Universitatea Bioterra București

Facultatea: Management Agroturistic

Student: Mitu Marius-Madalin

28. Inflație–deflație-dezinflațieș analiză concret istorică

Privită la modul cel mai general, inflaţia este sinonimă unei creşteri. Modul în care a

fost utilizată noţiunea „inflaţie” în terminologia curentă a teoriei şi practicii economice şi

financiar-monetare i-a conferit, însă, acesteia un sens mai restrictiv, aşa cum va fi prezentat

în continuare.
Inflaţia este creşterea nivelului general al preţului mărfurilor (bunurilor şi serviciilor)

exprimată în termeni monetari.

Preţul este întotdeauna un preţ relativ, în sensul că este preţul unui bun în termenii altui

bun, utilizat în calitate de numerar. De exemplu, preţul bunului-marfă „a” în bunul-marfă

„b” considerat ca numerar reprezintă numărul de unităţi de bun-marfă „b” care pot fi

schimbate contra unei unităţi de bun-marfă„a”. Inflaţia se măsoară uşor în situaţia limită

când ar exista numai un bun-marfă şi o monedă, în sensul că ea este egală cu creşterea în

timp a numărului unităţilor monetare necesare obţinerii unei unităţi de bun-marfă. Dacă s-ar

alege ca numerar sau etalon de măsură bunul-marfă respectiv, nu moneda, aceasta din urmă

ar rămâne totuşi o putere de cumpărare generalizată, care se poate schimba în orice moment

contra altor bunuri-marfă, deşi moneda nu se defineşte pornind de la rolul său de numerar,

pentru că poate foarte bine să nu-l îndeplinească. În aceste condiţii, inflaţia se defineşte ca o

diminuare a preţului monedei exprimat în bunuri-marfă. Prin urmare, în acest caz extrem,

când se consideră că există un singur bun-marfă, măsurarea inflaţiei nu comportă nici o

ambiguitate.
Lucrurile stau cu totul altfel când există un număr mare de bunuri-marfă. Inflaţia se

defineşte atunci ca creştere a preţului în monedă al unui anumit „coş” de bunuri-marfă.

Definirea acestui coş, ca şi măsurarea inflaţiei, sunt însă arbitrare, motiv pentru care

măsurarea inflaţiei depinde de alegerea iniţială a „coşului” de bunuri-marfă.

Măsurarea inflaţiei depinde de alegerea iniţială a „coşului” de bunuri-marfă, pentru că

preţurile în expresie monetară ale diferitelor bunuri-marfă care compun un „coş” se

1
modifică în proporţii diferite (preţurile relative ale bunurilor-marfă variază în timp).

Modificarea preţurilor relative ale bunurilor-marfă între ele este însă şi o problemă

fundamentală care rezultă dintr-o situaţie de inflaţie, nu numai o dificultate practică de

măsurare a inflaţiei.
Extrapolând la nivelul economiei naţionale, se poate spune că inflaţia reprezintă

diferenţa dintre ritmul mediu anual al creşterii produsului naţional (intern) brut nominal şi

ritmul mediu anual de creştere a produsului naţional (intern) brut real, diferenţă datorată

creşterii generalizate a (nivelului) preţurilor şi tarifelor bunurilor şi serviciilor marfare;

creşterea procentuală (relativă) a nivelului general al preţurilor şi tarifelor într-o perioadă

dată reprezintă rata inflaţiei.

Procesele inflaţioniste sau inflaţia, preocupă toate categoriile de agenţi economico-

sociali pentru că reprezintă o componentă a vieţii de zi cu zi şi a funcţionării economiilor

capitaliste contemporane (mai mult sau mai puţin dezvoltate, consolidate sau performante).

Rezultă, din cele spuse anterior, că inflaţia, ca fenomen economic, este percepută ca o

creştere generalizată şi de durată a preţurilor şi tarifelor şi, drept consecinţă, de reducere a

puterii de cumpărare a unităţii monetare (a banilor).

