Interjecția. Onomatopeele.

Interjecția predicativă

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care imită sunete sau zgomote din natură sau care exprimă stări
sufletești, reacții la senzații fizice, indemnuri.
Din punctul de vedere al sensului lor, interjecțiile pot fi:
• propriu-zise, cele care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, indemnuri (au, ei, of, uau, vai etc.);
• onomatopee (interjecții onomatopeice), cele care imită sunete sau zgomote din natură ori sugerează mișcări
(miau, hapciu, gâl-gâl, țuști etc.)
Din punctul de vedere al formării, există:
• interjecții simple (au, miau, pleosc);
• interjecții compuse (hodoronc-tronc, ia uite, tic-tac).
Din categoria interjecțiilor simple fac parte și interjecțiile repetate (cioc-cioc, cuțu-cuțu, nani-nani). Acestea nu
trebuie confundate cu interjecțiile compuse, alcătuite din componente intre care există mici diferențe.
Locuțiunea interjecțională este grupul unitar de cuvinte care exprimă sentimentele sau reacțiile afective ale
vorbitorilor
(ei bine, ia te uită, măi să fie, scârț Marițo, vai de mine, Doamne ferește etc.).
Interjecțiile de adresare (apelative) sunt folosite de vorbitor pentru a se adresa direct unei persoane (bă, băi, bre,
fa, fă, mă, măi etc.) sau pentru a atrage atenția ascultătorului asupra unui lucru (alo, hei, pst etc.).
Unele interjecții se comportă ca un verb și se numesc interjecții predicative, indeplinind funcția sintactică de
predicat verbal: Hai acasă! Uite-l pe Radu! Iepurele țuști! din tufiș.
In general, interjecțiile și locuțiunile interjecționale se despart prin virgulă sau prin semnul exclamării de restul
enunțului: Ei, asta e o veste bună! Ei! Să vedem ce va mai spune acum!
Dacă interjecția este urmată de un substantiv in vocativ, se pune virgulă după intregul grup: Măi Radu, unde ai fost?