DIVERSITATEA FORMELOR SOCIETARE.

CARACTERIZAREA SOCIETĂŢILOR DE PERSOANE ŞI DE CAPITALURI

Cuprins :
1.1.Introducere
1.2.Obiectivele unităţii de studiu
1.3.Diversitatea formelor societare.
Caracterizarea societăţilor de persoane şi de capitaluri
1.3.1. Clasificarea societăţilor comerciale după criteriul formei juridice
1.3.2.Clasificarea societăţilor după natura asocierii. Criterii subordonate distincţiei
dintre societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
1.3.3.Caracterizarea societăţilor de persoane şi a societăţilor de capitaluri
1.4.Rezumatul unităţii de studiu, cuvinte cheie

1.1.INTRODUCERE

În prezent, tipologia variată a societăţilor de pe scena relaţiilor comerciale explică

multitudinea criteriilor de clasificare în funcţie de care pot fi caracterizate categoriile existente;
fără a avea pretenţia unei analize exhaustive, în cele ce urmează vom familiariza studenţii cu
privire criteriul legal care diferenţiază societăţile după forma juridică în care s-au constituit şi
câteva criterii doctrinare ce ni se par a avea semnificaţii practice. Descrierea principalelor
criterii de clasificare va fi urmată de consideraţii mai ample privind societăţile de persoane şi
societăţile de capitaluri, trăsăturile proprii ale formelor societare cuprinse de această diviziune
fundamentală precum şi elemente comune şi de diferenţiere între acestea.

1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

După parcurgerea unităţii de studiu, studenţii vor putea :

- identifica formele de societăţi în funcţie de criteriul legal şi criteriile utilizate de
doctrina de specialitate;
- descrie elementele de diferenţiere între societăţile de persoane şi societăţile de
capitaluri, respectiv particularităţile fiecărei forme de societăţi ;
 1.3. DIVERSITATEA FORMELOR SOCIETARE.
CARACTERIZAREA SOCIETĂŢILOR DE PERSOANE ŞI DE CAPITALURI

1.3.1. Clasificarea societăţilor comerciale după criteriul formei juridice

Prin dispoziţiile art. 2 din LSC, legiuitorul comercial enumeră, cu titlu limitativ, cinci
forme de societăţi comerciale, fiecare implicând reguli proprii de constituire, funcţionare şi
încetare, după cum urmează:
- societatea în nume colectiv ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor;
- societatea în comandită simplă ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii comanditari
răspunzând până la concurenţa capitalului social subscris;
- societatea pe acţiuni ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social,
acţionarii răspunzând numai în limita aportului lor;
- societatea în comandită pe acţiuni ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii
comanditari răspunzând în limita aportului lor;
- societatea cu răspundere limitată ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social, asociaţii răspunzând până la concurenţa aportului lor.
În funcţie de specificul şi dimensiunea activităţii comerciale pe care vor să o întreprindă,
asociaţii sunt liberi să aleagă forma juridică a societăţii; în mod excepţional, în unele domenii de
activitate, se impune o anumită formă juridică; este cazul societăţilor bancare sau de asigurări
care nu pot fi constituite decât în forma societăţii pe acţiuni.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. b) şi art. 8 lit. b) din LSC, asociaţii au obligaţia de a
menţiona forma juridică a societăţii în actul constitutiv. În lipsa unei atare menţiuni, literatura
juridică, din raţiuni de protecţie a terţilor şi a creditului, în general, a afirmat în mod constant că
societatea va fi considerată drept o societate în nume colectiv1.
1.3.2. Clasificarea societăţilor comerciale după natura asocierii. Criterii
subordonate distincţiei dintre societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri
Diviziunea permite distincţia tradiţională între societăţile de persoane la constituirea
cărora aptitudinile personale ale asociaţilor, încrederea reciprocă dintre aceştia reprezintă
elementul predominant se elimină ce e scris între paranteze(dată fiind încrederea reciprocă
stabilită între aceştia) şi societăţile de capitaluri unde elementul esenţial îl constituie mărimea
aportului fiecărui asociat în vederea obţinerii de profit. Prin urmare, în societăţile de capitaluri nu
prezintă importanţă însuşirile personale ale acţionarilor; de altfel, dat fiind numărul mare al
1
A se vedea M. Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 comentată şi adnotată, ed. a II-a, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 14 şi autorii citaţi.
acestora – ceea ce este o trăsătură specifică subsidiară a societăţilor de capitaluri spre deosebire
de cele de persoane care presupun un număr redus de asociaţi – cel mai adesea acţionarii nici nu
se cunosc între ei.
Din categoria societăţilor de persoane fac parte societatea în nume colectiv şi societatea
în comandită simplă, în timp ce din categoria societăţilor de capitaluri fac parte societatea pe
acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. La graniţa dintre societăţile de persoane şi
societăţile de capitaluri se află o formă intermediară, societatea cu răspundere limitată care
împrumută caractere specifice celor două categorii, asupra cărora ne vom referi, pe larg, mai jos.
Doctrina juridică2 clasifică societăţile comerciale după întinderea răspunderii (în societăţi
în care asociaţii au o răspundere nelimitată, respectiv societăţi în care asociaţii au o răspundere
limitată), după împărţirea capitalului social (în societăţi al căror capital social este împărţit în
acţiuni, respectiv societăţi al căror capital social este împărţit în părţi de interes sau părţi sociale)
şi, în fine, după posibilitatea de a emite sau nu titluri de valoare (în societăţi care emit titluri de
valoare şi societăţi care nu pot emite astfel de titluri). În realitate, criteriile menţionate sunt
subordonate clasificării primare a societăţilor comerciale în societăţi de persoane şi societăţi de
capitaluri, utilizarea lor relevând trăsăturile categoriilor respective.
Cu referire la întinderea răspunderii asociaţilor, asociaţii în societatea în nume
colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă şi în societatea în comandită
pe acţiuni au o răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile sociale.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din LSC „creditorii societăţii se vor îndrepta
mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în
termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva
acestor asociaţi”, rezultă că răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor arătaţi este una
subsidiară3. Punerea în întârziere a societăţilor arătate are loc în condiţiile de drept comun
prevăzute de 1079 alin. (2) C.civ., prin notificarea comunicată de executorul judecătoresc sau
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată. Creditorii sociali se vor putea îndrepta
împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată după împlinirea unui termen de 15 zile de la data
punerii în întârziere a societăţii; concluzionând, putem reţine că asociaţilor din societatea în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă şi în comandită pe
acţiuni li se recunoaşte dreptul de a invoca beneficiul discuţiunii până la împlinirea termenului
mai sus arătat.
În funcţie de structura capitalului social, se face distincţie între societăţi comerciale al
căror capital social este împărţit în acţiuni (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni) şi societăţi comerciale al căror capital social este împărţit în părţi de interes (societatea
în nume colectiv, societatea în comandită simplă), cu precizarea că în cazul societăţii cu

