Teoria Economica Marxista

DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Teoria economică marxistă
1
Introducere
„Trebuie să știm ce putem găsi în filozofiile antice sau în filozofia oricărei alte epoci anterioare
determinate; sau cel puțin să știm că într-o astfel de filozofie avem înaintea noastră o treaptă de
dezvoltare anumită a gândirii și că în ea sunt devenite conștiente acele forme și nevoi ale
spiritului care sunt cuprinse între limitele unei astfel de trepte. În spiritul epocii moderne dorm
idei mai profunde care, pentru a se trezi și a se cunoaște pe ele însele, au nevoie de alt mediu și de
alt prezent decât gândurile abstracte, neclare și cenușii ale epocii antice.”
(G. W. F. Hegel, Istoria filozofiei, vol. 1, Editura Academiei R.P.R., 1973, pp. 52-53).
Sfârşitul secolului al XX-lea a dus la dispariția regimurilor autoritare/totalitare din ceea ce s-a
chemat „Blocul Comunist”. Deși, timp de mai mulţi ani, populațiile Imperiului Roșu au continuat
să-și ducă existenţa cotidiană fără schimbări majore evidente, moartea ansamblului structurilor
sociale și economice cu care fuseseră obișnuite nu a întârziat să se producă, sub regimul unei
globalizări capitaliste care nu își iartă niciodată inamicii, martorii de pe urmă ai unei alte lumi.
Dacă secolul al XX-lea se naște sub auspiciile Imperiului Britanic și ale Statelor Unite ale
Americii, fosta sa colonie, stăpâna pieței globale și a economiei lumii, finalul aceluiași veac
confirmă debutul său cu asupra de măsură: civilizația anglo-saxonă și limba sa au răspândirea și
girul superiorității culturale cum nici un alt imperiu premodern nu visa să capete vreodată.
Engleza americană nu numai că devine noua lingua franca, ci și expresia de sine a omului
globalizat, a individului modern în toate manifestările sale, a celui care are potențialul de a se
situa pe sine mereu cu un pas înaintea epocii sale. Trecutul comunist privit nediferenţiat este
întotdeauna refuzat, fără nuanţe, în numele unui prezent atotputernic, în umbra unui steag Union
Jack fluturând și a altuia brăzdat de dungi și împodobit cu stele, întins, ca niciodată, pe toate
meridianele pământului.
Decesul sistemelor „socialismului real” va duce și la îngroparea ideologiilor care au stat la baza
sa: amestecul oficial dintre marxism și leninism, marxism-leninismul sovietic, mumia ideologică
a epocii staliniste, va fi aruncat peste bord ca un cufăr plin de lucruri care nu mai folosesc
nimănui. Cartea de față se dorește o redescoperire a unui singur artefact din acest cufăr al istoriei
noastre recente: Karl Marx. Tocmai de aceea, deși Marx nu este un nume necunoscut – fiind
totuși tratat marginal – în campusurile anglo-saxone sau în superbele biblioteci universitare
occidentale, cartea aceasta se dorește o reanalizare a marxismului.
2
Ce înțelegem prin marxism? Cu siguranță nu ne-am propus o analiză a istoriei școlilor de gândire
marxistă din câmpul larg al științelor politice, după cum nici sociologia marxistă, la modă în
America anilor 1960 și în Europa Occidentală de la începutul anilor 1970, nu ne-a atras atenția,
în mod special, în paginile care urmează. Cu toate că aceste abordări sunt fascinante și
întotdeauna relativ ușor de actualizat în dezbaterea academică privind procesul de modernizare al
societăților sărace de pe glob, interesul nostru a fost cu totul altul. Nu am fost atrași nici de
arcanele filozofiei marxiste, deși discursul asupra raporturilor dintre capitalism și modernitate,
dintre psihologia omului modern și a celui tradițional exercită o anume fascinație, mai ales în
domeniul criticii literare şi în antropologie. Suntem de părere că aici ar trebui să-i aducem aminte
cititorului (sau chiar să-l informăm cu această ocazie) că despre Karl Marx s-au scris rafturi
întregi de bibliotecă în ultimul secol și jumătate, dincolo de opera uriașă a acestuia și a
colaboratorului său celui mai apropiat, Friedrich Engels.
Abordarea noastră diferă substanțial de aceste poziționări epistemice, cărora nu ne ferim, cu toate
acestea, să le recunoaștem unele merite intelectuale remarcabile: înainte de marxism, ce a fost
Karl Marx? La momentul actual, răspunsul este bizar și plurivalent: Marx este orice, de la un
ideolog al regimurilor totalitare la un critic radical al tarelor modernității, poate cel mai modern
dintre toți. Aprecierea noastră diacronică este, însă, cu totul alta: pe scara timpului, Karl Marx
este autorul unei singure opere științifice, care se dorește o critică a economiei politice, deci un
tratat de economie prin excelenţă, indiferent de formele sale păstrate în manuscrise sau de cele
publicate antum. Opera aceasta poartă numele, după cum se poate ușor ghici, de Capitalul.
Obiectul nostru de cercetare a fost, în cele trei secțiuni mari ale cărții de față, analiza pas cu pas a
teoriei economice marxiste, pornind de la cele trei volume ale Capitalului și trecând atât prin
Grundrisse, cât și prin Teorii asupra plusvalorii. Nucleul gândirii marxiste, exprimate în teoria
sa, unică în istoria teoriei economice, se află, din punctul nostru de vedere, în cele câteva mii de
pagini de analiză economică aplicată. Profunzimea sociologică și coerența internă a teoriei
economice marxiste nu încetează să producă și astăzi discipoli, exegeți, să hrănească materia
multor cursuri academice și să inspire, direct sau indirect, autentice platforme politice.
Bibliografia la zi, nici pe departe exhaustivă, dat fiind numărul enorm de studii asupra acestui
subiect, pe care ne-am construit abordarea, este o probă în acest sens, după cum poate observa
orice cititor de bună-credință.
Ce aduce lucrarea noastră în plus față de ceea ce s-a scris anterior? Aici putem răspunde în două
feluri. Pe de o parte, nu știm dacă s-a publicat în limba română, până în acest moment, vreo
prezentare pas cu pas a teoriei economice marxiste, așa cum am realizat-o în cuprinsul acestor
pagini. În afara unor volume despre teoria economică marxistă, publicate de Barbu Zaharescu
3
înainte de 1989, și un manuscris al matematicianului Andrei Popovici, care fundamentează teoria
economică marxistă în fizica modernă, nu cunoaștem alte încercări similare. Ne îndoim ca o altă
asemenea carte să fi fost tipărită, iar cititorul curios este invitat să scotocească după ea. Cu toate
că marxism-leninismul a fost ideologia oficială a regimului comunist din România, o expunere,
atât de apropiată și de fidelă textului originar, ca cea de față, nu credem să se fi făcut, sub forma
unui volum autonom, la nici una dintre editurile de stat din România în intervalul 1948-1989. Pe
de altă parte, expunerea noastră nu se pretinde cu desăvârşire originală în conținut, intenția
noastră fiind aceea de a familiariza cititorul cu teoria economică marxistă, la un nivel intermediar
între ceea ce scria austro-ungarul Karl Kautsky, acum un secol, pe același subiect și ceea ce
scrie, în prezent, un antropolog şi geograf de talie mondială ca britanicul David Harvey. Speranța
noastră este că am reușit, deși, ca întotdeauna, cititorul are ultimul cuvânt de spus. Cu siguranță
că putem găsi prezentări mai bune decât cea de față în alte spații culturale, dar nu știm dacă se
poate spune același lucru despre piața de idei românească. Matematizarea teoriei economice
marxiste, realizată de marxiștii analitici încă de acum câteva decenii și chiar de alți mari
economiști înaintea lor, nu poate reprezenta, pentru noi, un termen de comparație, însă nu ne-am
propus să ne adresăm unui public familiarizat, mai mult sau mai puțin, cu teoria economică
marxistă, ci unuia necunoscător sau doar vag inițiat în această temă.
Cui am dorit, mai exact, să ne adresăm prin acest studiu? Am avut întotdeauna în fața ochilor
minții două tipuri de cititori români. Desigur, între aceste două extremităţi artificiale putem găsi
o tipologie variată. Primul tip de cititor este cel care detestă simpla prezență a numelui
economistului Karl Marx: cel care asociază instantaneu opera sa cu regimurile autointitulate
„comuniste” și care nu este întotdeauna stăpân, eufemistic vorbind, pe obiectul criticii sale. Nu
avem nicio iluzie să-l putem convinge că se înșală în critica lui, dar îl invităm să cunoască ceea
ce critică demolator şi anihilează din câteva mişcări, adesea în absența cunoașterii minimale a
raționamentelor marxiste propriu-zise. Suntem conștienţi de riscul la care ne supunem cu acest
virtual cititor, acela de a fi taxați la rândul nostru drept „marxiști” sau chiar „comuniști”, dar nici
o bătălie nu poate fi pierdută sau câștigată fără ca mai întâi aceasta să se dea. Aceste primejdii de
interpretare sunt inevitabile.
Al doilea tip de cititor potențial este acela care a auzit măcar de Marx sau de ideologiile de
stânga şi pe care îl pasionează politica partidelor de stânga în contemporaneitate, ravagiile
capitalului global în țările subdezvoltate, demantelarea statului prin privatizarea companiilor
publice în ultimele decenii, inegalitatea socială crescândă sau distribuția mizeriei și a bogăției
materiale la poli diametral opuși ai societății zilelor noastre. Acest cititor, cu siguranță informat,
merită, credem, să înțeleagă în ce constă mai exact critica fără precedent a economiei de piață
realizată de Karl Marx și să evalueze singur cât de actuală mai poate fi ea.
4
Nu în ultimul rând, se cuvine să mulțumim câtorva persoane care ne-au sprijinit cu atenția,
răbdarea şi bunăvoinţa lor și mai ales cu numeroase observaţii pertinente în decursul scrierii
acestei introduceri în teoria economică a lui Karl Marx. Primul nostru cititor a fost domnul
profesor universitar Alexandru Popovici, a cărui neobosită lectură și vie concentrare asupra
erorilor noastre, mai mici sau mai mari, ne-a câștigat întreaga simpatie. Am vrea, de asemenea,
să le mulțumim tuturor prietenilor cu care am avut prilejul, în variate circumstanțe, să discutăm
teme care au intrat apoi, sub forme modificate față de cele inițiale, în cuprinsul acestei cărți,
îndeosebi prietenului Aurel Giugăl. Le sunt îndatorat pentru efortul depus și pentru alte discuții
lui Andrei Albu și doamnei Consuela Albu. Fără doar și poate, această carte nu ar fi existat fără
sprijinul de fiecare zi al familiei mele.
București, decembrie 2016
5
Capitalul. Critica economiei politice
Volumul I
Procesul de producție a capitalului
6
Capitolul 1: Teoria valorii bazată pe muncă
Primele trei capitole din volumul I al Capitalului sunt, oricum am privi desfășurarea
argumentației, un adevărat tur de forță al minții. Dinamica ieșită din comun a conceptelor lui
Marx te obligă la o concentrare susținută. Presupunem că un cititor de literatură, mai ales în
societăți unde majoritatea cititorilor provine din rândul amatorilor de beletristică 1, se va strădui
să citească primul capitol, va trece cu greu la al doilea și va refuza orice contact cu al treilea.
Secțiunea întâi a Capitalului este o adevărată combinație de șah, pe care mințile neobișnuite cu
efortul intelectual prelungit o vor refuza din start.
Karl Marx pornește la drum cu definiția mărfii (commodity). Cum în capitalism întreaga
economie se învârte în jurul mărfii, ca unitate de bază a întregii vieți economice moderne, Marx
își începe ascensiunea chiar de aici:
„Marfa este, în primul rând, un obiect exterior, un lucru, care, prin proprietățile sale, satisface un
anumit fel de nevoi ale omului. Natura acestor nevoi, chestiunea dacă ele provin, de exemplu,
din stomac sau din fantezie, este indiferentă.”2
A se observa felul rezonabil de abordare al lui Marx, deloc diferit de acel common sense britanic,
pe care economiștii clasici englezi îl arată pretutindeni: nevoia de o marfă poate fi condiționată
biologic sau poate fi pur imaginară. La ce bun pentru trup un ceas de aur? Și de ce unul de aur, în
locul unuia de plastic, când ambele îmi indică același timp? Pentru că satisfacția pe care mi-o
procură un ceas de aur, în mijlocul semenilor mei care nu dețin așa ceva, este una ce ține de pura
fantezie. Mă simt mai puternic social decât ei, iar acest prestigiu încărcat de plăcere este
incomprehensibil obiectiv. Le sunt superior, iar ceasul meu de aur nu le spune lor timpul, ci este
un strigăt al prosperității mele, al puterii mele de consum, pe care ei o acceptă prin valoarea
„congelată” sau „înghețată” într-un ceas de aur. Marx nu este interesat nicăieri în volumul I
al Capitalului de chestiunea cererii în economie, deși aceasta este implicită la tot pasul. Nevoile
umane sunt subiective, variază în timp și nu pot fi măsurate. Pentru Marx, o teorie solidă a
utilității este o construcție științifică realizabilă, dar valoarea de schimb este cea care determină
dinamica economică. Pur și simplu, pot calcula rațional ceva atât de nesigur și volatil ca nevoia
1
A se vedea în acest sens analiza originii sociale a intelighenției la Antonio Gramsci, Selection from the Prison
Notebooks, International Publishers, New York, 1992, pp. 3-24.
2
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice, vol. 1: Procesul de producție al capitalului, Editura PMR, 1948,
p. 69. Întrucât ediția din Capitalul pe care am folosit-o – singurele ediții recunoscute din spațiul în care se vorbește
limba română provin din perioada regimului comunist – este o traducere realizată la finele anilor 1940 – începuturile
anilor 1950, ne-am permis în mod tacit să aducem la zi anumite exprimări ieșite din uz. În loc de profit mijlociu,
rentă mijlocie sau rată mijlocie, am preferat profit mediu, rentă medie sau rată medie, după cum complect a luat,
firește, forma actuală de complet. Alte asemenea modificări minore au fost realizate fără a schimba cu nimic
sensurile din textul originar.
7
mea personală pentru o marfă, dar valoarea de schimb are întâietate. Firește că Marx nu poate fi
atât de radical, încât să nege rolul utilității în stabilirea valorii unui bun/a unei mărfi. Nimic nu s-
ar vinde pe piață, dacă nu ar exista o nevoie pentru utilizarea unei mărfi în producție sau în
consum. Dar o teorie a utilității marginale3, așa cum s-a dezvoltat chiar în perioada în care Marx
a încetat din viaţă, era dincolo de câmpul de observație al teoriei sale. Astăzi, teoria valorii
muncii (labor theory of value) este discreditată ca fiind metafizică la origine și arbitrară în
conținut4. Totuși, încă din timpul vieții sale, Marx era conștient de importanța valorii de
întrebuințare (use-value), dar demonstrația sa este direcționată împotriva celor care sunt de
părere că doar nevoia unei mărfi îi conferă și valoarea de piață 5. De pildă, Marx împrumută
teoria valorii muncii de la Adam Smith și David Ricardo, doi titani ai economiei burgheze (în
opinia lui Marx, economia burgheză îi indică doar pe acei economiști care consideră că piața de
mărfuri modernă, capitalistă, fluxul liber de mărfuri, raportul adesea dezechilibrat între cerere și
ofertă sunt a priori naturale, eterne istoric și înrădăcinate în codul genetic al umanității, în
capacitatea înnăscută a individului de a tranzacționa), pe a căror teorie a valorii bazată pe
muncă se întemeiază și Capitalul lui Marx6.
Dar, pentru a avea acces la originile sociale ale producției și distribuției în comun, să luăm cazul
unei comunități insulare din Pacific, compusă din câteva zeci de familii, acum 1000 de ani. Marx
va lua în derâdere, de fiecare dată când va avea prilejul, pe acei economiști (și nu numai) care
pornesc de la un individ separat și izolat pentru a explica istoria speciei umane. Ipoteza Robinson
Crusoe pentru originile societății este doar o fantezie individualistă proiectată retrospectiv, mai
apropiată de modernitatea capitalistă decât de comunitarismul tribal 7. Se poate vorbi de valoare
de întrebuințare în acel sat primitiv? Cu siguranță: mâncarea culeasă sau produsă în gospodărie
are o valoare esențială pentru supraviețuire și reproducere. Îmbrăcămintea lucrată în gospodărie
3
În privința despărțirii conștiente de orice teorie a utilității marginale la Marx, a se vedea răspunsul de clarificare a
teoriei valorii dat de acesta economistului Adolph Wagner în 1881, Randglossen zu Adolph Wagners „Lehrbuch der
politischen Ökonomie” (Zweite Auflage), Band I, 1879, disponibil la
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/01/wagner.htm, dar și în Opere, vol. 19, Editura Politică,
București, 1964, pp. 383-415. De asemenea, trimitem la Ernest Mandel, An Introduction to Marxist Economic
Theory, 1962, chapter 1, „The Theory of Value and Surplus Value“, disponibil la
https://www.marxists.org/archive/mandel/1967/intromet/ch01.htm, dar și Simon Clarke, Marx, Marginalism and
Modern Sociology: From Adam Smith to Max Weber, Macmillan Academic and Professional, 1991, pp. 141-184.
4
Ronald L. Meek, Studies in the Labor Theory of Value, Monthly Review Press, New York and London, 1973, pp.
201-243.
5
Michael Heinrich, An Introduction to the Three Volumes of Karl Marx’s Capital, Monthly Review Press, New
York, pp. 39-81.
6
David Harvey, A Companion to Marx’s Capital, Verso, London, New York, 2010, pp. 15-55.
7
Karl Marx, Grundrisse: Foundations of a Critique of Political Economy, Penguin Classics, 1993, p. 81, dar și Ellen
Meiskins Wood, „“Historical Materialism in «Forms which Precede Capitalist Production»’’, pp. 79-92, în Karl
Marx’s Grundrisse, Foundations of the critique of political 150 years later, (edited by Marcello Musto), Routledge
Frontiers of Political Economy, 2008.
8
are, la rândul ei, un rol hotărâtor în crearea unor valori utile. Dar schimbul? De regulă băștinașul
nu comercializează prin troc decât ceea ce are în exces, peste nevoile sale domestice. Și, totuși,
niciun țăran care își muncește singur pământul pentru a mânca sau care își confecţionează singur
hainele nu lucrează decât pentru el însuși (împreună cu familia sa). El consumă produsul muncii
sale, fără să-și facă griji în legătură cu ceilalți. Iar ceilalți procedează la fel. Acest fel autarhic de
a gândi este piatra de temelie a societății tradiționale. Valoarea de întrebuințare este obiectul de
interes capital al lumii tradiționale. Aceasta nu înseamnă că primitivii insulari nu realizau și un
schimb de produse, însă acest schimb, limitat la troc, era secundar și întotdeauna reglat prin
tabuuri de comunitatea tribului/satului8. Nu comerțul9, ci cucerirea brutală era principala sursă de
a-ți extinde bogăția în epocile anterioare.
Producerea de mărfuri pentru consumul intern – atunci când producătorul coincide cu cel care
consumă – este o marcă a unui trai astăzi dispărut. În momentul în care valoarea de schimb a
unui bun determină producția de mărfuri (cum se întâmplă în capitalismul occidental încă din
secolul al XVI-lea și, în ultimele două secole de globalizare, în întreaga piață mondială),
atunci valoarea de întrebuințare, deși își păstrează locul central static, nu asigură dinamica
economiei. În universul lui Marx și al nostru, valoarea de întrebuințare stă în centrul sistemului
social precum soarele, iar valoarea de schimb pune planetele în mișcare în jurul acestuia.
Valoarea de schimb este legea gravitației în economia capitalistă 10. Marginaliștii11 și urmașii lor
polivalenți (austrieci precum Carl Menger, Böhm-Bawerk, Ludwig von Mises, Friedrich August
von Hayek, americanul Milton Friedman) au o părere total opusă 12: pentru ei, sistemul se mișcă
datorită legii cererii și ofertei, declanșat fiind de magnitudinea flexibilă a valorii de întrebuințare
– cererea agregată (aggregate demand) ar fi conceptul economic modern potrivit aici –, dar,
pentru Marx, gândind astfel, nu explicăm nimic din ce se întâmplă în câmpul producției 13. Pur și
simplu, piața dă o comandă, iar industria reacționează conform acestui semnal. Sunt două sfere
izolate, cu interese ce nu coincid, legate între ele de nevoile din stomac sau din imaginație ale
unui oarecare consumator. Marx nu se mulțumește doar cu atât. El vrea să arate că producția și
8
În acest sens a se vedea studiul clasic al antropologului Bronisław Malinowski, The Family among the Australian
Aborigines: A Sociological Study, London: University of London Press, 1913, pp. 274-291, dar și David Graeber,
Debt. The First 5000 Years, Melville House Printing, 2011, pp. 21-43.
9
Thomas C. Patterson, Karl Marx Anthropologist, Berg Oxford New York, 2009, pp. 91-117.
10
Karl Kautsky, The Economic Doctrines of Karl Marx, Chapter 1, Part 3, disponibil online la
https://www.marxists.org/archive/kautsky/1903/economic/ch01.htm.
11
Nikolai Bukharin, Economic Theory of the Leisure Class, Moscow, 1927, pp. 33-60, disponibilă online la
http://ouleft.org/wp-content/uploads/EconomicTheoryOfTheLeisureClass_NikolaiBukharin.pdf.
12
A se citi în întregime Richard D. Wolff, Stephen A. Resnick, Contending Economic Theories: Neoclassical,
Keynesian, and Marxian, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 2012.
13
Karl Marx, Randglossen zu Adolph Wagners „Lehrbuch der politischen Ökonomie” (Zweite Auflage), Band I,
1879, disponibil în limba engleză la https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/01/ wagner.htm. Karl Marx,
Friedrich Engels, Opere, vol. 19, Editura Politică, București, 1964, pp. 383-415.
9
consumul nu sunt doar aparente diviziuni ale muncii oamenilor, ci unul și același univers, în
care valoarea de schimb și controlul ei universal, prin instrumentul intermediar al banilor, decid
totul14.
Rezumăm de dragul clarității: avem două valori în acţiune în societate. Valoarea de întrebuințare
(use-value) și valoarea de schimb (exchange-value) constituie dihotomia axiomatică a
demonstrației lui Marx, preluată de la Smith și Ricardo. Fără a accepta cele două tipuri de valori,
cititorul nu va înțelege nimic din parcursul volumului I și, mă hazardez să spun, nu va pricepe
economia politică marxistă.
Problema care apare este, cu toate acestea, una elementară: atunci când produci pentru a vinde nu
ai în minte doar valoarea de întrebuințare a unui bun. Fiecare capitalist (antreprenor) știe și își
calculează în consecință producția în funcție de valoarea de schimb a fiecărei unități din marfa
pe care o produce, valoarea de întrebuințare fiind dată în afara sa. Putem controla ca afaceriști
industriali altceva decât producția? Da, desigur, valoarea de schimb pe piață a mărfii, care este
expresia unității de marfă produsă. Valoarea de întrebuințare poate fi, eventual, inventată prin
campanii de Public Relations și strategii de marketing, dar nu poate fi manipulată ca o marfă
tangibilă. Până la urmă, nevoia poate fi și imaginară, nu? Publicitatea este sufletul comerțului,
dar acest suflet se reduce doar la o poftă creată și manipulată de piață mai ales în favoarea
producătorului. Consumatorul cumpără și conform necesităților sale imaginate de alții. Marx știa
și accepta acest fapt, dar nu valoarea de întrebuințare este subiectul teoriei sale. A produce
eficient înseamnă a nu pierde bani și a câștiga, în schimb, un profit. A revoluționa mijloacele de
producție (a retehnologiza aparatura într-o fabrică) este vital pentru antreprenor, dacă vrea să
facă față competiției în modul de producție capitalist. Din producție țâșnește totul la Marx, dar
departe de a fi o simplă etapă dintr-o teorie a producției, procesul valorizării capitalului se
termină și se reia, aşa cum arată Marx, prin realizarea valorii în piață, altfel spus, prin vânzare.
Să mergem un pas înainte. De exemplu, dacă schimb o haină pentru o pereche de pantofi, cum se
poate întâmpla, în mod izolat, și azi, atunci pot să reprezint schimbul astfel: 1 pereche de pantofi
= 1 haină. În ce constă valoarea de schimb a acestor două bunuri? Ce le ține împreună? Ca un
obiect să dețină aceeași valoare ca altul, ceva trebuie să se găsească în ambele, un al treilea lucru
care sintetizează esența lor de a putea fi schimbate. Dacă vă gândiți că în loc de două mărfuri am
două nevoi egale, nu explicăm nimic. Schimbăm termenii, dar nu avansăm deloc. Ce face nevoile
egale (de fapt, nevoile sunt irelevante în context iar mărimile lor neimportante, dar cererea este
totuși presupusă ca necesară), ce susține egalitatea între două mărfuri?
14
Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura didactică și pedagogică, București, 1992, pp. 261-329.
10
„O valoare de întrebuințare, un bun, nu are deci valoare decât pentru că în el se află concretizată
sau materializată muncă omenească abstractă. Cum să măsurăm mărimea valorii sale? Prin
cantitatea de «substanță creatoare de valoare» pe care o conține, adică de muncă. Cantitatea de
muncă se măsoară, la rândul ei, prin durata acesteia, iar durata muncii își are măsura în anumite
fracțiuni de timp, cum sunt ora, ziua etc.”15
Să deducem de aici că valoarea scaunului pe care stau chiar în clipa aceasta constă din numărul
de ore de muncă în care a fost produs, timp detașat de orice raport social? Nici pe departe. Nu
munca în sens concret ne interesează aici, deși termenul concret este înșelător, pentru că pare
fixat din punct de vedere istoric, dar nu este 16. Cum ar fi ca un produs să fie cu atât mai scump,
cu cât a durat mai mult timp să fie produs? Înseamnă că, în măsura în care muncitorul este leneș
și prost, valoarea produsului crește. Dar nu se întâmplă astfel într-o economie de piață, iar Marx
era perfect conștient de această realitate. Prin urmare, munca în sens abstract, adică indicând
acea calitate care o face creatoare, îi apaține doar omului, iar aceasta nu depinde de specificul
meseriei, ci de efort. Ea poate fi estimată cantitativ, prin timp de muncă, dar esența
sa calitativă rămâne invizibilă. Munca omenească abstractă (pentru că nu poate fi măsurată cu
adevărat în producție, ci doar consumată într-un număr de ore zilnic, și apoi, înghețată în produs,
comercializată) este ca o fantomă ascunsă în produsele societății omenești. Practic, eu nu știu
exact cât muncesc scriind aici. Eu pot să scriu timp de patru, cinci sau șase ore fără oprire și să
flămânzesc sau să sufăr de o durere de cap, dar nu timpul consumat face munca mea valoroasă,
ci substanța creatoare de valoare care sunt eu, ca om. Eu sunt valoarea ascunsă în textele mele,
nu produsele minții mele, în sine decompozibile în silabe, cuvinte, idei, ore, secunde, rânduri,
pagini etc. Tot la fel se întâmplă și atunci când oricare dintre noi muncim. Libertatea noastră de
ființe creatoare o regăsim aproximată în produsul muncii noastre. Nu munca te face liber, cum
scria pe porțile lagărelor de muncă forțată sclavagistă din timpul regimului politic nazist, ci
libertatea ta de a crea în cadrul muncii se regăsește în valoarea produsului final17.
Astfel, munca în sens concret, care nu dispare din discuție nici măcar o secundă, înseamnă timp,
energie, efort, consum energetic de mușchi și creier. Munca abstractă este în sine de măsurat,
este, altfel exprimat, totalitatea timpului de muncă uman dintr-o economie, legată prin
mecanismele valorii de schimb ale pieții, în interval de o zi, o săptămână, an, lustru, deceniu.
Valoarea sa intrinsecă se găsește în natura ființei umane, în voința ei de a se exprima pe sine în
15
p. 72, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, p. 53.
16
Andrew Kliman, Reclaiming Marx’s Capital. A Refutation of the Myth of Inconsistency, Lexington Books, 2007,
pp. 19-41.
17
Kenneth Smith, A Guide to Marx’s Capital, Vols I-III, Anthem Press, 2012, pp. 142-156.
11
lucruri. De aici, cu cât munca pe care o prestezi este mai puțin creatoare și mai repetitivă (deci
reprezintă o fracțiune infimă din munca abstractă socială), cu atât valoarea ta de piață ca forță de
muncă este, prin urmare, mai mică. În schimb, cu cât produsul muncii tale necesită mai multă
muncă abstractă înghețată, cum se întâmplă mai ales în artă, în literatură sau în științe, cu atât
valoarea ta de piață este mai mare. Raritatea rezultatului muncii tale îți determină
caracterul abstract al acesteia. Poți crea doi, trei, n muncitori pe o carieră de calcar, dar cât de
des poți crea un Michelangelo în sculptură? Putem aproape conchide de aici că adevărata
expresie a valorii muncii o găsim doar în capodopere, în aceste produse unicat ale întregii specii,
în care timpul de creație pare a fi ireproductibil, însă produsele de artă nu sunt mărfuri, ci obiecte
unicat. Mona Lisa expusă la Louvre este un obiect de artă, o expresie a geniului creativ uman
prin intermediul muncii unui artist. Mona Lisa, reprodusă în n postere de vânzare în librării sau
standuri de ziare, este, prin caracterul ei de muncă reprodusă în unitați de timp (aproape) egale și
cu costuri (aproape) identice, o marfă ca oricare alta. Marx a fost interesat doar de producția de
serie.
Dar cele mai multe munci nu se pot ridica la un asemenea nivel ca cel din primul exemplu,
privind pictura Mona Lisa. Cele mai multe produse puse în vânzare pentru a acoperi o valoare de
întrebuințare sunt reproductibile pe scară largă. Cât timp intră în producerea unui telefon mobil?
Depinde de tehnologia și mașinăriile folosite, de muncitorii înșiși și de materialele „aruncate” în
lucru. Timpul fluctuează, dar o medie la un moment dat (prin „moment” înțelegem luni sau chiar
ani) pentru producerea unui bun este o realitate. Dacă ești cu 50% mai productiv ca muncitor, eşti
cu 1/2 mai valoros decât un alt muncitor. Dacă ești cu 50% mai leneș decât un alt muncitor, se
înțelege că ai putea întâmpina oarecare probleme. Dar ceea ce contează în producție
este productivitatea medie la un moment dat, nu lenea sau excesele de zel ale unor muncitori
aflați în minoritate, simple acte marginale care se topesc în medie. Timpul de muncă socialmente
necesar în producerea unui bun este valoarea în sine a acelei mărfi, ca parte din munca abstractă,
adică ab origine suma tuturor orelor de muncă dintr-o economie de piață. Este de la sine înțeles
că acest timp suferă modificări cu avansul tehnic, cu fluctuațiile dintre cerere și ofertă și deci cu
materiile prime sau cantitatea de muncă umană implicate în producție, și nu este dat o dată
pentru totdeauna. Plus că nu timpul în sine contează, ci valoarea în muncă a acelui timp. Sunt
mulți indivizi, seduși de aparența materială a timpului de muncă și mistificați de relațiile sociale
existente, care pot crede, ipotetic vorbind, că valoarea unui telefon mobil, de pildă, se calculează
de către Marx în 10 ore. În fond, relațiile între obiectele de consum, între mărfuri, înlocuiesc și
alienează, în percepția cetățeanului mediu, adevăratele raporturi din spatele mărfii, care sunt
exclusiv sociale. Prin tratarea mărfurilor ca date în afara relațiilor sociale, ca rezultate materiale
ale unor științe și tehnologii aplicate, marfa încetează de a mai fi rezultatul unor convenții ce
derivă dintr-o serie de relații sociale generale obiective și devine, prin obiectivarea mărfii ca
12
produs neutru tehnic, o formă socială globală prin care indivizii se măsoară între ei ca deținători
de valoare generală, anume de bani. În loc ca membrii unei societăți să se privească unul pe altul
drept ființe naturale, părți constitutive ale unei naturi primordial asociale sau presociale, ei se
compară în funcție de cantitatea obiectelor produse de munca omenească, pe care le pot cumpăra
și consuma18. Astfel, mărfurile sunt ridicate la rangul unor essentiae sau quidditas date în afara
activității umane, ceea ce participă, în modul de producție capitalist, la perceperea răsturnată a
realității, iar oamenii devin res, obiecte vacue ontologic.
Ce trebuie reținut și accentuat constă în faptul că o marfă nu este timp pur, indeterminat, ci timp
de muncă, unde valoarea muncii este umană, variază în timp din cauza tehnologiei (mașinării și
productivitatea muncii) și este o medie într-o mulțime de muncitori activi la un moment dat. Care
este timpul de muncă socialmente necesar pentru a acoperi cererea unei valori de întrebuințare?
Depinde mult de epoca în care această muncă se desfășoară în timp, dar el poate fi totuși
calculat19.
Iar acum ne confruntăm cu jocul dialectic al lui Karl Marx, preluat oarecum de la Hegel
(acest oarecum este o pricină de dispute intense 20 în mediul academic21). Un lucru poate să fie
o valoare de întrebuințare fără să dețină valoare. Cum putem accepta această situație? E simplu
de explicat: dacă eu muncesc în grădină și îmi culeg recolta, înseamnă că, prin urmare în chip
generic, mănânc ceea ce am produs. Pentru mine, producția agricolă are o valoare de
întrebuințare. Dar pentru alții? Nu, pentru că ei nu o consumă. Trebuie întâi să vând acele
produse pentru ca ele, fiind cumpărate, să capete valoare de schimb, adică valoare socială. O
marfă care nu intră în circulație și nu este cerută de piață nu există ca valoare și nu este de fapt o
marfă. Munca izolată din propria gospodărie, muncă producătoare de valori de întrebuințare, nu
de valori de schimb, nu poate fi muncă socialmente necesară, chiar dacă productivitatea sa este
egală cu a multor munci diferite (dar cine calculează din punct de vedere social munca
domestică, fără metamorfoza unei munci concrete în parte, prin intermediul mecanismului de
schimb, a totalității muncii abstracte, adică sociale?). Istoric, doar capitalismul occidental a reușit
să organizeze și să raționalizeze până la cele mai mici detalii valoarea muncii în societate,
realizată în comun.
18
John Milios, Dimitri Dimoulis, George Economakis, Karl Marx and the Classics. An Essay on Value, Crisis and
the Capitalist Mode of Production, Ashgate Publishing Limited, 2002, pp. 67-111.
19
Pentru o analiză matematică a teoriei valorii bazată pe muncă, Anwar M. Shaikh, „The Empirical Strengh of the
Labor Theory of Value“, în Conference Proceedings of Marxian Economics: A Centenary Appraisal, Riccardo
Bellofiore (ed.), Macmillan, London, 1998, pp. 225-251.
20
Fred Moseley and Tony Smith (ed.), Marx’s Capital and Hegel’s Logic, Brill, Leiden Boston, 2014, pp. 113-318.
21
Lucio Coletti, Marxism and Hegel, Verso, 1973, dar și Louis Althusser, For Marx, The Penguin Press, 1969, pp.
161-219.
13
Rezumăm din nou (nu întâmplător)22: avem, întotdeauna dintr-un punct de vedere relativ, trei
valori, aflate în relații contradictorii una față de cealaltă. Valoarea de întrebuințare, subiectivă,
eterogenă, dar care poate fi estimată cu ajutorul merceologiei (la Marx), valoarea de
schimb (omogenă și cantitativă) și valoarea ascunsă în muncă (materială, fundamentată pe relații
sociale, concretizată în timpul de muncă socialmente necesar și care este identică, din punct de
vedere calitativ, cu munca abstractă). Reiese de aici că valoarea de întrebuințare este punctul fix
în jurul căruia celelalte mărfuri se mișcă. Mișcarea o imprimă valoarea de schimb, care este o
formă ,,empirică” a unei valori ascunse a timpului de muncă socialmente necesar. Marfa are
totuși în sine propria sa valoare: cea de schimb și cea a timpului socialmente necesar pentru a o
produce. Cele trei valori conceptualizate de Marx nu se determină cauzal una pe cealaltă, dar
fluctuează contradictoriu una față de cealaltă din pricina relațiilor în care se lasă prinse23.
Vom încheia cu un exemplu ipotetic care va clarifica, sperăm, cel puțin ca exercițiu de
imaginație, teoria valorii bazată pe muncă.
Să presupunem, strict sub forma unei ipoteze de lucru, că deținem două mărfuri într-un
supermarket. O mașină de spălat = 350 de euro = un televizor. Faptul că au același preț înseamnă
pentru Marx că timpul concret exprimat în ore, care a intrat în producerea celor două bunuri,
trebuie să fie egal (deși el poate fluctua în jurul unei medii a timpului concret din respectiva sferă
de producție). Acest timp concret de muncă nu este stabilit pentru totdeauna, ci face parte din
timpul de muncă abstractă socialmente necesară pentru o marfă, considerând un nivel tehnologic
presupus (tehnologia este o parte a mijloacelor de producție la Marx). Timpul concret de muncă
variază social conform competiției capitaliste. Dacă în luna mai a anului 2020, avem următoarea
echivalență pe piața globală, o mașină de spălat = un televizor = 350 de euro = 10 ore de muncă
social. De aici rezultă că o oră de muncă în industria bunurilor casnice este echivalentul a 35 de
euro din orice altă marfă de pe piață24.
Pentru ca teoria valorii să fie adevărată, aceasta trebuie testată într-un mod practic. Un economist
serios, operând cu date statistice reale și beneficiind de câteva calcule aritmetice complexe, ar
trebui să transforme timpul mediu necesar, dintr-o industrie profitabilă, pe o gamă dată de
produse, și să stabilească valoarea generală socială a unei ore de muncă în câteva produse de
vânzare, considerate sub formă de eșantionări statistice. Apoi, această oră socialmente necesară
de muncă va primi porția sa de preț de piață. Astfel am avea prețul corect al fiecărei ore de
22
Ronald L. Meek, Studies in the Labor Theory of Value, Monthly Review Press, New York and London, 1973, pp.
121-201.
23
Isaak Ilici Rubin, Essays on Marx’s Theory of Value, Black Rose Books, Montreal-New York, 1990, pp. 61-185.
24
Duncan Foley, Understanding Capital. Marx’s Economic Theory, Harvard University Press, 1986, pp. 12-31.
14
muncă la nivel macro, dar și, după alte calcule, la nivel de ramuri industriale (sau sfere de
producție, în limbaj marxist). Cantitatea de date care ar confirma sau infirma teoria valorii muncă
depinde doar de puterea unei birocrații de stat înarmată cu colectarea de informații sociologice
detaliate.
Consecința neplăcută din punct de vedere politic ar fi că, prin urmare, aflăm nu numai care este
valoarea muncii pe oră în anul 2020, 2035 sau în oricare alt an luat la întâmplare, dar și cine sunt
cei plătiți mai puțin decât muncesc și cine sunt remunerați mai mult la nivel social. Ar fi o
adevărată babilonie politică, în care cei care își însușesc gratuit valoarea muncii exprimate în
bani ar trebui să tragă ponoasele de la cei a căror oră de muncă productivă este schimbată în bani
mai puțini, cei care nu primesc nimic din schimbul economic, în cadrul distribuției inechitabile a
muncii sociale abstracte. Poate astfel descoperim că cei care nu muncesc, dar încasează
dividende în virtutea dreptului legal de proprietate asupra capitalului, sunt, într-adevăr, spre a
folosi o teminologie bolșevică desuetă, paraziți exploatatori.
Aici punem punct încercării noastre de a lămuri teoria valorii pe bază de muncă în Capitalul,
volumul I. Locul pe care banii îl joacă în teoria valorii va fi studiat ca o problemă separată.
Capitolul 2: Procesul schimbului și banii
„Prima condiție pentru ca un obiect de întrebuințare să fie, în mod potențial, o valoare de schimb
este existența sa ca non-valoare de întrebuințare, o cantitate de valoare de întrebuințare depășind
nevoile imediate ale posesorului său. În sine, lucrurile sunt exterioare omului; ele sunt
deci alienabile”25.
Să presupunem că trăim pe o insulă parțial pustie, suntem o comunitate de 200 de familii și într-o
bună zi decidem să creăm o piață. Fiecare vine să-și expună produsele, fiecare cumpără cât
dorește. Cum plătim? Putem să stabilim ca echivalent universal pentru orice produs un alt bun de
consum, cum ar fi bananele. De pildă, o nucă de cocos implică valoarea echivalentă a trei
banane. Un hamac costă 10 banane. O barcă cioplită din lemn are contravaloarea a 100 de
banane. (Echivalenţele au aici o valoare pur demonstrativă şi ne aparţin). Dar cât valorează în
banane un kilogram de banane? Este practic imposibil de calculat. O banană, tautologic vorbind,
valorează doar o banană. Și tot așa, oricâte banane ar fi. Am putea spune că 10 banane înseamnă
25
p. 121.
15
30 de nuci de cocos, în urma exemplului dat mai devreme, dar am stabilit deja că denominatorul
universal nu este nuca de cocos, ci banana. Piața nu trăiește din troc, ci din raporturi de vânzare-
cumpărare.
Deci nu banana este cea care poate fi echivalența universală a oricărei mărfi. Câtă vreme există
banane din belșug, banana ca valoare monetară nu se poate cumpăra pe ea însăși. Banana poate fi
consumată – ea deține o valoare de întrebuințare. Banii ar trebui să fie ceva care nu se reprezintă
pe sine pe piața mărfurilor. Banii trebuie aleși ca valoare în așa fel încât să nu ne hrănim cu ei, să
nu îi bem, să nu îi injectăm în sânge, să nu îi utilizăm pentru nevoile noastre naturale. Banii sunt
în esența lor, cum spune Marx în citatul de mai sus, inutili – ei nu dețin o valoare de
întrebuințare. Banii sunt 100% valoare de schimb26. Banii nu au preț. Bineînțeles, o bancnotă
poate fi de folos în mijlocul pustiului ca, horribile dictu, hârtie igienică, dar nici în acest caz
valoarea lor de întrebuințare nu este decât una ocazională (deșertul depopulat te obligă la
utilizarea banilor la altceva decât pentru schimb).
Valoarea generală a banilor, în timpul lui Marx, nu era decât parțial legată de hârtia de valoare pe
care statul o instituia ca legal tender (mijloc de plată legală) în relațiile de schimb între oameni.
Până în 1971, standardul aur era folosit pe scara largă a tuturor meridianelor pământului, alături
de un mijloc de plată precum dolarul american (după 1945), iar înainte, pe timpul lui Marx,
cantitatea de aur și argint (bimetalism) era cea conferită bancnotelor şi monedelor puse în
circulaţie. Problema fundamentală este că o economie are nevoie, pentru a creşte, de mai mult
aur și argint decât erau disponibile în minele lumii pentru a acoperi lichiditățile din hârtie şi
metal necesare. Aurul, etalon universal pretențios, este o resursă naturală rară. Banii tipăriți, nu.
Un alt aspect este faptul că țările cu resurse aurifere mari sunt clar favorizate de standardul aur.
În consecinţă, s-a renunțat la gold standard, deși tezaurul de bullion (aur și argint) de sub Banca
Angliei cuprinde multe tone de aur în lingouri chiar și în prezent, la fel ca şi moneda cel mai bine
cotată pe piețele lumii, dolarul american. De ce este totuși atât de sus cotată lira sterlină?
Aruncând o privire în tezaurul Băncii Angliei, vom înțelege imediat de ce lira britanică are o
stabilitate de invidiat pe piața mondială 27, deși starea generală a economiei este cea care
valorizează aurul (tot în trezoreria britanică, în prezent, se află cu chirie, printre multe altele, și o
parte din aurul statului român).
Pe timpul lui Marx, pe lângă banii-aur, existau și alte utilizări ale aurului decât aceea de valoare
de schimb (bijuterii, obiecte de artă, dinţi etc.), care s-au păstrat şi astăzi. Aurul nu şi-a pierdut,
de-a lungul timpului, nici unele dintre asociaţiile simbolice ale sacralităţii, puterii sau luxului.
26
Suzanne de Brunhoff, Marx on Money, Urizen Books, New York, 1976, pp. 19-48.
27
Duncan Foley, „Marx’s Theory of Money in Historical Perspective”, în Fred Moseley (ed.), Marx’s Theory of
Money, Palgrave Macmillan, 2005, pp. 36-50.
16
„Întrucât toate celelalte mărfuri nu sunt decât echivalente speciale ale banilor, iar banii sunt
echivalentul lor general, ele se comportă ca mărfuri speciale față de banii considerați ca marfă
generală.”28
Banii nu sunt doar un echivalent universal al mărfurilor, ci, mai important decât atât, o convenție
universală asupra valorii de schimb a acestora. Dacă o societate dată nu ar inventa o valoare
abstractă inscripționată pe o bucată de hârtie/plastic, atunci banii nu ar fi decât hârtii fără valoare
de schimb și aproape fără nicio valoare de întrebuințare. Când inflația anilor 1920 a lovit
Germania din plin, te puteai încălzi (fără mari sorți de izbândă, e adevărat) prin arderea în sobă a
100 de milioane de mărci. Era şi contravaloarea unei pâini la acel moment.
La comunităţile aborigene ale Australiei exista credinţa că anumite pietre, copaci sau bucăți de
pământ, obiecte care au aparținut unui strămoș considerat bun, puteau avea o încărcătură sacră,
protejând în acest fel tribul. Obiectele capătă suflet și determină viața oamenilor. În istoria
religiei numim acest straniu fenomen mistic fetișism. Când noi înșine credem că banii au forța
unor obiecte supranaturale, se poate spune că manifestăm fetișismul banilor. „Banii sunt totul, cu
bani poți cumpăra orice. Banii sunt timp, plăceri, poate chiar sănătate, libertatea de a achiziționa
orice îți dorești.” Câți nu gândim astfel? Marx spune că „misterul fetișismului banilor nu este
nimic altceva decât misterul fetișismului mărfurilor, devenit vizibil și strălucitor.”29
Capitalismul mondial a instaurat fetișismul banilor ca o condiţie sine qua non a modernității, deși
nu banii, ci mărfurile sunt cele pe care le slujim 30. „Mărfurile nu devin comensurabile prin
intermediul banilor. Dimpotrivă. Pentru că toate mărfurile, ca valori, sunt muncă omenească
materializată, deci din capul locului comensurabile, ele pot să-și măsoare în comun valorile în
aceeași marfă specifică și să o transforme astfel pe aceasta într-o măsură comună a valorii lor,
adică în bani. Banii, ca măsură a valorii, sunt o formă de manifestare necesară a măsurii valorii
imanente mărfurilor, adică a timpului de lucru.”31
Aici ne confruntăm cu o dificultate de explicaţie. Timpul socialmente necesar pentru a produce o

