Grupurile de Societati Din Per

Grupurile de societăţi din perspectiva practicii judecătorești
Grupurile de societăţi
din perspectiva practicii judecătorești
Lector univ. dr. Manole Ciprian POPA
Facultatea de Drept, Universitatea din București
ABSTRACT
In this paper we aim to analyze how the domestic courts have examined the issues
related to groups of companies within the judicial actions submitted to them. The
analysis shall reflect how the groups of companies are treated from conceptual
and terminological point of view, if there is an interest of the group recognized
apart from the interest of the group companies and whether the mere fact of their
belonging to the group generates certain legal effects.
Keywords: abuse of rights, centralization of intra-group services, intra-group

financing, groups of companies, insolvency of group companies, interest of the
group, judicial practice, presumtions related to group, terminology
REZUMAT
În această lucrare ne propunem să analizăm modul în care instanţele judecătorești

naţionale au examinat problematica grupurilor de societăţi în cadrul acţiunilor cu
care au fost sesizate. Analiza va reflecta abordarea conceptuală și terminologică a
grupurilor de societăţi, dacă se recunoaște existenţa unui interes al grupului diferit
de interesul societăţilor componente și dacă simpla apartenenţă la grup a acestora
generează anumite efecte juridice.
Cuvinte-cheie: abuz de drept, centralizarea serviciilor intra-grup, finanţarea

intra-grup, grupuri de societăţi, insolvenţa societăţilor de grup, interesul grupului,
practică judecătorească, prezumţii referitoare la grup, terminologie
Legislaţie relevantă: Legea nr. 31/1990, art. 2371
I. Preliminarii
În ultimii ani, litigiile în care sunt implicate societăţi de grup au început să fie examinate și
judecate nu numai dintr-o perspectivă limitată la relaţiile dintre acţionari respectiv dintre aceștia
DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 81

Manole Ciprian POPA
și societate, sau dintre creditori și societate, ci și din perspectiva, mult mai complexă și mai
adecvată, a grupurilor de societăţi. O asemenea abordare este pozitivă, deoarece astfel se pun
în valoare particularităţile funcţionării societăţilor de grup, particularităţi care rezultă tocmai din
simplu fapt al apartenenţei acestora la un grup.
Studiul a avut în vedere hotărârile instanţelor judecătorești care au avut ca obiect societăţi de
grup și care au fost pronunţate în ultimii zece ani, în principal, de către instanţa noastră supremă.
Scopul principal al acestui examen de practică judecătorească este de a ilustra modul în care
sunt percepute grupurile de societăţi de către instanţele de judecată și mai puţin de a analiza în
detaliu fiecare decizie în parte, demers care ar excede cu mult obiectivele propuse.
Ca metodă de lucru, plecând de la cazuistica identificată, am optat pentru analiza și structurarea

lucrării în principal pe criteriul relevanţei problemelor juridice pe care le ridică grupurile de
societăţi și, în subsidiar, am urmărit criteriul naturii cauzelor.
II. Examen de practică judecătorească
1. Terminologia utilizată. Consecinţe
Din cauzele cu care au fost sesizate instanţele, precum și din hotărârile pronunţate de acestea,
se evidenţiază o mare diversitate terminologică pentru a desemna grupurile de societăţi,
respectiv: grup de firme[1], grup economic[2], grup economic de firme[3], grup de întreprinderi[4],
grup corporativ[5], grup comercial[6], grup societar[7], grup de interes economic, grup de companii,
consorţiu[8]. În opinia noastră, în materia grupurilor de societăţi, terminologia potrivită este
premisa necesară, dar nu și suficientă, a unei analize corecte. S-ar putea pune întrebarea dacă
preocuparea de ordin terminologic nu este exagerată sau lipsită de relevanţă. Din păcate, chiar
DOCTRINĂ
[1]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 908 din 28 februarie 2007, la http://www.scj.ro, consultat în data de 20 septembrie
2015; C. Ap. București, secţia a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia civilă nr. 218 din
10 decembrie 2009 la http://jurisprudentacedo.com/COM-SRL-si-SRL-ca-interzicerea-folosirii-de-catre-parate-in-
activitatea-comerciala-a-tuturor-semnelor-identice-sau-similare-cu-marca-respectiv-aplicarea.html, consultat în data
de 20 septembrie 2015.
[2]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 700/2011, la http://www.scj.ro, consultat în data de 20 septembrie 2015; Instanţa
de fond, Trib. București, secţia a V-a comercială, sentinţa nr. 3413 din 10 martie 2010, se referă la grup ca la un grup
economic în timp ce instanţa de apel, C. Ap. București, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 353 din 23 septembrie 2010,
se referă, în mod corect, la grupul de societăţi.
[3]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2652 din 20 mai 2010, decizia nr. 1184 din 6 aprilie 2006,
decizia nr. 5564 din 22 noiembrie 2005, decizia nr. 110 din 13 ianuarie 2005, la http://www.scj.ro, consultat în data de
1 octombrie 2015.
[4]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 977 din 24 februarie 2012, la http://www.scj.ro, consultat în data de 20 septembrie
2015.
[5]
C. Ap. Pitești, secţia a-II-a civilă, decizia nr. 2405 din 7 noiembrie 2012, la http://pro-legal.ro/nulitatea-hotararilor-
agea-in-cazul-incalcarii-normelor-privind-aprobarea-prealabila-a-actelor-cu-valoare-de-peste-jumatate-din-
valoarea-totala-a-activelor/#ixzz2UqlHF68s, consultat în data de 28 septembrie 2015.
[6]
Ibidem, Trib. Vâlcea, secţia a II-a civilă, sentinţa nr. 1129 din 2 aprilie 2012.
[7]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 534 din 2 februarie 2007, la http://www.scj.ro, consultat în data de 20 septembrie 2015.
[8]
C. Ap. București, secţia a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 59A din 18 februarie
2010 la http://jurisprudentacab.cab1864.eu/detaliidocument.aspx, consultat în data de 21 septembrie 2015. În cadrul
aceleiași proceduri, reclamanţii s-au referit la grup de societăţi, grup de companii și consorţiu.
82 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

practica ne arată că nu. Astfel, deși grupul de societăţi și grupul de interes economic sunt
două tipuri de entităţi diferite[9], s-a făcut o confuzie nepermisă între ele, ceea ce a condus la
pronunţarea unei soluţii eronate. În cauză[10], un acţionar minoritar a solicitat anularea hotărârii
adunării generale extraordinare a acţionarilor prin care, printre altele, „(…) s-au aprobat și
modelele contractelor de administrare și mandat care urmează a se încheia între societate cu
membrii consiliului de administraţie și cu directorii societăţii”. Instanţa de fond, Tribunalul Olt,
secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 6 din 21 aprilie 2010, a judecat
corect și a apreciat că hotărârea atacată era legală, iar „(…) referirile la Grup şi conducerea
Grupului din contractul de mandat al administratorilor societăţii (…) nu conţin prevederi contrarii
normelor legale imperative (…) ci doar contribuie la optimizarea procesului decizional, nefiind
de natură a crea o imixtiune nelegală a acţionarului majoritar asupra dreptului acţionarului
minoritar (…) de a-şi exercita controlul prin intermediul AGA și a celorlalte mijloace legale,
asupra activităţii de gestionare şi administrare a societăţii, nefiind modificat în niciun fel regimul
de responsabilitate al administratorilor sau directorilor mandatari faţă de organele competente
ale societăţii”. Instanţa de fond a „(…) apreciat că aspectele contestate de acţionarul minoritar
(…) se referă doar la caracteristici de ordin practic în derularea relaţiilor dintre un administrator
sau mandatar și conducerea societăţii, fiind evident că orice administrator sau director (…) se
supune dispoziţiilor și controlului exercitat prin intermediul Hotărârilor AGA.” Apelul declarat de
reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială,
prin decizia nr. 182 din 21 septembrie 2010, care a dispus anularea hotărârii respective, constatând
că „(…) prin dispoziţiile cuprinse în modelul contractelor de mandat și de administrare este
încălcată interdicţia legală prevăzută de art. 118 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancţionarea corupţiei[11]. Hotărârea AGEA (…) este
contrară atât interesului general al societăţii (prin adoptarea unei măsuri nelegale) și a fost
adoptată în unicul scop de a favoriza membrii majorităţii în detrimentul minorităţii.” Înalta Curte
a menţinut această soluţie greșită, apreciind că «Recurenta încearcă, făcând o întreagă teorie,
să demonstreze că „Grupul” din contractele de mandat și de administrare nu este „Grup de interes
economic” așa cum a fost definit de Legea nr. 161/2003. Aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă
atâta timp cât instanţa de apel a avut în vedere condiţiile de adoptare a hotărârii AGEA (…)».
2. Efectele apartenenţei la grup
Deși este alcătuit din societăţi cu personalitate juridică, grupul de societăţi, ca structură societară,
nu are personalitate juridică, ceea se înseamnă că fiecare societate componentă este tratată,
în principiu, ca o persoană independentă din punct de vedere juridic[12]. În anumite situaţii însă,
de cele mai multe ori, din raţiuni de protecţie a terţilor-creditori, acţionari minoritari și salariaţi
ai societăţilor de grup, legea ataşează legăturilor de grup anumite efecte juridice, ceea ce face ca
[9]
Pentru o comparaţie între grupurile de societăţi şi grupurile de interes economic, a se vedea M.C. Popa, Grupurile de
societăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 277, 278.
[10]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 1285/2011, la http://www.scj.ro, consultat la data de 1 octombrie 2015.
[11]
Textul respectiv prevede că „grupul de interes economic nu poate exercita, în mod direct sau indirect, o activitate
de administrare ori de supraveghere a activităţii membrilor săi sau a unei alte persoane juridice, în special în domeniile
personalului, finanţelor şi investiţiilor.”
[12]
Teoria personalităţii juridice.

Manole Ciprian POPA
societăţile din grup, toate sau doar o parte dintre ele, după caz, să fie tratate ca un tot unitar[13].
La această abordare contribuie, pe lângă existenţa relaţiei de control dintre societăţile grupului,
și alte elemente, cum sunt aparenţa faţă de terţi, imaginea unitară a societăţilor din grup sau
interdependenţa economică dintre acestea. Astfel, sunt situaţii în care grupurile pot avea
personalitate juridică limitată, contabilă, reflectată prin obligaţia societăţii-mamă de consolidare
a situaţiilor financiare anuale sau fiscală, în cazul societăţilor de grup care se înregistrează ca
grup fiscal unic în materia TVA. În alte cazuri, personalitatea juridică distinctă a societăţilor din
grup poate fi atenuată sau, in extremis, chiar ignorată. O asemenea ipoteză este cea prevăzută
de art. 2371 din Legea nr. 31/1990, care consacră teoria „ridicării vălului corporativ”[14] în dreptul
nostru societar.
Lipsa personalităţii juridice a grupului de societăţi a fost confirmată în mod constant în practica
judecătorească, demonstrându-se însă că, indiferent de natura litigiilor, efectele apartenenţei la
grup sunt invocate în mod diferit, în funcţie de situaţie și de interesul concret al părţilor.
Astfel, printr-o decizie [15] în care a confirmat soluţia instanţei de fond de respingere ca
inadmisibilă a acţiunii societăţilor din cadrul unui grup, prin care solicitau obligarea Ministerului
Finanţelor Publice să aprobe preluarea datoriilor grupului de către societatea-mamă, Înalta Curte
a considerat că: „Faptul că recurentul este acţionar majoritar la Grupul de firme (…) sau că are
contract de asociere cu acesta, nu îi conferă calitate procesuală în prezenta cauză, fiecare grup
având un statut juridic propriu, iar din probele dosarului rezultă și că Grupul de firme (…) nici nu
este înregistrat la Registrul Comerţului și, ca atare, nu este persoană juridică legal constituită.”
În altă decizie[16], s-a afirmat că „(…) existenţa grupului nu e recunoscută juridic, fiecare entitate
fiind considerată independentă”.
Au fost situaţii (decizia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie nr. 945 din 26 februarie 2014)[17] în
care chiar persoana de control a grupului, asociatul majoritar a două societăţi, s-a prevalat, fără
succes, de independenţa juridică a societăţilor din grup, pentru a arăta că nu există o legătură
DOCTRINĂ
între societăţile respective din perspectiva calificării acestora ca întreprinderi legate[18].
În altă cauză[19], reclamanta a susţinut că „(…) la nivel de grup, operaţiunea ar fi reprezentat o

