Capitolul 5

PROCESELE INFLAŢIONISTE ŞI ASIGURAREA STABILITĂŢII

PREŢURILOR

Alături de şomaj, inflaţia este un dezechilibru economic cu care se confruntă toate ţările
lumii, greu de acceptat de către populaţie deoarece are un impact puternic asupra calităţii vieţii şi
nivelului de trai. După cum menţiona J.M.Keynes, „nu există un mod mai subtil şi mai sigur de
răsturnare a bazei existente a societăţii, decât dereglarea monedei”.
Ca urmare, devine extrem de importantă cunoaşterea conţinutului economic al proceselor
inflaţioniste, a cauzelor şi tipurilor inflaţiei, aplicarea indicatorilor economici care evidenţiază
prezenţa inflaţiei în economie şi mărimea acesteia, explicarea impactului macroeconomic al
inflaţiei şi sesizarea importanţei măsurilor de politică economică pentru contracararea acestui
proces dezechilibrant.

5.1. Esenţa procesului inflaţionist

În sensul cel mai general, termenul „inflaţie” (de la italianul „inflatio” – „umflare,
balonare”) este sinonim cu creştere, el intrând în limbajul economic în perioada războiului civil
din America de Nord (1861-1865), care a determinat umflarea peste măsură a canalelor
circulaţiei cu bani de hârtie.
Inflaţia nu poate fi considerată fenomen al sec. XIX, începuturile ei fiind la fel de
îndepărtate ca şi cele ale semnelor băneşti. De fapt, tocmai introducerea şi menţinerea în
circulaţie a semnelor băneşti a făcut posibilă apariţia fenomenului inflaţionist.
Prima formă a inflaţiei a fost inflaţia prin monedă metalică. Curţile regale, având
permanent nevoie de bani pentru purtarea războaielor şi asigurarea existenţei lor luxoase, puneau
în circulaţie monede din metal preţios false: fie cu greutate mai mică, fie cu aceeaşi greutate, dar
cu un conţinut scăzut de aur şi argint. Aceasta asigura creşterea capacităţii de plată a monarhilor,
deoarece dintr-o anumită cantitate de metal preţios se confecţiona o cantitate mai mare de bani
metalici. Dar, totodată, se depreciau banii şi creştea nivelul preţurilor.
Ulterior inflaţia a însemnat devalorizarea semnelor băneşti convertibile în aur, datorită
existenţei în circulaţie a unei cantităţi mai mari de bani decât rezervele de aur existente.
Renunţarea la etalonul aur şi folosirea banilor de hârtie neconvertibili în aur a determinat
apariţia inflaţiei banilor de hârtie, posibilităţile extinderii inflaţiei crescând enorm. Aparatajul de
tipărit bani poate confecţiona orice cantitate de monedă, iar dacă se înregistrează deficit de hârtie
poate fi schimbat nominalul de pe hârtie: de la zeci la sute, mii, zeci de mii, etc. unităţi monetare.
După aprecierea economistului R.Mundell, rezultatul a fost acela că „în secolul XX s-a făcut mai
multă inflaţie decât în toate celelalte secole luate la un loc”.
Două caracteristici mai importante diferenţiază inflaţia de alte dezechilibre
macroeconomice:
1. Inflaţia se manifestă printr-un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor.
Este important să se facă distincţie între variaţiile preţurilor oricăror bunuri sau servicii
considerate individual şi cele ale nivelului general al preţurilor. Modificările frecvente ale
preţurilor individuale sunt relativ normale în economiile de piaţă, chiar şi atunci când preţurile
sunt stabile în ansamblu. Modificarea condiţiilor privind cererea şi/sau oferta de diferite bunuri
sau servicii considerate individual conduce, în mod inevitabil, la variaţii ale preţurilor. De
exemplu, preţurile calculatoarelor şi ale telefoanelor mobile au scăzut substanţial în primul
deceniu al sec. XXI, în principal ca urmare a progreselor tehnologice rapide, iar preţurile
petrolului şi ale altor produse energetice au consemnat majorări, în parte ca urmare a
preocupărilor legate de viitoarea ofertă de energie, dar şi ca o consecinţă a unei cereri mai mari
de energie, în special din partea economiilor emergente. Pe ansamblu, însă, inflaţia s-a menţinut
la un nivel scăzut şi stabil în majoritatea ţărilor industrializate. Deci, stabilitatea nivelului general
al preţurilor poate fi însoţită de variaţii substanţiale ale preţurilor individuale, atâta timp cât
creşterea şi scăderea preţurilor se compensează reciproc.
Inflaţia nu se manifestă printr-un salt de scurtă durată a nivelului general al preţurilor,
deoarece orice creştere lunară poate fi compensată de o descreştere în luna viitoare. Pentru ca
inflaţia să se producă, este necesar ca nivelul general al preţurilor să crească în mod continuu o
perioadă destul de îndelungată.
2. Dezavantajul inflaţiei nu este acela că preţurile cresc, ci că ele cresc neuniform.
Aceasta provoacă dezechilibre între diferite grupe de bunuri şi între preţuri şi venituri. Ca
urmare, economia normală se transformă într-o economie a „oglinzilor strâmbe”, unde preţurile
denaturate nu pot acorda informaţia corectă privind „ce, cum, pentru cine de produs”.
Aceste caracteristici permit definirea esenţei inflaţiei.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic care exprimă existenţa în

circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile economiei, ce provoacă creşterea
asimetrică, durabilă şi generalizată a preţurilor la produse şi servicii. Prin urmare,
inflaţia reprezintă un dezechilibru monetaro-material.
 Inflaţia se cere a fi delimitată de deflaţie şi dezinflaţie. Dacă în economia naţională se
observă o situaţie inversă – scăderea durabilă a nivelului general al preţurilor, fenomenul
poartă denumirea de deflaţie. Dacă în economie are loc reducerea ratei de creştere a nivelului
general al preţurilor (spre exemplu, de la 15% la 10% anual), fenomenul poartă denumirea de
dezinflaţie.
În absenţa inflaţiei sau a deflaţiei se poate vorbi despre stabilitatea preţurilor atunci când, în
medie, preţurile nici nu cresc, nici nu descresc, ci rămân stabile în timp. Dacă, de exemplu, cu
100 unităţi monetare se poate cumpăra acelaşi coş de bunuri ca şi un an sau doi înainte,
stabilitatea preţurilor poate fi considerată absolută.

5.2. Cauzele şi mecanismul auto-susţinerii inflaţiei

Preţurile se formează din confruntarea cererii şi a ofertei. În general, vor exista majorări
ale preţurilor dacă fie cererea agregată creşte, fie oferta agregată scade. Prima situaţie, în care
cererea creşte, luând naştere inflaţia, este denumită adesea „inflaţie prin cerere”. A doua situaţie,
în care costurile cresc iar oferta scade, generând de asemenea inflaţie, poartă denumirea de
„inflaţie prin costuri”(sau prin ofertă).

Inflaţia Inflaţia prin cerere este cauzată de următorii factori mai semnificativi:
prin cerere 1. Creşterea cheltuielilor de consum ale menajelor, ca urmare a
creşterii veniturilor lor disponibile.
2. Creşterea cheltuielilor investiţionale ale firmelor, ca urmare a anticipării unor profituri
mai mari în viitor şi a unor rate ale dobânzii relativ scăzute.
3. Creşterea cheltuielilor guvernamentale legate de construirea unor obiecte infrastructurale
de proporţii, întărirea securităţii statului, etc.
4. Emisia monetară în vederea finanţării deficitului bugetar.
5. Creşterea fluxului valutei străine, provenit în mare parte din transferurilor private din
activităţile exercitate în exteriorul ţării (remitenţe) şi investiţii străine directe.

Expresia grafică a inflaţiei cererii este prezentată în figura 5.1.

 Figura 5.1. Inflaţia prin cerere

După cum se poate observa, la o asemenea evoluţie a cererii creşte atât nivelul general al
preţurilor, cât şi volumul produsului naţional pe termen scurt.
Inflaţia prin cerere este specifică, mai cu seamă, perioadelor de boom economic. Cererea
excesivă provoacă creşterea preţurilor, ce determină creşterea profiturilor firmelor. Ca urmare,
firmele îşi extind producţia prin angajarea unui număr suplimentar de lucrători şi achiziţionarea
suplimentară de capital fix şi circulant. Veniturile posesorilor factorilor de producţie cresc, ce
contribuie la creşterea ulterioară a cererii şi a preţurilor. Totul aceasta determină ca economia să
cheltuiască mai mult decât poate produce, adică ea tinde spre un punct plasat în afara curbei
posibilităţilor de producţie, ce este caracteristic pentru faza boomului economic.

Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care se reduce oferta
(sau ofertă) agregată, cauzele principale fiind următoarele:
1. Creşterea preţurilor la materii prime şi resurse energetice, ce
poate provoca „şocuri” ca în cazul cvadruplării preţului la petrol pe piaţa mondială în 1973-
74 sau dublării lui în 2007.
2. Creşterea salariilor nominale într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii.
3. Creşterea presiunii fiscale.
4. Stabilirea unor preţuri înalte la produse de către firmele oligopoliste şi monopoliste.
În cazul inflaţiei prin costuri o formă derivată o constituie inflaţia importată. Acest tip de
inflaţie se manifestă într-o economie puternic dependentă de mediul extern datorită creşterii
preţurilor la bunurile de import, determinată, la rândul ei, de creşterea preţurilor mondiale ( de
exemplu la combustibili, materii prime etc.) şi de deprecierea monedei naţionale. În Republica
Moldova, în comparaţie cu alte ţări, contribuţia inflaţiei importate este extrem de mare în totalul
IPC: aproximativ 80% din majorările de preţuri sunt determinate de preţurile produselor
importate.
Expresia grafică a inflaţiei ofertei este prezentată în figura 5.2.

Figura 5.2. Inflaţia prin costuri

La o asemenea evoluţie a ofertei agregate firmele producătoare vor majora preţurile şi vor
reduce proporţiile activităţii economice deoarece, în caz contrar, ele vor suporta pierderi sau vor
intra în faliment. Dacă cererea agregată este inelastică, producţia se va reduce în proporţii mici,
crescând masiv preţurile; dacă cererea agregată este elastică, creşterea preţurilor va fi modestă,
însă volumul de producţie se va reduce considerabil, inflaţia fiind suplimentată de şomaj.
Distincţia dintre inflaţia cererii şi inflaţia ofertei este greu de realizat în economia reală,
deoarece se pot manifesta simultan şi factori de influenţă a cererii, şa factori de influenţă a
ofertei. Ca urmare inflaţia poartă, de obicei, un caracter combinat.