marfă, așa cum am stabilit în capitolul anterior, se bazează pe munca abstractă de care doar omul
este în stare. Iar în procesul muncii omul creează mărimi de valoare noi. Acestea sunt cotate prin
preț. Este un obiect cotat corect la un moment dat, cu alte cuvinte, cantității de marfă îi
corespunde o cantitate egală de bani? Nu, prețul oscilează, după cum știe oricine. Dar mărimea
28
p. 114.
29
p. 116.
30
Anitra Nelson, Marx’s Concept of Money, Routledge Studies in the Histories of Economics, London and New
York, 2005, pp. 101-180.
31
Ibidem.
17
de valoare nouă nu se deplasează în plus sau în minus, ci rămâne stabilă pe tot parcursul
tranzacției. Deci prețurile și mărfurile se pot afla (şi chiar sunt) într-un dezacord. De ce se
întâmplă astfel? Vom afla imediat răspunsul parțial la întrebare.
Iată un exemplu ciudat, dar sugestiv: eu sunt un om cinstit. Cinstea mea, vă rog să acceptaţi, este
o valoare în sine. Cu ea operez în varii ocazii, deseori lucrez și gândesc cinstit. Nu știu care este
cantitatea cinstei mele și presupun că nimeni întreg la minte nu se apucă să o măsoare. Dacă vine
cineva la mine și-mi spune: „Vreau să-ți cumpăr cinstea pe o zi. Astăzi voi face ce vreau eu cu
cinstea ta”, iar apoi îşi imaginează un preț, să zicem 1.000 de euro pentru 8 ore de cinste, cum
îmi „consumă” cumpărătorul cinstea? Nu știu, rămâne de stabilit. Mă testează 8 ore la rând să
vadă dacă sunt cinstit. Dacă mă dovedesc necinstit (cinstea mea era presupusă ca dată de la
început, ea neoscilând), atunci a cumpărat ceva a cărui valoare imaginară este în contradicție cu
suma de 1.000 de euro. De aici, ruptura dintre preț și valoare în realitate.
Sau, tot eu, sunt un specialist în credite. Oamenii vin și-mi cer bani cu împrumut. Eu trebuie să
verific dacă dosarul lor de creditare este unul corect, și nu o șmecherie care ar provoca o gaură în
lichiditățile fictive ale băncii pentru care lucrez. Eu am o valoare de muncă, întrucât dau multe
credite avantajoase băncii. În schimbul felului în care îmi vând valoarea forței de muncă, eu
capăt un salariu, să zicem 2000 de lei pe lună. Un alt specialist în credite, cu o valoare de muncă
concretă egală cu a mea, dă credite în Japonia, de exemplu. Suntem doi specialişti în credite egali
în ceea ce priveşte cota procentuală a rambursării creditelor. Sumele creditate diferă, dar nu
valoarea noastră abstractă crește și scade suma banilor împrumutați. Japonezul ia, pentru o
muncă concretă aproape egală cu a mea (40 de ore/săptămână) și cu o productivitate a muncii
egală, 10000 de lei. La valori de muncă aparent egale cantitativ, prețuri inegale!
Acum, depășind chestiunea incompatibilității valoare-preț, să ne întoarcem puţin la procesul de

schimb.
„La început, mărfurile intră în procesul de schimb neaurite, neîndulcite, așa cum s-au născut.
Procesul de schimb produce o dedublare a mărfii în marfă și bani, un antagonism exterior în care
ele își reprezintă antagonismul lor interior dintre valoarea de întrebuințare și valoare. În acest
antagonism mărfurile ca valori de întrebuințare se întâlnesc cu banii ca valoare de schimb.”32
Să zicem că avem un țesător (chiar exemplul slujbei date de Marx) care a produs 20 de metri de
pânză. Aceasta este marfa sa. Se duce la piață, unde află care este prețul oferit în acea clipă
mărfii sale. Vinde cei 20 metri de pânză unui cumpărător oarecare la prețul mediu al pieței. Apoi
ia banii, se duce la o cârciumă şi se îmbată. După 10 sticle de bere, țesătorul nostru este atât de
32
pp. 125-133.
18
amețit, încât pornește spre casă. A avut o zi plină, în care a fost rând pe rând vânzător și
cumpărător.
„Procesul de schimb al mărfii se efectuează deci în două metamorfoze opuse și complementare –

transformarea mărfii în bani și retransformarea ei din bani în marfă.”33
Este clar: avem o Marfă (20 de metri de pânză) care se schimbă în Bani, la rândul lor
metamorfozați într-o altă Marfă (10 beri).
Putem să reprezentăm acest șir de transformări astfel: M-B-M.
Marx consideră prima metamorfoză, M-B, drept expresia diviziunii muncii. Țesătorul muncește
și produce o valoare de întrebuințare, cei 20 de metri de pânză. El trebuie să transforme marfa
într-o valoare de schimb, iar banii sunt acolo ca să-i aurească marfa. Desigur că, „dacă nevoia
socială de pânză, care, ca orice alt lucru, își are limitele sale, a fost satisfăcută deja de către
țesătorii concurenți, produsul amicului nostru devine excedentar, superfluu și deci inutil.” 34
Concurenţa altor produse este un obstacol în calea valorificării muncii concretizate în 20 de metri
de pânză.
„Posesorii noștri de mărfuri descoperă, așadar, că aceeași diviziune a muncii, care face din ei
producători particulari independenți, face ca procesul social de producție și raporturile lor în
acest proces să fie independente de ei înșiși, ca independența reciprocă a persoanelor să-și
găsească o completare într-un sistem total de dependență materială.”35
În acest proces atât de banal, banii au și funcția de a neutraliza valoarea de întrebuințare a unei
mărfi.
„Ca întruchipare de valoare, marfa elimină orice urmă a valorii sale naturale de întrebuințare și a
muncii utile speciale care a produs-o, pentru a se metamorfoza în materia socială uniformă pe
care o constituie munca omenească nediferențiată. Privind banii, nu vedem, așadar, de ce natură
este marfa care s-a transformat în bani. În forma bani, o marfă arată ca și cealaltă. Banii pot,
așadar, să fie gunoi, cu toate că gunoiul nu este bani.”36
Luând toate acestea în considerare, vânzarea pânzei, M-B, este în același timp cumpărarea ei, B-
M (nu cumpără marfă contra bani cel care vinde?). Dar, ca vânzare a pânzei, acest proces se
termină cu opusul său, cumpărarea celor 10 beri (M-B-M). Cel care cumpără pânza contra bani
(B-M, vânzătorul nostru, nu țesătorul) trebuie să fi vândut și el ceva inițial, să zicem grâu.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
19
Ce trebuie să înțelegem de aici? Procesul dialectic al schimbului contradictoriu de mărfuri și
bani.
Avem un țesător care vinde o Marfă contra Bani, bani pe care îi dă pentru o altă Marfă (M-B-
M). Dar avem și un cumpărător care dă Bani pentru o Marfă (cei 20 de metri de pânză), pe care
din nou o va vinde în schimbul unor Bani (B-M-B).
„Ciclul pe care îl descrie, deci seria de metamorfoze a fiecărei mărfi se împletește în mod
inextricabil cu ciclurile altor mărfuri. Procesul total constituie circulația mărfurilor.”37
Dacă aceste jocuri simpliste vă deranjează și le considerați lipsite de orice importanţă, aflați de
ce le întrebuințează aici Marx. Scopul său este de a arăta cât de importanți ontologic sunt banii în
schimburile capitaliste. Într-o economie fundamentată pe troc sau în care darurile reciproce ar fi
jucat un rol economic central, M-B-M și B-M-B nu ar fi existat niciodată.
„Pe de o parte, se vede aci cum schimbul de mărfuri rupe barierele individuale și locale ale
schimbului direct de produse și dezvoltă dinamica muncii omenești. Pe de altă parte, se dezvoltă
un cerc întreg de raporturi naturale de ordin social, necontrolabile de către persoanele care
acționează.”38
Ceva mai jos, discursul lui Marx devine, cum afirmă unii exegeţi ai săi, hegelian. Nu e cazul să
ne speriem odată ajunși aici. Vânzătorul îl aduce la piață pe propriul cumpărător – și invers. De
fapt, în orice schimb mandatat de bani, vânzătorul și cumpărătorul realizează un act identic și
constituie „o unitate interioară”. Vânzarea şi cumpărarea ,,formează două acte opuse în mod
polar, ca acțiuni ale aceleiași persoane”39. „Antagonismele exterioare” sunt doar înșelătoare.
Marx explică abstract ceva banal de concret: când cumpăr ceva, intru obligatoriu într-o relație cu
vânzătorul şi, chiar atunci când nu sunt fizic în prezenţa lui, mă aflu în piață. Însă, fără el, eu nu
aș mai exista în calitate de cumpărător – și invers. Noi doi suntem, de fapt, aceeași persoană care
comite acte diferite. Pentru mine, el este un cumpărător. Pentru el, eu sunt un vânzător. Dar el îmi
vinde mie banii săi în schimbul produsului meu. Eu îi cumpăr lui banii și îi vând pânza. Depinde
cum vezi lucrurile în unilateralitatea lor, dar eu sunt simultan vânzător și cumpărător, iar el la fel,
într-un unic act unitar. Sperăm că astfel s-a clarificat un punct relativ dificil al demonstraţiei lui
Marx.
Banii au, deci, funcția de „mijloc de circulație”. Ce circulă? Mărfurile. Banii sunt doar expresia
circulației mărfurilor, dar, cum ei sunt etalon universal, se creează impresia în capitalism că doar
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Ibidem.
20
banii circulă și pun în mișcare mărfurile, ceea ce este, la o examinare mai atentă, exact invers
faţă de ceea ce se petrece în realitate40.
Ultima parte a capitolului este dedicată de Marx temei spinoase, parțial caducă astăzi, a
raportului dintre masa monetară emisă (aur/argint) și banii aflați în circulație (hârtii de valoare
etc.), peste care, cu riscul de a trezi curiozitatea de a cerceta a cititorului 41, am să trec, fiindcă
este doar o polemică purtată cu economiștii clasici din epoca sa. Pentru subiectul central al
acestor ultime capitole din secțiunea I a Capitalului, volumul I, consider că rezumatul temei
centrale este mai mult decât suficient.
Capitolul 3: Transformarea banilor în capital
„Ciclul M-B-M are ca punct de plecare, la o extremitate a sa, o marfă, și se încheie, la cealaltă
extremitate, cu altă marfă, care părăsește circulația, intrând în sfera consumației. Scopul final al
acestui ciclu este deci consumația, satisfacerea trebuințelor, cu un cuvânt valoarea de
întrebuințare. Dimpotrivă, ciclul B-M-B pornește de la extremitatea bani și se întoarce în cele
din urmă la aceeași extremitate. Mobilul și scopul său determinant sunt astfel însăși valoarea de
schimb.”42
Karl Marx nu intenționează, în acest punct al demonstrației sale, să se ocupe prea mult timp cu
formula M-B-M, conform căreia „se schimbă mărimi în care se concretizează muncă socială”.
Dacă primul M este totuna ca valoare de piață cu ultimul M, atunci înseamnă că vorbim de două
munci sociale, estimate pe piață ca fiind egale, chiar dacă una din părți vinde marfă peste
valoarea ei inițială sau cumpără o alta sub valoarea ei (metamorfozele M-B-M vor fi elucidate pe
larg abia în prima parte a volumului II).
Marx este mai degrabă interesat de logica din spatele B-M-B. Pentru ce ai cumpăra o marfă pe
care o vinzi contra unei sume de bani egale? Nu poți consuma banii (ei nu au valoare de
întrebuințare, să nu uitam), deci ce satisfacție fizico-psihologică poți avea de aici? Cu ce te
mulțumește valoarea de schimb a două cantități de bani egale?43Ceva trebuie să fie în neregulă,
din perspectiva unui consumator rațional de valori de întrebuințare.
40
Costas Lapavitsas, „The Universal Equivalent as Monopolist of the Ability to Buy” in Fred Moseley (ed.), Marx’s
Theory of Money, Palgrave Macmillan, 2005, pp. 95-111.
41
Martha Campbell, „Marx’s Explanations of Money’s Functions: Overturning the Quantity Theory”, pp. 143-160 și
Pichit Likitkijsomboon, “Marx’s Anti-Quantity Theory of Money: A Critical Evaluation”, pp. 160-177 in Fred
Moseley (ed.), Marx’s Theory of Money, Palgrave Macmillan, 2005.
42
p. 162, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 163.
43
Alex Callinicos, Deciphering Capital. Marx’s Capital and Its Destiny, Bookmarks Publications, 2014, pp. 169-
191.
21
„A schimba 100 lire sterline contra bumbac și apoi a schimba din nou același bumbac contra 100
lire sterline, adică a schimba pe o cale ocolită bani contra bani, un lucru contra aceluiași lucru,
pare o operațiune pe cât de insipidă, pe atât de inutilă. O sumă de bani nu se poate deosebi, în
general, de altă sumă de bani decât prin mărimea ei. Procesul B-M-B nu-și datorează astfel
conținutul său unei deosebiri calitative între extremitățile sale, căci ambele sunt bani, ci
deosebirii lor cantitative. La sfârșit sunt scoși din circulație mai mulți bani decât au fost aruncați
în ea la început. Bumbacul cumpărat cu 100 lire sterline este revândut de pildă cu 100 + 10 lire
sterline, adică cu 110 lire sterline. Forma completă a procesului este deci B-M-B’, B’ fiind = B +
ΔB, adică suma de bani avansată la început, sporită cu un increment. Acest increment sau
excedent peste valoarea inițială îl numesc plusvaloare (surplus value). Valoarea avansată la
început nu este numai conservată înăuntrul circulației, dar ea își schimbă în circulație mărimea,
adaugându-și o plusvaloare; ea se valorifică. Acest proces o transformă în capital.”44
M-B-M: „a vinde pentru a cumpăra, își găsește, alături de însuși acest proces, măsura și ținta
într-un scop final aflat în afara procesului, adică în consumație, în satisfacerea anumitor
trebuințe”45.
O altă explicație este următoarea: ,,Scopul final al acestui circuit este deci consumul, satisfacerea
trebuinţelor, într-un cuvînt valoarea de întrebuinţare.”46
B-M-B’: „a cumpăra pentru a vinde, dimpotrivă, începutul și sfârșitul sunt identice, adică bani,
valori de schimb, și chiar prin acest fapt mișcarea este fără de sfârșit”47.
Cum va spune Marx puțin mai jos, mișcarea capitalului, spre deosebire de circulația simplă de
mărfuri (vânzarea pentru cumpărare), este, prin urmare, nelimitată. Cine este posesorul unei
lăcomii de bani pentru mai mulți bani, ad infinitum? Capitalistul sau cel căruia noi îi spunem
astăzi antreprenor, om de afaceri, acționar.
„Persoana lui sau, mai exact, buzunarul lui este punctul din care pleacă şi la care se întorc banii.
Conţinutul obiectiv al acestei circulaţii – sporirea valorii – constituie scopul subiectiv urmărit de
el şi, numai în măsura în care însuşirea progresivă a avuţiei abstracte este singurul mobil al
operaţiilor sale, funcţionează el în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat,
dotat cu voinţă şi cu conştiinţă. De aceea valoarea de întrebuinţare nu trebuie considerată
niciodată ca fiind scopul nemijlocit urmărit de capitalist. De asemenea, scopul lui nu este cîştigul
izolat, ci cîștigul, mişcarea necontenită a acestuia.
Această tendinţă de îmbogăţire absolută, această goană nebună după valoare îi este comună,
capitalistului şi tezaurizatorului, dar, în timp ce tezaurizatorul nu este decât un capitalist nebun,
44
pp. 163-164, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, pp. 163-166.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Ibidem.
22
capitalistul este un tezaurizator raţional. Sporirea neîncetată a valorii, sporire pe care
tezaurizatorul încearcă s-o înfăptuiască salvând banii de la primejdiile circulaţiei, capitalistul,
mai deştept, o obţine aruncându-i mereu în circulaţie.”48
Din punctul nostru de vedere, până în acest moment al demonstrației economistului Karl Marx,
nici nu credem că se pune problema de a critica vreun element ieșit din comun în teoria sa
economică, din simplul fapt că pare, la prima vedere, relativ banală, la îndemâna oricui. Oricine
poate accepta spusele sale sub forma unor constatări obiective, lipsite de originalitate. Dar Karl
Marx își pregătește din timp demonstrația, pentru ca aspectele pur originale să fie introduse la
momentul oportun.
Acum, în privința naturii diverse a capitalului, pe care unii o pot invoca aici ca fiind neobservată
de Marx, dar care apare analizată abia în volumul III al Capitalului ca forme sociale derivate ale
capitalului productiv, se poate spune:
„E drept că a cumpăra pentru a vinde, sau, mai complet, a cumpăra pentru a vinde mai scump,
B-M-B’, pare a fi o formă proprie doar unei categorii de capital, anume capitalul comercial. Dar
și capitalul industrial este constituit din banii care se transformă în marfă și care se retransformă
în mai mulți bani prin vânzarea mărfii. Anumite acte care ar putea să aibă loc între cumpărare și
vânzare în afara sferei circulației nu schimbă nimic în această formă a procesului. În fine,
în capitalul purtător de dobândă, circulația B-M-B’ se prezintă prescurtată, se prezintă în
rezultatul ei, fără termenul mediu, așa zicând în stil lapidar, sub forma B-B’, bani ce sunt egali cu
bani mai mulți, valoare care este mai mare decât ea însăși.
B-M-B’ este deci într-adevăr formula generală a capitalului, așa cum el apare în mod nemijlocit
în sfera circulației.”49
Se poate pune întrebarea: de unde se creează câștigul suplimentar ce reiese din prețul
momentan?50 Să presupunem că am o marfă, o vând, iar cu banii de pe ea cumpăr o altă marfă. În
acest ultim caz, eu unul nu obțin profit, pentru că nu banii sunt ceea ce urmăresc, ci să-mi
consum marfa. Dar ce să deduc din acest raționament? Oare faptul că acela care face comerț
încasează un cîștig în plus – față de câștigul mediu de pe piață – doar pentru că cere mai mulți
bani unui cumpărător decât valoarea reală a mărfii? Să înțeleg de aici că orice capitalist îl
păcălește la preț pe orice alt capitalist-cumpărător sau orice alt cumpărător când valoarea mărfii
nu poate să crească pe cale naturală de la B la B’? 51 Pe lângă reciprocitatea (simetria) poziției de
48
Ibidem, pp. 164-165, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, pp. 166-169.
49
Ibidem.
50
51
23
cumpărător-vânzător, există și oscilația dintre volumul cererii și cel al ofertei, o dată favorabil,
altă dată defavorabil, adică un câștig suplimentar compensat de o pierdere și invers. Iată ce spune
Marx în această privință:
„Să admitem că printr-un privilegiu inexplicabil vânzătorul este în stare să-și vândă
marfa peste valoarea ei, cu 110, atunci când valoarea ei este numai de 100, deci cu un spor
nominal de preț de 10%. Vânzătorul încasează, așadar, o plusvaloare de 10. Dar, după ce a fost
vânzător, el devine cumpărător. Un al treilea posesor de marfă îl întâmpină acum ca vânzător și
se bucură și el, la rândul lui, de privilegiul de a vinde marfa cu 10% mai scump. Omul nostru a
câștigat 10 în calitate de vânzător, pentru ca să piardă 10 în calitate de cumpărător”52.
Ne putem mira, sub, imperiul impresiei de moment, întrebând: ce se întâmplă de fapt? Când vând
cu viclenie mai scump, să înțeleg de aici că, la un moment dat, și altul îmi va vinde mai scump,
practicând aceeași speculă? Așa s-ar zice. Dar câștigul meu? Unde este? Să fie vorba de o
diferență de câștig la cântar, furând la preț, pentru a o plăti la brutărie diseară, când plec de la
lucru spre casă, când brutarul mă va fura și el în aceeași măsură la prețul pâinii?
„De fapt rezultatul acestei situații este că toți posesorii de mărfuri își vând unul altuia mărfurile
cu 10% peste valoarea lor; este absolut același lucru ca și cum și-ar vinde mărfurile la valorile
lor. O asemenea sporire nominală generală a prețurilor mărfurilor are același efect pe care l-ar
avea, de exemplu, o evaluare a mărfurilor în argint în loc de aur. Denumirile monetare, adică
prețurile mărfurilor, s-ar umfla, dar raporturile între valorile lor ar rămâne neschimbate.”53
Marx este totuși un gânditor care se îndoia de toate, nu precum o categorie de intelectuali, care,
orbiți de amănuntele superflue ale realității senzoriale, în spatele cărora depistează cauze
metafizice, obișnuiesc a nu se îndoi de nimic, așa că, nesigur pe sine, el se pune și în locul
cumpărătorului.
„Să presupunem, invers, că ar exista un privilegiu al cumpărătorului de a cumpăra
marfă sub valoarea ei. Aici nu mai este necesar să amintim că, la rândul lui, cumpărătorul devine
vânzător. El a fost vânzător înainte de a fi devenit cumpărător. El a pierdut 10% în calitate de
vânzător, înainte de a câștiga 10% în calitate de cumpărător. Și aici totul rămâne neschimbat.”54
Neschimbat? Nu se poate. Și câștigul de care am amintit? De unde fac intermediarii profit? De
unde fac producătorii profit? Este imposibil ca un capitalist să vândă prin speculă fără să
cumpere în viața lui cu speculă, după cum este imposibil ca un capitalist să consume fără să
52
p. 165, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, pp. 173-174.
53
Ibidem.
54
Ibidem.
24
producă ceva (cum ar fi alți bani, rezultatul capitalului-marfă pe care îl aruncă pe piață) în timpul
existenței sale pe acest pământ. Invităm la răbdare.
„Formula plusvalorii, deci transformarea banilor în capital, nu poate fi explicată prin aceea
că vânzătorii vând mărfurile peste valorile lor și nici prin aceea că cumpărătorii le
cumpără sub valoarea lor.”55
Marx merge mai departe de atât. El spune că suntem într-o încurcătură, aparent fără ieșire, din
simplul motiv că „am considerat persoanele ca simple categorii personificate, și nu ca indivizi”.
Să zicem că eu (A) am vin în valoare de 40 de lire sterline pe care îl vând lui B, care la rândul lui
îmi dă în schimb alcool
,,în valoare de 50 lire sterline. A şi-a transformat cele 40 1ire sterline în 50 1ire sterline, a făcut
bani mai mulţi din bani mai puţini şi şi-a transformat marfa în capital. Să privim lucrurile mai
îndeaproape. Înainte de schimb am avut vin de 40 1ire sterline în mîna lui A şi cereale de 50 lire
sterline în mîna lui B ; valoare totală: 90 1ire sterline. După schimb, avem aceeaşi valoare totală
de 90 1ire sterline. Valoarea aflată în circulaţie nu s-a mărit nici măcar cu un atom; s-a schimbat
modul în care ea este repartizată între A şi B. Într-o parte apare ca plusvaloare ceea ce în cealaltă
parte este minusvaloare. Ceea ce apare într-o parte ca un plus este în cealaltă parte un minus.
Aceeaşi schimbare s-ar fi petrecut dacă, fără forma camuflată a schimbului, A i-ar fi furat pur şi
simplu lui B 10 1ire sterline.”56
Spre confirmarea bănuielilor consumatorilor din capitalismul mondial, furtul la piață din
buzunarele tuturor există, dar, veritas et aequitas, nu așa face vânzătorul profit. Să nu fie acesta
un semn sacru din invizibila mână a lui Dumnezeu, care le echilibrează pe toate?
„Putem deci să ne învârtim și să ne sucim cum vrem, rezultatul rămâne același. Dacă se schimbă
echivalente, nu se naște plusvaloare; dacă se schimbă neechivalente, tot nu se naște plusvaloare.
Circulația sau schimbul de mărfuri nu creează valoare.”57
Să nu uităm, dacă sunt printre noi sceptici:
„Se va înțelege astfel de ce, în această analiză a formei fundamentale a capitalului, a formei în
care el determină organizarea economică a societății moderne, formele populare și așa zicând
antediluviene ale lui, anume capitalul comercial și capitalul uzurar, sunt deocamdată lăsate cu
totul deoparte.”58
55
Ibidem.
56
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, pp. 176-179.
57
Ibidem.
58
Ibidem.
25
Capitalistul comercial cere numai prima facie, și doar ocazional, mai mult decât valoarea mărfii,
atât de la consumatori, cât și de la producători, din pricina numărului extins de intermediari
dintre fabrică și magazin, dar și aici nu se produce plusvaloarea produsului, care are exact
aceeași formă din momentul când a fost transportat la magazin și nici un atom de valoare în plus.
Capitalul uzurar sau purtător de dobândă este cunoscut în popor, de când lumea și pământul,
drept camătă, una dintre cele mai nenaturale practici, condamnată de Biserica Romano-Catolică
sute de ani la rând, de a face din B (bani) și mai mulți B’, întocmai ca în banca modernă, având
în vedere că mărfurile lipsesc din tranzacție.
Și atunci, de unde provine profitul în marele sistem capitalist? Indubitabil, plusvaloarea
domnește și ne pune în mișcare ca oameni de afaceri.
Dar unde se ascunde aceasta, dacă nu în comerț? Oare în producție? Sau poate atât în producție,
cât și în comerț? În acest moment al demonstrației, să ne amintim de valoarea bazată pe muncă
și raportul contradictoriu în permanență între valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare.
„Circulația este suma tuturor raporturilor reciproce dintre posesorii de mărfuri. Dincolo de aceste
raporturi, posesorul de marfă nu mai stă în raport decât cu propria sa marfă. În ce
privește valoarea mărfii, acest raport se reduce la faptul că marfa conține o cantitate de muncă a
sa proprie, măsurată după anumite legi sociale determinate. Această cantitate de muncă își
găsește expresia în mărimea valorii pe care o are marfa sa, și, întrucât mărimea valorii se
exprimă în moneda de calcul, cantitatea de muncă își găsește expresia într-un preț, de exemplu,
de 10 lire sterline.”59
Problema este aceea că, indiferent câtă valoare nouă s-ar produce în actul muncii, marfa finală nu
se poate valorifica singură. Stă marfa în depozit ca stoc și crește astfel în valoare? Dacă nu se
pune în circulație, valoarea ei nici nu se vede.
„Este deci imposibil ca producătorul de mărfuri să valorifice o valoare și deci să transforme bani
sau marfa în capital, în afara sferei circulației, fără să intre în contact cu alți posesori de mărfuri.
Capitalul nu poate deci să provină din circulație; tot atât de puțin se poate însă ca el să nu
provină din circulație. El trebuie în același timp să provină din ea și să nu provină din ea.
Am obținut astfel un rezultat dublu.”60
Din nou suntem prinși într-o contradicție. Marx ne pune răbdarea la încercare cu aporiile sale. Și,
totuși, el are dreptate.
59
Ibidem.
60
Ibidem, dar și Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 178.
26
Cum face capitalistul să scoată profit? El trebuie să descopere
„în interiorul sferei de circulație, pe piață, o marfă a cărei valoare de întrebuințare să aibă ea
însăși însușirea de a fi sursă de valoare, a cărei consumare efectivă să constituie
adică materializare de muncă, deci creare de valoare. Și posesorul de bani găsește pe piață o
asemenea marfă specifică – capacitatea de muncă sau forța de muncă.
Prin forță de muncă sau capacitate de muncă înțelegem totalitatea aptitudinilor fizice și
intelectuale care există în organismul, în personalitatea vie a omului, și pe care el le pune în
funcțiune atunci când produce valori de întrebuințare de un fel oarecare.”61
Este nevoie de câteva condiții esențiale pentru a reprezenta relațiile sociale din modul de
producție capitalist:
1) Posesorul forței de muncă să fie unicul proprietar liber al capacității sale de muncă. Omul nu
poate fi sclav în capitalism, el fiind egal juridic cu omul de afaceri. Muncitorul își vinde ca
angajat forța de muncă pentru un timp determinat, consimțind liber să se vândă pe el însuși ca
forță de muncă.
2) Angajatul își vinde forța de muncă pentru un timp dat, exact ca orice altă marfă de pe piață.
„Pentru transformarea banilor în capital, posesorul de bani trebuie să găsească deci pe piața de
mărfuri pe muncitorul liber, liber în dublu sens, pe de o parte în sensul că dispune ca o persoană
liberă de forța sa de muncă, ca de o marfă a sa, pe de altă parte în sensul că nu are de vânzare
alte mărfuri, că este liber de toate acele lucruri care sunt necesare pentru realizarea forței sale de
muncă.”62
Raportul dintre antreprenor și angajat nu este unul natural, ci o relație socială. În plus, acest
raport este produsul unei evoluții istorice63. Vorbim de un raport în flux continuu. Mijloacele de
subzistență pentru a pune în mișcare forța de muncă variază și ele de la o generație la alta, de la o
epocă la alta, în funcție de gradul de civilizație materială. Hrana, adăpostul, șansa de a se
reproduce sunt chestiuni primordiale pentru definirea mijloacelor de subzistență. Limita
minimă a valorii forței de muncă nu poate coborî sub acest prag biologic. Acum câteva decenii se
vorbea, nu întâmplător, de o legislație a coșului zilnic în Europa Occidentală, iar în prezent se
dorește legiferarea unui venit minim garantat.64
„În toate țările cu mod de producție capitalist, forța de muncă este plătită abia după ce a
funcționat în cursul perioadei de timp fixate prin contract, de exemplu la sfârșitul fiecărei
61
Ibidem, dar și Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 180.
62
Ibidem.
63
Karl Marx, Capital. A Critique of Political Economy. Volume 1, Penguin Classics, 1990, pp. 46-54, din
introducerea economistului belgian Ernest Mandel.
64
Un site european documentat la zi http://basicincome-europe.org/ubie/
27
săptămâni. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci capitalistului valoarea de întrebuințare a
muncii sale; el îl lasă pe cumpărător s-o consume, înainte de i se fi plătit prețul ei; pretutindeni
muncitorul îi acordă deci credit capitalistului.”65
Marx a ajuns la capătul prezentării sale ca Dante în fața Infernului.
„Procesul de consumație a forței de muncă este în același timp procesul de producție a mărfii și
a plusvalorii. Consumarea forței de muncă, asemenea consumării oricărei alte mărfi, are loc în
afara pieței, adică în afara sferei circulației. Această sferă zgomotoasă, situată la suprafață și
accesibilă tuturor lucrurilor, o părăsim deci împreună cu posesorul de bani și posesorul forței de
muncă, pentru a-i urma pe amândoi în lăcașul tainic al producției, la intrarea căruia sunt scrise
cuvintele: No admittance except on business (Intrarea particularilor strict oprită.). Aci se va
vedea nu numai cum produce capitalul, dar și cum el însuși, capitalul, este produs. Taina
meșteșugului plusvalorii va trebui, în cele din urmă, să ni se dezvăluie.”66
Libertatea, egalitatea, proprietatea sunt de regăsit doar pe piață. Doar acolo suverana mână
invizibilă își face jocul. Dar nu în companii, fabrici, uzine etc. Nu, cu siguranță nu în producție,
unde cei doi actori principali ai dramei, angajatul și angajatorul, își joacă rolurile de indivizi
egoiști, care își urmăresc doar propriul interes economic îngust67.
„Și tocmai pentru că fiecare se gândește astfel numai la sine, și nu la seamănul său, toți împreună
îndeplinesc, în virtutea unei armonii prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providențe
prea șirete, opera avantajului lor reciproc, a folosului comun, a interesului general.”68
Karl Marx este încă un economist liberal. Tocmai de aceea, având în vedere teoria conform
căreia forța de muncă, ce este calculată ca productivitate în timp, stă la temelia teoriei economice
marxiste, se pune o întrebare pe care Marx nu o elucidează în cele trei volume ale Capitalului.
Cititorii sunt invitați, în cazul în care digresiunea nu îi interesează, să sară peste finalul acestui
capitol. Cum definim munca productivă: acea muncă exprimată într-un capital-marfă, fără ceea
ce se cheamă „muncă în servicii“ (atunci când produsul final al muncii se consumă în chiar actul
producerii sale), sau ambele tipuri de muncă sunt, din punctul de vedere al teoriei valorii bazată
pe muncă, sursă a profitului, deci participă la valorificarea capitalului și aduc plusvaloare? Karl
Marx va rezerva analiza naturii productive și neproductive a muncii în manuscrisele despre
istoria teoriei sale economice, care au fost publicate după moartea sa, Teorii asupra plusvalorii.
65
p. 163-165.
66
Ibidem, p. 183.
67
Ernest Mandel, Marxist Economic Theory, Resistance Books, Australia, 2002, pp. 13-23.
68
Ibidem.
28
Motivația chestiunii rezultă în urma disputei cu Adam Smith. Un mit cu largă circulație, atât în
rândul criticilor teoriei marxiste, cât și al unei bune părți a populației est-europene, care a trăit
socialismul real și istoric, susține că Marx ar fi favorizat, în teoria sa, munca manuală sau, cel
puțin, pe cea care produce bunuri de consum sau industriale (,,materiale”) și nu serviciile. În
esență, pentru Marx, munca plătită direct din venitul cuiva, capitalist sau angajat oarecare, fără să
participe ca parte variabilă în cadrul unui capital constant, nu este muncă productivă:
,,Prin aceasta este stabilit în mod absolut și ce este munca neproductivă. Aceasta este o muncă ce
se schimbă nu contra capital, ci nemijlocit contra venit, deci contra salariu sau profit (precum și,
firește, contra diferitelor rubrici care există ca o parte a profitului capitalistului, cum sunt
dobânda și renta). Acolo unde, în parte, orice muncă se mai plătește pe ea însăși (de pildă munca
agricolă a țăranului clăcaș), iar, în parte, se schimbă direct contra venit (ca munca de manufacturi
din Asia), nu există capital și nici munca salariată în sensul economiei burgheze. Aceste definiții
nu sunt luate, așadar, din caracteristica materială a muncii (nici din natura produsului ei și nici
din însușirile bine determinate, inerente muncii ca muncă concretă), ci din forma social
determinată, din relațiile sociale de producție în cadrul cărora această muncă se înfăptuiește.
Potrivit celor de mai sus, un actor, de pildă, și chiar un clown este un lucrător productiv dacă
lucrează ca angajat al unui capitalist (antreprenor), căruia îi restituie mai multă muncă decât
primește de la el sub formă de salariu, pe când croitorul, care vine acasă la capitalist și îi repară
pantalonii, este un lucrător neproductiv. Munca celui dintâi se schimbă contra capital, munca
celui de-al doilea contra venit. În primul caz munca creează o plusvaloare, în al doilea caz se
consumă un venit.”69
Doar puține rânduri mai jos Marx continuă prin câteva exemplificări, care nu mai lasă urmă de
îndoială în privința muncitorului productiv, ca fiind acela ce participă din punct de vedere
economic sub formă de cost de producție, de capital variabil și este angajat cu scopul de a realiza
plusvaloare.
,,Un scriitor este productiv nu pentru că produce idei, ci pentru că îl îmbogățește pe librarul care
îi editează cărțile, ceea ce înseamnă că este productiv numai în măsura în care este lucrătorul
salariat al unui capitalist. Valoarea de întrebuințare a mărfii în care este întruchipată munca unui
muncitor productiv poate fi extrem de redusă. Această caracteristică a muncii, sub aspectul ei
material, nu este câtuși de puțin legată de însușirea ei de a fi o muncă productivă, care,
69
Karl Marx, Teorii asupra plusvalorii, partea I, Editura Politică, ediția a II-a, București, 1962, p. 101.
29
dimpotrivă, exprimă doar o anumită relație socială de producție. Această caracteristică nu
decurge din conținutul ei sau din rezultatul ei, ci din forma ei socială determinată.”70
Sau după cum urmează:
,,De pildă, bucătarii și ospătarii dintr-un restaurant sunt lucrători productivi, deoarece munca lor
se transformă în capital pentru proprietarul restaurantului. În calitate de personal casnic, aceleași
persoane sunt lucrători neproductivi, deoarece serviciile prestate de ele nu îmi aduc capital, ci
îmi prilejuiesc cheltuirea venitului meu. Însă, de fapt, pentru mine în calitate de consumator,
aceleași persoane sunt și la restaurant lucrători neproductivi.”71
Și nu în ultimul rând, avem o serie de practici sociale care fac parte din mulțimea satisfacțiilor
intangibile, a valorilor de întrebuințare neexprimate fiziologic în consumul privat al unei mărfi:
,,Unul și același gen de muncă poate fi productiv, și neproductiv. De pildă Milton, care a scris
Paradisul pierdut și a primit în schimb 5 lire sterline, a fost un lucrător neproductiv. Dimpotrivă,
scriitorul care lucrează pentru librarul său în maniera în care se lucrează în fabrici este un
lucrător productiv. Creând Paradisul pierdut, Milton a fost mânat de aceeași necesitate care face
ca viermele de mătase să producă mătase. Această creație a fost o manifestare activă a
personalității sale. După ce și-a creat opera, a vândut-o cu 5 lire sterline. Dar scriitorul-proletar
din Leipzig, care fabrică cărți la ordinele editorului său (de pildă manuale de economie politică)
este un lucrător productiv, pentru că produsul său este din capul locului subordonat capitalului și
este produs numai în vederea valorificării acestuia. O cântăreață care, vânzându-și cântul, o face
pe cont propriu, este un lucrător neproductiv. Dar aceeași cântăreață, dacă este angajată de un
impresar care, pentru a câștiga bani, o pune pe ea să cânte, este un lucrător productiv, pentru că
produce capital.”72
Distincția economică, dar care este înrădăcinată în totalitatea socială a muncii abstracte, dintre
munca productivă și cea neproductivă, vine ca un rezultat în urma criticii făcute scoțianului
Adam Smith73. Iar o trăsătură a scrierilor lăsate de Karl Marx sub formă de manuscrise constă în
repetitivitatea unor puncte de vedere și insistența pe câteva puncte cheie ale teoriei sale:
70
Ibidem, p. 102.
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 308.
73
M. C Howard, J. E. King, The Political Economy of Marx, Longman, 1975, pp. 62-95.
30
,,Aceeași muncă poate fi productivă, atunci când o cumpăr în calitate de capitalist, de producător,
pentru ca folosirea ei să-mi aducă o valoare sporită, și neproductivă, atunci când o cumpăr în
calitate de consumator, ca cheltuitor de venit, pentru a consuma valoarea ei de întrebuințare,
indiferent de împrejurarea dacă această valoare de întrebuințare dispare odată cu încetarea
funcționării forței de muncă sau dacă se materializează, se fixează într-un obiect oarecare.”74
Utilitatea socială înțeleasă non-economic, dincolo de valorile de întrebuințare particulare sau de