operaţiune de sumă 0 pentru raţiuni de TVA (…)”. Pe bună-dreptate, acest argument nu a fost
reţinut de către instanţă, calitatea de societate de grup fiind irelevantă în materia TVA, deoarece
doar societăţile de grup care se înregistrează la organul fiscal ca grup fiscal unic, în condiţiile legii[20],
beneficiază de tratamentul fiscal special, respectiv consolidarea TVA la nivelul grupului fiscal.
[13]
Teoria economică sau a întreprinderii.
[14]
În engleză, lifting (piercing) the corporate veil.
[15]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 110 din 13 ianuarie 2005.
[16]
C. Ap. Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 167/C din 18 februarie 2010, la
http://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-l9br5de/, consultat în data de 3 octombrie 2015.
[17]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 945 din 26 februarie 2014, la http://www.scj.ro, consultat
în data de 1 octombrie 2015.
[18]
Art. 4 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.
[19]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 875 din 21 februarie 2014, la http://www.scj.ro, consultat
la data de 1 octombrie 2015.
[20]
Art. 127 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Pentru detalii, M.C. Popa, Grupul fiscal unic în materia
taxei pe valoarea adăugată, RRDA nr. 1/2011, pp. 106 și urm.

Într-o altă acţiune[21], Înalta Curte a reţinut că „Recurenta susţine că avea dreptul să deducă
TVA întrucât (…) și (…) au același acţionar majoritar final și ca atare fac parte din același grup,
activităţile celor două societăţi fiind strâns legate una de cealaltă (…) Aceste susţineri nu au putut
fi reţinute având în vedere că bunul achiziţionat nu a fost destinat utilizării de către (…), cele
două societăţi deși au același acţionar majoritar, nu se identifică, iar programul informatic a fost
utilizat de o altă societate, nefiind invocat nici un temei legal pentru susţinerea tezei recurentei.”
În general societăţile de grup, în calitate de contribuabil, aduc în faţa instanţelor acest tip de
argument, al unităţii patrimoniale a grupului, în litigiile fiscale. Nu este însă surprinzător că el
a fost invocat, pro causa, și de organele fiscale. Abordarea instanţelor a fost însă consecventă
indiferent de situaţie, respingând acest argument în lipsa unor prevederi legale exprese. În
recursul[22] înaintat de organul fiscal, care în mod corect a fost respins de Înalta Curte, unul din
argumentele invocate pentru considerarea ca nedeductibile a unor cheltuieli a fost că „În ceea
ce privește relaţiile între persoanele afiliate, ceea ce este o cheltuială nedeductibilă în România,
este un venit neimpozabil în Olanda și în consecinţă, pe întreg grupul (…) masa impozabilă nu
este afectată.”
Într-o altă acţiune[23], reclamanţii au susţinut „(…) că iniţiatorul ofertei publice de preluare
obligatorie, trebuie să fie obligatoriu un acţionar … nefiind permisă preluarea de către un terţ
sau un grup de persoane.” Curtea de Apel București, secţia contencios administrativ și fiscal, prin
sentinţa nr. 3743 din 5 noiembrie 2009, a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată, apreciind
că „Legiuitorul recunoaște faptul că prin preluarea poziţiei de control de către membrul unui grup,
controlul este dobândit de fapt de către întregul grup, în ansamblul său, astfel încât iniţierea de
către societatea mamă a respectivei oferte publice obligatorii este legitimă.” Menţinând aceeași
soluţie și în recurs, Înalta Curte a stabilit că „Din examinarea art. 203 prin analiza comparativă a
alin. (1) și (2) ale acestui text legal, rezultă cu puterea evidenţei că iniţiatorul ofertei publice este
fie acţionar, fie persoana care acţionează concertat cu acesta.”
Într-un litigiu în materia concurenţei[24] având ca obiect individualizarea amenzii, Înalta Curte a
arătat că „(…) nu pot fi primite criticile vizând cuantumul exagerat al amenzii aplicate societăţii
recurente, în condiţiile în care (…) Consiliul Concurenţei a avut în vedere și a respectat prevederile
art. 51 alin. (1) lit. a) din lege, atât în ceea ce privește procentul din cifra de afaceri totală (…)
cât și cifra de afaceri a societăţii (…) (ce reprezintă o singură persoană juridică și nu un grup de
întreprinderi).”
În altă cauză[25] având ca obiect executarea unui proiect finanţat cu fonduri europene, autoritatea
competentă a considerat că societatea nu și-a îndeplinit întocmai obligaţiile, lucru contestat
în justiţie. În acţiunea sa, reclamanta a arătat că aparţine unui grup de societăţi și că anumite
[21]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1745 din 24 aprilie 2008, la http://www.scj.ro, consultat
[22]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1227 din 1 martie 2011, la http://www.scj.ro, consultat
[23]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3926 din 28 septembrie 2010, la http://www.scj.ro,
consultat în data de 1 octombrie 2015.
[24]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5218 din 8 noiembrie 2011, la http://www.scj.ro,
[25]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3094 din 26 mai 2011, la http://www.scj.ro, consultat în
data de 1 octombrie 2015.

Manole Ciprian POPA
investiţii asumate de ea au fost realizate de către o altă societate din grup. Prin sentinţa nr. 313
din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara a considerat că „Împrejurarea că organul de control nu
a făcut nici o trimitere la investiţia semnificativă efectuată de o altă societate din Grup, investiţie
care permite eficientizarea (…) nu are relevanţă în ceea ce privește contractul (…)”. În recurs,
în mod corect, Înalta Curte a casat sentinţa și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă,
reţinând că „(…) neanalizarea înscrisurilor referitoare la investiţia conexă semnificativă, … ori a
celor referitoare la dezvoltarea societăţii în perioada de referinţă pe motiv că nu sunt relevante,
au lipsit … [societatea, n.a.] de posibilitatea de a demonstra realitatea implementării proiectului.”
Într-o altă decizie[26] s-a luat act de faptul că „(…) instanţa constată existenta cazului de forţă
majoră exonerator de răspundere pentru perioada (…) pentru întreaga activitate a reclamantei și
a firmelor de grup”.
Într-o cauză referitoare la o procedură de achiziţie publică[27], instanţa a apreciat, în mod corect,
„(…) că forma de asociere într-un grup de operatori economici reglementată în art. 186 alin. (3)
şi respectiv art. 190 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 presupune
doar cumularea resurselor financiare tehnice şi profesionale ale grupului, nu şi schimbarea
statutului sau formei juridice a operatorilor economici luaţi în individualitatea lor”. Deși nimic
nu îl împiedică, legiuitorul nostru nu a adoptat reguli speciale privind participarea societăţilor de
grup la procedurile de achiziţie publică. Apreciem că ar fi interesant de analizat reglementarea din
Italia, unde s-a interzis participarea separată a societăţilor din grup în cadrul aceleiași proceduri,
pe motiv că existenţa unei concurenţe veritabile între aceste societăţi este îndoielnică[28].
În practică se invocă de către creditori diverse argumente care urmăresc, de regulă, atragerea
extinderea răspunderii la alte societăţi din grup. Într-un litigiu[29], în care reclamanta a susţinut
că între societăţile pârâte” (…) ar exista un raport de presușenie întrucât făceau parte dintr-un
grup de societăţi de construcţii (…)”, Înalta Curte a considerat că „Raportul de prepușenie
presupune acordul de voinţă expres sau tacit între comitent și prepus, îndeplinirea unor activităţi
DOCTRINĂ
de către prepus în contul comitentului, acceptarea de către prepus a poziţiei de subordonat faţă
de comitent. Niciunul din aceste elemente nu se regăsesc în relaţia dintre pârâţi, ci dimpotrivă,
cele două societăţi au acţionat independent, (…) în baza contractului de construcţie, iar (…) în
baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta”. În mod bizar, instanţa supremă
nu a respins existenţa raportului de prepușenie dintre cele două societăţi, invocat în acţiune, prin
argumentul de fond că prepusul trebuie în mod obligatoriu să fie o persoană fizică. Neprocedând
în acest mod, considerentele Înaltei Curţi ar lăsa să se înţeleagă că, în anumite condiţii, ar putea
exista un raport de prepușenie între două societăţi, adică între două persoane juridice. Această
abordare este inedită, dar eronată, în opinia noastră, având în vedere că prepusul este întotdeauna
persoană fizică, lucru confirmat în mod constant de doctrină[30].
[26]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1857 din 12 mai 2011, la http:// www.scj.ro, consultat pe
[27]
C. Ap. Alba Iulia, secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 137 din 3 februarie 2009, la http://portal.just.ro/
57/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=438, consultat pe data de 1 octombrie 2015.
[28]
K.E. Sørensen, Groups of companies in the case law of the Court of Justice of the European Union, Nordic & European
Company Law Working Paper No. 15-02, la http://ssrn.com/abstract=2606548, consultat în data de 5 octombrie 2015.
[29]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 977 din 24 februarie 2012.
[30]
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, revizuită și adăugită, Ed. All Beck, București,
2002, pp. 257, 258; I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, București, 2002, p. 569; St.D. Cărpenaru,

