MACROECONOMIA – O PRIVIRE

GENERALĂ

Sursa: Gregory N. Mankiw, Mark P. Taylor, Economics, Cengage Learning, Fourth Edition, 2017,
MACROECONOMIC PROLOGUE, pp. 409 - 413

Lumea înainte de piețe

Economia clasică
Economia neoclasică și marginalismul
Economia marxistă
Școala austriacă
Keynesismul
Monetarism
Fluxul circular al veniturilor și cheltuielilor

Lumea înainte de piețe

Pe măsură ce tehnicile agricole s-au dezvoltat, comunitățile au apelat la comerțul prin

troc (schimb de bunuri). Comerțul a devenit posibil odată cu existența surplusului, astfel încât
fertilitatea pământului a devenit foarte importantă, pământul reprezentând o sursă a puterii.
Proprietatea și dreptul de a utiliza pământul au constituit baza societății feudale, ce a
caracterizat o mare parte a Europei începând cu secolul al V-lea. Ierarhia din sistemul feudal
s-a bazat pe proprietatea și dreptul de exploatare al pământului. Societatea feudală a fost în
primul rând o societate de subzistență în care locuitorii foloseau pământul pentru a-și asigura
nevoile. Cu toate acestea, comerțul între grupuri și țări a început să crescă treptat, în special pe
bază de troc. Comerțul a dus la îmbunătățirea standardului de viață și la dezvoltarea orașelor,
orașe care erau localizate aproape de marile râuri și porturi, pentru a facilita transportul
bunurilor.
Toate acestea au favorizat apariția mercantilismului – o formă de naționalism
economic, în care statele au devenit punctul central al bogăției și al puterii economice. Aurul a
devenit sursa acestei puteri, și într-o mai mică măsură argintul. Pe măsură ce comerțul s-a
intensificat, comercianții, care acționau ca intermediari între producători și consumatori au
devenit tot mai bogați și puternici. Deși comerțul era considerat benefic, națiunile impuneau
restricții la import atunci când considerau că importurile intră în contradicție cu interesele
naționale.
Breslele meșteșugărești au începus să dețină monopolul în producția anumitor bunuri.
Aceste asociații de meșteșugari furnizau bunuri de calitate, reflectând de asemenea puterea,
avuția și prestigiul unei națiuni. Pentru a facilita comerțul noilor bunuri, s-a dezvoltat un
sistem monetar bazat cu predilecție pe aur, trocul pierzându-și din eficiență. Întrucât
transportul aurului pe distanțe lungi era periculos și riscant, s-au dezvoltat sistemele bancare
timpurii, menite să asigure schimbul și să faciliteze circulația sigură a fondurilor între
comercianți.

Economia clasică

La mijlocul erei mercantiliste au apărut scrierile lui Adam Smith, numit și părintele
economiei, care a căutat să explice evoluția tot mai complexă a sistemului economic.
Conform teoriei sale, urmărind să își asigure propria bunăstare, indivizii vor asigura în final
bunăstarea întregii națiuni.
Smith și contemporarii săi au identificat sistemul de piață și au pus bazele multor
concepte existente în prezent în economie. Pe piață se întâlnesc cumpărători și vânzători, al
căror comportament este influențat de preț. Esența sistemului de piață, constă în opinia
economiștilor clasici, în indivizii care își urmăresc propriul interes.
Principiile analizei de piață au fost dezvoltate de la sfârșitul secolului al XVIII-le până
la sfârșitul secolului al XIX-lea și au inclus lucrările unor respectați gânditori printre care
Adam Smith, David Ricardo, Thomas Malthus și John Stuart Mill. Sintetizând ideile comune
ale economiei clasice amintim:
 Oamenii sunt în esență interesați de persoana lor, și urmăresc maximizarea propriei
bunăstări;
 Interesul indivizilor și al societăților poate fi maximizat prin funcționarea liberă a
piețelor. Prețurile acționează ca semnale pentru agenții economici, iar piețele asigură
prin intermediul `mâinii invizibile` că resursele sunt alocate într-un mod cât mai
eficient;
 Rolul guvernului în sistemul de piață ar trebui minimizat la un nivel care să asigure
funcționarea eficientă a pieței. Statul ar trebui să se limiteze la a elabora legi și
drepturi de proprietate precum și la asigurarea apărării și justiției