valoarea de schimb din cadrul forței de muncă prestatoare de servicii, se prezintă ca suma
mijloacelor necesare pentru conservarea și îmbunătățirea forței de muncă existente. Serviciile
sunt, drept urmare, indirect, alături de mărfurile pe care le consumă zilnic majoritatea societății
(angajații), menite perfecționării singurei surse de valoare nouă din societate: forța de muncă.
,,Este limpede deci că munca medicului și a institutorului nu creează nemijlocit fondul din care
sunt plătiți, deși munca lor intră în cheltuielile de producție ale fondului care creează în general
toate valorile, și anume în cheltuielile de producție ale forței de muncă.”75
Totuși, se cuvine să ne întrebăm de ce pentru atâta vreme, în disputele dintre economiști, fie ei
marxiști sau antimarxiști prin paradigmă (altfel spus recuzînd teoria valorii bazată pe muncă
drept valabilă în explicarea fenomenelor economice cotidiene), munca productivă a fost asociată
cu producerea de bunuri materiale, iar serviciile au fost privite ca utile, dar neproductive, în
sensul în care nu furnizează un produs tangibil, precum o marfă pentru vânzare. Explicația nu
provine din raportul economic dintre capitaliști și angajați, care stabilește prin contractul de
muncă relația dintre cel care plătește cheltuielile de producție și cel care oferă o forță de muncă
mai productivă decât costul său sub forma general cunoscută de salariu, ci dintre capitaliștii
înșiși: pentru Marx, capitalul comercial, capitalul purtător de dobândă și renta funciară sunt trei
derivate sociale ale modului de producție capitalist, care nu produc plusvaloare în sine, dar care
își însușesc prin diferența dintre prețul de producție și prețul mediu de pe piață 76 (capitalul
comercial), prin dobândă (capitalul financiar-bancar) și prin rentă (latifundiarul, moșierul din
secolul al XIX-lea) partea din plusvaloarea acelui capitalist productiv, în speță industriașul, care
74
Ibidem, p. 107.
75
Ibidem, p. 110.
76
Când vom ajunge la volumul al III-lea din Capitalul și vom discuta rolul și funcția capitalului comercial vom face,
la momentul potrivit, precizarea că prețul de cost este expresia monetară a unei mărfi ieșite din fabrică, iar prețul
mediu de producție cel cu care se vinde marfa la profitul mediu pe piață din acel moment. Dacă vrem să-l calculăm,
prețul de cost este, deci, prețul de producție minus profitul (mediu). Pentru a nu complica terminologia în acest loc și
pentru a nu crea confuzii cititorului (obligat, oricum, la anumite anticipări), am preferat expresiile mai clare, deși nu
corecte până la capăt, pe care le-am folosit în acest paragraf pentru a explica sursa profitului în cazul capitalului
comercial.
31
își revarsă mărfurile cu plusvaloare pe piață 77. Dacă angajații de pe linia de producție a unei
uzine de mașini sunt productivi pentru că aduc o plusvaloare în produse, în timp ce
departamentul de marketing sau cel de contabilitate livrează o plusvaloare care nu trece direct în
mărfuri, acest lucru se datorează diviziunii muncii (plusvaloarea acestora din urmă intră indirect,
conform lui Marx, în marfă sau în serviciul prestat), dar, cum toți angajații sunt plătiți mai puțin
decât valoarea reală a muncii lor, vorbim de muncă socială productivă, exact ceea ce capitaliștii
urmăresc prin consumarea productivă a valorii de întrebuințare a capitalului variabil total în
timpul unei zile de lucru. Dacă un șofer de camion, care transportă o marfă oarecare, nu este
productiv pentru că nu adaugă nici un atom de valoare în plus mărfurilor, pe care le cară din
punctul A în punctul B, acest lucru se datorează naturii intrinseci a capitalului comercial (care își
asumă, să presupunem în acest exemplu, costurile de transport) și nu lipsei de productivitate a
șoferului (al cărui serviciu este plătit de patronul său sub media valorii sale reale, deci participă
la plusvaloarea capitalului comercial prin diminuarea costurilor de producție).78 Pe de altă parte,
părerea noastră, care nu este clar lămurită de Marx, este că cel puțin o parte din capitalul
comercial, cum ar fi chiar șoferul amintit, participă, de fapt, la producție. Astfel, transportul intră
în producția directă de capital-marfă și nu este doar un cost al comerciantului dedus din prețul de
producție al mărfii.
Eforturile prin care angajații productivi, fie în calitate de furnizori de servicii, fie în poziția unor
producători direcți de capital-marfă, nu exclud, totuși, prezența anumitor categorii de salariați,
care există exclusiv ca rezultat al muncii altora (modul de producție capitalist fiind bazat pe
salariu, orice formă de muncă, indiferent dacă participă sau nu la extinderea capitalului general al
societății, este plătită în bani; prin contrast, în economia feudală sau în orice altă economie
precapitalistă, activități lucrătoare, care creau mărfuri noi, erau recompensate mai degrabă în
mijloace de consum decât monetarizate). Marx amintește care este funcția lor economică din
punctul de vedere al economistului clasic Adam Smith:
,,Marii mase a așa-zișilor lucrători ,,superiori” – funcționari de stat, militari, artiști virtuozi,
medici, popi, judecători, avocați etc., a căror muncă în parte nu numai că nu e productivă, ci e
chiar esențialmente distructivă, dar care se pricep să-și însușească o parte foarte substanțială din
avuția ,,materială”, unii prin vânzarea mărfurilor lor ,,nemateriale”, alții impunându-le forțat –,
întregii acestei mase nu îi este deloc plăcut să fie înglobată din punct de vedere economic în
aceeași clasă cu măscăricii și cu personalul casnic și să apară ca simpli linge-blide, ca paraziți
care trăiesc pe spinarea adevăraților producători (sau, mai bine zis, pe spinarea agenților
77
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 26, partea a III-a, Editura Politică, București, 1984, p. 30.
78
32
producției). Aceasta este o denigrare de un gen aparte tocmai a funcțiilor care fuseseră
înconjurate de o aureolă de sfințenie și obiectul unei venerații superstițioase. În perioada ei
clasică, economia burgheză, ca și burghezia însăși în perioada ei de parvenire, a avut o atitudine
severă și critică față de mașina de stat etc. Ulterior ea și-a dat seama și – aceasta se vede și în
practica ei – s-a convins din experiență că din propria ei organizare rezultă necesitatea
combinării sociale moștenite a tuturor acestor clase, în parte cu totul neproductive.”79
Ambasadorii, deputații, senatorii, cadrele militare, poliția, doctorii și profesorii angajați la stat,
personalul din primării, ejusdem farinae, nu oferă servicii care să conducă la realizarea unei
plusvalori. Munca lor, deși este expresia socială a diviziunii muncii și răspunde unei nevoi
sociale, nu poate fi măsurată nici cu metodele economiei neoclasice (sub forma productivității
muncii ca factor de producție), nici în paradigma teoriei plusvalorii. În acest fel, disputa de
factură neoliberală din prezent, în care se cere ca anumite servicii puse la dispoziție de stat să fie
privatizate (utilități publice, sistemul de sănătate, pensii private, învățământ privat etc.), iar
personalul bugetar, pe cale de consecință, să fie redus (în numele principiului statului minimal),
provine din incapacitatea de a măsura cu exactitate munca productivă propriu-zisă a celor care
dau impresia unor poveri ambulante, ce practică în voie activități parazitare pe banii bugetului de
stat. Sinecura, nepotismul, posturi fără obiectul muncii în organigrama ierarhică a instituțiilor
publice, fiat-ul politic în locul unei evaluări contabile viabile, ca urmare a unei probabile strategii
de diminuare a costurilor activității, alcătuiesc universul economic paralel al statului, care, cel
puțin din perspectiva teoriei valorii bazată pe muncă, respinge intrinsec legea valorii.
Dimpotrivă, prin privatizare se obține profit personal.
De aici deducem contradicția funciară dintre capitaliștii activi economic și statul pasiv, ca fiind o
subordonare de facto a aparatului administrativ față de sursa sa de venit, id est de taxe și
impozite, deduse, prin reproducțiile ineluctabile ale capitalului activ, din profitul antreprenorilor,
adică, altfel exprimat, din plusvaloarea angajaților. Hal Draper, un exeget reputat al lucrărilor
non-economice scrise de Karl Marx și Friedrich Engels, va demonstra, cu metode analitice de
teorie politică, dependența suprastructurală a statului, cel ce corespunde democrației
reprezentative80 moderne, de mișcările infrastructurii economice, aflate în mâinile unor
proprietari privați de mijloace de producție. Pe de altă parte, atunci când o companie sau o
fabrică pune pe piață mărfuri și servicii cu profit, companie care are drept acționar majoritar un
capital de stat, atunci acești angajați lucrează la nivelul productiv al timpului mediu social
79
Ibidem, p. 111.
80
Hal Draper, Karl Marx’s Theory of Revolution, I: State and Bureacracy, Monthly Review Press, New York and
London, 1977, pp. 237-339.
33
necesar în sfera lor de producție și pot fi, în consecință, considerați ca o insulă într-un ocean de
capital variabil plătit, în vastitatea sa, din buzunarele unui patronat privat.
Capitolul 4: Producția plusvalorii absolute
La temelia concepției lui Marx asupra economiei stau forța de muncă și întrebuințarea ei în
circuitul producției. Când suntem angajați, trebuie să considerăm că proprietarul mijloacelor de
producție (capitalistul) ne consumă ca pe orice altă marfă de pe piață. Fără el, am „avea
doar potentia” de a munci, nu și locul de muncă în cadrul societății. Dar până să discutăm „forma
socială determinată” a muncii, Marx se ocupă de „producția de valori de întrebuințare, de
bunuri” dincoace de peretele fabricii/corporației.
Să reluăm o mică, dar importantă distincție:
„Noi nu ne ocupăm aici de primele forme, animalice, instinctive, ale muncii. Forma socială în
care munca omenească nu a înlăturat încă prima ei formă, instinctivă, se află la o distanță
îndepărtată, preistorică, de forma socială în care muncitorul apare pe piața de mărfuri ca vânzător
al propriei sale forțe de muncă.”81
Să ne amintim de valoarea care își are sursa în forța de muncă, simultan muncă abstractă și timp
de muncă socialmente necesar. Clipa de acum înseamnă pentru Marx forma capitalistă a
secolului al XIX-lea, care, în datele sale esențiale, este la fel, sau doar seamănă, cu prezentul
nostru.
Împotriva materialismului gregar de care unii critici necunoscători, care percep materialismul ca
expresia unui cinism vulgar, îl acuză pe Marx, avem următorul fragment, în care se observă câtă
prețuire are Marx pentru spiritul uman.
„Ceea ce distinge însă din capul locului pe cel mai prost arhitect de albina cea mai perfectă, este
faptul că el a construit celula în capul lui, înainte de o construi din ceară. La sfârșitul procesului
de producție apare un rezultat, care, încă la începutul acestui proces, exista în mod ideal,
în închipuirea muncitorului.”82
81
82
34
Apoi Marx face o altă distincție importantă, după pagini întregi în care discută pe larg de pământ,
materii prime, mijloace de muncă, materii auxiliare (care reapar, clar delimitate în volumul II
al Capitalului, ca părți ale capitalului constant în producție, dar sub formă de capital-marfă în
circulație pe piață):
„Munca consumă elementele ei materiale, obiectul ei și mijlocul ei; ea le devorează, fiind astfel
un proces de consumație. Această consumare productivă se deosebește de consumarea
individuală prin faptul că aceasta din urmă consumă produsele ca alimente ale individului viu, pe
când prima le consumă ca alimente ale muncii, ale forței de muncă în activitate a individului.
Produsul consumației individuale este deci consumatorul însuși, rezultatul consumației
productive este un produs distinct de consumator.”83
De aici decurg două situații, trivial de actuale în viața noastră:
1) „Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi aparține munca lui.”84

2) „În al doilea rând însă: produsul este proprietatea capitalistului, nu a producătorului direct, a
muncitorului. Capitalistul plătește, de exemplu, valoarea forței de muncă pe timp de o zi.
Utilizarea ei îi aparține deci pentru o zi, ca și utilizarea oricărei alte mărfi, ca, de exemplu, a unui
cal pe care l-ar fi închiriat pentru o zi.85
Imaginați-vă că, în timp ce Paris Hilton doarme regește pe o plajă în Bora Bora, după mai bine
de 30, 40 sau 50 de ani în care nu a muncit o zi în întreaga ei viață, un angajat mexican de la
recepția unui hotel Hilton trece în a opta sau a noua oră de muncă din acea zi. Între Paris Hilton
și Juan-al-nimănui se leagă un lanț invizibil, dar apăsător: cu cât el muncește mai mult, cu atât ea
se poate ține de activitățile desfătătoare ale unei existențe în deplin relâche. Ce imagine mai
sugestivă a raporturilor sociale dintre capitalist și forța de muncă se poate găsi?
Capitalistul și agenții săi din clasa managerială au un singur interes, în poziția lor de personificări
ale marelui capital:
„El nu vrea să producă numai o valoare de întrebuințare, ci o marfă, nu numai valoare de

întrebuințare, ci valoare, și nu numai valoare, ci și plusvaloare.”86
Am ajuns astfel și la profitul capitalistului, pe care l-am căutat cu disperare pe piață, dar nu l-am
găsit. El se află în procesul de producție, nu în libertatea de a da mai mult sau mai puțin pe marfă
decât valoarea sa medie de schimb.
83
Ibidem, p. 190.
84
Ibidem, p. 191.
85
Ibidem, p. 192.
86
Ibidem, p. 193.
35
Să presupunem că, pentru a produce marfa numită bumbac, capitalistul investește capital. De
unde îi vine profitul?
„Capitalistul nostru stă nedumerit. Valoarea produsului este egală cu valoarea capitalului
avansat. Valoarea avansată nu s-a valorificat, nu a produs plusvaloare, banii nu s-au transformat
deci în capital. Prețul celor 10 pfunzi de fir este de 15 șilingi, și tot 15 șilingi au fost cheltuiți pe
piața de mărfuri pentru elementele de formare ale produsului, adică pentru factorii procesului de
muncă: 10 șilingi pentru bumbac, 2 șilingi pentru masa de fusuri consumate și 3 șilingi pentru
forța de muncă. Valoarea umflată a firului nu ajută la nimic, căci valoarea lui nu este decât suma
valorilor care mai înainte erau repartizate asupra bumbacului, asupra fusurilor și asupra forței de
muncă, iar dintr-o asemenea simplă adunare a unor valori existente nu poate rezulta
niciodată plusvaloare.”87
Acum trebuie avute în vedere două chestiuni esențiale, pe care le-am lămurit în capitolul dedicat
teoriei valorii muncii: „valoarea forței de muncă” este reprezentată printr-un salariu.
„Valorificarea ei în procesul de muncă” este altceva: să nu uităm că muncitorul creează valoarea
nouă în activitatea din cele 8, 10 sau 12 ore de muncă zilnică. Salariul său nu este identic cu
valorificarea forței sale de muncă de către capitalist. Orice angajat știe că o zi de muncă diferă de
alta în privința cantității de efort pe care o depune (mai ales în țările subdezvoltate de la periferia
centrelor capitalismului, unde productivitatea muncii este nu numai sub media europeană,
americană, japoneză sau australiană, ci variază în funcție de industrii: taylorism-ul nu a făcut, să
zicem, victime în sud-estul european, dar alte forme de muncă cu certitudine că da). O valoare
medie a muncii se poate stabili statistic: salariul nu este totuși pe măsura consumului forței de
muncă în procesul producției. Dacă salariul este mai mare decât valorificarea muncii înseamnă
că avem de-a face cu un capitalist care iese pe pierdere. Va da faliment și va dispărea din
funcțiunea sa existențială de a produce mai mult capital. Dacă salariul este egal cu valorificarea
forței de muncă, atunci capitalistul va ieși pe zero în fiecare lună. Dacă salariul este mai mic
decât valorificarea forței de muncă, atunci, dragilor și dragelor cititori și cititoare, se
realizează profitul, care este rațiunea de a fi a capitalistului. Faptul că cineva, oricine ar fi acesta,
produce într-o zi de muncă medie un produs în valoare de schimb de o sută de lei, din care
costuri de producție de 50 lei și salariul său de 25 de lei, e totuna cu a spune că marele capitalist
a adus pe lume o plusvaloare de 25 de lei. El este moașa proprietară, iar acel oricine de mai sus
apare în rolul mamei aflate în chinurile muncii, al cărei urmaș îi aparține de drept proprietarului,
nu producătorului direct88.
87
Ibidem, p. 197, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 203.
88
36
„Capitalistul nostru a prevăzut faptul acesta, care îl face să râdă […] Scamatoria a reușit, în
fine. Banii s-au transformat în capital”89.
Cu cât vinde capitalistul produsul final? Din exemplul ales de mine, răspunsul este: cu exact 25
de lei, „nici un ban peste sau sub valoarea lui.” Și totuși, el scoate din circulație cu 25 de lei mai
mult decât aruncase la început în producție. „Tot acest proces, tranformarea banilor săi în capital,
se petrece în sfera circulației și nu se petrece în ea”90.
Doamne Dumnezeule, cu câtă putere de muncă l-ai investit pe om, ca acesta să ajungă să lucreze
pe gratis pentru profitul stăpânului său legal! Cât de minunat este procesul demiurgic prin care
valoarea moartă a unei munci trecute (materii prime etc.) se transformă prin muncă vie într-o
nouă marfă. Sub sudoarea frunții sale, Adam îl copiază pe Dumnezeu din ceruri, dar roadele
muncii sale nu ajung în mâinile sale și nici întru slava lui Dumnezeu, ci în cuferele de aur ale…
unei Paris Hilton, exact în clipele magice când timpul liber abundent îi permite plăceri rafinate și
diverse. Nu-i oare viața așa făcută, că numai modul de producție capitalist este întipărit în
genomul uman ca un dat natural, cum credea, bunăoară, un Adam Smith? De ce nu și balastul
muzeal de feudalism și sclavagism?
Ajunși în această etapă a demonstrației, ar trebui să ne gândim încă o dată la procesul de

producție. Într-o parte stă materia primă, care la rândul său este urmașa unei alte munci. În
cealaltă parte îl găsim pe muncitor, capabil să creeze valoare nouă. Avem, deci, două valori
opuse sub forma de cost în procesul de producție: valoarea conservată și valoarea nou adăugată.
Dar muncitorul își face treaba o singură dată: el lucrează materia primă, pe care o distruge, dar îi
conservă valoarea înglobată în ea, pentru a-i adăuga o nouă valoare, cristalizată în noul produs.
„Fiind o asemenea activitate productivă îndreptată asupra unui scop, ca munca de filator, de
țesător, de fierar, munca trezește din morți mijloacele de producție prin simpla atingere a ei, le
însuflețește, transformându-le în factori ai procesului de muncă și se combină cu ele pentru a
forma produse.”91
Uneori ne întrebăm de ce acest urmaș prin sânge de rabini talmudiști, care a fost Marx, pretinde a
fi ateu, când felul său de a descrie munca aduce aminte de geneza biblică și de cele șase zile în
care Marele Arhitect, care a fost și primul muncitor, a clădit întreaga lume. Dumnezeu și
referințele biblice sunt jocuri de umbre fascinante în Capitalul, volumul I, parcă spre a ironiza
89
90
Ibidem.
91
Ibidem, p. 204.
37
convenționalismul bigot al contemporanilor săi victorieni, tocmai pentru că e vorba de
creativitatea umană ipostaziată în cea divină.
„Prin urmare, în calitatea ei abstractă, generală, de cheltuire de forță de muncă omenească,
munca filatorului adaugă bumbacului și fusului valoare nouă, iar în calitatea
ei concretă, specială, utilă, de proces de filat, ea transmite valoarea acestor mijloace de producție
asupra produsului, conservând astfel valoarea lor în produs. De aici caracterul dublu al
rezultatului ei, în același moment.”92
Mutatis mutandis, vinul euharistic este lichid și sângele Mântuitorului nostru de asemenea, după
cum munca conține în sine aspectul dublu, al materiei transformate și al valorii forței de muncă
esențializată în ea.
„Prin simpla adăugire cantitativă de muncă se adaugă valoare nouă. Prin calitatea muncii
adăugate valorile vechi ale mijloacelor de producție sunt conservate în produs.”93
Pielea de pantofi (și alte materii prime) se lucrează într-un număr de ore socialmente necesar,
toate remunerate conform contractului de muncă, iar muncitorul conservă valoarea acestui
material și îi adaugă un nou statut valoric, un plus de valoare: o nouă pereche de pantofi.
Marx este atât de mistic în acest punct al argumentației sale, încât chiar seamănă cu un profet al
Vechiului Testament, care este și, prin contrast, adeptul unor culte păgâne orientale. De aceea, nu
ne rămâne decât să ne mirăm de proprietățile naturale ale speciei umane, ale cărei puteri
demiurgice sunt atribuite firesc de Marx constituției noastre de homo sapiens. Pe de altă parte,
pentru a nu da de înțeles că Marx se folosește de o scamatorie mistică, e suficient să ne gândim
că procesul de transformare a luminii și a apei în viață de către o plantă, cunoscut de orice școlar
prin termenul de fotosinteză, este un miracol pentru un privitor care nu se concentrează la legile
procesului chimico-fizic, ci care se minunează în fața misterului naturii.
„Prin faptul că munca productivă transformă mijloacele de producție în elemente de formare ale
unui nou produs, valoarea lor este supusă unei metempsihoze. Ea trece din trupul consumat în
trupul nou format. Dar această metempsihoză se întâmplă, așa zicând, în spatele muncii reale.
Muncitorul nu poate adăuga munca nouă, deci nu poate crea valoare nouă, fără a conserva
valorile vechi, căci el trebuie să adauge întotdeauna muncă într-o formă utilă determinată, și el
nu o poate adăuga într-o formă utilă fără să transforme produsele în mijloacele de producție ale
unui produs nou, transmițând în felul acesta valoarea lor asupra produsului nou. Este deci un dar
al naturii pe care îl posedă forța de muncă în funcțiune, adică munca vie, de a conserva valoare
92
Ibidem, dar și Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, pp. 213-214.
93
Ibidem.
38
prin aceea că adaugă valoare, un dar al naturii care pe muncitor nu-l costă nimic, dar care îi
aduce un mare folos capitalistului, anume conservarea valorii existente a capitalului.”94
Dacă schimbăm darul naturii cu harul divin, un credincios nu ar simți nici o diferență de
substanță. Oricât ar invoca misterul divin credincioșii, procesul de schimbare a valorii într-o
valoare nouă ține, prin intermediul cauzelor sale imediate, de natura cunoscută. Numai oamenii
pot munci teleologic, nu și majoritatea zdrobitoare a animalelor. Natura nu muncește decât prin
noi, oamenii muncesc altfel decât toate celelalte specii de animale de pe pământ. Putem deci
admite că, așa cum un animal are o serie de funcții de reproducere și conservare pe care le
ascultă fără tăgadă, la fel și omul deține funcția incontrolabilă, dar naturală, de a se transforma pe
sine și lumea sa prin muncă.
Ziceam că plusvaloarea apare din procesul muncii ca Pallas Atena din capul lui Zeus, dacă
suntem religioși sau gândim în termeni metafizici, sau precum copilul din pântecele mamei, dacă
suntem realiști și apreciem natura ca ceea ce este, creatoare de ființe și viață.
„Această plusvaloare formează excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor de

formare ale produsului consumate, adică a mijloacelor de producție și a forței de muncă.”95
Mijloacele de producție, adică „materii prime, materii auxiliare și mijloace de muncă” se
cheamă, după Marx, capital constant, pentru că acestea „nu-și schimbă mărimea valorii.”
Forța de muncă își schimbă însă valoarea în procesul de producție. „Ea reproduce propriul său
echivalent și un excedent, plusvaloarea, care, la rândul ei, poate să varieze, să fie mai mare sau
mai mică.”96 Numim aceasta capital variabil.
Astfel am ajuns, finalmente, la noțiunile de capital constant și capital variabil. E necesar să
amintim că, în volumul al doilea din Capitalul, Marx dezvoltă propria critică la felul îngust în
care Adam Smith și David Ricardo au confundat capitalul constant numindu-l, după alte criterii
de clasificare, fix, iar capitalul variabil cu cel circulant97. Pentru Karl Marx, conceptele de
capital constant și capital variabil au sens numai în producție, nu și pe piață, unde ciclurile
circulației capitalului-marfă (produsul propriu-zis) și a capitalului bănesc nu au nici o legatură cu
cele două capitaluri din sfera producției98.
Capitalul constant poate și el, totuși, varia, spune Marx, întotdeauna destul de abil să găsească
imediat o explicație la eventualele critici. De pildă, o materie primă care intră în procesul
94
Ibidem, p. 209.
95
Ibidem, p. 211.
96
Ibidem.
97
A se vedea, de asemenea, Karl Marx, Teorii asupra plusvalorii, partea a II-a, Editura Politică, București, 1960, pp.
402-419, pp. 467-489.
98
Karl Marx, Teorii asupra plusvalorii, partea I, Editura Politică, București, 1962, pp. 30-45, pp. 60-97.
39
producției are și ea un preț. Ca valoare de schimb fluctuează în funcție de timpul socialmente
necesar pentru a o produce. Ea se reajustează la „condițiile sociale actuale”. Deci
este constantă la momentul prezent, aspect care e demn de reținut atunci când evaluăm valoarea
capitalului constant, egal cu timpul de muncă cristalizat în acesta, ca fiind mereu adus la valorile
zilnice ale unor mașinării sau materii prime similare99.
Instalațiile tehnice se pot uza moral când apar altele noi, mai productive tehnologic. Este firesc
fenomenul conform căruia, dacă piața evaluează o mașinărie la mai puțin decât valora înaintea
apariției unei tehnologii superioare, acest lucru să afecteze valoarea de schimb a produsului, care
va fi, pe cale de consecință, mai redusă. Dar cât de responsabilă este o mașină pentru pierderea
de valoare care se petrece în afara procesului de producție, adică pe piață, ca rezultat, însă, al
perfecționării productivității muncii generale rezultate din concurență? Uzura fizică se definește
ca pierdere de valoare a unei tehnologii în actul de producție într-un interval de timp
predeterminat. Costurile de întreținere și cele de reparație participă parțial la pierderea valorii
inițiale a capitalului constant fix.
În etapa următoare a prezentării vom intra în templul ratei plusvalorii și abia atunci vom încheia
expunerea producției plusvalorii absolute.
Capitolul 5: Rata plusvalorii
Avem formula C=c + v, unde C este capitalul total, c se referă la capitalul constant (mijloace de
producție), iar v, capitalul variabil, adică salariul forței de muncă. În urma procesului de
producție, capitalistul se alege cu mai mult, altfel spus cu ceea ce se cheamă „câștig după
vânzare“ în procesul de circulație, numit de Marx „plusvaloare“. Noua formulă, cu tot cu
plusvaloarea inclusă, arată astfel: C’= (c+v) + p. C’, și este noul capital, la care este adăugat
imanent profitul. Dacă p ar fi egal cu zero, atunci, pe cale logică, „capitalul avansat nu s-ar fi
valorificat”100.
Plusvaloarea arată, la rândul ei, în felul următor: v+p = v + Δv, unde se vede clar că Marx scoate
valoarea nouă, adică exact ceea ce numim câștig, din procesul de muncă al capitalului variabil,
adică angajații. De ce se întâmplă asta? De ce capitalul constant nu se poate valorifica pe sine la
Marx, în timp ce doar omul poate produce mai mult decât consumă? 101 Vom vedea mai târziu
99
pp. 139-175.
100
Samuel Hollander, The Economics of Karl Marx. Analysis and Application, Cambridge University Press, 2008,
pp. 90-94.
101
40
cum stau lucrurile, dar trebuie recunoscut că, în acest loc, scepticismul multor critici antimarxiști
este extrem. Oare mașinile și tehnologia industrială nu produc profit?
„Dacă din valoarea-produs = 180 lire sterline, sumă în care este concretizată întreaga muncă ce
curge prin toată durata procesului de producție, trebuie să scădem valoarea capitalului variabil =
90 lire sterline pentru a obține plusvaloarea = 90 lire sterline. Cifra de 90 lire sterline = p
exprimă aici mărimea absolută a plusvalorii produse. Mărimea lui proporțională însă, adică
proporția în care capitalul variabil s-a valorificat, este determinată, evident, de raportul în care
se găsește plusvaloarea față de capitalul variabil, adică este exprimată în p/v. În exemplul de
mai sus, deci, în 90/90 = 100%. Această valorificare relativă a capitalului variabil, adică mărimea
relativă a plusvalorii, o numesc rata plusvalorii.”102
Din nou, se observă cum câștigul, la Marx, pornește din capitalul variabil. Forța de muncă
creează valoarea nouă din produs. A spune că produsul cu valoare adăugată este în sine creația
forței de muncă, sau că nu știm sigur dacă se întâmplă acest lucru, ține de imaginația unui
logician pretențios, cum face G. A. Cohen 103. Marx ia valoarea adăugată așa cum este și, după ce
se scad costurile ce țin de capitalul variabil, de costurile capitalului constant fix (uzura mașinii) și
de cele ale materiei prime, și apoi se vinde marfa, declară incrementul de valoare nouă câștig,
calculat la întregul capital investit în procesul de producție104.
Muncitorul trebuie să producă urgent în timpul zilei de muncă „o valoare egală cu mijloacele sale
de subzistență”. Și apoi Marx explică:
„Acea parte a zilei de muncă în care are loc această reproducție o numesc deci timpul de muncă
necesar, iar munca cheltuită în decursul ei munca necesară. Necesară pentru muncitor, pentru că
este independentă de forma socială a muncii sale. Necesară pentru capital și pentru lumea lui,
pentru că existența permanentă a muncitorului este baza lor.”105
Plusvaloarea provine, pe gratis, din restul zilei de muncă.
„Această parte a zilei de muncă o numesc timp de muncă suplimentar, iar munca cheltuită în
decursul ei: supramuncă (surplus labor). Pe cât este de hotărâtor pentru cunoașterea valorii în
general s-o înțelegem ca o simplă cristalizare de timp de muncă suplimentar, ca o
simplă supramuncă materializată, pe atât este de important pentru cunoașterea plusvalorii ca ea
102
103
G. A. Cohen, The Labor Theory of Value and the Concept of Exploitation, Philosophy & Public Affairs, Vol. 8,
No. 4 (Summer, 1979), pp. 338-360.
104
Karl Marx, Grundrisse: Foundations of a Critique of Political Economy, Penguin Classics, 1993, pp. 250-401,
Karl Marx, Bazele criticii economiei politice, Editura Politică, București, 1972, vol. I, pp. 276-344.
105
41
să fie considerată ca simplă cristalizare de timp de supramuncă, simplă supramuncă
materializată. Numai forma în care această muncă este stoarsă producătorului nemijlocit,
muncitorului, deosebește formațiunile economice ale societății, de exemplu societatea
sclavagistă de aceea a muncii salariate.”106
De aici rezultă:
„Plusvaloarea se află față de capitalul variabil în același raport ca supramunca față de munca
necesară, adică rata plusvalorii p/v = supramuncă/muncă necesară. Ambele proporții exprimă
același raport în forme diferite, o dată sub forma muncii materializate, a doua oară sub cea a
muncii fluide.”107
Pentru Marx, capitalul constant, indiferent dacă este achiziționat în prealabil sau provine din
natură ca beneficiu neplătit al proprietarului, este întotdeauna considerat ca fiind fără efect, fără
participare principală în procesul producției de plusvaloare. De aceea:
„Rata plusvalorii este, așadar, expresia exactă a gradului de exploatare a forței de muncă de
către capital, sau a muncitorului de către capitalist.”108
Dacă, de exemplu, am un capital avansat (c) de 5.000 de euro, iar capitalul variabil (salarii=v) de
3.000 de euro la un profit de 1.000, eu nu calculez rata plusvalorii sub forma p/c+v, adică
1.000/5.000+3.000 (1/8 valoare nouă adăugată la capitalul avasat), ci sub forma p/v, id est
1.000/3.000, adică 1/3 plusvaloare adăugată la capitalul avansat inițial. Marx numește procesul
acesta „exploatare”, un cuvânt conotat adesea negativ.
Mărturisim din nou că, în absența unor investigații sociologice minuțioase, nu putem accepta atât
de ușor teoria exploatării forței de muncă în capitalism, teorie care se bazează pe faptul că
muncitorul nu primește tot rezultatul muncii sale. Poate că în Bangladesh să fie fabrici de
textiliste care câștigă 2 dolari pe zi și produc sute de tricouri Puma, care, la rândul lor, se vând cu
100 de euro bucata în Europa în aceeași zi de muncă, dar costurile de transport intră și ele în
calcul, plus, probabil, profitul prin speculă al intermediarilor, care se topește în prețuri
speculative în aceeași zi sau într-un interval de timp mai lung, chestiuni secundare aici, pe care
Marx le va lămuri, după cum vom vedea, atât în volumul II, cât și în volumul III ale Capitalului.
Pe de altă parte, ideea că există o femeie pe lumea aceasta care robotește 10 ore pe zi ca să
producă 10 tricouri și să fie totuși plătită cu 2 dolari pe zi, adică 1 oră = 1 tricou = 100 de euro în
magazin, iar ea capătă 2 USD/10 ore = 20 cenți pe oră, ne cutremură de groaza nedreptății, prin
106
Ibidem, pp. 216-217, dar și Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 229.
107
Ibidem, p. 217.
108
Ibidem.
42
intermediul căreia relațiile între mărfuri, ca expresie a valorii de schimb, dezumanizează, prin
reificare, raporturile naturale dintre ființele umane. Pornind de la 20 de cenți capital variabil pe
oră la o marfă de 100 de euro pe oră are loc un profit enorm, chiar și scăzând costul capitalului
fix, costurile de transport, profiturile magazinului în care se vinde marfa etc. Valoarea de piață a
mărfii este uriașă în raport cu valoarea forței de muncă din producție. Cu toate acestea, am
sugerat doar că suntem în Infernul producției într-un capitol anterior.
Marx intră apoi în polemică cu alți economiști liberali ai vremii sale, dă câteva exemple pentru a-
și demonstra rata plusvalorii, și trece la ziua de muncă. În secolul al XIX-lea, ziua de muncă
dura, cu lejeritate, 12-13 ore. Capitalistul consumă forța de muncă cumpărată prin salariu într-un
număr fix de ore. Cu siguranță că încă de pe atunci, în cazuri de forță majoră, se stătea peste
program. Reglementarea zilei de muncă este o achiziție a modernității civilizate la care Marx
însuși și-a pus umărul. Oricine citește un roman de Charles Dickens își poate face o părere
despre gradul de mizerie și muncă abrutizantă la care se supuneau clasele muncitoare engleze în
secolul al XIX-lea. Istoria ororilor capitalismului de la începuturile sale este una deprimantă.
Introducem în acest context istoric pe E.P. Thompson 109 și Eric Hobsbawm110, doi colosali istorici
ai revoluției industriale111.
În Capitalul, volumul I, secțiunea Goana după supramuncă. Fabricant și boier 112, Marx
amintește și de țăranii din principatele dunărene în perioada 1830-1850. Să menționăm în treacăt
numărul zilelor de clacă gratuite, de muncă forțată, pe care le prestau străbunii celor mai mulți
români pe ogoarele boierimii snoabe și cosmopolite? Era enorm, comparativ cu dezvoltarea
capitalismului european la 1850, dar strămoșii noștri o duceau ceva mai bine decât sclavii
antichității. Din punct de vedere economic, România era la 1860 în plin Ev Mediu. De aici
rezultă bizareria, una la ordinea zilei, de a băga de seamă cum unii profesori de Istoria literaturii,
care au puține cunoștințe (iar acelea adesea superficiale) de istorie economică est-europeană, își
permit să idilizeze o epocă realmente odioasă și mizerabilă, pentru omul simplu, ca cea din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea în România. Și, culmea paradoxului, pentru o istoriografie
care vede începuturile capitalismului în teritoriile istorice ale României, după semnarea
Tratatului de pace de la Adrianapol la 1829, Marx nici nu-i tratează pe rentierii înapoiați din cele
109
E. P. Thompson, The Making of the English Working Class, Vintage Books, Random House, New York, 1968.
110
Eric Hobsbawm, The Age of Capital. 1848-1875, Abacus, 2009, pp. 143-164, pp. 245-270.
111
Pentru o reală familiarizare cu istoria economică, cf. Robert C. Allen, Global Economic History. A Very Short
Introduction, Oxford University Press, 2011, pp. 27-40.
112
pp. 231-238.
43
două principate drept capitaliști. Îi consideră, nici mai mult, nici mai puțin, niște lorzi neofeudali,
care nu erau interesați de profitul capitalist și de ratele productivității în cheie occidentală.
În Occident, forța de muncă în schimburi făcea ca cele 24 de ore ale unei zile să fie umplute până
la saturație de lucru. Obsesia muncii și a activității economice intense rămâne o constantă în
țările dezvoltate. Societățile tradiționale sunt privite comparativ ca leneșe prin formare. De aici
avem critica dreptei politice, care este mereu dirijată împotriva indolenței și lucrului prost făcut,
identificate eronat ca atribute culturale constitutive ale unei, în fond, națiuni insuficient
dezvoltate economic.
„Capitalul nu cunoaște deci nici un fel de scrupule în ceea ce privește sănătatea și durata vieții
muncitorului, acolo unde asemenea scrupule nu-i sunt impuse de societate. La plângerea cu
privire la degenerarea fizică și intelectuală, la moartea prematură, la chinurile muncii excesive, el
răspunde: Cum să ne necăjim de aceste necazuri, dacă ele ne măresc plăcerea (profitul)? În
general însă lucrul acesta nici nu depinde de buna sau reaua voință a capitalistului individual.
Libera concurență impune capitalistului individual legile imanente ale producției capitaliste ca
lege coercitivă exterioară.”113
Iar competiția îl înăsprește pe capitalist să extragă și mai mult profit din forța de muncă. Marx
susține că ziua de muncă va scădea doar atunci când profitabilitatea muncii va crește în măsura
în care acest drept se câștigă prin luptă politică. Între timp, pentru veacul său, copiii de cinci sau
șase ani erau buni de muncă.
Abia aici, după 250 de pagini de lectură amănunțită, apar pentru prima oară în Capitalul cele
două clase istorice ale economiei de piață: capitaliștii (care au de partea lor autoritățile statului,
cele care legiferează, cel mai adesea, în favoarea lor) și clasa muncitoare, salariații exploatați. Iar
lupta dintre cele două tabere se dă pe reglementarea zilei de muncă, nici măcar a beneficiilor de
sănătate sau concedii, pensionări, creșteri de salarii etc. ca astăzi. Bătălia se dădea pe numărul
normal de ore de muncă într-o zi. Era perioada industriei grele, primul stadiu în fazele
de ,,distrugere creatoare’’ (creative destruction114) din capitalism.
Abia acum, după aceste lămuriri, putem trata adecvat rata și masa plusvalorii.
Capitolul 6: Noțiunea plusvalorii relative
Citindu-l pe Karl Marx, ne dăm seama de o problemă îngrijorătoare, anume cea a felului în care
am fost expuși până acum fie științei economice în școală, fie viziunii cotidiene obișnuite asupra
economiei. Pentru cei mai mulți dintre noi, în calitate de consumatori și/sau producători,
113
Ibidem, pp. 260-261.
114
Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, Routledge, London and New York, 2003, pp. 1-59.
44
economia se supune exclusiv legii cererii și ofertei, unde cererea și nevoile subiective ale
consumatorului decid cât și ce se produce. De parcă niciodată producția nu avea statut de sine
stătător, ci depindea exclusiv de subiectivitatea mea și a altora. Și, deși sunt semne că
subiectivitățile pot fi manipulate să deservească cumpărării unor bunuri inutile sau să fie
păcălite115, pe lângă faptul că industria știe dinainte, oricum, nevoile de bază ale consumatorului,
nici pentru o secundă nu am fi gândit vreodată ca pe un scenariu verosimil faptul că industria
poate fi considerată drept o instanță centrală, obiectivă, calculată, mai mult sau mai puțin rațional
dirijată, iar cumpărătorii pot fi considerați o masă de manevră în mâinile marelui capital. Însă toți
cumpărătorii, indiferent că sunt milionari, angajați cu salariu mediu, șomeri sau cerșetori, apar în
sfera circulației mărfurilor, acolo unde orice capital-marfă se dizolvă în bani ca expresie a unității
de măsură universale, drept egali în funcția lor de consumatori și inegali în puterea lor de
cumpărare.
,,Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se efectuează cumpărarea şi

