INFLAȚ IA

Sursa: Gregory N. Mankiw, Mark P. Taylor, Economics, Cengage Learning, Fourth Edition, 2017,
Ch. 28 MONET GROWTH AND INFLATION, pp. 571 - 589

Ce este inflația
Teoria clasică a inflației
Nivelul prețurilor și valoarea banilor
Oferta de bani, cererea de bani și echilibrul monetar
Efectele unei injectări monetare
Procesul de ajustare
Dihotomia clasică și neutralitatea monetară
Viteza de circulație a banilor și ecuația cantității de monedă

Datele statistice arată că în anul 1971 în Marea Britanie o pâine tipică avea prețul de 9 pence,
o sticlă de lapte 5 pence și o duzină de ouă 23 pence. În februarie 2016, prețul fiecăruia dintre
aceste bunuri era de 1.4 lire, 0,45 lire, respectiv 1.5 lire. Creșterea prețului la fiecare dintre
acestea este de 1455% pentru pâine, 800% pentru lapte și 552,2% pentru ouă. În majoritatea
economiilor prețurile tind să crească în timp.

Creșterea prețurilor poate varia considerabil. După primul război mondial Germania a avut
parte de o creștere spectaculoasă a prețurilor. Prețul unui ziar a crescut de la 0.3 mărci în
ianuarie 1921 la 70.000.000 de mărci în mai puțin de doi ani. Alte prețuri au crescut similar.
Această perioadă de creștere semnificativă a prețurilor a avut un asemenea efect negativ
asupra economiei Germaniei încât mulți afirmă că a constituit o contribuție semnificativă
creșterea Partidului Național Socialist și, ca rezultat, la declanșarea celui de-al doilea război
mondial.

Mai recent, au existat episoade de creștere semnificativă a nivelului prețurilor în fosta

Iugoslavie și în Zimbabwe. Creșterea prețurilor în Iugoslavia a ajuns la 5 catralioane % (5 cu
15 de zero) între octombrie 1993 și ianuarie 1995. Autoritățile din Zimbabwe au anunțat că
IPC (Indicele Prețurilor de Consum) a ajuns la 231.000.000% în iunie 2008 și la
79.600.000.000% în noiembrie 2008. Muncitorii necalificați câștigau aproximativ
200.000.000.000 (dolari Zimbabwe) pe lună, la momentul respectiv echivalentul a
aproximativ 10$. În iulie 2008 guvernul a tipărit bancnota de 100 miliarde. O asemenea
bancnotă era folosită cam pentru cumpărarea unei pâini. Venezuela este în prezent țara care
are hiperinflație, cu estimări de 500.000% (Statista) sau 1.000.000% (Fondul Monetar
Internațional) în 2019.

În acest capitol o să prezentăm câteva teorii care explică de ce cresc prețurile în timp și de ce
unul dintre obiectivele băncilor centrale este stabilitatea prețurilor.
Ce este inflația

Stabilitatea preţurilor (Română - Romanian)

Inflația: Creștere generalizată a prețurilor

Deflația: Scădere generalizată a prețurilor

Hiperinflația: rată foarte mare a inflației

Teoria clasică a inflației

Studiul inflației începe cu teoria cantitativă a banilor. Această teorie este numită adesea
„clasică” pentru că a fost dezvoltată la începuturile dezvoltării teoriei economice, în a doua
jumătate a secolului 16, când francezul Jean Bodin (jurist, filozof, politician și economist) s-a
gândit să explice creșterea prețurilor prin creșterea ofertei de aur și argint.

Nivelul prețurilor și valoarea banilor

Unul dintre motivele pentru care inflația este o problemă atât de importantă este pentru că este
legată de valoarea banilor (bunurile și serviciile care pot fi achiziționate cu o anumită cantitate
de bani).

Nivelul prețurilor poate fi văzut ca o măsură a valorii banilor. O creștere a nivelului prețurilor
presupune o valoare mai redusă a banilor pentru că cu fiecare unitate monetară se poate
cumpăra o cantitate mai mică de bunuri și servicii. Să presupunem că P este nivelul general al
prețurilor măsurat prin IPC (Indicele Prețurilor de Consum) sau prin Deflatorul PIB. P
măsoară cantitatea de bani (lei, euro, dolari) necesară pentru a cumpăra un coș de bunuri și
servicii. Dacă răsturnăm raționamentul: cantitatea de bunuri și servicii care poate fi cumpărată
1
cu o unitate monetară (1 leu, 1 Euro sau 1 $) este . P este prețul bunurilor și serviciilor
P
1
măsurat în bani, iar este valoarea banilor măsurată în bunuri și servicii. Dacă P crește,
P
cantitatea de bunuri și servicii pe care o putem cumpăra cu 1 leu scade. Din acest motiv, dacă
nivelul geenral al prețurilor crește, valoarea banilor scade.