3. Imaginea unitară a societăţilor din grup
Societăţile din grupurile transparente[31] apar faţă de terţi sub o imagine unică, cea a societăţii-
mamă, imagine reflectată prin toate mijloacele, cum ar fi denumirea, logo-ul, marca, site-ul
de internet. Adeseori, societăţile din grup se identifică prin chiar denumirea societăţii-mamă
la care adaugă alte cuvinte care ilustrează activitatea pe care o desfăşoară sau zona geografică
unde activează. Uneori chiar denumirea societăţii-mamă conţine cuvinte ca grup sau holding,
dar, independent de acest lucru, denumirea grupului de societăţi este formată întotdeauna
din denumirea societăţii-mamă la care se adaugă cuvântul grup[32]. Faptul că potrivit legii[33],
inserarea în denumirea societăţii a unor asemenea cuvinte nu reprezintă elemente de
distinctivitate, arată și mai clar faptul că folosirea lor de către societăţile de grup are cu totul
alte raţiuni, respectiv promovarea unei imagini unitare a societăţilor din grup și a grupului în
ansamblu.
Această abordare a fost de altfel validată și de practica judecătorească. Astfel, într-o acţiune[34]
în care o societate s-a opus la înmatricularea altei societăţi cu aceeași denumire la care adaugase
cuvîntul „Internaţional”, instanţa a apreciat că «(…) în mod uzual și necesar, ceea ce are greutate
și individualitate în denumirea fiecăreia dintre cele două societăţi este (…), în timp ce sintagma
„Internaţional” adăugată acesteia nu individualizează în mod real o firmă de cealaltă, o persoană
juridică de alta, ci poate genera facil confuzia că cele două societăţi aparţin aceluiași grup
economic, că dezvoltă o politică economică comună, că există între ele o legătură suficientă
pentru ca terţii să poată privi individualitatea uneia prin a celeilalte.»
În altă cauză[35], prima instanţă a admis cererea reclamantei de anulare a hotărârii adunării
generale, care a susţinut că societatea pârâtă a încălcat dispoziţiile art. 1172 din Legea nr. 31/1990
în sensul că nu a publicat pe pagina de internet proprie convocatorul adunării generale. Instanţa
de recurs, în mod corect, a constatat însă că „(…) în termenul prevăzut de lege, convocatorul
a fost publicat și pe pagina de internet a recurentei-pârâte (…) convocatorul putea fi accesat
atât prin accesarea paginii de internet a grupului corporativ, cât și prin accesarea în mod direct a
paginii de internet a recurentei, care era redirecţionată automat pe pagina de internet a grupului
corporativ la secţiunea dedicată recurentei.”
Drept comercial român, ed. a 5-a, Ed. All Beck, București, 2004, p. 131; D. Rădescu, Dicţionar de drept privat, Ed. Mondan
’94, București, 1997, p. 725; Art. 392 C. com. prevedea: „Prepus este acela care este însărcinat cu comerţul patronului
său, fie în locul în care acesta îl exercită, fie în alt loc”, iar art. 1373 alin. (2) C. civ. nu aduce noutăţi în această privinţă.
[31]
Este vorba în general de grupurile financiare. Societăţile de grup din domeniul financiar (asigurări, bănci, piaţa de
capital) sunt obligate prin lege să declare autorităţii competente structura grupului din care fac parte. În opoziţie se
află grupurile de societăţi discrete sau chiar oculte, de regulă, grupuri personale. Sunt supuse obligaţiei de transparenţă,
volens nolens și grupurile ale căror societăţi ajung în procedura insolvenţei, potrivit art. 194 din Legea nr. 85/2014,
publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.
[32]
Cum sunt, de exemplu, Grupul OMV sau Grupul Rompetrol.
[33]
Potrivit art. 29 alin. (4) din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare
a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2594C/2008, publicate în
M. Of. nr. 704 din 16 octombrie 2008.
[34]
C. Ap. București, secţia a VI-a comercială, decizia nr.1040R din 30 iunie 2009, la http://jurisprudentacedo.com
(într-o speţă referitoare la o procedură, consultat în data de 5 octombrie 2015).
[35]
C. Ap. Pitești, secţia a-II-a civilă, decizia nr. 2405 din 7 noiembrie 2012.

Manole Ciprian POPA
Promovarea unei imagini unitare a societăţilor din grup are și rolul de a transfera asupra
acestora prestigiul și reputaţia societăţii-mamă. Din păcate, se transferă asupra întregului grup
și consecinţele deciziilor greșite luate de societatea-mamă[36] sau altă societate afiliată, ceea ce
poate afecta în mod grav credibilitatea grupului respectiv, inclusiv valoarea sa de piaţă[37]. Aspecte
privind onorabilitatea societăţilor de grup au fost surprinse și în practica instanţelor noastre.
Astfel, într-o cauză[38], s-a solicitat excluderea unui asociat, care era și administrator, cu motivarea
că faptele de furt săvârșite de acesta au adus atingere reputaţiei tuturor societăţilor din cadrul
grupului. Instanţa supremă, a admis recursul reclamantei considerând că „(…) noţiunea de fraudă
în dauna societăţii trebuie privită nu doar sub aspectul unei acţiuni care se reflectă în patrimoniul
societăţii din punct de vedere material ci intră în această sferă orice delict săvârșit prin acţiune
sau inacţiune frauduloasă în dauna societăţii, care duce la pierderea încrederii de care trebuia să
se bucure titularul acestei funcţii, atât în raport cu asociatul său cât și cu interesul societar pe care
l-a nesocotit. Nu este de neglijat nici faptul că societatea de referinţă aparţine unui grup societar,
iar fapta asociatului administrator chiar dacă s-a răsfrânt în patrimoniul altei societăţi are impact
direct asupra onorabilităţii firmei a cărui asociat administrator se afla în acel moment.”
Prin decizia nr. 974 din 26 februarie 2014[39], având ca obiect stabilirea caracterului deductibil,
printre altele, și a cheltuielilor aferente utilizării de către filială a denumirii și logo-ului societăţii-
mamă, Înalta Curte a constatat, în mod corect, că «(…) nu s-a dovedit „necesitatea” acestei
cheltuieli, câtă vreme nu se pune problema unui „avantaj competitiv pe piaţă”, cea mai mare
parte a producţiei fiind livrată către societăţile (…), care fac parte din grupul R, client principal
al I.A.S. Franţa. Mai mult, dată fiind specificitatea produselor vândute (…), create de grupul R.,
ideea unei promovări pe alte pieţe a acestora nu prezintă consistenţă.» S-a apreciat că acest
contract „… se justifică exclusiv prin finalitatea obţinerii redevenţei de 0,5% din cifra de afaceri
a subsidiarei din România, pentru că acest element era deja înregistrat la Registrul Comerţului
(…), fiind specificate culoarea, dimensiunea și caracterele literelor.” În judecarea fondului, Curtea
de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentinţa nr. 7829 din
22 decembrie 2011, considerase „(…) că obligaţia de licenţiere gratuită a logo-ului societăţii din
DOCTRINĂ
Franţa către filiala sa din România nu se regăsește în legislaţia aplicabilă și, în plus, ar fi contrară
principiilor de funcţionare ale unei pieţe libere și, mai ales, scopului comercial al oricărei societăţi
comerciale ale cărei acte valide (sic! s.a.) presupun un beneficiu comercial, iar asociatul unic
al societăţii este, la rândul lui, o societate comercială căreia nu îi pot fi impuse acte gratuite.”
Instanţa de fond a judecat pe argumente de formă, iar instanţa supremă pe argumente de
substanţă (de fond), ceea ce considerăm că este o abordare corectă, care reflectă principiul
prevalenţei fondului asupra formei. Cu alte cuvinte justificarea suportării de către filială a unor
costuri aferente folosirii mărcii societăţii-mamă trebuie să aibă o raţiune economică.
[36]
http://www.gandul.info/auto/un-nou-scandal-se-anunta-in-industria-auto-lista-masinilor-care-consuma-mult-mai-mult-
decat-sustin-producatorii-14796222
[37]
Pentru detalii, www.zf.ro/business-international/dezastru-soc-ruina-politicienii-germani-cer-sa-se-verse-sange-in-scandalul-
volkswagen-pentru-unii-analisti-reprezinta-doar-inceputul-unei-furtuni-care-va-lovi-industria-auto-14738334, consultat în
[38]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 534 din 2 februarie 2007.
[39]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 974 din 26 februarie 2014, la http:// www.scj.ro, consultat

De multe ori, societăţile de grup au sediul în același imobil. Într-o acţiune[40] în care o societate a
invocat faptul că nu a fost legal citată, instanţa supremă a apreciat că «(…) afirmaţia recurentei
în sensul că locaţia unde își are sediul, constituie în același timp și locul unde își au sediul alte
societăţi comerciale nu poate fi primită, atâta timp cât afișarea citaţiei s-a făcut „pe ușa principală
a sediului”, evidenţele O.N.R.C. au relevat că celelalte societăţi la care face referire recurenta
sunt membre ale unui grup de firme (…) iar adresa sediului recurentei este aceeași cu domiciliul
asociatului și administratorului unic al recurentei (…).» Practic, susţinerea recurentei că la
sediul respectiv funcţionau mai multe societăţi, ca argument pentru a demonstra îndeplinirea
necorespunzătoare a procedurii de citare a fost folosită de instanţă în sens contrar. Prin faptul
că societăţile respective făceau parte din același grup, nu numai că nu s-a primit o asemenea
apărare, dar, mai mult, instanţa a considerat că apartenenţa la grup este un motiv în plus pentru
care societatea respectivă a fost legal citată.
4. Finanţarea în cadrul grupului
Un avantaj major al structurii de grup îl constituie sprijinul financiar, sub diverse forme (acordarea
de credite sau împrumuturi, implementarea unui sistem de cash pooling[41] sau constituirea de
garanţii), pe care îl pot obţine societăţile din cadrul grupului care au nevoie de finanţare..
Această posibilitate de finanţare în cadrul grupului a fost confirmată în mod constant de

jurisprudenţa instanţei supreme. Prin decizia nr. 700 din 16 februarie 2011[42], de referinţă prin
importanţa sa, Înalta Curte, a confirmat analiza și soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca
instanţa de fond, și a stabilit, prin sentinţa comercială nr. 3413 din 10 martie 2010, că „(…) legea
nu interzice acordarea unui împrumut societăţii de către acţionarul acesteia şi nici nu exclude
provenienţa sumei împrumutate de la o altă societate comercială membră a aceluiaşi grup de
societăţi, astfel că nu se poate reţine efectuarea împrumutului prin fraudă la lege; că scopul
împrumutului nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, obţinerea de profit, (…), iar oportunitatea
împrumutului în raport cu riscul insolvabilităţii societăţii împrumutate constituie un aspect care
excede controlului instanţei”. Această decizie confirmă că operaţiunile de finanţare intra-grup,
inclusiv cele de cash pooling, sunt permise și legitime în cadrul grupului, fără a se pune problema
incidenţei legislaţiei bancare. Decizia este, de asemenea, în spiritul excepţiei instituite de
art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 cu privire la operaţiunile de trezorerie din cadrul grupului.
De asemenea, ea recunoaște un interes al grupului, care poate prevala asupra interesului social,
de vreme ce nu numai că nu cere ca societatea creditoare să primească o contraprestaţie pentru
împrumutul acordat, ba chiar, menţionează în mod expres, că scopul împrumutului nu trebuie să
fie neapărat obţinerea de profit. Având în vedere că prin natura lor, actele societăţilor urmăresc
obţinerea de profit, raţiunea instanţei este aceea că nu este relevantă analiza izolată a unui act
intra-grup (un împrumut, în acest caz), ci a complexului de acte și operaţiuni din cadrul grupului,
abordare corectă în opinia noastră. Apartenenţa la grup, cu toate consecinţele sale, nu poate fi
analizată din perspectiva unui singur act, ci doar din ansamblul operaţiunilor intra-grup.
Abordarea Înalte Curţi de Casaţie și Justiţie a României este mai permisivă decât cea a Curţilor de
Casaţie din Franţa și Italia. Explicaţie provine din diferenţa de reglementare în cele trei sisteme
[40]
[41]
M.C. Popa, op. cit. p. 353 și urm.
[42]

Manole Ciprian POPA
de drept a infracţiunii de abuz de creditul și bunurile societăţii. Astfel, în dreptul francez[43],

nu se prevede nicio excepţie legală, în timp ce în dreptul nostru, art. 272 alin. (2) și (3) din
Legea nr. 31/1990 instituie excepţii de la regulă în materia grupurilor de societăţi. Dreptul italian
are o reglementare particulară[44], nuanţând soluţia în cazul grupurilor de societăţi. Mai precis,
se consideră că nu există infracţiune atunci când se face dovada faptului că pentru fondurile
furnizate de societatea controlată s-au obţinut totuşi anumite beneficii.
În jurisprudenţa franceză, în mai multe decizii, s-a analizat dacă, în cazul în care societatea-mamă
sprijină o filială aflată în dificultate, printr-un avans de trezorerie, administratorii acesteia comit
infracţiunea de abuz de creditul şi bunurile sociale. Instanţele au interpretat flexibil aceste
texte şi au stabilit că, în anumite condiţii, interesul grupului prevalează asupra interesului social
individual, justificând asemenea acţiuni. Această abordare a fost consacrată în cauza Rozenblum
din 1985 (devenită ulterior cunoscută ca doctrina Rozenblum), când instanţa supremă franceză[45]
a statuat că un asemenea sprijin financiar nu constituie abuz de bunuri sociale, dacă sunt întrunite
anumite condiţii. Prima condiţie se referă la stabilirea apartenenţei societăţilor respective la
acelaşi grup de societăţi. A doua condiţie se referă la sprijinul financiar, care trebuie: (i) să fie
motivat de un interes economic, social, financiar comun, apreciat din perspectiva unei politici
coerente a grupului, (ii) să nu fie lipsit de contrapartidă şi să nu creeze un dezechilibru între
obligaţiile asumate de părţi, (iii) să nu depăşească posibilităţile financiare ale societăţii care îl
acordă.
Urmând modelul francez, stabilit prin doctrina Rozenblum, instanţa supremă italiană[46] a
dezvoltat aşa-numita teorie a avantajelor compensatorii apreciind că „o societate poate beneficia
de avantaje datorită apartenenţei la un grup de societăţi şi că acestea pot neutraliza orice daune
aparente suferite de societate în urma unei tranzacţii avantajoase pentru grup”. Nu se iau însă în
considerare avantajele ipotetice, ci doar cele reale şi utile[47].
În mod particular, posibilitatea de a acorda împrumuturi fără dobândă în cadrul grupului a

