Bolboceanu Eliza Adina, anul III

Împrumuturi lexicale în limba română

Termenul împrumut denumește preluarea unor elemente lingvistice de

către un idiom de la alt idiom. În același timp, „împrumut” denumește și

elementul preluat. Termenul este generalizat, deși, spre deosebire de sensul

său extralingvistic, în domeniul limbii nu desemnează ceva de restituit.

Împrumutul lexical, un mijloc de îmbogățire a vocabularului, reprezintă

adoptarea și adaptarea în limba română a unor unități lexicale dintr-o limbă

străină.

Privit din perspectivă lingvistică stricto sensu, împrumutul lexical

reprezintă calea cea mai rapidă, dar şi cea mai comodă, adoptată frecvent în

orice sistem lingvistic în efortul de a numi, de a exprima şi de a comunica

realitatea extralingvistică, rolul său primordial fiind acela de contribui la

înnoirea, îmbogățirea şi internaționalizarea vocabularului unei limbi. În

literatura de specialitate, acestui fenomen îi este consacrată o amplă

bibliografie, centrată adesea pe relevarea anumitor aspecte referitoare la

procesul de integrare şi de adaptare fonetico-fonologică, ortografică,

morfosintactică şi semantică a neologismelor rezultate prin împrumut lexical.

Diferitele taxonomii operate dintr-o astfel de perspectivă fac distincŃie, pe de

o parte, între împrumuturile de necesitate, împrumuturi naturalizate, asimilate

de sistemul limbii receptoare şi, pe de altă parte, între xenisme (împrumuturi

aloglote) şi peregrinisme cuvinte migratoare, impuse de o anumită „modă

 lingvistică” sau între împrumuturi conotative / stilistice, pe de o parte, şi

împrumuturi denotative / tehnice, pe de altă parte1 . Privit însă din perspectivă

semantico-pragmatică, împrumutul lexical se relevă ca marcator socio-cultural

care reflectă mutațiile de natură socială, politică şi culturală existente în viața

unei comunități la un moment dat.

Pentru ca între două limbi să existe raportul donare – receptare, trebuie

ca între limbile respective să existe un contact direct sau un contact indirect.

Contactul direct este mijlocit de vecinătatea geografica și conviețuirea

popoarelor care vorbesc acele limbi, iar cel indirect de legături culturale,

politice, economice, de regulă scrise. În cazul contactului direct vorbim de

donarea și receptarea cuvintelor noi pe cale orală și are un caracter popular,

iar în cazul contactului indirect de o donare și receptare pe cale cultă sau

savantă.

Din punct de vedere al vechimii, cuvintele împrumutate se pot împarți în

funcție de perioadele în care au fost împrumutate în limba română.

Împrumuturi vechi (până la sfârșitul secolului al XVII-lea)

 slave

 maghiară

 greacă

 turcă

 germană

Împrumuturi noi sau moderne (începând cu jumătatea secolului al XIX-

lea)
 latina savantă

 franceză

 italiană

 germană

 engleză

Limbile nu sunt izolate unele de altele, ci sunt în contact prin intermediul

utilizatorilor lor, din cauza vecinătății, conviețuirii, migrațiilor sau colonizator,

fenomene ce duc deseori la bilingvism. Astfel, împrumutul este fenomenul

sociologic cel mai important în contactul dintre limbi. Împrumuturile realizate

în aceste împrejurări sunt numite de unii autori directe sau populare. Astfel de

împrumuturi au loc în decursul întregii istorii a limbii și, din acest punct de

vedere, se pot deosebi împrumuturi relativ vechi și relativ recente. În limba

română, împrumuturi vechi provin din limba slavă veche (cinste, a citi, a

iubi etc.), iar mult mai recente din franceză: algebră, balon, actual etc.

Limbile nu sunt egale între ele ca surse de împrumuturi. De exemplu, cele

ale fostelor țări colonizatoare s-au bucurat de un prestigiu social, cultural sau

politic mai mare decât cele ale popoarelor colonizate, în consecință acestea

din urmă au împrumutat mult mai mult din primele decât invers: vietmaneză,

limba wolof din franceză, alte multe limbi asiatice.