Oferta de bani, cererea de bani și echilibrul monetar

În capitolul anterior am discutat modul în care banca centrală, împreună cu sistemul bancar
influențează oferta de bani. O să presupunem în continuare că banca centrală are controlul
total asupra ofertei de bani și că aceasta este fixă.

Cererea de bani arată volumul avuției pe care oamenii doresc să o păstreze în formă lichidă.
Mulți factori influențează cantitatea cerută de bani. Volumul de bani cash pe care oamenii îi
au asupra lor depinde de câtă de mult se bazează pe carduri și dacă un ATM este ușor de găsit.
Cantitatea de bani cerută se presupune de asemenea că depinde de rata dobânzii pe care ar
putea o persoană să o obțină plasând banii într-un depozit cu dobândă sau în obligațiuni în loc
să -i țină în buzunar sau în contul curent cu dobândă foarte redusă.

Oamenii țin bani pentru că aceștia sun mijloc de schimb. Spre deosebire de orice alte active,
precum acțiunile și obligațiunile, cash-ul are grad mare de lichiditate, deci poate fi folosit
pentru a cumpăra bunuri și servicii. Cantitatea de bani pe care oamenii o vor ține cu depinde
de prețurile bunurilor și serviciilor. Cu cât prețurile sunt mai mari, cu atât mai mare va fi
cantitatea de bani necesară pentru tranzacțiile uzuale și oamenii vor decide să țină o suma mai
mare de bani în formă lichidă. Așadar, un nivel mai ridicat al prețurilor (o valoare mai redusă
a banilor) duce la creșterea cantității cerute de bani.

Echilibrul pe piață depinde de orizontul de timp luat în calcul. Pe termen scurt, rata dobânzii
joacă un rol cheie. Pe termen lung, nivelul general al prețurilor se va ajusta până în punctul
în care cererea de bani devine egală cu oferta. Figura 1 ilustrează această idee.

Axa orizontală arată cantitatea de bani. Pe axa verticală din stânga este reprezentată valoarea
banilor (1/P) iar cea din dreapta nivelul prețurilor (P). Observație: pe axa din dreapta nivelul
prețurilor este inversat – un nivel mic al prețurilor este reprezentat în partea de sus a axei și un
nivel ridicat al prețurilor este reprezentat în partea de jos a axei. Acest sistem cu axe inversate
arată că atunci când valoarea banilor este ridicată (așa cum se vede către partea de sus a axei
din stânga), nivelul prețurilor este scăzut (așa cum se vede în partea de sus a axei din dreapta).
Curba ofertei de bani este verticală deoarece am presupus cantitatea de bani fixă, stabilită de
bancile centrale. Curba cererii este cu pantă negativă deoarece oamenii vor dori să dețină
cantități din ce în ce mai mari de bani pentru a cumpăra bunuri și servicii pe măsură ce nivelul
prețurilor va fi mai mare și valoarea banilor scade. În punctul de echilibru A, valoarea banilor
(axa din stânga) se ajustează astfel încât oferta de bani și oferta de bani să fie la același nivel.
Punctul de echilibru al cererii cu oferta de bani determină valoare banilor și nivelul prețurilor.
Dacă nivelul prețurilor este mai mare decât cel de echilibru (de exemplu egal cu 4 în figura de
mai sus), oamenii își vor dori să dețină o cantitate mai mare de bani decât cea oferită pe piață,
ceea ce înseamnă că pe piață va apărea un exces de cerere de bani la acest nivel al prețurilor.
Nivelul prețurilor va trebui să scadă pentru a ajunge la nivelul de echilibru (respectiv 2). Dacă
nivelul prețurilor este sub nivelul de echilibru (de exemplu 1.33) cantitatea cerută de bani este
mai mică decât cea oferită de banca centrală. Pentru a se ajunge la punctul de echilibru trebuie
ca nivelul general al prețurilor să crească. În punctul de echilibru, cantitatea de bani pe care
oamenii își doresc să o dețină este egală cu cea oferită de banca centrală.

Efectele unei injectări monetare

Pornind din punctul de echilibru, să presupunem că banca centrală dublează oferta de bani
prin cumpărarea de titluri guvernamentale prin operațiuni de tip open market.

