Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea De Nord Baia Mare

Facultatea De Ştiinte

INFLAŢIA

Conf. univ.dr. ADELA COMAN

Pop Roberta Liliana


An I MAA
CUPRINS

1. Scurt Istoric……………………………………………………….…. 3

2. Modul de calcul al inflaţiei...................................................................4

3. Cauzele inflaţiei....................................................................................6

4. Măsuri antiinflaţioniste.........................................................................7

5. Corelatia inflaţie-şomaj. Curba Philips................................................8

6. Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei ................................................10

7. Consecintele inflaţiei...........................................................................11

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................12

2
1. Scurt Istoric

Inflaţia este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat


de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a
monedei naţionale.Este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile
guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se
coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum.
Procesele inflaţioniste reprezintă realităţi preocupante pentru toate categoriile de
agenţi economici, fiind o componentă a vieţii cotidiene şi a funcţionării economiilor
contemporane.
Putem spune ca inflatia ar putea fi legată în mod direct de apariţia banilor în
relaţiile de schimb pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii.Totusi, chiar şi înainte
de aparitia banilor putem vorbi de o forma primară a inflaţiei, în sensul că forma de
schimb bazată pe “troc” nu permitea primirea “restului” rezultat din operaţia de vânzare-
cumparare, deoarece erau raporturi stabilite sub forma cutumiara între bunuri, pe
parcursul a zeci şi sute de ani, fără să se aibă în vedere elementele calitative.
În sens restrâns, putem vorbi despre inflaţie din momentul apariţiei banilor de
hârtie puşi în circulaţie de băncile centrale de emisiune, ca un instrument în mâna statului
de a face faţă cheltuielilor publice mai mari decat veniturile aferente.
În sens larg, până la apariţia banilor, societatea omeneasca s-a confruntat cu o
pseudoinflaţie prin troc, deoarece a existat fenomenul “deprecierii” unităţilor de schimb
de pe piaţă, în timp ce, după apariţia banilor, aceasta a cunoscut o inflaţie prin bani
(monede), datorată scăderii puterii de cumparare a deţinătorilor de moneda din metal
preţios prin diferite tehnici şi servicii din economie, urmată de somaj, conflicte sociale
etc.
Pierre Bezbakh, în lucrarea sa “Inflatie, dezinflatie, deflatie” prezintă criza
economică şi politică din sec. al III-lea, prin care a trecut Imperiul Roman de Apus, cand
majorarea preţurilor mărfurilor şi a remunerării forţei de munca au fost considerabile.
Încercările de refacere a stabilităţii preturilor de împaratul Diocliţian din anul 301 e.n. se
soldeaza cu un eşec total, chiar în condiţiile pedepsei cu moartea a celor care încălcau
“Edictul preţurilor maximale” prin majorarea abuziva a acestora. Reforma monetară a lui
Constantin (306-337 e.n.) prin care s-au pus în circulatie bani noi a dus la restabilirea
încrederii în acestia. Fenomenul nu este definit ca fiind inflatie, ci numai ca o maladie a
economiei, în care “moneda bună” este scoasa din economie de “moneda rea”. Pentru
sec. al XVI-lea autorul este de părere că nivelul preţurilor a crescut cu 400%. Motivaţia
apariţiei acestei creşteri este urmatoarea:”Daca inflatia din secolul al III-lea se explică, în
parte, prin penuria de metal, cea din secolul al XVI-lea îşi are sursa, dimpotriva, în
abundenţa de aur şi argint provenite din coloniile americane ale Spaniei si Portugaliei.”
In 1975,D.E.W.Laidler si M.J.Parkin definesc inflaţia ca fiind “fenomenul de
creştere continuă a preţurilor sau de depreciere continua a preturilor sau de depreciere
continua a valorii banilor”. Anterior, în 1963, M.Bronfenbrener si F.D.Holzman au
prezentat patru definiţii, preluate de H.Frisch în lucrarea sa (“Teorii ale inflatiei”).
Amintim în cele ce urmează două dintre aceste definiţii;

3
“Inflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care “prea mulţi bani
aleargă dupa prea putine lucruri.”
“Inflatia reprezinta o crestere a rezervelor banesti sau a veniturilor, fie în sumă
totală, fie pe cap de locuitor”

Fenomenul inflaţionist s-a făcut simţit în viaţa oamenilor înca de la începuturi sub
diverse forme, care au afectat într-o mare masura bunul mers al vieţii economice, sociale
si politice.