2
A se vedea St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.
191-194; I. Schiau, op. cit., p. 89-90.
3
În acelaşi sens, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 193; I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor
comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 35. Pentru o opinie
contrară, în sensul că dispoziţiile art. 3 alin. (2), ar înlătura, practic, natura subsidiară a răspunderii asociaţilor din
societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, a
se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 15.
răspundere limitată, capitalul social este împărţit în părţi sociale care sunt o formă particulară a
părţilor de interes.
În fine, după posibilitatea de a emite titluri de valoare, o altă diviziune este cea în
societăţi care pot emite titluri de valoare (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni) şi societăţile care nu pot emite titluri de valoare (societatea în nume colectiv, societatea
în comandită simplă, societatea cu răspundere limitată).
1.3.3. Caracterizarea societăţilor de persoane şi a societăţilor de capitaluri
Clasificarea societăţilor comerciale în societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
prezintă semnificaţii teoretice şi practice importante. Astfel, analiza comparativă a trăsăturilor
acestora permite formarea unei viziuni ordonate a formelor de societăţi consacrate de LSC.
Întrucât în demersul nostru am preferat să supunem atenţiei, de o manieră particulară, doar
societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, am apreciat ca fiind binevenită o privire
mai dezvoltată asupra acestei clasificări nu numai în considerarea importanţei acesteia ci şi
pentru însuşirea unui minim de cunoştinţe despre celelalte forme de societăţi comerciale.
Societăţile de persoane. Categoria societăţilor de persoane este reprezentată de
societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă al căror regim juridic este
statornicit, în general, printr-o serie de reguli comune, cu excepţia acelor norme speciale
incidente societăţii în comandită simplă.
Statutul juridic al societăţilor de persoane este reliefat de următoarele caracteristici
comune, cu precizarea că vom evidenţia pe parcursul expunerii şi acele trăsături particulare ale
societăţii în comandită simplă:
a) societăţile de persoane presupun un număr mic de asociaţi, elementul esenţial care
stă la baza constituirii lor fiind însuşirile personale ale asociaţilor; de altfel, societatea în nume
colectiv a fost folosită pentru desfăşurarea unor afaceri de mai mică anvergură de către asociaţi
uniţi de legături de rudenie, fiind cea mai veche formă de societate comercială.
Societatea în comandită simplă se diferenţiază faţă de societatea în nume colectiv prin
existenţa a două categorii de asociaţi: asociaţii comanditari şi anume cei care finanţează
societatea, neimplicându-se în administrarea acesteia şi asociaţii comanditaţi care administrează
efectiv societatea4; în consecinţă, asociaţii comanditari răspund pentru obligaţiile sociale numai
în limita aportului la capitalul social, în timp ce asociaţii comanditaţi, a căror poziţie juridică este
similară asociaţilor din societatea în nume colectiv, răspund nelimitat şi solidar.
b) răspunderea asociaţilor din societatea în nume colectiv şi a asociaţilor comanditaţi
este nelimitată (adică asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale cu întreaga lor avere indiferent
de aportul propriu la constituirea societăţii) şi solidară (prin urmare oricare dintre asociaţi poate
fi urmărit pentru plata în întregime a datoriei sociale), dar are un caracter subsidiar. După cum
am arătat anterior, răspunderea asociaţilor comanditari pentru obligaţiile sociale este
4
Societatea în comandită a apărut în Evul Mediu ca urmare a faptului că anumite categorii sociale (clericii,
nobilii şi militarii), deţinătoare de capitaluri nu le puteau exploata prin acordarea de împrumuturi cu dobândă fie
datorită interdicţiei instituite de dreptul canonic, fie datorită incompatibilităţii profesiei lor cu calitatea de
comerciant; aceştia, folosind contractul intitulat commenda, încredinţau unor comercianţi, ei nedispunând de
capitalul necesar, sume de bani sau bunuri urmând a împărţi ulterior beneficiile.
limitată; totuşi, asociaţii comanditari vor fi ţinuţi să răspundă nelimitat şi solidar faţă de terţi în
ipoteza în care angajează societatea în relaţiile cu terţii, fără împuternicire, precum şi atunci când
în firma societăţii figurează numele lor.
c) în cazul societăţilor de persoane nu se pretinde existenţa unui capital social minim,
aceasta fiind o consecinţă a caracterului nelimitat şi solidar al răspunderii asociaţilor; nu există
restricţii privind natura aporturilor; în fine, capitalul social este împărţit în părţi de
interes. Întrucât transmiterea părţilor de interes poate aduce atingere caracterului intuitu
personae al societăţilor de persoane (prin dobândirea calităţii de asociat a unei persoane care nu
prezintă însuşirile personale avute în vedere la constituirea societăţii) părţile de interes nu sunt,
de regulă, negociabile. Totuşi, potrivit dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din LSC, cesiunea părţilor de
interes poate avea loc dacă este permisă prin actul constitutiv; în acelaşi timp, la nivel doctrinar
se apreciază că, şi în lipsa unei atare menţiuni, cesiunea părţilor de interes este posibilă dacă
există consimţământul unanim al tuturor asociaţilor5.
d) constituirea societăţilor de persoane se face prin contract de societate care trebuie
încheiat în formă autentică.
e) în cazul societăţilor de persoane nu există o instituţionalizare a adunării generale;
deşi, iniţial, deciziile trebuiau luate cu votul tuturor asociaţilor, în concepţia actuală a legii,
deliberările sunt supuse principiului majorităţii. Astfel, conform dispoziţiilor art. 77 din LSC
deciziile privind alegerea administratorilor, stabilirea remuneraţiilor acestora, revocarea şi
limitarea puterilor lor se iau cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social. Regula unanimităţii operează în cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul
constitutiv precum şi cu privire la modificarea actului constitutiv.
f) în lipsa unei menţiuni contrarii în actul constitutiv, se prezumă că dreptul de a
reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator.
În societatea în comandită simplă, administrarea societăţii nu poate fi încredinţată
decât asociaţilor comanditaţi.
g) controlul gestiunii societăţii se realizează, de regulă, de oricare dintre asociaţii care
nu deţin şi calitatea de administrator, numirea cenzorilor având caracter facultativ; inclusiv
asociaţilor comanditari li se recunoaşte, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (3) din LSC, dreptul de
a solicita copie după situaţiile financiare anuale şi de a controla exactitatea lor prin verificarea
registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.
h) alături de cauzele generale de dizolvare ale societăţilor comerciale, societatea în nume
colectiv se dizolvă dacă, urmare falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului
unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Societatea nu se dizolvă
atunci când în actul constitutiv există clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii sau dacă
asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic.
Cum în cazul societăţii în comandită simplă trebuie să existe cel puţin un asociat
comanditat şi cel puţin un asociat comanditar, rezultă că societatea se dizolvă prin falimentul,
5
A se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 338; I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II,
Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008, vol. II, p. 542.
incapacitatea, excluderea, retragerea şi decesul singurului asociat comanditat sau a singurului
asociat comanditar exceptând situaţia în care în actul constitutiv există clauză de continuare cu
moştenitorii sau dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Societăţile de capitaluri. Sunt societăţi de capitaluri societatea pe acţiuni – reprezentând,
de altfel, forma tipică în materie, şi societatea în comandită pe acţiuni. În mod similar societăţilor
de persoane, în cele ce urmează, într-o manieră sintetică, vom reţine principalele caracteristici ale
acestora:
a) societăţile de capitaluri presupun un număr mare de acţionari, neavând importanţă
calităţile personale ale acestora ci aportul la capitalul social în vederea obţinerii de profit;
b) răspunderea acţionarilor, respectiv a asociaţilor comanditari (în societatea în
comandită pe acţiuni) pentru obligaţiile sociale este limitată, în sensul că aceştia răspund,
potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) până la concurenţa capitalului social subscris.
c) în cazul societăţilor de capitaluri se impune existenţa unui capital social minim, de
90.000 lei, cu precizarea că Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea
minimă a capitalului astfel încât cuantumul acestuia să reprezinte echivalentul în lei al sumei de
25.000 euro.
Aporturile în creanţă nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni; în acelaşi timp, sunt interzise
aporturile în industrie.
Capitalul social este împărţit în acţiuni care sunt titluri negociabile şi transmisibile.
d) societăţile de capitaluri se constituie prin contract de societate şi statut; dată fiind
valoarea mai mare a capitalului social, constituirea poate avea loc fie prin subscripţie simultană,
fie prin subscripţie publică (sau continuată);
e) societăţile de capitaluri se caracterizează prin instituţionalizarea adunării generale
ca organ de deliberare şi decizie, legiuitorul reglementând adunarea generală ordinară şi
extraordinară, condiţiile în care urmează a avea loc convocarea, atribuţiile acestora precum şi
condiţiile de cvorum şi majoritate necesare pentru luarea hotărârilor; totodată, este
instituţionalizată şi adunarea specială cu rolul de a apăra interesele anumitor categorii de
acţionari.
f) în cazul societăţilor de capitaluri, pluralitatea de administratori este organizată sub
forma unui organ colegial, consiliul de administraţie.
Administrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni se poate realiza fie în sistemul unitar
(prin consiliul de administraţie şi directori), fie în sistemul dualist (prin directorat şi consiliul de
supraveghere).
În societatea în comandită pe acţiuni, calitatea de administrator nu poate fi încredinţată
decât asociaţilor comanditaţi. În mod particular, hotărârea privind revocarea administratorilor
poate fi luată în condiţiile de cvorum şi majoritate stabilite pentru adunarea extraordinară, spre
deosebire de administratorii societăţii pe acţiuni care sunt revocaţi în condiţiile de cvorum şi
majoritate specifice adunării ordinare. În cazul în care este ales un administrator care nu deţine
calitatea de asociat comanditat, potrivit dispoziţiilor art. 189 alin. (4) din LSC, acesta devine
asociat comanditat.
În fine, administrarea societăţii în comandită pe acţiuni poate avea loc doar în
condiţiile sistemului unitar.
În societăţile de capitaluri, puterile administratorului de a reprezenta societatea
trebuie conferite în mod expres, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.
g) controlul gestiunii societăţilor de capitaluri se realizează de organe specializate, şi
anume de cenzori sau de auditorii financiari.
Situaţiile financiare anuale supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către
auditori financiari. Societăţile ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar
pot să nu numească cenzori
În cazul societăţilor ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse obligaţiei legale de
auditare, adunarea generală ordinară va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea
cenzorilor.
În fine, societăţile pe acţiuni administrate în sistem dualist sunt supuse auditului
financiar.
h) societăţile de capitaluri se dizolvă şi ca urmare a reducerii capitalului social sub
minimul legal, ca urmare a diminuării activului net la mai puţin de jumătate din capitalul social
precum şi atunci când numărul acţionarilor scade sub minimul legal.
Datorită structurii specifice a societăţii în comandită pe acţiuni, aceasta se dizolvă şi prin
falimentul, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar,
exceptând situaţia în care în actul constitutiv există clauza de continuare cu moştenitorii sau dacă
asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic.
Societatea cu răspundere limitată se particularizează prin faptul că prezintă trăsături
specifice nu numai societăţilor de persoane, ci societăţilor de capitaluri.
De la societăţile de persoane, societatea cu răspundere limitată împrumută următoarele
caracteristici:
a) număr relativ mic de asociaţi, legiuitorul reglementând numărul maxim legal, şi
anume 50 de asociaţi; calităţile asociaţilor, cunoaşterea şi încrederea reciprocă sunt elemente
esenţiale la constituirea societăţii;
b) capitalul social este divizat în părţi sociale care sunt o formă particulară a părţilor de
interes; deşi nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, totuşi părţile sociale pot fi transmise în
condiţii relativ restrictive;
c) în cazul modificării actului constitutiv, hotărârile se iau cu votul tuturor asociaţilor;
 d) în lipsa unei menţiuni contrarii în actul constitutiv, se prezumă că dreptul de a
reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator.
e) în lipsa cenzorilor sau a auditorilor financiari, fiecare dintre asociaţii care nu are
calitatea de administrator poate exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii;
f) societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur, exceptând situaţia în care în actul constitutiv există clauza continuării cu moştenitorii sau
dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată
cu asociat unic.
De la societăţile de capitaluri, societatea cu răspundere limitată împrumută următoarele
caracteristici:
a) răspunderea limitată a asociaţilor, până la concurenţa capitalului social subscris;
b) existenţa unui capital social minim, şi anume 200 lei; nu sunt admise aporturile în
creanţe şi nici aporturile în industrie;
c) societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut; în
mod particular, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte doar
statutul;
d) hotărârile se iau cu respectarea regulii dublei majorităţi, adică prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel;
d) controlul gestiunii societăţii urmează a fi efectuat în mod obligatoriu de către
cenzori dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15;
e) societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi prin diminuarea activului net la mai
puţin de jumătate din capitalul social precum şi prin reducerea capitalului social sub minimul
legal.

1.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

Diviziunii legale a societăţilor în funcţie de forma juridică a acestora i se asociază

distincţia tradiţională dezvoltată de doctrină între societăţile de persoane la constituirea cărora
aptitudinile personale ale asociaţilor, încrederea reciprocă dintre aceştia reprezintă elementul
predominant şi societăţile de capitaluri unde elementul esenţial îl constituie mărimea aportului
fiecărui asociat în vederea obţinerii de profit. Prin urmare, în societăţile de capitaluri nu prezintă
importanţă însuşirile personale ale acţionarilor; de altfel, dat fiind numărul mare al acestora –
ceea ce este o trăsătură specifică subsidiară a societăţilor de capitaluri spre deosebire de cele de
persoane care presupun un număr redus de asociaţi – cel mai adesea acţionarii nici nu se cunosc
între ei.
Din categoria societăţilor de persoane fac parte societatea în nume colectiv şi societatea
în comandită simplă, în timp ce din categoria societăţilor de capitaluri fac parte societatea pe
acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. La graniţa dintre societăţile de persoane şi
societăţile de capitaluri se află o formă intermediară, societatea cu răspundere limitată care
împrumută caractere specifice celor două categorii.
Doctrina comercială clasifică societăţile comerciale după întinderea răspunderii (în
societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată, respectiv societăţi în care asociaţii au o
răspundere limitată), după împărţirea capitalului social (în societăţi al căror capital social este
împărţit în acţiuni, respectiv societăţi al căror capital social este împărţit în părţi de interes sau
părţi sociale) şi, în fine, după posibilitatea de a emite sau nu titluri de valoare (în societăţi care
emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite astfel de titluri). În realitate, criteriile
menţionate sunt subordonate clasificării primare a societăţilor comerciale în societăţi de persoane
şi societăţi de capitaluri, utilizarea lor relevând trăsăturile categoriilor respective.
 UNITATEA DE STUDIU NR. 2

CONTRACTUL DE SOCIETATE. TRĂSĂTURI SPECIFICE

Cuprins  :
2.1.Introducere
2.2.Obiectivele unităţii de studiu
2.3.Trăsăturile specifice ale contractului de societate
2.3.1.Preliminarii privind actul constitutiv al societăţii comerciale
2.3.2.Contractul de societate – elemente specifice. Enumerare.
2.3.3. Aportul la formarea capitalului social. Corelaţia dintre capitalul social şi
patrimoniul societăţii
2.3.4.Intenţia de a desfăşura o activitate comercială. Împărţirea profitului
2.4.Rezumatul unităţii de studiu, cuvinte cheie

2.1. INTRODUCERE

Constituirea societăţii comerciale poartă amprenta dublei sale naturi juridice –

contractuale şi instituţionale. Dacă fundamentul constituirii oricărei societăţi comerciale îl
constituie voinţa asociaţilor exteriorizată prin încheierea şi semnarea contractului de societate,
ulterior, îndeplinirea formalităţilor necesare pentru dobândirea personalităţii juridice permite
apariţia în peisajul juridic a unui subiect de drept distinct, cu o voinţă, un patrimoniu şi o
răspundere proprii. Conţinutul prezentei unităţi de studiu este dedicat în special trăsăturilor
specifice ale contractului de societate, cu dezvoltări mai ample formulate asupra a două dintre
acestea – aportul la formarea capitalului social şi împărţirea profitului.

2.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE STUDIU

După parcurgerea prezentei unităţi de studiu, studenţii vor putea :

 - diferenţia societatea comercială de societatea civilă prin elementele sale particulare,
respectiv diferenţia capitalul social de patrimoniul societăţii precum şi corelaţia dintre
aceste noţiuni ;
- identifica natura aporturilor la formarea capitalului social şi formele de societăţi la
care anumite forme de aport sunt permise sau interzise;
- să-şi însuşească regulile de împărţire a profitului unei societăţi.