Figura 2 arată că injectarea de monedă deplasează către dreapta oferta de monedă, de la MS 1

la MS2 și punctul de echilibru se mută din punctul A în punctul B. Ca rezultat, valoarea
banilor (reprezentată pe axa din stânga) scade de la ½ la ¼ și nivelul de echilibru pentru
prețuri crește de la 2 la 4 pe axa din dreapta). Cu alte cuvinte, când o creștere a ofertei de bani
face disponibilă o cantitate mai mare de bani pe piață, rezultatul va fi o creștere a nivelului
general al prețurilor, ceea ce va face ca moneda să fie mai puțin valoaroasă.

Această explicație cu privire la modul în care se determină nivelul prețurilor și de ce se poate

schimba în timp se numește teoria cantitativă a banilor. Conform acestei teorii, cantitatea
de bani disponibilă în economie determină valoarea banilor, și creștera cantității de bani este
cauza principală a inflației
Teoria cantitativă a banilor este o teorie conform căreia cantitatea de bani disponibilă
determină nivelul general al prețurilor și rata de creștere a cantității disponibile de bani
determină rata inflației.

Procesul de ajustare
Pentru a înțelege complet procesul de ajustare trebuie să luăm în calcul fluctuațiile pe termen
scurt ale economiei. Reamintim că analiza din acest capitol are în vedere situația pe termen
lung.

Efectul imediat al unei injectări monetare este acela de a crea un exces de ofertă de bani.
Înainte de injectare, economia era în punctul de echilibru (punctul A din figura 2). După
injectarea de monedă, oferta de bani este mai mare decât cererea de bani la nivelul dat al
prețurilor (2) și oamenii au mai mulți bani decât ar avea nevoie pentru a cumpăra bunuri și
servicii.

Oamenii vor încerca să scape de această ofertă suplimentară de bani în diferite moduri. De
exemplu, ei pot cumpăra bunuri și servicii cu banii pe care îi au în plus. Sau pot folosi banii în
exces pentru a-i da altora cu împrumut prin cumpărarea de obligațiuni sau prin depunerea lor
într-o bancă într-un cont de economii. Aceste împrumuturi vor permite altor oameni să
cumpere bunuri și servicii. În oricare dintre situații, injectarea de monedă crește cantitatea
cerută de bunuri și servicii.

Cu toate acestea, abilitatea economiei de a oferi bunuri și servicii nu s-a modificat. Cantitatea
de bunuri și servicii care poate fi produsă depinde de cantitatea de forță de muncă, de capitalul
fizic, capitalul uman, resursele naturale și tehnologiile disponibile. Niciuna dintre acestea nu
s-a modificat ca urmare a injectării de masă monetară.

Prin urmare, cererea mai mare de bunuri și servicii determină creșterea prețurilor. Creșterea
nivelului prețurilor crește cantitatea cerută de monedă pentru că oamenii folosesc mai mulți
bani în fiecare tranzacție. În final, economia ajunge într-un nou punct de echilibru (B) în care
cantitatea cerută de bani este din nou egală cu cantitatea oferită de bani.

Dihotomia clasică și neutralitatea monetară

Teoria cantitativă a banilor spune că modificările în oferta de bani duc la modificări ale
nivelului mediu al prețurilor bunurilor și serviciilor. Dacă modificările ofertei de bani
afectează și alte variabile macroeconomice importante, precum producția, ocuparea, salariile
reale sau rata reală a dobânzii este un subiect de dezbatere pentru economiști. De fapt,
economistul și filozoful clasic David Hume, a scris despre această problemă în secolul 18.

Hume și contemporanii săi au sugerat că toate variabilele economice ar trebui împărțite în

două grupuri. Primul grup este format din variabile nominale – variabile măsurate în unități
monetare. Al doilea grup este format din variabile reale – variabile măsurate în unități fizice.
De exemplu, venitul producătorilor de grâu este o variabilă nominală pentru că este măsurat în
unități monetare (lei, euro, $) în timp ce cantitatea de grâu pe care aceștia o produc este o
variabilă reală pentru că se măsoară în kilograme. Similar, PIB nominal este o variabilă
nominală pentru că măsoară valoarea în bani a bunurilor și serviciilor produse; PIB real este o
variabilă reală pentru că măsoară cantitatea totală de bunuri și servicii produse și nu este
influențat de nivelul actual al prețurilor acelor bunuri și servicii. Această separare a
variabilelor în cele două grupuri se numește dihotomia clasică (dihotomie = împărțire în
două grupuri; clasică = se referă la economiștii care fac parte din curentul clasic de gândire
economică, la apariția acesteia ca știință)

