1.

INTRODUCERE
2. ECHILIBRUL GENERAL AL PIEȚELOR sau
ECHILIBRUL WALRASIAN
3. OPTIMUL ECONOMIC sau OPTIMUL PARETIAN
 ȘCOLI DE GÂNDIRE ECONOMICĂ din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea au
contribuit la:
 Reînnoirea teoriilor clasice, printr-o nouă abordare;
 Înlocuirea teoriei valorii-muncă cu teoria valorii-
utilitate;
 Rafinarea comportamentului individului ghidat de
principiul economic;
 Analiza acţiunii economice şi a alegerii, care se
sprijineau pe ideea că funcţia de alegere a lui homo
œconomicus, adică indicele de utilitate, reprezintă în
mod adecvat comportamentul economic în orice
societate;
 Rafinarea principiului cauzalităţii şi trecerea de la
analiza relaţiei cauză-efect la analiza zonelor de
interdependenţă şi de interacţiune;
 Afirmarea credinţei în ideea că libera concurenţă
absolută şi liberul schimb ar realiza maximum de
satisfacţie pentru fiecare individ;
 Configurarea epistemologiei economice; autorii
tradiţionali menţionaţi s-au raliat la un proiect de
cercetare ambiţios care îşi propunea să definească
ştiinţa economică pornind de la metodă;
 Descoperirea multiplă a conceptului de utilitate
marginală în 1871 de W. S. Jevons (Theory of
Political Economy) şi de C. Menger (Grundsätze der
Volkswirschaftslehre), iar în 1874, de L. Walras
(Éléments d'économie politique pure, ou théorie
de la richesse sociale) reprezintă progresul
fundamental din știința economică.
 Inovarea conceptuală. Vocabularul economic a
crescut semnificativ cu noi termeni, dar şi cu
împrumuturile din alte domenii ale cunoaşterii şi ale
acţiunii umane;
 Microeconomia. În secolul al XX-lea, contribuţiile
fondatorilor la dezvoltarea ştiinţei economice au
fost convertite în noţiuni publice regăsite în tratate
şi manuale de economie, iar autorii au fost
recunoscuţi drept ”părinţii microeconomiei
 V. PARETO
A. COURNOT L. WALRAS 1848-1923
1801-1877 1834-1910

. PARETO
1848-19
 Şcoala de Lausanne desemnează autorii care în scrierile lor au
urmat programul de cercetare impus de Walras despre
echilibrul general.
 Şcoala s-a format la Universitatea din Lausanne, acolo unde,
între 1870 şi 1892, a profesat Léon Walras (1834-1910).
 Valorificând proiecţia intelectuală iniţiată de Cournot, Şcoala
de Lausanne constituie prima abordare integrală şi coerentă de
formalizare matematică a ştiinţei economice.
 Succesorul lui Walras la catedra de economie politică, Vilfredo
Pareto, a contribuit la răspândirea operei maestrului şi a
continuat linia acestuia.
 După moartea lui Pareto şcoala s-a dezintegrat, dar ideile şi
teoriile celor doi autori erau deja asimilate în ştiinţa despre
economie
 Preocuparea centrală a celor doi autori, exponenţi ai Şcolii de la
Lausanne - Léon Walras și Vilfredo Pareto, era definirea
condiţiilor echilibrului general, redat print-o schemă a
interdependenţei generale dintre piaţa bunurilor şi piaţa
factorilor de producţie.
 Abordarea marginalistă a stăruit asupra condiţiilor alocării
factorilor de producţie astfel încât să se obţină rezultate
optimale în condiţii concurenţiale, adică maximizarea satisfacţiei
consumatorului sub constrângerile bugetare.
 Şcoala de la Lausanne a urmat acelaşi drum al gândirii economice
tradiţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a
demonstra avantajele liberalismului în condiţiile unei societăţi
libere unde individul raţional îşi caută propria bunăstare sub
imperiul constrângerilor bugetare aplicând formalizarea
matematică la fenomenele economice.
 Şcoala de la Lausanne, numită deseori şi Şcoala matematică, a
fost ţinta unor critici dure ale paradoxului aparent pe care se
fonda: dacă dorinţele şi trebuinţele oamenilor nu puteau fi
măsurate cantitativ, atunci încercarea de exprimare a acestora
prin ecuaţii matematice era contrară libertăţii omului de a-şi
căuta propriul interes
 A. COURNOT
1801-1877

 Antoine-Augustin Cournot a fost un inovator, dar

neînţeles în epoca în care a trăit, el a asimilat
matematica, statistica şi calculul probabilităţilor la
cercetarea bogăţiei.