2.3. TRĂSĂTURILE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE

2.3.1. Preliminarii privind actul constitutiv al societăţii comerciale. Potrivit

dispoziţiilor art. 5 din LSC, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se
constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Societatea
unipersonală cu răspundere limitată se constituie prin statut. Contractul de societate şi statutul
pot fi încheiate sub forma unui înscris unic intitulat act constitutiv. De fapt, denumirea de act
constitutiv poate desemna atât înscrisul unic, cât şi contractul de societate şi/sau statutul
societăţii. Societăţile comerciale constituite prin reorganizarea unităţilor economice de stat în
temeiul Legii nr. 15/1990 au fost înfiinţate în temeiul unor acte administrative emise de
autorităţile publice competente, centrale sau locale, conţinând în anexă statutul în baza căruia
funcţionează.

2.3.2. Trăsăturile specifice ale contractului de societate. Enumerare. În materie

comercială, contractul de societate se particularizează prin existenţa următoarelor coordonate:
punerea în comun de către asociaţi a mai multor bunuri destinate activităţii ce constituie obiectul
societăţii, intenţia de a desfăşura o activitate comercială şi împărţirea profitului .
2.3.3. Aportul la formarea capitalului social. Raportându-ne la norma de drept comun
cuprinsă în art. 1492 alin. (2) C.civ. potrivit căreia „fiecare membru al unei societăţi trebuie să
pună în comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”, putem defini aportul drept obligaţia
asumată de un asociat de a aduce în societate un bun în schimbul primirii de părţi de interes,
acţiuni sau părţi sociale; asociatul devine debitor al societăţii până la concurenţa valorii bunului
respectiv.
Asumarea obligaţiei de aport se materializează prin subscrierea6 la capitalul societăţii
odată cu semnarea contractului de societate, în timp ce executarea acesteia se concretizează prin
vărsarea capitalului social subscris.
Conform dispoziţiilor art. 65 alin. (2) LSC, asociatul care întârzie să depună aportul
social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este
obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul. Se poate
constata că, spre deosebire de dreptul comun, în caz de neexecutare a obligaţiei de aport,

6
Pentru detalii privind atacarea actului subscrierii aportului prin acţiunea oblică, acţiunea pauliană şi
acţiunea în constatarea fictivităţii aportului, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 255-256.
asociatul datorează nu numai dobânzile legale ci şi despăgubiri, dacă se face dovada suportării
vreunui prejudiciu. În acelaşi timp, cu privire la data de la care se cuvin dobânzile, făcându-se
aplicarea regulii speciale în materia obligaţiilor comerciale privind curgerea de drept a
dobânzilor, aceasta este data la care trebuie executată obligaţia prin efectuarea vărsământului, şi
nu data punerii în întârziere a debitorului precum în dreptul civil. În fine, sancţiunea extremă
este, potrivit art. 222 alin. (1) din LSC, excluderea din societate.
În funcţie de obiectul aportului, distingem între aportul în numerar, aportul în natură şi
aportul în industrie.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o
transmită societăţii.
Cum existenţa unor lichidităţi este indispensabilă constituirii societăţii precum şi iniţierii
activităţii comerciale, legiuitorul a consacrat, prin dispoziţiile art. 16 alin.(1) din LSC,
obligativitatea aporturilor în numerar indiferent de forma societăţii7.
Potrivit prevederilor art. 68 din LSC, aportul asociaţilor la capitalul social nu este
purtător de dobânzi.
Aportul în natură are ca obiect bunuri mobile – corporale (mărfuri, materiale de
construcţii etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ) sau bunuri imobile (construcţii,
terenuri etc.).
Aporturile în natură sunt admise la orice formă de societate comercială şi, conform
dispoziţiilor art. 16 alin. (2) LSC, trebuie să fie evaluabile economic.
În interpretarea doctrinară a textului de lege indicat, s-a apreciat, din considerente de
protecţie a creditorilor, că nu ar fi admisă evaluarea convenţională (de către asociaţi) a bunurilor
ce constituie obiectul aportului, prin raportare la actele de dobândire, ci evaluarea trebuie
realizată de experţi de specialitate8. Totuşi, faţă de conţinutul prevederilor art. 7 şi 8, 13 alin. (3),
respectiv 38 din LSC, considerăm că evaluarea de către experţi a aporturilor în natură este
obligatorie în cazul societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni precum şi al societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic, în cazul celorlalte forme de societăţi fiind permisă şi
evaluarea prin acordul asociaţilor.
Nu mai puţin, deşi legiuitorul nu o pretinde în mod expres, realităţile economice ale vieţii
societare au demonstrat că se impune ca bunurile constituind obiectul aportului în natură să
prezinte o utilitate reală pentru activitatea desfăşurată de societate.
Aportul se poate materializa fie în transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului
către societate nemaiputând fi astfel urmărit de către creditorii asociatului (acesta din urmă fiind
cel care va suporta riscul pieirii bunului înainte de înmatricularea societăţii, fiind ţinut să aducă

7
Totuşi, caracterul obligatoriu al aporturilor în numerar la constituirea oricărei forme de societăţi este
apreciat de o parte a doctrinei ca fiind exagerat atâta timp cât asociaţii pot depune aporturi în natură cu valori
semnificative. Pentru detalii, a se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor
comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 4-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 122.
8
A se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. 4, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008, p.
89-90.
în societate un alt bun sau un aport în numerar echivalent, iar la dizolvarea societăţii va avea
dreptul doar la valoarea bunului), fie în transmiterea dreptului de folosinţă ceea ce înseamnă că,
la dizolvarea societăţii, asociatul rămânând proprietarul bunului, va putea pretinde restituirea
acestuia.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (3) din LSC, aporturile în creanţe au regimul juridic al
aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
publică, la societăţile în comandită pe acţiuni şi la societăţile cu răspundere limitată. Per a
contrario, aporturile în creanţe sunt admise în cazul societăţilor de persoane (societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă) şi la societatea pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie simultană.
Fiind un aport sub condiţie, din raţiuni de protecţie a societăţii care deţine calitatea de
creditoare cesionară, dispoziţiile art. 84 din LSC prevăd în mod expres că asociatul care a depus
ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei
pentru care au fost aduse. În cazul în care nu s-a putut obţine creanţa prin urmărirea debitorului
cedat, asociatul, se arată în continuare în textul legal citat, în afară de daune, răspunde de suma
datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor.
Aportul în industrie reprezintă munca, prestaţiile sau activitatea pe care asociatul s-a
angajat să o realizeze în folosul societăţii.
Conform prevederilor art. 16 alin. (5) din LSC, asociaţii în societatea în nume colectiv şi
asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot
constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social. Interdicţia legală arătată este
instituită datorită faptului că munca sau prestaţia asociaţilor nu pot reprezenta gajul general al
creditorilor sociali.
Totuşi, legiuitorul permite ca în schimbul acestui aport, asociaţii să participe, potrivit
actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând, totodată obligaţi să
suporte şi pierderile. Deducem că evaluarea aportului în industrie poate avea loc pe cale
convenţională, iar în absenţa convenţiei părţilor, devine aplicabilă regula de drept comun
instituită prin art. 1511 alin. (2) C.civ. potrivit căreia „în privinţa aceluia ce n-a pus în comun
decât industria sa, partea de câştig sau pierdere se va regula ca parte a celui ce ar fi pus în
comun valoarea cea mai mică”.
Dacă situaţia în care asociaţii se obligă, pe lângă munca sau serviciile lor, şi la alte forme
de aport nu ridică probleme deosebite, ipoteza în care un asociat se obligă cu titlu de aport social
doar la desfăşurarea unor prestaţii în muncă sau alte activităţi este una specială întrucât acest
asociat, nedeţinând părţi de interes sau acţiuni, nu poate participa la viaţa socială neavând drept
de vot în adunarea generală9.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii. Analiza acestei corelaţii implică, în prealabil,
descrierea de sine-stătătoare a noţiunii de patrimoniu al societăţii.
Societatea beneficiază de un patrimoniu propriu reprezentând totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale ale acesteia şi constituind gajul general al creditorilor sociali.

9
A se vedea I. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 86.
 Patrimoniul social este distinct de patrimoniile individuale ale asociaţilor, ceea ce
antrenează în plan juridic următoarele consecinţe10:
– bunurile aduse de asociaţi cu titlu de aport în natură ies din patrimoniul acestora şi
intră în patrimoniul societăţii
În consecinţă, asociaţii nu mai au niciun drept asupra acestor bunuri, ei primind în
schimbul acestora părţi de interes, acţiuni sau părţi sociale.
Bineînţeles, nici creditorii personali ai asociaţilor nu mai pot urmări aceste bunuri; în
cazul societăţilor de capitaluri, potrivit dispoziţiilor art. 66 alin.(2) din LSC, creditorii personali
ai acţionarilor pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului lor, în timp ce în cazul societăţilor de
persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, creditorii personali ai asociatului pot să-şi
exercite drepturile doar asupra părţii din profitul cuvenit asociatului potrivit situaţiei financiare
anuale, iar după dizolvarea societăţii asupra părţii ce i s-ar cuveni din lichidare. Totodată, acestor
creditori li se recunoaşte prerogativa de a popri partea din lichidare ce s-ar cuveni asociatului-
debitor.
– bunurile aflate în patrimoniul societăţii reprezintă gajul general al creditorilor sociali
Excepţional, creditorii sociali vor putea urmări şi bunurile asociaţilor din societatea în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă, respectiv societatea
în comandită pe acţiuni care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
– obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de
asociaţi.
Într-o atare ipoteză, compensarea nu poate opera deoarece creanţele nu au caracter
reciproc, terţul stabilind pe de o parte raporturi juridice cu societatea, iar pe de altă parte cu unul
sau mai mulţi asociaţi.
– în fine, aplicarea procedurii insolvenţei faţă de societate priveşte doar patrimoniul
societăţii, nu şi pe cel al asociaţilor.
Totalitatea aporturilor asociaţilor, exceptând aportul în industrie, exprimată valoric
reprezintă capitalul social. Din perspectivă juridică, capitalul social reprezintă gajul general al
creditorilor societăţii. Din perspectivă contabilă, capitalul este evidenţiat în bilanţ la pasiv
întrucât la dizolvarea societăţii asociaţilor urmează a li se restitui contravaloarea aporturilor lor;
bunurile care constituie obiectul aporturilor, intrând în patrimoniul societăţii, vor fi evidenţiate în
activul bilanţului.
Capitalul social este fix pe toată durata societăţii, putând fi modificat (majorat sau redus)
în condiţiile expres prevăzute de lege. În cazul anumitor forme de societăţi, din raţiuni de
protecţie a creditorilor, legiuitorul a stabilit plafoane minime ale capitalului social, la care ne
vom referi cu prilejul analizei regulilor speciale aplicabile acestora.