Variabile nominale: variabile măsurate în unitîți monetare

Variabile reale: variabile care sunt măsurate în unități fizice
Dihotomia clasică: separarea teoretică a variabilelor nominale și reale

Prețuri relative. Prețurile în economie sunt în mod normal exprimate în bani, prin urmare
sunt variabile nominale. De exemplu, când spundem că prețul grâului este 2 lei/kg sau că
prețul la porumb este 1 leu/kg, ambele prețuri sunt variabile nominale pentru că ne referim la
numărul de unități monetare la care trebuie să renunțăm pentru a obține un anumit bun sau
serviciu. Putem să scriem astfel:

2lei
Pgrâu =
Grâu

1 leu
P porumb=
Porumb

Prețul la grâu este de 2 lei pe unitate și prețul la porumb este de 1 leu pe unitate.

Prețul relativ este definit ca prețul nominal al unui bun împărțit la prețul nominal al celuilalt
bun. În exeplul nostru, prețul relativ al grâului exprimat în funcție de porumb este dat de:

2lei
Grâu
Prețul relativ al grâului=
1 leu
Porumb

Exprimat mai simplu, valoarea reală a unui bun este dată de cantitatea din celălalt bun care a
trebuit sacrificată pentru a-l procura. Acesta este costul de oportunitate. În exemplul nostru,
pentru a cumpăra 1 kg de grâu trebuie să dăm 2 kg de porumb. Similar, prețul relativ al
porumbului este dat de 1 leu/2 lei, adică pentru a cumpăra 1 kg de porumb trebuie să
sacrificăm 0.5 kg de grâu. Prețurile relative nu sunt exprimate în bani, prin urmare ele sunt
variabile reale.

Prețurile relative: prețuri care arată la ce cantitate dintr-un bun trebuie să renunți pentru a
cumpăra un alt bun.
Salariile reale. Conceptul de prețuri relative are câteva utilizări importante, una dintre cele
mai importante fiind în domeniul salariilor. Să presupunem că un consumator cumpără un
singur bun, de exemplu banane, și că prețul unei banane este de 2 $. Dacă salariul
consumatorului este de 10 $/oră, atunci consumatorul poate cumpăra 5 banane cu salariul său
pe o oră. Zece dolari pe oră este salariul nominal, exprimat în bani. Salariul real este dat de
raportul între salariul orar și prețul bananelor, W/P (W- salariul; notația vine de la Wage). În
acest exemplu, salariul real orar este dat de numărul de banane pe care consumatorul le poate
cumpăra cu salariul nominal, adică 10/2 = 5 banane pe oră. Ca să își poată permite 5 banane
consumatorul trebuie să lucreze o oră. Dacă salariile și prețurile se modifică, salariul real arată
mult mai bine cum a fost afectat consumatorul. De exemplu, dacă salariul său crește la 12
$/oră și prețul babanelor crește la 3$/ bucată, salariul real este acum 12/3 = 4 banane/oră.
Putem afirma că acum consumatorul o duce mai rău întrucât acum își mai poate cumpăra doar
4 banane după o oră de muncă, în loc de 5. Salariul real (suma de bani ajustată cu inflația) este
o variabilă reală pentru că măsoară rata la care în economie sunt schimbate bunurile și
serviciile pentru fiecare unitate de muncă. Similar, rata reală a dobânzii (rata nominală a
dobânzii ajustată cu inflația) este o variabilă reală pentru că măsoară raportul la care în
economie sunt schimbate bunurile și serviciile produse astăzi pentru bunuri și servicii ce vor
fi produse în viitor.

Salariul real: salariul exprimat în bani ajustat cu rata inflației, calculat prin împărțirea
salariului nominal la nivelul general al prețurilor adică W/P

Neutralitatea monetară. Hume a sugerat faptul că dihotomia clasică este utilă în analiza
economiei pentru că variabilele reale și cele nominale sunt influențate de factori diferiți. În
particular, el a susținut că variabilele nominale sunt foarte influențate de evoluțiile sistemului
monetar, în timp ce sistemul monetar este în mare măsură nerelevant pentru a înțelege factorii
care determină variabilele reale importante.