 Aşezat de analiştii francezi ai secolului al XX-lea între
Jules Dupuit şi Emile Cheysson, deşi ignorat în epoca sa,
Antoine-Augustin Cournot „a fost un om polivalent –
matematician, filosof şi economist; deşi, posteritatea l-a
reţinut ca economist, înainte de toate el a fost un
matematician profesionist”.
 În cele douăsprezece capitole ale cărţii sale de referinţă
în gândirea economică, „Recherches sur les principes
mathématiques de la théorie des richesses”, Antoine-
Augustin Cournot aplică matematica la economia
politică.
 Vezi Gélédan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensées économiques, Les fondateurs, Edition
Sirey, Paris, p. 131.
 Într-un sistem de gândire heteroclit, amestecând filosofii mai
noi sau mai vechi, de la raţionalism, vitalism la empirism, cu
liberalismul Antoine-Augustin Cournot a dat economiştilor o
modalitate de exprimare nouă, care în secolul al XX-lea va
deveni un domeniu distinct al ştiinţei economice – modelarea
matematică.
 Fondator al econometriei, Leon Walras l-a numit părinte al
economiei matematice, Antoine-Augustin Cournot construieşte
un model econometric pornind de la organizarea producţiei şi de
la repartiţia bogăţiei, unde crematogenia – studiază generarea
bogăţiei, iar dianematica – repartiţia şi distribuţia bogăţiei.
 Antoine-Augustin Cournot alege drept unitate de măsură a
bogăţiei preţul plătit de consumator, care preț, la rândul său,
este funcţie de raritate.
 Prin analogie cu mecanica Cournot deduce în economie relaţii
funcţionale pure şi adaptează probabilităţile şi statistica la
exigenţele analizei economice, deschizând în acest fel drumul
spre o ştiinţă economică pură, emancipată de politică şi morală.
 Jules Dupuit (1804-1866) a fost un inginer şi economist francez,
cunoscut pentru cercetările şi experinţele sale cu privire la
consecinţele legii frecării asupra drumurilor şi şoselelor. Din 1844,
atunci când a publicat un articol despre taxele de acces, în al cărui
text a introdus conceptul de curbă a utilităţii marginale descrescânde
Jules Dupuit a început seria textelor economice. De asemenea, Dupuit
este creditat ca autor cu contribuţii de pionierat în analiza economică,
prin introducerea unor noţiuni precum: rata optimală de impozitare,
surplusul consumatorului, teoria monopolului simplu şi a celui
discriminator.
 Vezi http://cepa.newschool.edu/het/profiles/dupuit.htm
 Jean Jacques Emile Cheysson (1836-1910) a fost un inginer şi
economist francez, profesor de economie politică şi socială şi de
economie industrială. A fost, alături de F. Le Play, organizatorul
Expoziţiei Universale de la Paris, din 1867. Promotor al iniţiativei
private, dar şi militant social, Cheysson a publicat studii despre
problema locuinţelor populare, despre economia de război, despre
statistica geometrică şi despre economia industrială.
 Vezi http://www.annales.org/archives/x/cheysson.html
 Viziunea economică a lui Léon Walras gravitează în jurul
a cinci principii care-i definesc filosofia economică:
 Individul walrasian este raţional, un homo œconomicus
formalizat, schematizat şi dotat cu un comportament
presupus raţional;
 Originea preţului. Léon Walras se regăseşte în tradiţia
clasică, într-un prim filon care vine de la Turgot și
Jevons ;
 Egalizarea utilităţilor marginale. În concepţia lui
Walras, un individ consumă un bun, achiziţionând unităţi
suplimentare din bunul respectiv, până în punctul în care
plata unei unităţi suplimentare îi oferă o satisfacţie
(utilitate) mai mare decât inconvenientul (dezutilitatea)
pe care-l produce plata acelei unităţi şi este egală cu
preţul unitar al bunului.
 Funcţionalitatea economiei. Desigur, preocuparea esenţială a lui
Léon Walras era să identifice un model formalizat al funcţionării
economiei în ansamblul său unde fiecare individ egalizează
utilităţile marginale cu preţurile. În ipoteza liberei concurenţe
dintre firme şi perfecta autonomie a consumatorilor, Walras a
stabilit printr-un calcul matematic foarte riguros că există un
sistem de preţuri care realizează echilibrul dintre ofertă şi cerere
pe toate pieţele – echilibrul general walrasian – echilibru pe care-
l prezintă ca un rezultat al legii lui Say.