Există, desigur, situaţii când preţurile şi tarifele nu cresc la absolut toate categoriile şi

sortimentele de produse şi servicii marfare. Există inflaţie numai dacă creşterea preţurilor şi

tarifelor afectează marea majoritate a bunurilor-marfă: bunuri de consum şi bunuri capital;

factori de producţie (în special bani şi forţă de muncă); active financiare şi monetare.

Există, totodată, creşteri de preţuri şi tarife care nu au caracter inflaţionist - de exemplu,

atunci când creşterea respectivă este generată de calitatea superioară intrinsecă a unor

bunuri-marfă pe care cumpărătorii o percep ca atare, când intervin şocuri vremelnice

(temporare) asupra cererii şi/sau ofertei agregate de bunuri-marfă sau când apare o

disfuncţie (un accident) de aprovizionare pe o piaţă sau pe câteva pieţe (preţurile cresc pe

moment, dar, după o perioadă scurtă, revin la nivelul anterior).

Inflaţia a devenit un fenomen (o realitate) permanent şi durabil, dar de intensitate

diferită în toate economiile după al Doilea Război Mondial (deşi ea s-a manifestat mai mult

sau mai puţin acut din cele mai vechi timpuri)–inflaţia a fost şi este rebelă în economiile

2
slab dezvoltate şi în tranziţie la piaţa concurenţială capitalistă; se apreciază, însă – deşi nu

totdeauna cu argumentele vizibile şi concludente, că, în economiile capitaliste dezvoltate

(consolidate pe dominaţia marii proprietăţi privat-capitaliste), inflaţia a fost lentă şi ţinută

sub control.
Inflaţia este, în esenţă, un dezechilibru macroeconomic monetaro-marfar, un fenomen

care a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii – evoluţia inflaţiei a fost

nesemnificativă atâta timp cât au circulat monedele din metale preţioase sau bani cu

acoperire în metale preţioase (până în primul sfert al secolului trecut). În perioada

postbelică (după al Doilea Război Mondial), însă, inflaţia a fost continuă, permanentă şi de

durată, fără perioade deflaţioniste. Banii contemporani, care sunt bani simbol (sau bani

„fiat” – care circulă în mod exclusiv pe baza încrederii în competenţa şi buna credinţă a

emitentului), se multiplică mai uşor decât banii al căror suport material era o cantitate

determinată de metal preţios (sau bunurile-marfă supuse tranzacţiilor pe piaţă).

Deflaţia este procesul de scădere generalizată a preţurilor, iar dezinflaţia înseamnă

reducerea sau încetinirea de la un an la altul, a ritmului de creştere a preţurilor.

Cea mai cunoscută perioadă de deflație a fost Marea Depresiune (criza economică

mondiala din anii 1930). În perioadele de deflație (de scădere a prețurilor de consum)

populația și companiile amână deciziile de consum și investiții, date fiind perspectivele că

prețurile să fie și mai mici pe viitor. În acest context, se genereaza o spirală deflaționistă,

care are impact nefavorabil pentru evoluția economiei (cererea de bunuri și servicii se

deteriorează, companiile concediază forța de muncă, iar bunastarea populației este puternic

nefavorabil influențată).
În acest context, stabilitatea prețurilor de consum (evitarea inflației ridicate, dar și a

deflației) are un rol fundamental în procesul de alocare eficientă a resurselor, aspect

important pentru dezvoltarea economică durabilă.

De altfel, în majoritatea țarilor lumii băncile centrale au avut ca obiectiv principal de

politică monetară menținerea stabilității prețurilor.

3
 Când ne referim la stabilitatea prețurilor avem în vedere o inflație medie anuală care să

se situeze la aproximativ 2% în țările dezvoltate. În Romania Banca Națională țintește o

dinamică anuală a prețurilor de consum în intervalul (1,5–3,5%), centrat la 2,5%.

În România, după o perioadă de hiperinflație la începutul tranziției de la economia de

stat la economia de piață (dinamica anuală a prețurilor de consum de peste 100% în 1990,

1991, 1992, 1993, 1994 si 1997) am asistat la inițierea unei tendințe dezinflaționiste (de

decelerare a inflației) începand cu anul 2000.