vânzarea forţei de muncă, este de fapt un adevărat paradis al drepturilor înnăscute ale omului.
Aici domnesc în mod exclusiv libertatea, egalitatea, proprietatea şi Bentham. Libertate! Căci
cumpărătorul şi vînzătorul unei mărfi, de pildă ai forţei de muncă, nu sunt supuşi decît voinţei lor
libere. Ei încheie contractul ca persoane libere, cu drepturi egale. Contractul este rezultatul final,
în care voinţele lor îşi găsesc o expresie juridică comună. Egalitate! Căci ei se raportează unul la
altul ca posesori de marfă şi schimbă echivalent contra echivalent. Proprietate! Căci fiecare
dispune numai de ceea ce este al lui. Bentham! Căci fiecare din ei se gândeşte numai la sine
însuşi. Singura forţă care îi uneşte este goana după avantaje personale, rapacitatea, interesul
personal. Dar tocmai pentru că fiecare se gândeşte numai la sine şi niciodată la altul, în virtutea
unei armonii prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providenţe ingenioase, ei fac numai
ceea ce e în avantajul lor reciproc, în folosul lor comun, în interesul lor general.”116
Mai degrabă am fi crezut într-o situație ideală în care cererea, oferta și prețurile mărfurilor să se
găsească într-un soi de echilibru fix de lungă durată, dar așa ceva nu se poate realiza fără să se
sacrifice, desigur, inventivitatea internă și competitivă a capitalismului, care provine tocmai din
dezechilibrele ce reies din competiție117. Și dacă un anume echilibru forțat se poate produce într-o
piață mică, ce ne facem cu piața mondială, unde diferite economii naționale pot intra, cum, de
altfel, se întâmplă, oricând în ,,coliziune’’ comercială unele cu altele?
115
Daniel Kahneman, Thinking Fast and Slow, Penguin Books, 2011.
116
p. 183-184, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 188.
117
Guglielmo Carchedi. ‘Non-equilibrium markets’, în Alan Freeman, Guglielmo Carchedi (editors), Marx and Non-
equilibrium economics, Edward Elgar Publishing Limited, 1995, pp. 1-18.
45
Piața este liberă, dar dă semne și de rațiune, de cele mai multe ori. Iar raționalitatea intențiilor
producătorului nu trebuie subevaluată, după cum nici semnalele cererii nu trebuie ocolite. Atunci
când consumatorul își urmărește interesul de a cumpăra un bun și a îl folosi, nici antreprenorul
nu stă pasiv pe margine, privind liniștit cum are loc consumul (ceea ce Marx numește valoarea de
întrebuințare, pe care, totuși, nu o consideră deloc ca obiect de studiu științific
în Capitalul, deși valoarea de întrebuințare este rațiunea de a fi a consumatorului), ci își reglează
eforturile spre a-l forța pe căi propagandistice (public relations, publicitate) pe cumpărător să îi
cumpere mărfurile. Consumatorul se alege cu o marfă după ce plătește (B-M), iar producătorul
capătă în schimb bani mai mulți după ce vinde marfa (M-B’).
Cât despre Marx, deși suntem abia la jumătatea Capitalului, esența teoriei sale este deja
cunoscută: profitul, pe care l-am numit până acum câștig, se datorează exploatării forței de
muncă prin muncă neplătită în cursul zilei de muncă. Numai că orarul zilei de muncă nu este
împărțit în efort remunerat și efort neplătit. Teoria exploatării forței de muncă în capitalism este
nu doar sursa profitului, ci și a bogăției de mărfuri din capitalism. Pe undeva, utilizarea pe gratis
a capitalului variabil tinde să crească sub formă de cost, prin reinvestirea în mijloace de
producție care să ridice productivitatea muncii, masa capitalului constant, ceea ce consolidează
poziția capitalistului și îl obligă tot pe acesta să crească salariile angajaților, pentru ca enorma
cantitate de mărfuri să fie consumată rapid și în proporții pe măsură, astfel încât procesul
producției să fie reluat de la început. Altfel, sistemul s-ar bloca sub forma unei crize.
Karl Marx spune că în capitalism antreprenorul va dori, pentru a-și depăși concurența, să
intensifice productivitatea muncii.
„Sub mărirea forței productive a muncii înțelegem aici, în general, o transformare în procesul de
muncă, transformare prin care timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei
mărfi este redus, prin care deci o cantitate mai mică dobândește forța pentru a produce o cantitate
mai mare de valoare de întrebuințare.”118
Și adaugă apoi despre capitalist:
„El trebuie să revoluționeze condițiile tehnice și sociale ale procesului de muncă, adică
însuși modul de producție, pentru a mări forța productivă a muncii, pentru a reduce, prin mărirea
forței productive a muncii, valoarea forței de muncă și pentru a reduce astfel partea zilei de
muncă necesară pentru reproducerea acestei valori.”119
118
p. 299.
119
Ibidem, p. 299.
46
Atunci când managerul prelungește ziua de muncă, Marx numește asta căutarea plusvalorii
absolute. În această situație, timpul socialmente necesar pentru producerea unei mărfi nu poate fi
controlat decât de competiție. Dacă, în schimb, reduci timpul de muncă necesar, cel care plătește
costul de întreținere al muncitorului, iar costul salariilor să fie acoperit deci într-un timp de
muncă necesar mai mic, atunci rămân mai multe ore din ziua de muncă, fixate la angajare, în
care angajatul să muncească pe gratis pentru capital – și astfel apare plusvaloarea relativă.
Dacă productivitatea muncii crește, atunci se ieftinesc și unele materii prime folosite în anumite
ramuri industriale, ceea ce înseamnă că și salariile pot fi tăiate pe cale de consecință. Dar nu
toate activitățile economice se află în situația aceasta. Ieftinirea forței de muncă este un efect
colateral al ieftinirii produselor ei.
„Capitalul are deci un instinct imanent și o tendință permanentă de a mări forța productivă a
muncii, pentru ca să ieftinească marfa, iar prin ieftinirea mărfii să ieftinească și pe muncitor.”120
Acum înțelegem în sfârșit de ce unele industrii s-au mutat și se tot deplasează în țări cu forță de
muncă ieftină și din abundență, investind simultan sume colosale în departamente de cercetare și
dezvoltare a noi produse și servicii (Research & Development).
Și tot Marx adaugă că oricât ar crește rata forței productive, timpul de muncă nu va scădea.
Capitalistul nu va dori vreodată să scadă numărul de ore de muncă decât atunci când activitatea
productivă este în criză sau în faliment.
„În producția capitalistă, economisirea de muncă prin dezvoltarea forței productive a muncii nu
urmărește nicidecum reducerea zilei de muncă. Ea nu urmărește decât reducerea timpului de
muncă necesar pentru producerea unei anume cantități de marfă.”121
Și drept urmare:
„În cadrul producției capitaliste, dezvoltarea forței productive a muncii are drept scop să reducă
acea parte a zilei de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine însuși,
pentru a prelungi tocmai prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă, în cursul căreia el poate să
muncească gratuit pentru capitalist.”122
120
121
Ibidem, p. 304.
122
Ibidem, p. 304-305.
47
Apoi Marx trece la cooperație, care reprezintă invenția capitalistă a muncii în comun pe un
spațiu limitat dat (de exemplu, o hală industrială). Dacă în trecutul medieval un meșteșugar
singur lucra un obiect în toate componentele sale (sau diviziunea muncii era redusă), capitalismul
a adus o crescută diviziune a muncii și o centralizare a acesteia în cadrul unei singure incinte
(fabrica și clădirea de birouri etc.).
Am observat că economistul Marx are o slăbiciune morală pentru următoarea observație: 12
oameni muncesc în 12 ore, 144 de ore de muncă pe zi. Vă puteți închipui câte miliarde de ore de
muncă se consumă zilnic în China, de pildă, și câte din acestea sunt plusvaloare, muncă
executată pe gratis, chiar și presupunând, ceea ce nu este totdeauna cazul, că munca necesară, de
înlocuire a costului capitalul variabil, ocupă două treimi din ziua de muncă?
Tot Marx spune că oamenii, animați de un animal spirit necunoscut, muncesc mai bine și mai
productiv în comun decât separat. Deși capitalistul le plătește munca individual, există o forță
productivă socială a muncii colective pe care acesta și-o însușește pe degeaba, ca pe o resursă
naturală oarecare.
De asemenea, diviziunea muncii în manufactura clasică (aici Marx este oarecum desuet dar nu
prea mult, după părerea noastră) presupune ca un angajat să facă aceeași muncă întreaga zi de
program. Drept urmare, munca fiind extrem de monotonă și având puține întreruperi,
productivitatea acesteia crește (meșteșugarii medievali făceau diferite activități într-o zi de
muncă, ducând astfel la întreruperi, la pori, după cum spune Marx, la pauze, în ziua de muncă),
iar angajatul capătă un skill, o îndemânare sporită, din experiența unui efort identic în fiecare zi.
Capitalistul intensifică munca și scade cheltuielile neproductive numai de pe urma controlului
rațional al zilei de muncă. Disciplina fără milă și ierarhia datorată diviziunii muncii bat ca două
inimi în pieptul producției.
Desigur, uneltele (instrumentele) muncitorului contribuie și ele la foamea de productivitate
sporită a antreprenorului. Apoi Marx pătrunde în mica societate de muncitori din manufactura
secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Nu se întâmplă nimic original, în sensul de neregulat, în
manufactură, după cum nu se muncește nimic nereglementat, neregularizat de un set de
proceduri algoritmice, într-un birou modern.
Interesant de reținut ni s-a părut a fi explicația pe care o oferă Marx neputinței breslelor
medievale de a trece la capitalism fără ca breasla însăși să dispară în acest proces:
„Precum am mai observat, legile corporațiilor împiedicau în mod sistematic, prin limitarea
extremă a numărului de calfe pe care un singur meșter breslaș putea să le utilizeze, ca acesta să
se transforme într-un capitalist. De asemenea nu-i era permis să utilizeze calfe decât exclusiv în
48
meseria în care el însuși era meșter. Breasla respingea cu mare grijă orice încălcare din
partea capitalului comercial, singura formă liberă a capitalului ce-i stătea în față. Comerciantul
putea să cumpere orice marfă, numai munca nu o putea cumpăra ca marfă.”123
O altă concluzie relevantă a economistului Marx este legată de consecințele divizunii muncii și
ale monotoniei efortului prestat: forța de muncă se prostește, rezultând în adevărate „patologii
industriale”124. Acum știm de ce clasa muncitoare nu este doar prost educată, dar are și intelectul
atrofiat, o imagine pe care intelectualii și jurnaliștii cu înclinații politice de dreapta tind să o
utilizeze drept justificarea meritocratică a superiorității sociale a unora din cetățeni, cum ar fi
chiar ei înșiși.
„O anumită deformare spirituală și fizică este inseparabilă chiar de diviziunea muncii în

ansamblul societății. Dar, întrucât perioada manufacturii duce cu mult mai departe această
scindare socială a ramurilor de activitate și, întrucât, pe de altă parte, abia cu diviziunea care îi
este caracteristică ea atacă individul la rădăcina vieții sale, ea este de asemenea prima care
furnizează materialul și imboldul pentru patologia industrială.”125
Abia acum am ajuns la un subiect sensibil al marxismului: ce rol au tehnologia și dezvoltarea

mașinilor în cadrul producției? Oare mașinile nu aduc plusvaloare? Și dacă o fac, nu este aceasta
mai mare decât cea a muncitorilor propriu-ziși? Oare nu mașinismul afectează teoria valorii
bazată pe muncă și chiar rata plusvalorii în capitalism? Pot mașinile să fie exploatate?
Următoarea secțiune se va concentra exclusiv pe ceea ce se cheamă mașinism și marea industrie.
Capitolul 7: Mașinismul și marea industrie
Scopul mașinilor în sistemul capitalist 126 nu este acela de a scurta timpul de muncă al angajaților,
ci de a micșora timpul de muncă necesar în care muncitorul își capătă contravaloarea salarială.
Pentru Marx,
123
Ibidem, p. 336.
124
Ferruccio Gambino, Devi Sacchetto, ‘The Shifting Maelstrom: From Plantations to Assembly Lines’ in Marcel
van der Linden, Karl Heinz Roth, Max Henninger, Beyond Marx. Theorising the Global Labour Relations of the
Twenty-First Century, Brill, 2013, pp. 89-121.
125
p. 339.
126
Massimiliano Tomba, Riccardo Bellofiore, ‘The ‘Fragment on Machines’ and the Grundrisse: The Workerist
Reading in Question’, in Marcel van der Linden, Karl Heinz Roth, Max Henninger, Beyond Marx. Theorising the
Global Labour Relations of the Twenty-First Century, Brill, 2013, pp. 345-369.
49
,,menirea lor este să ieftinească mărfurile și să scurteze acea parte a zilei de muncă de care
muncitorul are nevoie pentru sine însuși, pentru a prelungi cealaltă parte a zilei lui de muncă, pe
care el o dă capitalistului în mod gratuit. El este un mijloc pentru producerea de plusvaloare.”127
Orice istorie a tehnologiei moderne ne arată că, încă din perioada victoriană, schimbările
tehnologice erau, de la o perioadă la alta, adevărate revoluții științifice succesive. Ritmul
schimbării tehnice devenise răvășitor. Marx era conștient de o realitate pe care o trăia nemijlocit.
Pentru pozitivismul generației sale, tehnologia de astăzi nu ar fi fost uimitoare, ci dovada că
știința poate schimba societatea din temelii. Primele romane Science Fiction sunt, nu-i de mirare,
contemporane cu Marx însuși.
„Mașina, de la care pornește revoluția industrială, înlocuiește pe muncitorul care mânuiește o

singură unealtă, cu un mecanism care operează deodată cu un mare număr de unelte identice sau
de aceeași speță și care e pus în mișcare de o singură forță motrice, oricare ar fi forma ei.”128
Produce mașina plusvaloare? Nu. Face ea munca umană inutilă? În mare măsură, da. Cum se
poate întâmpla așa ceva?
„Trebuie să observăm în primul rând că totdeauna mașina intră în întregime în procesul de

muncă și numai în parte în procesul de valorificare. Ea nu adaugă niciodată mai multă valoare
decât pierde în medie prin uzarea ei.”129
Mașina nu lucrează totuși pe gratis pentru capitalist, odată ce valoarea ei inițială se consumă în
procesul de muncă. Vântul mișcă moara de vânt la fel cum legile naturii țin mașina în mișcare,
dar energia eoliană, asemeni forței motrice a mașinii, poată fi plătită sau nu.
Marx susține că mășina valorează exact atâta forță de muncă omenească cât înlocuiește. Dar cum
forța de muncă produce mai mult decât valorează prin salariile plătite, mașina nu produce mai
multă muncă decât cea înmagazinată în prețul ei inițial (plus costurile de mentenanță și fluctuația
de preț, expresie a unei valori de muncă dinamice și instabile). Pentru Marx, valoarea de
întrebuințare a unui autoturism este egală cu forța de muncă pe care o înlocuiește, chiar caii-
putere. Mașinăria nu poate munci peste limitele sale de cost. De aici noțiunea de amortizare, prin
care capitalistul recuperează investiția inițială din cauza uzurii aplicată mașinii. Mașina își
conține în sine valoarea de muncă sub formă de preț, ea nu aduce profit. În același timp, alte
127
128
Ibidem, p. 348.
129
Ibidem, p. 358.
50
mașini mai productive scad cantitatea de forță de muncă pe care o înlocuiesc, la rândul lor, alte
mașini. Tehnologia este în competiție atât cu angajații, cât și cu alte tehnologii în procesul
producției. De asemenea, ar trebui amintit că impulsul pentru inovarea tehnică în industrie
provine dintr-o forță de muncă redusă cantitativ.
De aici deducem că mașinile sunt uneori mai costisitoare decât forța de muncă umană. De ce ai
cumpăra o tehnologie care înlocuiește o mie de muncitori, când ei pot munci pe un salariu sub
prețul mașinii, furnizând totuși plusvaloare? Răspunsul este că timpul socialmente necesar și
competiția capitalistă, care sunt legate funcțional, nu-ți permit să nu te retehnologizezi la
intervale de timp din ce în ce mai scurte, decise tot de competiția reală.
Pentru Marx, „productivitatea mașinii stă în raport invers cu mărimea porțiunii de valoare pe
care aceasta o transmite produsului. Cu cât e mai lungă perioada în cursul căreia ea funcționează,
cu atât mai mare este masa produselor asupra cărora se repartizează valoarea adăugată de ea și cu
atât mai mică este partea de valoare pe care ea o adaugă fiecărei mărfi în parte.”130
Totuși, într-un mod indirect și neplăcut pentru adevărata resursă creatoare de valoare, mașina
,,produce” plusvaloare relativă.
„Mașina produce plusvaloare relativă nu numai prin aceea că devalorizează în mod direct forța
de muncă și o ieftinește în mod indirect prin ieftinirea mărfurilor care intră în reproducerea ei,
dar și prin aceea că, atunci când este introdusă pentru prima dată, în mod sporadic, ea transformă
munca utilizată de posesorul mașinii în muncă potențată, ridică valoarea socială a produsului
peste valoarea sa individuală și-i dă astfel capitalistului posibilitatea de a înlocui valoarea pe o zi
a forței de muncă cu o parte mai mică din valoarea produsului zilnic. În timpul acestei perioade
de trecere, exploatarea mașinistă rămâne un fel de monopol, câștigurile sunt deci extraordinare și
capitalistul caută să profite cât mai mult posibil de această «epocă a primei iubiri» printr-
o prelungire cât mai mare a zilei de muncă. Mărimea câștigului mărește nesațul după câștiguri și
mai mari.
Odată cu generalizarea mașinii în aceeași ramură de producție, valoarea socială a produsului
mașinii scade până la mărimea valorii sale individuale și se face simțită legea după
care plusvaloarea nu-și are originea în forțele de muncă pe care capitalistul le-a înlocuit cu
mașina, ci, dimpotrivă, în forțele de muncă pe care le utilizează la mașină. Plusvaloarea se naște
130
51
numai din partea variabilă a capitalului, și am văzut că masa plusvalorii este determinată de doi
factori, anume de rata plusvalorii și numărul de muncitori utilizați în mod simultan.”131
Cei mai mulți pot găsi dificil de acceptat, în acest punct al argumentului, următoarea
circumstanță: dacă tehnologizarea scade valoarea socială a forței de muncă, Marx vorbește
imediat de o „prelungire forțată a zilei de muncă”. Dar dacă numărul muncitorilor scade, cum se
poate observa prin transformarea în șomeri a forței de muncă după apariția unor mașini, care să
le înlocuiască munca prin una cu mai mare productivitate, de ce forța de muncă ar mai fi
necesară? De ce nu ar fi posibilă o fabrică în care „managerii” supraveghează tehnologiile, iar
numărul de angajați nu ar lua parte la producție sau ar avea la rândul lor sarcini de supraveghere?
Dacă avem doar capital constant care produce cu profit și capital variabil inexistent, cum putem
afirma că plusvaloarea provine doar din forța de muncă umană? Pentru că, spune Marx, însăși
munca trebuie produsă, cu ajutorul forței de muncă.
Ori Marx greșește aici, cu consecințe grave pentru întreaga sa teorie economică, ori nu este
suficient de explicit, ceea ce nu este cazul, problema diferenței generice dintre capitalul constant
și cel variabil fiind o preocupare îndelungată a economistului german 132. Pe de altă parte, dacă
luăm în calcul ce spune Marx, că amortizarea unei mașinării este chiar valoarea ei la prețul de
achiziționare, atunci forța de muncă este necesară pentru a fi muncită în parte pe gratis, adică
exploatată.
Într-o lume în care toți capitaliștii ar avea aceleași tehnologii și forță de muncă zero, profitul este
ca inexistent. Dar dacă accesul la tehnologie creează plusvaloarea? Cel care pune primul mâna
pe cele mai noi tehnologii de producție, până ce competiția vine să recupereze din urmă, ar face
ca forța de muncă să devină inutilă. Prin difuzarea tehnologiilor, câștigul suplimentar se pierde,
ca și cel prin variația raportului dintre cerere și ofertă. Însă, iarăși, prețul mașinăriei este chiar
valoarea în marfă pe care o produce acea mașină și nici un atom de muncă socială, adică valoare,
în plus.
Ce se întâmplă dacă mașina valorează 100.000 de euro ca preț pe piață, dar produce 1.000.000 de
euro în procesul producției, fără ajutorul forței de muncă umane? Se poate, dar mașina de una
singură nu participă la crearea plusvalorii, deci a profitului. Atunci, simultan cu prezența unei
forțe de muncă active ca o condiție sina qua non, cel care vinde o tehnologie la un preț de zece
ori mai mic decât valoarea sa industrială în producție trebuie să fie un neghiob, ceea ce pare greu
de crezut să se întâmple într-o piață capitalistă atât de rapace și competitivă ca cea reală, unde,
131
Ibidem, pp. 374-375, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 415.
132
Karl Marx, Teorii asupra plusvalorii, Partea a II-a, Editura Politică, București, 1960, pp. 141-167.
52
oricum, efortul necesar pentru a transforma 1 milion de euro dintr-o tehnologie în părți de cost
ale produselor muncii nu poate dura mult timp, pentru că un alt capitalist o poate cumpăra și
folosi, iar, astfel, prețul mărfii va tinde să scadă.
Munca umană este deci intensificată, deoarece este necesară în crearea de plusvaloare.
Prelungirea zilei de muncă este condiția obligatorie de la începuturile vitrege ale capitalismului.
Ea poate fi redusă în mod relativ prin legislații convenabile. Ziua de muncă este prin lege de 8
ore, redusă de la alte lungimi care azi ne-ar speria, dacă a munci peste program nu ar fi deja o
practică generalizată și, parțial în unele legislații naționale, chiar plătită suplimentar (dar în
continuare cu plusvaloare).
Dar capitalistul nu a făcut această concesie pe nimic.
„Primul efect al reducerii zilei de muncă se întemeiază pe legea, de la sine înțeleasă, după care
eficiența forței de muncă stă în raport invers cu timpul activității sale. În cadrul anumitor limite
se câștigă deci în grad de intensitate ceea ce se pierde în durată.”133
Aici, Marx intervine cu o expunere istorică a luptei politice pentru o lege a reducerii zilei de
muncă. Imediat după, tot Marx ne prezintă regimul de fabrică din secolul al XIX-lea, care numai
fericit nu era.
„Subordonarea tehnică a muncitorului către mersul uniform al mijlocului de muncă și compoziția

particulară a organismului de muncă din indivizi de ambele sexe și de cele mai diferite vârste
creează o disciplină de cazarmă, care evoluează până ce devine regimul de fabrică desăvârșit și
care dezvoltă în mod complet munca de supraveghere de care am vorbit mai sus și, deci, în
același timp, împărțirea muncitorilor în muncitori manuali și supraveghetori ai muncii, în simpli
soldați industriali și în subofițeri ai industriei.”134
Chief Executive Officer? Chief Operations Officer? Chief Financial Officer? Producția
capitalistă este cea mai puternică armată din istoria omenirii. Numai astfel s-a creat
revolta luddiților135, în lupta dintre muncitori și mașini. Dar Marx nu detestă mașinile.
„Contradicțiile și antagonismele inseparabile de aplicarea capitalistă a mașinii nu există, pentru
că ele nu rezultă din mașina însăși, ci din aplicarea ei capitalistă!”136.
133
Ibidem, p. 378.
134
135
John E. Archer, Social Unrest and Popular Protest in England, Cambridge University Press, 2000, pp. 42-57.
136
Ibidem, p. 405.
53
Tot mecanizarea este responsabilă pentru o creștere succesivă a diviziunii muncii, de neatins în
faze istorice revolute. Și din mecanizare rezultă o masă apreciabilă de șomeri.
„Transformarea continuă a muncitorilor din țările marii industrii în «populație excedentară»

promovează emigrarea în stil mare și colonizarea unor țări străine, care se transformă în izvoare
de materii prime pentru metropolă, așa cum Australia, de pildă, s-a transformat într-un izvor de
lână.”137
Pentru Marx, munca automatizată a distrus clasa țărănească din toate societățile agrare, iar
întregul proces istoric este analizat de german pe parcursul a câtorva zeci de pagini, peste care
trecem din dorința de a ne concentra doar pe teoria sa economică și cât mai puțin pe istoria reală,
păstrând doar ideea centrală.
Tot mecanizarea este responsabilă de „armata de rezervă” a clasei capitaliste, adică șomerii care
își caută un loc de muncă pe piață 138. Prin rata șomajului mai mică sau mai mare, angajații sunt
controlați de capitalist, pentru simplul fapt că sunt forță de muncă interșanjabilă. Muncitorul își
pierde individualitatea pe măsură ce munca sa este mai ușor de înlocuit de un angajat posibil,
adică de un șomer în așteptare. Orice muncitor este doar marfă în cadrul forței de muncă, pentru
cererea capitalistului. Salariile sunt astfel determinate mai ales de potențialul de a înlocui forța de
muncă existentă prin una mai ieftină 139. Și ce capitalist nu ține remunerațiile jos în raport cu
profitul, câtă vreme angajatul știe că oricând ar fi concediat va fi la fel de repede înlocuit? Cu cât
o societate este mai bogată, cu atât capitalul său constant va fi mai mare 140. Cu cât capitalul
constant va fi mai mare, cu atât clasa angajaților va constitui de la sine o armată de rezervă a
șomerilor, capabilă oricând să intre pe piață. Cu cât capitalul variabil va fi mai mic, cu atât rata
productivității va fi mai mare, iar plusvaloarea mai mică (subiectul va fi reluat la alt nivel în
volumul III).
Cum deja ne apropiem de prezentarea finalului Capitalului, volumul I, Karl Marx va rediscuta,
de data aceasta împreună și în mod profund, producția plusvalorii absolute și a celei relative.
137
Idem.
138
Karl Marx, Grundrisse, Penguin Classics, 1993, p. 389. Karl Marx, Bazele criticii economiei politice, Editura
Politică, București, 1972, vol. I, pp. 336-344.
139
140
Michael Heinrich, An Introduction to the Three Volume’s of Karl Marx’s Capital, Monthly Review Press, New
York, pp. 99-131.
54
Realizarea profitului în capitalism este, din câte se pare, suma tuturor drumurilor pe care am
mers până acum, iar întâlnirea tuturor acestor drumuri, într-o rețea de relații sistematice, va fi
studiată.
Capitolul 8: Plusvaloarea relativă și absolută
Nimic nu pare a fi mai important în teoria economică marxistă decât demonstrarea riguroasă a
profitului în capitalism, pe care Marx o reia. Cel care a citit toate secțiunile rezumative până în
acest moment, nu va avea deloc dificultăți în a înțelege și aprecia ceea ce urmează.
Demn de prețuire este însă, ca întotdeauna, antrenamentul intelectual al lui Marx. Nu știm câți
oameni în orice domeniu științific s-au luptat cu înțelegerea realității în felul în care o
demonstrează Karl Marx, pe parcursul Capitalului. Presupun că sunt cu toții o minoritate pe care
o poți aduna într-o sală de teatru. Marx se află cu siguranță printre ei. Nici măcar nu poți pune
totul pe seama inteligenței și ingeniozității sale teoretice. Karl Marx dovedește în principal un
caracter de fier în căutarea necondiționată a adevărului și o mobilitate a minții,compensată de o
răceală a firii, care îi conferă un control de sine incredibil. De aici reiese și dificultatea de a-l citi:
un cititor face apel la sentimente din când în când, dar la Marx te lovești de o stâncă de articulații
logice neutre.
S-a discutat pe larg până acum despre rolul producției de mărfuri în capitalism. Oricine știe, cu
toate acestea, că producția de mărfuri nu este specifică doar sistemului capitalist. Ea aparține atât
antichității, cât și Evului Mediu. Cu ceva curaj, putem merge chiar mai departe în timp, dar
altceva ne propunem în cele ce urmează.
Marx afirmă, pe bună dreptate, că munca productivă ca noțiune „se îngustează” în timpurile
moderne. În alte societăți, muncitorul nu era liber să-și vândă forța de muncă.
„Producția capitalistă nu este numai producție de marfă; ea este în esență producție de

plusvaloare. Muncitorul nu produce pentru sine, ci pentru capital. Nu mai e deci suficient ce
produce în general. El trebuie să producă plusvaloare. Numai acel muncitor e productiv care
produce plusvaloare pentru capitalist, adică servește pentru autovalorificarea capitalului.”141
Nimeni nu ar fi angajat în societatea capitalistă, dacă nu ar produce plusvaloare pentru
proprietarul mijloacelor de producție. Iar acolo unde unii sunt angajați pe posturi la stat, în
instituții publice care nu urmăresc profitul, de unde pot ieși cu minim de efort la pensie, deducem
că ei nu lucrează într-un regim capitalist autentic, adică sunt indirect în afară regulilor pieței
141
55
libere și a productivității muncii. Fie efortul lor nu constituie plusvaloare pe piață, fie munca lor
nu aparține ciclului productivității economice. Am putea găsi câteva meserii și câteva instituții
care plătesc o valoare de muncă fără a fi valoare de schimb pe piață, dar preferăm pentru moment
să nu supărăm fără motiv pe unii cititori. Menționăm, printre altele, că ceea ce nu are valoare
socială, adică nu este cerut de consumatori, nu deține din capul locului pentru Marx nici un fel de
valoare, oricât efort ar fi investit în producerea acelui bun sau acelui serviciu.
Am menționat în altă parte că plusvaloarea relativă se referă la prelungirea în timp a cantității de