 Evaluatorul, tatonarea şi economia. În cele din urmă, Léon
Walras, conştient de absenţa timpului din teoria sa, a încearcat
să definească modul în care o economie de piaţă concurenţială
ajunge la un astfel de echilibru. Negăsind nimic concludent,
Walras a imaginat un evaluator care permitea consumatorilor şi
vânzătorilor să facă propuneri de preţuri şi să iniţieze un proces
iterativ – tatonarea – care să conveargă spre preţul de echilibru
Cfm. http://pagesperso-orange.fr/aygosi/1AuteursEconomiques.html
 Programul de cercetare: În cartea sa Éléments
d'économie politique pure, ou théorie de la richesse
sociale, apărută în 1874, Léon Walras şi-a relevat
crezul său ştiinţific, acela de a face din economie o
ştiinţă adevărată, o ştiinţă pură;
 Programul de cercetare așa cum l-a definit Walras:
„Economia politică matematică nu se mulţumeşte să
caute relaţiile de schimb şi de mutuală dependenţă
între fapte izolate; pretinde să le îmbrăţişeze pe
toate într-o vedere de total. Vede între dânsele o
stare de echilibru – echilibru stabil în sensul că tinde
să se restabilească de la sine ori de câte ori a fost
tulburat. A determina aceste condiţii de echilibru,
iată adevăratul obiect al Economiei pure”
 Walras considera că economia politică
(știința economică) putea fi considerată la
fel de bine „teoria bogăţiei sociale” cu o
evoluție în trei direcții: Economia pură,
Economia aplicată și Economia socială;
 Metoda de cercetare: abstractizarea,
analiza marginală, formalizarea matematică
și modelarea;
 Scop: înnoirea științei economice.
 Ca o dovadă a perenităţii acestor idei economice, forma
didactică a echilibrului reţine până astăzi cele două condiţii ale
funcţionalităţii unei pieţe: să fie în echilibru şi să fie atinsă
starea optimală. Altfel spus, echilibrul în condiţiile pieţei cu
concurenţă pură şi perfectă permitea ocuparea deplină
spontană a tuturor factorilor de producţie, în sensul că toată
populaţia activă era ocupată şi toate capitalurile erau folosite.
În aceste condiţii, mediul economic permitea satisfacerea
oricărei cereri revelate.
 Léon Walras formulează legea cererii şi a ofertei din
perspectiva stabilirii preţurilor de echilibru, adică a echilibrului
walrasian. Echilibrul walrasian descrie un mecanism ideal bazat
pe tatonare şi arbitrare, dar care nu poate fi atins în mod
sigur. În fond, obiectivul lui Léon Walras era să găsească un
sistem de preţuri care să asigure echilibrul între cerere şi ofertă
pe toate pieţele, pentru că de acest fapt depindea capacitatea
pieţei de a asigura alocarea eficientă a resurselor.
 Contribuţia cea mai consistentă a lui Léon Walras la
extinderea domeniului de cercetare al ştiinţei economice
rămâne fără îndoială teoria echilibrului general, dar şi
„cea mai remarcabilă silinţă de sistematizare sau, cel
puţin, primul fapt în acest sens e cel al profesorului
Walras, pentru că îmbrăţişează cu îndrăznelă, într-o
formulă grandioasă, toate părţile lumii economice – după
cum legea lui Newton explica echilibrul universului”.
 (Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice)

 „Teoria economică a echilibrului i-a dat lui Walras dreptul

de a spera la nemurire, acea teoria al cărei lanț de idei
limpezi a clarificat structura relațiilor pur economice cu
lumina unui singur principiu fundamental. Pe monumentul
cu care l-a onorat Universitatea din Lausanne nu poate
figura în mod just decât o singură inscripție: équilibre
économique”.