Caseta 5.1. Cauzele majore ale procesului inflaţionist din Republica Moldova pe parcursul ultimilor ani
În cazul Republicii Moldova predomină inflaţia prin costuri deşi, în contextul creşterii puternice a
remitenţelor şi creditelor o parte din presiunile inflaţioniste au la bază şi creşterea cererii.
Factorii inflaţionişti din partea ofertei sunt:
• Reducerea ofertei producţiei agricole datorită condiţiilor climaterice defavorabile.
• Creşterea costurilor de producţie de pe urma majorării tarifelor la serviciile comunale, acestea din urmă
fiind alimentate de scumpirea combustibililor.
• Deficienţele structurale persistente din economia naţională: cadrul concurenţial imperfect de pe multe pieţe
importante, nivel înalt al ineficienţei manageriale din cadrul multor întreprinderi, implicarea excesivă a
statului în diverse sectoare.
Factorii inflaţionişti din partea cererii:
• Creşterea activităţii de creditare, a remitenţelor şi a salariilor nominale.
• Creşterea exporturilor pentru unele produse a contribuit la reducerea ofertei interne şi la ajustarea preţurilor
interne, ceea ce s-a reflectat în scumpiri la nivel local.

Sursa: Expert-Grup. A.Lupuşor, Expres-analiză nr.62 http://www.expert-grup.org

 Anticipările Odată lansată, inflaţia posedă capacitatea de autoîntreţinere prin
inflaţioniste mecanismul anticipărilor agenţilor economici. Anticipările inflaţioniste
reprezintă supoziţiile agenţilor economici privind ritmul inflaţiei
dintr-o perioadă ulterioară. Ele sunt divizate în anticipări adaptive şi anticipări raţionale.
Anticipările inflaţioniste adaptive sunt exprimate prin formula:
π te+1 = π te + µ (π t − π te )

unde π te – ritmul inflaţiei anticipat pentru perioada curentă (spre exemplu, pentru 2012)
π t – ritmul inflaţiei efective (pentru anul 2012)
π te+1 – ritmul inflaţiei anticipat pentru perioada următoare (spre exemplu, pentru 2013)
μ – coeficientul de adaptare (oscilează în limitele 0 < μ < 1).

Expresia dintre paranteze exprimă „eroarea previziunii”, adică diferenţa dintre ritmul
inflaţiei efective şi a celei anticipate. În modelul anticipărilor adaptive agenţii economici sunt în
permanentă revizuire a anticipărilor sale. Astfel, dacă în perioada curentă ritmul inflaţiei efective
depăşeşte ritmul inflaţiei anticipate, eroarea de previziune va fi luată în consideraţie şi, în
perioada viitoare, agenţii economici îşi vor corecta anticipările lor în direcţia majorării. Dacă,
însă, ritmul inflaţiei efective va fi mai mic decât cel anticipat, agenţii îşi vor corecta anticipările
în direcţia reducerii ritmului inflaţiei. Spre exemplu, se anticipează că în 2012 ritmul inflaţiei va
fi 12%. Coeficientul de adaptare este dat la nivel de 0,5. Ritmul inflaţiei efective a alcătuit 18%.
În aceste condiţii agenţii economici vor anticipa pentru anul 2013 următorul ritm al inflaţiei:
12 + 0,5 (18 – 12) = 15%.
Anticipările adaptive sunt deseori numite „anticipări orientate spre trecut”, deoarece
oamenii se orientează la ritmurile inflaţiei din perioade anterioare şi sub presiunea noilor date îşi
modifică treptat anticipările.
Una din problemele anticipărilor inflaţioniste adaptive este aceea că agenţii economici nu
evaluează corect viitorul. Pentru a demonstra acest lucru să luăm în considerare un individ pentru
care µ este 0,5 şi să presupunem că rata anticipată a inflaţiei pentru anul în curs este de 8%, în
vreme ce rata efectivă este de 16%. Previziunea din acest an pentru anul viitor va fi de 12%. Să
presupunem, acum, că rata efectivă va creşte anual, timp de 3 ani, ca rezultat al creşterii anuale a
masei monetare. Ratele efectivă şi anticipată sunt reprezentate în tabelul 5.1:
Tabelul 5.1
Ratele anticipată şi efectivă a inflaţiei
Perioada de timp Rata anticipată Rata efectivă Eroarea
Anul în curs (t) 8 16 8
Anul următor (t + 1) 12 24 12
Anul t + 2 18 32 14
Anul t + 3 25 40 15
 Este evident că, în acest caz, individul nu reacţionează exact: eroarea anticipării va creşte în
fiecare an şi individul va eşua în încercarea de a estima inflaţia, deşi aceasta creşte constant în
fiecare an şi este determinată de acelaşi factor (creşterea masei monetare). Tocmai din această
cauză ipoteza anticipărilor adaptive a dus la apariţia unei ipoteze a anticipărilor raţionale.
Anticipările inflaţioniste raţionale sunt descrise prin formula:
π te+1 = π te+1 (xi ), i=1, …n
Aceasta înseamnă că indivizii utilizează totalitatea informaţiilor accesibile la moment,
adică ei iau în calcul nu doar informaţia cu privire la ritmurile inflaţiei din perioada trecută, dar
şi estimează impactul tuturor factorilor care ar putea influenţa ritmul inflaţiei în viitor (mărimea
emisiei monetare, cursul de schimb valutar, ratele dobânzilor, preţurile la resursele energetice pe
pieţele internaţionale, strategiile guvernamentale orientate spre susţinerea activităţii economice,
etc.). Din acest motiv anticipările raţionale sunt deseori denumite „anticipări orientate spre
viitor”.
Ipoteza anticipărilor raţionale a fost criticată întrucât ea presupune că agenţii economici
îşi pot formula anticipaţiile la modul cel mai exact. Aceasta este o presupunere prea optimistă,
dar susţinătorii ipotezei au apărat-o cu următoarele două argumente:
1. În ultimul timp se pot obţine numeroase informaţii economice la un preţ scăzut. Ziarele,
televiziunea şi radioul furnizează, în mod constant, informaţii despre starea economiei şi
oferă opinii bine documentate cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla cu inflaţia,
şomajul, creşterea producţiei şi alte variabile economice în lunile următoare. Principalul
avantaj al ipotezei anticipărilor raţionale constă în recunoaşterea faptului că agenţii
economici utilizează întreaga informaţie disponibilă pentru a-şi formula anticipările.
2. Ipoteza nu impune ca toţi indivizii să aibă aceleaşi previziuni şi nici nu presupune ca
anticipările lor să fie întotdeauna corecte. Ea cere doar ca valorile anticipărilor să fie în
jurul valorii reale, încât ele să fie corecte în medie şi să nu se înregistreze o eroare de
predicţie sistematică, ca în cazul anticipărilor adaptive.
Anticipările inflaţioniste sunt importante pentru încheierea contractelor colective de muncă,
deoarece viitoarele scumpiri vor reduce cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu
un salariu nominal dat. Aceeaşi situaţie este întâlnită în procesul de stabilire a preţurilor de către
întreprinderi. Deoarece multe preţuri individuale rămân fixe o anumită perioadă, întreprinderile
care şi-au planificat publicarea unei noi liste de preţuri îşi pot majora preţurile individuale dacă
anticipează creşteri ale nivelului general al preţurilor sau ale salariilor în viitor.
Deci, dacă există pentru viitor anticipaţii inflaţioniste în sensul creşterii, comportamentul
agenţilor economici poate determina creşterea ratei inflaţiei.
 5.3. Măsurarea inflaţiei

Cum poate fi măsurată inflaţia? Cel mai evident criteriu de măsurare a procesului
inflaţionist este ecartul dintre cererea agregată şi oferta agregată de bunuri şi servicii.
Ecartul inflaţionist absolut se determină ca diferenţă între cererea solvabilă nominală,
dată de masa monetară aflată la dispoziţia agenţilor economici nonbancari, şi valoarea ofertei de
bunuri şi servicii. El reflectă excesul de monedă, neacoperit cu bunuri aflate pe piaţă. Ecartul
inflaţionist relativ se măsoară prin raportul procentual dintre ecartul inflaţionist absolut şi oferta
de bunuri şi servicii. El indică câte unităţi monetare sunt în plus la 100 de unităţi de ofertă reală.
Majoritatea ţărilor mai des la evaluarea inflaţiei aplică indicii de preţuri. De fapt, într-o
economie există milioane de preţuri deoarece există milioane de bunuri şi servicii. În mod
evident, nu este nici fezabil, nici de dorit ca toate aceste preţuri să fie luate în considerare, dar
nici adecvat ca numai câteva dintre acestea să fie analizate, deoarece ar putea să nu fie
reprezentative pentru nivelul general al preţurilor. Ca urmare, au fost delimitaţi câţiva indici ai
preţurilor mai importanţi: indicele preţurilor de consum, indicele preţurilor producţiei industriale
şi indicele general al preţurilor (sau deflatorul PIB).

Indicele preţurilor de Pentru a calcula IPC se analizează tiparele de cumpărare ale

consum (IPC) consumatorilor pentru a identifica bunurile şi serviciile pe care
aceştia le cumpără în mod obişnuit şi care pot fi considerate reprezentative pentru consumatorul
mediu într-o economie. Acestea includ produsele pe care cumpărătorii le achiziţionează zilnic
(de exemplu, pâine şi fructe), bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, calculatoare,
mobilă etc.) şi tranzacţiile frecvente (servicii comunale, de transport, medicale etc.). Înscrierea
acestor produse şi servicii într-o „listă de cumpărături” şi ponderarea lor în funcţie de importanţă
în bugetele consumatorilor conduc la elaborarea a ceea ce este cunoscut drept „coşul de
consum”.
O armată de „controlori de preţ” verifică în fiecare lună preţurile acestor produse şi
servicii, la diferite puncte de desfacere. Ulterior costurile acestui coş sunt comparate în timp,
ceea ce permite stabilirea unei serii de date pentru calculul indicelui preţurilor de consum.
IPC este un indice de tip Laspeyres, care se calculează conform formulei:

IPC ( L ) =
∑q 0
i pi1
∑q0
i pi0

Ca urmare, rata inflaţiei, care determină ritmul de creştere a preţurilor bunurilor de consum,
se va calcula după formula:
 IPC − IPCt −1
π= × 100
IPCt −1
unde IPC – indicele preţurilor de consum în anul curent
IPC t–1 – indicele preţurilor de consum în anul precedent.

Să exemplificăm măsurarea inflaţiei cu ajutorul unui calcul numeric simplu (caseta 5.2).

Caseta 5.2. Modul de evaluare a inflaţiei cu ajutorul IPC

Să presupunem că un coş de consum reprezentativ pentru cheltuielile anuale este compus din pâine, cafea,
servicii de coafor şi haină de iarnă.
Cantităţi cumpărate în anul de bază Preţul anului de bază Preţul anului următor
unitar total unitar total

150 pâini 1,50 u.m. 225 u.m. 1,30 u.m. 195 u.m.
100 de ceşti de cafea 2,40 u.m. 240 u.m. 2,15 u.m. 215 u.m.
12 vizite la coafor 20,00 u.m. 240 u.m. 22,00 u.m. 264 u.m.
1 haină de iarnă 145,00 u.m. 145 u.m. 176,00u.m. 176 u.m.