muncă neplătită într-o zi de muncă obișnuită, iar plusvaloarea absolută indică o supramuncă
gratuită mai mare, datorată reducerii timpului necesar în care muncitorul își câștigă prin muncă
propriul salariu142. De aceea, nu doar timpul de muncă contează în producerea plusvalorii
absolute, ci mai degrabă „revoluționarea din temelii” a „proceselor tehnice ale muncii și
combinările sociale”.
Pe de altă parte, însuși Marx ne asigură că deosebirea dintre cele două plusvalori este oarecum
exagerată din momentul în care capitalismul a învins orice alt mod de producție dintr-o societate
dată. Eliminarea feudalismului sau a unei organizări economice primitive duce la dominația unei
singure forme de producție, cea capitalistă.
„Dintr-un anumit punct de vedere, se pare că deosebirea dintre plusvaloarea absolută și cea
relativă este în general iluzorie. Plusvaloarea relativă este absolută, căci ea presupune o
prelungire absolută a zilei de muncă peste timpul de muncă necesar pentru existența
muncitorului însuși. Plusvaloarea absolută este relativă, căci ea presupune o dezvoltare a
productivității muncii care permite ca timpul de muncă necesar să fie limitat la o parte a zilei de
muncă. Dacă avem însă în vedere mișcarea plusvalorii, această aparență de identitate dispare.
Odată ce modul de producție capitalist a fost instituit și a devenit mod de producție general,
deosebirea dintre plusvaloarea absolută și cea relativă se face simțită atunci când este vorba ca
rata plusvalorii în general să fie urcată”143.
Dar, cum legea impune un program de 8 ore, atunci rata plusvalorii ar trebui să fie absolută, cu
toate că plusvaloarea relativă prin timp de muncă în afara programului poate funcționa de
minune, mai ales când sindicatele lipsesc cu desăvârșire sau liderii acestora sunt cumpărați de
patronat.
142
Capitolele 4 și 6.
143
56
Productivitatea muncii cuprinde, la Marx, două variabile necesare: prima este producția socială,
ceea ce implică gradul de dezvoltare tehnologică și profesionalismul forței de muncă, ce depind
în întregime de evoluția istorică la un moment dat. A doua variabilă constă din condițiile
naturale, climă, sol, relief, resurse naturale etc.
Pentru Marx, cu cât circumstanțele naturale sunt mai diverse și fertilitatea solului urcă și scade
într-un teritoriu existent, cu atât mai mare este „necesitatea de a controla cu mijloace sociale o
forță a naturii”. Cu cât timpul de muncă necesar pentru supraviețuire este mai mic, grație
condițiilor naturale mai bune, cu atât mijloacele sociale vor rămâne mai puțin dezvoltate. Rusia
este o țară bogată în soluri fertile, mai cu seamă în partea occidentală, unde nu întâmplător este
concentrată cea mai mare parte a populației, dar nu se poate spune că dezvoltarea tehnică sau
socială în decursul istoriei a atins culmi nemaiîntâlnite în Ucraina, bunăoară, înaintea secolului
XX, când industrializarea forțată și modernizarea prin împrumut și-au dezlănțuit forțele
demonice.
Este un fapt peremptoriu că zonele de pe glob infertile nu pot suporta aglomerări demografice
masive, după cum cele mai propice arii de dezvoltare ale societăților sunt cele temperate.
Fernand Braudel, în primul volum din Structurile cotidianului, oferă o hartă globală în care
societățile sedentare care practicau agricultura într-un mod concentrat și intensiv se găsesc cu
toatele în climele temperate144. Implicit, pentru Marx, forța de muncă variază ca valoare pe tot
cuprinsul globului.
Rezumăm:
„[…] am văzut că raportul dintre mărimea prețului forței de muncă și aceea a plusvalorii este
determinată de trei împrejurări: 1. lungimea zilei de muncă, sau mărimea extensivă a muncii;
2. intensitatea normală a muncii, sau mărimea ei intensivă, astfel că o cantitate determinată de
muncă este cheltuită într-un timp determinat; 3. în fine, forța productivă a muncii, astfel că, după
gradul de dezvoltare a condițiilor de producție, aceeași cantitate de muncă livrează în același
timp o cantitate mai mare sau mai mică de produs”145.
Primul pas este să înțelegem raporturile dintre producția ridicată și valoarea forței de muncă.
Când o companie produce cantități enorme de mărfuri, în raport cu cererea, atunci valoarea forței
de muncă scade. Este vorba de un proces logic: cu cât sunt mai multe bunuri din categoria x, cu
atât munca celui care le-a produs este mai ușor de reprodus și mai scurtă temporal pe unitate de
marfă. Plusvaloarea crește în acest timp. Multe mărfuri înseamnă (sau, în condiții normale de
144
Fernand Braudel, The Structures of Everyday Life, Civilization & Capitalism 15 th-18th Century, Volume 1, Harper
& Row, pp. 58-59, sau Structurile cotidianului, Editura Meridiane, București, 1984.
145
57
echilibru între cerere și ofertă, ar trebuie să însemne) multe vânzări. Muncitorii chinezi care au
sufocat piața mondială cu jucăriile lor de proastă calitate după 1990 sunt plătiți deplorabil, dar
jucăriile se vând în cantități uriașe, iar profitul este ridicat. Când scade productivitatea și, astfel,
este redus și profitul, forța de muncă are o valoare mai ridicată (din nou, se presupune că piața
absoarbe produsele fără neregularități).
Când ziua de muncă se scurtează, capitalistul știe că trebuie urgent să crească productivitatea și
intensitatea muncii.
Când ziua de muncă se prelungește,
„prețul forței de muncă poate să scadă sub valoarea ei, cu toate că, în mod nominal, el
rămâne neschimbat sau chiar crește”.146
O exemplificare pentru acest ultim caz arată în felul următor: sunt, presupunem ipotetic, o
chelneriță în statul Kentucky, orașul Covington. Am tura de 8 ore și câștig 7 dolari pe oră. Într-o
zi adun 56 USD. Având în vedere cât de mulți clienți are restaurantul, îmi plătesc singură salariul
într-un număr de ore mai mic decât cele 8 din program. Transportul meu de farfurii, băuturi etc.
de la o masă la alta valorează pe piață mai mult decât cei 56 de USD cu care sunt plătită. Dar
șeful decide să mă țină peste program. Eu nu am alt loc de muncă mai bun în acel moment, sunt
presată de volumul aparent mare de muncă și îmi petrec nu 8, ci 10 ore pe zi muncind. În
circumstanțele date sunt sigur mai productivă decât atunci când stăteam 8 ore muncind. Clienții
mă cheamă mereu, merg să-i servesc cu 2 ore mai mult decât de obicei. Prețul meu exprimat în
salariu a scăzut sub valoarea mea cu cele două ore în plus de muncă gratuită. Dar nominal tot 7
dolari pe oră câștig, doar că acum lucrez nu 8 ore legale, ci 10, ilegale (dar cui să mă plâng, când
nici nu vreau să fiu concediată și nici nu am alternativă?). Șeful este un om cumsecade și decide
să-mi crească salariul cu un dolar, acum am 8 dolari pe oră, dar prețul forței mele de muncă este
tot sub valoarea mea, eu muncind nu 8, ci 10 ore. În plus, eu recuperez cheltuiala făcută cu mine
de către șeful meu în mai puțin de 8 ore și în mod normal, fără o prelungire cu 2 ore peste
programul legal. Cam acesta este sensul pe care vrea să îl transmită Marx, presupunând din nou
că valoarea de întrebuințare a restaurantului, exprimată prin mâncare și servicii, este într-adevar
căutată de clienți. Drept urmare, chelnerița ipotetică aduce profit șefului și îi scade costurile. Pe
de altă parte, chelnerița are o funcție de producție, ea nefiind plătită din profitul patronului, după
cum am amintit despre deosebirea dintre munca productivă și munca neproductivă la timpul
său. Angajatorul ei
146
Ibidem, p. 476.
58
„[…] nu plătește aceste două ore de supramuncă, cu toate că ele sunt cheltuite de individul care o
efectuează. Prin ele societatea nu-și însușește un produs suplimentar sau o valoare suplimentară.
Dar cheltuielile de circulație pe care el le reprezintă se reduc cu o cincime, de la zece ore la
opt.”147
Marx spune că sunt și împrejurări în care forța productivă a muncii scade, în timp ce ziua de
muncă se prelungește, și oferă câteva exemple datate din Anglia, din jurul anului 1800.
Tot ce s-a precizat mai sus se poate exprima concis astfel:
rata plusvalorii ≈ rata supramuncii
plusvaloarea/capital variabil (p/v) ≈ plusvaloare/ valoarea forței de muncă ≈

supramuncă/muncă necesară
Și derivări succesive ale lor:
supramuncă/zi de muncă necesară ≈ plusvaloare/ valoarea a produsului ≈

plusprodus/produs total
Și, alături de acestea, să nu uităm: capitalul constant sau fix nu intră în rata plusvalorii, ci doar
capitalul variabil, cheltuielile cu angajații.
Este firesc ca rata supramuncii sau plusvaloarea sau munca în plus neplătită dintr-o zi de muncă
normală să nu poată fi niciodată 100%, considerând toate cele 8 ore din programul de muncă
zilnic obligatoriu ca supramuncă, fără muncă necesară. Suntem în capitalism, nu în sclavagism
(dar, chiar și așa, o cantitate de timp de muncă prelungită peste limitele biologice suportabile
conduce la distrugerea capitalului variabil). O cotă parte din zi este muncită pe gratis, niciodată
întreaga zi.
Deci, în cazul chelneriței, să stabilim următoarele: din cele 10 ore de muncă pe zi pentru care
primește în schimb 80 de USD, ea reușește ca în 5 ore, adică în jumătate din program, să
recupereze costurile șefului cu salariul ei. Ea își câștigă singură salariul pe o zi în jumătate de zi.
147
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de circulație al capitalului, vol. 2, Editura PMR, p.
110, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 24, Editura Politică, București, 1967, p. 140.
59
Restul este muncă gratuită ce ajunge direct în buzunarul șefului. Gradul ei de exploatare este de
100%, pentru că, dacă a reușit să producă 80 de dolari în 5 ore, va continua să aducă tot 80 de
dolari în cealaltă jumătate de program. În acest mod judecă Marx procesul plusvalorii.
„Misterul autovalorificării capitalului se rezolvă transformându-se în puterea de dispoziție a

capitalului asupra unei cantități anumite de muncă străină neplătită.”148
Fără îndoială că salariul
„șterge orice urmă a divizării zilei de muncă în muncă necesară și supramuncă, în muncă plătită
și muncă neplătită. Toată munca apare ca muncă plătită.”149
După care Marx prezintă istoricul salariului pe unitate de timp și a celui cu bucata pentru a
demonstra că exploatarea are loc în orice mod s-ar realiza plata salariului.
Deosebirile naționale dintre salarii sunt rezultatul gradului de dezvoltare al capitalismului.
„Comparată cu munca mai puțin intensivă, munca națională mai intensivă produce deci în
aceeași durată de timp mai multă valoare, care se exprimă în bani mai mulți.”150
Cu aceasta, am încheiat partea esențial teoretică, mai puțin reproducția simplă, despre care vom
aminti în volumul al II-lea al Capitalului, care pentru Marx indică perpetuarea neîntreruptă a
relațiilor sociale din capitalism prin intermediul procesului de producție.
,,Procesul de producție capitalist reproduce așadar, prin propria sa efectuare, separația dintre
forța de muncă și condițiile muncii. Cu aceasta el reproduce și permanentizează condițiile
exploatării muncitorului. El îl silește în continuu pe muncitor să-și vândă forța de muncă pentru a
putea trăi și îi dă întruna capitalistului posibilitatea de o cumpăra pentru a se îmbogăți. Nu mai
este întâmplarea aceea care pune față în față pe piața de mărfuri pe capitalist și pe muncitor în
calitate de vânzător și cumpărător. Este necesitatea procesului însuși care, în mod continuu, îl
aruncă pe unul înapoi pe piața de mărfuri în calitate de vânzător al forței sale de muncă și care
transformă întruna produsul lui propriu în mijloc de cumpărare al celuilalt. De fapt muncitorul
aparține capitalului înainte de a i se vinde lui. Servitudinea sa economică este în același timp
realizată și ascunsă prin reînnoirea periodică a vânzării propriei sale persoane, prin schimbarea
patronilor săi individuali și prin oscilația în prețul de piață al muncii.
148
p. 482.
149
Ibidem, p. 487.
150
60
Procesul de producție capitalist, privit în ansamblu, cu alte cuvinte ca proces de reproducție, nu
produce așadar numai marfă, numai plusvalore; el produce și reproduce însuși raportul de
capital, pe capitalist de o parte, pe muncitorul salariat de altă parte.”151
Despre procesul de acumulare a capitalului, cel care va fi expus de Marx sub forma unei trame
de proporții epice, se poate spune că intră în cadrul istoriei capitalismului ca mod de producție,
iar, ca atare, schema de interpretare marxistă este colorată emoțional, pentru prima dată în
paginile Capitalului, de grandoarea unui tablou al suferinței și al devenirii revoluționare a speciei
umane în marșul său, zigzagat și presărat de sincope, spre tărâmul lumii contemporane.
Capitalul 9: Acumularea primitivă a capitalului
„Sacerdotul obișnuit citează și recită” 152, afirmă Pierre Bourdieu despre orice lectură exegetică
din Marx. Pe de altă parte, în comparație cu intelectualii părtinitori, fie ei conservatori, fie
pretinzând că sunt ei înșiși marxiști, care își umilesc și apoi domesticesc cititorul cu inteligența și
erudiția lor sofistice, îndoiala asupra orice, De omnibus dubitandum, era chiar motto-ul lui Marx.
A fi cu ochii rațiunii deschiși va conduce la abandonarea primatului copilăriei minții. Numai
astfel, luminându-ne, vom deveni maturi.
Originile capitalismului ca sistem economic aparțin istoriei, nu teoriei economice și nici

filozofiei. Pentru a verifica stabilitatea solului de sub picioarele noastre, nu apelăm nici la Hegel,
nici la Marx, nici măcar la evoluționism. Istoria seacă, cea pe care o recuză mulți filozofi, este
calul lor troian. Nu istoria interpretărilor ne interesează, ci istoria suferințelor și lacrimilor celor
pe care memoria îi recunoaște sub impersonalele „popor“, ,,gloată“, „prostime“. Literatura lumii
vorbește mai mult decât orice domeniu științific despre anonimii vieții, cei care sunt de fapt sarea
pământului și lumina lumii, nu doar apostolii biblici.
Pentru Karl Marx,
„O anumită acumulare de capital în mâna unor producători individuali de mărfuri formează

deci condiția modului de producție specific capitalist. Din această cauză a fost nevoie să o
presupunem la trecerea de la exploatarea meșteșugărească la cea capitalistă. Putem să o
151
Ibidem, pp. 520-521, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, pp. 587-588.
152
Pierre Bourdieu, Limbaj și putere simbolică, Editura Art, 2012, p. 336.
61
numim acumulare primitivă, pentru că nu este rezultatul istoric, ci temelia istorică a producției
specific capitaliste.”153
Cum se concentrează capitalul în mâinile capitalistului?
„Orice capital individual este o concentrare mai mare sau mai mică de mijloace de producție, cu
o comandă corespunzătoare asupra unei armate mai mari sau mai mici de muncitori. Orice
acumulare devine mijlocul pentru o acumulare nouă. Mărind masa avuției care funcționează în
calitate de capital, ea sporește concentrarea ei în mâinile unor capitaliști individuali, și
deci baza producției pe scară largă și a metodelor de producție specific capitaliste. Creșterea
capitalului social se efectuează prin creșterea multor capitaluri individuale.”154
Cum capitalurile mari le bat pe cele mai mici (în exprimarea lui Karl Marx), atunci marile
acumulări de capital tind să se concentreze în conturile unei minorități din cadrul elitei
capitaliste, un proces istoric la care tot asistăm în ultima perioadă 155. De cealaltă parte a societății
îi găsim pe angajați (proletarul este acel individ care își câștigă existența doar din munca
salariată) și „armata industrială de rezervă, disponibilă”, adică șomerii, cei care reglează cu
adevărat ponderea și nivelul salariilor, după cum am amintit.
,,În linii mari, mișcările de ordin general ale salariului sunt reglementate în mod exclusiv de
expansiunea și contracția armatei industriale de rezervă, care corespund alternărilor periodice
ale ciclului industrial. Ele nu sunt deci determinate de mișcarea numărului absolut al populației
muncitoare, ci de proporția schimbătoare după care clasa muncitoare se împarte în armata activă
și armata de rezervă, de creșterea sau scăderea volumului relativ al suprapopulației, de gradul în
care această suprapopulație este ba absorbită, ba pusă în disponibilitate.”156
Circulă viziunea vulgară conform căreia Marx ar fi stabilit o lege istorică (ceea ce el nu și-a
propus niciodată, vorbind de tendințe economice, niciodată supraistorice sau anistorice) care
afirmă următorea relație: cu cât se îmbogățesc mai mult capitaliștii, cu tot atâta sărăcesc și
muncitorii.
Iată și fragmentul cu pricina, care e departe de a construi o teorie capitalistă a pauperizării în

mizerie fizică, fiind vorba de o sărăcie mereu relativă, care oscilează în raport cu scara de
evaluare materială a unei societăți la un moment dat în devenirea sa istorică:
153
154
Ibidem, p. 560.
155
Pentru specialiști, Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, Editura Litera, 2015, dar și Chrystia Freeland,
Plutocrații, Editura Polirom, Iași, 2012.
156
62
„Urmează de aici că în măsura în care se acumulează capital, situația muncitorului trebuie să se
înrăutățească, indiferent de plata, ridicată sau scăzută, pe care el o primește. În fine, legea
care ține în mod continuu în echilibru supraproducția relativă, adică armata industrială de
rezervă, cu volumul și cu energia acumulării îl țintuiește pe muncitor de capital mai tare decât îl
țintuiau de stâncă pe Prometeu piroanele lui Hefaistos. Ea provoacă o acumulare de
mizerie corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăție la un pol este deci, în
același timp, acumulare de mizerie, de chinuri de muncă, de robie, de ignoranță, de brutalizare și
de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care își produce propriul său produs sub formă
de capital.”157
Dacă am merge în această clipă în zonele industrializate ale pieței globale unde se produce cea
mai mare cantitate de bunuri de consum, iar apoi am survola din elicopter zonele metropolitane
ale New York-ului, Londrei și Moscovei, am avea, presupunând un martor dezinteresat, o mare
surpriză. Cei care produc cel mai mult pe acest pământ sunt și cei care o duc infinit mai prost
material decât cei care le comandă și le direcționează producția spre consum, cei care se scaldă
în capital. Sărăcia industrială (care nu se lasă confundată cu sărăcia Africii sau a altor zone de la
periferia subdezvoltată a capitalismului global, unde moduri de producție revolute sunt
contemporane cu imperiul global al valorii de schimb) din secolul al XIX-lea s-a delocalizat la
dimensiunea continentelor, dar aceasta nu a dispărut și nici nu dă semne să scadă câtă vreme
salariile mici au transformat Asia de sud-est într-o Anglie victoriană a secolului al XXI-lea.
Dar să ne întoarcem la așa-numita acumulare primitivă. De unde au capitaliștii primei generații

bani? Justificarea de dreapta, deși sociologul Max Weber nu a intenționat-o astfel, este aceea că
la începuturi, unii oameni au muncit din greu, s-au abținut de la risipă, au pus banii într-o pungă
care tot creștea în dimensiuni și, într-o bună zi, grație virtuților lor de extracție religioasă, au
intrat în afaceri productive. Cinstea și abstinența lor i-au dus în punctul în care s-au preschimbat
din muncitori cuminți, raționali și harnici în capitaliști destupați la minte, care își riscă averea
acumulată pentru o avere mai mare în așteptare.
Etica protestantă și spiritul capitalismului 158 constituie piatra de temelie a acestei mici teologii
economice, în care bogații nu sunt doar influenți, ci și venerabili. Robinson Crusoe este arhetipul
protestantului capitalist. Aproape singur pe insulă, el aduce și reproduce civilizația anglo-saxonă
într-un colț al globului de unde va înflori mai târziu o colonie. Între timp, comite câteva crime și
157
158
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Editura Humanitas, București, 2007, dar și Max Weber,
Economy and Society, University of California Press, 1978, partea referitoare la sociologia religiei, pp. 399-635.
63
se proclamă apoi Stăpânul unui negru, supus sub talpa sa de protestant în acțiune. Robinsonadele
capitaliste sunt exemplele preferate ale liberalilor.
Partea proastă este că, oricâtă dreptate are Max Weber, acumulările primitive de capital s-au
realizat și în alte culturi decât în cele protestante. Oare toți capitaliștii sunt niște protestanți pioși,
la origini?
„În tihnita economie politică a domnit totdeauna idila. Dreptul și «munca» au fost totdeauna
singurele mijloace de îmbogățire, bineînțeles făcându-se de fiecare dată excepție în ceea ce
privește «anul acesta».”159
Oamenii buni merită buna bogăție a naturii.
Marx contestă legenda idilică pentru o versiune în care păcatul originar își arată colții. Istoricul
Michael Perelman160 va scoate la iveală faptele criminale și oprimările care au stat drept piatră
unghiulară la apariția primelor mari averi capitaliste moderne:
„Banii și marfa nu sunt capital din capul locului, așa cum nici mijloacele de producție și de
subzistență nu sunt capital din capul locului. Ele au nevoie să fie transformate în capital. Or,
această transformare nu poate avea loc decât în anumite condiții, care se reduc la următoarele:
două categorii foarte diferite de posesori de marfă trebuie să se întâlnească și să intre în contact;
pe de o parte, proprietari de bani, de mijloace de producție și de mijloace de subzistență, care
urmăresc să valorifice suma de valoare ce le aparține, prin cumpărare de forță de muncă străină;
pe de altă parte, muncitori liberi, vânzători ai propriei lor forțe de muncă și deci vânzători de
muncă. Muncitori liberi în dublu sens, că nici nu aparțin în mod direct mijloacelor de producție,
cum e cazul cu sclavii, șerbii etc., și nici mijloacele de producție nu le aparțin lor, cum e cazul cu
țăranul independent etc. (…) Cu această polarizare a pieței mărfurilor sunt date condițiile
fundamentale ale producției capitaliste. Raportul de capital presupune separația între
muncitori și proprietatea asupra condițiilor de realizare a muncii. Din momentul în care
producția capitalistă stă pe picioarele ei proprii, ea nu conservă numai această separație, dar o
și reproduce pe o scară mereu lărgită. Procesul care creează raportul de capital nu poate deci să
fie nimic altceva decât procesul de separație a muncitorului de proprietatea asupra condițiilor
muncii sale, un proces care transformă, pe de o parte, mijloacele sociale de subzistență și de
producție în capital și, pe de altă parte, pe producătorii nemijlociți în muncitori salariați. Așa
numita acumulare primitivă nu este deci nimic altceva decât procesul istoric de separație între
159
160
Michael Perelman, The Invention of Capitalism, Duke University Press, Durham & London, 2000, pp. 1-139.
64
producători și mijloacele de producție. Procesul acesta apare ca «primitiv», pentru că el
formează preistoria capitalului și a modului de producție care îi corespunde.”161
Astfel, cum se transformă o pătură largă de țărani englezi din secolul al XVIII-lea în salariați?
Facem un drum până în satele lor, le explicăm binefacerea de a lucra în fabrici și nu pe bucata lor
de pământ, iar ei, radiind de bucurie, vor accepta? Le vom arunca o privire de protestanți
abstinenți, iar ei ne vor tolera senini, cu acea candoare a bunului sălbatic imaginar, superioritatea
morală și apoi vor porni pașnic și împăcați cu sine la locul de muncă, încă proaspăt inventat?
Nicidecum. Întâi de toate țăranii trebuie dați afară de pe pământurile lor, în numele proprietății
private moderne (dar care provine, cel puțin în Europa, din ordinea socială feudală), pentru ca,
astfel, lipsiți de orice mijloace de trai, să se vândă ca forță de muncă în manufacturi sau la oraș.
Procesul de expropriere forțată s-a desfășurat pe cale legală încă din secolul al XVI-lea, căpătând
proporții în Anglia abia în secolul al XVII-lea. Toate clasele țărănești din istoria lumii au fost
scuturate cu brutalitate în trecerea lor de la feudalism și sclavagism la producția capitalistă162.
După Marx,
„istoria acestei exproprieri a lor este înscrisă în analele istoriei cu litere de sânge și de foc.”163
În loc de conviețuirea idilică a reacționarilor avem parte de scurte și feroce războaie civile 164.
Oare vehemența lasă urme de îndoială la auzul unor asemenea cuvinte? Sânge și foc.
Pământurile bisericii sunt confiscate de stat și date în mâinile particularilor, practicându-se pe
cale legală „furtul în domeniile statului”. Proprietatea comunală a fost desființată prin lege și
dată în proprietatea unui nobil orientat înspre cultivarea pământului în regim capitalist sau înspre
distracții aristocratice pe terenuri de vânătoare. Pământurile tuturor s-au preschimbat în
proprietate particulară prin jaf legalizat.
De aici a rezultat o masă apreciabilă de populație migratoare de la sate la oraș. Cei mai mulți nu-
și puteau găsi de muncă, dar nici nu aveau unde să se întoarcă. Cerșetoria, tâlhăria și prostituția i-
au întâmpinat în cartierele rău-famate ale orașelor englezești, pe cale să fie suprapopulate. Ei
161
p. 635.
162
Despre consolidarea politică a statului modern pe fondul violenței statutare a organismului coercitiv și punitiv de
stat, cf. Antonio Giustozzi, The Art of Coercion. The Primitive Accumulation and Management of Coercive Power,
Columbia University Press, New York, 2011, pp. 199-227, pp. 227-237.
163
p. 635.
164
Giovanni Arrighi, The Long Twentieth Century. Money, Power, and the Origins of our Time, Verso, 2010, pp. 86-
163, dar și Henry Heller, The Birth of Capitalism. A Twenty-First-Century Perspective, Pluto Press, 2011, pp. 104-
133, Michael Hardt, Antonio Negri, Empire, Harvard University Press, 2001, pp. 67-93.
65
sunt lumpenproletariatul pentru Marx, cei care asigură armata de rezervă a șomerilor în
capitalism. Legile dure date de statul britanic în vederea eradicării, prin închisoare și execuție, a
acestor clase de vagabonzi și rău-făcători de nevoie au fost urmarea apariției capitalismului
industrial.
„Exproprierea și izgonirea unei părți din populația rurală nu eliberează numai – odată cu
muncitorii – mijloacele lor de subzistență și materialul lor de muncă în folosul capitalului
industrial, dar ele creează și piața internă.”165
Simultan, industria se separă de agricultură, care la rândul ei va fi transformată de capitalism.
Meserii vechi, tradiționale, dispar, breslele se dizolvă, alte meserii neimaginate până atunci apar
ca rezultat al capitalismului industrial. O lume moare, pentru ca din rămășițele ei să se ridice o
alta nouă. Tot ce este stabil se topește în văzduh. Despre „marea închidere” găsim atâtea și la
Michel Foucault166, care analizează la nivel epistemologic revoluțiile economice care se
petreceau inclusiv pe continent, chiar dacă într-un ritm relativ lent, după 1700.
Noi teritorii, de dincolo de ocean, sunt prinse în metamorfoza epocală de sub ochii britanicilor.
Întreaga bogăție a pământului începe să se cutremure în fața foamei de resurse, de forță de
muncă, de produse noi a capitalismului mistuitor. Modernitatea se naște din apetitul
capitalismului de a crește din sine însuși, consumând orice îi iese în cale.
„Comoara strânsă în afara Europei prin jaf, sclavie și asasinat venea în metropolă și se
transforma aici în capital.”167
Așa apar primele bănci de stat.
„De la apariția lor, marile bănci, împopoțonate cu titluri de bănci naționale, nu erau decât
asociații de speculanți particulari, care se puneau la dispoziția guvernelor și erau în stare, grație
privilegiilor obținute, să le avanseze bani.”168
Și, de asemenea:
165
166
Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, dar și Nașterea biopoliticii, Idea
Design & Print, Cluj, 2007, ,,Trebuie sa apărăm societatea”, Idea Design & Cluj, Cluj, 2009, Anormalii, Editura
Univers, București, 2000.
167
p. 666.
168
Ibidem, p. 667.
66
„Sistemul colonial, datoriile publice, fiscalismul, protecționismul, războaiele comerciale etc.,
toate aceste odrasle ale perioadei manufacturii propriu-zise, cresc în mod nemăsurat în cursul
perioadei de copilărie a marii industrii.”169
John Locke, adorat de toți liberalii, aduce aminte în Second Treatise of Government170 că cel care
muncește pământul și se bucură de roadele sale are dreptul natural de proprietate asupra lui.
„27. Deși pământul și toate creaturile inferioare aparțin tuturor oamenilor în comun, fiecare om
are o proprietate (property), și anume asupra persoanei sale. Iar la aceasta nu are nimeni
altcineva dreptul în afara sa. Putem spune că munca trupului său și lucrarea mâinilor sale sunt cu
adevărat ale sale. Oricărui lucru pe care îl scoate din starea în care l-a făcut și l-a lăsat natura, el
îi adaugă munca sa, și, adăugându-i-se ceva ce este al său, îl face astfel proprietatea (property)
sa. Fiind scos de om din starea comună în care l-a lăsat natura, lui i se adaugă ceva prin munca
acestuia – ceea ce exclude dreptul comun al celorlați oameni. Căci această muncă este
proprietatea (property) indiscutabilă a celui ce muncește, și nici un om în afară de el nu poate
avea vreun drept la ceva căruia i s-a adăugat munca altcuiva, cel puțin acolo rămâne destul și
pentru ceilalți.”171
Oare în numele acestor teorii, contrazise de practica istorică propriu-zisă, au fost expropriați
țăranii englezi pentru ca să ajungă forță de muncă salariată în Liverpool și Manchester în secolul
al XVIII-lea172? Proletarii sunt, genealogic, niște țărani uciși de capitaliști.
„Modul de producție și de acumulare capitalist, deci și proprietatea privată capitalistă, determină
distrugerea proprietății private întemeiate pe muncă proprie, adică exproprierea muncitorului.”173
Cu aceste cuvinte, Capitalul, volumul I se încheie, scris la rândul său cu litere de foc și de sânge.
Originalitatea și forța copleșitoare a teoretizării economice ale lui Karl Marx, ordinea în gândire
și coerența teoriei sale sunt de netăgăduit. Dar, în ciuda acestor calități intelectuale formidabile,
numele economistului Marx și teoria sa sunt, din nefericire, tratate cu nepăsare, ranchiună și
indiferență de o considerabilă secțiune din cercetătorii activi în câmpul științelor sociale. Cum,
de altfel, trece drept un truism, ignoranța nu a fost niciodată de folos nimănui.
169
Ibidem, p. 669.
170
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999, pp.
67-83.
171
Ibidem, p. 68.
172
E. P. Thompson, The Making of the English Working Class, Vintage Books, Random House, New York, 1968.
173
p. 682.
67
68
Capitalul
Volumul II
Procesul de circulație al capitalului.
Capitolul 10. Introducere la volumul II
După cum, de obicei, se știe, ultimele două volume din Capitalul au fost publicate în primul
deceniu după moartea lui Karl Marx, anume în 1885 și, respectiv, în 1894, și nu au avut niciodată
girul maestrului. Compilatorul și editorul celor câteva mii de pagini de manuscrise a fost
Friedrich Engels. Deși cele două volume datează, ca moment al redactării, din perioada 1860-
1864, Marx nu le-a finisat stilistic niciodată și nu le-a dat nici un aspect final, ca primului volum.
De aceea, volumul al II-lea este scris sec, obositor, tehnic și plictisitor174.
Parcurgându-l, oricine are impresia că merge prin deșert, atât de fad este în comparație cu
volumul I. Pe de altă parte, pe cât de mort este ca vitalitate, pe atât de modern este în conținut.
De ce modern și ce vrem să susținem prin aceasta?
Dacă în primul volum al Capitalului Marx s-a concentrat asupra procesului de producție din
fabrică, volumul al II-lea se centrează pe piață sau, cum spune Marx, pe procesul de circulație al
capitalului, atunci când iese din producție, pentru a se întoarce din nou în producție, sub formă
174
Karl Marx, Capital, Volume II, Penguin Classics, 1992, pp. 80-81.
69
de capital productiv. Circuitul realizat între fabrică și piață și iarăși fabrică este subiectul celui
de-al II-lea volum.
Cum trăim conform dictatelor pieței libere, volumul al II-lea era o sursă bună de inspirație pentru
cei care, în perioada comunistă, l-au utilizat ca pe un tratat macroecomic, în vederea planificării
centralizate a economiei. Din păcate pentru aceștia din urmă, circuitul capitalului în capitalism
presupune două condiții esențiale: 1) concurența dintre agenți economici independenți, care țin
să-și cumpere forță de muncă și să controleze diverse sectoare industriale și piețe de desfacere
și, 2) o creștere constantă a ratei plusvalorii, care e decisă de timpul socialmente mediu necesar,
la rândul său un efect al competiției dintre agenții liberi din producție.
Astfel, volumul al doilea din Capitalul presupune atât o piață liberă, cât și o producție capitalistă,
în care bătălia pentru piețe se dă între companii mari și mijlocii.
Așa că, ne întrebăm: de ce volumul al II-lea a fost o sursă de inspirație pentru centralizatorii
economici, birocrații statului comunist din regimurile apuse ale Europei Răsăritene?
Fie pentru că partidele comuniste erau ignorante în privința caracterului capitalist al rotației
capitalului la Marx (ceea ce nu credem), fie fiindcă elitele comuniste au dorit să creeze și să
imite o ordine capitalistă într-un regim economic etatist (e vorba de teoria echilibrelor între
sectorul care produce mijloace de producție și cel care produce mijloace de consum, echilibru
mediu și pe termen lung). Aceasta din urmă variantă este cea pentru care pledăm aici.
Dificultatea este una epistemologică: la baza circulației dintre sfera producției și sfera
consumului stă tot pofta infinită pentru profit, care este primum movens al capitalismului. Tocmai
nevoia de plusvaloare accentuează contradicțiile interne ale societății capitaliste, forțată să se
supună competiției economice acerbe (societățile care refuză capitalismul sunt sortite să dispară
sub forma lor tradițională, prin integrarea în piața globală, păstrând pentru o vreme tot balastul
economic și cultural al retardării), și, implicit, mizeria morală și intelectuală a salariatului în
capitalism (Marx are o viziune optimistă despre viitorul umanității, în care dreptul la timp liber,
la dezvoltarea sinelui, la plăcere este înscris în codul nostru ,,genetic” ca o înclinație naturală)
crește în aceeași măsură în care condițiile materiale se îmbunătățesc. Dacă tehnologia a atins un
nivel în care nevoile umane să poată fi acoperite fără participarea directă sau indirectă a forței de
muncă (ipoteză imposibilă), atunci de ce aproape 90% dintre americanii adulți muncesc zi de zi,
în medie, timp de aproape 1900 de ore anual pe angajat? De ce mai este nevoie de participarea
intensă a forței de muncă în actul producției și circulației de capital (aici mă refer la sectorul
serviciilor), dacă, într-adevăr, saltul tehnologic și valoarea capitalului fix au atins cote fără
precedent în istoria speciei umane? Marx ne răspunde deschis că, fără forța de muncă, însăși
plusvaloarea, care ține în mișcare sistemul capitalist, n-ar mai exista,.
70
Dar tot plusvaloarea, în principiu mai echitabil distribuită (în practică, consumul domestic fiind
neglijat în favoarea consumului industrial, s-a distribuit relativ echitabil mizeria socială, dacă
dăm la o parte birocrația cvasifeudală a nomenclaturii), a fost urmărită de toate regimurile
comuniste ale secolului XX. Marx este totuși explicit: o ordine economică orientată spre profit
este înca una capitalistă, indiferent de expansiunea și ratele înregistrate ale plusvalorii. Statul
planificator acționa în regimurile istorice, care se autopropuneau drept socialiste, precum, să
spunem așa, un Gesamtkapitalist, un capitalist colectiv. Numai în capitalism supramunca se
confundă cu plusvaloarea și profitul.
Despre procesul circulației se va discuta de acum încolo, cu mențiunea că vom încerca să

sintetizăm cât mai mult și vom lăsa deoparte detaliile redundante dintr-un volum al II-lea oricum
destul de complex. Căutarea plusproduslui și supramuncii, care fac posibilă creșterea economică,
e o tentație ,,naturală” a oricărei economii, nu neapărat capitaliste.
Rezumat retrospectiv
Din primul volum al Capitalului ar trebui reținute următoarele, pentru a accepta efortul
suplimentar din volumele ulterioare, aflate în manuscris: munca concretă se măsoară în
cantitățile de timp medii la un moment dat și pe o perioadă mai lungă, pentru a produce o marfă.
Munca, văzută ca valoare nouă adăugată produselor utilizate în producție se cheamă, prin chiar
natura sa cantitativ valorică, abstractă. Ea este dată și ține de factori ce nu pot fi controlați
complet în producție, fiind doar acceptată (sau respinsă, ad libitum) pe piață de către consumator.
Diferite culturi și civilizații (economii statale), concretizate în piețe locale și regionale, au o altă
valoare abstractă medie a muncii, dar cu cât piața mondială este mai interconectată, cu atât
munca abstractă capătă un caracter standard. De aici rezultă că munca abstractă are drept atribut
constitutiv un factor pur social, care determină valoarea în timp a cantității de muncă concretă ce
intră într-un produs. Nimeni nu muncește de unul singur în producția capitalistă, iar valoarea
cantitativă de energie fizică și mentală medie consumată în timpul de muncă depinde de timpul
socialmente necesar pentru a crea un produs. Ce înseamnă munca concretă, măsurată în timp, din
industria auto în 1950 din Germania? Exact valoarea abstractă a muncii din societatea germană la
1950. O mașină intră în circulație după câteva zile. În prezent, nici cel mai prost fabricant nu-și
permite mai mult de câteva zeci de ore pentru asamblarea unei mașini de serie, incluzând aici și
timpul de fabricare a componentelor. Munca concretă este munca abstractă calculată social după
timpul mediu de lucru, care încorporează intensitatea muncii, cantitatea de produse furnizată într-
o anumită unitate de timp și gradul de calificare al muncii respective.
71
În concluzie, singura muncă productivă este cea care produce plusvaloare. Cei care nu participă
direct sau indirect la producția de mărfuri, chiar dacă sunt angrenați în consumul lor, nu sunt
productivi.
Munci utile, necesare societății, sunt din abundență. Munca prestată fără a fi cerută de piață
există și ea, dar, pentru Marx, aceasta nu deține nicio valoare de schimb 175. Schimbul alert (și cu
rate ascendente) de mărfuri cu profit, deci care conțin plusvaloare sau supramuncă, definește, în
cele din urmă, capitalismul.
O societate în care am avea numai avocați, doctori, profesori, prostituate și funcționari la bancă
este de neconceput în capitalism. Niciuna dintre meseriile de mai sus nu creează un produs nou,
deși participă la educarea forței de muncă sau la desfătarea sa. De aceea, Marx este explicit:
meseriile neproductive ca urmare a diviziunii dintre capitaliști productivi și neproductivi, deși
utile societății, sunt în afara intereselor imediate ale capitalismului. Mulți interpreți reducționiști
au conchis de aici că Marx îi consideră pe actori sau pe profesori inutili. Ei, asemenea
comerciantului care speculează valoarea de piață a unei mărfi în interes personal (comparația e
forțată, având în vedere că dascălii și actorii nu sunt capitaliști, ci angajați), nu sunt categorii
sociale productive în sens general, dar sunt cât se poate de productivi dacă lucrează penru un
capitalist. Sunt necesari în circuitul capitalului, adică în sfera în care circulă o cantitate de
mărfuri deja existente (în care profitul este redistribuit), și acoperă nevoile naturale sau artificiale
ale unei societăți date176.
Munca productivă propriu-zisă, care își are punctul de pornire în producția industrială, este cea
pe care o analizează Karl Marx în primul volum al Capitalului.
Trebuie să acceptăm rolul capitalului constant și al celui variabil în producție, pe care, din nou,
Marx îl reia definindu-l.
„Capitalul constant este acea parte a capitalului care constă din materii prime și mașini.
Capitalul variabil este acea parte care se dă în schimbul muncii.”177
Profitul se creează în uzină și se realizează pe piață, unde cererea valorifică cantitatea de muncă
și materii prime imprimate într-un produs oarecare.
175
Karl Marx, Capital, Volume II, Penguin Classics, 1992, pp. 11-31, prefața lui Ernest Mandel.
176
Roman Rosdolsky, The Making of Marx’s ‘Capital’, Pluto Press, 1977, pp. 315-367.
177
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de circulație al capitalului, vol. 2, 1951, Editura PMR,
p. 436.
72
Marx este, din nou, cât se poate de clar: utilajele mecanizate nu livrează plusvaloare. Capitalul
constant mărește productivitatea muncii, dar nu se poate substitui plusvalorii: mașinăriile se
devalorizează în aceeași măsură în care înlocuiesc valoarea lor inițială cu părți de valoare
transmise mărfurilor și amortizate ulterior. Profitul rezultă din capitalul variabil, în calitatea sa de
muncă vie. Angajații din industrie sunt cei care adaugă o valoare suplimentară produsului. Dacă
salariile lor ar depăși valoarea pe care o creează în actul muncii, atunci antreprenorul ar da
faliment. Dacă exceptăm capitalul constant, salariile sunt, oricum, mai mici decât valoarea
produsului. Deci salariile trebuie să fie întotdeauna mai mici decât valoarea reală a capitalului
variabil, care conține plusvaloarea, din produsul nou creat. Profitul nu provine din cheltuielile cu
salariile muncitorilor (capital variabil), ci din munca neplătită, din cantitatea de efort prestată
gratuit de către muncitor, eventual, cu mijloacele de producție (fabrica, tehnologii, roboți
industriali) ale capitalistului. Plusvaloarea nu este economie de cheltuieli, ci o supramuncă ce se
realizează peste cheltuieli. Este doar ce rămâne când se scad toate costurile într-un tabel contabil
(contabilul onest poate explica doar originea minusurilor, niciodată cauza plusurilor, pe care le
consideră o minunăție matematică controlată de o mână invizibilă a pieții), dar care se petrece zi
de zi în orarul muncii178. Presupunem capitalul constant ca fiind c. Salariile sunt ≈ capitalul
variabil (v), pentru că salariul este un preț fluctuant, în timp ce capitalul variabil (v) e o medie.
Valoarea produslui (V) este = c + v + p (plusvaloarea ce decurge din v). Capitalul variabil (v)
este = V – c (capitalul constant) doar dacă plusvaloarea = 0. Deci, pentru a vorbi de plusvaloare,
v < V – c.
Structura volumului II
Acesta este segmentat în trei componente tematice:
1) Metamorfozele capitalului și circuitul lor (Marx detaliază tipurile de capital din afara sferei
producției, unde avem doar c=capital constant și v=capital variabil)
2) Rotația capitalurilor
3) Reproducția și circulația capitalului social total
În cele ce urmează ne vom ocupa cu prima secțiune a volumului, rezervându-le celorlalte două
prezentări separate. Volumul II al Capitalului va fi tratat sub forma a trei subiecte separate.
Capitolul 11: Metamorfozele capitalului
178
Karl Marx, Grundrisse: Foundations of a Critique of Political Economy, Penguin Classics, 1993, pp. 401-549.
73
Știm că un capitalist pornește la drum în afacerea sa cu o sumă de bani, care constituie capitalul
său productiv. Cu acești bani de început (B), antreprenorul cumpără marfă, pe care o va prelucra
și transforma într-o nouă marfă, în cursul derulării producției. Marfa (M) cumpărată cu banii
inițiali poate fi forță de muncă (F – ceea ce am numit până acum capital variabil) sau mijloace de
producție (Mp – sau capital constant total).
Reprezentăm procesul astfel: B – M (F+Mp).
B este de fapt capitalul bănesc care intră în producție (P).
Pentru a vedea etapele mari prin care trece capitalul bănesc în cadrul producției, putem să
reprezentam algoritmii după cum urmează:
B (capital bănesc) – M (marfă)… P (producție)… M’ (noul produs, cu valoare peste M) –