2. Modul de calcul al inflaţiei

Inflaţia este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de


creştere economică, datorită faptului că anticipările agenţilor nu mai pot fi efectuate
corect, şi de aici o risipă de resurse şi o neîncredere în politicile implementate de puterea
publică.
Este necesar să facem distincţie între inflaţia anticipată şi inflaţia neanticipată.
Inflaţia neanticipată este acea creştere surprinzătoare a preţurilor, creştere care nu
a fost anticipată de către agenţii economici. Acest nivel al inflaţiei poate fi mai mare
decât nivelul real, determinat ex-post, sau mai mic decât acesta. Inflaţia anticipată este
acea inflaţie pe care agenţii economici o aşteaptă în decursul perioadei următoare.
Inflaţia poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai
importanţi dintre aceştia sunt:
a) indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
b) indicele preţurilor de producţie (IPP);
c) indicele general al preţurilor (IGP);
d) deflatorul PIB.
Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş
de produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă.
Componentele acestui coş şi ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de
către Institutul Naţional de Statistică pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra
gospodăriilor din România.
Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile
anterioare consumului final, respectiv preţurile materiior prime, al semifabricatelor şi ale
produselor finite înainte a fi livrate pe piaţă.
Indicele general al preţurilor (IGP) măsoară evoluţia tuturor preţurilor din
economie, respectiv atât a preţurilor bunurilor consumate de către gospodării cât şi a
preţurilor bunurilor care intră în procesele de producţie. Acesta reprezintă cel mai general
mod de măsurare al inflaţiei.
Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi
serviciilor incluse în PIB, şi se calculează astfel:

Diferenţa dintre IGP şi deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor şi

4
serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceştia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe
baza bunurilor şi serviciilor produse în interiorul ţării, indicele general al preţurilor se
calculează ţinând cont şi de produsele importate.

În România, evaluarea inflaţiei se face pe baza indicelui preţului de consum (IPC)


de tip Laspeyres după relaţia:

în care:

q = cantităţile de bunuri
p = preţurile unitare
i = ponderea pe care fiecare grupă de mărfuri o deţine în bugetele de familie ale
salariaţilor, pensionarilor etc.
0,1 = perioada de bază, respectiv curentă

Rata inflaţiei = IPC – 100

IPC se calculează prin luarea în calcul a unui nomenclator de sortimente care


cuprinde 1442 de poziţii considerate reprezentative în consumul populaţiei structurate în
zece grupe de bunuri marfare. Înregistrarea preţurilor are loc în 42 de localităţi-reşedinţă
de judeţ şi Municipiul Bucureşti. Fiecărei grupe şi subgrupe i se atribuie o anumită
pondere care rezultă prin Ancheta integrală în gospodării realizată de către INS şi MMPS.
Înregistrarea preţurilor se face săptămânal pentru mărfurile alimentare şi bilunar pentru
cele nealimentare şi servicii, la punctele (magazinele şi pieţele) stabilite.

În final, se calculează, după modelul Uniunii Europene, un indice de preţ clasic de


tip Laspeyres de forma:

în care:

IPC = indicele general al preţurilor de consum

= ponderea fiecărui sortiment în „coşul general de bunuri” din perioada de bază

5
= indicele elementar al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care intră în calculul
indicelui general

În economie inflaţia ia următoarele forme:

• inflaţia târâtoare (sau liniştită) presupune creşterea preţurilor până la max. 3%;
• inflaţia moderată -- reprezintă creşterea anuală a preţurilor cu 15-30%. Definiţia
inflaţiei moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT şi
Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI, în 1993;
• criza inflaţionistă -- reprezintă acea perioadă de timp, de cel puţin doi ani, pe
parcursul căreia rata anuală a inflaţiei depăşeşte 40%. Definiţia crizei inflaţioniste
a fost propusă de către Michael Bruno şi William Easterly, economişti la Banca
Mondială, în 1998;
• inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%;
• inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual;
• hiperinflaţia -- reprezintă creşterea preţurilor de peste 50% pe lună. Definiţia
hiperinflaţiei a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, professor
la Columbia University, în 1956. Hiperinflaţia începe în luna în care creşterea
preţurilor depăşeşte 50% şi se termină, dacă rata creşterii preţurilor scade sub
50% şi timp de un an se menţine sub acest nivel. După alţi autori, hiperinflaţia
presupune o rată medie anuală de 1.000% şi peste acest nivel.