10
În acelaşi sens, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 234-235, I. Turcu, op. cit., p. 434-435.
 Potrivit dispoziţiilor art. 69 din LSC, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul
social trebuie reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de
profit.
În literatura juridică, s-a afirmat şi caracterul intangibil al capitalului social prin aceea că
nu poate fi folosit pentru plata dividendelor.
În fine, capitalul social trebuie să fie real, în sensul că bunurile ce constituie obiectul
aporturilor trebuie să intre efectiv în patrimoniul societăţii.
În funcţie de forma juridică a societăţii, capitalul social este împărţit în părţi de interes (la
societăţile de persoane), acţiuni (la societăţile de capitaluri), respectiv părţi sociale (la societatea
cu răspundere limitată).
Cum ne-am referit deja la noţiunea de capital social subscris şi capital social vărsat, se
impune să mai precizăm că, uneori, legiuitorul a înţeles să stabilească anumite condiţii privind
vărsarea capitalului social.
Astfel, conform art. 9 alin. (2) din LSC, în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni, în cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii
actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris, diferenţa urmând a fi vărsată pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în
termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii, iar pentru acţiunile emise pentru un aport în
natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
Potrivit prevederilor art. 91 din LSC, în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată capitalul social subscris trebuie vărsat integral la data constituirii
societăţii.
Definit în mod tradiţional drept totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică
ale societăţii, patrimoniul social este o noţiune diferită de capitalul social; deşi la momentul
constituirii societăţii, capitalul social are practic aceeaşi valoare cu cea a patrimoniului, pe
parcursul desfăşurării activităţii, în funcţie de rentabilitatea acesteia, patrimoniul suferă varii
schimbări ale activului şi pasivului, ceea ce se traduce prin natura esenţialmente dinamică a
acestuia. Chiar dacă, teoretic, capitalul social serveşte drept garanţie pentru creditorii societăţii,
practic, patrimoniul social joacă acest rol, creditorii urmărind activul patrimonial (adică bunurile
aparţinând societăţii), sens în care dispoziţiile art. 3 alin. (1) din LSC arată că obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social.
Autonomia patrimoniului societăţii, exprimată prin disocierea dintre patrimoniul social şi
patrimoniile asociaţilor, determină următoarele consecinţe:
- după asumarea şi executarea obligaţiei de aport, asociatul nu mai are drepturi reale
asupra bunurilor care au constituit obiectul aporturilor, dobândind dreptul de a primi părţi de
interes, părţi sociale sau acţiuni şi, în consecinţă, dreptul la dividende;
- nu poate opera compensarea între obligaţiile societăţii faţă de terţi şi obligaţiile terţilor
faţă de asociaţi;
 - creditorii sociali pot urmări bunurile aduse ca aport, acestea intrând în patrimoniul
societăţii, în timp ce creditorii asociaţilor nu pot urmări decât dividendele sau contravaloarea
părţilor de interes, a acţiunilor sau a părţilor sociale cuvenită în caz de dizolvare a societăţii.
2.3.4. Intenţia de a desfăşura o activitate comercială 11 (affectio societatis). Dată fiind
dimensiunea mai mult teoretică a trăsăturii enunţate, ne limităm doar a arăta că asociaţii trebuie
să se implice în mod susţinut în activitatea societăţii, să colaboreze pentru eficientizarea acesteia
şi pentru obţinerea de profituri comerciale, după cum urmează a suporta împreună şi pierderile.
Împărţirea profitului. Obţinerea profitului animă orice întreprindere comercială.
Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin.(1) din LSC, cota-parte din profit plătită fiecărui asociat
reprezintă dividend.
Pentru a putea fi supus împărţirii între asociaţi, profitul trebuie să fie real, adică să existe
în concret excedente financiare, neputând fi distribuite aşa cum am arătat dividende din capitalul
social; în acelaşi timp, profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după
repartizarea venitului pe destinaţiile legale (reîntregirea capitalului social, constituirea fondului
de rezervă, plata impozitelor şi a taxelor, plata datoriilor societăţii).
Cu privire la criteriile de împărţire a profitului, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din
LSC, dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
În consecinţă, se recunoaşte asociaţilor libertatea de a decide asupra modului de împărţire
a profitului, ceea ce înseamnă că se poate conveni o distribuire în părţi egale a profitului chiar
dacă aporturile la capitalul social sunt inegale ca valoare după cum unuia dintre asociaţi i se
poate atribui o cotă mai mare din profit chiar dacă aporturile la capitalul social sunt egale valoric.
Uneori, legiuitorul stabileşte anumite limite în exercitarea dreptului asociaţilor de a hotărî
asupra împărţirii beneficiilor; astfel, deşi se admite că adunarea constitutivă poate dispune asupra
cotei din profitul net cuvenite fondatorilor unei societăţi pe acţiuni constituite prin subscripţie
publică, potrivit prevederilor art. 32 alin. (2) din LSC, aceştia au dreptul asupra unei cote-părţi
din profit ce nu poate depăşi 6% din profitul net şi nu poate fi acordată pentru o perioadă mai
mare de 5 ani de la data constituirii societăţii.
În lipsa unei clauze în actul constitutiv, împărţirea profitului va avea loc respectându-se
regula proporţionalităţii beneficiilor cu cota de participare la capitalul social vărsat (şi nu la
capitalul social subscris).
În cazul unui aport în industrie, în lipsa unei evaluări convenţionale, asociatul va avea
dreptul, potrivit regulii generale consacrate de art. 1511 alin. 2 C.civ., la o cotă din profit egală
cu cea a asociatului cu cea mai mică cotă de participare la capitalul social; în doctrina juridică,
de lege ferenda se susţine o soluţie mai echitabilă, şi anume ca asociatul care aduce munca sa cu
titlu de aport să primească o cotă din profit reprezentând „media beneficiilor acordate părţii
sociale celei mai mici şi celei mai mari”12.

11
Pentru detalii privind distincţia dintre societatea comercială şi alte grupări economice sau contracte din
perspectiva lui affectio societatis, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 185.
12
A se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 101.
 Sunt interzise însă, potrivit dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 1513 C.civ.,
clauzele leonine adică cele prin care un asociat îşi rezervă totalitatea câştigurilor sau prin care
unul sau mai mulţi asociaţi sunt scutiţi să participe la pierderi, cu precizarea că sunt lovite de
nulitate absolută clauzele respective şi nu contractul de societate în întregul său13.
Sub aspect procedural, dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală
a asociaţilor, sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. Deşi legiuitorul face
referire la distribuirea dividendelor după încheierea exerciţiului financiar, practica societară
cunoaşte şi distribuirea dividendelor în cursul unui exerciţiu financiar pe baza balanţei
semestriale şi a balanţei de verificare lunară, cu păstrarea unei părţi din profitul distribuibil
pentru acoperirea eventualelor pierderi ce s-ar putea înregistra până la încheierea exerciţiului
financiar14.
Întrucât obligaţia societăţii de plată a dividendelor are caracter comercial, făcând
aplicarea prevederilor art. 43 C.com., societatea datorează pentru întârziere daune-interese de la
scadenţă în cuantumul dobânzii legale dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale care a aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stipulat o
dobândă mai mare.
Acţiunea având ca obiect plata dividendelor se prescrie în termenul general de 3 ani
care curge de la data scadenţei obligaţiei. Obligaţia de plată a dividendelor devine exigibilă după
cum urmează: a) în cazul în care prin hotărârea adunării generale s-a stabilit un termen pentru
plata dividendelor, la data împlinirii termenului; b) în cazul în care prin adunarea generală nu s-a
stabilit un termen de plată, la data expirării termenului de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
În cazul în care dividendele au fost plătite cu încălcarea condiţiilor prevăzute de art. 67
alin. (2) şi (3) din LSC, mai sus detaliate, ele vor trebui supuse restituirii, dreptul la acţiunea în
restituire urmând a se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii. Societatea poate pretinde
restituirea dividendelor în condiţii relativ restrictive, şi anume dacă va face dovada, potrivit art.
67 alin. (4) din LSC, „că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările
existente, trebuiau să o cunoască”.
O ipoteză specială o reprezintă cea în care părţile sociale sau acţiunile sunt transmise
unei alte persoane, situaţie în care se pune problema stabilirii celui care are dreptul la
dividende. Soluţia legală instituită prin dispoziţiile art. 67 alin. (6) din LSC este aceea că
„dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de
cazul în care părţile au convenit altfel”. Formularea „dividendele care se cuvin după data
transmiterii” acţiunilor sau părţilor sociale trebuie interpretată nu în sensul că ar presupune o
împărţire a sumei respectivă într-una aferentă perioadei în care acţionar a fost cesionarul şi într-o
alta aferentă perioadei în care acţionar a fost cedentul, ci în sensul de totalitatea dividendelor
distribuibile corespunzător respectivelor acţiuni ca efect al deciziei adunării generale, adoptate
ulterior cesiunii15.

13
Doar în cazul în care însăşi clauza leonină a constituit raţiunea determinantă pentru care s-a încheiat
contractul, se reţine că sancţiunea constă în nulitatea contractului, a se vedea I. Turcu, op. cit., vol. II, p. 389.
14
St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 269-270.
 2.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU
În materie comercială, contractul de societate se particularizează prin existenţa
următoarelor coordonate: punerea în comun de către asociaţi a mai multor bunuri destinate
activităţii ce constituie obiectul societăţii, intenţia de a desfăşura o activitate comercială şi
împărţirea profitului .
Aportul reprezintă obligaţia asumată de un asociat de a aduce în societate un bun în
schimbul primirii de părţi de interes, acţiuni sau părţi sociale; asociatul devine debitor al
societăţii până la concurenţa valorii bunului respectiv. Asumarea obligaţiei de aport se
materializează prin subscriereala capitalul societăţii odată cu semnarea contractului de societate,
în timp ce executarea acesteia se concretizează prin vărsarea capitalului social subscris. În
funcţie de obiectul aportului, distingem între aportul în numerar, aportul în natură şi aportul în
industrie. Cu privire la criteriile de împărţire a profitului, dividendele se distribuie asociaţilor
proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel.

15
A se vedea F. Ţuca, Cesiune de acţiuni sau părţi sociale. Efectele asupra calităţii de creditor al
dividendelor, în Juridica nr. 1/2000, p. 19-21.
 UNITATEA DE STUDIU 3

MAJORAREA ŞI REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL

CAZURI DE MODIFICARE A SOCIETĂŢII COMERCIALE

Cuprins  :
3.1.Introducere
3.2.Obiectivele unităţii de studiu
3.3.Majorarea şi reducerea capitalului social –
cazuri de modificare a societăţii comerciale
3.3.1. Privire generală asupra cazurilor de modificare a societăţii comerciale
3.3.2. Majorarea capitalului social - căile (sursele), procedeele de majorare,
condiţii procedurale
3.3.3. Reducerea capitalului social – condiţii, procedee.
3.4.Rezumatul unităţii de studiu, cuvinte cheie

3.1. INTRODUCERE
Mobilitatea condiţiilor economice sub impactul cărora societatea comercială îşi
desfăşoară existenţa implică o adaptare continuă la nevoile pieţei economice şi, implicit, la
nevoile unei funcţionări adecvate a însăşi structurii societare respective. Cum coordonatele
juridice ale societăţii sunt stabilite prin actul constitutiv, modificarea societăţii reclamă în mod
necesar modificarea actului constitutiv; practic, modificarea actului constitutiv reprezintă
instrumentul juridic prin intermediul căruia devine posibilă modificarea societăţii comerciale.
Sediul juridic al materiei îl reprezintă Titlul IV din LSC intitulat „Modificarea actului
constitutiv” ale cărui dispoziţii reglementează modalităţile în care poate avea loc modificarea
actului constitutiv, forma actului modificator, condiţiile procedurale privind înregistrarea
modificării în registrul comerţului, respectiv îndeplinirea cerinţelor de publicitate precum şi
câteva cazuri de modificare a actului constitutiv, şi anume schimbarea formei societăţii,
prelungirea duratei societăţii şi modificarea capitalului social (majorarea şi reducerea acestuia).

3.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE STUDIU

După parcurgerea prezentei unităţi de studiu, studenţii vor putea:

- identifica ipotezele care reclamă modificarea actului constitutiv;
- să diferenţieze modalităţile de majorare a capitalului social în funcţie de sursa de
finanţare, respectiv să diferenţieze aceste modalităţi de procedeele tehnice prin care se
realizează majorarea de capital social şi, în calitate de viitori profesionişti, să
procedeze la formalităţile tehnice de majorare/reducere a capitalului social.