B’ (capitalul bănesc rezultat din vânzare, peste B inițial, deci profit).
Este clar că F (valoarea forței de muncă, aspect concret al capitalului variabil, cumpărat
ca Marfă inițială înaintea actului de producție) produce plusvaloarea din M’, care se întoarce la
capitalist ca un capital bănesc inițial lărgit, gata să intre din nou în circuitul producției.
Să reținem totuși un amănunt în acest loc al expunerii: produsul, înainte de a intra în circulație,
altfel exprimat, înainte de a fi vândut pe piață, este doar marfă, de fapt, capital-marfă gata să se
preschimbe în bani. Banii sunt valoarea de schimb pe care o adoră capitalistul, marfa nefiind
utilă pentru acesta decât sub formă de mai mulți bani decât cei investiți.179
Astfel, undeva în schema de mai sus noi spunem P, dar putem să intrăm în detalii aici. În
producție, Marfa cumpărată inițial se extinde ca valoare sub forma M + m = M’. Tot la fel B
(capitalul bănesc inițial), după ce se întoarce cu plusvaloare la antreprenor, este B + b = B’.
Circuitul capitalului bănesc asigură orizontul de acțiune al capitalistului.
Drept urmare, expresia totală a mișcării capitalului sub diversele sale metamorfoze se prezintă în
următorul mod:
B – M (F + Mp) … P … M’ (M+m) – B’ (B + b).
Astfel, capitalul bănesc se preschimbă în capital productiv, care pune la dispoziție un capital-
marfă, la rândul său pe punctul de a se transforma, împreună cu plusvaloarea, din producție în
capital bănesc cu excedent sub formă de profit.
179
David Harvey, A Companion to Marx’s Capital, Volume Two, Verso, 2013, pp. 1-37.
74
Același capital se metamorfozează, sub diverse înfățișări, în circuitul valorificării sale cu profit.
Orice stagnare, orice pierdere de timp mediu necesar pentru a produce o marfă afectează
capitalul bănesc de la începutul circuitului.
Să ne înțelegem: dacă antreprenorul nu reia ciclul de producție imediat ce a câștigat un capital

bănesc mai mare, atunci plusvaloarea fie este consumată în produse de lux de către capitalistul
însuși, fie este tezaurizată într-un cont de economii, fie o parte a acesteia, înainte de a intra iarăși
în circuitul de producție, este economistă ca fond de rezervă pentru viitor.
Dar, pentru ca banii să se înmulțească, este obligatoriu ca aceștia să circule sub variate forme în
procesul de producție. Capitalul nemișcat este mort și futil. Obiectul tuturor agenților capitaliști
este doar valorificarea valorii, lărgirea capitalului sub toate metamorfozele sale, pentru ca însuși
capitalul bănesc să se întoarcă în punctul din care a pornit, cu valoare ridicată. Spirala ascendentă
a capitalului este chiar istoria capitalismului modern.
Marx judecă întregul proces de circulație (notat Cc), atât din perspectiva vânzătorului
(capitalistul sau intermediarii săi), cât și a cumpărătorului (consumatorul).
Cc se prezintă ca trei „figuri” care pornesc din aceeași nevoie primordială a expansiunii
capitalului:
I) B – M…P…M’-B’ (etapă demonstrată mai sus)
II) P…Cc…P
III) Cc… P (M’)
Punctul II) este chiar sfera producției văzută dinspre sfera circulației pe piață. Iar punctul III)
începe cu profitul realizat deplin (și în producție, dar și în circulație), care reintră în procesul de
producție.
De aceea timpul de circulație al capitalului-marfă, care este pe cale de a redeveni capital bănesc,
se află într-o relație determinantă, pentru întregul proces de circulație, cu timpul de producție.
Transportul de mărfuri trebuie atât de mult perfecționat tehnic, încât cele două sfere să comunice
în timp record, în timp comprimat. O marfă nu adaugă nici un fel de valoare în sine în cursul
transportului, ci doar pierde din plusvaloarea din producție prin costurile de transport sau chiar se
deteriorează. Cu cât ciclurile totale de circulație ale capitalului sunt mai dese într-un an sau într-
un număr dat de ani, cu atât capitalul se valorifică pe sine mai mult în chip de profit. Depozitarea
de mărfuri este ea însăși timp mort, care îngreunează procesul de valorificare180.
180
Ibidem, pp. 37-67, pp. 67-109.
75
În capitalism, viteza circulației mărfurilor și controlul timpului unui ciclu de producție
influențează chiar timpul mediu socialmente necesar pentru producerea unei mărfi. Cine produce
sub timpul mediu de producție și cine vinde sub timpul mediu de circulație a capitalului vor da
faliment. Anarhia pieței provoacă forțele competiției capitaliste la diminuarea atât a costului de
producție, cât și a timpului de circulație totală, pentru a realiza profituri mari181.
În ciuda aridității acestei prime părți din volumul II, Karl Marx rămâne cât se poate de inteligibil.
Capitolul 12: Rotația capitalurilor
Este destul de clar că, în economia capitalistă, timpul de rotație al capitalului dinspre piață în
producție și tot așa, în cerc, nu doar asigură suma profiturilor anuale (determinate de numărul
rotațiilor dintr-un an), ci și influențează, fără a-l determina dintr-o singură direcție, chiar timpul
socialmente necesar în care se produce o marfă. Fără rotația capitalului, teoria valorii bazată pe
muncă, înțeleasă ca timp de muncă mediu necesar pentru producerea unei mărfi oarecare, nu ar
avea sens. Iar esența competiției capitaliste este o rotație cât mai rapidă a capitalului înaintea
timpului de rotație al altor capitaliști. Să ne înțelegem: nu este loc de iubire între capitaliști, atâta
timp cât competiția este aproape perfectă și nemanevrată monopolistic și oligopolistic (ceea ce ar
desemna o circumstanță în care timpul mediu necesar nu ar fi niciodată stagnant pentru un
interval de timp oarecare).
În cuvintele lui Karl Marx:
„Pentru capitalist, timpul de rotație al capitalului său este timpul în cursul căruia el trebuie să-și
avanseze capitalul pentru a-l valorifica și pentru a-l primi din nou în forma sa inițială.”182
12.1 Capitalul constant și capitalul variabil
Înainte de a trimite la chestiunea spinoasă a circulației capitalului, Marx procedează didactic și

reia încă o dată diviziunea, pe care o face pe tot parcursul celor 2500 de pagini din Capitalul,
între capitalul constant și capitalul variabil.
Prin capital constant (c) înțelegem:
i) clădiri, ateliere, mașini etc., care își transferă o parte din valoarea lor produsului în procesul
muncii. Valoarea sa de schimb de la momentul cumpărării (reajustat însă în timp real) se împarte,
181
Karl Marx, Capital, Volume II, Penguin Classics, 1992, pp. 31-79, prefața lui Ernest Mandel.
182
76
pe parcursul anilor, în valori de întrebuințare mici care se regăsesc în valoarea de schimb inițială.
De aceea, prin fixitatea clădirilor, atelierelor, mașinilor etc., Marx numește o parte din capitalul
constant „capital fix“. Cu cât capitalul constant este mai durabil, cu atât partea sa de capital fix
este mai mare. Cu toată durabilitatea sa, partea fixă a capitalului constant trebuie înlocuită în
întregime, după trecerea unei anumite perioade medii de timp.
ii) materii prime, materiale auxiliare, semifabricate, fond de reparații etc. sunt combustibile
,,fluide”, care se consumă complet, într-un ciclu, în sfera producției, și intră în formarea mărfii.
Deși ele se mișcă și dispar, această parte a capitalului este necesară. Nu pot da afară materia
primă, așa cum concediez salariații, fără să scad cantitatea și calitatea produsului final. Nu-i pot
mări nici productivitatea și nici nu o pot înlocui cu mașini. Materiile care intră în procesul
producției aparțin deci capitalului constant. Ele nu creează valoare nouă, ca muncitorii, și nici nu
înlocuiesc valoarea lor inițială în timp, ca mașinile. Ele se regăsesc în întregime ca valoare
(întrupată în costul de producție) într-o parte a prețului de producător al mărfii. Marx e atent însă
să stabilească totuși costurile cu reparații, care măresc valoarea de schimb inițială a mașinii, dar
care, la rândul lor, trebuie să fie incluse în amortizare – deci acestea se consumă tot ca valori de
întrebuințare, respectiv în valoarea totală a mărfii.
Ceea ce face capitalul constant să aibă aceste proprietăți nu se regăsește numai în fixitatea sa
spațială, ci și în durabilitatea și rezistența sa în produsul final. Capitalul constant este în
compoziția organică a capitalului ca o muncă omenească moartă, încorporată (cristalizată), iar
atât mașinile, cât și materiile prime (ambele categorii privite ca mijloace de muncă) sunt
cumpărate de pe piață de către capitalist precum capitalul-marfă al altor capitaliști.
Prin capitalul variabil (v) ne imaginăm doar forța de muncă, salariații, angajații, muncitorii etc.,
care au capacitatea vitală, de energie fluidă, de a produce mai multă valoare decât
consumă: v este munca vie omenească, spre deosebire de capitalul constant c. Capitalistul
cumpără contra unui salariu forță de muncă, pe care o întrebuințează conform contractului de
muncă. În zorii capitalismului, numai antreprenorul își trecea clauzele în hârtia legală care-l lega
pe muncitor ca vânzător al propriei forțe de muncă de capitalist, cel care consumă forța de
muncă, și nu pe muncitorul propriu-zis (în realitatea istorică, aveam de-a face cu exploatarea
unor oameni de către alți oameni, de parcă primii ar fi niște obiecte în mâinile ultimilor).
Cu ocazia definiției capitalului variabil, Karl Marx intră în polemici erudite cu Adam Smith.
Marx îl acuză pe Smith de a fi comis o eroare epistemologică, ce are consecințe teoretice grave
pentru teoria economică burgheză din secolul al XIX-lea: Adam Smith a echivalat costurile de
producție numai cu partea circulantă a capitalului constant, anume materii prime etc., și cu înseși
costurile forței de muncă, deci cu capitalul variabil. Lărgind astfel dimensiunea capitalului
variabil și restrângând-o pe cea a capitalului constant, după Marx, în mod greșit Adam Smith a
77
considerat ca fiind o echivalare, în termeni de cost, între mijloacele de producție sub formă de
cărbuni, lemn, gaz, petrol etc. (care variază fizic și sunt cerute de producție ca obligatorii în
vederea realizării mărfii finale, supranumită, după cum știm, capital-marfă) și forța de muncă,
anume salariații, care nu sunt ceruți de sfera producției decât în măsura în care forța lor de muncă
este întrebuințată de capitalist. Atât capitalul constant, cât și capitalul variabil sunt necesare în
producție, cel variabil fiind chiar obligatoriu, pe când cel constant, cel puțin la începuturile
oricărei munci istorice, nu. Or, între esența calitativă a muncii umane în cantități de timp
socialmente necesar și cantitatea fixă de cărbuni, lemn, petrol etc. care intră în producție este o
diferență ca aceea dintre capitalul variabil și cel constant, dintre munca vie și cea moartă (ultima
deja realizată și cumpărată ca marfă în vederea producției de către capitalist). Drept urmare a
argumentării precedente, Adam Smith a neglijat uzura mijloacelor fixe în costul de producție,
deci și în valoarea totală a mărfii. Karl Marx îl înfruntă pe Adam Smith chiar în acest punct și
aduce argumente conform cărora David Ricardo, John Stuart Mill, dar și alți economiști englezi
mai puțin faimoși s-au lăsat induși în eroare de confuziile lui Adam Smith183.
Am stabilit în secțiunea anterioară tipurile de capital denominate de Marx, deci nu mai insistăm
în momentul de față.
Prim urmare, capitalul constant (c) și capitalul variabil (v) au sens numai ca părți constitutive
ale capitalului productiv: c și v sunt tratate doar sub forma lor din producție. O mașinărie este
capital-marfă, când se află pe piață ca produs pus în vânzare, așteptându-și cumpărătorul, și
capital fix atunci când este înglobată procesului de producție, însă atunci când ne referim la
mașină în producție ea este doar capitalul constant fix.
12.2 Rotația capitalului total și a capitalului constant
Cum se rotește în ansamblu capitalul avansat? Marx alege un exemplu de capital constant.
După cum am stabilit, partea sa fixă (mașini etc.) este deosebită de partea sa circulantă (materii
prime etc.).
„Capitalul fix este, presupunem, = 80.000 lire sterline, timpul său de reproducție = 10 ani, astfel
că, din această sumă, 8.000 lire sterline se reîntorc în fiecare an la forma lor bănească, adică
efectuează 1/10 din rotația sumei întregi. Presupunem, mai departe, un capital circulant = 20.000
lire sterline care se rotește de 5 ori pe an. Capitalul total este în acest caz de = 100.000 lire
sterline. Capitalul fix rotit este = 8.000 lire sterline; capitalul circulant este = 5 x 20.000 =
183
Disputa va fi reluată pe larg în Teorii asupra plusvalorii, supranumit al patrulea volum din Capitalul, cel în care
ni se expune istoria teoriei.
78
100.000 lire sterline. Prin urmare, capitalul rotit în cursul anului este = 108.000 lire sterline, deci
cu 8.000 mai mare decât capitalul avansat. Ceea ce s-a rotit este 1 + 2/25 din capital.”184
Ar trebui insistat asupra spiritului capitalist, mecanicist și rațional, în fond, al întregului proces:
timpul de rotație al capitalului total tinde să scadă odată cu perfecționarea tehnologică și
creșterea productivității muncii, pentru ca profitul să fie recuperat rapid din circulație și rotația să
o ia de la capăt cu costuri din ce în ce mai mici de transport (circumstanță datorată în mare parte
capitalului constant, care obligă capitalul variabil, anume forța de muncă, să își crească
randamentul muncii: implicațiile acestei teorii marxiste sunt fundamentale pentru diferențele de
productivitate medie a muncii dintre țările industrializate și țările slab sau deloc industrializate).
Transportul intern din producție (al părților produselor, înainte de finisare sau de prelucrarea
finală) este parte din timpul de producție și se regăsește în valoarea finală a mărfii. Transportul
extern al mărfii de la fabrică la piață, de la producător la distribuitor, adică cel de circulație, nu
mai este, cel puțin din perspectiva lui Marx, timp productiv.
Și, totuși, timpul de producție diferă de timpul de muncă în anumite sectoare ale economiei. Karl
Marx alege exemplul cel mai concludent, cel al agriculturii, unde recoltele se culeg nu pe baza
exclusivă a timpului de muncă, ci și în funcție de caracteristicile climei, ale solului dintr-o
regiune anumită, care determină prelungirea sau scurtarea timpului de producție.
Timpul de circulație, de cealaltă parte, asigură viteza cu care capitalul-marfă se întoarce sub
formă de capital bănesc în mâna capitalistului. Acesta cumpără materii prime etc. (exemplu ar fi
partea de capital variabil din c), plătește muncitorii, rambursează tranșa la credit și procesul de
producție își reintră în funcțiune. Prin urmare, pentru ca rotațiile să fie mai dese într-un an, este
indicat ca vânzarea capitalului-marfă să nu întârzie pe stoc. Piața de desfacere a produsului nu ar
trebui să fie nici ea prea departe în spațiu, iar dacă se întâmplă, din fericire, astfel, atunci
costurile de transport rămân mici.
Acum, având în vedere faptul că ne putem folosi de cele două perioade amintite, putem stabili
trei posibilități logice, nu neapărat la fel de frecvente în realitate185:
I) Timpul de producție = timpul de circulație

II) Timpul de producție > timpul de circulație
III) Timpul de producție < timpul de circulație
184
p. 152.
185
79
I) Primul caz, cel în care perioada de muncă este egală cu perioada de circulație, „constituie o
excepție întâmplătoare”. Aici, Karl Marx construiește un tabel din care deducem următoarele:
dacă perioada de rotație a capitalului I este de 5 săptămâni, atunci perioada de muncă este de 2
1/2 săptămâni, iar perioada de circulație este la fel. De câte ori se rotește într-un an capitalul I, a
cărui perioadă de rotație este de 5 săptămâni? Este limpede că, dacă socotim anul ca având 50 de
săptămâni (restul fiind, de dragul demonstrației, timp mort), capitalul I are 10 perioade de rotație,
deci se rotește de 10 ori.
Dacă presupunem un capital II cu perioadele de muncă egale perioadelor de circulație, atunci
regăsim același echilibru ca în exemplul capitalului I. Totuși, cele două capitaluri nu își încep
perioadele de rotație în același moment al anului, deci nici nu își încheie rotațiile în același timp.
Când timpul de producție = timpul de circulație, iar capitalul I începe să se rotească mai devreme
cu 4 săptămâni decât capitalul II, atunci capitalul I se va fi rotit de mai multe ori într-un an
calendaristic decât capitalul II. Acest fapt este important în ceea ce privește profitul anual al unui
capitalist. Cel care are mai multe rotații (deci mai multe cicluri de producție și cicluri de
circulație) îl va surclasa pe cel care are mai puține rotații, chiar și când capitalul inițial este inegal
(în termeni procentuali capitalul productiv, c(1), mai mic decât un alt capital productiv, c(2), îl
surclasează pe primul grație numărului mai mare de rotații) și cu atât mai mult când c(1)=c(2).
II) În al doilea caz, timpul de producție > timpul de circulație. În această circumstanță, avem un
timp de producție mai lung decât cel de circulație, care afectează numărul de rotații al capitalului
într-un an. Având în vedere că scopul în sine al capitalistului este de a înregistra cât mai multe
rotații într-un an, el va încerca să umple perioada în care capitalul-marfă se vinde pe piață
(circulă) cu alte activități productive, deci va folosi timpul de circulație al capitalului I spre a
avansa un capital II pentru un nou timp de producție. Producția și vânzarea în capitalism sunt o
luptă cu timpul.
Să presupunem că avem un capitalist care produce într-un timp de 4 săptămâni și vinde în 2.
Banii se întorc la el cu profit abia în a 7-a săptămână. În cele 2 săptămâni în care capitalul-marfă
circulă pe piață, capitalistul reîncepe un al doilea ciclu de producție, cu ajutorul unui alt capital
bănesc, împrumutat de la bancă. Capitalul I se intersectează cu noul capital II, care este, de fapt,
parte din ciclul de producție al unui singur capitalist. Karl Marx demonstrează cu acribie cum, să
zicem, după un număr de 3 perioade de rotație într-un an, „capitalul I și capitalul II sunt
contopite fără a putea fi distinse.”186
III) Când timpul de producție este mai mic decât timpul de circulație, capitalistul va încerca să
avanseze alte capitaluri mai mici, care să producă în timpul scurt în care capitalul prim circulă pe
186
80
piață. Tabelele furnizate de Karl Marx pot fi studiate cu atenție de oricine este interesat, având în
vedere că nicio exegeză nu se poate substitui lucrării orginare.
Ceea ce trebuie însă reținut de aici, pe lângă calculele mărunte ale lui Marx, se referă la analiza
unor posibilități logice, după cum am precizat chiar la început. În economia reală, perioadele de
muncă și perioadele de circulație pot varia de la o perioadă de rotație la alta în decursul unui
singur an. Altfel spus, un capitalist oarecare se poate afla, de câte ori își rotește capitalul, în cele
trei situații de mai sus, în același an calendaristic.
Se observă, de asemenea, că amortizarea mijloacelor fixe din capitalul constant nu a fost luată
încă în considerare (Marx va depăși și această problemă în anexele volumului II).
12.3 Rotația capitalului variabil
Oricine a citit volumul I al Capitalului știe că Marx stabilește plusvaloarea, altfel spus câștigul
net, ca decurgând din cantitatea de timp de muncă neplătită în sfera producției. Plusvaloarea
variază în funcție de timpul de muncă mediu necesar acoperirii cheltuielilor cu salariile. Dacă în
4 ore de lucru capitalistul și-a recuperat costurile pe angajat, restul de 4 ore, conform zilei de
muncă legale, se calculează ca o plusvaloare de 100%, fiind timp de muncă gratuit.
Mai sus am stabilit modul cum variază perioadele de rotație în funcție de timpul de circulație și
de timpul de muncă propriu-zis. E de la sine înțeles că un capital nu se întoarce în buzunarele
capitalistului fără un adaos sub formă de capital bănesc. Dacă nu se întâmplă astfel, atunci
capitalistul sus-numit va da curând faliment, fiind nevoit să-și pună în vânzare capitalul constant
pentru a-și plăti datoriile la bănci sau să lichideze cheltuielile prin disponibilizarea forței de
muncă. Sau, desigur, se poate împrumuta, așteptând să-și recupereze pierderea.
Drept urmare capitalul variabil, din care pornește plusvaloarea, dar care se contabilizează de
către antreprenor sub formă de cheltuieli cu personalul, se rotește la rândul său într-un an. Forța
de muncă este plătită dintr-un fond de salarii care se calculează tot ca parte din valoarea
produsului ce intră în contul capitalistului după prima rotație a capitalului.
În ipoteza că nu se întrebuințează capital constant, să presupunem că avem un capital variabil de

500 de lire sterline și o rată a plusvalorii de 100%. În consecință, în urma finalizării unei rotații,
rezultă 1.000 de lire sterline, jumătate costuri cu salariile, jumătate plusvaloare. Dacă cele 500 de
lire sunt rotite de 10 ori într-un an, se produc 10x500, deci 5.000 de lire sterline. Cu fiecare
rotație, capitalul variabil își plătește singur costurile și adaugă și 500 plusvaloare.
81
„Raportul dintre masa totală de plusvaloare produsă în cursul anului și suma de valoare a
capitalului variabil avansat îl numim rata anuală a plusvalorii. În cazul de față aceasta este deci =
5.000/500 = 1.000%. Dacă analizăm mai îndeaproape această rată, se vede că ea este egală cu
rata plusvalorii pe care o produce în cursul unei perioade de rotație capitalul variabil avansat,
înmulțită cu numărul rotațiilor capitalului variabil (număr care coincide cu numărul rotațiilor
întregului capital circulant).”187
Să luăm două capitaluri variabile (v). Unul (A) este de 500 de lire sterline, celălalt (B) este de
5.000 de lire sterline.
După o rotație, capitalul variabil A va arăta astfel: 500 p (plusvaloarea)/500 v = 100%, deci 500
de lire sterline se vor crea sub formă de plusvaloare.
După o singură rotație, capitalul variabil B va arăta astfel: 5.000 (plusvaloarea)/5.000 v =
100%, deci 5.000 de lire sterline vor rezulta ca plusvaloare.
În ambele situații, rata plusvalorii este de 100%. Nu contează că A este de 10 ori mai mic decât
B. O rotație durează 5 săptămâni.
Acum, să presupunem că v(A) se rotește de 10 ori într-un an, în timp ce v(B) doar o dată, cum am
și arătat.
Atunci pentru v(B) avem 5.000 p/5.000 v = 100%. Orice rată anuală a plusvalorii decurge din
numărul rotațiilor capitalului variabil.
Atunci pentru v(A) aveam 5.000 p/500 v = 1.000%, deoarece capitalul variabil s-a rotit de 10 ori
în 50 de săptămâni, producând o rată a plusvalorii de 10 ori mai mare decât v(B). La finalul
anului, v(A) și v(B) vor fi produs o plusvaloare identică de 5.000 de l.st., v(A) rotindu-se de 10
ori, iar v(B) doar o dată, dar rata anuală a plusvalorii va fi diferită.
De aici deducem următoarele: capitalul circulant este doar acela consumat în întregime într-un
ciclu productiv. Numărul de rotații determină numărul perioadelor de muncă. Cu cât mai des sunt
exploatați angajații, deci cu cât rotațiile sunt mai dese, cu atât mai multă plusvaloare produc
aceștia anual. Firește că v(A) este la fel de productiv ca v(B), câtă vreme v(A) se rotește de 10 ori
la o valoare de 10 ori mai mică decât v(B). Dacă v(B) s-ar fi rotit de 10 ori anual, atunci masa
plusvalorii de 10 ori mai mari s-ar fi menținut, dar capitalul variabil nemuncit nu produce
plusvaloare, deci nici profit.
Rata anuală a plusvalorii este egală cu rata reală a plusvalorii x capitalul variabil avansat x n
(numărul de rotații anuale)/capitalul variabil avansat.
Sau, pe scurt:
187
82
P’ (rata anuală a plusvalorii) = p’ (rata reală a plusvalorii) x v (capital variabil) x n/ v
sau
(P’ = p’vn/v),
ceea ce poate fi exprimat, dacă eliminăm v de la numărător și numitor, astfel:

P’ = p’n.
Deci rata plusvaloarii anuale (P’) este rezultatul înmulțirii ratei plusvalorii dintr-o rotație
(p’) cu numărul de rotații anuale (n).
12.4 Circulația plusvalorii
O teorie a banilor este dezvoltată succint de Karl Marx atât în volumul I al Capitalului, cât și în
volumul II, dar, așa cum am procedat și cu primul volum, vom sări peste demonstrațiile riguroase
ale lui Marx188. Ce fac capitaliștii cu plusvaloarea acumulată? O consumă pe toată? Nici vorbă. O
depozitează la bancă? Parțial e adevărat că așa se petrec lucrurile. În genere, însă, plusvaloarea
este folosită pentru a mări capitalul productiv. Capitalul bănesc mai mare se transformă în capital
productiv sporit, în vederea unei alte rotații a capitalului189.
„În cadrul producției capitaliste tezaurizarea ca atare nu este niciodată un scop, ci rezultatul fie al
unei stagnări în circulație – prin aceea că mase de bani mai mari decât de obicei iau forme de
tezaur –, fie al acumulărilor determinate de rotație, sau, în fine: tezaurul nu este decât formarea,
deocamdată sub formă latentă, a unui capital bănesc destinat a funcționa drept capital
productiv.”190
O chestiune complexă, legată de circulația plusvalorii, se prezintă după cum urmează. Avem un
capitalist A care deține un capital împărțit astfel: 4.000 de lire sterline în mijloace de producție
(capital constant) și 1.000 lire sterline în forța de muncă (capital variabil). La o rată a plusvalorii
de 100%, după o rotație a capitalului, el deține 6.000 de lire sterline. Să presupunem că A nu are
alți bani decât cei 5.000 inițali, avansați în afacere. Din ce trăiește, cum își asigură consumul
privat? Marx spune că este imposibil ca lucrurile să stea astfel. Fiind capitalist, A are un capital
188
Duncan Foley, Understanding Capital. Marx’s Economic Theory, Harvard University Press, 1986, pp. 12-31,
Anitra Nelson, Marx’s Concept of Money, Routledge, 1999, pp. 101-132, Fred Moseley (ed), Marx’s Theory of
Money, Palgrave Macmillan, 2005, pp. 124-143, pp. 192-209, pp. 209-222, Suzanne de Brunhoff, Marx on Money,
Urizen Books New York, 1973, pp. 51-72.
189
190
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de circulație al capitalului, vol. II, 1951, Editura
PMR, p. 288, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 24, Editura Politică, București, 1967, p. 364.
83
de consumație, cel puțin până la primul profit rezultat din prima rotație a capitalului. Și tot Marx
susține că prima plusvaloare de 1.000 de lire sterline este egală cu suma pentru consum a
capitalistului A. Deci A își recuperează în prima rotație plusvaloarea egală cu consumul său
privat anterior producției și circulației. Oare chiar așa se întâmplă la nivel individual, își
avansează X întâi prin consum propria plusvaloare din producția ulterioară?
„Aceasta este, evident, o presupunere arbitrară în ceea ce-l privește pe capitalistul individual. Dar
pentru ansamblul clasei capitaliste ea trebuie să fie justă, dacă presupunem reproducția
simplă.”191
Capitolul 13: Reproducția și circulația capitalului social

total
Karl Marx a ajuns în punctul în care circuitul capitalului individual presupune ca dată existența
altor capitaluri individuale. Cum se întâlnesc acestea pe piață? Dacă avem un capitalist A și un
altul B, produsul ,,muncii” lor, anume capitalul-marfă sau produsul pe cale de-a fi aruncat pe
piață, se valorizează ca profit numai din circulație. Or, după cum am discutat explicit în cele
două secțiuni precedente privind volumul II al Capitalului, Karl Marx divide capitalul social
total în categorii distincte, fiecare depinzând de poziția pe care o ocupă în fluxul mărfurilor
create sau în curs de producție în societate.
În primul rând, Marx explică, pe larg, natura capitalului bănesc. Banii au valoare de schimb,
niciodată de întrebuințare și nu pot constitui o marfă separată pe piață. Prețurile au o formă
vizibilă, exprimată în bani, și o alta invizibilă, determinată de fluctuația sistemică a valorii
muncii, încastrată în mărfurile care circulă pe piață, ascunsă chiar în modificările din preț. Deși o
parte a masei monetare dintr-o societate constă din capital fictiv (o noțiune ce apare în toată
deplinătatea ei demonstrativă abia în volumul III), niciodată banii fictivi nu vor depăși în
importanță valoarea de schimb a mărfurilor fără a duce la crize economice grave pentru capitalul
social total.
În termeni simpliști, banii promiși dintr-o afacere sunt capital bănesc imaginar, dar niciodată
promisiunea unui capital bănesc nu va exceda, din punct de vedere cantitativ, realizarea unui
capital-marfă real într-o proporție covârșitoare (cât este această proporție se poate calcula chiar
înaintea declanșării crizei economice), fără ca întreaga încredere investită în capitalul bănesc
fictiv să se prăbușească și, odată cu girul unui capital real devalorizat pe spezele unei valori
191
p. 277.
84
viitoare imaginare, să izbucnească o formă sau alta de criză. Orice criză este o nevoie de
echilibrare naturală a pieței între un capital promis, necontrolat înainte de a se materializa, în
raport cu un capital limitat de posibilitățile reale de producție și de consum ale pieței mondiale,
într-o etapă istorică finită192.
Trebuie înțeles că renta funciară (astăzi căzută aparent în desuetudine, dar clasa latifundiarilor
constituia un grup select și influent în secolul al XIX-lea, mai ales pe continentul european),
dobânda încasată de bănci și mai ales instrumentul creditării nu au niciodată forța de a decide
soarta unei economii decât în măsura în care producția de mărfuri este atât de avansată în
capitalism, încât extinderea industriei și a consumului să depindă de viteza cu care banii-capital
sunt fluidizați și distribuiți, în timp record, într-o societate de către sistemul bancar modern.
Băncile sunt releele de bani pompați în industria productivă în vederea unui profit viitor, cea care
asigură marfa, singura valoare certă și netă, în jurul căreia întreaga economie capitalistă se
rotește cu frenezie.
Karl Marx va continua seria de polemici cu Adam Smith și David Ricardo pe tot parcursul
volumului II din Capitalul, oscilând tot în jurul problemei inexorabile a provenienței plusvalorii
sau a câștigului net, a rolului capitalului variabil în producție și a felului în care forța de muncă
este degradată la un statut reificat, deci alienată față de obiectul muncii sale, în economia clasică
engleză. Forța de muncă este doar o altă marfă sub controlul foamei de profit din rândul
antreprenorilor. Nicio morală și niciun Dumnezeu nu vor rezista în fața forțelor puse în mișcare
în societate în serviciul profitabilității oricărei mărfi193. Acest intermezzo nu ne abate însă de la
drumul demonstrației noastre. Deci să revenim.
Producția socială totală se divide, după Marx, astfel:
„I. Mijloace de producție, mărfuri care posedă o formă cu care trebuie sau cel puțin pot să intre
în consumația productivă.
II. Mijloace de consumație, mărfuri care posedă o formă cu care intră în consumația individuală
a clasei capitaliștilor și a clasei muncitoare.”194
Împărțirea se face în funcție de valoarea de întrebuințare a produselor (pentru producție sau
pentru consum individual).
192
David Harvey, A Companion to Marx’s Capital, Volume Two, Verso, 2013, pp. 143-171 (pentru capitalul
comercial), pp. 171-267 (pentru capitalul financiar bancar).
193
Pentru o teorie a dezvoltării economice contrară, vezi Karl Polany, Marea transformare. Originile economice și
politice ale epocii noastre, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013.
194
85
Drept urmare, avem două sectoare generice (terminologia lui Ernest Mandel din lunga sa prefață
la volumul II al Capitalului diferă într-o oarecare măsură, traducerea în engleză
fiind departments): primul este (notat de acum încolo I), de exemplu, chiar banda de producție
de pe care ies, de pildă, mijloacele de producție (fier, oțel, componente electrice și electronice
etc.) pentru un viitor vagon Siemens. Toate produsele din sectorul I (indiferent că avem o
etapizare a procesului) aparțin producției. Cele mai productive țări sunt și cele mai
industrializate, însă doar capitalul productiv este cel mai bogat din lume (pentru că acesta deține
mijloacele de producție, oriunde și-ar localiza unitățile de producție la nivel mondial). Sectorul I
produce mașinării, roboți industriali, mecanisme, în genere capital constant (c), și piese de
schimb (capital circulant), pentru consumația productivă a fabricilor, dar poate furniza și
mijloacele de producție pentru sectorul II, cel care produce mărfuri de consum pentru piață.
Sectorul II este la rândul său parte din producție, dar acesta are un statut diferit – preia mărfurile
de care are nevoie de la sectorul I, mărfuri întrebuințate ca mijloace de producție pentru
sectorul II, le prelucrează sub formă de marfă pentru consumul individual al societății și apoi le
vinde. Angajații și patronii din ambele sectoare cumpără produsele de consum de la sectorul II,
deci muncitorii și capitaliștii asigură cererea și profitul clasei capitaliștilor. Angajații își cheltuie
salariile, iar antreprenorii o parte considerabilă a profitului (partea rămasă este capital ce
urmează să fie reinvestit).
De ce numai două sectoare și nu mai multe? Ernest Mandel ne pune la dispoziție câte sectoare
dorim în prefața la ediția Penguin Classics a volumului II195. Ipoteza unor sectoare care produc
doar bunuri de lux (pentru capitaliști) sau arme (pentru stat) a fost luată în considerare și de alți
economiști de inspirație marxistă (de pildă, economistul Tugan Baranovsky 196). Diviziunea dintre
cele două sectoare depinde de natura producției capitaliste: o parte din mărfuri pot fi mijloace de
producție pentru crearea altor mărfuri. Mai clar spus, capitalurile ce produc produsele care se
consumă în producție (o tonă de fier, un baril de petrol, o macara, un pickhammer) constituie
sectorul I. Acestea, în urma prelucrării ulterioare din sectorul II, livrează alte mărfuri (petrolul
este folosit, printre altele, și în industria farmaceutică) direct consumatorului, pentru uz personal.
Marfa productivă a sectorului I este întotdeauna capital constant pentru sectorul II și tot cea care
produce mărfuri consumabile pentru indivizii obișnuiți. Puțini observăm astăzi, tocmai pentru că
aceste mărfuri sunt inutile pentru consumul privat, că există o categorie largă de mărfuri pe piață
la care nu au acces decât capitaliștii. O macara costă dincolo de puterea de cumpărare a unui
angajat obișnuit, iar, deși aceasta este o marfă consumată ca oricare alta, ea este deținută numai
ca mijloc de producție pentru clasa antreprenorilor (totuși, o macara poate fi cumpărată și de un
195
Karl Marx, Capital, Volume II, Penguin Classics, 1992, pp. 1-79.
196
M. C. Howard & J. E. King, A History of Marxian Economics, Volume I, 1883-1927, Princeton University Press,
1989, pp. 168-171.
86
individ, pentru folos individual, ca o mașină de teren, însă produsele din sectorul I sunt în
special, nu neapărat exclusiv, pentru producție). Cea mai toxică latură a consumului și cel mai
mare consum de resurse naturale țin de realizarea mijloacelor de producție197.
Sectoarele I și II nu au timp să se concentreze pe comercializarea mărfii lor. Aceasta este

reprezentată de capitalul comercial, de mijlocitori care, deși nu adaugă direct nicio valoare
mărfii, o vând pe piață. Ei sunt punctul terminus al procesului circulației capitalului-marfă pe
piață. În mod indirect, capitalul comercial realizează profitul. Intermediarul are propriul său
capital, eventual în urma contractării unui credit bancar, dar, așa cum Marx stabilește încă din
volumul I al Capitalului (în partea dedicată plusvalorii), comerciantul nu aduce niciun atom de
valoare nouă mărfii pe care o trimite spre consumul privat. Cum realizează totuși comerciantul
profitul? Vom vedea abia atunci când ajungem la volumul III, unde întreaga problemă va fi
reluată nuanțat și diferit.
Să revenim, ca atare, la reproducție. Reproducția simplă se referă la procesul prin care capitalul
intrat în fiecare ciclu este egal cu cel ieșit, pentru că plusvaloarea (p) este nulă sau este
consumată integral de capitalist (neproductiv).
În stilul minuțios și metodic, pur științific, care îl definește, dar, spre a fi prea puțin ironici,
plictisind de moarte cititorul neinteresat de subiect, Marx va analiza fiecare componentă din
formulele expuse mai jos: capitalul constant și capitalul variabil în sectoarele I și II. Marx se va
ocupa pe larg de înlocuirea capitalului constant (fix și circulant) în schema reproducției simple și
va scoate puternic în evidență mentalitatea celor două sectoare, în modul în care gândesc
capitalul variabil ca pe un cost a cărui valoare este intenționat subevaluată și capitalul constant ca
pe un mijloc de producție, dar neglijat de Adam Smith și David Ricardo, expus unui încete uzuri
(devalorizări) și, drept urmare, ca singurul capital veritabil al capitalistului, pe care acesta tinde
să-l extindă odată cu dezvoltarea afacerii. Plusvaloarea din sectorul I este esențială pentru rata
profitului din procesul de circulație al mărfii, în timp ce profitul din sectorul II se realizează la
rândul său din consumarea capitalului variabil (v) cu plusvaloare (p) de către capitalist198.
Acum să încercăm să gândim puțin mai mult procesul expus: ce are în mână sectorul
capitaliștilor care produce bunuri de consum (II)? Marfa cumpărată de la capitalul productiv,
adică rezultutul muncii sectorulului I. În ce constă această marfă? O parte din ea este constituită
din costuri cu forța de muncă pentru a o produce, deci capital variabil (v). O altă parte este
valoarea muncii neplătite de sectorul I, anume plusvaloarea (p), sursa profitului ulterior.
Capitalul constant (c) fie nu aparține, fie este înglobat cu o valoare egală capitalului-marfă199.
Deci, folosindu-ne de o aritmetică primară, putem formula totul în felul următor:
197
198
87
I = c (I) + v (I) + p (I)
II = c (II) + v (II) + p (II)
însă, din cele deja demonstrate, știm că formula finală a reproducției simple arată astfel, dacă
asociem sectorul I cu II, referindu-ne la proveniența produselor:
I = c (I) + c (II) sau II = v (I) + p (I) + v (II) + p (II)