Unele limbi au devenit donoare din motive culturale, jucând un rol central

în cadrul unor mari civilizații. Printre limbile vii, astfel sunt chineza sau araba,

prin intermediul islamului, pentru limbile urdu, persană, swahili etc. Din

aceeași cauză, și limbi moarte continuă să fie donoare, precum greaca

veche și latina pentru limbile occidentale, chineza clasică pentru chineza

modernă și japoneză, sanscrita pentru hindi. Împrumuturile din astfel de limbi

și din alte limbi de cultură sunt numite indirecte sau savante de unii lingviști.

Ele sunt realizate de cunoscători ai acestor limbi în urma contactului cu lucrări

scrise în acestea, pe care deseori le traduc. În română sunt surse de

asemenea împrumuturi, pe lângă latină, franceza și italiana, de multe ori

nemaiputându-se ști din care anume provin

(exemple: algebră, balon, contra etc.)

Chiar dacă o limbă este considerată lipsită de prestigiu de către vorbitorii

unei limbi considerate de prestigiu cu care este în contact, prima îi furnizează

totuși împrumuturi celei de-a doua, deși comparativ mai puține. Acestea însă

pot avea sens peiorativ. Astfel sunt în franceză, de pildă, unele cuvinte

împrumutate din araba din Magreb, ca barda „calabalâc” (în arabă

„samar”), bled „localitate prăpădită” (arabă „ținut”) sau smalah „familie, suită

numeroasă”.

În secolul al XXI-lea, limba engleză este probabil donorul cel mai

important[6], dar și ea împrumută din multe alte limbi. Factorul care

favorizează în acest secol împrumutul în cazul limbilor în general, este

dezvoltarea contactelor interumane de tot felul (economice, politice, culturale

etc.) prin călătorii și telecomunicații.

Valoarea semantico-pragmatică a împrumutului lexical este cel mai bine

evidenŃiată de „neologismele de sens”, categorie puŃin abordată în

lingvistica românească, dar pentru care, în cercetările străine, se vehiculează

deja o terminologie aferentă, neosemia. Neosemia, ca mecanism de creaŃie

neologică, ca fenomen creator de sensuri noi, este o neologie semantică şi

constă în dezvoltări ale sensului aceleiaşi unități lexicale

 În general, dezvoltările semantice au la bază diferite tipuri de mutații

operate la nivelul limbii receptoare: extensii, regresii, analogii, transfer

metaforic, transfer metonimic etc., inovaŃii realizate fie pe baza unor

similitudini între doi referenŃi, fie prin accentuarea sau dezvoltarea unui sem

existent iniŃial în sensul etimonului. Totodată, evoluŃia semantică a

cuvintelor unei limbi se află în strânsă legătură cu contextul istoric, social şi

cultural.

Împrumuturile lexicale recente au fost făcute în ultimele două veacuri

din limbile apusene (latina savantă, italiană, engleză, germană, franceză).

Împrumuturile din latina savantă au intrat în română în special datorită

corifeilor „Școlii ardelene”. Vocabularul nostru s-a îmbunătățit astfel cu un

număr apreciabil de neologisme luate direct din latină (spre deosebire de

cuvintele moștenite din latina populară): „definiție”, „colocviu”, „expediție”,

„excepție”. Împrumuturile din italiană au contribuit și ele la modernizarea și

relatinizarea limbii române; acești termeni au o circulație internațională și

majoritatea aparțin terminologiei muzicale: „arpegiu”, „solfegiu”, „bariton”,

„duet”, dar și altor domenii (sport, arhitectură, alimentație, economie, politică):

„fisc”, „basorelief”, „campion”, „fascism”, „oncologie”. Împrumuturile din limba

germană se datorează înfluenței pe care au avut-o șvabii și sașii în zona

Transilvaniei, dar și contactului cu civilizația austriacă, influențe manifestate

cu precădere în domeniul tehnic: „bliț”, „boiler”, „șaibă”, „diesel”. Împrumuturile

din limba franceză sunt destul de numeroase și acoperă toate domeniile de

activitate; ele au pătruns în limbă pe cale cultă (ceea ce explică și faptul că

foarte multe se scriu și se pronunță într-un mod similar cu grafica franceză):

„mezolitic”, „endocrin”, „evaziv”, „antet”, „convoi”, „septicemie”, etc. În secolul

trecut, datorită înfluenței sovietice de după 1945, în limba română își fac

apariția unele împrumuturi rusești: „activist”, „magistrală”, „exponat”,

„instructaj”. Mult mai importantă se dovedește influența limbii engleze. Unii

termeni de origine engleză au pătruns în limba română (încă din secolul XIX)

prin intermediul limbii franceze („biftec”) sau al limbii germane („boiler”). După

al doilea război mondial, împrumuturile englezești s-au înmulțit în mod

considerabil.