DOCTRINĂ
fost constant recunoscută în practica instanţei supreme. Astfel, un contract de finanţare între
societatea-mamă și filiala sa a fost calificat[48] „(…) drept un contract de împrumut cu titlu
gratuit, în considerarea calităţii finanţatorului de acţionar majoritar al pârâtei”. În altă cauză[49],
contractele de finanţare dintre societatea-mamă și filială prevedeau în mod expres că „(…) suma
finanţată nu este purtătoare de dobândă legală.” Împrumuturile nu sunt acordate însă niciodată
în mod dezinteresat deoarece, sprijinindu-și filialele, societatea-mamă se ajută de fapt pe sine.
Politica de acordare a dividendelor este strâns legată de imperativele de finanţare ale societăţii,
acesta fiind un subiect cu privire la care acţionarii minoritari și cei majoritari au opinii, în general,
[43]
Art. L. 241-3 pct. 4 Code de commerce.
[44]
Secţ. 2634 Codice civile.
[45]
Ph. Merle, Droit commercial, Sociétés commerciales, 7e edition, Dalloz, 2000, p. 814; Y. Guyon, Droit des affaires,
Tome 1, Droit Commercial Général et Sociétés, 12e Edition, Ed. Economica, Paris, 2003, p. 670.
[46]
S. Kousedghi, op. cit., p. 221.
[47]
Idem, p. 222.
[48]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 4340 din 5 decembrie 2013, la http://www.scj.ro, consultat în data de
20 septembrie 2015.
[49]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 4193 din 27 noiembrie 2013, la http://www.scj.ro, consultat în data de
20 septembrie 2015.

diferite. În acest context, se impune a fi subliniată acurateţea analizei pe care o face Înalta Curte
într-o acţiune[50] în care a respins cererea unui acţionar minoritar de dizolvare a societăţii, acesta
invocând, printre altele, și faptul că nu s-au distribuit dividende: „Distribuirea de dividende nu
este neapărat benefică interesului general al societăţii, mai ales în contextul economic actual
al existenţei unei crize financiare globale, deoarece beneficiile încorporate în fondurile proprii
ale societăţii pot asigura autofinanţarea societăţii, dezvoltarea afacerii în mare măsură pe baza
surselor interne, evitându-se astfel o îndatorare excesivă a societăţii, păstrarea solvabilităţii
și evitarea blocajelor economice.” Cu alte cuvinte, interesul social presupune dezvoltarea
sustenabilă a societăţii. Este de remarcat aici că abordarea instanţei supreme este în linie cu
orientarea la nivel european, unde se pune din ce în ce mai mult în discuţie problema echilibrului
între strategia pe termen lung, favorizată de acţionarii majoritari, și cea pe termen scurt, preferată
de acţionarii minoritari. Într-adevăr, principial vorbind, o societate presupune derularea unei
activităţi, exploatarea unei întreprinderi, pe termen lung, ceea ce se exprimă prin sintagma
consacrată de going concern[51]. Din acest motiv, la nivel european se recomandă[52] ca în actele
constitutive ale societăţilor să se precizeze în mod expres că „scopul societăţii este viabilitatea
pe termen lung și continuitatea întreprinderii” și obligaţia ca organul de conducere al societăţii
să facă publice care sunt obiectivele societăţii pe termen lung și modul în care intenţionează să
le atingă, luând în considerare și imperativele pe termen scurt.
Garanţiile intra-grup sunt de asemenea reflectate în practică, inclusiv garanţiile încrucișate,

valabilitatea lor nefiind pusă sub semnul întrebării, indiferent de natura cauzelor supuse
examinării instanţelor judecătorești. Astfel, s-a constatat[53] că debitoarea „(…) în calitate de
garant fidejusor, s-a obligat irevocabil și necondiţionat, atât independent cât și în solidar cu
clientul (…) până la îndeplinirea tuturor obligaţiilor clientului rezultând din prezentul contract,
să execute obligaţiile asumate de client prin contract, în cazul în care clientul nu le execută
(…).”. Într-o altă cauză[54] în care o societate de grup a contestat impozitul suplimentar stabilit
de organul fiscal ca urmare a constatării caracterului nedeductibil al unor cheltuieli reprezentând
contravaloarea ratelor achitate în calitate de fidejusor garant al unei alte societăţi din grup,
Înalta Curte a reţinut că: „Recurenta-reclamantă a susţinut că garantarea ca fidejusor (…) a fost
asumată în condiţiile în care ambele societăţi făceau parte dintr-un grup de firme, care își acordau
sprijin prin emiterea de scrisori de garanţie bancară care le-au permis participarea la unele licitaţii.
Aceste susţineri nu pot fi însă primite întrucât astfel cum însăși recurenta-reclamantă recunoaște
și cum în mod corect s-a reţinut și prin sentinţa criticată, nu poate fi stabilită o legătură între
plata obligaţiilor acesteia în calitate de fidejusor și încheierea contractelor invocate”. Într-un
alt litigiu[55], se punea problema situaţiei în care o societate a avalizat un bilet la ordin emis de
altă societate din grup, avalistul intrând, ulterior, în procedura insolvenţei. Faţă de apărările
[50]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 747 din 27 februarie 2014, http://www.scj.ro, consultat în data de 20 septembrie 2015.
[51]
http://www.investopedia.com/terms/g/goingconcern.asp; https://en.wikipedia.org/wiki/Going_concern, ambele
consultate în data de 10 octombrie 2015.
[52]
Report of the Reflection Group On the Future of EU Company Law, Brussels, 5 april 2011, http://ec.europa.eu/
internal_market/company/docs/modern/reflectiongroup_report_en.pdf, p. 38, consultat în data de 5 octombrie 2015.
[53]
C. Ap. Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 54 din 25 februarie 2015, la
http://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-x87bsq0/, consultat în data de 5 octombrie 2015.
[54]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 78 din 14 ianuarie 2014, la http://www.scj.ro, consultat
[55]
C. Ap. București, secţia a V-a comercială, decizia nr. 495 din 19 martie 2009, la http://jurisprudentacedo.com,

Manole Ciprian POPA
debitoarei care a invocat încălcarea de către administrator a prevederilor actului constitutiv,

instanţa a apreciat că acest aspect „(…) interesează exclusiv raporturile dintre asociaţi și nu
legalitatea avalului”. De asemenea, instanţa a mai apreciat că investigaţiile de fraudă desfășurate
în acest caz, care vizează societăţile grupului „(…) nu înlătură în niciun fel răspunderea pentru
obligaţiile asumate faţă de terţi (răspunderea civilă/comercială este distinctă de răspunderea
penală a organelor de conducere, dacă o astfel de răspundere va fi stabilită).”
5. Interesul grupului. Prezumţia comuniunii de interese
Legea privind piaţa de capital instituie prezumţia legală simplă[56] potrivit căreia societăţile care
fac parte din același grup acţionează în mod concertat, prezumţie confirmată și în practică.
Astfel, într-o decizie[57] s-a concluzionat că: „Din examinarea art. 203 prin analiza comparativă
a alin. (1) și (2) ale acestui text legal, rezultă cu puterea evidenţei că iniţiatorul ofertei publice
este fie acţionar, fie persoana care acţionează concertat cu acesta.” În altă cauză[58], s-a afirmat
că „Legiuitorul recunoaște faptul că prin preluarea poziţiei de control de către o membră a unui
grup, controlul este dobândit de fapt de către întregul grup în ansamblul său astfel iniţierea de
către societatea mamă a respectivei oferte publice obligatorii este legitimă.”
Au fost și acţiuni[59] în care s-a respins invocarea excepţiei reţinându-se că „(…) nu s-a făcut
dovada existenţei unei acţiuni concertate a unor acţionari, pentru obţinerea controlului societăţii
pârâte sau pentru determinarea scăderii numărului acţionarilor sub numărul minim impus, faptul
că aceeași acţionari sunt împreună și acţionari în alte societăţi nefiind suficienţi pentru a admite
existenţa unor înţelegeri frauduloase în defavoarea pârâtei.”
Într-un litigiu de muncă, soluţionat de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 552/R
din 30 ianuarie 2014[60], un salariat a contestat dispoziţia angajatorului privind detașarea
sa la o altă societate, filială a angajatorului, pe motiv că detașarea este o șicană din partea
angajatorului. Angajatorul pârât și-a motivat decizia prin solicitarea primită din partea filialei
DOCTRINĂ
sale de a-i „(…) acorda sprijinul în desemnarea unei persoane care să asigure asistenţa juridică
de către o persoană specializată, în rezolvarea unei probleme complexe”. Salariatul a arătat că
dată fiind relaţia dintre cele două societăţi, care aparţin aceluiași grup „(…) emiterea unei adrese
de genul celei care a stat la baza deciziei de detaşare reprezintă o simplă formalitate, de vreme
ce factorul decizional în cadrul acestei societăţi aparţine în mod evident tot SC I. SA, angajatorul
recurentei.” Instanţa a respins însă contestaţia salariatului arătând că «Potrivit art. 46 alin. (3)
C. muncii, reclamanta avea posibilitatea conferită de lege de a refuza detaşarea în mod
excepţional şi pentru motive temeinice. (…) Ca atare, neinvocând-se acest aspect în primă
instanţă, nu exista obligaţia, în virtutea art. 272 C. muncii, conform căruia în litigiile de muncă
[56]
Art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în M. Of. nr. 571 din data de 29 iunie
2004, cu modificările ulterioare.
[57]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4334 din 13 septembrie 2011, la http://www.scj.ro,
[58]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1585 din 18 martie 2010, la http://www.scj.ro, consultat
[59]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 5387 din 11 noiembrie 2005, la http://www.scj.ro, consultat în data de 20
septembrie 2015.
[60]
C. Ap. Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă
nr. 552/R din 30 ianuarie 2014, RRDM nr. 7/2014, Wolters Kluwer, pp. 119-123.