Capitalul constant al sectorului II, anume chiar marfa cumpărată de la sectorul I, este totuna cu
capitalul variabil + plusvaloarea din sectorul I. Înlănțuirea aceasta asigură reproducția și
circulația capitalului social total.
Sub forma reproducției lărgite (iar, să nu uităm, capitalul tinde mereu să crească de la un ciclu de
producție și circulație la altul: variabila timp îi dă dimensiuni de polip cu tentacule în extindere),
avem formula (propusă de Ernest Mandel în cadrul introducerii sale la volumul II și modificată
ușor de mine200), unde A este chiar creșterea reprezentată de fiecare parte a capitalului total de la
o etapă de producție și consum la alta (sau de la un număr de reproducții la altele):
I = c (I) + ∆c (I) + c(II) + ∆c(II)
sau, dacă despărțim unele componente ale capitalului comercial (sectorul II) în forma lor internă,
scoasă din sectorul I:
II = v (I) + ∆v (I) + [p (I) – ∆c (I) – ∆v (I)] + v (II) + ∆v (II) + [p (II) – ∆c (II) – ∆p (II)]
A se observa că v (I) + ∆v (I) + [p (I) – ∆c (I) – ∆v (I)] din sectorul II este chiar capitalul
variabil în extindere plus plusvaloarea (ce se fructifică în capitaluri constante și variabile din
viitoarele cicluri de producție) ale sectorului I.
Și apoi Marx continuă, dezvoltând pe larg formulele de mai sus:
„Pentru analiza reproducției simple vom lua ca bază următoarea schemă, în care c = capitalul
constant, v = capitalul variabil, p = plusvaloarea, iar raportul de valorificare p/v este considerat
de 100%. Cifrele pot însemna milioane de mărci, franci sau lire sterline.
I. Producția de mijloace de producție:
Capital ………………………………………………………….. 4.000 c + 1.000 v = 5.000,
199
pp. 127-188, dar și Teorii asupra plusvalorii, Partea I, Editura Politică, București, 1962, pp. 30-97.
200
Karl Marx, Capital, Volume II, Penguin Classics, 1992, p. 26, prefața lui Mandel.
88
Produs-marfă ……………………………………………… 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 6.000,
existente în mijloace de producție.
II. Producția de mijloace de consumație:
Capital ………………………………………………………… 2.000 c + 500 v = 2.500,
Produs-marfă ……………………………………………. 2.000 c + 500 v + 500 p. = 3.000,
existente în mijloace de consumație.
Total produs-marfă anual:
I. 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 6.000 mijloace de producție,
II. 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000 mijloace de consumație.
Valoarea totală = 9.000, care, conform presupunerii, nu cuprinde capitalul fix care continuă să
funcționeze sub forma sa naturală.”201
Deci I (v + p) este egal cu II c, aspect prezent în catenele ce leagă capitalul productiv de

mijloace de producție de capitalul productiv de mijloace de consumație în formulele de mai sus.
Ce ar trebui menționată în acest moment este ponderea importantă a cumpărătorului, al cărui
consum extins asigură profitul capitaliștilor. Acest cumpărător poate fi atât din rândul clasei
capitaliste (consumator, cu precădere, de bunuri de lux), cât și din cea a salariaților, în cadrul
căreia majoritatea consumatorilor se regăsesc. Salariații cumpără ceea ce produc chiar ei, dar este
proprietatea capitaliștilor. Astfel, cheltuielile cu salariile sunt recuperate pe două căi: pentru
capitalistul I, din sectorul productiv, într-un mod indirect, ca plată a capitalistului din sectorul II,
iar pentru capitalul din departamentul II în chip direct, atunci când muncitorul își ia marfa de la
el pentru consumul domestic al salariatului202.
201
p. 327.
202
89
Marx realizează că cele două sectoare ale oricărui proces economic sunt falsificate din exterior
de prezența creditului și a altor categorii neproductive industrial, care își asigură totuși un profit,
dar aceste forme de capital vor prinde contur abia în volumul trei al Capitalului.
„Fenomenul real este întunecat de două împrejurări:
1. Intervenția capitalului comercial (a cărui primă formă sunt totdeauna banii, întrucât
comerciantul ca atare nu confecționează un «produs» sau o «marfă») și a capitalului bănesc,
obiect al operațiunilor unei categorii speciale de capitaliști în procesul de circulație al capitalului
industrial.
2. Scindarea plusvalorii – care la început trebuie să se găsească întotdeauna în mâna
capitalistului industrial – în diferite categorii, ale căror purtători sunt, alături de capitalistul
industrial, proprietarul funciar (în ceea ce privește renta funciară), cămătarul (în ceea ce privește
dobânda) etc., apoi guvernul împreună cu funcționarii și rentierii săi etc. Indivizii aceștia apar
drept cumpărători în fața capitalistului industrial și deci drept aceia care le transformă mărfurile
în bani; și ei aruncă «bani» în circulație, fiecare partea lui, bani pe care capitalistul industrial îi
primește de la ei. Dar se uită totdeauna din ce sursă au obținut și continuă să obțină ei acești
bani.”203
Concluziile interacțiunii dintre cele două sectoare ale capitalului total sunt următoarele:
„Într-un cuvânt: Dacă la reproducția simplă și în împrejurări care rămân neschimbate, deci în
special forța productivă, mărimea totală și intensitatea muncii rămânând neschimbate, nu se
presupune o proporție constantă între capitalul fix care moare (care trebuie înlocuit) și capitalul
fix care continuă să funcționeze sub vechea sa formă naturală (care nu face decât să adauge
produselor valoare pentru înlocuirea uzurii sale), atunci sau masa componentelor circulante ce
urmează a fi reproduse rămâne neschimbată, dar masa componentelor fixe ce urmează a fi
reproduse crește sau producţia totală I trebuie deci să crească, căci în caz contrar am avea un
deficit al reproducției, chiar făcând abstracție de circulația monetară.
În celălalt caz: Dacă mărimea relativă a capitalului fix II ce urmează a fi reprodus în natură ar
scădea, deci acea componentă a capitalului fix din II care trebuie înlocuită doar în bani ar crește,
în acest caz masa componentelor circulante ale capitalului constant din II, reproduse de I, ar
rămâne neschimbată, iar cea a capitalului fix ce urmează a fi reprodus ar scădea. Deci se impune
203
90
o scădere a producției totale din I, căci în caz contrar intervine un excedent de producție (aşa
cum înainte am avut un deficit) și, anume, un excedent ce nu poate fi transformat în bani.
E drept că, în primul caz, aceeași muncă poate să livreze un produs mai mare dacă
productivitatea, volumul și intensitatea muncii cresc, acoperindu-se astfel deficitul: dar o
asemenea schimbare nu s-ar putea efectua fără o deplasare de muncă și de capital dintr-o ramură
de producție a sectorului I într-o altă ramură și orice asemenea deplasare ar provoca perturbări
momentane. În al doilea rând însă (în măsura în care cresc volumul și intensitatea muncii)
sectorul I ar avea de schimbat cu sectorul II o valoare mai mare decât aceea de care ar dispune
sectorul II, astfel că ar avea loc o depreciere a produsului sectorului I.
Invers stau lucrurile în al doilea caz, unde sectorul I trebuie să-și contracteze producția – ceea ce
înseamnă o criză pentru muncitorii și capitaliștii ocupați aci – sau produce un excedent, ceea ce
iarăși înseamnă criză. Privite în sine asemenea excedente nu sunt dezavantaje, ci avantaje; în
producția capitalistă ele sunt dezavantaje.”204
Comerțul internațional ar putea reprezenta o decongestionare a capitalului, dacă fricțiunile dintre

sectorul I și sectorul II ar fi doar probleme ale pieței interne. Pe termen lung însă, piața mondială
ajunge să se comporte exact ca piața domestică, a cărei replică, oglindită global, este. Iar Marx
adaugă spre a întări judecata sa:
„Producția capitalistă nu există fără comerț exterior.”205
Apoi Marx va oferi o critică a procesului reproducției, imaginat de un economist burghez,

Destutt de Tracy (cel care a inventat conceptul iluminist de ideologie), în care nu am să intru, ea
fiind parte din proiectul de refutație al lui Marx din Teorii ale plusvalorii, un manuscris imens ca
lungime și profund în toate aspectele sale, pe măsura puterii de analiză a economistului, dar care
doar completează Capitalul.
O ultimă secțiune largă a volumului II din Capitalul este dedicată procesului acumulării de
capital, fie prin tezaurizare, fie prin reinvestiții în capitalul constant sau variabil. Ambele sectoare
sunt studiate cu migală, pentru că acumularea diferă între capitalurile productive I și II, iar
interacțiunea dintre profiturile celor două sectoare este decisivă pentru dezvoltarea ordinii sociale
capitaliste în forme cât mai extensibile.
204
p. 385.
205
91
Deși sunt aspecte peste care analiza ultimei părți din volumul II al Capitalului a trecut, acestea
vor fi tratate din nou în prezentarea volumului III, care este punerea față în față a procesului de
producție a capitalului (volumul I) cu procesul de circulație a acestuia (volumul II)206.
Este destul de clară cuprinderea totală a economiei ca viziune socială universală, așa cum apare
aceasta în tratatul de economie al lui Karl Marx, despre care se poate spune orice, în afara
faptului că este creația unui spirit extrem de original și ingenios ca un ceasornicar elvețian.
Practic, logica de oțel a lui Marx nu lasă loc pentru nicio breșă în argumentația sa briliantă.
Un ultim aspect, demn de a fi amintit în acest context, se referă la sursele crizelor economice,
care, pentru Marx, sunt multiple, dar nu imposibil de verificat separat. La prima vedere, deci la
un nivel de suprafață, criza este rezultatul unei rate a profitului în scădere, scăzută sau
nerealizată, pentru că, în Capitalul, rata estimată a profitului determină investițiile, care, drept
urmare, scad considerabil în timpul recesiunilor. În spatele acestor fenomene se pot identifica o
serie de cauze reale: prima este o acumulare de mărfuri în sectorul I al economiei, cel care
produce mijloace de producție, care nu se vând în sectorul II, cel care produce bunuri de consum.
În ultimă instanță, orice criză, la Marx, este rezultatul contradicției dintre oferta de mărfuri și
incapacitatea cumpărătorului, deci a cererii generale, provenind majoritar din clasa proletarilor,
de a absorbi aceste bunuri. Sectorul I, dar și sectorul II sunt capabile să producă valori de
întrebuințare în cantități din ce în ce mai mari, în intervale de timp din ce în ce mai reduse, fără
ca aceste valori de întrebuințare să devină și valori de schimb, deci capital, care să cuprindă și
profitul. Cauza este fondul de consum, relativ scăzut față de posibilitățile productive capitaliste,
al clasei salariaților. O expansiune a valorilor de întrebuințare este frânată de o non-expansiune a
valorii de schimb, deținută sub forma generală de venituri, din partea maselor de consumatori. Pe
cât este în stare capitalul să extragă plusvaloare din muncitori, pe atât aceștia nu își pot permite
salarii mai mari, deci capital variabil mai scump din perspectiva capitalului, care ar eroda, dacă
aceste salarii mărite s-ar plăti, rata și masa profitului capitalist. Crizele sunt legate, în teoria
economică marxistă, de ciclurile economice, definite ca perioada de timp mediu în care partea
fixă a capitalului constant, nu și capitalul circulant în sine, este înlocuită de un capital constant
superior tehnic în procesul de producție. Acumularea disproporționată de capital constant față de
cel variabil, în cele mai multe sfere de producție, duce, de asemenea, la diminuarea ratei
profitului. Creditul și raționalizarea continuă a procesului de producție sunt contratendințe
momentane în calea crizelor. Acestea însă își au limitele lor, iar crizele sunt inevitabile, fiind
considerate suma contradicțiilor structurale ale modului de producție capitalist, în care capitalul
206
92
acumulat, devenit nerentabil, este devalorizat sau chiar distrus, pentru ca acumularea de nou
capital profitabil să poată fi luată de la început.
93
Capitalul
Volumul III
Procesul de ansamblu al producției capitaliste
Capitolul 14: Introducere la volumul III
Marxismul, separat de practica sa revoluționară, este anatemă pentru comuniști, dar simpul fapt
că oricine se poate apropia de teoria economică elaborată de Karl Marx, fără a se extazia în fața
studilor sale politice, atestă caracterul inepuizabil, din perspectiva interpretării, al marxismului,
94
de care vorbea un liberal clasic ca Raymond Aron, într-o carte târzie de interviuri 207. Marx
elaborează o teorie a istoriei pornind de la o realitate economică adesea crudă și aflată în
perpetuă schimbare. Devenirea societății este obiectul de interes al întregii scheme marxiste.
Dogmatismul și legitățile dure care i se atribuie marxismului provin din corpul antidemocratic,
dictatorial al leninismului, deși, prin rigoarea sa, teoria marxistă se poate goli de suplețea sa
inițială, devenind un mic manual bisericesc. Dacă marxismul nu ar fi eșuat temporar, prin
capturarea sa de tirania sovietică, codificându-l în forme monstruoase și vacue, Marx ar fi astăzi
un nume măcar acceptat cu beneficiu de inventar, cum nu se întâmplă nicidecum, în teoria
economică neoclasică. Sovietologia a pus lacăt pe Marx, pe care îl preia sub înfățișarea deja
denaturată a politicii de stat sovietice.
Volumele al II-lea şi al III-lea din Capitalul au fost editate de Friedrich Engels imediat după
moartea lui Karl Marx, în 1883. Al doilea volum a văzut lumina tiparului în 1885, iar ultimul în
1894. De aici – până și un economist de talia lui Eugen von Böhm-Bawerk va cădea în această
eroare cronologică în Karl Marx and the Close of his System 208 – critica antimarxistă va
presupune întâi, iar apoi va valorifica presupunerea ca pe o certitudine, faptul că Marx nu a
finalizat manuscrisele la proiectatele volume II și III pentru că, după publicarea primului volum
în 1867, acesta ar fi observat contradicții interne în teoria sa (de exemplu, presupusa contradicție
a teoriei valorii bazată pe muncă elaborată în primul volum și futilitatea ei aparentă în volumul al
III-lea, în chestiunea problemei transformării, la care vom reveni) și, neputând să le rezolve până
la moartea sa, ar fi lăsat întregul edificiu în suspensie. Dacă ar fi vorba de atât, atunci Marx
probează onestitate științifică: de ce să publice o lucrare de care nu era complet sigur?
Din păcate pentru amatorii unui antimarxism dogmatic, lucrurile nu se prezintă atât de simplu,
cum apar la prima vedere. Cele 2.500 de pagini din Capitalul, pe care le avem în prezent, sunt
rezultatul unui efort desfășurat în perioada 1857-1870.
Din prefața lui Ernest Mandel la volumul I209 aflăm rezolvarea misterului. Marx a lucrat enorm
la Capitalul, pe care îl concepuse inițial ca pe o serie de 4 sau 6 volume, din care unul se ocupa
exclusiv de o teorie a statului și altul de piața mondială și crizele economice 210. Din (ne)fericire,
nu avem decât 4 volume: volumul I, stilizat și trimis la tipar de Marx în 1867 (și apoi tradus în
franceză sub îndrumarea lui Marx însuși) și deja redactat într-o primă variantă
neretușată, Grundrisse, cu un deceniu înainte, între 1857-1858, dar publicat abia în 1939,
207
Raymond Aron, Spectatorul angajat (interviu cu Jean-Louis Missika și Dominique Wolton), Editura Nemira,
București, 2006.
208
Eugen von Böhm-Bawerk, The Closing of Marx’s System, Augustus M. Kelly, New York, 1949, pp. 3-9.
209
Karl Marx, Capital, Volume I, Penguin Classics, 1992, p. 26.
210
Karl Marx, Teorii asupra plusvalorii, Partea I, Editura Politică, București, 1962, prima pagină a Prefeței pentru
planul larg, nefinalizat, al Capitalului. Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 26, Partea I, Editura Politică,
București, 1980.
95
volumul II, elaborat în perioada 1865-1870, și volumul al treilea, practic păstrat intact ca în
manuscrisele redactate între anii 1861 și 1864. Zecile de caiete de la Teorii ale plusvalorii,
însumând o istorie critică a teoriei economice așa cum a fost citită de Karl Marx, datează din
aceeași perioadă în care Marx se afla la apogeul capacității creative și au fost editate și publicate
pentru prima oară de către Karl Kautsky între 1905-1910 (varianta inițială este contestată în
privința obiectivității editorului) ca un al patrulea volum al Capitalului, deși istoria teoriei era
considerată de Marx ca fiind separată de ansamblul Capitalului211.
Ce s-a întâmplat după 1870 cu energia incredibilă a acestui urmaș modern al lui Vulcan,
germanul care a robotit mii de pagini în fierăria sa capitalistă? De ce nu și-a publicat Marx cele
două volume ale Capitalului? De ce nu le-a sistematizat cum se cuvenea? Nu cunoaștem
motivul, dar acesta este probabil biografic. Oricum, pentru ce ne interesează aici, trebuie să
subliniem faptul că Marx și-a conceput întreaga lucrare sub o formă unitară. Volumul I
sau Critica economiei politice (1867) este publicat după scrierea manuscriselor care au stat la
baza volumului III, editat și tipărit de Engels abia în 1894, iar volumul II este gândit și scris până
în 1870, chiar dacă este publicat 15 ani mai târziu. Marx avea o viziune de ansamblu
asupra Capitalului încă din 1867 (dacă nu din toamna anului 1857-primăvara anului 1858, când
Grundrisse este elaborat, dar și în 1859, în Contribuții la critica economiei politice), iar orice
contradicție internă ce i se poate imputa nu avea cum să-i scape unui logician pedant precum
Marx.
Volumul III sau Procesul de ansamblu al producției capitaliste este la fel de voluminos precum
primul volum. La o privire mai atentă, Procesul de ansamblu al producției cuprinde temele
familiare din procesul de producție al capitalului (volumul I) alături de cele din cursul procesului
de circulație al capitalului (volumul II). Din fericire, odată cu lectura volumului III se reia, la
scara întregului proiect, schema tripartită a veniturilor, din economia clasică, pe care Marx o
reinterpretează.
Dacă s-ar încerca o diviziune a ultimului volum în părțile sale constitutive, am avea aproape
patru cărți diferite, regăsite totuși sub o singură copertă:
1. Transformarea plusvalorii în profit, apoi a profitului în profit mediu, și, nu în ultimul rând, cea
mai importantă contribuție a lui Marx în volumul al III-lea, tendința scăderii ratei profitului
simultană cu dezvoltarea capitalismului.
2. O secțiune destinată rolului capitalului comercial și a naturii sale interne.
3. Capitalul financiar, cel care trăiește din a da și a lua împrumut bani lichizi, concretizat în
sistemul financiar-bancar modern.
211
Despre un al treilea manuscris-ciornă al Capitalului, vezi Enrique Dussel, Towards an Unknown Marx. A
Commentary on the Manuscripts of 1961-1963, Routledge London & New York, 2001.
96
4. Tranformarea plusvalorii în rentă funciară, care este mai mult un tratat economic al capitalului
agricol.
Fiecare secțiune va fi analizată separat în demonstrația noastră, care se dorește o reluare detaliată
a teoriei economice marxiste.
Ultima sută de pagini din volumul III al Capitalului spulberă orice îndoială asupra unității
interne a demersului marxist.
Sub denumirea „Veniturile și izvoarele lor“, secțiunea finală a Capitalului este o recapitulare
cuprinzătoare a întregii argumentații din toate cele trei volume anterioare, semn că Marx își
definitivase partea teoretico-științifică a analizei sistemului capitalist.
Contrar criticilor simpliste adresate lui Marx, dar și tuturor susținătorilor săi facili, Capitalul stă
sigur pe picioare, în ciuda stilului sobru, abstract, ca al lui David Ricardo, fără inserțiile istorice
din volumul I și a aparentei complexități, fără dezlegare logică în ansamblul sistemului, din
manuscrisele ultimelor două volume.
Capitolul 15: Transformarea plusvalorii în profit
„Posibilitatea unei neconcordanţe cantitative între preţ şi mărimea valorii, sau a unei abateri a
preţului de la mărimea valorii, rezidă, prin urmare, în însăşi forma preţ. Nu este vorba de o
deficienţă a acestei forme, dimpotrivă, tocmai această particularitate face ca ea să fie forma
adecvată a unui mod de producţie în care regula îşi poate croi drum prin haos numai ca lege a
mediei care acţionează orbeşte.”212
15.1 Valoare și preț
Adevărata dificultate în sistemul economic marxist constă nu din acceptarea premiselor sale
teoretico-filozofice – asumpții filozofice pe care și marginalismul (matematic sau, dimpotrivă,
cel din școala austriacă) le-a dedus din utilitarismul lui Jeremy Bentham –, ci din poziția jucată
de capitalul constant și variabil (c și v), plusvaloare (p), prețul de producție și rata profitului.
Munca abstractă și concretă, directă sau indirectă, fetișismul mărfurilor, exploatarea forței de
muncă, armata de rezervă a șomerilor din capitalism sunt derivații ale formulei lui Marx conform
căreia valoarea mărfii (M) este = c+v+p în raport cu n mărfuri de pe o piață în continuă
schimbare. Aceste elemente, să nu uităm, sunt luate din realitate, formula doar le explică
raporturile din practica zilnică. Una dintre cele mai importante contribuții marxiste, din punct de
212
p. 123. Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, Editura Politică, București, 1966, vol. 23, p. 117.
97
vedere teoretic, la teoria economică modernă o găsim în compoziția organică a capitalului, care
se referă exclusiv la sfera producției de mărfuri capitaliste și la nimic altceva.
Compozitia organică a capitalului (Cc) poartă numele de „organică“ pentru că marfa ca produs
final încorporează diferențiat doar in abstracto, sub formă de unități de măsură a timpului de
muncă, munca moartă (sau capitalul constant fix și fluid) și munca vie (forța de muncă)213.
Aceste valori măsurabile în timp au fiecare un preț, care este expresia vizibilă, de suprafață a
acestor valori de timp. Trebuie să recunoaștem că atât cumpărătorii, cât și producătorii (cele două
persoane ipotetice pot coincide când capitalistul merge la piață) văd doar prețurile, niciodată
valorile, însă, pentru Marx, corespondența preț=valoare este integrată în sistem, încă din primele
capitole ale volumului I. Timpul mediu socialmente necesar pentru a produce o pereche de
pantofi este, să zicem, 20 minute = preț de producție, care include profitul mediu estimat, spre
deosebire de prețul cost (cum ar spune David Ricardo) sau preț direct 50 euro. Chiar dacă
valorile în unități de timp de muncă sunt esențiale la Marx, acestea au din prima clipă un preț214.
Capitalul constant fix (mașinării, roboți industriali etc.) are un preț inițial care se devalorizează în
timp, până când mașinăria este aruncată ca fiind nefolositoare, pentru că valoarea de schimb
(prețul inițial de achiziție, a cărui valoare în muncă abstractă nu trebuie să rămână constantă,
indiferent de stabilitatea prețului și cu atât mai puțin când acesta oscilează) se regăsește întru
totul în valoarea sa de întrebuințare, în utilizarea sa, dar și pentru că s-a uzat fizic, dar și-a
transmis treptat valoarea produselor fabricate în decursul vieții funcționării sale. De ce prețul
unei mașinării este perfect egal cu valoarea sa de întrebuințare? Nu aș putea folosi un robot în
producție mult timp după ce costul său s-a amortizat? Marx neagă această posibilitate din două
motive:
i) Dacă mașinăria lucrează peste valoarea sa de întrebuințare, atunci mașina nu produce

plusvaloare, adică, după cum vom vedea mai încolo, profit. Acest lucru este în conformitate cu
teoria marxistă a valorii bazată pe muncă, în care doar munca vie, umană este responsabilă de
plusvaloare, deci de profit.
Nu putem accepta fără o probare empirică de ce, bunăoară, costul mașinăriei este dat ca egal cu
utilitatea sa (utilitatea, la Marx, nu se măsoară în unități de utilitate, utils, și nu se diminuează pe
măsură ce un produs este consumat, ca în teoria utilității marginale, ci se consideră ca
fiind utilă în sensul în care participă la totalitatea muncii abstracte din societate și nu este o
muncă consumată în curtea proprie, în afara pieței), iar forța de muncă nu are un cost egal cu
valoarea sa (ceea ce ar fi conform cu felul în care forța de muncă e tratată ca factor de producție
213
David Harvey, The Limits to Capital, Verso, 2006, pp. 61-68, pp. 204-235.
214
Kenneth Smith, A Guide to Marx’s Capital Vols I-III, Anthem Press, London/New York/Delhi, 2012, pp. 27-31.
98
în economia mainstream, neoclasică, de astăzi). De ce muncitorul are o valoare < costul său, iar
mecanismele din producție dețin o valoare = costul lor? De ce mașina nu poate munci profitabil
peste prețul de achiziție?
ii) Procesul de distrugere creativă schumpeterian este deja presupus la Marx prin asumata
revoluționare tehnologică. Pentru Marx, nimeni nu folosește o mașinărie după momentul
amortizării sale, pentru că există deja o mașinărie pe piață care produce mai multe produse pe
unitate de timp decât mașina abia amortizată (iar dacă o nouă tehnologie nu este disponibilă,
atunci mașina uzată fizic este înlocuită cu una nouă sau reparată la un cost care se va regăsi în
prețul produsului). Este necompetitiv să utilizezi un mecanism învechit (depreciat), care produce
sub timpul mediu necesar în industria sa, și atunci acesta trebuie urgent înlocuit pentru a nu
produce în pierdere215, deși costul utilizării pe unitate de produs e cel mai important aici. După
Marx, prin amortizare înțelegem fie procesul normal al prețului mășinăriei adăugat produsului,
împărțind prețul total al mașinii la numărul de produse, similare, pe care le prelucrează până
când nu mai e folositoare (e uzată fizic) și e casată (sau alte tehnici de calcul similar), fie
procesul accelerat de uzură, prin care viața mașinii e scurtată artificial, până la uzură morală, iar
amortismentele cresc corespunzător.
O altă situație problematică pentru teoria valorii bazată pe muncă o constituie prețul capitalului
constant circulant, adică mijloacele de producție ce trebuie înlocuite la fiecare rotație (sau la un
număr prevăzut de rotații) a capitalului (de exemplu, materiile prime în producție).
Sub formă de muncă moartă, materia primă își transferă întreaga valoare, fără adaos, în valoarea
produsului final. Totuși, materia primă este un input cu un preț dat, dar prețul materiei prime care
intră în prețul de producție al unei mărfi (output) este considerat la momente diferite.
Dacă presupunem că prețul materiei prime este simultan o parte a prețului mărfii finale, atunci
avem un sistem în care prețurile capitalului constant circulant trebuie să coincidă integral cu o
parte dată din costurile mărfii. Matematic, economistul rus Ladislau von Bortkiewicz (apropiat al
francezului Leon Walras) – coordonatorul lucrării de doctorat a viitorului econometrician
american Wassily Leontief – a demonstrat încă din 1906-1907 că transformarea capitalului
constant circulant în partea rezervată prețului de producție a mărfii nu este simultană, deci egală,
și că, în acest mod, teoria marxistă a valorii bazată pe muncă suferă de grave inconsistențe
interne216. Marx însuși calculează prețul materiilor prime, de exemplu, ca fiind simultan egal cu
partea corespunzătoare din prețul produsului egală cu prețurile materiilor prime, ceea ce, la o
verificare algebrică, nu se probează. Trebuie deosebit prețul de valoare, iar acest lucru este
realizat de Marx în tot cuprinsul Capitalului, unde valoarea rămâne constantă, ca medie în spațiu
215
Roman Rosdolsky, The Making of Marx’s ‘Capital’, Pluto Press, 1977, pp. 212-220, pp. 445-460.
216
Eugen von Böhm-Bawerk, The Closing of Marx’s System, Augustus M. Kelly, New York, 1949, pp. 193-222.
99
și timp, iar prețul poate varia. Critica aceasta a teoriei valorii bazată pe muncă a dus la
abandonarea ei și, drept urmare, la eliminarea teoriei economice marxiste ca proiect de cercetare
viabil. Coroborat cu confiscarea marxismului de către versiunea bolșevică a socialismului în
1917, Marx a încetat să mai reprezinte, în cadrul catedrelor de teorie economică din Occident
(dar mai ales din Europea de Vest), o sursă de inspirație fecundă pentru cei mai mulți cercetători
(îndeosebi după anatema de „post-Ricardian minor” aplicată lui Marx de Paul Samuelson).
Acutizarea Războiului Rece, după 1950, l-a preschimbat pe Marx într-o bête noire, capabilă să
păteze reputația profesorilor universitari americani, dacă germanul ar fi fost studiat serios sau în
detaliu. Rolul marginal de eretic și neortodox s-a păstrat intact până în timpurile noastre, cu toate
că a existat o revenire a sa în prim plan, după 1975, datorită economistului japonez Michio
Morishima.
Dacă se presupune, în schimb, că prețul materiilor prime (input) din momentul de start al
producției suferă variații în sus sau în jos pe piață până în clipa în care produsul (output) capătă
un preț de producție, atunci materiile prime au prețuri diferite între momentul de început al
producției și momentul de vânzare al capitalului-marfă, considerat într-o reproducție simplă.
Valorile în bani ale unei părți din inputs nu trebuie să fie, dacă presupunem o liniaritate
temporală și nu una static-echilibrată ca în modelul lui von Bortkiewicz, egale cu o parte a
costurilor produsului final (output). Integrarea temporală a valorilor diferite în bani
între inputs și outputs nu contrazice deloc teoria valorii bazată pe muncăii în acest caz, dovedind
că Marx merită să fie în continuare luat în serios, deși el însuși nu și-a pus niciodată problema în
termeni simultani sau temporali. Pentru Marx, formularea cantitativă a timpulului este cea mai
importantă variabilă în procesul de producție capitalist, iar izolările de tip ceteris
paribus (comune întregii discipline a economiei) sunt utile pentru a vedea interacțiunea unei
variabile, presupusă ca fiind mobilă, cu altele, considerate statice. Și, totuși, posibilitatea
ca inputs să-și modifice valorea de schimb de la o zi la alta în timpul producției, atestând teoria
unui singur sistem temporal de valorizare a capitalului constant, e nu numai verosimilă, dar și
confirmată de Marx însuși217.
,,Noțiunea de capital constant nu exclude deloc o schimbare a valorii elementelor sale
componente. Să presupunem că un pfund de bumbac costă azi 6 pence și se urcă mâine, din
cauza unui deficit al recoltei de bumbac, la 1 șiling. Bumbacul vechi, care continuă să fie
prelucrat, a fost cumpărat la valoarea de 6 pence, dar în prezent el adaugă produsului o parte de
valoare de 1 șiling. Iar bumbacul care a fost filat și circulă poate pe piață sub formă de fir adaugă
și el produsului dublul valorii sale inițiale. Este însă evident că aceste schimbări de valoare sunt
independente de valorificarea bumbacului în însuși procesul filatului. Dacă bumbacul vechi nu ar
217
pp. 139-175.
100
fi intrat încă în procesul de muncă, el ar putea fi revândut acum cu un 1 șiling în loc de 6 pence.
Dimpotrivă: cu cât mai puține sunt procesele de muncă pe care el le-a parcurs, cu atât mai sigur
este acest rezultat. Este deci o lege a speculației ca la asemenea răsturnări de valoare să se
speculeze asupra materiei prime în forma sa mai puțin prelucrată, adică mai curând asupra firului
decât asupra țesăturii, și mai curând asupra bumbacului însuși decât asupra firului. Schimbarea
de valoare rezultă aici din procesul care produce bumbacul, nu din procesul în care el
funcționează drept mijloc de producție, și deci drept capital constant. E drept că valoarea unei
mărfi este determinată de cantitatea de muncă pe care o cuprinde, dar această cantitate, la rândul
ei, este socialmente determinată. Dacă s-a schimbat timpul de muncă socialmente necesar pentru
producerea ei – și aceeași cantitate de bumbac, de exemplu, reprezintă, în caz de recolte
nefavorabile, o cantitate mai mare de muncă decât dacă recoltele sunt favorabile –, în asemenea
cazuri se face simțită o influență retroactivă asupra mărfii vechi, care este privită întotdeauna ca
un exemplar individual al speciei sale, a cărei valoare momentană se măsoară întotdeauna prin
munca socialmente necesară, deci întotdeauna prin munca necesară în condițiile sociale
actuale.”218
Expresia acestei interpretări, în condițiile în care cei mai mulți marxiști au renunțat la teoria
valorii bazată pe muncă în ultimele decenii, o găsim în cartea profesorului american Andrew
Kliman din 2006, Reclaiming Marx’s „Capital”: A Refutation of the Myth of Inconsistency, la
care am făcut deja trimitere în notele noastre de subsol. Adepții simultaneității și ai echilibrului îi
acuză pe cei din tabăra lui Kliman că doresc să argumenteze infailibilitatea lui Marx, probând
dogmatism. În situația în care mainstream-ul economic a abandonat orice interes pentru Ricardo
și Marx, sunt slabe șanse ca, în cazul în care teoria valorii bazată pe muncă și-ar dovedi
eficacitatea, cineva să o predea sau să o ia în seamă ca parte a curriculei standard. Nu se ia
premiul Nobel pentru așa ceva, indiferent cât de onest academic este un cercetător. Mai rău,
politizarea lui Karl Marx este atât de pregnantă și astăzi (responsabil fiind la origini, desigur,
Marx însuși), încât este mai degrabă dovada unui spirit sectar, de extremă stângă, să fii marxist
pentru mainsteam-ul academic decât un economist obiectiv (deși Alan Freeman, Andrew Kliman,
Anwar M. Shaikh, Michael Roberts, Guglielmo Carchedi, Michael Heinrich, Julian Wells etc.
asigură o perspectivă contrară demonizării marxismului economic). Trec cu vederea faptul că
marxismul a împrospătat metodele unor economiști reputați de la Cambridge, UK, precum Joan
Robinson și Piero Sraffa în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar celebra controversă, fără
legătură cu Marx, care confirmă, însă, limitele paradigmelor, dintre economiștii din Cambridge,
Massachusetts și cei din Cambridge, UK este neimportantă pentru statutul economiei în Statele
Unite. După prăbușirea regimurilor comuniste, Marx, fără să aflăm de ce, a fost îngropat de tot.
218
pp. 211-212, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1966, p. 222.
101
Din când în când, economiștii „serioși” îi scutură cadavrul cu nervozitate și îi aplică o palmă
părintească, aruncând priviri de foc înspre urmașii săi ireverențioși și automat fanatici. Adepții
libertarienilor din Europa de Est, cei care fac economie, dirijați de ideile ultrasimplificate ale lui
Milton Friedman sau de cele ale unor von Hayek și von Mises, truisme care adesea nu au de-a
face cu acești gânditori, preferă chiar să treacă direct la invective și oribile atacuri la persoană
atunci când aud numele lui Marx pronunțat în incinta sacră a economiei moderne, în care toți
preoții sunt hirotonisiți, chiar fără știrea lor, anti-marxiști. Din păcate pentru ei, capitalismul real
de astăzi are mai multe neajunsuri decât modelele ideale și abstruse azvârlite prin manuale de
către economiștii mainstream contemporani, care, când vine vorba de partizanate politice, sunt la
rândul lor la fel de ideologici ca revoluționarul pamfletar Karl Marx. În ultimii ani, după
momentul crizei declanșate în 2007, s-a observat cum interesul pentru abordările heterortodoxe
din economie a crescut în rândul publicului larg și al noilor generații.
15.2 Compoziția organică a capitalului pe ramuri de producție și prețul de cost
Marx susține că plusvaloarea, adică profitul (după cum vom vedea curând), izvorăște doar din
forța de muncă, plătită mai puțin decât produce, deci neregăsită în salariu. Totuși, un fragment al
volumului III din Capitalul atestă un proces organic mult mai complicat între componentele
constante și variabile ale capitalului aruncat în producție, din perspectiva capitalistului:
„Plusvaloarea provine deci deopotrivă din acea parte a capitalului avansat care intră în prețul de
cost al mărfii, ca și din acea parte a acestuia care nu intră în prețul de cost; într-un cuvânt, în
aceeași măsură din componenta fixă, ca și din cea circulantă a capitalului întrebuințat. Tot
capitalul servește materialmente ca creator de produs, atât mijloacele de muncă, cât și materialele
de producție și muncă. Tot capitalul intră materialmente în procesul real de muncă, chiar dacă în
procesul de valorificare intră numai o parte a lui. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care
el contribuie numai parțial la formarea prețului de cost, în timp ce la crearea plusvalorii el
contribuie în întregime. Oricum ar sta însă lucrurile, rămâne stabilit faptul că plusvaloarea
izvorăște concomitent din toate părțile capitalului întrebuințat.”219 Contribuie nu înseamnă
creează, ci doar oferă condiții pentru crearea plusvalorii de către forța de muncă.
Dacă am analiza ca niște economiști obișnuiți, adică „într-o formă mistificată”, am deduce
următoarele banalități: marfa (M) este = c+v+p la Marx, dar am putea să spunem și astfel M =
preț de cost (pc) + profit, unde pc = c+v. Aici profitul este perfect egal cu plusvaloarea, doar că în
timp ce Marx vede profitul ca parte din producție, economiștii de rând ar sări ca arși și ar
219
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de ansamblu al producției capitaliste, vol. III, partea
I-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 57, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I, Editura
Politică, București, 1969, pp. 44-45.
102
declama: profitul este venituri minus cheltuieli, dar profitul rezultă doar dintr-o tranzacție
comercială. Știm cu toții că numai un student cu rezultate slabe ar considera că profitul este parte
din producție! Karl Marx a primit nota minimă la economie, iar profesorii fumează fericiți din
luleaua autosuficienței. Să-i lăsăm adormiți de constatările lor superficiale, pe care Marx le
presupunea ca fiind mai puternice decât orice ideologie.
Să zicem că avem M = 600 de lire sterline. Prețul de cost sau de producție este de 500 lire
sterline. Capitalistul nostru are un profit de 100 de lire pe M.
„Dacă marfa se vinde cu 510, 520, 530, 560, 590 lire sterline, atunci ea este vândută respectiv cu
90, 80, 70, 40, 10 lire sterline sub valoarea ei, și totuși din vânzarea ei se scoate un profit de 10,
20, 30, 60, 90 lire sterline. Între valoarea mărfii și prețul ei de cost este, după cum vedem,
posibilă o serie nedeterminată de prețuri de vânzare. Cu cât este mai mare elementul plusvaloare
curprins în valoarea mărfii, cu atât mai larg este în practică spațiul liber al acestor prețuri
intermediare.
De aici se explică nu numai obișnuitele fenomene zilnice ale concurenței, ca, de pildă, anumite
cazuri de vânzare sub valoare (underselling), nivelul anormal de scăzut al prețurilor mărfurilor
din anumite ramuri industriale etc. Legea fundamentală a concurenței capitaliste, până acum
neînțeleasă de economia politică, legea care reglementează rata generală a profitului și așa zisele
prețuri de producție determinate pe ea se sprijină, așa cum vom vedea mai departe, pe această
diferență dintre valoare și prețul de cost al mărfii și pe posibilitatea care izvorăște de aici de a
vinde marfa cu profit sub valoarea ei.”220
În secțiunile anterioare am stabilit că rata plusvalorii se calculează astfel: p/v, de pildă, 200 lire
sterline/100 lire sterline, unde rata plusvalorii este de 100%. Angajații muncesc în valoare de 200
de lire sterline, dar sunt plătiți doar pentru 100 lire sterline, deci jumătate din forța lor de muncă
merge direct în plusvaloarea capitalistului.
Dacă luăm întregul capital (notat C) în calcul, cu toate componentele sale constante și variabile,
obținem rata profitului.
Plusvaloarea nu mai este socotită în funcție de v, ci în raport cu c+v.
„Acest surplus stă deci față de capitalul total într-un raport care se exprimă prin fracția p/C, în
care C înseamnă capitalul total. Obținem astfel rata profitului, pr’, p/C = p/c+v, spre deosebire
de rata plusvalorii p/v.”221
220
Ibidem, p. 58.
221
Ibidem, p. 62.
103
Să notăm rata plusvalorii p’, iar acum să exprimam p’ = p/v.
Să raportam p’ nu doar la v, ci la întregul C. Știm că plusvaloarea măsurată în comparație cu
întregul capital se cheamă profit. Deci p’/C este pr’. Putem deja calcula rata profitului, care
este pr’ (rata profitului) = p (plusvaloarea)/ (c+v). Prin intermediul câtorva calcule simple,
putem afirma, împreună cu Marx, că rata profitului (pr’) se află în același raport cu rata
plusvalorii (p’) precum capitalul variabil față de capitalul total.
Fiecare parte a capitalului total (C) are o expresie în bani. Marx spune că pe aceasta „o putem
presupune ca fiind constantă pretutindeni”.222
De aici rezultă problema incosistenței teoriei valorii bazată pe muncă la von Bortkiewicz, pentru
că prețul lui c se presupune ca fiind constant, deci simultan, în produsul final, deși elementul
constant se măsoară în medie.
Dacă eliminăm această „presupunere“, cum o numește chiar Marx, atunci avem un șir temporal
în care valoarea în bani a capitalului constant circulant (materii prime etc.) urcă sau scade pe
piață și, implicit, afectează prețul de cost al mărfii în timpul producției, iar incoerențele
identificate matematic de von Bortkiewicz dispar. Pe de altă parte, Marx lucrează cu prețurile
constante între input și output în acest caz, asupra căruia va reveni în detaliu abia în capitolul
șase, intitulat „Efectul schimbărilor de preț. I. Oscilații ale prețului materiei prime, efectul lor
direct asupra ratei profitului“223. Chiar dacă de la o rotație la alta a capitalului total Marx schimbă
prețul capitalului constant, păstrând rata plusvalorii identică, tot într-o presupunere simultană, în
cadrul aceluiași proces de producție, are loc demonstrația sa. La fel va proceda economistul
german și atunci când va analiza fluctuațiile de cost ale capitalului variabil în funcție de celelalte
componente ale capitalului total.
Înainte de acest capitol însă, Marx stabilește rata profitului în conformitate cu fluctuațiile dintre
rata plusvalorii și capitalul variabil în capitolul trei, în care Marx epuizează toate posibilitățile
logice date224. Acesta definește compoziția valorică (organică) a capitalului ca c/v. Concluzia
capitolului, după exprimarea sa matematică:
„Rata profitului este deci determinată de doi factori principali: rata plusvalorii și compoziția
valorică a capitalului. Influențele acestor doi factori pot fi cuprinse pe scurt după cum urmează,
compoziția putând fi exprimată în procente, deoarece aici este indiferent de la care din cele două
părți ale capitalului pornește schimbarea.
222
Ibidem, p. 69.
223
Ibidem, pp. 118-122, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I, Editura Politică, București, 1969, pp.
111-116.
224
Ibidem, pp. 68-86, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I, Editura Politică, București, 1969, pp.
76-77.
104
Ratele profitului a două capitaluri, sau ale unuia și aceluiași capital în două stări succesive
diferite sunt egale
1. atunci când compozițiile procentuale ale capitalurilor și ratele plusvalorii sunt aceleași.
2. atunci când compozițiile procentuale și ratele plusvalorii fiind diferite, produsele dintre ratele
plusvalorii și părțile variabile ale capitalului (dintre p’ și v) exprimate în procente,
adică masele plusvalorii calculate procentual în raport cu capitalul total (p = p’ v) sunt egale, cu
alte cuvinte atunci când în ambele cazuri factorii p’ și v sunt în raport invers unul față de celălalt.
Ele sunt inegale:
1. când, compoziția procentuală fiind egală, ratele plusvalorii sunt inegale; atunci ele stau în
același raport ca și ratele plusvalorii.
2. când rata plusvalorii este aceeași, iar compoziția procentuală diferă, atunci ele stau în același
raport ca părțile variabile ale capitalurilor.
3. când rata plusvalorii, cât și compoziția procentuală diferă, în acest caz ratele profitului se
comportă ca și produsele p’ v, adică la fel ca masele de plusvaloare calculate procentual asupra
capitalului total.”225
Transformarea profitului individual în profit mediu va fi discutată în secțiunea următoare. Ce
trebuie neapărat reținut, înaintea considerațiilor următoare, se reduce la faptul că prețul de
producție al unui capitalist individual poate să nu coincidă cu prețul mediu de producție al
produsului pe piață, luând în considerare toate capitalurile ce creează același produs.
Capitolul 16: Profitul mediu și tendința de scădere a
ratei generale a profitului
16.1 Formarea ratei generale a profitului și a prețului de producție

