, la costurile
alternative);
Philip H. Wicksteed (1844-1927):
dezvoltă şi rafinează unele concepte
ale teoriilor economice marginaliste,
iar uneori inoveză (productivităţii
marginale a factorilor, teoria
epuizării produsului);

Knut Wicksell (1851-1926):

productivitatea marginală a
așteptării, teoria capitalului, teoria
ciclului de afaceri, productivitatea
marginală a timpului, natura ratei
dobânzii, echilibrul.
John Bates Clark Irving Fisher (1867-
(1847-1938 ): noua 1947): teoria Frank A. Fetter
teorie a repartiţiei, cantitativă a banilor, (1863-1949): teoria
aplicând principiul criza financiară şi pură a preferinței
utilităţii marginale la reducerea îndatorării, pentru timp, teoria
analiza productivităţii, teoria dobânzii şi valorii subiective şi a
teoria sincronizării eficienţa marginală a salariilor, capitalul,
producţiei şi capitalului; dobânda şi renta,
consumului; monopolul.
 Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, ideile economiştii din lumea nouă au
continuat tradiţia intelectuală europeană şi au impus noi
standarde ale cercetării economice;
 În primul rând, au impus conceptul fundamental al
tradiţionalismului într-o formă acceptată de toată
lumea;
 În al doilea rând, economiştii americani tradiţionali s-au
apropiat, unii până la identitate, cu „programul de
cercetare” al Şcolii Austriece, astfel încât, despre
marginalism „se poate spune că azi această doctrină e
mai mult americană decât austriacă: profesorii J. B.
Patten, Irving Fisher, Carver, Fetter etc. cultivă utilitatea
marginală cu pasiune, mai ales în analiza distribuirii
bogăţiilor şi mai ales în critica concepţiei capitalului şi
dobânzii.”
 În al treilea rând, recunoaşterea valorii operelor lui J. B. Clark şi I.
Fisher, dar şi ale altor economişti importanţi ai perioadei, s-a lovit de un
obstacol relevat de Johan Alois Schumpeter: „dificultatea evalurării
locului lor în istoria gândirii economice.” Cu siguranţă, economiştii
americani tradiţionali au fost exponenţii excelenţei şi ai academismului
pur, deşi în moduri diferite de exprimare ştiinţifică. Teoreticieni şi
practicieni deopotrivă, economişti în adevăratul sens al cuvântului,
economiştii tradiţionali emanau, cum nu se putea mai bine, acel „animae
candide americanae”. Pe bună dreptate, pentru publicul larg, dar şi
pentru adversarii lor, vor rămâne „cei mai mari economişti americani
din această perioadă”;
 În al patrulea rând, ancorarea puternică în teme fundamentale ale ştiinţei
economice nu a fost acceptată niciodată de unii analişti influenţi:
„Economiştii americani de profesie au călcat pe urmele profesorilor lor
europeni şi au încercat să înghesuie lumea americană într-un calapod ce
n-a fost niciodată făcut pentru ea. Jocul monetar îndrăcit, pe viaţă şi pe
moarte, era descris drept un proces de «economisire şi acumulare;
frauda făţişă, drept «iniţiativă»; luxul afişat şi extravagant, drept banal
«consum». În limbajul economiştilor, lumea se înfăţişa epurată şi
îmblânzită până la nerecunoaştere” ;
 Școala americană de gândire economică din această perioadă, graţie
operelor exponenţilor săi, profila un gigant al gândirii economice şi
trasa noile sensuri ale răspândirii ideilor economice.
 John Bates Clark (1847-1938) a fost un economist
american, exponent al marginalismului şi al
economiei tradiţionale, care s-a opus
instituţionalismului în economie. Cea mai mare
parte a vieţii a predat la Universitatea Columbia;
 A publicat:The Philosophy of Wealth (1885), The
Distribution of Wealth (1899), Essentials of
Economic Theory (1907), The Control of Trusts
(1901), The Problem of Monopoly (1904) (a
influenţat legislaţia antitrust din 1914); Social
Justice without Socialism (1914).