sarcina probei revine angajatorului, ca intimata trebuia să probeze legalitatea măsurii dispuse,
pe lângă prezentarea adresei (…) invocată în cauză (…) Chiar în ipoteza confirmării existenţei
unui post de consilier juridic în organigrama societăţii cesionare (SC V. SA), detaşarea putea fi
dispusă în condiţiile în care motivul detaşării nu era asigurarea unei asistenţe juridice curente,
ci „asigurarea asistenţei juridice de către o persoană specializată, în rezolvarea unei probleme
complexe”».
Într-o acţiune inedită în materia concurenţei[61], o societate a cerut anularea unei decizii prin care
Consiliul Concurenţei a sancţionat cu amendă contravenţională o altă societate din grup. Curtea
de Apel București, secţia de contencios administrativ și fiscal, prin sentinţa nr. 362 din 3 februarie
2009, a respins acţiunea reclamantei ca fiind introdusă de o persoană care nu justifică un interes.
În judecarea recursului, apreciind că soluţia primei instanţe este corectă, Înalta Curte a reţinut
că «Interesul recurentei de a promova acţiune în anularea deciziei anterior individualizate, faţă
de care are doar calitatea de terţ, nu este justificat prin chiar natura relaţiilor în care se găsește
această societate cu societatea sancţionată contravenţional, respectiv, apartenenţa la același
grup (…). Pe acest aspect, este de remarcat faptul că, în motivarea cererii (…), recurenta susţine
faptul că împreună cu (…) și (…) este semnatara unui contract de credit bancar acordat de un
grup de 11 bănci românești și străine, contract în cadrul căruia cele trei societăţi, membre ale
grupului ... sunt avute în vedere „ca întreg, iar nu în mod individual.” Împrejurarea că recurenta și
societatea sancţionată fac parte din același grup conduce, într-adevăr, la concluzia că interesele
lor sunt similare. În condiţiile în care (…) (subiect pasiv al răspunderii contravenţionale) a
formulat acţiune în contencios administrativ având ca obiect anularea deciziei Consiliului
Concurenţei (…) Înalta Curte nu poate primi critica recurentei în sensul că aceasta justifică un
interes propriu în anularea acestei decizii, tocmai în considerarea faptului că societăţile care
alcătuiesc grupul sunt considerate „un întreg”. Ca atare, recurenta își poate proteja interesul
prin acţiunea în contencios administrativ introdusă de (…) în cadrul căreia poate formula o
cerere de intervenţie accesorie. În acest fel s-ar ajunge la o rezolvare unitară a speţei și s-ar evita
pronunţarea unor eventuale soluţii contradictorii cu privire la aceeași decizie administrativă.»
6. Interesului grupului. Prezumţia de fraudă
Actele intra-grup efectuate în cadrul procedurii insolvenţei în perioada suspectă au fost tratate
în mod diferit. Într-o cauză[62], o societate care avea datorii către diverși creditori și-a înstrăinat
fondul de comerţ către o altă societate controlată de membrii aceleiași familii (grup personal
de societăţi), la câteva luni după aceea intrând în procedura insolvenţei. Potrivit instanţei
„Complicitatea terţului presupune intenţia acestuia ca, în înţelegere cu debitorul, să prejudicieze
creditorii, fiind deci necesară existenţa unei acţiuni concertate de fraudă (…). Relaţiile de rudenie
și afinitate, precum și calitatea de (…) la ambele societăţi conduc la concluzia complicităţii la
fraudă a terţului cumpărător. În alt litigiu[63], s-a constatat că ”simpla efectuare a unor plăţi de
către debitor către alte societăţi din grup cu care avea contracte în derulare, nu este suficientă
pentru a proba fraudarea creditorilor și atragerea răspunderii administratorului”.
[61]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 440 din 29 ianuarie 2010, la http://www.scj.ro, consultat
[62]
C. Ap. Craiova, secţia a II-a civilă, decizia nr. 138 din 30 ianuarie 2012, Săptamâna Juridică nr. 43/2012, p. 15.
[63]
C. Ap. Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 167/C din 18 februarie 2010.

Manole Ciprian POPA
O abordare destul de nuanţată se găsește și în cazurile referitoare la obligaţiile fiscale ale

societăţilor din grup. Într-o acţiune[64] având ca obiect aplicarea art. 27 alin. (1) lit. a) C. pr. fisc.,
Înalta Curte a stabilit că operaţiunile de înstrăinare a unor active s-au realizat „(…) la valori cu
mult sub preţul real de piaţă al acestora”, între societăţi „(…) între care existau relaţii speciale,
făcând parte din acelaşi grup de firme aflate sub un control comun (…) ceea ce impune concluzia
că operaţiunile respective nu au urmărit scopuri economice, ci scopuri de altă natură. Or, într-o
astfel de situaţie, existenţa sau inexistenţa unei atitudini de rea-credinţă trebuie să rezulte
din natura relaţiilor existente între părţile tranzacţiei, coroborate cu consecinţele şi urmările
actelor de înstrăinare a activelor societăţii comerciale debitoare. Astfel fiind, având în vedere
că societăţile comerciale respective făceau parte din acelaşi grup economic de firme aflate sub
un control comun, fiindu-le cunoscută, cel puţin în linii generale, situaţia economică-juridică a
componentelor grupului, precum şi faptul că înstrăinarea activelor de producţie au avut ca urmare
starea de insolvabilitate a societăţii comerciale debitoare bugetară, instanţa de recurs ajunge la
concluzia că operaţiunea de înstrăinare şi, respectiv, de achiziţionare a acelor active s-a făcut cu
rea-credinţă, în dauna creditorilor.”
Într-un recurs în anulare [65] vizând o soluţie pronunţată într-un litigiu având ca obiect
neîndeplinirea obligaţiilor dintr-un contract de privatizare, procurorul general a susţinut,
printre altele, că „(…) datorită faptului că operaţiunile au fost efectuate între firme și persoane
aparţinând aceluiași grup, nu există certitudinea realităţii preţurilor prezentate de cedent
și cesionar”. Înalta Curte a casat hotărârea recurată și a dispus ca la rejudecarea cauzei să se
stabilească „(…) dacă aportul de capital a fost real sau fictiv (…) după verificarea operaţiunilor
efectuate între firmele aparţinând aceluiași grup”.
Într-un alt dosar, analizând cadrul legal aplicabil[66], Înalta Curte a apreciat că acesta are la bază
„(…) premisa că, din raţiuni evidente, preţurile tranzacţiilor derulate între persoane afiliate se
pot abate de la «preţul de piaţă» pe care l-ar plăti «persoane independente» și trasează anumite
repere obiective pentru organele fiscale”.
DOCTRINĂ
Într-o altă acţiune[67], prin sentinţa comercială nr. 539 din 27 aprilie 2010 a Tribunalul Timiş,
„Instanţa a reţinut că este imposibil de acceptat că în ipoteza în care ambele societăţi au acţionar
majoritar aceeaşi persoană iar între administratori există relaţia de rudenie tată şi fiu, poate exista
un comportament contractual corect în condiţiile în care una din societăţi este supusă executării
silite şi cunoaşte data realizării acesteia.”. Astfel, instanţa a admis cererea organului fiscal de
anulare a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între cele două societăţi, având ca obiect
un imobil grevat de ipoteci și pus sub sechestru. Soluţia a fost menţinută și în apel de Curtea
de Apel Timișoara. În recurs, pârâta a arătat că „Tocmai pentru a evita intrarea în incapacitate
de plată şi urmărirea imobilului de către creditorul ipotecar (…), societatea a fost nevoită să
înstrăineze imobilul care putea rămâne în patrimoniul său numai sub condiţia plăţii ratelor unui
credit bancar contractat pe termen scurt (12 luni). A fost necesară transferarea proprietăţii şi
implicit a creditului asupra unei alte societăţi ale cărei venituri erau îndestulătoare pentru plata
[64]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2652 din 20 mai 2010.
[65]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 3397 din 9 iulie 2003, la http://www. scj.ro. consultat în data de 20 septembrie 2015.
[66]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 974 din 26 februarie 2014.
[67]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 1297 din 29 mai 2014, la http://www.scj.ro, consultat în data de 20 septembrie 2015.

ratelor, orice intenţie frauduloasă fiind exclusă (…).”. Admiţând recursul[68], Înalta Curte, criticând
decizia instanţei de apel, subliniază: „(…) se reţine că există o fraudă la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare reţinând relaţia de rudenie dintre administratori, dar nu se pronunţă asupra
criticilor aduse prin motivele de apel în care se arată că operaţiunea contractuală este oneroasă
iar preţul a fost stabilit în baza unei expertize (…) corespunzător valorii reale a bunului vândut.”.
În această acţiune era vorba de două societăţi afiliate, practic de un grup personal de societăţi.
Dacă prima instanţă a prezumat intenţia de fraudă pe simplul considerent al relaţiilor de afiliere
dintre societăţi, instanţa supremă a analizat situaţia de fapt și a ajuns la concluzia că actul dintre
cele două societăţi a fost încheiat în mod legal și în condiţiile pieţei, efectele sale beneficiind
tuturor părţilor interesate, în primul rând creditorilor. Mai mult, actul respectiv nu doar că nu a
urmărit fraudarea creditorilor, ci a avut un scop contrar, acela de a face posibilă plata acestora.
Într-o altă cauză[69], instanţa supremă a confirmat decizia nr. 396 din 30 iunie 2004 pronunţată
de Curtea de Apel Cluj, prin care aceasta „(…) a reţinut că într-adevăr nu s-a făcut dovada
existenţei unei acţiuni concertate a unor acţionari, pentru obţinerea controlului societăţii pârâte
sau pentru determinarea scăderii numărului acţionarilor sub numărul minim impus, faptul că
aceeași acţionari sunt împreună și acţionari în alte societăţi nefiind suficienţi pentru a admite
existenţa unor înţelegeri frauduloase în defavoarea pârâtei”.
7. Litigii între asociaţi. Abuzul de drept
Societăţile de grup se pot confrunta nu numai cu abuzuri de majoritate[70], dar şi cu abuzuri

de minoritate. În acest sens, în decizia nr. 747 din 27 februarie 2014[71], s-a afirmat: „În ce
privește societatea pe acţiuni, dizolvarea judiciară se justifică dacă între grupurile de acţionari
au loc conflicte severe și societatea nu-și mai poate continua activitatea, iar dezacordurile între
acţionari care fac imposibilă funcţionarea societăţii apar sub forma dispariţiei elementului affectio
societatis sau sub forma abuzului de majoritate ori de minoritate.”
În soluţionarea acestui tip de litigii se remarcă abordări diferite. Unele hotărâri judecătoreşti au
fost întemeiate pe convingerea instanţei că acestea sunt abuzive şi contrare interesului social.
Majoritatea acestora au tratat însă grupul de societăţi ca pe o structură societară legitimă,
cenzurând actele-intra grup prin prisma dreptului societar, respingând astfel cererile acţionarilor
minoritari întemeiate exclusiv pe relaţiile de afiliere, în lipsa probării abuzului de majoritate[72].
Potrivit jurisprudenţei[73], „Abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai
ales atunci când deciziile adunării generale a acţionarilor sunt luate cu intenţia de a-i prejudicia
pe minoritari contrar interesului general. Principiul majorităţii creează doar o prezumţie în sensul
că voinţa majorităţii echivalează cu voinţa socială. În concret, în cadrul voinţei sociale trebuie
urmărit interesul social, care la rândul său trebuie să coincidă cu interesul comun al acţionarilor.
[68]
Ibidem.
[69]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 5387 din 11 noiembrie 2005.
[70]
Pentru o analiză detaliată a acestui subiect, se vedea L. Bojin, Acţiunea în anularea hotărârii Adunării Generale a
Acţionarilor, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 265 și urm.
[71]
[72]
CSJ, secţia comercială, decizia nr. 1238 din 28 martie 2006; ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 619 din 10 februarie 2011;
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 1742 din 5 mai 2011, la http:// www.scj.ro. consultat în data de 25 septembrie 2015.
[73]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 570 din 11 februarie 2010, la http://www. scj.ro, consultat în data de 20 septembrie 2015.