Costul total al coşului 850 u.m. 875 u.m.

Indicele preţurilor 100,0 102,9
Rata inflaţiei 2,9%

Deci, iniţial au fost calculate cheltuielile totale pentru fiecare din produse, înmulţind cantităţile cumpărate
cu preţul unitar aferent. Al doilea pas a fost adunarea rezultatelor totale pentru toate produsele pentru a obţine
costul total de consum (anul de bază 850 u.m., anul următor 875 u.m.). Al treilea pas a fost calcularea IPC prin
împărţirea costului total al coşului pentru anul următor la costul coşului din anul de bază, raportul fiind înmulţit
la 100 (875 u.m. : 850u.m. x 100 = 102,9). Rata anuală a inflaţiei reprezintă variaţia în procente de la un an la
altul, ea fiind calculată prin împărţirea diferenţei dintre indicele preţurilor pentru anul respectiv şi indicele
preţurilor pentru anul anterior la indicelui preţurilor pentru anul anterior, raportul fiind înmulţit cu 100. În anul
următor aceasta se situează la nivelul de 2,9% (102,9 – 100) : 100 × 100.

Evoluţia nivelului preţurilor, identificată prin intermediul acestui coş, reflectă situaţia
unui consumator „mediu”, sau reprezentativ. Dacă obiceiurile de cumpărare ale unei persoane
diferă considerabil de tiparul mediu de consum, este posibil ca această persoană să cunoască o
evoluţie a costului vieţii diferită de cea sugerată de indice. Prin urmare, vor exista întotdeauna
oameni care vor resimţi o rată a inflaţiei mai ridicată în ceea ce priveşte propriul coş (în primul
rând persoanele cu venituri mici, în bugetul cărora produsele şi serviciile de prima necesitate
ocupă un loc important – peste 50%). Alţii vor percepe, dimpotrivă, o rată individuală mai
scăzută a inflaţiei (în primul rând persoanele cu venituri sporite, în bugetul cărora produsele şi
serviciile de prima necesitate ocupă o pondere relativ mică – până la 30%). Altfel spus, inflaţia
măsurată cu ajutorul IPC reprezintă doar o măsurare aproximativă a situaţiei medii din
economie. Ea nu este identică cu variaţiile nivelului general al preţurilor cu care se confruntă
fiecare consumator în parte, ce creează la unii iluzia că sunt „înşelaţi” de reprezentanţii organelor
de statistică.
 Caseta 5.3. Inflaţia în Republica Moldova, decembrie 2012 faţă de decembrie 2011( %)

Total 4,1
Produse alimentare (pâine, legume, fructe, carne, lapte şi produse lactate, zahăr, 5,4
ouă, ulei)
Produse nealimentare (haine, încălţăminte, medicamente, carburanţi, materiale de 3,6
construcţie)
Servicii (comunale, apă şi canalizare, energie electrică, gaz natural, încălzire 3,0
centralizată)
Transportul de pasageri 1,8
Alimentaţie publică 3,9

Sursa: Biroul Naţional de Statistică

Variantă a indicelui preţurilor de consum sunt indicii de preţ CORE1 şi CORE2. Primul se
determină eliminând din coşul IPC bunurile cu preţuri administrate (preţul la energie electrică şi
termică, gaze naturale, medicamente, transport feroviar etc.) şi reflectă modificarea preţurilor
libere. Al doilea se determină excluzând din indicele CORE1 influenţa preţurilor volatile ale
unor produse alimentare (legume, fructe, ouă) şi ale combustibililor Aceste preţuri pot avea un
impact semnificativ asupra inflaţiei pe termen scurt, iar acest indice a fost construit tocmai
pentru a analiza mai riguros evoluţia inflaţiei pe termen mediu, fără a ţine cont de fluctuaţii
temporare.
În zona euro inflaţia se măsoară prin indicele armonizat al preţurilor de consum (IAPC),
care permite Băncii Centrale Europene de a cuantifica şi monitoriza stabilitatea preţurilor pe
termen mediu în zona respectivă.

Indicelui preţurilor Acest indice măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor

producţiei industriale (IPPI) produselor – serviciilor industriale fabricate şi livrate de
producătorii interni într-o anumită perioadă faţă de o
perioadă anterioară. În calculul lui nu se cuprind: producţia de armament şi muniţie, extracţia şi
prepararea minereurilor radioactive, producţia industrială cu ciclu lung de fabricaţie, producţia
de unicate din ramurile constructoare de maşini, producţia de nave şi aeronave, producţia
fabricată şi consumată în cadrul aceleiaşi întreprinderi. Ca şi indicele preţurilor de consum (IPC),
indicele preţurilor producţiei industriale (IPPI) este de tip Laspeyres.
Rata inflaţiei care determină ritmul de creştere a preţurilor la produsele şi serviciile
industriale se va calcula după formula:
IPPI t − IPPI t −1
π= × 100
IPPI t −1
 Deflatorul PIB (IP) Deflatorul PIB este cea mai generală măsură a modificării
nivelului preţurilor, luând în considerare nu numai schimbările
de preţuri la bunurile şi serviciile ce intră în consumul populaţiei
(ca în cazul IPC), ci şi pe acelea înregistrate la cheltuielile de investiţii, cheltuielile
guvernamentale, export şi import.
Ca raport între PIB nominal şi PIB real, deflatorul PIB este un indice de tip Paashe, care
include totalitatea bunurilor de consum şi productive produse doar pe teritoriul ţării, calculat
conform formulei:

IP( P ) =
∑q p
1
i
1
i

∑q p
1
i
0
i

Ca urmare, rata inflaţiei se va calcula după formula:

IPt − IPt −1
π= × 100
IPt −1
Indicele preţurilor de consum deseori supraevaluează inflaţia, iar deflatorul PIB deseori o
subevaluează. Ca urmare, un indicator mediu devine Indicele Fischer, calculat ca medie
geometrică dintre IPC şi IP.

IF = IL × IP

Din diverse motive, orice încercare de a exprima printr-un număr variaţia nivelului general
al preţurilor prezintă unele dificultăţi.
În primul rând, un coş existent devine, în timp, din ce în ce mai puţin reprezentativ,
deoarece consumatorii au din ce în ce mai mult tendinţa de a înlocui bunurile mai scumpe cu
unele mai ieftine. De exemplu, scumpirea carburanţilor poate determina unele persoane să îşi
folosească mai puţin autoturismul şi să cumpere, în schimb, o cantitate mai mare de alte bunuri.
Prin urmare, dacă ponderile nu sunt ajustate, variaţia indicelui poate conduce la o uşoară
supraestimare a creşterii „reale” a preţurilor.
În al doilea rând, sunt dificil de incorporat în indicii de preţuri variaţiile calitative. În cazul
în care calitatea unui produs se îmbunătăţeşte în timp, iar preţul se majorează, variaţia preţurilor
este rezultatul acestei ameliorări calitative. De exemplu, autoturismele contemporane diferă mult
de cele fabricate în anii *70 ai sec. XX, care, la rândul lor, se deosebeau mult de cele din anii
*50. Majorările de preţuri determinate de schimbări calitative nu pot fi considerate factori
generatori de inflaţie, deoarece nu reduc puterea de cumpărare a banilor. Birourile de statistică
dedică mult timp efectuării ajustărilor necesare pentru a evidenţia schimbările de ordin calitativ,
dar, prin însăşi natura lor, aceste ajustări sunt dificil de estimat.
Luarea în considerare a noilor produse constituie, de asemenea, o problemă importantă şi
dificilă. De exemplu, a existat un decalaj între introducerea pe piaţă a DVD-urilor şi momentul
includerii acestora în datele statistice referitoare la preţuri, deoarece erau necesare informaţii
privind segmentele de piaţă, principalele canale de distribuţie, cele mai populare mărci etc.
Integrarea prea lentă a noilor produse în indicii de preţuri face ca aceştia să nu reflecte pe deplin
variaţiile medii efective ale preţurilor cu care se confruntă consumatorii.

Intensitatea Ţinând cont de ritmurile de creştere ale preţurilor se evidenţiază

inflaţiei următoarele tipuri ale inflaţiei: inflaţia rampantă, moderată, galopantă,
hiperinflaţia.
Inflaţia rampantă este situaţia când creşterea anuală a preţurilor nu depăşeşte 5% anual.
În aceste condiţii se manifestă o încredere mare în moneda naţională. Agenţii economici pot
încheia contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le
cumpără vor fi previzibile. Ratele dobânzilor bancare sunt reduse, favorizând investiţiile şi, prin
aceasta, oferta agregată. Se consideră chiar că cea mai favorabilă creştere economică poate fi
atinsă doar în condiţiile inflaţiei rampante.
Inflaţia moderată se caracterizează printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10%
anual. În acest caz apar anticipări inflaţioniste, care se manifestă în creşterea cererii din partea
agenţilor economici, ce creează premise pentru o majorare ulterioară a preţurilor. Pentru ţările
subdezvoltate acest nivel de inflaţie este considerat de performanţă , el fiind atins după realizarea
unor eforturi antiinflaţioniste considerabile.
Inflaţia galopantă este situaţia în care creşterea anuală a preţurilor depăşeşte 10% anual.
În acest caz apare aşa-numita spirală inflaţionistă. Creşterea preţurilor provoacă creşterea
costului vieţii. Ca rezultat, lucrătorii cer şi obţin salarii nominale mai ridicate. Administraţiile
firmelor, la rândul lor, compensează cheltuielile crescute prin majorarea preţurilor la bunurile
produse. În plus, pentru a-şi asigura profituri, firmele tind să ridice preţurile cu încă câteva
procente. Întrucât urmează o nouă scumpire a vieţii, lucrătorii din nou cer şi obţin salarii
nominale majorate. Iar aceasta provoacă o nouă creştere a preţurilor, etc. pe spirală (figura 5.3).
 Figura 5.3. Spirala inflaţionistă