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o amplă


dezbatere între specialişti, preocupări pentru practicieni şi în rândul populaţiei privind
cauzele ce o generează şi mecanismele care o întreţin pentru ca astfel să se identifice şi
soluţiile viabile pentru stăpânirea şi încorsetarea fenomenului.

3. Cauzele inflaţiei

În prezent nu există o teorie general-acceptată a inflaţiei: cauzele procesului


inflaţionist sunt numeroase – de ordin economic, psihologic, social-politic, intern şi
extern, induse prin mecanismul relaţiilor economice internaţionale şi al creşterii
interdependenţelor dintre economiile naţionale etc.

Principalele cauze ale inflaţiei sunt:


• inflaţie prin monedă - emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri
şi servicii;
Adesea, inflaţia este explicată doar prin emisiunea excesiva de semne bănesti
(inflaţia prin monedă). Economistul american M. Friedman susţine că inflaţia este legată
de inflaţia de moneda. Suplimentarea monedei în circulaţie decurge din deciziile

6
organismelor economice şi monetare specializate, decizii ce vizeaza sporirea banilor de
credit, active asupra carora au putere de dispoziţie.
• inflaţie prin cerere - excedentul de cerere agregată peste oferta agregată;
In alte lucrări, criza inflaţionistă este pusă pe seama excesului de cerere solvabilă
(inflaţia prin cerere). Este vorba despre acele impulsuri dinspre cerere care statueaza şi
consolideaza un dezechilibru de piaţă, cererea nominala solvabila menţinându-se mai
mare decât oferta. Majorarea preţurilor nu se explică prin simpla creştere a cantităţii de
bani, ci prin mărimea cererii pe care aceasta o permite.Ori,acest efect asupra preturilor se
va infăptui printr-o succesiune de cheltuieli.
• inflaţie prin costuri - creşterea costurilor de producţie, independent de cererea
agregată;
Exista numeroşi economişti care consideră că inflaţia are drept cauză sporirea
costurilor de producţie (inflatia prin costuri). O asemenea inflaţie se declanţează şi se
menţine atunci când şi acolo unde intreprinderile,guvernele,salariatii si consumatorii
actioneaza parca convergent in directia cresterii costurilor.Economistul J.K.Galbraith
sustine ca variatiile salariilor nominale,sporirea costurilor salariale conduc la inflatie.Spre
deosebire de acesta,economista britanica Joan Robinson leaga inflaţia atat de cresterea
salariilor nominale,cat si de cea a profiturilor.
• inflaţia importată;
• inflaţia prin structuri.

Declanşarea inflaţiei are loc atunci când în cadrul sistemului economiei naţionale
apar condiţii de dezechilibru economic, cum sunt:
1. Existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani;
2. Dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor;
3. Deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, influenţate de
inflaţie, în condiţiile unei anumite creşteri mai lente a veniturilor;
4. Creşterea preţurilor ca urmare a costurilor în creştere;
5. Dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;
6. Intensificarea relaţiilor de creditare prin crearea banilor de cont;
7. Concurenţa şi diferenţa de productivitate la producator;
8. Calitatea şi strategia actului de guvernare;
9. Condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale la economia
mondială.

4. Măsuri antiinflaţioniste

Deoarece efectele inflaţiei acţionează în sensuri diferite, ele se răsfrâng asupra


vieţii economice prin creşterea instabilităţii şi prin căutări febrile ale agenţiilor economici
de a diminua efectele sale negative sau de a se sustrage lor. Din aceste căutări s-au născut
măsuri antiinflaţioniste de o mare complexitate, care se pot împărţi în două mari grupe:
a) de apărare sau protecţie a agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi
scăderii puterii de cumpărare a baniilor;
b) de diminuare şi control a inflaţiei .
Din prima grupă de măsuri, cea mai importantă prin dimensiunile sale este
indexarea. Aceasta constituie o creştere procentuală sau în sume absolute a veniturilor
agenţilor economici, îndeosebi a salariilor şi pensiilor, lunar, trimestrial sau semestrial,

