Împrumuturile

În vocabular, unele cuvinte sunt:

1 moștenite din limba latină; de exemplu: om, a crede, înalt, se, acolo, în, că;
2 formate în interiorul limbii prin derivare, compunere sau conversiune; de exemplu: străvechi, despre, distins;
3 împrumutate din alte limbi; de exemplu: funcționar, a remarca, inițial.
Împrumuturile lexicale sunt cuvinte luate din alte limbi și care constituie un mijloc extern de îmbogățire a
vocabularului.
Acestea se deosebesc de cuvintele moștenite în română din limba latină. Cuvintele moștenite trec din limba mai veche,
latina, în limba nouă, româna, păstrându-și sensul, dar modificându-și, adeseori, forma după niște legi clar definite de
specialiști. Altfel spus, există o continuitate între cuvintele moștenite și cele din limba română, în timp ce cuvintele
împrumutate au fost doar preluate într-un anumit moment și introduse în vocabularul altei limbi. Limba română
moștenește cuvinte din latina populară, puțin deosebită de cea clasică (de exemplu: ploaie vine din cuvântul neatestat din
latina populară, plovia și nu din cel din latina clasică, pluvia). De asemenea, limba română moștenește cuvinte și din
limba vorbită de daci, care nu a putut fi totuși reconstituită.
Împrumuturile apar în urma contactului dintre două limbi, fiind favorizate de mai mulți factori: conviețuirea unor
populații în același teritoriu, vecinătatea geografică, raporturile culturale, economice, politice etc.
Împrumuturile pot fi făcute pe cale directă, prin contactul dintre vorbitori sau pe cale indirectă, prin intermediul
lucrărilor scrise, deci al cunoașterii unei alte limbi decât cea maternă.
Tipuri de împrumuturi. Neologismele
Împrumuturile pot fi:
1 mai vechi, din slavă (drag, a iubi, prieten), din turcă (ciulama, iaurt, murdar), din greacă (a agonisi, conopidă,
tacticos), din maghiară (a făgădui, oraș, viclean);
2 mai moderne, din franceză (elev, nostalgic, a soluționa), din engleză (design, volei, weekend), din italiană
(adagio, pizza, scadență), din germană (crenvurst, rucsac, ștecăr), din latină (colocviu, etern, fabulă).
Neologismele sunt cuvinte mai recente, împrumutate din alte limbi sau create în interiorul limbii prin derivare sau
compunere, având obligatoriu un component nou.
Neologismele au pătruns în limba română începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, în special din limba
franceză și din limba latină, pe cale savantă, producând modernizarea limbii române. Astfel, acestea înlocuiesc multe
cuvinte din turcă și din greacă: epidemie îl înlocuiește pe molimă, arteziană pe havuz, rege pe rigă, casetă pe besactea.
Astăzi, cele mai multe împrumuturi neologice sunt din limba engleză, unele adaptându-se la limba română
(miting, fotbal), altele păstrându-și forma din limba de origine (hobby, smartphone).
Registrele limbii sunt varietăți de utilizare concretă a acesteia în funcție de situația de comunicare, ce implică trei
componente: relația dintre participanții la interacțiunea comunicativă în funcție de statutul acestora, locul și timpul în care
aceasta se desfășoară.
În funcție de relația dintre participanții la comunicare, într-un anumit context, registrul poate fi:
a solemn (oficial); apare în situațiile oficiale (relații diplomatice, ceremonii în fața unui public, discursuri, prezentări etc.)
sau între persoane cu poziții sociale sau culturale față de care se marchează respectul în vorbire, folosindu-se adresări
precum: maestre, domnule academician, domnule profesor etc.; vocabularul are termeni pretențioși, căutați, rari; se
respectă cu strictețe regulile gramaticale și enunțurile sunt ample, cu numeroase subordonări; pronunția este foarte
îngrijită (de exemplu, se aude articolul hotărât l, ceea ce nu se întâmplă în limbajul curent, în care funcția lui a fost
preluată de vocala u);
b standard (curent); reprezintă varianta literară a uzului general, folosit în condiții obișnuite, între emițător și receptor
păstrându-se o distanță; are un vocabular uzual și respectă regulile gramaticale, având enunțuri scurte; pronunția este
îngrijită;
c familiar (colocvial); este folosit pentru a vorbi cu persoanele apropiate sau între care nu există o diferență de statut; are
un vocabular cu termeni mai puțini pretențioși (profu în loc de profesorul); regulile gramaticale nu sunt respectate cu
strictețe, enunțurile fiind scurte și construite mai mult pe baza coordonării, cu încărcătură afectivă dată de interjecții,
exclamații etc.; pronunția nu este foarte îngrijită, apărând căderi de sunete (domne, s-aud, cuvântu’) și fiind preferate
variantele mai scurte ale cuvintelor (e în loc de este).
În funcție de mijloacele de comunicare a discursului, toate cele trei registre pot fi orale sau scrise (cel familiar fiind
folosit în scris doar în literatură, cu intenții expresive sau în comunicările scrise moderne dintre prieteni).
Nu este recomandabil amestecul de registre, fiindcă acesta generează efecte comice.
Registrul solemn și cel standard sunt limbaje cultivate și formale, păstrând o politețe negativă între vorbitori, iar
cel familiar este mai puțin cultivat (putând fi chiar popular sau regional) și informal, între vorbitori manifestându-se o
politețe pozitivă.
 Argoul. Jargonul
Argoul este un limbaj codificat elaborat de un grup social relativ închis, cu intenția de a se diferenția de ceilalți
vorbitori.
Este utilizat de categorii restrânse: delincvenți (care spun album pentru „cazier“) sau elevi și studenți (care spun blană
pentru „frumos, bun“). Vocabularul argotic se modifică frecvent, pentru că multe cuvinte își pierd repede caracterul secret
și pentru că au numai circulație orală.
Termenii argotici apar prin:
1 folosirea metaforei (ecologist pentru „vagabond“, mansardă pentru „cap“, vrăjeală pentru „prosteală“);
2 împrumuturi din alte limbi (mișto pentru „bun“ și baftă pentru „noroc“ din rromani/țigănească, bișniță pentru
„afacere“ și bos pentru „conducător“ din engleză, fraier pentru „prost“ din germană etc.);
3 derivare (tunar, „autor al unor furturi mari“ de la tun, cu sensul de „furt, spargere, înșelătorie de mari proporții“,
bengos cu sensul de „formidabil, excelent“ de la țigănescul benga, cu sensul de „drac“);
4 trunchiere, adică suprimarea părții finale a unui cuvânt (bac pentru „bacalaureat“, nașpa din „nașparliu“ cu sensul
de „ciudat, urât, rău“);
5 utilizare de cuvinte vechi sau regionalisme (aprod, în trecut „dregător al curții domnești“, pentru „infractor tânăr“,
pârnaie, regional „oală mare de pământ în care se păstrau alimentele mai mult timp“ pentru „închisoare“).

Jargonul este un limbaj de specialitate în care apar mulți termeni tehnici sau științifici sau un limbaj cu multe cuvinte
din alte limbi, uneori chiar deformate, folosit de anumite persoane care vor să se distingă printr-o exprimare pretențioasă.
Există numeroase jargoane de specialitate, medical, lingvistic, matematic etc. și este recomandabil ca acestea să
fie folosite doar între specialiști.