Domeniile de utilizare a neologismelor împrumutate sunt atât limba

literară vorbită, cât și cea scrisă. Limba română s-a dovedit a fi, de-a lungul

istoriei sale, receptoare a unor influenţe dintre cele mai diferite, lexicul ei

îmbogăţindu-se considerabil cu termeni de diverse origini şi, la rândul ei, a

împrumutat unităţi lingvistice idiomurilor cu care a venit în contact. După

funcția îndeplinită în comunicare, împrumuturile lexicale pot fi încadrate în

două categorii: „necesare” și „de lux”. În categoria împrumuturilor „necesare”

intră denumirile unor realităţi nou apărute, termeni care nu au corespondent în

limba română, denumiri care precizează mai bine sensul sau au avantajul

unui corp fonetic mai redus din prisma circulaţiei internaţionale; „categoria de

lux” dublează, însă, inutil cuvinte româneşti ori alte împrumuturi ceva mai

vechi. Contactul dintre idiomuri s-a realizat pe cale orală sau scrisă, de natură

populară sau livrescă determină, în mod firesc, prin preluarea unor unităţi

lexicale dintr-o limbă „donatoare” într-o limbă „receptoare”.

Influenţele străine asupra vocabularului românesc sunt, în ultima

vreme, considerabile. Multe dintre împrumuturile lingvistice s-au adaptat

fonetic, ortografic, morfologic şi semantic. Aici, stau ca exemple cuvinte

precum:
  compositeur (fr.) → compozitor (rom.);

 hand (eng.) = mână → henț (rom.) = atingere cu mâna a mingii

de fotbal;

 Abziehbild (germ.) = autocolant → abțibild = mic desen colorat

gumat pe o parte, care se aplică pe o suprafață netedă;

 magistral’ (rus.) → magistrală (rom.)

 scadenza (it.) → scadență (rom.)

Integrarea cuvântului împrumutat în limba adoptivă se face în maniere

foarte diverse. Asimilarea depinde atât de vechimea cuvântului împrumutat şi

de sfera vocabularului (general/specializat) în care se utilizează, cât şi de

caracterul imprumutului respectiv, „necesar” sau „de lux”. Prezenţa sau

absenţa asimilării sub aspect ortoepic, ortografic, morfologic şi lexico-

semantic are ca rezultat taxinomizarea - după gradul de integrare în limba

română – în:

 împrumuturi integral adaptate (de exemplu: „bacalaureat”, „butic” din

franceză; „meci”, „miting”, „lider” din engleză; „bliţ”, „rucsac” din germană),

 parţial adaptate sau în curs de adaptare:

o anglicisme („mass-media”, „blue-jeans” etc.),

o franţuzisme („causeur”, „mignon” etc.) ş.a.

 neadaptate, cu păstrarea formei şi a semnificaţiei din limba de origine,

pentru care, în lexicologia străină, ca şi în cea românească, se folosesc

termeni ca xenism cuvânt/formaţie aloglot. Aici se diferențiază câteva

subcategorii, astfel:

o cuvinte anglo-americane, cum ar fi: banking, bodyguard, cash,

surfing, talk-show, toner, fast-food, puzzle, roaming;

 o termini din franceză: déjà-vu, deux-pièces, café-frappé, en

detail, chou à la crème;

o cuvinte din italiană: cappuccino, mozzarella, pizza, ravioli,

tiramisù, broccoli;

o cuvinte din portugheză: piranha, bossa-nova;

o cuvinte hispanice: flamenco, macho,

o latină: curriculum vitae, curriculum;

o cuvinte de origine germană: ausländer, lohn, müsli,

pickhammer, weltanschauung;

o cuvinte din limba rusă: gulag, perestroika;

limba japoneză: ninja.