Economia neoclasică și marginalismul

Reprezentații neo-clasici au crezut în puterea piețelor libere dar și în aplicarea
metodologiilor matematice și statistice în procesul de analiză și înțelegere a științei
economice. Din rândul acestora amintim pe William Jeavons, Leon Walras, Karl Menger,
Wilfredo Pareto și Knut Wicksell.
Alfred Marshall, care a popularizat modelele cererii și ofertei folosite inițial de
Antoine Augustin Cournot și Francis Ysidro Edgeworth, a explorat conceptul de echilibru
general alături de Leon Walras. Echilibrul General este o extensie logică a convingerilor
economiștilor neo-clasici conform căreia tendința naturală a tuturor piețelor este aceea de a se
îndrepta către echilibru.

Economia marxistă
 Analiza lui Karl Marx asupra economiei și a sistemelor economice este caracterizată
prin ideea luptei de clasă și a exploatării unei clase de către alta. Această exploatare a existat
din cele mai vechi timpuri între deținătorii de sclavi și sclavi, stăpânii feudali și țărani, iar în
societatea capitalistă între burghezi (deținătorii de capital) și proletariat.
În centrul analizei lui Marx stă teoria valorii muncă, conform căreia valoarea oricărui
bun sau serviciu rezultat pe piață este stabilită, în funcție de valoarea muncii înglobate în acel
produs. În opinia sa sistemul capitalist este vulnerabil unor crize repetate. Întrucât pe
parcursul unui ciclu economic rata profitului tinde să scadă, concurența dintre capitaliști va
duce în final la falimentul unor companii și la șomaj.
Aceste crize vor culmina în opinia lui Marx cu revolte prin care muncitorii vor căuta
să se organizeze singuri și să intre în posesia mijloacelor de producție. În timpul lui Marx
numărul muncitorilor din fabrici era foarte mare, angajatorii fiind îngrijorați de puterea latentă
a acestora. Una dintre principalele caracteristici ale socialismului a fost atenția mare acordată
egalității în detrimentul eficienței.

Școala austriacă

Dintre economiștii care au făcut parte din Școala Austriacă i-am amintit deja pe Karl
Menger, William Jeavons și Leon Walras. Karl Menger autorul cărții Principiile economiei
publicată în 1871, respinge utilizarea matematicii în analiza economică, punând în prim plan
individul și preferințele acestuia.
Începând cu anii `30 Școala Austriacă a fost asociată cu alte universități din afara
Vienei, cum ar fi universitatea din Chicago. Ludwig von Mises, Friedrich Hayek (câștigătorul
premiului Nobel în Economie în 1974 care a predat la Universitatea din Chicago) și
Friederich von Wieser au fost în fruntea tradiției intelectuale a Școlii Austriece.
La fel ca teoria clasică, Școala Austriacă a susținut puterea piețelor libere, a
proprietății private, a drepturilor de proprietate și a libertății indviduale. În opinia adepților
acestei școli, preferințele individuale sunt factorul decisiv în comportamentul economic al
oamenilor, astfel încât recunoașterea rolului subiectivismului în economie este esențial în
explicarea conceptelor de utilitate și cost de oportunitate.
Reprezentații Școlii Austriece au contribuit semnificativ la teoria macroeconomică,
mai ales în domeniul teoriei monetare pentru care Friedrich Hayek a obținut premiul Nobel.