Manole Ciprian POPA
Abuzul de majoritate există atunci când au fost reglementate obligaţii excesive, corelative
dreptului de preemţiune, în sarcina exclusiv a acţionarului minoritar și în folosul exclusiv al
majoritarului, încălcându-se unul din atributele dreptului de proprietate asupra acţiunilor, și
anume dreptul de dispoziţie.”
Cu privire la abuzul de minoritate, s-a afirmat[74]: „În cazul în care interesele proprii ale acţionarilor
nu mai coincid cu interesul general al societăţii, iar acţiunile acestora urmăresc doar realizarea
intereselor proprii, fiind încălcat elementul esenţial de ordin psihologic al contractului de
societate – affectio societatis, reprezentat de voinţa acţionarilor de a colabora la desfășurarea
activităţii comerciale pentru care a fost constituită societatea, se ajunge la încălcarea interesului
general al societăţii, ceea ce are ca efect împiedicarea funcţionării societăţii și în final dispariţia
acesteia. În această situaţie, devin funcţionale dispoziţiile art. 1361 din Legea nr. 31/1990, a căror
aplicare permite sancţionarea abuzului acţionarilor, fie ei majoritari sau minoritari, ca un ultim
remediu în încercarea de a pune de acord interesele personale ale acţionarilor cu interesul general
al societăţii.”
În acest context, în mod firesc, nu au lipsit cererile de dizolvare a unor societăţi de grup pe motive
de neînţelegeri grave între asociaţi. Astfel, într-o acţiune[75], unul dintre cei doi asociaţi a cerut
instanţei să dispună dizolvarea societăţii, în temeiul art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, pe motiv
că interesul social al societăţii a fost încălcat prin blocarea realizării unor operaţiuni esenţiale
pentru societate și încheierea anumitor contracte între societate și afiliaţii celuilalt asociat. Înalta
Curte a constatat că „(…), deși s-a făcut dovada că între asociaţi există grave neînţelegeri, în
același timp s-a făcut dovada faptului că societatea funcţionează în continuare, iar activitatea
acesteia este profitabilă, asociaţii primind dividende în urma rezultatelor economico-financiare.
Prin urmare, nu sunt întrunite toate condiţiile cerute de textul de lege pentru dizolvarea societăţii
în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor comerciale, existând cererea unui asociat
pentru dizolvarea societăţii, dovedindu-se neînţelegerile grave dintre asociaţi, nedovedindu-se,
însă, faptul că aceste neînţelegeri ar împiedica funcţionarea societăţii (…) Este firesc ca textul
DOCTRINĂ
de lege să condiţioneze luarea unei decizii atât de grave, cum este dizolvarea societăţii, de
împiedicarea funcţionării acesteia, chiar dacă există neînţelegeri grave între asociaţi, dat fiind
faptul că luare unei asemenea decizii ar duce la eliminarea unei întreprinderi din circuitul
economic, cât și la pierderea unor locuri de muncă.” Cel puţin două lucruri reţin atenţia, în
opinia noastră. Pe de o parte, faptul că simplele operaţiuni între afiliaţi nu sunt prezumate ipso
facto a fi contrare interesului social, așa cum este și firesc, de altfel; pe de altă parte, nu putem
să nu observăm considerentele de ordin economic la care recurge instanţa supremă atunci când
explică raţiunile textului de lege referindu-se la pierderea unor locuri de muncă în cazul dizolvării
societăţii. Aceasta este o nouă aplicaţie a înţelegerii societăţii ca activitate pe termen lung (going
concern), care trebuie salvgardată ori de câte ori este posibil.
Într-o altă cauză[76], un acţionar minoritar a cerut dizolvarea societăţii, invocând, lipsa lui
affectio societatis, adoptarea de hotărâri ilegale și abuzive de către grupul majoritar de acţionari,
imposibilitatea obiectivă a societăţii de a-și mai desfășura activitatea și neacordarea de dividende
[74]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 4199 din 2 decembrie 2010, la http://www.scj.ro, consultat în data de
20 septembrie 2015.
[75]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 4041 din 18 octombrie 2012, la http://www.scj.ro, consultat în data de
20 septembrie 2015.
[76]

în ultimii ani. Înalta Curte, a statuat că „Dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între
asociaţi trebuie, însă, să rămână o soluţie excepţională, deoarece criteriul pe baza căruia se poate
alege soluţia optimă este acela al interesului social (…) Alterarea, chiar profundă, a relaţiilor
între acţionari nu justifică pronunţarea dizolvării în condiţiile în care unul dintre aceștia deţine o
majoritate care îi permite să administreze sau, chiar dacă nu ar deţine această majoritate, ar fi de
acord să preia acţiunile persoanelor cu care a intrat în conflict, adică societatea ar putea să existe
și pentru viitor în ciuda disensiunilor dintre acţionari”. Nu numai că decizia reafirmă principiul
salvgardării societăţii, dar, în mod particular, recunoaște ideea că deţinerea unei majorităţi, în
cazul particular al grupurilor de societăţi materializată prin apartenenţa societăţii la un grup,
poate fi un factor stabilizator pentru societate, în ciuda disensiunilor dintre acţionari, mai ales în
condiţiile în care aceștia ar avea posibilitatea de a se retrage din societate în condiţii echitabile.
Operaţiunile de reorganizare în cadrul grupului pot consta în fuziuni, achiziţii, divizări, operaţiuni
în legătură cu care acţionarii minoritari se pot considera lezaţi sau care au ca rezultat eliminarea
unor acţionari minoritari. Astfel, într-o acţiune[77] o societate a decis să efectueze o divizare
parţială asimetrică în interesul acţionarilor, proiectul de divizare menţionând că „scopul economic
al divizării constă în reașezarea structurii financiare și operaţionale a afacerii prin separarea și
organizarea în societăţi distincte a imobilelor, precum și a activităţii de investiţii în participaţii
la alte societăţi comerciale”. Un acţionar minoritar a cerut instanţei să se constate nulitatea
absolută a hotărârii adunării generale invocând, printre altele, și faptul că scopul urmărit este ilicit,
anume cel de înlăturare a acţionarilor minoritari. Instanţa de apel „a constatat că scopul vizat
de divizarea societăţii mamă a fost impus de interesele societăţii, acţionarii acesteia hotărând
cu majoritate de voturi că acest scop, respectiv reașezarea structurii financiare și operaţionale
a afacerii este oportun” . Este de remarcat abordarea consecventă a tuturor instanţelor care au
judecat acest dosar[78].
În ceea ce privește procedura de eliminare a acţionarilor minoritari, ca urmare a preluării

controlului, squeeze-out, Înalta Curte[79] a apreciat că „(…) art. 203 din Legea nr. 297/2004
reprezintă o măsură cât se poate de adecvată pentru protecţia deţinătorilor de valori mobiliare,
mai ales a deţinătorilor minoritari, atunci când s-a preluat controlul societăţilor lor, tocmai
prin inserarea în text a persoanelor care acţionează în mod concertat cu acţionarul, în acest fel
protecţia fiind mult mai eficientă, în concordanţă deplină cu art. 5 alin. (1) din Directivă [Directiva
nr. 2004/25/CE, a.n.], asigurându-se astfel deţinătorilor de valori imobiliare achiziţionarea
participaţiilor la un preţ echitabil.”
Dreptul de retragere al acţionarilor este unul de excepţie, constituind o măsură de favoare cu

scopul de a oferi o ieşire echitabilă din societate acţionarilor care nu sunt de acord cu anumite
schimbări în viaţa societăţii. Din păcate, o decizie criticabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[80]
a transformat practic dreptul de retragere al acţionarilor într-un drept de rămânere în societate,
în cazul schimbării formei juridice din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată. În
[77]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia. nr. 162 din 18 ianuarie 2011, la http://www.scj.ro, consultat în data de 20 septembrie
2015.
[78]
Trib. Vâlcea, sentinţa nr. 419 din 24 februarie 2010 și C. Ap. Pitești, secţia comercială și de contencios, decizia nr. 53/A-C
din 11 iunie 2010.
[79]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3926 din 28 septembrie 2010 și decizia nr. 4334 din
13 septembrie 2011.
[80]
ÎCCJ, secţia comercială, decizia nr. 1673 din 15 mai 2008, în PR nr. 6/2009, p. 167.

Manole Ciprian POPA
cauza respectivă în adunarea generală s-a hotărât transformare unei societăţi pe acţiuni cu 555
de acţionari în societate cu răspundere limitată doar cu 13 asociaţi, angajaţi ai societăţii. Curtea
de Apel Timișoara, prin decizia nr. 196/A, a anulat această hotărâre, reţinând că „(…) hotărârea
prin care SC Metropol SA și-a schimbat forma juridică din societate pe acţiuni în societate cu
răspundere limitată și a hotărât continuarea formei juridice cu numai 13 asociaţi din 555 de
acţionari, fără ca vreunul să fi depus cerere de retragere, echivalează cu excluderea acestora”.
Înalta Curte a considerat însă că „[a]ceastă hotărâre în privinţa numărului de asociaţi în noua
formă juridică este o chestiune de oportunitate care scapă controlului instanţei după cum și
criteriile avute în vedere pentru stabilirea numărului de asociaţi, în măsura în care limitele legii
au fost respectate pentru noua formă juridică, aparţin în totalitatea AGEA și nu încalcă normele
imperative care să ducă la nulitatea hotărârii (…) Iniţierea unei proceduri succesive în legătură cu
schimbarea formei juridice nu este prevăzută de lege așa încât nici instanţa nu o poate recomanda
dacă modalităţile respective nu sunt prevăzute de lege”.
8. Litigii cu angajaţii din cadrul grupului
Principiul potrivit căruia structura de grup nu poate fi folosită pentru prejudicierea terţilor este de
aplicabilitate generală. În mod particular, personalitatea juridică a societăţilor din cadrul grupului
nu poate fi invocată pentru limitarea drepturilor salariaţilor.
Într-un litigiu de dreptul muncii[81], o persoană care era angajat al unei societăţi, dar în fapt presta
muncă la o altă societate din grup, a fost sancţionată cu desfacerea contractului de muncă pentru
părăsirea locului de muncă, măsură pe care a contestat-o. Angajatorul s-a apărat susţinând că:
„Faptul că ambele societăţi fac parte dintr-un grup de societăţi cu acţionariat asemănător nu
echivalează cu o organizare internă amestecată pentru că cele doua societăţi au personalitate
juridică distinctă și organizare proprie. Contestatorul în cadrul relaţiilor de muncă cu angajatorul
(…) avea obligaţia de subordonare ierarhică faţă de șeful locului de muncă (…) și doar obligaţie
de colaborare cu reprezentanţii celeilalte societăţi.” Instanţa a dispus înlocuirea măsurii aplicate
DOCTRINĂ
de angajator, reţinând că: „În decizia de sancţionare, nu s-au menţionat care ar fi fost consecinţele
grave ale abaterii săvârșite întrucât angajatorul a fost în eroare chiar cu privire la locul efectiv
de muncă ocupat de salariat (…) În aceste condiţii gravitatea faptei trebuia analizată în legătură
directă cu postul de operator-încărcător ... Se face trimitere în decizia de concediere la instalaţia
(…) făcându-se abstracţie de împrejurarea de fapt (…) că postul ocupat de contestator era de
operator-încărcător (…)”.
Într-o cauză de contencios fiscal[82], s-au atins și aspecte de dreptul muncii, Înalta Curte reţinând
că: „În ceea ce privește cheltuielile cu serviciile de consultanţă plătite către o societate din grup,
în realitate nu s-a demonstrat că aceasta a prestat serviciile respective. S-a susţinut că serviciile
respective au fost prestate de o persoană fizică, în calitate de reprezentant delegat al asociatului
unic, instanţa considerând însă că (…) Instituţia delegării nu poate funcţiona în speţă, deoarece
societatea prestatoare nu avea la acea dată niciun angajat și nu putea presta serviciul către
societatea recurentă”.
[81]
C. Ap. Constanţa, secţia civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr. 51/CM din
26 ianuarie 2010, la http://legeaz.net/spete-dreptul-muncii/contestatie-decizie-de-concediere-51-2010-tnc, consultat
în data de 28 septembrie 2015.
[82]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr 6159 din 20 decembrie 2011, la http:// www.scj.ro,