3.3. MAJORAREA ŞI REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL -

CAZURI DE MODIFICARE A SOCIETĂŢII COMERCIALE

3.3.1. Privire generală asupra cazurilor de modificare a societăţii comerciale.

Constituie ipoteze concrete de modificare a societăţii comerciale nu numai cele reglementate în
cadrul Titlului IV „Modificarea actului constitutiv” din LSC, fiind vorba despre schimbarea
formei juridice a societăţii, prelungirea duratei şi modificarea capitalului social, ci şi cele
regăsite în cuprinsul mai larg al legii, şi anume cele prevăzute în Titlurile V-VI: excluderea şi
retragerea asociaţilor, fuziunea, divizarea şi dizolvarea societăţii, respectiv consacrate de art.
113 lit. b), c), d) şi i1) şi anume, mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate
al societăţii, înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe
sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, conversia acţiunilor nominative în acţiuni la
purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni nominative sau de art. 202 din lege: transmiterea
părţilor sociale.
În cele ce urmează înţelegem să facem câteva dezvoltări asupra cazurilor pe care, în mod
selectiv, le-am reţinut ca fiind mai semnificative pentru destinatarii unităţii de studiu (studenţi ai
facultăţilor cu profil economic – specializarea contabilitate şi informatică de gestiune.)
3.3.2. Majorarea capitalului social
Explicaţie preliminară. În viaţa societară, nevoia de procurare de noi resurse băneşti
poate fi determinată nu numai de intenţia asociaţilor de extindere a activităţii societăţii în
perioadele de prosperitate economică ci şi de cea privind minimalizarea efectelor nefericite ale
disfuncţionalităţilor ce pot surveni în caz de dificultate financiară. Dintre mijloacele, relativ
variate, prin care societatea poate obţine în astfel de situaţii fondurile necesare - contractarea de
împrumuturi bancare, emiterea de obligaţiuni, realizarea de venituri prin practicarea unor alte
operaţiuni comerciale, majorarea capitalului social - fiind mai puţin costisitoare – este, adeseori,
preferată de asociaţi.
 Nu mai puţin, mărirea capitalului social poate deveni necesară şi în condiţiile acumulării
unor rezerve semnificative a căror valorificare ar susţine realizarea intereselor economice ale
societăţii sau în situaţia în care societatea ar fi obligată, în lipsa lichidităţilor necesare, să recurgă
la restituirea unor datorii sociale prin conversia acestora în acţiuni ale societăţii sau, în fine,
poate fi impusă prin voinţa legiuitorului în cazul în care se modifică valoarea minimă a
capitalului social.
Condiţii procedurale privind mărirea capitalului social. Mărirea capitalului social este
supusă condiţiilor prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Mărirea capitalului social se va realiza în temeiul hotărârii adunării generale
extraordinare sau, pentru ipoteza în care, potrivit art. 114 alin. (1) din LSC, prin actul constitutiv
sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare, s-a încredinţat consiliului de administraţie,
respectiv directoratului prerogativa de a decide asupra majorării capitalului social, prin decizia
consiliului de administraţie, respectiv a directoratului.
Hotărârea adunării generale extraordinare de mărire a capitalului social se ia, de regulă,
în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de art. 115 din LSC 16 şi, în cazurile prevăzute de
lege, cu votul tuturor acţionarilor. În cazul societăţii cu răspundere limitată, hotărârea privind
majorarea capitalului social se ia prin votul tuturor asociaţilor. Bineînţeles, hotărârea este supusă
formalităţilor de înregistrare şi de publicitate prevăzute de art. 204 din LSC.
Cu privire la mărirea capitalului social al societăţii pe acţiuni, prevederile art. 212 alin.
(1) din LSC obligă la respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru constituirea societăţii;
deşi legiuitorul se referă în mod expres doar la societatea pe acţiuni, pentru identitate de raţiune,
apreciem că regula va opera şi pentru celelalte forme juridice ale societăţii comerciale şi, în
consecinţă, urmează a fi respectate regulile particulare privind felurile aporturilor, numărul
asociaţilor, etc.
În fine, potrivit art. 219 alin. (1) LSC, „hotărârea adunării generale privind majorarea
capitalului social produce efecte numai în măsura în care este adusă la îndeplinire în termen de
1 an de la data adoptării.”. Analiza implicaţiilor juridice ale acestui text legal necesită câteva
observaţii preliminare referitoare la derularea efectivă a operaţiunilor prin intermediul cărora are
loc mărirea capitalului social.
Astfel, după adoptarea de către adunarea generală a hotărârii prin care, în principiu, se
aprobă majorarea, urmează exercitarea dreptului de preferinţă de către acţionarii existenţi şi, în
cazul în care emisiunea de acţiuni nu a fost subscrisă integral, acţiunile vor fi oferite spre
subscriere terţilor. În situaţia în care majorarea de capital propusă nu este subscrisă integral,
adunarea generală va aproba majorarea capitalului social în limita subscrierilor efective (aceasta
fiind, practic, o a doua hotărâre a adunării generale în procesul de majorare a capitalului social)
doar dacă, potrivit art. 219 alin. (2) din LSC, „condiţiile de emisiune prevăd această
posibilitate”.

16
În concret, hotărârea nu poate fi luată în mod valabil decât în prezenţa, la prima convocare, a acţionarilor
deţinând cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare, în prezenţa
acţionarilor deţinând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot cu o majoritate de cel puţin două treimi
din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
 În consecinţă, subscrierea noilor acţiuni (de către acţionarii existenţi sau de către terţi)
trebuie să aibă loc sau, în formularea legiuitorului, „să fie adusă la îndeplinire” în termen de cel
mult 1 an de la data adoptării primei hotărâri.
În altă ordine de idei, considerăm că legiuitorul a dat dovada unui exces în modul de
reglementare atunci când, pentru situaţia în care emisiunea nu este subscrisă integral, a prevăzut
că majorarea poate fi efectuată în limita subscrierilor primite doar în măsura în care condiţiile de
emisiune permit o atare conduită. Întrucât mărirea de capital social este impusă de nevoia
societăţii de procurare a unor noi resurse materiale, impunerea condiţiei arătate, de natură a
împiedica finalizarea operaţiunii, nu foloseşte în niciun fel intereselor economice ale societăţii.
Nu mai puţin, considerăm că aplicarea regulii de mai sus ar putea fi obstaculată prin efectul
adoptării de către adunarea generală extraordinară a unei hotărâri având ca obiect limitarea
majorării capitalului social la valoarea subscrierilor primite; oricum, de lege ferenda, propunem
înlăturarea condiţiei impuse de alin. (2) al textului de lege comentat.
Căile (sursele) şi procedeele de majorare a capitalului social. Potrivit dispoziţiilor art.
210 alin. (1) din LSC, majorarea capitalului social se poate realiza prin două procedee tehnice,
şi anume:
- fie prin emisiunea de noi acţiuni,
- fie prin mărirea valorii nominale a acţiunilor (sau a părţilor sociale, s.n.) existente.
În funcţie de provenienţa sursei de majorare a capitalului social, pot fi identificate
următoarele modalităţi de mărire a capitalului social:
- majorarea capitalului social prin noi aporturi subscrise de asociaţi sau de terţi; cu titlu
de noutate, se impune să precizăm că un regim particular îl prezintă majorarea capitalului social
prin noi aporturi în cazul capitalului autorizat;
- majorarea capitalului social fără noi aporturi prin folosirea unor resurse financiare
interne, aflate deja în patrimoniul societăţii, şi anume: prin încorporarea în capitalul social a
rezervelor (cu excepţia celor legale), a beneficiilor sau a primelor de emisiune sau prin
compensarea creanţelor lichide şi exigibile deţinute de anumiţi debitori împotriva societăţii cu
acţiuni sau părţi sociale ale acesteia17.
→ Majorarea capitalului social prin noi aporturi
Reprezintă modalitatea care asigură societăţii obţinerea efectivă a unor noi resurse
materiale în scopul dezvoltării sau redresării activităţii sale.
Aporturile în numerar şi/sau în natură pot fi aduse de asociaţi sau de persoane străine de
societate; în cazul aporturilor în natură, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 215 alin. (1)
din LSC, rămân valabile regulile impuse formării capitalului social cu prilejul constituirii
societăţii, şi anume cele consacrate de prevederile art. 38-39 din lege referitoare la evaluarea
bunurilor aportate.