7
astfel încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor şi scăderea puterii de
cumpărare a banilor, generate de inflaţie.
A doua grupă cuprinde măsuri care contribuie la refacerea echilibrului economic
deteriorat de inflaţie.
Asupra masei monetare se acţionează în special prin:
• creşterea dobânzii creditelor acordate de bănci;
• creşterea rezervelor monetare obligatorii ale băncilor;
• limitarea creditului de consum (vânzări în rate);

• “îngheţarea” salariilor şi preţurilor;


• echilibrarea bugetului de stat şi a balanţei de plăţi externe;

Dintre măsurile care vizează sporirea bunurilor economice, cele mai frecvent
utilizate sunt:
• dezvoltarea activităţilor productive cu scopul de a mări oferta de bunuri şi
servicii;
• introducerea şi dezvoltarea producţiei noilor bunuri şi servicii;
• schimbarea şi adaptarea structurii actvităţiilor economice în vederea apropierii
ofertei de volumul şi structura cererii de bunuri economice;
Aşadar împotriva inflaţiei se promovează întotdeauna “pachetele de măsuri”,
care trebuie astfel concepute încât să se completeze cât mai bine, pe termen mediu şi
lung, întrucât implică o readaptare a întregii economii la o nouă stare de echilibru şi
aceasta nu se poate realiza dintr-odată, pe termen scurt.
Dintr-o altă categorie de măsuri luate impotriva inflaţei amintim două:
1. Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
• politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în
economie;
• politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre
menţinerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre
ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze
creşterea cererii şi a preţurilor;
• politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşorare
artificială a ratei dobânzii şi la ieftinirea creditului;
2. Măsuri de stimulare a creşterii ofertei:
• o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă,
prin care să se evite creşterea costurilor medii;
• creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţii;
• stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în
mijloacele de producţie performante, prin forţa de muncă într-o structură de
calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de producţie.

5. Corelaţia inflaţie-şomaj. Curba Philips

Doua dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un stat


contemporan, îndeosebi în perioada de tranzitie (adică, trecerea de la economia de tip
centralizat la o economie de piata) (lucru valabil si în cazul României) sunt reprezentate

8
de inflaţie şi de somaj. Aceste două probleme sunt şi mai accentuate la nivelul instituţiilor
care pot lua decizii în legatura cu acestea (guvern, ministere) pentru că, nu de puţine ori,
acestea trebuie sa aleagă pentru ameliorarea uneia singure. Altfel spus, guvernul care
încearca o politica de macrostabilizare nu poate în nici un caz sa acţioneze asupra
ambelor probleme (inflaţie şi somaj). Factorii decizionali trebuie să „cântarească”
implicaţiile unei decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va creşte rata somajului,
temporar, pentru a se reduce rata inflaţiei cu un anumit procent) şi respectiv, să aleagă
dintre mai multe variante alternative pe cea mai puţin „nocivă” pentru populaţie.
Inflaţia nu reprezintă un fenomen nou, manifestările ale ei fiind întâlnite încă din
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, e considerată drept o maladie cronică, greu de
stapânit.
Tema inflaţiei a fost adesea pusă în discutie de numeroşi specialişti (economişti
şi nu numai), aceştia încercând să definească fenomenul, să explice cauzele apariţiei
inflaţiei, impactul acesteia asupra populaţiei şi agentilor economici, formele sale de
manifestare etc.
De mulţi ani economiştii afirmă existenţa unei corelaţii negative între rata inflaţiei
pe de o parte şi rata şomajului din economie, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, nivele
ridicate ale şomajului sunt asociate cu nivele scăzute ale inflaţiei şi invers.
În 1973, când s-a produs „şocul petrolier” – s-a evidenţiat pentru prima oară
existenţa unei corelaţii inverse, simple şi stabile, între rata inflaţiei şi rata şomajului. Cu
alte cuvinte, între inflaţie şi şomaj ar exista o relaţie de compensare ce constă în aceea că
un şomaj mai mic poate fi obţinut acceptând o inflaţie mai mare sau inflaţia poate fi
redusă acceptând mai mult şomaj. Această corelaţie inversă este redată de curba lui
Philips.
Cercetătorul neozeelandez A. Philips a evidenţiat, pe baza unei cercetări
minuţioase, relaţia între rata de creştere a salariilor nominale şi rata şomajului. El a ajuns
la concluzia că pe de altă parte, cele două se află în relaţie negativă. Când rata şomajului
este ridicată, revendicările salariale ale sindicatelor şi angajaţilor sunt reduse şi invers.
De aici, relaţia dintre dinamica procentuală a preţului (inflaţiei) ( ), rata de
creştere a salariilor ( ) şi rata de creştere a productivităţii muncii ( ):