(Schumpeter, J. A. (2010), Zece mari economiști)
 Ambiţia redefinirii ştiinţei economice şi a
conceptelor sale fundamentale – echilibrul,
optimul, ofelimitatea, curbele de
indiferenţă, principiul proporţiilor definite,
eficacitate şi eficienţă;
 Economia politică, respectiv, ştiinţa
economică, descria o structură gradată a
cercetării consacrată în cele două forme pe
le îmbrăca: Economia politică pură şi
Economia politică aplicată
 Criteriul lui Pareto. Spre deosebire de exponenţii Școlii austriece,
ale căror teorii se sprijineau pe comparaţiile intrapersonale şi pe
conceptul de utilitate cardinală, Vilfredo Pareto a introdus în
analiza economiei comparaţiile interpersonale şi conceptul de
ofelimitate. Ofelimitatea paretiană reprezenta utilitatea atribuită
unui bun, nu în mod abstract, ci din actele de consum ale bunului
respectiv ;
 Pareto substituie postulatul dominant, potrivit căruia, individul
rațional era capabil să determine nivelul absolut de utilitate
cardinală a unui produs, cu un principiu mai realist al utilității
ordinale, după care, individul rațional era capabil să-și ierarhizeze
preferințele și să spună că preferă produsul A produsului B și
invers;
 Gradele diferite de ofelimitate i-au permis lui Vilfredo Pareto şi o
abordare grafică, prin care să se poată descrie capacitatea de
combinare şi de substituire a două bunuri din consumul individual.
 Vilfredo Pareto, într-o manieră similară celei folosite de Francis
Edgeworth, a procedat la trasarea într-un grafic a liniilor de
indiferenţă a gusturilor, cunoscute sub denumirea curentă de
curbe de indiferenţă sau ofelime. Fiecare curbă de indiferenţă
combină preferinţele pentru două bunuri şi fixează un grad de
ofelimitate mai mare sau mai mic. Curbele de indiferenţă sunt
infinite, iar dispunerea lor formează harta curbelor de indiferenţă
sau calea probabilă de expansiune a consumului.
 În elaborarea acestei concepţii, Vilfredo Pareto raţionează în
condiţiile economiei de schimb, într-o economie de piaţă stabilă
cu proprietate privată, fără progres tehnic şi fără alocări
intertemporale ale resurselor necesare şi unde se putea determina
ofelimitatea elementară ponderată (ofelimitate/preţ).
 Într-o economie de piaţă concurenţială, urmând modelul
walrasian, Pareto arată că, în situaţia de echilibru pentru fiecare
individ aflat în schimb, toate ofelimităţile elementare ponderate
sunt egale. Astfel, Vilfredo Pareto defineşte optimul
producătorului sau consumatorului, în condiţii de concurenţă,
situaţia potrivit căreia, nu se poate ameliora utilitatea
(bunăstarea) unui individ fără a diminua utilitatea (bunăstarea)
cel puţin a unui alt individ. Punctul de optim se află la intersecția
dintre dreapta reprezentând constrâgerile materiale (bugetul) și
curba de indiferență cu gradul cel mai înalt posibil.
 Ambiţia redefinirii ştiinţei economice şi a
conceptelor sale fundamentale – echilibrul,
optimul, ofelimitatea, curbele de
indiferenţă, principiul proporţiilor definite,
eficacitate şi eficienţă;
 Economia politică, respectiv, ştiinţa
economică, descria o structură gradată a
cercetării consacrată în cele două forme pe
le îmbrăca: Economia politică pură şi
Economia politică aplicată
 Vilfredo Pareto era convins că se putea găsi un sistem de
preţuri care să înfăţişeze optimul şi puteau exista mai
multe posibilităţi de atingere a optimului. Deşi, optimul
paretian reprezintă o achiziţie valoroasă a ştiinţei
economice, totuşi unii analişti ai gândirii economice atrag
atenţia asupra valorii lui tehnice: „În Manualul de
economie politică (1906), Pareto s-a desprins de practica
tradiţională, nu numai prin respingerea funcţiilor utilităţii
cardinale şi ale utilităţii aditive, dar şi prin limitarea
concluziilor sale la bunăstarea care nu depindea de nici o
comparaţie interpersonală. Înţelesul limitat dat de Pareto
noţiunii de «optim» poate fi desluşit cu claritate examinând
condiţiile marginale ale schimbului pe o piaţă perfect
competitivă. Aşa cum ştiau toţi economiştii de la Jevons,
condiţiile optime ale schimbului depind numai de
comparaţiile intrapersonale şi nu interpersonale ale
calităţii” (Brémond, J. (1989), Les économistes néo-classiques)
 Amestecul criteriilor etice cu cele economice scotea în
prim plan problema socială, dar amestecul creşterii
bunăstării cu repartiţia ei, blocau calea spre identificarea
separată a economicului şi a socialului.