Hiperinflaţia este situaţia când creşterea lunară a preţurilor depăşeşte 50%. Ea generează o
serie de efecte extrem de negative:
 Crahul sistemului financiar: banii încetează a mai avea importanţă, deoarece puterea lor
de cumpărare scade foarte rapid, tranzacţiile de troc devenind mai eficiente decât cele
monetare.
 Destrămarea mecanismului investiţional: investiţiile în producţie se recuperează pe o
perioadă relativ îndelungată, din care cauză ele încetează a mai fi efectuate.
 Creşterea tensiunii sociale în urma reducerii drastice a veniturilor unor pături largi ale
populaţiei, ce poate genera răsturnare de guvern şi conflicte civile.
În lucrarea sa Istoria monetară a SUA, M.Friedman a explicat deosebirea dintre inflaţie şi
hiperinflaţie în următorul mod haios: dacă omul care duce o căruţă plină de saci cu bani o lasă la
intrare în magazin şi, după ieşire, se vede cu căruţa dar fără de sacii de bani, avem inflaţie; dacă
se vede cu sacii de bani dar fără căruţă, avem hiperinflaţie.
 Caseta 5.4. Manifestări ale hiperinflaţiei
Hiperinflaţia din Germania din 1919-1923
În urma Primului Război Mondial Germania avea de plătit datorii şi despăgubiri de război uriaşi (1/10 din
venitul naţional total). De asemenea guvernul trebuia să plătească dobânda şi să ramburseze creditele contractate
în timpul războiului, să facă împrumuturi uriaşe pentru susţinerea programelor de ajutor social şi a măsurilor
pentru combaterea şomajului. Marea parte a acestor cheltuieli a fost efectuată prin simpla tipărire a unui număr
tot mai mare de bancnote, ce a condus la o devalorizare dramatică a monedei şi o erupţie a hiperinflaţiei.
La data de 20 noiembrie 1923 echivalentul unui dolar SUA era 4,2 trilioane de Reichsmark , unitatea
monetară germană devalorizându-se în fiecare oră. O pâine al cărui preţ în 1919 era de doar 50 de pfenigi costa
mai mult de 5 miliarde în 1923. Valoarea banilor era atât de mică încât era mai ieftin să faci focul cu ei decât să
cumperi combustibil. Banii şi-au pierdut funcţia de mijlocitor al schimburilor, oamenii recurgând tot mai activ la
troc: ouă şi unt în schimbul unor bilete la teatru sau a unor materii prime şi piese de schimb. Inflaţia consuma
totalmente profitul astfel încât nu mai puteau fi făcute investiţii.
Victimele principale au devenit oamenii cu venituri fixe şi mici, ei constituind segmentul principal care
au adus la putere guvernarea fascistă. Hiperinflaţia a fost lichidată prin reformă monetară care a introdus în
circulaţie o monedă nouă, Rentenmark, asigurată cu totalitatea producţiei agricole şi industriale ale Germaniei.

Hiperinflaţia din Ungaria din 1945-1946

Ungaria a deţinut un record mondial la această categorie. În primăvara anului 1945 cererea de bancnote
era atât de mare încât imprimeria de stat nu a putut satisface cerinţelor şi a recurs la ajutorul imprimeriilor
private. Pe parcursul unui singur an preţurile se dublau, în mediu, la fiecare 4 zile, sau 20000% lunar. Ca
urmare, au apărut bancnote cu valori nominale inimaginabile – de milioane şi miliarde de pengo, bancnota cea
mai mare conţinând 20 de zerouri: 100.000.000.000.000.000.000 pengo. Mijloc de schimb au devenit articolele
de îmbrăcăminte, ţigările şi chiar orezul. În 1946 banca centrală a Ungariei a introdus o nouă monedă – forintul,
a cărui valoare a fost stabilită în baza etalonului aur.

Hiperinflaţia din Zimbabwe din 2006-2009

A rezultat din emisia accelerată de monedă în vederea acoperirii de către stat a cheltuielilor publice. În
2007 inflaţia a atins nivelul de 24000%, iar în 2008 – 231.000.000%. Preţul unei pâini s-a ridicat la 2000 de
dolari zimbabweni, rafturile supermarketelor din Harare devenind absolut pustii. Ajutor umanitar a fost
considerat necesar pentru ½ din populaţia ţării. În 2009 autorităţile au stins hiperinflaţia prin permiterea utilizării
valutei străine stabile.

În funcţie de raportul dintre creşterea PIB şi creşterea ratei inflaţiei deosebesc creştere
economică noninflaţionistă şi creştere economică inflaţionistă. Dacă rata anuală de creştere a PIB
devansează rata anuală a inflaţiei, creşterea economică este considerată una noninflaţionistă.
Dacă rata anuală a inflaţiei devansează pe cea a PIB, asistăm la o creştere economică
inflaţionistă. În diferite ţări în diferite perioade creşterea economică poate purta fie un caracter
inflaţionist, fie noninflaţionist, după cum denotă datele din tabelul 5.2:
Tabelul 5.2
Ţările Europei: dinamica PIB şi a inflaţiei

Creşterea PIB real Inflaţia medie IPC

2007 2008 2009 2010 2011 2007 2008 2009 2010 2011
Economii 3,0 0,5 -4,0 1,7 1,6 2,1 3,4 0,7 1,8 1,7
dezvoltate
Economii 7,0 4,1 -6,0 3,9 3,8 7,8 12,0 8,5 6,1 6,1
emergente
UE 3,2 0,8 -4,1 1,7 1,7 2,4 3,7 0,9 1,9 1,8
R.Moldova 3,0 7,8 -6,5 3,2 3,5 12,4 12,7 0,0 7,4 7,8
Notă: Ţările cu economie emergentă sunt: Bulgaria, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, România,
Albania, Belarusi, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Cosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Rusia, Serbia,
Turcia, Ucraina.
Sursa: FMI, baza de date „Perspectivele dezvoltării economiei mondiale”

După cum denotă datele tabelului, în perioada anilor 2007-2011, cu excepţia anului 2009
marcat de recesiunea economică profundă, economia ţărilor europene s-a caracterizat printr-o
creştere inflaţionistă, slab evidenţiată în ţările dezvoltate şi mai puternic în ţările cu economii
emergente, inclusiv Republica Moldova.

5.4. Consecinţele inflaţiei

Consecinţele inflaţiei depind în mare măsură de faptul dacă menajele, firmele sau
investitorii o pot anticipa sau nu. Ca urmare, aceste consecinţe sunt diferite pentru cazul inflaţiei
anticipate şi celei neanticipate.

Consecinţele În condiţiile inflaţiei anticipate agenţii economici sunt orientaţi

inflaţiei anticipate spre creşterea ulterioară a preţurilor, din care motiv tind să-şi
reducă pierderile din scăderea veniturilor lor reale prin
următoarele modalităţi:
 Menajele îşi sporesc cheltuielile de consum în detrimentul economisirii, plasând banii în
bunuri de folosinţă îndelungată sau în diverse bunuri de valoare (aur, opere de artă).
 Sindicatele insistă asupra indexării salariilor nominale în contractele colective de muncă.
 Firmele ridică nivelul preţurilor la produsele sale anticipând creşterea preţurilor la materiile
prime, materiale, piesele de schimb.
 Incertitudinea crescândă privind viitoarele preţuri şi salarii îi determină pe investitori să se
orientează la investiţii de scurtă durată; mai avantajoase devin operaţiunile speculative de
revindere a bunurilor şi de tranzacţionare la bursă.
 Creditorii acordă împrumuturi la rate nominale ale dobânzii.

Economiştii numesc rata dobânzii plătită de o bancă rată nominală a dobânzii. Rata reală a
dobânzii se concepe ca preţul acordării banilor cu împrumut, abstractizându-se de la nivelul
inflaţiei. Dacă i desemnează rata nominală a dobânzii, r rata reală a dobânzii, iar π rata inflaţiei,
atunci relaţia dintre aceste trei variabile poate fi exprimată prin următoarea ecuaţie:
i=r+π
 Deci, rata nominală a dobânzii reprezintă suma dintre rata reală a dobânzii şi rata inflaţiei.
Prin rearanjarea termenilor ecuaţiei se poate observa că rata reală a dobânzii este egală cu
diferenţa dintre rata nominală a dobânzii şi rata inflaţiei:
r=i-π
Important este de menţionat că atunci când un debitor (de exemplu, o persoană care doreşte
să cumpere o maşină nouă) şi un creditor ( de exemplu, o bancă) convin asupra unei rate
nominale a dobânzii, aceştia nu cunosc cu exactitate care va fi rata inflaţiei în perioada derulării
creditului. Prin urmare, este important să se facă distincţie între două forme ale ratei reale a
dobânzii: rata reală a dobânzii anticipată de debitor şi de creditor în momentul împrumutului, sau
rata reală ex ante (r*), şi rata reală a dobânzii înregistrată efectiv, sau rata reală ex post (r).
Deşi debitorii şi creditorii nu pot prevedea cu exactitate inflaţia viitoare, aceştia
anticipează oarecum rata inflaţiei în perioada următoare. Rata reală ex ante este i – πe, iar rata
reală ex post este i – π. Cele două rate ale dobânzii diferă atunci când inflaţia efectivă se
deosebeşte de cea anticipată. Deoarece rata nominală a dobânzii nu poate lua în considerare
inflaţia efectivă viitoare, întrucât aceasta nu este cunoscută în momentul calculării ratei nominale
a dobânzii, ea poate ţine seama doar de anticipaţiile inflaţioniste:
i = r * +π e
Ecuaţia formulată astfel este denumită „ecuaţia Fisher”, după numele economistului
I.Fisher (1867-1947). Ea demonstrează că rata nominală a dobânzii se poate modifica din două
motive, şi anume: ca urmare a modificării ratei reale a dobânzii anticipate (r*) sau ca urmare a
modificării ratei inflaţiei anticipate (πe). Dependenţa dintre rata nominală a dobânzii de rata
anticipată a inflaţiei, dată fiind rata reală ex ante, se numeşte efectul Fisher, formulat în felul
următor: dacă rata anticipată a inflaţiei creşte cu 1 punct procentual, rata nominală a
dobânzii va creşte proporţional, adică tot cu 1 punct procentual. Această relaţie
proporţională dintre rata inflaţiei anticipate şi rata nominală a dobânzii devine foarte importantă
pentru orice persoană care ia sau acordă bani cu împrumut.
Din efectul Fischer rata reală a dobânzii va fi:
r = i − π e.
Dacă πe > 10%, formula ratei reale a dobânzii devine mai complexă:
i −π e
r= × 100 .
1+ π e
Aceasta pe motivul că este necesar a evalua nu doar venitul (rata reală a dobânzii), dar şi
puterea de cumpărare a banilor, cont ţinând că noul nivel al preţurilor este 1 + πe .
 Consecinţele În condiţiile inflaţiei neanticipate minimizarea pierderilor din
inflaţiei neanticipate reducerea veniturilor reale la toate categoriile de agenţi
economici devine imposibilă, din care cauză are loc procesul de
redistribuire a veniturilor şi bogăţiei de la o categorie de agenţi economici la alta.
 Sunt dezavantajate persoanele cu venituri nominale fixe – bugetarii, pensionarii, invalizii,
şomerii. Dacă veniturile lor nu sunt indexate total sau parţial, veniturile lor reale scad brusc.
Totodată, persoanele cu venituri nominale variabile pot fi avantajate, dacă veniturile lor vor
creşte într-o proporţie mai mare comparativ cu rata inflaţiei.
 Obţin pierderi creditorii şi câştigă debitorii, care achită creditele cu bani depreciaţi. Să
presupunem că este acordată cu împrumut o sumă de 1000 lei cu o rată a dobânzii de 3%
anual. La expirarea anului creditorul va obţine 1030 lei. Însă dacă inflaţia va alcătui 10%, el
va obţine nu un venit de 3% ci pierderi în valoare de 7% din suma acordată în împrumut.
 Apar distorsiuni în sistemul de impozitare progresivă. Astfel, dacă veniturile nominale cresc,
contribuabilii trec dintr-o categorie de impozitare inferioară în una superioară, cu o cotă
impozitară mai mare. Astfel, dacă veniturile nominale între 10-15 mii u.m. se impozitează
după cota de 10%, iar cele peste 15 mii u.m. după cota de 20%, impozitele plătite din două
venituri – 12 mii şi 20 mii u.m. vor alcătui: Tx = 12 × 0,1 + 20 × 0,2 = 5,2 mii u.m. În cazul
în care nivelul inflaţiei se dublează, se vor dubla şi veniturile nominale, suma impozitelor
plătite alcătuind: Tx = 24 × 0,2 + 40 × 0,2 = 12,8 mii u.m.
 Pierd într-o măsură mai mică persoanele deţinătoare de acţiuni, care pot obţine venituri
inflaţioniste sub forma dividendelor plătite pe acţiuni, dar sunt dezavantajaţi cei care îşi
păstrează economiile sub forma banilor în numerar sau pe conturile la vedere. Deţinând bani
depreciaţi, oamenii plătesc un fel de impozit inflaţionist, care poate fi calculat după formula:
Txπ = C × π + D(π − i ) ,
unde C – monedă în numerar
D – monedă în conturi bancare
i – rata nominală a dobânzii.