De exemplu, dacă productivitatea factorului muncă creşte cu 10%, iar salariile cu


12%, în mod normal, preţurile (rata inflaţiei) cresc (creşte) cu 2%.
Pe baza acestor relaţii, A. Philips a construit curba care-i poartă numele şi în
virtutea căreia inflaţia are rol de a arbitra între opţiunile posibile din cadrul unei
economii: factorii de decizie economică puşi în faţa unor opţiuni alternative pot alege
între un nivel redus de şomaj, satisfacţie pe care trebuie s-o plătească cu o inflaţie ridicată
sau invers.

9
Figura 1. Curba Philips pe termen scurt

Figura 1. arată că pentru a reduce cu 6 puncte procentuale rata inflaţiei A → B (de


la 8% la 2%), trebuie acceptat sacrificiul sub forma unei creşteri a şomajului de la 4% la
9%, iar rata anuală de creştere a salariului se diminuează de la 11%/an la 3%/an. Invers,
pentru a reduce, de pildă, rata şomajului de la 7% la 5% (B′ → C) trebuie să se accepte o
majorare a ratei anuale a inflaţiei de la 3% la 6% (C′ → D). Pentru mulţi ani – practic de-
a lungul perioadei 1958-1975, curba Phillips (cu dezvoltările lui R. Lipsey din 1960) a
contribuit la consolidarea teoriilor keynesiene şi neokeynesiene privind legătura dintre
starea pieţei muncii şi rata inflaţiei: pentru a obţine o oarecare stabilitate a preţurilor
trebuie acceptat un procent ridicat de şomaj.
La un şomaj egal cu rata sa naturală, rata inflaţiei este cea mai mică posibilă.
Reprezentanţi de seamă ai şcolii monetariste au demonstrat că între rata inflaţiei şi
a şomajului nu există o relaţie durabilă pe termen lung, curba Philips fiind valabilă doar
pe termen scurt.
Influenţele politicilor antiinflaţioniste asupra şomajului depind de forma curbei
Philips pe termen scurt. Dacă ea tinde a fi orizontală, o reducere nesemnificativă a ratei
inflaţiei determină creşteri importante ale şomajului (şi implicit pierderi de producţie
concretizate în PIB şi PNB). Dacă curba Philips este înclinată şi tinde spre vertical, o
reducere semnificativă a inflaţiei face ca şomajul să crească în proporţii lipsite de
îngrijorare. În cazul economiei SUA, pe termen scurt, în perioada 1980-1984, pentru
fiecare procent de reducere a inflaţiei a fost necesar să fie „suportate” patru procente de
pierdere a PNB-ului, evaluate la 215 miliarde de dolari (în preţurile anului 1990).

10
Rata sacrificiului1exprimă raportul dintre reducerea procentuală cumulată a PNB
ca urmare a politicilor antiinflaţioniste şi reducerea efectivă a inflaţiei – nu este aceeaşi
nici în timp, dar nici în spaţiu.

6. Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei

Inflaţia are efecte ample, pe multiple planuri, asupra economiei şi a intereselor


tuturor categoriilor de agenţi economici, asupra categoriilor populaţiei, asupra climatului
social-politic din interiorul ţării cât şi a relaţiilor economice dintre partenerii aparţinând
unor economii diferite. Descifrarea tuturor acestor consecinţe este o operaţiune dificilă
pentru că:
• amploarea şi plaja efectelor depinde de intensitatea inflaţiei, de tipurile acesteia;
• efectele inflaţiei sunt contradictorii: sub anumite aspecte ea favorizează anumiţi
agenţi şi îi defavorizează sub alte aspecte;
• unele categorii de agenţi economici sunt, pe ansamblu, câştigători de pe urma
inflaţiei, iar alţii sunt, pe ansamblu, perdanţi.
Cu toate acestea, inflaţia este temută de către întreaga populaţie fiind considerată
inamicul public numărul unu din cauza costurilor şi pericolului potenţial pe care le
conţine pentru viaţa economică şi structurile sociale.
Înainte de a prezenta o schiţă succintă a celor mai reprezentative consecinţe şi
costuri pe care le generează inflaţia se impune o precizare: dacă la contractele încheiate
toate categoriile de preţuri s-ar majora concomitent şi cu un procent identic, nimeni nu ar
câştiga sau pierde de pe urma inflaţiei, pentru că preţurile relative nu se modifică deşi
cele absolute sporesc.