17
În timp ce emisiunea de noi acţiuni este un procedeu folosit pentru orice majorare de capital, mărirea
valorii nominale a acţiunilor vechi se utilizează, de regulă, la majorările făcute prin încorporarea rezervelor, a se
vedea I. Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 127.
 De regulă, mărirea capitalului social prin noi aporturi se realizează prin emiterea de noi
acţiuni, cu o valoare nominală egală cu cea a acţiunilor existente. În scopul garantării stabilităţii
capitalului social precum şi a necesităţii respectării angajamentelor asumate, prin dispoziţiile art.
92 alin. (3) din LSC a fost instituită regula inadmisibilităţii majorării de capital social până la
data la care nu vor fi liberate integral acţiunile emise anterior; analizând modul de redactare
al textului (potrivit căruia „capitalul social nu va putea fi majorat şi nu se vor putea emite noi
acţiuni până când nu vor fi fost complet plătite cele din emisiunea precedentă”), se poate
observa maniera categorică în care legiuitorul a înţeles să formuleze interdicţia arătată şi, în
consecinţă, apreciem că o interpretare extensivă a normei anterior citate nu poate fi primită18.
În cazul măririi capitalului social prin emiterea de noi acţiuni, acţionarii existenţi
beneficiază, potrivit art. 216 alin. (1) din LSC, de un drept de preferinţă la subscrierea noilor
acţiuni, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă 19. Consacrarea dreptului de
preferinţă constituie expresia preocupării legiuitorului pentru protecţia intereselor acţionarilor
societăţii; astfel, acestora li se permite să-şi menţină cota de participare la capitalul social, şi,
implicit cota de participare la profit, motiv pentru care, la nivel doctrinar, se vorbeşte despre
„funcţia egalitară” a dreptului de preferinţă care, practic, „tinde să menţină un status quo între
acţionari”20.
Exercitarea dreptului de preferinţă va putea fi făcută în termenul stabilit prin
hotărârea adunării generale extraordinare în condiţiile prevăzute de art. 115 alin. (2) din LSC sau
prin decizia consiliului de administraţie, respectiv directoratului, dacă prin actul constitutiv nu s-
a convenit un alt termen; indiferent de modul de stabilire, termenul acordat acţionarilor existenţi
în vederea subscrierii noilor acţiuni nu poate fi mai mic de o lună de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale, respectiv a deciziei consiliului de administraţie
sau directoratului privind majorarea capitalului social. Cu privire la natura juridică a acestui
termen, faţă de formularea categorică a legiuitorului21, apreciem că ne aflăm în prezenţa unui
termen de decădere, după expirarea căruia orice manifestare de voinţă a vechilor acţionari nu
mai are nicio valoare juridică.
În considerarea faptului că izvorul juridic al dreptului de preferinţă îl constituie legea, şi
nu voinţa asociaţilor, acest drept nu poate fi înlăturat sau restricţionat prin actul constitutiv 22. Din
raţiuni de protecţie a intereselor societăţii, legiuitorul a înţeles să recunoască adunării generale
extraordinare prerogativa de a limita sau ridica dreptul de preferinţă al vechilor acţionari în
condiţiile expres prevăzute de art. 217 din LSC.
18
Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 137.
19
A se vedea opinia doctrinară care pledează pentru recunoaşterea unui drept de preferinţă la subscrierea
noilor părţi sociale în favoarea asociaţilor existenţi în cazul măririi capitalului social al societăţii cu răspundere
limitată a se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 834.
20
A se vedea I. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 631.
21
Astfel, prin dispoziţiile art. 216 alin.(2) din LSC se arată că „ (...) în toate situaţiile, termenul (...) nu
poate fi mai mic (...). După expirarea acestui termen, acţiunile vor putea fi oferite spre subscriere publicului”.
22
Este şi motivul pentru care, la nivel doctrinar, dreptul de preferinţă este caracterizat în mod tradiţional ca
fiind un drept ireductibil, în sensul că nu poate fi restrâns în folosul terţilor; mai mult, acţionarilor existenţi li se
recunoaşte şi facultatea de a subscrie acţiunile rămase disponibile ca urmare a faptului că unii acţionari au renunţat
sau nu şi-au exercitat în termen dreptul de preferinţă, cu precizarea că acest drept (numit drept de preferinţă de
gradul doi) este însă reductibil, în sensul că poate fi redus dacă numărul acţiunilor rămase disponibile nu este
suficient pentru a acoperi toate cererile), a se vedea J. Mestre, M.-È. Pancrazi, Droit commercial – Droit interne et
aspects de droit international, 27e éd., L.G.D.J., Paris, 2006, p. 441-442.
 Astfel, cel mai adesea eliminarea dreptului de preferinţă este impusă de nevoia acută a
societăţii de a obţine, în perioade de dificultate economică, resurse financiare care, neputând fi
procurate prin subscrierea noilor acţiuni de către acţionarii existenţi, sunt obţinute de la o altă
persoană (de regulă, un grup financiar) dispusă să subscrie integral emisiunea cu condiţia
înlăturării dreptului de preferinţă23.
În acelaşi timp, analizând cerinţele severe impuse de lege în vederea limitării sau
ridicării dreptului de preferinţă - decizia urmând a fi luată, potrivit art. 217 alin. (3) din LSC în
prezenţa acţionarilor reprezentând ¾ din capitalul social subscris, cu majoritatea voturilor
acţionarilor prezenţi24 (prin urmare, a unui cvorum foarte ridicat, mai mare chiar decât cel
pretins luării deciziilor privind schimbarea formei juridice a societăţii, modificarea obiectului
principal de activitate, majorarea sau reducerea capitalului social, fuziunea sau dizolvarea), se
poate constata că ne aflăm în prezenţa unei hotărâri ale cărei semnificaţii depăşesc limitele unei
decizii obişnuite în viaţa societară.
Tratamentul juridic exigent impus luării în condiţii valabile a acestei hotărâri este
completat de condiţia întocmirii de către consiliul de administraţie, respectiv de către directorat a
unui raport scris cuprinzând motivele care justifică, sub aspect economic, suprimarea dreptului
de preferinţă precum şi regulile privind determinarea valorii de emisiune a acţiunilor.
Orice majorare de capital social realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale
privind dreptul de preferinţă este anulabilă; sancţiunea nulităţii relative va putea fi invocată
de către acţionarii ale căror interese au fost prejudiciate prin încălcarea drepturilor de preferinţă.
În cazul în care noile acţiuni nu sunt subscrise de acţionarii societăţii, societatea le
va oferi terţilor spre subscriere, recurgând astfel la subscripţia publică. Circumstanţiind
efectele regulii potrivit căreia, indiferent de forma juridică a societăţii, majorarea capitalului
social va avea loc cu respectarea cerinţelor impuse cu prilejul constituirii societăţii, în cazul
societăţii pe acţiuni, dispoziţiile art. 212 din LSC incidente subscripţiei publice a acţiunilor emise
în vederea măririi capitalului social se vor completa cu cele prevăzute de art. 18 din lege
referitoare la constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică.
Din raţiuni privind informarea adecvată a terţilor interesaţi să subscrie noile acţiuni,
prospectul de emisiune trebuie să cuprindă o serie de menţiuni care să permită identificarea
societăţii (data şi numărul de înmatriculare în registrul comerţului, denumirea, sediul, numele şi
prenumele administratorilor, respectiv ale membrilor directoratului şi consiliului de
supraveghere, cenzorilor sau, după caz, auditorului financiar, şi domiciliul lor), determinarea
situaţiei sale economice şi a gradului de rentabilitate a activităţii întreprinse (capitalul social
subscris şi vărsat, ultima situaţie financiară aprobată, raportul cenzorilor sau al auditorilor
financiari, dividendele plătite în ultimii 5 ani sau de la constituire, dacă de la această dată au
trecut mai puţin de 5 ani, obligaţiunile emise de societate) precum şi cunoaşterea condiţiilor în
care are majorarea capitalului social (hotărârea adunării generale privind noua emisiune de
acţiuni, valoarea totală a acestora, numărul şi valoarea lor nominală, felul acestora, relaţii
23
Pentru detalii, a se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 132.
24
Mai mult, în cazul societăţilor ale căror acţiuni se tranzacţionează pe pieţele reglementate cerinţele de
cvorum şi majoritate sunt şi mai mari, hotărârea neputând fi luată decât în prezenţa acţionarilor reprezentând cel
puţin ¾ din numărul titularilor capitalului social şi cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 75%
din drepturile de vot [art. 240 alin. (1) din Legea nr. 297/2004].
privitoare la aporturi, altele decât în numerar, şi avantajele acordate acestora, precum şi data de
la care se vor plăti dividendele). În lipsa menţiunilor arătate, orice acceptant al subscrierii va
putea să invoce nulitatea relativă a prospectului de emisiune în măsura în care nu şi-a exercitat
drepturile şi obligaţiile sale de acţionar.
Prospectul de emisiune, semnat în formă autentică de cel puţin doi membri ai consiliului
de administraţie sau ai directoratului, va fi depus la registrul comerţului în vederea efectuării
controlului de legalitate şi a autorizării publicării acestuia.
Noile acţiuni pot fi dobândite de acţionarii existenţi sau de terţi în schimbul unor aporturi
în numerar şi/sau în natură, nefiind permise aporturile în creanţe [art. 215 alin. (2) din LSC].
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar trebuie plătite, la data subscrierii,
în proporţie de cel puţin 30% din valoarea lor nominală şi, integral, în termen de cel mult 3 ani
de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale privind majorarea
capitalului social.
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în natură trebuie liberate în acelaşi termen25
ca şi cele subscrise în schimbul aporturilor în numerar.
Deşi, la nivel doctrinar, s-a susţinut că liberarea integrală a capitalului social subscris va
avea loc, în condiţiile anterior descrise, doar în cazul măririi capitalului social prin subscriere
integrală şi simultană26, apreciem că prevederile art. 220 din LSC sunt aplicabile indiferent de
forma subscrierii, prin urmare, inclusiv în ipoteza majorării capitalului social prin subscripţie
publică27; astfel, prin dispoziţiile articolului citat, în cazul majorării capitalului social, au fost
instituite reguli derogatorii faţă de cele prevăzute pentru constituirea societăţii, fără a face vreo
distincţie între mărirea capitalului social prin subscriere integrală şi simultană, respectiv prin
subscripţie publică, şi, în consecinţă, făcând aplicarea principiului exprimat prin adagiul latin ubi
lex non distinguit nec nos distinguere debemus o altă interpretare, de natură a restrânge domeniul
de aplicare al regulilor amintite doar la mărirea capitalului social prin subscrierea integrală şi
simultană, ar contraveni voinţei legiuitorului.
În altă ordine de idei, din raţiuni de protecţie a intereselor creditorilor societăţii, în cazul
măririi capitalului social în schimbul unor aporturi în natură, subzistă regula obligativităţii
evaluării de către experţi a bunurilor ce constituie obiectul aporturilor în condiţiile art. 38 şi 39
din lege. În sensul arătat, prin hotărârea adunării generale de majorare a capitalului social se va

25
Cu referire la condiţiile în care urmează a se efectua vărsarea integrală a capitalului social subscris, se
poate constata că, spre deosebire de faza constituirii societăţii [în care, potrivit art. 9 alin. (2) din LSC, diferenţa de
capital social subscris trebuie integral vărsată pentru acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar în termen de
12 luni de la data înmatriculării societăţii, respectiv pentru acţiunile emise în schimbul aporturilor în natură în
termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării], în cazul majorării capitalului social legiuitorul a instituit un
termen mai lung fără a mai face distincţie în funcţie de natura aporturilor.
26
A se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 136. În contextul în care materia subscripţiei publice este reglementată
de legiuitor în termeni mai severi, autorul afirmă că „nu există nicio raţiune ca la majorarea capitalului social prin
subscripţie publică să se adopte un regim mai liberal” şi, în consecinţă, consideră că, în cazul majorării capitalului
social prin subscripţie publică, sunt aplicabile, în temeiul art. 212 alin. (1) din LSC, dispoziţiile prevăzute pentru
constituirea societăţii, şi anume cele cuprinse în art. 21 din lege; astfel, acţiunile subscrise în schimbul aporturilor în
numerar ar trebui plătite în proporţie de 50% la data subscrierii şi, integral, în termen de 12 luni de la data publicării
în Monitorul Oficial a hotărârii de majorare a capitalului social, iar acţiunile emise în schimbul aporturilor în natură
ar trebui acoperite integral la data acceptării subscrierii.
27
În acelaşi sens a se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 215, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh.
Piperea, op. cit., p. 831.
propune directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei
desemnate numirea unuia sau mai multor experţi în vederea efectuării evaluării; după întocmirea
raportului de expertiză, adunarea generală extraordinară, luând în considerare concluziile
formulate, va hotărî majorarea capitalului social. Conform prevederilor art. 215 alin. (4) din
LSC, hotărârea adunării generale va trebui să cuprindă „descrierea aporturilor în natură, numele
persoanelor ce le efectuează şi numărul acţiunilor ce se vor emite în schimb”.
Deşi în cuprinsul LSC nu se regăseşte o dispoziţie similară celei consacrate de art. 240
alin. (2) din Legea nr. 297/2004 potrivit căreia aporturile în natură pot consta numai în „bunuri
performante necesare realizării obiectului de activitate al societăţii emitente”, pentru identitate
de raţiune, apreciem că o atare cerinţă se impune a fi extinsă nu numai la orice majorare de
capital social, ci şi la formarea capitalului social cu prilejul constituirii societăţii.
În fine, epuizând condiţiile specifice de realizare a măririi capitalului social prin emiterea
de noi acţiuni, precizăm că, deşi legea nu pretinde în mod obligatoriu ca majorarea să aibă loc cu
plata unei prime de emisiune, în situaţia în care pentru efectuarea operaţiunii s-a stabilit o primă
de emisiune, aceasta trebuie achitată integral la data subscrierii [art. 220 alin. (3) din LSC].
Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune (adică valoarea de
piaţă sau cea determinată pe baza activului net contabil) şi valoarea nominală a acţiunilor, fiind
caracterizată drept „un procedeu prin care un asociat care subscrie acţiuni emise prin majorarea
capitalului le plăteşte nu la valoarea lor nominală, ci la valoarea lor reală, de emisiune”; ştiut
fiind că operaţiunea de mărire a capitalului social implică o depreciere a valorii acţiunilor vechi,
acest cost suplimentar suportat de subscriitorii acţiunilor este destinat să acopere diminuarea
valorii de piaţă a acţiunilor vechi (survenită ca urmare a creşterii numărului acţiunilor) precum şi
cheltuielile ocazionate de efectuarea emisiunii. Sub aspectul naturii juridice, prima de emisiune
este calificată, la nivel doctrinar, drept „un supliment de aport”, aceasta nefiind însă
„încorporată în capitalul social”, ci înregistrată „într-un cont de rezerve de care societatea
dispune potrivit intereselor sale”28.
În caz de neplată a acţiunilor în condiţiile pretinse de art. 220 alin. (1)-(3) din LSC,
rămân aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 98 alin. (3) privind antrenarea răspunderii solidare
a subscriitorilor şi cesionarilor ulteriori ai acţiunilor subscrise dar pentru care nu s-au efectuat
vărsămintele precum şi cele ale art. 100 din lege referitoare la regulile procedurale incidente în
caz de neîndeplinire de către acţionari a obligaţiei de efectuare a vărsămintelor devenite
exigibile.
Majorarea capitalului social în schimbul unor noi aporturi se poate realiza şi prin
procedeul măririi valorii nominale a acţiunilor deţinute de acţionarii societăţii; în schimbul
unui supliment de aport stabilit de adunarea generală pentru fiecare acţiune, acţionarii existenţi
îşi vor păstra acţiunile deţinute a căror valoare nominală a fost astfel majorată. Cum un atare
procedeu presupune obligaţia acţionarilor de a efectua un aport suplimentar pentru fiecare
acţiune deţinută, aceştia fiind ţinuţi astfel de îndeplinirea unei noi obligaţii, legiuitorul, din
raţiuni de protecţie a acţionarilor societăţii, a înţeles să deroge de la condiţiile de cvorum şi
majoritate cerute potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (2) din LSC şi a instituit, în materie, regula
unanimităţii, hotărârea fiind valabilă doar dacă este luată cu votul tuturor acţionarilor [art. 210
alin. (4) din LSC].