9. Litigii între societăţile din cadrul grupului
Având în vedere natura grupurilor de societăţi, cazurile în care societăţile de grup se judecă între
ele sunt, sau ar trebui să fie foarte rare, practic, inexistente. În demersul știinţific pe care l-am
întreprins, am întâlnit însă și două asemenea cazuri, în care societatea-mamă a acţionat în judecată
propria filială. Deși nu avem suficiente elemente de fapt care să ne permită să înţelegem raţiunile
care au stat la baza acestor acţiuni judiciare, ele merită menţionate, pentru rigoarea analizei.
Astfel, într-o cauză[83], în care toate instanţele au avut aceeași abordare, societatea-mamă a
solicitat instanţei, fără succes, obligarea filialei sale la încheierea contractului de vânzare având
ca obiect un imobil cumpărat de filială ulterior acordării unei finanţări de către societatea-mamă.
În cealaltă cauză[84], societatea-mamă a cerut filialei, tot fără succes, daune moratorii și dobândă
legală pentru sumele împrumutate, în condiţiile în care își convertise creanţele faţă de societate
în acţiuni ale acesteia.
10. Centralizarea serviciilor în cadrul grupului (sharing services)[85]
Jurisprudenţa fiscală este dominată, în general, de probleme legate de deductibilitatea

cheltuielilor intra-grup, plecându-se de la realitatea că gestionarea structurii de grup presupune
eo ipso efectuarea anumitor cheltuieli, iar tranzacţiile intra-grup (dintre afiliaţi) trebuie să fie
încheiate la preţul pieţei, conform principiilor preţurilor de transfer. De asemenea, trebuie avut
în vedere principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, în baza căruia autorităţile fiscale
pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma
unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul său economic. Mai mult, trebuie respectată și obligaţia
legală a contribuabilului de a demonstra prestarea efectivă a serviciilor și utilitatea acestora
pentru activitatea sa.
Astfel, într-o acţiune[86], Înalta Curte a apreciat că înregistrarea contabilă a unor sume s-a făcut
„(…) fără a se putea justifica că aceste cheltuieli au fost facturate de către persoana afiliată
pentru un serviciu distinct de servicii care sunt facturate în cadrul grupului (…)”. Cu altă ocazie,
analizând cadrul legal aplicabil[87], Înalta Curte consideră că intimata-reclamantă nu a demonstrat
printr-un probatoriu adecvat că serviciile care făceau obiectul contractelor menţionate au fost
efectiv prestate. (…) De altfel, furnizarea faptică a serviciilor este greu de probat și din cauza
modului deficitar, generic, în care au fost redactate contractele de prestări servicii, nefiind
prevăzuţi parametri obligatorii cum ar fi termenele de efectuare și răspunderea contractuală”.
În altă decizie[88], Înalta Curte a apreciat că „(…) astfel cum rezultă din probatoriul administrat
în cauză, și cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond, societăţile emitente ale
facturilor de prestări servicii nu aveau capacitatea de a presta serviciile respective din punct de
vedere al personalului angajat. Cum administratorii societăţilor respective aveau în același timp și
[83]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 4340 din 5 decembrie 2013.
[84]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 4193 din 27 noiembrie 2013.
[85]
M.C. Popa, op. cit., pp. 349 și urm.
[86]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2085 din 7 mai 2014, la http://www.scj.ro consultat în
[87]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 974 din 26 februarie 2014.
[88]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 78 din 14 ianuarie 2014.

Manole Ciprian POPA
calitatea de angajaţi ai recurentei care aveau obligaţia de a furniza clienţi acesteia nu se justifică
încheierea contractelor de consultanţă cu aceste societăţi (…)”.
În altă acţiune[89], în care s-a pus problema deductibilităţii TVA aferente unor contracte intra-grup
având ca obiect diverse servicii, se observă analiza în detaliu la care se recurge pentru a pronunţa
soluţia. Astfel, în ceea ce privește TVA aferentă achiziţiilor privind concepţia și prezentarea
cursurilor adresate personalului, instanţa „(…) reţine că suportul de curs în discuţie poate fi
accesat gratuit sau se adresează unor persoane necalificate, politica de personal a societăţii fiind
aceea de angajare a unor persoane cu înaltă calificare. Rezultă că preţul plătit de către recurentă
nu este justificat, din motivele arătate. În plus, unele servicii nu s-au adresat propriilor angajaţi și,
în consecinţă, nu au legătură cu obiectul de activitate al societăţii.” În ceea ce privește (…) TVA
aferentă unor servicii informatice prestate (…) „Suma a fost exclusă de la deducere întrucât cele
două societăţi nu dispun de dotări necesare proprii pentru efectuarea prestaţiilor; nu se justifică
prestarea unor servicii similare prin intermediul altor societăţi de către persoane asociate sau
care deţin funcţii în cadrul” societăţii respective.
În altă decizie, Înalta Curte[90], confirmând soluţia primei instanţe[91], a reţinut că: „(…) serviciile
pentru care nu s-a acceptat deductibilitatea fiscală sunt servicii administrative și contabilitate,
servicii financiare, precum asistenţă în negocierea contractelor de asigurări, evaluarea și
administrarea riscurilor industriale, analize macroeconomice și previziuni, asistenţă în evaluarea
investiţiilor, asigurarea valutei, plasarea fondurilor, managementul lichidităţilor. De asemenea,
aceste servicii se referă la informaţii legate de impozitare, tendinţele legislaţiei cu impact asupra
afacerilor, consiliere în materia IT, analiza pieţelor, dezvoltarea planului de afaceri. Toate aceste
servicii se circumscriu costurilor de administrare, management și control, consultanţă sau cu
funcţii similare care se deduc, potrivit reglementării cuprinse la pct. 20 (41) din Hotărârea
Guvernului nr. 44/2004, la nivel central sau regional prin intermediul societăţii-mamă, în numele
grupului ca un tot unitar. Baza legală este relaţia juridică ce guvernează forma de organizare
a afacerilor și legătura dintre entităţi, astfel că pentru aceste activităţi nu se poate cere o
DOCTRINĂ
remuneraţie. (…) Serviciile la care se face referire sunt afectate pentru asigurarea condiţiilor
funcţionării eficiente a grupului în ansamblul său, în temeiul relaţiei juridice existente între
societatea-mamă și societatea-filială”.
Într-o altă cauză[92] Înalta Curte se limitează doar la a constata, la fel ca și instanţa de fond, că:
„(…) societatea nu a prezentat documente care să justifice sumele facturate către firmele din
grup, în baza contractului, deși, potrivit art. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii
nr. 82/1991 (…) avea obligaţia consemnării complete a operaţiunilor efectuate. Prin urmare, în
mod legal au fost înlăturate înscrisurile denumite «tabele» care nu descriu serviciile prestate,
înșiruind doar o serie de activităţi nenominalizate pe clienţi”.
După cum se poate observa din exemplele evocate, s-ar părea că abordarea organelor fiscale este
întotdeauna validată de instanţele judecătorești. Așa cum vom vedea însă, aplicarea acelorași
[89]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr 6159 din 20 decembrie 2011.
[90]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1975 din 1 aprilie 2011, la http://www.scj.ro, consultat
[91]
C. Ap. Timișoara, secţia de contencios administrativ și fiscal, sentinţa nr. 183 din 31 martie 2010.
[92]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3513 din 18 octombrie 2006, la http://www.scj.ro,

reguli, în funcţie de probatoriul și specificului cauzelor respective, a dus și la adoptarea unor decizii
favorabile contribuabililor, societăţi de grup.
Într-o altă acţiune[93] soluţionată parţial în favoarea contribuabilului, Înalta Curte a apreciat
că: „(…) Instanţa de fond a făcut însă o analiză minuţioasă a conţinutului contractului (…) iar
argumentele prezentate în recurs (…) nu sunt în măsură să înlăture concluzia la care a ajuns
judecătorul fondului, luând în considerare inclusiv normele speciale aplicabile în cazul serviciilor
de administrare și conducere din interiorul aceluiași grup, invocate de recurenta – reclamantă
(…) Cu alte cuvinte, cheltuielile trebuie să fie necesare, să se afle în legătură cauzală cu obţinerea
de venituri, să aibă un conţinut economic efectiv și să fie dovedite prin documente justificative
apte să prezinte în mod credibil operaţiunea comercială în cadrul căreia au fost efectuate, regimul
fiscal neputând fi stabilit prin prisma verificării formale a corectitudinii înregistrărilor contabile”.
În altă hotărâre[94], instanţa de fond, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios
administrativ și fiscal, prin sentinţa civilă nr. 107 din 8 martie 2010, a apreciat că: „Un contract
de repartizare a costurilor intra-grup permite societăţilor care îl compun să beneficieze de servicii
administrativ-financiare, IT, marketing, resurse umane, de înaltă calificare, la costuri mai reduse
decât acelea care ar fi necesare pentru contractarea acestora, în mod individual”. La rândul său,
Înalta Curte a reţinut că: „(…) cheltuielile respective au fost efectuate potrivit contractului de
repartizare a costurilor (…), părţile convenind să facă parte din sistemul de repartizare colectivă
a costurilor din cadrul R. Olanda, în vederea distribuirii corecte a acestora, iar din documentele
prezentate cu ocazia contestaţiei formulate a rezultat prestarea efectivă a serviciilor prevăzute
în contract, în conformitate cu prevederile art. 48 din Normele de aplicare a art. 21 alin. (4)
lit. m) C. fisc. În ceea ce privește criticile recurentelor vizând nedeductibilitatea cheltuielilor de
marketing rezultând costurile alocate societăţii cu rebrandarea mărcii P., Curtea le apreciază ca
fiind nefondate întrucât intimata având calitatea de distribuitor în România a acestui produs,
orice astfel de activitate îi profită având în vedere scopul principal al oricărei societăţi de a-și
spori veniturile, fiind în cauză din această perspectivă faptul că intimata nu este proprietara
mărcii respective”.
Într-o altă decizie[95], organul fiscal a susţinut că: „(…) societatea reclamantă nu putea să suporte
pe cheltuieli deductibile fiscal, discounturile acordate de SC H.C. SRL, clienţilor săi, deoarece nu
se afla în relaţii comerciale directe cu aceștia, iar prin înregistrarea pe cheltuieli a contravalorii
(…) s-a realizat un transfer de cheltuială.” Înalta Curte a constatat însă că (…), părţile au convenit
ca discountul acordat de SC H. C. SRL clienţilor săi, în lunile noiembrie și decembrie 1998, să
fie suportat de SC H.I. SA. Cu alte cuvinte, prin acest act adiţional, SC H.I. SA s-a obligat să
acorde SC H.C. SRL, (…), același discount pe care această societate îl acorda în aceeași perioadă
clienţilor săi. Prin urmare, (…) SC H.C. SRL a facturat discounturile acordate clienţilor săi (…),
către SC H.I. SA. Raţiunea economică a acestei operaţiuni este foarte simplă și a fost corect
surprinsă de instanţa de fond: dacă SC H.C. SRL (care era societatea prin intermediul căreia
SC H.I. SA își desfăcea în exclusivitate produsele) își mărește vânzările prin acordarea de
discounturi clienţilor săi, automat vor crește și vânzările SC H.I. SA către SC H.C. SRL, deci și
veniturile SC H.I. SA. Raportul de expertiză reţine că în urma acordării acestor discounturi,
[93]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5020 din 27 octombrie 2011, la http://www.scj.ro,
[94]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1227 din 1 martie 2011.
[95]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3513 din 18 octombrie 2006.