Astfel, dacă C = 1000 u.m., D = 3000 u.m., π = 10%, i = 12%,

Txπ = 1000 × 0,1 + 3000 (0,1 – 0,12) = 100 + 3000 × (-0,02) = 40 u.m.
Prin urmare, partea mijloacelor băneşti păstrată în forma numeralului se devalorizează
integral, pe când cea depusă pe conturile bancare la termen se devalorizează doar parţial,
dobânda plătită compensând, într-o măsură, pierderile provocate de inflaţie.
Inflaţia de proporţii influenţează negativ nu doar creşterea economică internă, dar şi poziţia
economiei naţionale în economia mondială. Astfel, creşterea internă a preţurilor reduce
competitivitatea producţiei naţionale, ce provoacă creşterea deficitului balanţei comerciale şi
creează dificultăţi pentru echilibrarea balanţei de plăţi. În plus, inflaţia destabilizează ratele de
schimb valutar, devenind necesară revederea lor permanentă, ce creează obstacole suplimentare
pentru desfăşurarea operaţiunilor de import-export de produse şi servicii cu alte ţări. Deci,
inflaţia se prezintă nu doar ca o problemă pur internă a unor economii naţionale, dar şi ca un
factor destabilizator al relaţiilor economice internaţionale.

5.5. Raportul inflaţie - şomaj

Inflaţia şi şomajul sunt deseori numite „două dezastre” macroeconomice, ele fiind foarte
vizibile pentru oameni şi, deci, sensibile pentru politicieni.
În 1958 profesorul englez de origine neozeelandeză, A.W.Phillips (1914-1975) a făcut
unele cercetări asupra politicii de stabilizare, el fiind interesat de problematica vitezei cu care
preţurile intrărilor (factorilor de producţie) au răspuns la o cerere excesivă sau la o ofertă
excesivă. Pentru a elucida această problematică el a analizat evoluţia ratei salariilor nominale în
Regatul Unit pentru o perioadă de 100 ani. Prin corelarea acestor schimbări salariale cu nivelul
şomajului el a descoperit existenţa unei relaţii semnificative care a devenit cunoscută sub
denumirea de curba lui Phillips. Fiind verificată pe parcursul anilor 60 ai sec.XX în baza datelor
empirice din mai multor ţări, această curbă a primit rapid o recunoaştere largă din partea
comunităţii de economişti şi politicieni.

Curba Phillips Phillips a constatat că şomajul era mic în anii când salariile nominale
pe termen scurt creşteau rapid şi mare – când salariile nominale creşteau lent sau se
reduceau. Aceasta l-a determinat să lanseze ipoteza existenţei unei
relaţii inverse dintre ritmul de creştere a salariului nominal şi ritmul de creştere a ratei şomajului.
Argumentarea era următoarea: când se înregistrează un deficit al forţei de muncă, în condiţii de
boom economic, cresc salariile şi, respectiv, preţurile. Şi invers, în cazul recesiunii economice se
înregistrează un surplus de forţă de muncă, ce determină reducerea salariilor şi, respectiv, a
preţurilor.
 Figura 5.4. Curba Phillips, varianta iniţială

Ulterior, ritmurile de modificare anuală a salariului mediu nominal au fost înlocuite cu

ratele inflaţiei. Această deosebire nu are o prea mare importanţă, deoarece în perioadele în care
are loc creşterea rapidă a salariului se înregistrează, de regulă, şi o creştere rapidă a preţurilor.
Curba Phillips, pe care economiştii o folosesc în zilele noastre, se deosebeşte de cea iniţială
prin trei factori de influenţă:
1. inflaţia anticipată (inovaţie teoretică introdusă de economistul american Milton Friedman);
2. şomajul ciclic (decalajul dintre şomajul efectiv şi cel natural);
3. schimbările şoc ale ofertei (datorate şocurilor petroliere din 1973 şi 1978 prin care preţurile
la petrol au fost substanţial ridicate, influenţând nivelul şi dinamica ofertei globale).
Aceşti trei factori au fost uniţi în următoarea ecuaţie, denumită ecuaţia Phillips:

π t = π te − β (u − u *) + ε

unde πt – nivelul efectiv al inflaţiei în perioada t ; π te – nivelul inflaţiei anticipate; u – rata efectivă a şomajului;
u* – rata naturală a şomajului; β – reacţia inflaţiei la nivelul şomajului ciclic (înclinaţia curbei Phillips); ε – inflaţia
determinată de şoc extern de preţuri.

Teoria Friedman-Phelps denotă că, pe termen scurt, modificarea nivelului anticipat al

inflaţiei şi şocurile externe de preţuri sunt cauze care deplasează curba Phillips pe diferite
traiectorii. Spre exemplu, curba Ph1 intersectează osia absciselor în punctul nivelului natural al
şomajului, în condiţiile căruia ritmul inflaţiei anticipate este zero (valorile negative ale π
semnifică deflaţia) şi şocurile externe de preţuri lipsesc. Deci, de-a lungul întregii curbe Ph1
anticipările inflaţioniste πe = 0. Curba Ph2 denotă anticipări inflaţioniste la nivelul ratei de 2%,
curba Ph3 – anticipări inflaţioniste la nivelul ratei de 4% etc. Deci, cu cât rata anticipată a
inflaţiei şi şocurile externe de preţuri sunt mai înalte, cu atât curba Phillips se va deplasa mai sus
spre dreapta. Situaţia este ilustrată în figura 5.6:
 Figura 5.6. Setul de curbe Phillips pe termen scurt

Deci, pe termen scurt, curba Phillips reprezintă un set de variante alternative de

combinare a inflaţiei şi a şomajului. În caz că guvernul alege reducerea inflaţiei, consecinţă va fi
creşterea şomajului, iar dacă guvernul alege reducerea şomajului, consecinţă va fi creşterea
inflaţiei. Prin urmare, rata de sacrificiu „inflaţie – şomaj” poate fi redată în felul următor:
∆u
Rs = − .
∆π
Cum poate fi explicată dependenţa inversă dintre inflaţie şi şomaj? Atâta timp cât şomajul
efectiv este mai mare decât cel natural, adică cât există şomaj ciclic, lucrătorii nu vor înainta
revendicări în vederea majorării salariilor nominale. Deci, costurile salariale neschimbate nu îi
va determina pe producători să ridice preţurile la produsele fabricate. Însă pe măsura apropierii
de nivelul ratei naturale a şomajului şi a depăşirii ei, adică în condiţiile apariţiei deficitului
braţelor de muncă, producătorii, pentru a atrage forţă de muncă suplimentară, vor fi nevoiţi să
majoreze salariile plătite. Costurile salariale ridicate vor determina majorări de preţuri la bunurile
produse şi comercializate, determinând creşterea inflaţiei.
Economiştii teoreticieni susţineau că, menţinând un ritm rampant al inflaţiei, se poate timp
îndelungat de menţinut un şomaj de proporţii reduse. Însă începând cu anii 1970 legătura
alternativă dintre inflaţie şi şomaj nu s-a mai realizat în practica economică, creşterea inflaţiei
fiind urmată de creşterea şomajului. În teoria economică acest fenomen a primit denumirea de
stagflaţie – coexistenţă dintre stagnarea sau reducerea PIB şi inflaţie. În expresie grafică
stagflaţia poate fi reprezentată ca o deplasare a curbei Phillips spre dreapta (figura 5.7):
 Figura 5.7. Curba stagflaţiei

Cauzele stagflaţiei pot fi explicate în mod diferit. Unii economişti consideră că stagflaţia
este rezultatul stabilirii unor preţuri rigide la scădere, aceste preţuri fiind reglementate de către
stat sau sindicate; alţii susţin că stagflaţia este rezultatul dominării pe piaţă a oligopoliştilor, care
îşi coordonează strategiile în vederea menţinerii pe pieţe a unor preţuri înalte la produsele
confecţionate şi la serviciile prestate.

Curba Phillips Pe termen lung analiza curbei Phillips se bazează pe două ipoteze:
pe termen lung ipoteza anticipărilor adaptive şi ipoteza anticipărilor raţionale.
Conform ipotezei anticipărilor inflaţioniste adaptive, propusă de
monetarişti, procesele economice se adaptează, în timp, la schimbările intervenite printr-o serie
de etape:
1. Într-un moment, pe termen scurt, economia se află în situaţie de echilibru în punctul A1, în
care şomajul se află la nivelul său natural, ce corespunde ocupării depline, caracterizată prin
u = u* şi Y = Y*.
2. Datorită creşterii producţiei, proprie perioadei de boom economic, rata şomajului efectiv scade
sub nivelul celei naturale ( U<U*). În aceste condiţii economia se mişcă spre stânga pe curba Ph1
pe termen scurt. Ca rezultat, inflaţia creşte de la nivelul reflectat prin punctul A1 la nivelul
reflectat prin punctul B1.
3. Când se constată că a avut loc creşterea inflaţiei, agenţii economici îşi formează anticipările
lor inflaţioniste pornind de la noua rată ridicată. Ca urmare, curba Ph1 pe termen scurt se
deplasează în sus, luând forma Ph2.
4. Extinderea economică nu este de lungă durată. La un moment dat apar factori care provoacă
restrângerea activităţii economice. Odată cu reducerea PIB creşte şi şomajul efectiv, el revenind
la rata sa naturală, în punctul A2, dar la un nivel mai înalt al inflaţiei (figura 5.8):
 Figura 5.8. Curba Phillips pe termen lung: abordarea anticipărilor adaptive

Dacă vom uni punctele A1, A2, A3, vom obţine o linie verticală. Este curba Phillips pe
termen lung Phlr.
Ciclul descris poate acţiona şi invers, dacă economia se află în recesiune. În acest caz u>u*,
scade rata inflaţiei, iar preţurile scăzute stimulează relansarea economică şi revenirea la ocuparea
deplină a braţelor de muncă şi la PIB potenţial
Deci, atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, se schimbă şi rata inflaţiei.
Dacă, de exemplu, rata efectivă a şomajului este mai mică decât cea naturală, atunci inflaţia va
creşte. Când rata şomajului este mai mare decât cea naturală, inflaţia va cunoaşte procesul de
reducere. Ea se va stabiliza când şomajul efectiv se va găsi la nivelul ratei sale naturale. În aceste
condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu va scădea. De aceea, pe termen lung, singurul nivel al
şomajului care „se împacă” cu o inflaţie stabilă este rata naturală a şomajului. Ca rezultat, curba
Phillips pe termen lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se suprapune peste
linia ratei naturale a şomajului. Încercările guvernului de a reduce nivelul şomajului va genera
un ritm al inflaţiei mai înalt la acelaşi nivel al ratei naturale a şomajului.