28
A se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 289.
 Majorarea capitalului social în cazul capitalului autorizat. Prin dispoziţiile art. 2201 din
LSC, legiuitorul a reglementat noţiunea de capital autorizat precum şi condiţiile în care
urmează a se efectua majorarea capitalului social subscris până la valoarea capitalului autorizat.
Textul legal reia, de fapt, definiţia consacrată de reglementarea comunitară, şi anume cea
cuprinsă în art. 25 din Directiva nr. 77/91/CEE29; astfel, capitalul autorizat reprezintă valoarea
nominală determinată, stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale,
până la care poate fi majorat capitalul social subscris prin decizia consiliului de administraţie,
respectiv a directoratului.
Analizând conţinutul dispoziţiilor art. 2201 alin. (1) din LSC, se poate constata că
legiuitorul român a prevăzut că mărirea capitalului social până la valoarea capitalului autorizat se
va realiza „prin emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor”, restrângând astfel, de lege lata,
modalităţile şi procedeele în care, în mod obişnuit, poate fi efectuată majorarea capitalului social.
În contextul în care prevederile comunitare la care am făcut referire nu cuprind o atare limitare,
înţelegem să ne raliem acelor autori care, criticând acest „exces de reglementare al legiuitorului
român” arată că, astfel, se „denaturează raţiunile determinării unui capital autorizat (...) care
sunt simplitatea, eficienţa, pragmatismul”30 şi, în consecinţă, neexistând niciun impediment
pentru utilizarea tuturor procedeelor permise de art. 210 alin. (2) din LSC, apreciem că, de lege
ferenda, se impune modificarea textului legal în sensul arătat în sensul compatibilizării acestuia
cu norma europeană.
Creşterea capitalului social în limita capitalului autorizat se poate realiza într-o
perioadă de cel mult 5 ani de la data înmatriculării societăţii sau, pentru situaţia în care
autorizarea este dată, ulterior constituirii societăţii, de către adunarea generală extraordinară, de
la data înregistrării în registrul comerţului a modificării actului constitutiv în sensul stabilit prin
hotărârea adunării generale extraordinare.
Potrivit dispoziţiilor art. 2201 alin. (3) din LSC, „valoarea nominală a capitalului
autorizat nu poate depăşi jumătate din capitalul social subscris, existent în momentul
autorizării”. Ştiut fiind că valoarea capitalului autorizat este mai mare decât capitalul social
subscris şi, prin urmare, nu poate reprezenta cel mult jumătate din valoarea acestuia, nu ne
rămâne decât să regretăm formularea, din păcate, nefericită a legiuitorului; bineînţeles, într-o
interpretare adecvată a textului reţinem că, în realitate, valoarea nominală a capitalului
autorizat nu poate depăşi cu mai mult de jumătate valoarea capitalului social subscris.
În fine, prin autorizarea dată prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale
extraordinare, se poate conferi consiliului de administraţie, respectiv directoratului prerogativa
de a hotărî limitarea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor existenţi. Hotărârea
adunării generale extraordinare privind încredinţarea dreptului de limitare sau ridicare a dreptului
de preferinţă va fi luată în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de art. 217 alin. (3) din
LSC. Decizia consiliului de administraţie, respectiv a directoratului de restrângere sau de
suprimare a dreptului de preferinţă se va depune la oficiul registrului comerţului spre înregistrare
şi publicare în Monitorul Oficial.

29
Titlul integral al directivei este Directiva nr. 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 a Consiliului de
coordonare în vederea echivalării a garanţiilor impuse societăţilor comerciale în statele membre, în înţelesul art. 58
din tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor, în ceea ce priveşte constituirea societăţilor comerciale
pe acţiuni şi menţinerea şi modificarea capitalului acestora (J.O. L 26 din 31 ianuarie 1977). Ulterior, aceasta a fost
modificată prin Directiva 2006/68/CE din 6 septembrie a Parlamentului European şi al Consiliului (J.O. L 264/32
din 25 septembrie 2006).
30
A se vedea I. Schiau, T. Prescure, op.cit., p. 641.
 → Majorarea capitalului social fără noi aporturi

Reprezintă modalitatea în care, prin intermediul unor operaţiuni financiar-contabile, este

posibilă încorporarea în capitalul social a unor resurse aflate în patrimoniul societăţii cu alt titlu
decât acela de aport la capitalul social.
Spre deosebire de mărirea capitalului social prin noi aporturi care asigură societăţii, prin
obţinerea efectivă a bunurilor ce constituie obiectul acestora, o creştere reală a valorii
patrimoniului său, procedeele utilizate pentru realizarea celeilalte forme de mărire a capitalului
social, cunoscută sub denumirea – impusă de raţiuni didactice – de mărire a capitalului social
fără noi aporturi, permit, practic, „autofinanţarea societăţii” prin folosirea unor fonduri interne a
căror valoare va fi inclusă în capitalului social şi, în consecinţă, constituie expresia doar a unei
„sporiri contabile a patrimoniului”, fără a reflecta o creştere autentică a acestuia.
a) Majorarea capitalului social prin încorporarea rezervelor
Rezervele reprezintă sume de bani deduse din beneficiile societăţii având destinaţiile
prevăzute de lege. În funcţie de natura lor, există următoarele categorii: rezerve legale, statutare
şi facultative31.
Rezervele legale se constituie în mod obligatoriu în cazul societăţii pe acţiuni şi al
societăţii cu răspundere limitată în condiţiile descrise de art. 183 alin. (1) din LSC; astfel, din
profitul societăţii se va prelua, în fiecare an, cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă,
până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. În cazul în care fondul de
rezervă, după constituire, s-a micşorat, va fi completat până la atingerea plafonului legal
menţionat.
Rezervele statutare se constituie în temeiul dispoziţiilor actului constitutiv;
exemplificativ, acestea pot fi folosite pentru plata dividendelor atunci când societatea nu
realizează beneficii.
În fine, rezervele facultative se constituie în condiţiile şi cu destinaţia stabilită prin
hotărârea adunării generale (pentru desfăşurarea politicii investiţionale a firmei, de exemplu).
Potrivit dispoziţiilor art. 210 alin.(2) din LSC, acţiunile noi emise de societate pentru
mărirea capitalului social pot fi liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia celor legale;
altfel spus, sumele de bani contabilizate ca rezerve sunt folosite pentru plata noilor acţiuni,
acestea din urmă fiind, în consecinţă, distribuite gratuit acţionarilor proporţional cu numărul
acţiunilor deţinute. Practic, mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor se
materializează prin efectuarea unei operaţiuni financiar-contabile de virare a unei sume de bani
din contul „rezerve” în contul „capital social” (ambele fiind conturi de pasiv).
În concepţia actuală a LSC, potrivit art. 210 alin. (3) din LSC, diferenţele favorabile
rezultate din reevaluarea patrimoniului32 vor putea fi incluse în rezerve fără a mai putea fi
utilizate pentru majorarea capitalului social.