 În 1947, a fost instituită Medalia John Bates Clark,
decernată de American Economic Association, până în
2009, din doi în doi ani, iar din 2010 anual, unui
economist american sub patruzeci de ani, „care a adus o
contribuţie significativă la dezvoltarea gândirii şi
cunoaşterii economice”.
 Premiul John Bates Clark este, după premiul Nobel, cea
mai importantă distincţie care se acordă economiştilor
americani. De altfel, unii dintre medaliaţii John Bates Clark
suntşi laureaţi ai premiului Nobel pentru Economie: P. A.
Samuelson (1947, 1970), M. Friedman (1951, 1976), J.
Tobin (1955, 1981), K. Arow (1057, 1972), L. Klein (1959,
1980), R. Solow (1961, 1987), G. Becker (1967, 1992), D.
McFadden (1975, 2000), J. Stiglitz (1979, 2001), M. Spence
(1981, 2001), J. Heckman (1983, 2000), P. Krugman (1991,
2008).
 Irving Fisher (1867-1947) a fost un economist american ale cărui
cercetări despre bani, rata dobânzii şi capital au contribuit la
progresul ştiinţei economice;
 Numele lui Fisher este legat de reformularea teoriei cantitative a
banilor şi de formalizarea matematică a unora dintre teoriile lui
Eugen von Böhm-Bawerk;
 Irving Fisher a rămas în istoria gândirii economice drept exponent
al optimismului tradiţional, chiar şi în situaţii limită, precum crizele
economice majore. Preocupat de cercetările genetice, Fisher a fost
preşedintele Societăţii Americane de Eugenie şi s-a implicat în mai
multe campanii de sănătate publică;
 A scris numeroase studii şi articole pe teme economice, dintre care
reţinem: The Nature of Capital and Income (1906), The Purchasing
Power of Money (1911), The Making of Index Numbers (1922), The
 Reformator și creator în domeniul economiei, Irving Fisher a
iniţiat şi a dezvoltat domenii de interes ale cercetării ştiinţifice
economice, între care:
 Econometria. Irving Fisher a fost „unul dintre cei mai importanţi
pionieri ai econometriei de la William Petty încoace”, a fondat,
împreună cu Ragnar Frisch, revista Econometrica şi Asociaţia
Economiştilor Americani;
 Statistica și teoria indicilor. Valorificarea eforturilor
predecesorilor în acest domeniu i-a permis lui Irving Fisher să
modernizeze teoria indicilor, iar „contribuția adusă a constat, pe
de o parte, în sistematizarea materialului și, pe de altă parte, în
raționalizarea acestuia, adică în stabilirea unui număr de criterii
pe care acești indici trebuie să-i satisfacă.”
 Economia. Teoria cantitativă a banilor şi teoria dobânzii, în
formele lor moderne, constituie cele mai răspândite contribuţii
ale lui Irving Fisher la dezvoltarea ştiinţei economice. În acelaşi
timp, teme precum criza financiară, problema capitalului și a
venitului, reducerea îndatorării și eficienţa marginală a
capitalului rămân teme referenţiale în istoria gândirii economice.
 Cei care au întreținut interesul pentru concepțiile economice ale
lui Irving Fisher, între alții, James Tobin, Milton Friedman,
Maurice Allais, Robert E. Hall, Richard H. Thaller, Robert W.
Dimand etc., într-un fel, sunt discipolii săi târzii.

Frank A. Fetter (1863-1949) a fost economist american, care
după apariţia cărţii sale The Principles of Economics a generat
un interes crescut al americanilor pentru programul de
cercetare al Şcolii austriece.
 Licenţiat al Universităţii din Indiana, master al Universităţii Cornell şi
doctor în economie (1894) al Universităţii din Halle (Germania) Fetter
s-a impus în lumea academică printr-o serie de studii şi articole
economice semnificative pentru ştiinţa economică – Recent
Discussion of the Capital Concept (1900), The Principles of
Economics (1904), Economic Principles (1915), Modern Economic
Problems (1917), Interest Theory and Price Movements (1927),
Masquerade of Monopoly (1931), Capital, Interest and Rent: Essays in
the Theory of Distribution (1897/1977) – studii în care a elaborat, în
spirit ”austriac”, o teorie monopolului şi o teorie coerentă a
repartiţiei.