7. Consecinţele inflaţiei

Consecinţele inflaţiei sunt: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei;


redistribuirea veniturilor şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este
descurajată înclinaţia spre economisire; inflaţia avantajează debitorii (in moneda
naţională); rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei.
Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în
ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.
Inflaţia provoacă grave distorsiuni în funcţionarea sistemului economic din cauza
imprevizibilităţii sale. Daca s-ar putea prezice cu absolută exactitate data şi mărimea
creşterii preturilor fiecarui produs, unicele prejudicii ar proveni din munca de corectare a
etichetelor sau meniurilor.
Problemele provocate de inflaţie vin din imprevizibilitatea sa, acum că nici toate
produsele şi nici toţi factorii nu-şi vor creşte preturile în acelaşi timp şi în aceeaşi
proportie. Cu cât va fi mai mare rata inflaţiei, cu atât mai mare va fi gradul de eroare al
expectativelor agenţilor economici şi cu atat mai mare senzaţia de insecuritate.
Preţurile sunt o cale prin care se transmite informaţia necesară pentru a putea
consumatorii să decidă corect ce trebuie să cumpere şi pentru ca întreprinderile să
calculeze ce şi cât trebuie să producă. Dacă preţurile se schimba continuu, încetează să
mai îndeplinească funcţia lor informativă; consumatorii vor fi incapabili să cunoască dacă

1
V. R. Dornbusch, S. Fischer, op. cit., p. 436.
11
un supermarket are preturile mai mici decat altul; supermarketurile vor pierde stimulul
pentru a menţine preţuri joase şi vor fi incapabili de a prezice efectele unei creşteri mai
mari sau mai mici a preţurilor asupra cererii.
Pe de altă parte inflaţia acţionează ca un impozit ascuns: dacă, de exemplu, banca
centrală pune în circulaţie bancnote care, dupa un an, îşi reduc valoarea cu 25%, cei care
au deţinut astfel de bancnote pe parcursul anului vor suferi o reducere forţată cu un sfert a
fondurilor în efectiv; alţi avantajaţi ai acestui impozit, în afară de banca emitentă, sunt
toate bancile ce participă la procesul de creare de bani.
Creşterea riscului va provoca o creştere a costului banilor. Tipurile de dobânzi la
care se vor împrumuta bani vor trebui sa crească retribuţia obişnuită prin două concepte:
necesitatea acoperirii deprecierii şi riscul de a nu putea prevedea cu exactitate această
depreciere.
Investiţia va fi descurajată din multe motive. În afară de creşterea dobânzilor,
întreprinzatorul va găsi dificultăţi adiţionale în prevederea beneficiilor activităţii sale
datorate insecurităţii preţurilor viitoare ale factorilor, produselor în curs de fabricaţie şi
produselor finale. Vor începe doar companiile cele mai promiţătoare. În perioade de
inflaţii puternice, investiţiile cele mai sigure şi rentabile sunt cele cu caracter speculativ:
bijuteriile şi operele de arta, imobilele, devizele şi valorile străine, acţionează ca un
depozit incoruptibil de valoare; pentru ca o ofertă foarte rigidă să coincidă cu o mare
creştere a cererii, preţurile sale pot creste într-o forma exorbitantă, proporţionând astfel
beneficiile foarte mari cu cele ale oricarei investitii productive.

12
BIBLIOGRAFIE

[1] Cap. XXI ”Teorie economica generala” Volumul II Macroeconomie Prof.univ.dr.


Constantin POPESCU; Prof.univ.dr. Ilie GAVRILA; Prof.univ.dr. Dumitru
CIUCUR

[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Infla%C5%A3ie

[3] http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

[4] Economica.md

[5] http://www.asecib.ase.ro/Roman/am/cap6.pdf

[6] Ehreberg, R., Smith, R. - Modern Labor Economics, 4th Edition,


HarperCollins Publishers,

13