Keynesismul

Keynesismul este asociat cu opera lui John Maynard Keynes (1883-1946). Simplul
fapt că o școală de gândire îi poartă numele este o dovadă a importanței sale. Keynes a fost
studentul lui Alfred Marshall și Arthur Pigou la Cambridge în anii 1900, unde în final a
devenit profesor. Opera sa cea mai cunoscută, Teoria generală a ocupării forței de muncă a
dobânzii și a banilor publicată în 1936 a reprezentat o contestare a teoriilor neo-clasice și ale
Școlii Austriece potrivit cărora piețele lăsate libere se autoreglează. Conform teoriei lui
Keynes existența șomajului într-o perioadă de timp se poate datora lipsei cererii din economie
și se poate corecta prin intervenția guvernului. Ideile lui Keynes au fost dezvoltate de alți
economiști marcanți precum: Joan Robinson, John Hicks, James Tobin, Arthur Okun, Robert
Solow și Paul Samuelson.
O parte din economiile dezvoltate au adoptat politicile keynesiste în materie de cerere
după cel de-al Doilea Război Mondial. Șomajul a rămas la un nivel scăzut și creșterea
economică constantă până la sfârșitul anilor 1960, când presiunea globală a avut un impact
economic foarte mare. În 1960 cercetările economiștilor cu privire la rolul banilor și a politicii
monetare, coroborate cu creșterea inflației și a șomajului (proces denumit stagflație) au dus la
scăderea popularității ideilor lui Keynes în favoarea monetarismului. Criza financiară din
2007 – 2009 și criza globală ce a urmat, au dus la revenirea interesului pentru ideile lui
Keynes.

Monetarism

Conform teoriei monetariste, pe termen lung o creștere a masei monetare va duce la

creșterea nivelului prețului dar nu și la creșterea producției, consumului și prețurilor relative.
Unul dintre economiștii marcanți ai școlii monetariste a fost Milton Friedman, câștigător al
premiului Nobel în 1976. Acesta s-a remarcat în special prin promovarea teoriei monetariste,
susținând că inflația este în primul rând un fenomen monetar. Lipsa de popularitate a ideilor
lui Keynes în anii `70 pe fondul accelerării inflației în anumite țări dezvoltate, precum și
acceptarea ideilor lui Friedman, au făcut ca guvernele să acorde o atenție sporită ofertei
monetare ca mijloc de control a inflației.

Fluxul circular al veniturilor și cheltuielilor

 Egalitatea dintre venituri și cheltuieli poate fi înțeleasă cu ajutorul diagramei fluxului
circular al veniturilor și cheltuielilor. Gospodăriile (Households) cumpără bunuri și servicii
(Goods and Services) de la firme (Firms), iar firmele folosesc veniturile din vânzări pentru a
cumpăra factori de producție (Factors of production) (muncă, natură, capital, întreprinzătorul)
de la gospodării. Cu veniturile obținute din vânzarea factorilor de producție (salariu, rentă,
dobândă și profit), gospodăriile plătesc bunurile și serviciile. Banii circulă de la gospodării
către firme și înapoi către gospodării.
Nu toate veniturile gospodăriilor obținute din vânzarea factorilor de producție sunt
alocate către cumpărarea de bunuri și servicii, o parte merg la guvern (Government) sub
forma de taxe (Taxes) și impozite. O altă parte a veniturilor gospodăriilor vor fi economisite
(Savings) iar fondurile vor ajunge la instituții financiare (Financial Institution).
În mod asemănător o parte din venitul încasat de firme este plătit către guvern sub
formă de taxe și impozite (Taxes). Guvernul folosește taxele încasate (Taxes) și
împrumuturile de la instituțiile financiare (Government Borrowing) în cheltuieli pentru
servicii guvernamentale și investiții (infrastructură, educație, sănătate, apărare etc), sume ce se
întorc în fluxul circular (G).
Firmele folosesc la rândul lor fondurile împrumutate de la instituțiile financiare
(Borrowing) pentru a investi (Investment) în instalații noi, echipamente și extindere. Aceste
investiții (I) se reîntorc pe piața bunurilor și serviciilor. Firmele vor vinde în străinătate o
parte din bunurile și serviciile pe care le produc, astfel încât veniturile din exporturi (Exports)
vor intra înapoi în sistem. Cheltuielile pentru bunurile importate (Imports) reprezintă ieșiri din
fluxul circular.