Conform ipotezei anticipărilor inflaţioniste raţionale, înaintată de „noii clasici”, agenţii

economici sunt în stare să prelucreze foarte rapid totalitatea informaţiilor posedate, înţelegând
foarte bine că creşterea salariilor nominale nu este altceva decât creşterea inflaţiei, din care motiv
ni-şi majorează oferta lor de muncă. La fel de „înţelepţi” sunt şi patronii firmelor. Dacă guvernul
va încerca să promoveze politici stimulatoare, menajele şi firmele vor fi convinşi că în rezultat
va creşte inflaţia şi se va reduce salariul real. Ca urmare, pe piaţa muncii nu va fi nici un fel de
ameliorare. Curba Phillips din start se va deplasa fin poziţia Ph1 în poziţia Ph2. Economia nu se
va plasa nici pe cel mai scurt timp în punctele B1, B2, B3, dar se va mişca direct pe traiectoria A1,
A2, A3. Cu alte cuvinte, ipoteza anticipărilor inflaţioniste raţionale demonstrează că nivelul
şomajului va rămâne la nivelul ratei sale naturale, deşi de fiecare dată la un nivel mai înalt al
ratei inflaţiei (figura 5.9):

Figura 5.9. Curba Phillips pe termen lung: abordarea anticipărilor raţionale

La mod general şi ipoteza anticipărilor adaptive, şi ipoteza anticipărilor raţionale presupune

că tentativele statului de a ameliora situaţia economică se soldează cu eşec, de unde concluzia că
intervenţia statului în activitatea economică poartă un caracter destabilizator. Totuşi, această
poziţie dură a reprezentanţilor monetarismului şi a „noilor clasici” nu împiedică majoritatea
statelor să promoveze politici economice antiinflaţioniste, în care lupta cu inflaţia de proporţii
sunt obiective de primă importanţă.

5.6. Importanţa stabilităţii preţurilor şi politicile antiinflaţioniste

După cum se poate observa, există costuri şi dezavantaje substanţiale legate de inflaţie.
Însă nici deflaţia nu este mai favorabilă creşterii şi dezvoltării economice. Ca proces de scădere
durabilă a nivelului general al preţurilor deflaţia s-a întâlnit mai rar în practica economică decât
inflaţia. Ea apare în condiţiile când nivelul redus al cererii provoacă o scădere bruscă a preţurilor,
a volumului producţiei şi a gradului de ocupare a braţelor de muncă.

Caseta 5.5. Manifestările deflaţiei în Japonia

Exemplu clasic de deflaţie este economia Japoniei din ultimii 20 ani. Procesul deflaţionist a demarat
odată cu prăbuşirea pieţei de valori şi pieţei bunurilor imobiliare. A urmat scăderea salariilor, creşterea
şomajului şi reducerea rapidă a cererii la produse şi servicii – populaţia pur şi simplu nu-şi putea permite, cu
veniturile posedate, cumpărarea lor. Producătorii şi vânzătorii de produse reduceau treptat preţurile în speranţa
de a stimula cererea de consum. Însă cumpărătorii potenţiali, observând tendinţa de reducere a preţurilor, nu se
grăbeau să facă cumpărături, anticipând că preţurile se vor reduce într-o proporţie şi mai mare. Produsele se
transformau în stocuri şi provocau falimentări în masă.
Ca urmare, economia niponă tot mai mult se împotmolea în spirala deflaţionistă: cerere redusă → preţuri
în scădere → cerere redusă → preţuri şi mai mici, etc. În ansamblu cu ratele mici ale dobânzii, caracteristice
Japoniei, şi deprecierea yenului aceasta a generat o depresie îndelungată.
 Pe termen scurt deflaţia poate fi favorabilă consumatorilor, însă pe termen lung, graţie
reducerii volumului de producţie şi creşterii şomajului, ea contribuie la reducerea veniturilor
reale ale agenţilor economici şi la intrarea economiei în perioada de recesiune economică.

Rolul stabilităţii Stabilitatea preţurilor împiedică majorarea costurilor inflaţiei şi

preţurilor în deflaţiei şi aduce avantaje tuturor agenţilor economici. Există
prosperitatea economică
mai multe modalităţi prin care stabilitatea preţurilor contribuie la
atingerea unor nivele ridicate de prosperitate economică, mai importante fiind cele prezentate
mai jos.
Reducerea incertitudinilor cu privire la evoluţia nivelului general al preţurilor.
Stabilitatea preţurilor permite populaţiei să identifice mai bine variaţiile la nivelul preţurilor
bunurilor în raport cu alte bunuri (preţuri relative). Să presupunem, de exemplu, că preţul unui
anumit produs creşte cu 3%. Dacă nivelul general al preţurilor este stabil, consumatorii ştiu că
preţul relativ al acestui produs a crescut şi pot decide, prin urmare, să cumpere o cantitate mai
mică din acesta. Dacă, însă, se înregistrează un nivel ridicat şi instabil al inflaţiei, este mai dificil
de calculat preţul relativ, care este posibil să fi scăzut chiar între timp. Într-o astfel de situaţie
poate fi preferabil ca respectivul consumator să cumpere o cantitate relativ mai mare din
produsul al cărui preţ a crescut cu „numai” 3%. Deci, dacă preţurile sunt stabile, consumatorii nu
riscă să interpreteze greşit variaţiile nivelului general al preţurilor, considerându-le variaţii ale
preţurilor relative, şi pot lua decizii raţionale legate de consum.
S-ar putea vorbi, de asemenea, despre irosirea resurselor în cazul în care lucrătorii şi
sindicatele ar avea îndoieli cu privire la inflaţia viitoare şi, prin urmare, ar solicita o majorare
considerabilă a salariilor nominale pentru a evita scăderi semnificative ale salariilor reale. Dacă
întreprinderile ar avea într-o astfel de situaţie anticipări inflaţioniste inferioare celor ale
lucrătorilor / sindicatelor, acestea ar considera o anumită creştere a salariului nominal ca o
majorare relativ puternică a salariului real, putând reduce forţa de muncă sau, cel puţin, angajând
un număr mai mic de lucrători decât în absenţa acestei majorări „percepute” a salariilor reale.
Deci, stabilitatea preţurilor reduce gradul de incertitudine asociat inflaţiei şi contribuie la evitarea
alocării defectuoase a resurselor economice.
Reducerea primelor de risc asociate inflaţiei. În cazul în care creditorii pot fi siguri de
menţinerea stabilităţii preţurilor în viitor, aceştia nu vor solicita nici o sumă suplimentară pentru
compensarea riscurilor inflaţioniste. Prin reducerea primelor de risc, reflectată în scăderea ratelor
nominale ale dobânzilor, stabilitatea preţurilor contribuie la o alocare eficientă a resurselor pe
pieţele de capital şi, astfel, la sporirea stimulentelor necesare investiţiilor. Aceasta favorizează
crearea de locuri de muncă şi, în general, prosperitatea economică.
 Reducerea efectelor de distorsiune ale sistemului fiscal. Sistemul fiscal poate crea
stimulente care distorsionează comportamentul economic, deoarece nu permite în mod normal
indexarea cotelor de impozitare şi a contribuţiilor de asigurări sociale cu rata inflaţiei. De
exemplu, majorările salariale destinate compensării lucrătorilor pentru creşterea inflaţiei pot
conduce la aplicarea unor cote de impozitare mai mari. Stabilitatea preţurilor reduce aceste
efecte de distorsiune.
Asigurarea stabilităţii financiare. Reevaluările bruşte ale activelor ca urmare a unor
variaţii neprevăzute ale inflaţiei pot compromite soliditatea bilanţului unei bănci. Să
presupunem, de exemplu, că o bancă oferă împrumuturi pe termen lung cu rată fixă a dobânzii,
finanţate din depozite pe termen scurt. O creştere neanticipată a inflaţiei va conduce la o scădere
a valorii reale a activelor. În consecinţă, banca se poate confrunta cu probleme de solvabilitate,
care pot produce „reacţii în lanţ” negative. Dacă prin politica monetară se menţine stabilitatea
preţurilor, şocurile inflaţioniste la adresa valorii reale a activelor nominale sunt evitate,
stabilitatea financiară fiind astfel consolidată.
Toate aceste argumente sugerează că o guvernanţă care menţine stabilitatea preţurilor
contribuie substanţial la realizarea obiectivelor economice generale, cum ar fi un nivel de trai
mai înalt, creştere economică şi un grad mai ridicat de ocupare a forţei de muncă. Această
concluzie este susţinută de datele empirice care demonstrează, pentru o mare varietate de ţări, că
pe termen lung economiile cu o rată mai scăzută a inflaţiei par să înregistreze, în medie, un ritm
de creştere mai rapid în termeni reali. De aici rezidă importanţa politicilor de combatere a
inflaţiei.

Politicile Politicile antiinflaţioniste trebuie să fie suficient de puternice pentru a

antiinflaţioniste combate inflaţia dar, totodată, suficient de suple pentru a nu afecta
creşterea economică, a nu provoca deflaţie, depresiune şi accentuarea
şomajului. În combaterea inflaţiei există două tipuri de politici:
– politici economice conjuncturale;
– politici economice structurale.