31
Pentru detalii referitoare la rezerve şi implicaţiile practice ale repartizării acestora sub forma
„distribuirilor către asociaţi” a se vedea C. Oroviceanu, Conceptul de „distribuiri către asociaţi” şi posibilitatea
repartizării rezervelor, în R.R.D.A. nr. 2/2010, p. 49 şi urm.
32
În contextul inflaţiei economice ce a caracterizat primii ani ai perioadei postdecembriste, urmare faptului
că valoarea contabilă a bunurilor societăţii rămânea sub valoarea de piaţă a acestora, diferenţele favorabile rezultate
din reevaluarea patrimoniului erau folosite pentru majorarea capitalului social.
 b) Majorarea capitalului social prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de
emisiune
Un alt mod de mărire a capitalului social constă în încorporarea beneficiilor în capitalul
social; astfel, beneficiile nedistribuite ca dividende sunt folosite pentru liberarea noilor acţiuni
ceea ce, practic, înseamnă că acţionarii primesc în locul dividendelor noi acţiuni. Este şi
motivul pentru care, într-o formulare sugestivă, mărirea capitalului social prin încorporarea
rezervelor este caracterizată drept o plată a dividendelor în acţiuni.
Dincolo de semnificaţiile practice ale mecanismului de funcţionare ale măririi capitalului
social prin încorporarea beneficiilor, nu mai puţin semnificativ ne apare faptul de a sublinia, din
dorinţa de a extrapola comentariul nostru şi asupra implicaţiilor teoretico-juridice ale subiectului,
că prin utilizarea acestui procedeu nu se aduce atingere unuia dintre drepturile fundamentale ale
acţionarilor (asociaţilor), şi anume dreptul la dividende. Deşi dreptul la dividende este intangibil,
adunării generale i se recunoaşte prerogativa de a hotărî asupra periodicităţii distribuirii
dividendelor, şi, în consecinţă de a reporta beneficiile, fără a le distribui sau de a le folosi pentru
majorarea capitalului social. Din această perspectivă, în doctrina comercială clasică se afirmă că
„dreptul la beneficii este de esenţa contractului de societate, în timp ce periodicitatea distribuirii
acestora este numai de natura sa”33.
Noile acţiuni pot fi liberate şi prin încorporarea primelor de emisiune.
În fine, mărirea capitalului social prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de
emisiune se poate realiza şi prin procedeul majorării valorii nominale a acţiunilor existente,
hotărârea de majorare nemaifiind supusă, potrivit art. 210 alin. (4) din LSC regulii unanimităţii
de voturi, ci urmând a luată (inclusiv în cazul încorporării rezervelor) în condiţiile de cvorum şi
majoritate stabilite de art. 115 alin. (2) din LSC.
c) Majorarea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu
acţiuni ale acesteia
În modalitatea enunţată, sumele de bani datorate creditorilor care deţin creanţe certe,
lichide şi exigibile împotriva societăţii sunt folosite pentru plata noilor acţiuni sau, în ipoteza în
care mărirea capitalului social se realizează prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, pentru
plata suplimentului de aport; simplificând termenii operaţiunii, se poate constata că, în schimbul
creanţelor împotriva societăţii, creditorii primesc acţiuni.
În realitate, nu este vorba despre o compensare în înţelesul strict al termenului ci despre o
transformare a datoriilor societăţii faţă de terţi în acţiuni sau părţi sociale; cum obligaţia de plată
a datoriei societăţii se transformă în obligaţia de a emite noi acţiuni sau părţi sociale echivalente
valoric creanţei pe care le va distribui creditorilor, operaţiunea respectivă este cunoscută şi sub
denumirea de mărire a capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii în acţiuni.
În cazul în care această formă de mărire a capitalului social se face prin majorarea valorii
nominale a acţiunilor, potrivit art. 210 alin. (4) din LSC, hotărârea adunării generale poate fi
luată în mod valabil doar cu votul tuturor acţionarilor. Opţiunea legiuitorului este explicabilă şi
reflectă aceeaşi preocupare de protecţie a intereselor acţionarilor; în condiţiile în care mărirea
capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii este, practic, doar în folosul creditorilor
33
A se vedea I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I şi II, Ed. All Beck, Juridica Restitutio,
Bucureşti, 2002, p. 684.
care devin, astfel, acţionari ai societăţii şi, mai mult, luând în considerare că nu li se poate
pretinde acţionarilor existenţi să accepte schimbări în structura acţionariatului de natură să le
afecteze poziţia34, legiuitorul a apreciat că se impune un tratament mai sever al mecanismului
decizional, impunând cerinţa unanimităţii de voturi.
3.3.3. Reducerea capitalului social
Preliminarii. Reducerea capitalului social apare ca o modalitate adecvată de adaptare a
capitalului social la realităţile impuse de conjunctura economică, rentabilitatea activităţii
societăţii sau alte evenimente cu implicaţii semnificative în viaţa societară. În contextul în care
dispoziţiile LSC nu cuprind o enumerare a cauzelor care determină reducerea capitalului social,
doctrina juridică, în mod tradiţional, reţine următoarele situaţii:
- apariţia unor pierderi ca urmare a unei administrări defectuoase a afacerilor societăţii
sau a unei conjuncturi economice nefavorabile exteriorizate prin diminuarea valorii activului net
faţă de valoarea capitalului social; în consecinţă, se impune reîntregirea activului patrimonial
(până la nivelul capitalului social) sau reducerea capitalului social (la valoarea activului) ştiut
fiind că, în caz contrar, dispoziţiile art. 69 din LSC interzic vreo repartizare sau distribuire de
profit.
Cu referire specială la societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, potrivit
prevederilor art. 15324 din LSC, în cazul în care se constată că, în urma unor pierderi, stabilite
prin situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca
diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor societăţii, s-a diminuat la mai puţin de
jumătate din valoarea capitalului social subscris sau chiar mai puţin, dacă actul constitutiv
prevede, consiliul de administraţie, respectiv directoratul au obligaţia de a convoca adunarea
generală extraordinară pentru a decide asupra reconstituirii activului net (până la nivelul unei
valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social), reducerii capitalului social (cu un
cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve) sau a
dizolvării societăţii.
- existenţa unui capital care excede resurselor necesare pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii; într-o atare ipoteză (mai puţin frecventă în practică) reducerea capitalului
social este justificată de nevoia de a restabili un echilibru între activul şi pasivul patrimonial.
- neîndeplinirea de către asociaţi a obligaţiei de efectuare a vărsămintelor scadente; în
cazul societăţii pe acţiuni, respectiv al societăţii în comandită pe acţiuni reducerea capitalului
social va putea avea loc după îndeplinirea formalităţilor procedurale consacrate prin art. 100 din
LSC (somaţia colectivă a acţionarilor care nu şi-au îndeplinit la scadenţă angajamentele,
urmărirea acestora sau anularea acţiunilor);
- retragerea sau excluderea din societate; nu se va recurge însă la operaţiunea de
reducere a capitalului social în situaţia în care acţiunile sau părţile sociale deţinute de acţionarul
(asociatul) retras sau exclus sunt preluate de o altă persoană sau atunci când plata drepturilor
cuvenite asociatului retras sau exclus se face din activul patrimonial al societăţii fără a fi afectat
în vreun fel capitalul social.

34
În acelaşi sens a se vedea şi I. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 624, I. Turcu, op. cit., vol. II, p. 487.
 - supraevaluarea unor aporturi în natură impune fie completarea diferenţei
corespunzătoare de aport, fie reducerea capitalului prin luarea în considerare a valorii reale a
aporturilor.
Condiţiile reducerii capitalului social. Dreptul de opoziţie al creditorilor. Pentru
reducerea capitalului social urmează a fi respectate dispoziţiile art. 204 din LSC cerute pentru
modificarea actului constitutiv.
Hotărârea va fi luată în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni de
adunarea generală extraordinară cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute
de art. 115 din LSC dacă actul constitutiv nu impune cerinţe mai severe iar în cazul societăţii cu
răspundere limitată, în nume colectiv şi în comandită simplă prin votul tuturor asociaţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (2) din LSC hotărârea va trebui să respecte plafonul
legal minim al capitalului social (200 de lei pentru societatea cu răspundere limitată, respectiv
90.000 lei pentru societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni) şi să indice motivele care
justifică reducerea precum şi procedeul utilizat în vederea efectuării operaţiunii.
Hotărârea privind reducerea capitalului social va fi depusă la registrul comerţului pentru
efectuarea menţiunii în registru şi publicarea în Monitorul Oficial.
În mod particular, executarea hotărârii nu va putea avea loc decât după trecerea unui
termen de două luni de la data publicării acesteia [art. 208 alin. (1) din LSC]. Termenul
respectiv a fost instituit din raţiuni de protecţie a creditorilor titulari ai unor creanţe
anterioare publicării hotărârii, creditori care vor putea formula opoziţie în condiţiile art. 62
LSC.
Recunoaşterea dreptului de opoziţie operează, practic, faţă de creditorii ale căror creanţe,
nedevenite încă scadente, sunt constatate printr-un titlu anterior publicării hotărârii de reducere a
capitalului social, aceştia fiind cei care ar putea fi prejudiciaţi ca urmare a adoptării hotărârii.
Se poate constata că legiuitorul s-a limitat la a face trimitere la condiţiile prevăzute de art.
62 pentru exercitarea dreptului la opoziţie fără a corela în mod adecvat termenul prevăzut de
acest text de lege pentru formularea opoziţiei (şi anume de 30 de zile de la data publicării
hotărârii) cu termenul consacrat de art. 208 alin. (1) pe durata căruia executarea hotărârea de
reducere este, practic, suspendată. Deşi, în interpretarea acestui din urmă text legal, renumiţi
autori apreciază că dreptul de opoziţie va fi exercitat în termen de 2 luni de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii de reducere a capitalului social 35, faţă de conţinutul art. 208 alin. (3)
din LSC considerăm că de lege lata termenul nu poate fi decât cel impus de art. 62 alin. (1) din
LSC iar de lege ferenda sperăm în remedierea rapidă a acestei neconcordanţe.
Odată cu înregistrarea cererii de opoziţie, în temeiul art. 62 alin. (2) raportat la art. 133
alin. (1) din LSC, creditorul poate solicita instanţei de judecată, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, suspendarea executării hotărârii privind reducerea capitalului social. Împotriva
ordonanţei de suspendare se poate formula recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
În soluţionarea cererii de opoziţie, instanţa de judecată va dispune potrivit art. 208 alin.
(4) din LSC:
35
A se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 810.
 - respingerea cererii ca neîntemeiată dacă se constată că „societatea a oferit creditorilor
garanţii adecvate sau că, luându-se în considerare activul societăţii, garanţiile nu sunt
necesare”;
- admiterea cererii, caz în care reducerea capitalului social nu va avea efect „până când
creditorii nu vor fi obţinut realizarea creanţelor lor sau garanţii adecvate”.
Potrivit alin. (5) al art. 208 – introdus prin art. unic din Legea nr. 284/2008 - la cererea
creditorilor societăţii având creanţe anterioare publicării hotărârii, „instanţa poate obliga
societatea la acordarea de garanţii adecvate dacă, în mod rezonabil, se poate aprecia că
reducerea capitalului social afectează şansele de acoperire a creanţelor, iar societatea nu a
acordat garanţii creditorilor (...)”.
Pentru ipoteza în care creditorii interesaţi nu şi-au exercitat dreptul de a formula opoziţie,
se va dispune înregistrarea hotărârii de reducere a capitalului social în registrul comerţului.
Procedeele de reducere a capitalului social. În funcţie de cauza care justifică reducerea
capitalului social, dispoziţiile art. 207 din LSC reglementează procedeele utilizate în vederea
efectuării operaţiunii.
În cazul în care reducerea capitalului social este determinată de pierderi, mijloacele
tehnice folosite pentru reducerea capitalului social sunt următoarele:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale ale societăţii, cu micşorarea
consecutivă a numărului de acţiuni sau părţi sociale deţinute de fiecare asociat; dezavantajul
utilizării acestui procedeu constă în faptul că asociatul care nu deţine cel puţin numărul acţiunilor
(părţilor sociale) corespunzătoare celui la care s-a împărţit capitalul social, este expus riscului de
a pierde calitatea de asociat. Exemplificativ, pentru situaţia în care capitalul social s-a redus de
10 ori, asociatul va avea o acţiune nouă în schimbul a 10 acţiuni vechi; dacă nu deţine cel puţin
10 acţiuni vechi, el riscă să piardă calitatea de asociat în măsura în care nu îşi va manifesta
opţiunea de a cumpăra alte acţiuni.
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale, procedeu care nu
implică o modificare a modului de distribuire a acţiunilor sau părţilor sociale;
c) dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor, procedeu incident doar
societăţilor pe acţiuni.
Dacă reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi (de exemplu, în caz
de restrângere sau de schimbare a obiectului de activitate al societăţii), operaţiunea poate fi
realizată prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate, procedeu aplicabil
doar în cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni (acestea fiind formele de
societate cu referire la care legea permite ca aportul asociaţilor să nu fie integral vărsat la
constituire sau la majorarea capitalului social );
b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
 c) alte procedee prevăzute de lege; este cazul procedeului reglementat prin art. 100 alin.
(7) LSC; astfel, în cazul în care nu s-au efectuat la termen vărsămintele datorate, în locul
acţiunilor anulate societatea va putea emite noi acţiuni pentru a le vinde acţionarilor existenţi sau
terţilor; dacă preţul obţinut nu este îndestulător pentru acoperirea tuturor sumelor datorate
societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea va putea proceda la
reducerea capitalului social.

3.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

Majorarea capitalului social se poate realiza prin două procedee tehnice, şi anume:
- fie prin emisiunea de noi acţiuni,
- fie prin mărirea valorii nominale a acţiunilor (sau a părţilor sociale, s.n.) existente.
În funcţie de provenienţa sursei de majorare a capitalului social, pot fi identificate
următoarele modalităţi de mărire a capitalului social:
- majorarea capitalului social prin noi aporturi subscrise de asociaţi sau de terţi; cu
titlu de noutate, se impune să precizăm că un regim particular îl prezintă majorarea capitalului
social prin noi aporturi în cazul capitalului autorizat;
- majorarea capitalului social fără noi aporturi prin folosirea unor resurse financiare
interne, aflate deja în patrimoniul societăţii, şi anume: prin încorporarea în capitalul social a
rezervelor (cu excepţia celor legale), a beneficiilor sau a primelor de emisiune sau prin
compensarea creanţelor lichide şi exigibile deţinute de anumiţi debitori împotriva societăţii cu
acţiuni sau părţi sociale ale acesteia.
În funcţie de cauza care justifică reducerea capitalului social, sunt reglementate
procedeele utilizate în vederea efectuării operaţiunii. Atunci când reducerea capitalului social
este determinată de pierderi, mijloacele tehnice folosite pentru reducerea capitalului social sunt
micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale ale societăţii, reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau a părţilor sociale, respective dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea
lor. Dacă reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi (de exemplu, în caz de
restrângere sau de schimbare a obiectului de activitate al societăţii), operaţiunea poate fi realizată
prin scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate, restituirea către asociaţi
a unei cote-părţi din aporturi, proporţională sau alte procedee prevăzute de lege.