Acest proces de dezinflație (de decelerare a ritmului anual al prețurilor de consum) a

fost susținut în ultimele decenii de fenomenele de globalizare, liberalizare (inclusiv în

contextul aderarii la Uniunea Europeana) și de implementarea de către BNR a

mecanismului de țintire directă a inflației (in 2005).

În 2020 prețurile de consum au crescut cu un ritm mediu anual de 2,6% în România, în

decelerare raportat la nivelul de 3,8% din 2019, aspect evidențiat în graficul de mai jos.
Se poate apela, pentru măsurarea inflaţiei, la următoarele variabile: indicele (nivelului)

preţurilor de consum (IPC); indicele (nivelului) general al preţurilor sau deflatorul

produsului intern brut (PIB), respectiv al produsului naţional brut (PNB); indicele

(nivelului) preţurilor bunurilor capital; indicele costului vieţii; scăderea puterii de

cumpărare a banilor; coeficientul de devansare a creşterii indicatorilor macroeconomici

rezultativi (PIB, PNB) de către masa monetară aflată în circulaţie şi disponibilă pentru

intermedierea tranzacţiilor cu bunuri mărfuri.

Indicatorul cel mai utilizat pentru măsurarea inflaţiei este indicele (nivelului) preţurilor

de consum (IPC). Acesta este determinat de către organisme autorizate pe baza unui „coş”

de bunuri de consum care cuprinde alimente, bunuri de uz curent şi folosinţă personală

(îmbrăcăminte, încălţăminte, articole pentru igienă, sport şi excursii), servicii (de transport,

culturale, de ocrotire a sănătăţii, de educaţie şi învăţământ), bunuri de folosinţă îndelungată.

Notă: în ţara noastră se ia în calcul un nomenclator de sortimente care cuprinde 1442 de

poziţii considerate reprezentative în consumul populaţiei, structurate în 10 grupe de

bunuri-marfă. Preţurile se înregistrează în localităţile reşedinţă de judeţ şi în municipiul

4
Bucureşti şi în câteva mii de unităţi comerciale. Fiecărei grupe i se atribuie o anumită

pondere, rezultată din Ancheta integrală în gospodării realizată de Institutul Naţional de

Statistică (INS) şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS).

Formele Inflației
Literatura de specialitate prezintă diverse forme ale inflaţiei conform unor criterii,

precum intensitatea cu care aceasta se manifestă, relaţiile sale cu creşterea economică,

localizarea cauzelor presupuse că o provoacă, maniera în care este sau nu anticipată.

După intensitatea cu care se manifestă se vorbeşte despre patru forme ale inflaţiei, după

cum urmează:
a) Inflaţia moderată sau liniştită–se caracterizează prin creşterea generalizată a preţurilor

bunurilor-marfă din „coşul” de referinţă doar cu 2% - 3% anual – este considerată un

fenomen fiziologic, respectiv ca reflex al politicilor de globalizare, şi prin încrederea în

monedă – agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, convinşi

că preţurile bunurilor-marfă tranzacţionate (vândute şi cumpărate) vor evolua previzibil

şi moderat, iar preocuparea pentru plasarea economiilor în active reale sau în titluri este

redusă; creşterea productivităţii muncii este, de regulă, superioară creşterii salariilor, iar

produsul intern (naţional) brut real creşte (are evoluţie ascendentă) pe fondul unor

anticipări pozitive ale agenţilor economici;

b) Inflaţia deschisă–relevată printr-o creştere anuală a nivelului general al preţurilor

cuprinsă în intervalul 3%-10%; evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate

categoriile de agenţi economici; în ţările dezvoltate economic se manifestă doar

episodic, dar este un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate; când se

manifestă, totuşi, în ţările dezvoltate, guvernele aplică măsuri şi programe

antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia de eventualele efecte negative (majoritatea

dintre ele considerate nerelevante);

c) Inflaţia galopantă sau inflaţia cu două cifre–este expresia şi sursa unor dezechilibre

ample în economie; este frecventă în statele în curs de dezvoltare de pe toate

continentele şi doar episodic în statele dezvoltate; prezenţa sa impune indexarea