Politicile conjuncturale
Deoarece inflaţia este cauzată fie de excesul cererii agregate, fie de deficitul ofertei
agregate, politicile economice presupun, în primul rând, influenţarea acestor două agregate.
Reducerea cererii agregate se realizează prin:
 Promovarea unei politici monetar-creditare şi bugetar-fiscale restrictive, îndreptate spre
majorarea ratei dobânzii, reducerea cheltuielilor publice şi majorarea impozitelor şi a
 taxelor colectate. Keynesiştii pun accentul pe politica fiscală ca mijloc de control a cererii
agregate, iar monetariştii acordă un grad mai mare de importanţă ofertei monetare, în
primul rând menţinerii, pe termen lung, a ofertei monetare la o rată anuală constantă, de
preferinţă anunţată din timp de către autorităţile monetare.
 Reducerea deficitului bugetar şi a datoriei publice.
Consecinţe ale reducerii cererii agregate sunt scăderea veniturilor, a investiţiilor şi, ca
urmare, influenţă negativă asupra creşterii economice viitoare. În acest context, reducerea cererii
agregate este o măsură recomandată doar pe termen scurt şi însoţită de măsuri prin care să se
încurajeze oferta agregată.
Susţinerea ofertei agregate prin:
 Căutarea surselor alternative de aprovizionare cu resurse energetice şi materii prime.
 Liberalizarea mediului de afaceri şi intensificarea politicii antimonopoliste.
 Privatizarea întreprinderilor publice nerentabile.
 Atragerea activă a investiţiilor străine directe.
Politica economică externă presupune:
• Stabilizarea ratei de schimb faţă de valutele străine sau, dacă este posibil, creşterea valorii
monedei naţionale în raport cu valutele străine.
• Echilibrarea balanţei comerciale sau reducerea deficitului ei prin creşterea exporturilor.
• Stoparea exportului masiv de capital.

Politicile structurale
Politica de control al preţurilor şi veniturilor rezidă din faptul că preţurile şi salariile
sunt rigide la scădere în condiţiile unor pieţe cu concurenţă imperfectă. Această politică
presupune intervenţia statului prin următoarele forme:
 Guvernul recomandă firmelor să evite creşteri nejustificate de preţ şi sindicatelor –
solicitări salariale exagerate (care depăşesc ratele de creştere a productivităţii muncii).
 Guvernul impune o legislaţie care să reglementeze sau chiar să „îngheţe” salariile şi
preţurile.
Controlul preţurilor poate fi aplicat doar pe termen scurt deoarece, pe termen lung, va
conduce la reducerea ofertei prin reducerea profiturilor şi a investiţiilor, la alocarea neoptimală a
resurselor economice. În plus, firmele pot ocoli controlul preţurilor prin trecerea la producerea
bunurilor a căror preţuri se află în afara controlului sau prin delocalizarea producţiei în alte spaţii
geografice.
Controlul salariilor se poate efectua prin intermediul memorandumurilor cu sindicatele prin
care să fie acceptate fie reducerea salariilor, fie reducerea timpului de lucru. Şi această măsură
este utilă doar pe termen scurt, deoarece salariaţii nu pot suporta perioade îndelungate în care să
se reducă puterea de cumpărare. Prelungirea în timp a acestei măsuri poate genera proteste de
amploare şi schimbări de guvern. În plus, controlul preţurilor şi a veniturilor implică costuri
administrative semnificative, ce reduce din eficienţa aplicării lor.

Politica de favorizare a investiţiilor presupune:

• Creşterea volumului de investiţii prin crearea unui mediu investiţional favorabil.
• Asigurarea condiţiilor pentru activitatea stabilă a sistemului bancar şi a pieţei hârtiilor de
valoare în vederea transformării mai active a economiilor în investiţii.
• Stingerea anticipărilor inflaţioniste, deoarece anume ele conferă inflaţiei un caracter auto-
susţinut şi durabil. Succesul stingerii anticipărilor inflaţioniste depinde de competenţa
guvernului şi de gradul de încredere a agenţilor economici în guvernanţă: cu cât
competenţa şi încrederea vor fi mai mari, cu atât mai uşor va fi de stins anticipările
inflaţioniste; şi invers, cu cât competenţa şi încrederea vor fi mai mici, cu atât mai greu,
dacă nu imposibil, va deveni stingerea acestor anticipări.

Politica de susţinere a concurenţei presupune atenuarea efectelor negative ale

monopolizării şi oligopolizării economiei. Ea cuprinde o serie de măsuri, precum:
• Interzicerea înţelegerilor dintre întreprinderi cu privire la stabilirea preţurilor de
achiziţionare şi vânzare, limitarea producţiei, divizarea pieţelor şi a practicilor de
eliminare de pe piaţă a concurenţilor.
• Interzicerea abuzului legat de deţinerea poziţiei dominante pe piaţă.
• Controlul procesului de concentrare a întreprinderilor prin acceptarea sau refuzul
fuziunilor şi achiziţiilor de proporţii.
• Interzicerea ajutoarelor de stat de care pot privilegia doar unele întreprinderi în
detrimentul altora (în UE fiind acceptate ajutoarele pentru dezvoltarea regională,
dezvoltarea sferei de cercetare-dezvoltare-inovare şi protecţia mediului ambiant).

Măsurile de indexare funcţionează prin ajustarea variabilelor economice (cum sunt

salariile, pensiile şi dobânzile) ci indicele preţurilor de consum. Aceasta înseamnă că dacă IPC
creşte cu 5%, atunci toate salariile, pensiile şi dobânzile vor creşte automat cu 5%. Indexare este,
prin urmare, o metodă de a înlătura efectul de redistribuire a inflaţiei, astfel încât societatea să
suporte inflaţia într-un mod mai echitabil.
Însă indexarea poate fi ea însăşi inflaţionistă. Când sindicatele nu pot negocia creşterile
salariale nominale care să compenseze inflaţia, ele îşi utilizează întreaga lor putere de negociere
pentru a obţine indexări cât mai mari. Astfel, creşterea salariului nominal ar putea fi mai mare
decât aceea pe care ar fi obţinut-o fără indexare.
Când inflaţia devine galopantă şi tinde spre hiperinflaţie rămân puţine şanse a salva
moneda naţională prinsă în spirala de devalorizare rapidă prin măsuri de politică economică. Mai
eficientă devine calea reformei monetare.

Reforma monetară presupune schimbări efectuate de către autorităţile publice în circulaţia

monetară în vederea stabilizării sistemului monetar naţional 1. În cazul inflaţiei ea presupune fie
înlocuirea unei monede depreciate cu o monedă nouă, fie stabilizarea monedei existente prin
intermediul denominării 2.
Pentru a evalua eficienţa politicilor antiinflaţioniste este calculat coeficientul pierderilor,
care indică câte procente din PIB se cer a fi sacrificate pentru a reduce inflaţia cu 1 punct
procentual. Formula lui de calcul este:

k=
∑ (Y − Y *)
π t − π t −1
Dacă mărimea acestui coeficient este 4, înseamnă că fiecare procent de reducere a inflaţiei
scade PIB cu 4%.
Coeficientul pierderilor poate fi calculat şi ca raport între indicatorul acumulat al şomajului
ciclic şi mărimea reducerii inflaţiei (în puncte procentuale) pentru o anumită perioadă:

k=
∑ (u − u *)
π t − π t −1
Dacă mărimea coeficientului va fi 2, înseamnă că fiecare procent de reducere a inflaţiei va
conduce la creşterea şomajului ciclic cu 2 puncte procentuale.
Economiştii consideră, că în condiţiile când mărimea acestui coeficient depăşeşte raportul
1 : 5, politica antiinflaţionistă devine ineficientă, generând mai multe pierderi decât avantaje.

În condiţiile instabilităţii monetare multe ţări au recurs la ţintirea directă a inflaţiei ca regim
de politică monetară. Noua Zeelandă a fost prima ţară care a adoptat oficial acest tip de strategie
în 1990 fiind apoi urmată de Canada, Anglia, Suedia, Finlanda, Australia, Spania. Din 2006
susţinerea stabilităţii preţurilor a fost declarată ca obiectiv al politicii monetare şi în Republica
Moldova.

1
Pe parcursul anilor 1944-1953 ţările europene care au trecut prin nivele ridicate ale inflaţiei au efectuat 24
reforme monetare.
2
Denominarea este procedeul prin care se reduce valoarea nominală a unor monede, popular fiind numit şi
„tăierea zerourilor”. În perioade relativ recente a fost aplicat în Rusia (2003), rubla rusească fiind lipsită de 3
zerouri, şi în România (2005), 10000 de lei vechi (ROL) devenind 1 leu nou (RON).
 Conceptul de ţintire a inflaţiei constă în estimarea şi anunţarea unui nivel al inflaţiei,
urmată de încercarea de a ghida inflaţia spre acel nivel anunţat. Strategia de ţintire a inflaţiei
presupune următoarele caracteristici:
 stabilirea, prin consultare cu guvernul, a ţintei de inflaţie, în termenii indicelui
preţurilor de consum, ca punct central încadrat de un interval de variaţie (+/- 1 puncte
procentuale) în scopul ancorării anticipărilor inflaţioniste;
 familiarizarea publicului cu acest indicator şi asigurarea transparenţei şi credibilităţii
deciziilor de politică monetară;
 anunţarea unor ţinte anuale de inflaţie pentru un orizont mai lung de timp, ceea ce
accentuează perspectiva politicii monetare;
 definirea ex-ante a unui set restrâns de circumstanţe, independente de influenţa politicii
monetare, care condiţionează atingerea ţintei de inflaţie.
Ţintirea inflaţiei este recomandată atunci când banca centrală deja a redus inflaţia la un
nivel apropiat de stabilitatea preţurilor, aceasta fiind o strategie care asigură o stabilitate a ratei
inflaţiei la un nivel redus. Totodată, experienţa internaţională avertizează asupra faptului că, în
condiţiile de ţintire a inflaţiei, este important de avut o rată de schimb flexibilă, necesară pentru a
diminua presiunile asupra autorităţii monetare, în cazul utilizărilor masive de capital străin
(aprecierii monedei naţionale).
Banca centrală europeană defineşte stabilitatea preţurilor ca fiind o creştere anuală a
indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) de cel mult 2%. Ţinta Băncii Naţionale a
Moldovei este de 5% (±1,5 p.p.).