Observație: în capitolele anterioare am considerat idee lui Hume implicită în discuțiile

referitoare la economia reală pe termen lung. Analiza PIB real, a economiilor, investițiilor,
rata reală a dobânzii și șomajului au fost făcute fără măcar a menționa existența banilor. Așa
cum am explicat, producția de bunuri și servicii dintr-o economie depinde de productivitate și
de înzestrarea cu factori de producție, rata reală a dobânzii depinde de raportul între cererea și
oferta de fonduri pentru împrumut, salariile reale se ajustează pentru a echilibra cererea cu
oferta de muncă, iar șomajul apare când salariul real este ținut din diferite motive peste
nivelul lui de echilibru. Toate aceste concluzii importante nu au nimic de-a face cu cantitatea
de bani oferită.

Modificarea ofertei de bani, conform teoriei lui Hume, afectează variabilele nominale dar nu
și variabilele reale. Când banca centrală dublează oferta de bani, prețurile se dublează,
salariile nominale se dublează, și toate celelalte variabile exprimate în bani se dublează.
Variabilele reale, precum producția, ocuparea, salariile reale și rata reală a dobânzii sunt
neschimbate. Această irelevanță a modificărilor monetare în raport cu cele reale se numește
neutralitate monetară.
Neutralitatea monetară: afirmația conform căreia oferta de bani nu afectează variabilele
reale.

Viteza de circulație a banilor și ecuația cantității de monedă

O altă imagine asupra teoriei cantitative a banilor poate fi discutată dacă ne punem
următoarea întrebare: de câte ori într-un an o monedă (de 1 euro, de 1$ sau o bancnotă de 1
leu) este folosită într-un an pentru a plăti un produs sau serviciu? Răspunsul la această
întrebare este dat de o variabilă numită viteza de circulație a banilor. Viteza de circulație a
bnailor se referă la modul în care banii trec dintr-o mână în alta și se mișcă în economie.

Pentru a calcula viteza de rotație a banilor, împărțim valoarea nominală a producției (PIB
nominal) la cantitatea de bani. Dacă P este nivelul general al pre’urilor (Deflatorul PIB), Y
cantitatea de bunuri și servicii (PIB real) și M cantitatea de bani, viteza de rotație este:

P ×Y
V=
M

 P – nivelul general al prețurilor (deflatorul PIB)

 Y – PIB real
 M – cantitatea de bani

De exemplu, dacă avem o economie în care se produce un singur bun, pizza. Să presupunem
că în economia respectivă se produc 100 de pizza pe an și o pizza se vinde cu 10$, iar
cantitatea de bani în economie este de 50$, fiind formată din 50 de monede de 1$. Viteza
banilor este:

10 $ ×100
V=
50 $

V = 20

În această economie oamenii cheltuie în total 1000 $ pe an pe pizza. Pentru a avea cheltuieli
de 1000$ cu doar 50$ care sunt puși în circulație, este nevoie ca fiecare $ să fie cheltuit (adică
să își schimbe posesorul) de 20 de ori (în medie).

Ecuația poate fi rescrisă astfel:

MxV = PxY

Scrisă în această formă, aceasta este numită ecuația cantității de bani. Ea ne arată că orice
modificare a cantității de bani în circulație trebuie să se reflecte în modificarea celorlalte
variabile (fie crește nivelul prețurilor,fie crește cantitatea de bunuri și servicii, fie scade viteza
de circulație a monedei).

Ecuația cantității de bani: ecuația MxV = PxY, care leagă cantitatea de bani, viteza de
circulație a banilor și valoarea unitară exprimată în bani a bunurilor și serviciilor produse într-
o economie.
Această ecuație a fost formulată de economistul american Irving Fisher (1867-1947). Ea oferă
o modalitate de a lega modificările masei monetare de nivelul prețurilor. Se presupune ca
viteza de circulație a monedei e relativ stabilă în timp. Ca rezultat, când banca centrală crește
cantitatea de bani (M) determină o creștere proporțională a valorii nominale a bunurilor și
serviciilor de pe piață (PxY). Cantitatea de bunuri și servicii depinde de factorii de producție
(muncă, capital fizic, capital uman și resurse naturale) și de tehnologiile disponibile. Dacă
banii sunt neutri, nu afectează cantitatea de bunuiri și servicii. Întrucât Y de înzestrarea cu
factori de producție și de tehnologiile disponibile, când banca centrală modifică oferta de bani
(M) și induce o modificare proporțională a valorii nominale a bunurilor și serviciilor (PxY),
această modificare se va reflecta în modificarea nivelului prețurilor. Prin urmare, dacă banca
centrală crește rapid cantitatea de bani, va rezulta o rată ridicată a inflației.