 Frank Albert Fetter a fost, rând pe rând, profesor la universităţi
americane importante în vremea sa: Cornell, Indiana, Stanford, din
nou la Cornell, unde a activat zece ani, până în 1911, încheindu-şi
 Şcoala engleză de gândire economică din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, suprapusă în bună parte Şcolii de la
Cambridge, reuneşte autori care se revendicau de la aceeaşi
moştenire culturală – Stanley Jevons, Francis Edgeworth, Alfred
Marshall, Arthur Pigou – ale căror scrieri au completat piesele
care lipseau din tablou.
 În esenţă, economiştii de la Cambridge erau parte a «descoperirii
multiple», care a schimbat semnificativ mersul ideilor economice,
nu numai din secolul al XIX-lea, ci şi din cel următor:
„Marginaliştii sunt cei mai cunoscuţi; ei folosesc o abordare
subiectivă a valorii fondată pe ultima unitate de bun consumată.
(...) Marshall va domina mult timp gândirea economică mondială
şi va reprezenta ortodoxia. Astăzi, Alfred Marshall poate fi
considerat «patriarhul ştiinţei economice».”
În viziunea analiştilor contemporani, concepţiile
economice degajate de Şcoala de la Cambridge,
percepută ca gândire economică ortodoxă, combina
câteva principii economice, între care:
 „1. Individualismul metodologic, adică postulatul
potrivit căruia lumea poate fi studiată pornind de la
acţiunile individuale;
 2. Calculul marginal care se referă la ceea ce se
întâmplă cu ultima unitate produsă sau consumată;
 3. Încrederea în logica pieţiei şi în virtuţile
echilibrului, care orientează raţionarea în termenii
echilibrului;
 4. Formalizarea matematică, astfel încât să permită
demonstrarea enunţurilor esenţiale şi justificarea
termenului de «ştiinţă» economică.”
William Stanley Jevons (1835-1882) a
întreprins cercetări de logică,
economie şi filosofia ştiinţei, precursor
al economiei pure şi al celei aplicate, a
avut o preferinţă specială pentru
observaţie şi cuantificare. A fost
profesor la Owens College, azi
University of Manchester, (1863–1875)
și la University College London (1876–
1880). Teoretician marginalist, Jevons
a contribuit la fondarea
microeconomiei tradiţionale în mod
decisiv, orientând studiul economiei în
direcţia formalizării şi a calculului
marginal.
Francis Isidro Edgeworth (1845–
1926) a fost profesor de economie
la Oxford (1891-1922),
vicepreşedinte al Royal Economic
Society şi, împreună cu J. M. Keynes,
redactor şef la Economic Journal. A
publicat numeroase studii şi articole
în a dezvoltat o concepţie originală
despre abordarea cantitativă a
fenomenelor economice prin
intermediul raţionamentelor
matematice.
Alfred Marshall (1842 – 1934) a fost profesor la
Oxford, Bristol şi Cambridge (din 1884).
Lucrarea sa capitală, Principles of Economics,
apărută în 1890, republicată în 1891, în 1895
şi în 1898, conţine crezul ştiinţific al lui Alfred
Marshall – accesibilitatea cunoştinţelor
economice fondate pe formalizarea
matematică. Alfred Marshall a fost mentorul
multor generaţii de economişti, între iluştrii săi
discipoli aflându-se şi John Maynard Keynes.
Membru în Comisia regală a muncii, Alfred
Marshall a fost totodată şi un redutabil
practician al economiei, preocupat de găsirea
unor soluţii pentru problemele economice şi
sociale.
Arthur Cecil Pigou (1877-1959)
a fost un economist şi profesor
britanic, cel mai bun elev al lui
Alfred Marshall şi continuatorul
său, din 1908, la catedra de
economie, de la Cambridge,
profesor al lui John Maynard
Keynes. Arthur Cecil Pigou a
contribuit într-o mare măsură la
răspândirea ideilor economice
ale lui Alfred Marshall.