CONCLUZII

1. Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic care exprimă existenţa în circulaţie a unei

mase monetare care depăşeşte nevoile economiei, ce provoacă creşterea asimetrică, durabilă
şi generalizată a preţurilor la produse şi servicii.
2. Scăderea durabilă a nivelului general al preţurilor se numeşte deflaţie, iar reducerea ratei de
creştere a nivelului general al preţurilor – dezinflaţie.
3. Ritmul inflaţiei reprezintă gradul de creştere a inflaţiei pe parcursul timpului. El se măsoară
prin indici de preţuri: indicele preţurilor de consum (IPC), indicele preţurilor producţiei
industriale (IPPI), deflatorul PIB (IP).
4. În funcţie de cauzele apariţiei sunt delimitate inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri
(ofertă).
5. În funcţie de intensitatea manifestării deosebesc inflaţia rampantă, moderată, galopantă şi
hiperinflaţie.
6. Anticipările inflaţioniste sunt supoziţiile agenţilor economici privind ritmul inflaţiei dintr-o
perioadă ulterioară. Ele pot fi adaptive şi raţionale.
7. În condiţiile inflaţie anticipate agenţii economici tind să-şi reducă pierderile din scăderea
veniturilor lor reale prin: sporirea cheltuielilor de consum de către menaje, ridicarea
preţurilor la produsele fabricate de către firme, orientarea la investiţiile de scurtă durată
efectuate de către investitori, indexarea salariilor de către sindicate, acordarea
împrumuturilor la rate nominale ale dobânzii de către creditori.
8. În condiţiile inflaţiei neanticipate are loc procesul de redistribuire a veniturilor şi bogăţiei de
la o categorie de agenţi economici la alta. Astfel, sunt dezavantajate persoanele cu venituri
nominale fixe şi avantajate cele ale căror venituri cresc mai rapid decât inflaţia; obţin pierderi
creditorii şi câştigă debitorii; contribuabilii trec dintr-o categorie de impozitare inferioară în
una superioară, ce aduce statului venituri suplimentare; pierd într-o măsură mai mică
persoanele deţinătoare de acţiuni şi într-o măsură mai mare cele care îşi păstrează economiile
sub forma banilor în numerar sau pe conturile la vedere.
9. Pe termen scurt curba Phillips reflectă legătura alternativă dintre inflaţie şi şomajul ciclic: cu
cât mai înaltă este inflaţia, cu atât mai redusă este rata şomajului ciclic. Pe termen lung curba
Phillips va fi reprezentată printr-o linie verticală care denotă că nivelul şomajului va rămâne
la nivelul ratei sale naturale, deşi de fiecare dată la un nivel mai înalt al ratei inflaţiei.
10. Politicile antiinflaţioniste presupun reducerea cererii agregate, susţinerea ofertei agregate,
stingerea anticipărilor inflaţioniste, reforme monetare. Instrument relativ nou este politica
ţintirii inflaţiei.

NOŢIUNI–CHEIE

Inflaţie (inflation) Inflaţie neanticipată (unexpected inflation)

Dezinflaţie (disinflation) Anticipări inflaţioniste (inflationary expectations)
Inflaţie prin cerere (demand-pull inflation) Anticipări adaptive (adaptive expectations)
Inflaţie prin costuri (cost-push inflation) Anticipări raţionale (rational expectations)
Inflaţie rampantă (creeping inflation) Spirala inflaţionistă (inflationary spiral)
Inflaţie galopantă (galloping inflation) Stagflaţie (stagflation)
Hiperinflaţie (hyperinflation) Curba Phillips (Phillips curve)
Inflaţie anticipată (expected inflation)
SUBIECTE DE VERIFICARE

1. Care este conţinutul inflaţiei şi prin ce ea diferă de deflaţie şi dezinflaţie? Care este relaţia
dintre inflaţie şi puterea de cumpărare a monedei?
2. Caracterizaţi inflaţia cererii şi inflaţia costurilor (ofertei).
3. Ce indicatori permit măsurarea inflaţiei?
4. Care este rolul anticipărilor inflaţioniste şi a spiralei inflaţioniste în auto-susţinerea şi
extinderea inflaţiei?
5. Care sunt modalităţile de adaptare a agenţilor economii la condiţiile inflaţiei anticipate?
6. Explicaţi consecinţele inflaţiei neanticipate.
7. prezentaţi interpretarea curbei şi ecuaţiei Phillips pe termen scurt.
8. Prezentaţi interpretarea curbei Phillips pe termen lung.
9. Care sunt avantajele atingerii şi menţinerii stabilităţii nivelului general al preţurilor?
10. Descrieţi setul de politici antiinflaţioniste.

TESTE

1. În care din situaţiile de mai jos se manifestă inflaţia:

a) când sporesc preţurile la unele produse alimentare;
b) când sporesc preţurile la produsele de o calitate superioară;
c) când cresc preţurile la resursele energetice;
d) când are loc o creştere generalizată a preţurilor.

2. În timpul perioadelor de inflaţie:

a) PIB nominal creşte în acelaşi ritm cu PIB real;
b) PIB nominal creşte mai repede decât PIB real;
c) PIB nominal creşte mai încet decât PIB real;
d) nu se poate concluziona în legătură cu relaţia dintre PIB nominal şi PIB real.

3. Care din următoarele cauze generează inflaţia cererii şi care – inflaţia ofertei?
a) creşterea veniturilor disponibile ale menajelor;
b) creşterea remitenţelor;
c) creşterea preţurilor la resursele energetice;
d) creşterea gradului de monopolizare a economiei;
e) creşterea impozitului pe profit;
f) creşterea cheltuielilor publice;
g) creşterea masei monetare în circulaţie.

4. Rezultat al inflaţiei cererii este:

a) majorarea PIB şi a nivelului general al preţurilor;
b) reducerea nivelului general al preţurilor şi al PIB;
c) creşterea nivelului şomajului;
d) reducerea veniturilor publice.

5. Rezultat al inflaţiei ofertei este:

a) reducerea nivelului general al preţurilor şi a PIB;
b) creşterea nivelului general al preţurilor şi reducerea PIB;
c) creşterea gradului de ocupare;
d) creşterea cheltuielilor publice.

6. Pentru fiecare variantă determinaţi tipul inflaţiei, dacă ritmul de creştere al preţurilor
anual înregistrează:
 a) 20%;
b) 4%;
c) 9%;
d) peste 50% lunar.

7. Stagflaţia se caracterizează prin:

a) creşterea preţurilor şi creşterea volumului de producţie;
b) creşterea preţurilor şi reducerea volumului de producţie;
c) reducerea preţurilor şi a volumului de producţie;
d) reducerea preţurilor şi creşterea volumului de producţie.

8. Puterea de cumpărare a banilor şi nivelul preţurilor:

a) se află în dependenţă inversă în orice condiţii;
b) se află în dependenţă directă în faza de recesiune şi în dependenţă inversă în faza de
relansare economică;
c) se află în dependenţă directă, însă neproporţională;
d) între ele nu există nici o legătură.

9. Puterea de cumpărare a banilor:

a) creşte în perioada inflaţiei şi scade în perioada deflaţiei;
b) creşte în perioada deflaţiei şi scade în perioada inflaţiei;
c) are o tendinţă de creştere continuă;
d) are o tendinţă de scădere continuă.

10. Dacă pe parcursul anului venitul nominal a crescut de la 1200 u.m. la 1248 u.m., iar
nivelul preţurilor cu 7%, venitul real:
a) rămâne neschimbat;
b) creşte cu 5%;
c) scade cu 3%;
d) scade cu 7%.

11. În corespundere cu efectul Fisher, creşterea inflaţiei anticipate determină creşterea

proporţională:
a) a ratei reale a dobânzii;
b) a ratei nominale a dobânzii;
c) a masei monetare.

12. Dacă inflaţia anticipată creşte de la 4% la 8%, rata nominală a dobânzii:

a) va creşte până la 8%;
b) se va reduce până la 8%;
c) va rămâne nemodificată;
d) va creşte cu 4%.

13. Impozitul inflaţionist:

a) este un impozit indirect, plătit de producători graţie creşterii preţurilor la produsele
confecţionate de aceştia;
b) este un impozit asupra păstrării banilor în numerar;
c) este un impozit asupra banilor păstraţi pe conturile bancare;
d) este un impozit direct încasat de către stat.

14. Sunt dezavantajaţi de inflaţie:

 a) posesorii acumulărilor băneşti;
b) persoanele cu venituri fixe;
c) creditorii;
d) toate răspunsurile sunt corecte.

15. Curba Phillips pe termen scurt ilustrează:

a) dependenţa inversă dintre salariul real şi cel nominal;
b) dependenţa directă dintre salariul nominal şi rata inflaţiei;
c) dependenţa inversă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului ciclic;
d) dependenţa directă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului ciclic.

16. Curba Phillips pe termen lung este reprezentată de o curbă:

a) verticală;
b) orizontală;
c) crescătoare;
d) descrescătoare.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. În baza datelor din tabel:

Anii IPC
2010 225
2011 274
2012 310
Determinaţi:
1) Rata inflaţiei pentru anul 2011.
2) Rata inflaţiei pentru anul 2012.
3) În 2012 faţă de anul 2010 există inflaţie, deflaţie sau dezinflaţie?

2. Indicele preţurilor de consum se determină în baza unui „coş de consum”, alcătuit din 5 bunuri
de consum. Preţurile acestor bunuri pentru două perioade, precum şi ponderea acestora în coşul
de consum sunt incluse în tabel:

Bunul IP anul 1 IP anul 2 Ponderea în coşul

de consum
1 112 124 10
2 115 135 25
3 130 140 30
4 140 150 15
5 125 130 20
Calculaţi:
1) Indicele Preţurilor de Consum pentru anul 1 şi 2
2) Rata inflaţiei.

3. Rata anticipată a inflaţiei în anul curent este de 20%, rata efectivă a inflaţiei 25%. Calculaţi
rata anticipată a inflaţiei pentru anul viitor dacă coeficientul de adaptare este 0,3.

4. În tabel sunt incluse date privind PIB nominal şi deflatorul PIB pentru 3 ani consecutivi:
Anii PIB nominal Deflatorul PIB
(mln. u.m.)
1 25000 100
 2 27500 112
3 32500 125
Determinaţi:
1) PIB real pentru fiecare an.
2) Nivelul inflaţiei pentru anul 2 şi 3
3) Dacă rata nominală a dobânzii constituie 22%, care va fi rata reală a dobânzii pentru anul
2 şi 3?

5. Mărimea masei monetare în numerar alcătuieşte 4 mld. u.m. Mărimea depozitelor bancare
depăşesc triplu mărimea monedei în numerar. Calculaţi mărimea impozitului inflaţionist dacă
ritmul anual al inflaţiei alcătuieşte 12% iar rata nominală anuală a dobânzii 10%.

6. În baza ecuaţiei Phillips calculaţi rata inflaţiei efective pentru următoarele condiţii:
coeficientul β=1, şocurile externe de preţuri lipsesc, rata naturală a şomajului = 6%, rata
şomajului efectiv = 4%, rata anticipată a inflaţiei = 2%.

7. O economie este descrisă de curba Phillips cu următorii parametri: π1 = π -1 – 0,6(u – 0,06).

Determinaţi:
1) Rata naturală a şomajului.
2) Cu cât va creşte rata şomajului ciclic dacă rata inflaţiei se va reduce cu 6 puncte
procentuale?
3) Reprezentaţi grafic dependenţa dintre inflaţie şi şomaj în perioada scurtă şi lungă de timp.

SARCINI ANALITICE
1. În baza datelor www.statistica.md analizaţi informaţiile privind rata inflaţiei în Republica
Moldova pentru perioada anilor 1992-2012 şi determinaţi tipul inflaţiei pentru diferiţi ani
(inflaţie rampantă, moderată, galopantă, hiperinflaţie).
2. În baza datelor www.statistica.md analizaţi tipul creşterii economice în Republica Moldova
pentru perioada anilor 1992-2012 (inflaţionistă, noninflaţionistă, stagflaţie).
3. În baza datelor www.knoema.com analizaţi dimensiunile globale ale inflaţiei.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

♦ Anticipările inflaţioniste în Republica Moldova.
♦ Validitatea curbei Phillips.