5
 contractelor cu indicele preţurilor sau exprimarea lor într-o valută considerată stabilă;

moneda naţională îşi pierde rapid puterea de cumpărare (valoarea economică), creşte

rapid rata dobânzii, se accelerează viteza de rotaţie a banilor – posesorii lor reţin doar

cantitatea strict necesară tranzacţiilor cotidiene; o parte a economiilor se plasează în

străinătate (părăsesc ţara), se sustrag investiţiilor productive şi se orientează spre

operaţiuni speculative sau plasamente în active reale (terenuri, case, obiecte de artă

etc.);
d) Hiperinflaţia–se caracterizează prin creşterea extremă a preţurilor; scade considerabil

cererea de monedă naţională – tranzacţiile se efectuează în mare parte sub formă de

barter (troc modern) sau în monedă alternativă; preţurile relative devin deosebit de

instabile, iar salariul real se reduce lunar cu circa 30% - în viaţa economică şi politică a

statelor în cauză se produc schimbări radicale.

În ultimul timp, hiperinflaţia a fost un fenomen specific statelor foste socialiste aflate în

tranziţie spre economia concurenţială capitalistă (indicele nivelului general al preţurilor a

reprezentat şi 1000% în Polonia, în perioada 1988-1990, şi a depăşit cu mult acest nivel în

Rusia, de pildă, şi în statele din Asia şi Africa angajate în conflicte militare, convulsii

sociale şi interetnice de amploare şi de durată). Hiperinflaţia s-a manifestat, ca regulă, acolo

unde statul a fost slab.

Funcţie de legătura sau relaţia inflaţiei cu creşterea economică se vorbeşte despre două

tipuri de creştere economică, după cum urmează:

a) Creşterea economică neinflaţionistă–caracterizată printr-o dinamică relativ înaltă a

produsului intern (naţional) brut real şi o inflaţie moderată; aceasta din urmă este

stimulativă pentru creşterea economică - pe fondul creşterii moderate şi controlului

preţurilor sunt impulsionate investiţiile pentru modernizare şi retehnologizare, fapt care

asigură creşterea produsului intern (naţional) brut real în special prin sporirea eficienţei

utilizării factorilor productivi (ritmul creşterii produsului intern brut pe locuitor este

superior ritmului creşterii sau ratei inflaţiei).

6
b) Creşterea economică inflaţionistă–ritmul creşterii economice (al produsului intern brut

nominal) este inferior ratei inflaţiei (ca atare, scade ritmul de creştere al produsului

intern brut real).

Notă: Creșterea economică neinflaționistă a fost caracteristică statelor dezvoltate în

perioada 1951-1970, când s-a înregistrat o creştere economică sănătoasă.

În ultimul deceniu al secolului trecut numeroase economii s-au confruntat cu două

fenomene specifice, respectiv:

a) stagflaţia–este situaţia din economia unei ţări caracterizată prin inflaţie rapidă (inflaţie

deschisă, de regulă), însoţită de stagnare economică (produsul intern brut real sau

produsul naţional brut real stagnează sau se reduce, adică economia intră în recesiune,

nivelul general al preţurilor creşte, masa monetară stagnează sau chiar creşte, rata

şomajului este foarte ridicată);

b) slumpflaţia–defineşte situaţia cea mai critică din economia naţională, caracterizată prin

hiperinflaţie şi reducerea drastică a produsului intern (naţional) brut real, şomaj cronic,

de masă, conjugate cu alte dezechilibre grave interne şi externe; a fost prezentă

temporar în economiile dezvoltate, în cursul primului şoc petrolier, în unele economii în

curs de dezvoltare şi în toate ţările foste socialiste în perioada tranziţiei la economia cu

piaţă concurenţială de tip capitalist.

Referințe
1. Ce reprezinta inflația?, Banca Centrală Europeana – EUROSISTEMUL, disponibil

online:https://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/explainers/tell-me-more/html/

what_is_inflation.ro.html
2. Inflația – un fenomen monetar, disponibil onlineȘ https://www.bnm.md/files/2_

%20Infla%C8%9Bia-.pdf
3. Inflatia vs. Deflatia, Banca Transilvania, disponibil online:

https://blog.bancatransilvania.ro/educatie-financiara/inflatia-vs-deflatia