Manole Ciprian POPA
SC H.I. SA nu a vândut produsele sub costuri și nici nu a realizat pierderi”. Se remarcă aici
abordarea economică a instanţei supreme, care a înţeles raţiunea operaţiunilor respective.
În altă acţiune[96], între societatea-mamă și filiala sa, în care deţinea 99,9% din capitalul social,
s-a încheiat un contract de prestări servicii de marketing și publicitate pentru produsele și
mărfurile acesteia, servicii de studiere a pieţei, sondaj și publicitate pentru produsele și mărfurile
filialei, servicii de import-export și consultanţă pentru afaceri și management. Preţul contractului
era de 5% din din cifra de afaceri a filialei. Organele de control au considerat că, date fiind
raporturile dintre cele două societăţi, societatea-mamă s-a aflat în avantaj și au recalculat
valoarea tranzacţiilor dintre cele două societăţi. Înalta Curte a apreciat însă că soluţia organului
de control este greșită, pe baza probelor din dosar, dovedindu-se că algoritmul de calcul folosit
de organul fiscal a fost greșit, și că marjele de profit înregistrate pe întreaga activitate a societăţii
„se încadrează în mod evident în normalitate și în practica pieţei și sunt, astfel, mult inferioare
ratelor medii de profit ale societăţilor similare selectate de organele de control”.
Deciziile menţionate mai sus confirmă pe de o parte, că sistemul de sharing services, respectiv
centralizarea serviciilor în cadrul grupului, nu este incompatibilă cu legislaţia fiscală și, pe de altă
parte, că principiul prevalenţei economicului asupra juridicului funcţionează în ambele sensuri,
adică atât în favoarea, cât și împotriva organului fiscal, respectiv a contribuabilului.
11. Insolvenţa societăţilor de grup
Legea nr. 85/2014 prevede acum reguli speciale aplicabile societăţilor de grup ajunse în procedura
insolvenţei[97]. Așa cum am arătat[98], considerăm că regulile speciale din materia insolvenţei
societăţilor de grup se aplică și grupurilor personale, nu numai celor financiare, opinie confirmată
în practică, prin admiterea unei cereri comune de declarare a insolvenţei unor societăţi care
făceau parte dintr-un grup personal. În acţiune[99], instanţa a reţinut că „(…) la data de (…)
creditoarea a înregistrat cereri de deschidere a procedurii împotriva tuturor societăţilor (…) din
DOCTRINĂ
grup, cereri separate care au primit un prim termen (…) la diferite date, (…), astfel că aceste
cauze nu sunt judecate nici în prezent. Între timp însă, societăţile din grup au formulat cerere
comună de deschidere a procedurii, admisă de instanţă. În condiţiile în care, la termenul fixat
pentru judecarea prezentei cereri nu s-a invocat conexarea, precum și existenţa altor cereri de
deschidere a procedurii împotriva societăţilor din grup, critica apelantei privind obligaţia instanţei
de fond de a dispune conexarea cauzelor nu este întemeiată. S-a constatat că reclamanta
creditoare nu a înţeles să formuleze o cerere comună, având drept scop deschiderea procedurii
insolventei în mod concomitent împotriva a doi sau a mai multor membri ai grupului de societăţi,
așa cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, ci cereri separate împotriva
fiecăreia dintre societăţi, cereri care nu puteau fi conexate pentru motivele mai sus reţinute”.
Într-o altă cauză recentă[100], la scurt timp de la intrarea societăţii-mamă în procedura simplificată,
judecătorul sindic a admis cererea unui creditor de declanșare a procedurii insolvenţei filialei,
[96]
ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5564 din 22 noiembrie 2005.
[97]
Pentru mai multe detalii, M.C. Popa, Regulile speciale aplicabile societăţilor de grup în procedura insolvenţei, RRDP
nr. 5/2014, Universul Juridic, București, pp. 117-137.
[98]
M.C. Popa, Definiţia grupului de societăţi în procedura insolvenţei, RRDP nr. 4/2014, Universul Juridic, București, p. 192.
[99]
C. Ap. Oradea, decizia nr. 54 din 25 februarie 2015.
[100]
C. Ap. Oradea, decizia nr. 67/C/2015-A din 10 martie 2015.

în care societate-mamă deţinea 90% din capitalul social. Fără a contesta starea de insolvenţă,
filiala a atacat soluţia, solicitând aplicarea regulilor speciale prevăzute de lege pentru societăţile
din același grup. În mod corect, instanţa a respins apelul, considerând că: „În cazul în care nu
se formulează o cerere comună în sensul vizat de legiuitor, ci cereri succesive în timp vizând
deschiderea procedurii insolvenţei unor membri ai grupului de societăţi, nu sunt incidente
dispoziţiile art. 183 și urm. din lege, deoarece acestea au caracter derogatoriu și se aplică doar în
cazurile și situaţiile expres prevăzute de lege (…)”.
III. În loc de concluzii

Grupurile de societăţi constituie sintagma potrivită pentru a desemna mai multe societăţi
între care există legături de control, respectiv o societate-mamă și una sau mai multe societăţi
controlate. Așa cum am arătat[101], utilizarea limbajului potrivit unei instituţii sau situaţii în care
se află grupul sau societăţile ce îl alcătuiesc în cazul altei instituţii sau situaţii diferite, conduce
la soluţii criticabile. Din terminologia utilizată în deciziile și sentinţele instanţelor judecătorești
care au constituit obiectul analizei, observăm că există o parte care este utilizată corect, o alta
care este echivalentă, iar alta care, în opinia noastră, nu ar trebui folosită. Astfel:
– Sintagmele de grup societar și grup corporativ sunt sintagme sinonime grupului de societăţi,
diferenţa constând doar în sistemul de drept la care ne raportăm, respectiv cel continental
sau anglo-saxon[102]. Grupul de companii este folosit, la rândul său, ca substitut al grupului
de societăţi, dar nu trebuie neglijat faptul că, potrivit legii[103], în România vorbim de regulă
de societăţi, și doar în mod excepţional de companii naţionale. De lege lata, deci, grupul de
companii ar putea desemna doar un grup de companii naţionale, adică un grup de societăţi
controlate de stat.
– Grupul de firme este un barbarism folosit ca sinonim al grupului de societăţi, care nu își are
locul în limbajul juridic. Deși în vorbirea curentă, termenul firmă a ajuns să desemneze și chiar
să înlocuiască societatea, din punct de vedere legal[104], considerăm acest lucru greșit, firma
fiind denumirea societăţii.
– Grupul de întreprinderi este sintagma utilizată în dreptul muncii[105] și în dreptul concurenţei[106],
unde se vorbește, de asemenea, și de grupul economic.
– Grupul de interes economic și consorţiul nu ar trebui niciodată folosite pentru a desemna grupul
de societăţi.
[101]
Supra, pct. 1, p. 2.
[102]
În literatura juridică americană se folosește atât sintagma corporate groups, cât și cea de groups of companies.
[103]
Potrivit art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome,
publicată în M. Of. nr. 125 din data de 19 iunie 1997, cu modificările ulterioare: „Societăţile comerciale pe acţiuni
rezultate în urma reorganizării regiilor autonome, având ca obiect activităţi de interes public naţional, pot fi denumite
companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz, și vor fi supuse procesului de privatizare, în condiţiile legii.”
[104]
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în M. Of. nr. 15 din data de
19 ianuarie 1998, cu modificările ulterioare: „Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează.”
[105]
Art. 6 pct. 2 din Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de
întreprindere, republicată în M. Of. nr. 889 din data de 15 decembrie 2011, definește grupul de întreprinderi ca „un grup
cuprinzând o întreprindere care exercită controlul şi întreprinderile controlate.”
[106]
A se vedea art. 10 și art. 67 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în M. Of. nr. 240 din data de 3 aprilie 2014,
cu modificările ulterioare.

Manole Ciprian POPA
Despre noţiunea de interes al grupului de societăţi se discută de mult timp la nivelul Comisiei
Europene, aceasta fiind consacrată în legislaţia multor state din Uniunea Europeană[107]. După
ce a fost recunoscută în dreptul nostru pozitiv, acum ea își găsește recunoașterea și în practica
judecătorească, așa cum am arătat.
Apartenenţa la grup nu dă naștere, eo ipso, unor efecte juridice specifice, ci doar acelor efecte
care rezultă din obligaţiile asumate de societăţile respective sau din lege. Cu siguranţă, structura
de grup este legitimă și poate fi invocată atâta timp cât nu prejudiciază drepturile legitime
ale terţilor. Cu alte cuvinte, este vorba despre aplicarea principiului protecţiei terţilor de
bună-credinţă. Principiul prevalenţei substanţei (fondului) asupra formei constituie, în ceea ce ne
privește, doar o modalitate specială prin care se asigură această protecţie care, așa cum am văzut,
poate funcţiona atât în favoarea, cât și în defavoarea societăţilor de grup.
DOCTRINĂ
[107]
Report of the Reflection Group On the Future of EU Company Law, p. 67.

Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.

Grupurile de Societati Din Per

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Grupurile de Societati Din Per

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Grupurile de societăţi din perspectiva practicii judecătorești

Keywords: abuse of rights, centralization of intra-group services, intra-group

În această lucrare ne propunem să analizăm modul în care instanţele judecătorești

Cuvinte-cheie: abuz de drept, centralizarea serviciilor intra-grup, ﬁnanţarea

Legislaţie relevantă: Legea nr. 31/1990, art. 2371

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 81

Ca metodă de lucru, plecând de la cazuistica identiﬁcată, am optat pentru analiza și structurarea

II. Examen de practică judecătorească

1. Terminologia utilizată. Consecinţe

82 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

2. Efectele apartenenţei la grup

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 83

între societăţile respective din perspectiva caliﬁcării acestora ca întreprinderi legate[18].

În altă cauză[19], reclamanta a susţinut că „(…) la nivel de grup, operaţiunea ar ﬁ reprezentat o

84 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 85

86 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

3. Imaginea unitară a societăţilor din grup

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 87

88 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

4. Finanţarea în cadrul grupului

Această posibilitate de finanţare în cadrul grupului a fost confirmată în mod constant de

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 89

de drept a infracţiunii de abuz de creditul și bunurile societăţii. Astfel, în dreptul francez[43],

În mod particular, posibilitatea de a acorda împrumuturi fără dobândă în cadrul grupului a

90 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

Garanţiile intra-grup sunt de asemenea reﬂectate în practică, inclusiv garanţiile încrucișate,

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 91

debitoarei care a invocat încălcarea de către administrator a prevederilor actului constitutiv,

5. Interesul grupului. Prezumţia comuniunii de interese

92 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

6. Interesului grupului. Prezumţia de fraudă

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 93

O abordare destul de nuanţată se găsește și în cazurile referitoare la obligaţiile fiscale ale

94 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

7. Litigii între asociaţi. Abuzul de drept

Societăţile de grup se pot confrunta nu numai cu abuzuri de majoritate[70], dar şi cu abuzuri

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 95

96 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

În ceea ce privește procedura de eliminare a acţionarilor minoritari, ca urmare a preluării

Dreptul de retragere al acţionarilor este unul de excepţie, constituind o măsură de favoare cu

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 97

8. Litigii cu angajaţii din cadrul grupului

98 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

9. Litigii între societăţile din cadrul grupului

10. Centralizarea serviciilor în cadrul grupului (sharing services)[85]

Jurisprudenţa fiscală este dominată, în general, de probleme legate de deductibilitatea

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 99

100 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 101

11. Insolvenţa societăţilor de grup

102 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

III. În loc de concluzii

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | 103

104 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 11/2015 | DOSAR

S-ar putea să vă placă și