Să presupunem din capul locului un antreprenor oarecare, care își duce cantitatea de marfă la
piață. Acolo va întâlni produse identice sau similare cu ce vinde la rândul său. Aceste produse au
un preț mediu deja stabilit de competiție. Prețul de piață îl pune pe gânduri pe antreprenorul
nostru. Acesta are deja un preț de producție (prețul natural – Adam Smith sau prețul de producție
– David Ricardo). Dacă prețul său de producție este mai mare decât prețul mediu de pe piață,
atunci producătorul nostru se află într-o încurcătură: este clar că el produce o unitate din marfa sa
la costuri mai mari decât prețurile medii ale concurenței. Timpul mediu socialmente necesar
225
Ibidem, p. 86.
105
pentru a produce o marfă îl presează, îl torturează și, dacă nu ia măsuri conform competiției, îl va
duce mai devreme sau mai târziu la faliment. A produce în pierdere este tot una cu a nu face
profit226.
Dar dacă antreprenorul, presupus deja, descoperă cu satisfacție că prețul său de producție este
mai mic decât prețul pieței? Dacă, de pildă, el produce o marfă în valoare de 10 lei, care se vinde
în medie cu 15 lei? Nu ar putea să ceară un preț de 13 lei, sub media pieței, dar suficient ca să
pună presiune pe competiție? Cu siguranță că un profit suplimentar de 3 lei pe unitate de marfă
înseamnă un profit de 1/3 din capitalul său total investit pe unitate de produs. Oricum ar fi în
cazul de față, judecat la nivel microsocial, de producător, prețul mediu de vânzare al unui bun
include un profit mediu.
Din pricina faptului că modelul în care lucrăm implică din principiu o competiție liberă și
oportunități egale (nu vorbim aici de monopoluri, oligopoluri, cartelizare etc.), atunci, indiferent
de prezența unor prețuri de producție foarte diferite, prețul mediu al pieței există, se află în
continuă schimbare și exercită o stare de anxietate normală în capitalism. Pe măsură ce piața are
un grad de diversificare a produselor mai ridicat, adică e mai matură, cu atât este mai greu pentru
un antreprenor să realizeze profituri mult peste sau mult sub medie. 227 Cine găsește o nișă pe
piață și produce primul o marfă nouă va realiza, până la venirea din urmă a competiței
echilibrante (din nou, pornim de la o piață liberă), supraprofituri. Când cererea și oferta suferă
abateri bruște și nu se află într-un relativ echilibru firesc, atunci prețul de producție rămâne
același, dar prețul mediu poate urca sau coborî în așa fel, încât timpul mediu socialmente necesar
pentru a produce o marfă pare a nu mai conta. Însă, pe de altă parte, Marx are o opinie clară în
legătură cu fluctuațiile mari ale cererii și ofertei:
„Schimbul sau vânzarea mărfurilor la valoarea lor constituie ceea ce este rațional, legea naturală
a echilibrului lor; acesta trebuie să fie punctul de plecare pentru a explica abaterile, iar nu invers,
a explica legea însăși prin abateri.”228
Însă, una sunt oscilațiile în fiecare ramură, cu produse asemănătoare, iar alta sunt diferențele
structurale dintre ramuri. Marx este de părere că, deși diferitele sfere de producție au profituri
medii diferite, întotdeauna capitaliștii se vor îndrepta spre industrii cu profit peste medie, dar,
procedând astfel, din pricina forței nivelatoare a competiției care vine din urmă, are loc pe
226
Duncan Foley, Understanding Capital. Marx’s Economic Theory, Harvard University Press, 1986, pp. 91-105, pp.
125-141.
227
Karl Marx, Capital, Volume 3, Penguin Classics, 1991, pp. 29-38.
228
I-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 193, pp. 160-161.
106
termen lung, în economie, o „tendință de egalizare”, care dă un profit mediu la nivelul întregii
economii.
Profitul mediu este în realitate, în schema marxistă, rezultatul plusvalorii tuturor sferelor
(ramurilor) de producție (profitul comercial și cel financiar provin din părți decupate din
plusvaloarea totală care reiese din producție). În cadrul acestei economii, compoziția organică a
capitalului poate fi diferită de la o sferă de producție la alta. Cum se realizează, deci, profitul
mediu? Marx propune un tabel și o explicație ulterioară. Am să le reproduc întocmai:
Iar apoi Marx continuă:

„Dacă considerăm din nou capitalurile I-V ca un singur capital total, vedem că și în cazul acesta
compoziția sumelor celor cinci capitaluri =500=390c + 110v, prin urmare compoziția medie de
78c+22v rămâne aceeași; la fel și plusvaloarea medie [a întregului capital] = 22%. Dacă
împărțim această plusvaloare în mod uniform la capitalurile I-V, rezultă următoarele prețuri ale
mărfurilor:
În totalitatea lor mărfurile se vând cu 2+7+17=26 peste și cu 8+18 sub valoarea lor, astfel încât
abaterile de la prețuri se compensează reciproc prin repartizarea uniformă a plusvalorii sau prin
adăugarea profitului mediu de 22% pentru capitalul avansat de (100) la prețurile de cost
107
respective ale mărfurilor I-V; în același raport în care o parte a mărfurilor se vinde peste valoarea
lor, cealaltă parte se vinde sub valoarea lor. Și numai vânzarea lor la aceste prețuri face posibil ca
rata profitului în I-V să rămână uniformă, adică de 22%, indiferent de compoziția organică
diferită a capitalurilor I-V. Prețurile care iau naștere prin faptul că se ia media diferitelor rate ale
profitului din diferitele sfere de producție, și această medie este adăugată la prețurile de cost din
diferite sfere de producție, sunt prețurile de producție. Premiza lor este deci existența unei rate
generale a profitului, și aceasta presupune la rândul ei că în fiecare sferă de producție luată în
parte ratele profitului au fost deja reduse la tot atâtea rate medii.”229
În concluzie, dacă ratele profitului sunt diferite în ramurile lor de producție variate, rata generală
a profitului revine la un capital, de o mărime dată, ca profit mediu, indiferent de compoziția
organică a capitalului inițial. Marx face momentan abstracție de numărul de rotații al capitalului
și dezvoltă concluziile profitului mediu, prin asociere cu prețul de cost și valorile care intră în
compoziția sa. Deci, la un preț de cost dat, profitul nu este cel care rezultă din plusvaloarea
individuală pe unitate de producție și pe sferă (ramură), ci cota parte egală a plusvalorii generale,
proporțională cu capitalul constant și cu cel variabil aruncat în producție. Datorită acestui profit
mediu, distribuit într-o ramură întreagă, și apoi a profitului mediu de pe economie, indiferent de
performanțele antreprenorului individual, plusvaloarea creată de capitalul variabil este egală cu
profitul mediu de pe piață. Totuși, atunci când rata profitului este medie, antreprenorii investesc
în ramuri care au o profitabilitate estimată mai mare decât media altor sfere ale producției.
Imediat ce competiția migrează spre aceste ramuri cu potențial de profit ridicat, are loc o scădere
a profitului mediu din acea ramură, iar tentația supraprofiturilor sau a dominării pieței imature
prin monopol natural dispare odată cu scăderea investițiilor în acea sferă, ca rezultat al unui
profit estimat modest. Rezultă, în volumul III, că mărfurile se vând în medie la prețul de
producție (= c + v + pr M), nu la valoarea lor (= c + v + p), iar de aici se observă celebra
,,contradicție” dintre valoare și preț.
16.2 Legea tendinței de scădere a ratei generale a profitului
Atunci când discutăm despre compoziția organică a capitalului, avem în vedere tehnologiile și
mecanismele folosite în producție ca parte a capitalului constant. Pe măsură ce capitalul constant
crește, ceea ce se întâmplă imediat ce societatea se dezvoltă și acumulează un capital constant în
procesul de industrializare, productivitatea medie crește, iar prețul produselor scade, dat fiind
timpul din ce în ce mai mic în care acestea sunt produse și cantitatea din ce în ce mai mare în
229
Ibidem, p. 166-167, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I, Editura Politică, București, 1969, pp.
160-161.
108
care același produs se găsește pe piață. Simultan, capitalul variabil, adică totalitatea angajaților,
tinde să se diminueze la rândul său. În viața reală, tehnologizarea competitivă, care mărește
productivitatea muncii, duce la concedierea multor angajați și la diminuarea forței de muncă spre
minimul necesar pentru producție230.
Dacă alți competitori achiziționează aceeași tehnologie, atunci ratele profitului tuturor acestora
vor tinde spre o medie generală, având în vedere că producția își are originea într-un capital
constant asemănător. Implicit, avansul tehnologic poate fi hotărâtor pentru supraprofituri, dar nu
poate crea un monopol natural, dacă autoritățile care reglează comportamentul anti-concurențial
intră pe piață și restabilesc prin amenzi dure legile naturale de funcționare a pieței. Dar nu doar
astfel dispare acest momentan monopol natural, ci și prin faptul că progresul tehnologic se
difuzează în mod natural, iar unele inovații sunt compensate de altele. La nivelul pieței globale,
competiția acționează în genere cu duritate.
Pe de altă parte, în sistemul economic marxist, capitalul constant își transferă valoarea inițială în
marfă și nu produce plusvaloare, deci nici profit. Atunci scăderea capitalului variabil pe măsura
creșterii capitalului constant duce la o masă a plusvalorii din ce în ce mai mică în cadrul
capitalului total întrebuințat, deci la o diminuare progresivă a profitului pe măsură ce compoziția
organică a capitalului total (pe economie) crește (impulsionată de progresul tehnic).
Suntem deja expuși unei alte contradicții interne a capitalismului: deși creșterea capitalului
constant implică o acumulare de bogăție, deci o masă crescândă a profitului, scăderea simultană
a capitalului variabil, care este sursa totalității profitului din societate, duce la o rată în
descreștere a profitului mediu. Numărul de angajați crește în capitalism, în mod relativ, ca forță
de muncă generală, dar scade, tot în mod relativ, ca parte de muncă vie, nu automatizată (muncă
moartă, conform lui Marx), în cadrul producției.
„Facem cu totul abstracție aici de faptul că, odată cu progresul producției capitaliste și cu
dezvoltarea corespunzătoare a productivității muncii sociale ca și cu înmulțirea ramurilor de
producție, deci și a produselor, aceeași mărime de valoare reprezintă o masă mereu în creștere de
valori de întrebuințare și de plăceri.”231
230
pp. 113-139.
231
I-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 222, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I, Editura
Politică, București, 1969, pp. 214-270.
109
Masa profitului crește la cote din ce în ce mai mari, crescând simultan productivitatea muncii și
făcând caducă o parte semnificativă a păturii muncitoare din producție, care fie constituie armata
de rezervă a șomerilor (cei care țin salariile jos, conform lui Marx) sau șomajul natural (cum îl
numesc economiștii neoclasici), fie lucrează în alte sectoare economice decât producția, cum ar
fi serviciile, dacă nu sunt capitaliste și sociale (nu individuale). Pe de altă parte, din cauza
dezvoltării progresive a capitalului constant, rata profitului are de suferit, indiferent de latura
consolatoare a masei acestuia. „Toate adaosurile de valoare trebuie să fie mai mult decât
compensate prin scăderea valorii rezultată din reducerea muncii vii.”232 Nu este nicidecum greu
să observăm că o rată a profitului de 5% la un capital total de 1 milion de USD înseamnă o masă
a profitului, egală cu o rată a profitului de 50%, la un capital total de 100.000 de USD, doar că,
pe măsură ce rata profitului scade la C(1)=1.000.000, masa profitului tinde să scadă la cote din
ce în ce mai mici, în comparație cu rata profitului mai mare la C(2)=100,000 de USD și cu
propria sa masă.
Chiar dacă antreprenorul produce și vinde mai multe produse, profiturile sale tind să scadă pe
măsură ce capitalul constant crește.
„În realitate, scăderea prețurilor mărfurilor și creșterea masei profitului realizată la o cantitate
sporită a mărfurilor ieftinite nu este decât o altă expresie a legii scăderii ratei profitului odată cu
creșterea masei profitului.”233
Aici Marx aduce în discuție condițiile care pot atenua scăderea ratei profitului. „Ele nu suprimă
legea, dar îi slăbesc efectul.”234 Cum legea tendinței de scădere a ratei profitului este cea mai
importantă contribuție teoretică din volumul III al Capitalului, deși legea îi aparține, fără
explicația economică identificată de Marx, lui David Ricardo, similară cu teoria plusvalorii din
volumul I, merită să luăm aminte și la excepțiile propuse de economistul german. Prima condiție,
care atenuează tendința de a scădea a ratei profitului, consistă într-o ridicare a gradului de
exploatare a muncii: pur și simplu angajații lucrează mai rațional, mai organizat, mai productiv
pe oră de muncă. Scăderea salariului muncitorilor, prin intermediul competiției dintre capitaliști,
poate fi o altă modalitate de a contrabalansa rata profitului în descreștere. Ieftinirea elementelor
capitalului constant prin revoluționări tehnologice sau chiar prin distrugerea sa fizică în condiții
de război, deschiderea unor noi ramuri de producție și scăderea populației de șomeri, care derivă
de aici, contribuie la creșterea ratei profitului. Comerțul exterior asigură, la rândul său, o rată a
232
Ibidem, p. 260.
233
Ibidem, p. 233.
234
Ibidem, p. 240.
110
profitului mai mare, cel puțin atunci când gradul de dezvoltare al mijloacelor de producție
variază de la o societate la alta, ceea ce se petrece întotdeauna.
O ultimă mențiune este decisivă în prezentarea tendinței de scădere a ratei profitului: nicăieri nu
întâlnim în volumul III al Capitalului posibilitatea unei crize finale a capitalismului, care să
conducă la distrugerea sa totală. Marx spune explicit că tendința, descoperită deja de Adam
Smith și David Ricardo, dar teoretizată prima oară corect de Marx însuși, conduce la posibile
crize, dar niciodată la una finală. Propaganda antimarxistă, adesea incultă în materie de teorie
economică marxistă, a inventat o marotă străină de capodopera economistului german. Singurul
mod în care distrugerea devine posibilă e atunci când o criză economică este dublată de o
revoluție socială. Economia oferă doar condițiile, nu și rezultatul social. Experiența crizelor
economice ne învață că, în majoritatea lor, acestea duc la dezorganizarea concurențială a
proletariatului, nu la organizarea și unificarea sa.
Capitolul 17: Capitalul comercial
Pentru Karl Marx, capitalul negustoresc sau comercial se găsește doar în procesul de circulație și
este reprezentantul pieței, deci al valorilor de schimb, adică al „capitalului-marfă“, cum îl
intitulează economistul german, începând cu volumul al II-lea. Fie că negustorul vinde un
capital-marfă pentru a servi consumului privat al unui cumpărător oarecare, fie că acest
cumpărător este la rândul său un antreprenor, procesul este, în ambele cazuri, același: pentru
industriaș, se ia o marfă de către producător (care la Marx conține deja plusvaloarea, deci profitul
care trebuie să fie realizat prin vânzare, numit M plus profit), se vinde unui comerciant, devenind
bani (B), care sunt folosiți pentru a cumpăra alte mărfuri (numite generic mijloace sau factori de
producție). Pentru comerciant, de cealaltă parte a tranzacției, se pun în mișcare bani (care ajung
în buzunarele industriașului de mai înainte) în schimbul unor mărfuri care, din punctul de vedere
al simțului comun, se vând mai scump decât au fost cumpărate. You buy cheap in order to sell
dear. Cumperi ieftin cu scopul de a vinde scump. Comerciantul se justifică, spunând că a
efectuat un serviciu.
111
Pentru Marx, nu se pune problema de unde are comerciantul banii inițiali. Aceștia pot proveni
dintr-un împrumut sau din profitul reinvestit al unei tranzacții anterioare.
În ce constau raporturile logice, nu încă istorice, între capitalul industrial (productiv, la Marx) și
capitalul comercial (care face doar să circule mărfurile și banii în economie)235?
Primul raport este că negustorul, specializat într-o ramură neproductivă, pune în mișcare un
capital mai mic decât cel pe care ar fi nevoit să-l aloce industriașul, dacă ar activa și sub formă
de comerciant. Risipa de timp și de bani a industriașului, obligat să-și vândă singur marfa, ar
afecta cantitatea și calitatea capitalui-marfă, proaspăt ieșit din producție. Specializarea
capitalului-comerical scurtează timpii între consumator și producătorul direct, micșorând timpul
de circulație al capitalului productiv, ceea ce confirmă încă o dată pentru Marx justețea teoriei
valorii bazată pe muncă.
În plus, în procesul în care capitalul comercial vinde, cum este, de altfel, firesc, produsele mai
multor capitaliști, timpul mediu socialmente necesar și (dez)echilibrele temporare dintre cerere și
ofertă ajung să se formeze. Deși Marx nu o spune explicit, comerciantul este agentul competiției
dintre diverși producători. Cu cât procesele de producție sunt mai scurte și cu cât „viteza
consumului” este mai mare, cu atât capitalul comercial plimbă mai repede banii în economie.
Marx insistă, contrar unei priviri grăbite, asupra faptului că negustorul nu produce nimic, niciun
fel de plusvaloare.
„Capitalul comercial nu este decît capitalul care funcționează înăuntrul sferei circulației.
Procesul circulației este o fază a întregului proces de reproducție. Dar în procesul circulației nu
se produce nici o valoare, prin urmare nici plusvaloare. Se petrec numai schimburi de formă ale
aceleiași mase de valoare. Nu are loc, în realitate, decât o metamorfoză a mărfurilor, care, ca
atare, n-are nimic de a face cu crearea sau modificarea de valoare. Dacă la vânzarea mărfii
produse se realizează o plusvaloare, acest lucru are loc pentru că această plusvaloare există de
mai înainte în marfă; de aceea, la al doilea act, transformarea din nou a capitalului bănesc în
marfă (elemente de producție), cumpărătorul nu realizează nicio plusvaloare, ci prin schimbul
banilor contra mijloacelor de producție și a forței de muncă se pregătește numai producerea de
plusvaloare.”236
235
Karl Marx, Grundrisse: Foundations of a Critique of Political Economy, Penguin Classics, 1993, pp. 540-548,
Karl Marx, Bazele criticii economiei politice, Editura Politică, București, 1972, vol. I , pp. 345-467.
236
I-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953, pp. 278-279, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I,
112
Sau, o pagină mai târziu, aflăm reiterată ideea de mai sus:
„Prin urmare, capitalul pentru comerțul cu mărfuri – eliberat de toate funcțiile eterogene, ca
păstrarea, expediția, transportul, împărțirea, trierea, care sunt legate de activitatea lui, și limitat la
adevărata lui funcție, aceea de a cumpăra pentru a vinde – nu creează nici valoare, nici
plusvaloare, ci mijlocește numai realizarea acestora și, totodată deci, adevăratul schimb al
mărfurilor, trecerea lor dintr-o mână într-alta, schimbul social de materii.” 237 Am amintit, atunci
când am discutat despre deosebirea dintre munca productivă și cea neproductivă în teoria
economică marxistă, că suntem de părere, contrar lui Marx, că activitățile enumerate mai sus
sunt productive și adaugă valoare nouă mărfii, deși credem că această adăugare de valoare, deci,
implicit, de plusvaloare, nu este exclusiv sursa profitului capitalului comercial. Aceste
considerații, nefiind demonstrate sau măcar dezvoltate teoretic separat, nu trebuie să fie luate în
considerare de cititor decât sub forma de supoziții, concepția lui Marx, problematică sau nu, în
ceea ce privește capitalul comercial ca fiind funciarmente neproductiv având preeminență în
această introducere în teoria economică marxistă.
Și atunci de unde provine profitul comercianților sau, cum se cheamă în economia globală de azi,
industria de retail (en detail)?
„Numai în aparență profitul mercantil este un simplu adaos, o majorare nominală a prețului
mărfurilor peste valoarea lor.”238
Ipoteza economistului Marx se prezintă după cum urmează: prețul unei mărfi este suma între
prețul de producție al produsului (preț de producător, cel la care are acces comerciantul) și
profitul comercial. Pentru a explica acest profit, Marx îl deduce ca o scădere din plusvaloarea
producătorului capitalist. Altfel spus, industriașul renunță la câteva procente din profitul său
mediu (munca neretribuită a forței de muncă) în favoarea comerciantului. Dacă producătorul și-
ar însuși rolul de comerciant, capitalul său fix ar trebui sporit pentru activități comerciale
propriu-zise, ceea ce ar implica o slabă diviziune a muncii, specializări inexistente și, în
concluzie, pierderi de timp, deci de bani.
„Să păstrăm expresia preț de producție în sensul precizat mai de aproape mai sus. Este limpede
în acest caz că profitul capitalistului industrial este egal cu surplusul prețului de producție al
Editura Politică, București, 1969, pp. 270-284.

237
Ibidem, p. 280.
238
Ibidem.
113
mărfii peste prețul ei de cost și că, spre deosebire de acest profit industrial, profitul comercial
este egal cu surplusul prețului de vânzare peste prețul de producție al mărfii, care pentru
comerciant reprezintă prețul ei de cumpărare; dar ca prețul real al mărfii = prețul de producție +
profitul mercantil (comercial). După cum capitalul industrial realizează numai profitul, care este
deja cuprins ca plusvaloare în valoarea mărfii, tot așa profitul capitalului comercial se datorează
numai faptului că, în prețul mărfii realizat de capitalul industrial, nu este încă realizată totalitatea
plusvalorii sau profitului. Prețul de vânzare al comerciantului este astfel superior prețului de
cumpărare, nu fiindcă primul este superior valorii totale a mărfii, ci fiindcă ultimul este inferior
acesteia.”239
Marx ne pune la dispoziție o serie de calcule aritmetice pentru a reprezenta în detaliu

raționamentele sale, dar imaginea de ansamblu rămâne, în orice caz, clară.
Angajații, deci capitalul variabil din cadrul unei societăți comerciale, deși nu livrează
plusvaloare, lucrează pentru capitalistul negustor „profitabil” doar în măsura în care salariile lor,
ca în cazul unui industriaș oarecare, sunt costuri în schimbul unei forțe de muncă tranzacționale
și, de aceea, sunt la rândul lor remunerați sub valoarea reală de piață a serviciilor lor. Dar, chiar și
dacă salariile lor ar fi în conformitate cu eficiența reală a timpului lor de muncă, profitul
comerciantului este asigurat, oricum, din plusvaloarea capitalului industrial.
„Munca neplătită a acestor funcționari, deși nu creează plusvaloare, îi dă totuși posibilitatea să-și
însușească plusvaloarea, ceea ce, din punctul de vedere al rezultatului, înseamnă același lucru
pentru acest capital; ea este deci pentru el izvorul profitului. Întreprinderea comercială n-ar putea
altfel să fie niciodată exploatată pe scara mare, în mod capitalist.”240
Sau, cu alte cuvinte (Marx are obiceiul de a se repeta în manuscrisele ultimelor două volume
din Capitalul):
„Îi aduce profit nu prin aceea că creează direct plusvaloare, ci prin aceea că-l ajută să micșoreze
cheltuielile pentru realizarea plusvalorii, în măsura în care îndeplinește o muncă în parte
neplătită.”241
Fără capitalul comercial, producătorul industrial de mărfuri se expune după cum urmează:
239
Ibidem, p. 284.
240
Ibidem, p. 291.
241
Ibidem.
114
„Prelungirea operațiunilor de circulație reprezintă pentru capitalistul industrial: 1. o pierdere
personală de timp, în măsura în care aceasta îl împiedică să-și îndeplinească el însuși funcția de
conducător al procesului de producție; 2. o oprire prelungită a produsului său sub formă de bani
sau de marfă în procesul de circulație, deci într-un proces în care nu se valorifică și în care
procesul de producție nemijlocit este întrerupt.”242
Tot Marx susține că, în absența capitalului comercial, nu s-ar putea forma, în timp, un profit
mediu într-o industrie sau, prin extindere, în toate industriile. În legătură cu relația între capitalul
industrial (manufacturing industry) și capitalul comercial, aflăm următoarele:
„Pentru capitalul industrial cheltuielile de circulație par și sunt cheltuieli neproductive. Ele apar
comerciantului drept sursa profitului lui, care – presupunând existența ratei generale a profitului
– este proporțional cu mărimea acestei rate. Pentru capitalul mercantil, suma ce urmează a fi
avansată pentru aceste cheltuieli de circulație este prin urmare un plasament productiv. Deci și
munca comercială pe care o cumpără este pentru el direct productivă.”243
După cum se știe, comerțul precedă dezvoltarea industrială sau producerea în masă de mărfuri și
servicii. Comercianții sunt considerați primii capitaliști, din pricina profiturilor mari pe care le
extrăgeau din schimb:
„Nivelul ridicat din trecut al prețurilor comerciale ale mărfurilor se datora 1. nivelului ridicat al
prețurilor de producție, adică neproductivității muncii; 2. lipsei unei rate generale a profitului,
capitalul comercial absorbind o cantitate de plusvaloare mult mai mare decât i-ar fi revenit în
cazul unei mobilități generale a capitalurilor. Încetarea acestei stări de lucruri este, deci, privită
sub ambele laturi, rezultatul modului de producție capitalist.”244
O secțiune este pusă la dispoziție de către Marx în vederea rezolvării problemei rotației
capitalului comercial: cu cât mai multe rotații într-un timp dat, cu atât mai multe profituri mici.
Small profits and quick returns. Profiturile mici, dar vânzări repetate rapide. Un alt subcapitol se
ocupă cu ceea ce Marx numește „comerțul cu bani“, fie în aur, argint sau în alte metale prețioase,
fie în luarea și acordarea de împrumuturi și credite comerciale. Despre acestea din urmă găsim
un capitol de sine stătător în următoarea parte a volumului III.
242
Ibidem, p. 288.
243
Ibidem, p. 298.
244
Ibidem, p. 304, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I, Editura Politică, București, 1969, pp. 306-
342.
115
În ceea ce privește istoria capitalului comercial, ultima chestiune pe listă, Marx spune că înainte
de Revoluția Industrială, deci de marea manufuctură, de uzină, capitalul comercial părea capital
prin excelență245. Producția era o chestiune redusă la bresle, munci agricole etc. În etapa în care
banii s-au concentrat în mâinile cât mai puținor case comerciale spre finalul Evului Mediu,
capitalul comercial și-a dat seama de la sine, prin dorința neistovită de profit a capitaliștilor, că a
produce din ce în ce mai multe mărfuri, pentru a satisface o cerere, este chiar sursa profitului. A
transforma orice produs într-o valoare de schimb face parte din mentalitatea capitalistului
generic. De aceea, în perioada precapitalistă, printre cei mai bogați indivizi erau, indubitabil,
neguțătorii.
„Procesul de producție se sprijină în întregime pe circulație și circulația este un simplu moment,

o fază de trecere a producției, este numai realizarea produsului creat ca marfă și înlocuirea
elementelor lui de producție, produse și ele ca mărfuri. Forma capitalului izvorâîtă nemijlocit din
circulație – capitalul comercial – nu mai apare aici decât ca una din formele capitalului aflat în
mișcarea sa de reproducție.”246
Sau mai explicit:
„Popoarele comerciale din antichitate existau, la fel ca și zeii lui Epicur, în spațiile dintre lumile
universului sau mai curând ca Evreii în porii societății poloneze. Comerțul primelor orașe și
popoare comerciale independente, minunat de dezvoltate, se sprijinea, ca simplu comerț de
intermediere, pe barbaria popoarelor producătoare, între care jucau rolul de mijlocitor.
Pe treptele premergătoare societății capitaliste, comerțul este acela care domină industria; în
societatea modernă situația este exact invers247. Comerțul, firește, va influența la rândul său, mai
mult sau mai puțin, comunitățile între care se exercită; făcând să depindă mijloacele de
subzistență și de consum mai mult de vânzare decât de întrebuințarea imediată a produsului, el va
supune producția din ce în ce mai mult valorii de schimb. În felul acesta el dizolvă vechile relații.
El sporește circulația banilor. El nu acaparează numai excedentul producției, ci o înghite încetul
cu încetul însăși pe aceasta, făcând ca ramuri întregi de producție să depindă de el.”248
245
Giovanni Arrighi, The Long Twentieth Century. Money, Power, and the Origins of our Time, Verso, 2010, pp. 86-
163, pp. 163-247.
246
I-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 322.
247
În acest sens, a se vedea, ca notă de subsol adăugată în text de mine, Maurice Dobb, Studies in the Development
of Capitalism, London Routledge & Kegan Paul Ltd, 1950, pp. 33-83, pp. 83-123, pp. 123-177.
248
I-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 324.
116
Marx apreciază că dintotdeaua capitalul comercial, chiar și atunci când a dizolvat relațiile
feudale, nu putea schimba modul de producție de la sine. Dacă baza producției economice în
antichitatea greco-romană (dar, prin implicație, și în alte civilizații) era sclavia (deci munca
gratuită, exceptând costurile de întreținere, în schimbul minimului necesar pentru supraviețuire),
comerciantul nu putea să își extindă puterea asupra producției fără ca mai întâi să elibereze forța
de muncă de sub jugul exploatării patriarhale, pentru consumul intern al gospodăriei. Acum nu
știm în ce măsură latifundiarii Imperiului Roman249 își munceau sclavii pentru a produce cât mai
mult pentru piață sau dacă vindeau doar excedentul, realizat în mod accidental, peste nevoile de
consum ale gospodăriei lor, dar, pentru Marx, generalizarea schimbului ca valoare economică
supremă ar fi dus la dispariția lentă și centralizarea puterii politice a clasei nobiliare, în favoarea
unei noi clase de comercianți producători250.
Inaugurarea comerțului intercontinental, după secolul al XVI-lea, duce la supremația capitalului

comercial. Olanda251 și Veneția sunt, pentru Marx, exponentele de vârf ale acestei extinderi a
pieței mondiale252. Odată cu intruziunea producției industriale a Imperiului Britanic, capitalul
comercial devine auxiliarul marii manufacturi253.
„Trecerea de la modul de producțtie feudal se face pe două căi. Producătorul devine comerciant
și capitalist, în opoziție cu economia naturală agricolă și cu meseriile îngrădite în corporații ale
industriei orășenești medievale. Aceasta este calea care revoluționează cu adevărat.”254
Sau, în fine, sub o formă extinsă:
„La origine, comerțul a fost o premiză pentru transformarea micii industrii corporatiste și a celei
casnice țărănești, precum și a agriculturii feudale în întreprinderi capitaliste. El face ca produsul
să devină marfă în parte creîndu-i o piață, în parte procurând noi echivalențe de mărfuri, precum
și furnizând producției noi materii prime și auxiliare, astfel încît deschide noi ramuri de
producție, care de la început se sprijină pe comerț, adică atât pe producția pentru piața internă și
249
M. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire, volume I, Oxford at the Clarendon
Press, 1998, pp. 353-393, pp. 502-541.
250
Fernand Braudel, The Perspective of the World, Civilization & Capitalism 15th-18th Century, Volume 3, Harper &
Row, pp. 116-138, pp. 175-277, pp. 352-386, pp. 556-588.
251
Erik S. Reinert, ‘Emulating Success: Contemporary Views of the Dutch Economy before 1800’ în Oscar
Gelderblom (ed.), The Political Economy of the Dutch Republic, Ashgate e-Book, 2009, pp. 19-41.
252
Fernand Braudel, The Wheels of Commerce, Civilization & Capitalism 15 th-18th Century, Volume 2, Harper &
Row, pp. 284-287, pp. 94-100.
253
David Harvey, The Limits to Capital, Verso, 2006, pp. 413-446.
254
I-a, Editura pentru Literatură Politică, București, 1953, p. 327.
117
mondială, cât și pe condiții de producție care izvorăsc din piața mondială. De îndată ce
manufactura se consolidează în oarecare măsură și încă și mai mult marea industrie, ea își
creează la rândul ei piața, o cucerește pe aceasta cu mărfurile ei. O producție în masăa, de
proporții tot mai vaste, inundă piața existentă și lucrează, în consecință, mereu la extinderea
acestei piețe, la străpungerea limitelor ei. Capitalistul industrial are mereu în fața sa piața
mondială, el compară și trebuie să compare mereu propriile sale prețuri de cost nu numai cu
prețurile pieței interne, ci și cu cele ale pieței mondiale. În perioada precedentă comparația
aceasta cădea aproape exclusiv în sarcina comercianților, asigurând capitalului comercial
dominația asupra celui industrial.”255
Capitolul 18: Capitalul financiar
La originile sale, activitatea centrală a capitalului purtător de dobândă, deci al unui excedent
peste suma împrumutată, perceput de Marx ca urmând unor drepturi legale de proprietate, se
acomodează bine cu moduri de producție revolute. Cămătaria era o practică cunoscută și
detestată256, dar aceasta mai ales în orașe și târguri, unde circulația banilor în activități de vânzare
și cumpărare era frecventă, atât în antichitatea sclavagistă, cât și în feudalismul european257.
,,Camăta, ca și comerțul, exploatează un mod de producție dat, dar nu-l creează, ci se află față de
el într-o relație exterioară. Camăta caută direct să-l mențină, pentru a-l putea exploata mereu, ea
este conservatoare și-l aduce doar într-o stare mai jalnică”.258
În zilele noastre, casele de amanet sau cămătarii interlopi aduc aminte de funcția vechii
cămătării, aceasta deservind nevoile de consum ale unor categorii sociale sărăce, cu venituri
instabile și mărunte, și care nu au acces la un credit de consum259.
Capitalul financiar, deși prima facie tot un soi de cămătar, este, cu toate acestea, un derivat al
modului de producție capitalist și, spre deosebire de modurile anterioare, unde cămătaria
funcționa ca un mijloc de a distruge, transfera, concentra averi între bogați și de a expropria o
parte a țărănimii libere (obligată astfel să se vândă ca sclavi în Imperiul Roman sau să devină
255
Ibidem, p. 329.
256
Charles P. Kindleberger, A Financial History of Western Europe, London George Allen & Unwin, 1985, pp. 35-
54.
257
Jacques Le Goff, Your Money or Your Life. Economy and Religion in the Middle Ages, Zone Books, New York,
1990, pp. 9-47.
258
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de ansamblu al producției capitaliste, vol. III, partea a
II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1955, p. 583, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25,
Partea a II-a, Editura Politică, București, 1973, p. 153.
259
David Graeber, Debt. The First 5000 Years, First Melville House Printing, 2011, pp. 89-127, pp. 165-211.
118
servi în Evul Mediu), deci de a „distruge și dizolva formele de proprietate” 260, bancherul este
instrumentul prin care activitatea industrială consumă un credit, în vederea creării unei valori mai
mari decât cea investită.
El împrumută în primul rând pentru activitățile productive, care au ca scop realizarea profitului,
ale unui capitalist oarecare. Tot capitalul financiar se află în spatele egalizării profiturilor, în cele
mai multe industrii, și centralizării avuției sociale disponibilă investitorilor. Pentru Marx,
capitalul purtător de dobândă lasă impresia că banii au capacitatea interioară de a se înmulți pe
sine, pentru ca apoi să se întoarcă cu un excedent, numit dobândă, adică profitul
împrumutătorului. Ideea că debitorul plătește un preț pentru împrumutul său derivă din calitatea
intrinsecă creditorului, de proprietar al unui capital inactiv, iar pretenția la o remunerație
suplimentară, a celui care își închiriază banii, este ceva irațional, în sensul în care nicio explicație
economică rațională nu poate contrabalansa puterea legală, expresie a unei alte puteri politice a
proprietarului, cu fundamente iraționale (în violența statală legitimă). Cel care împrumută
(creditorul) se trezește atunci când banii îi sunt returnați în posesia unei sume mai mari, fără ca
prin această acțiune să fi realizat o câtime de muncă productivă.
,,Cel care dă banii cu împrumut îi cheltuiește în calitate de capital; suma de valoare pe care o dă
altuia este capital și de aceea se reîntoarce la el. Dar simpla reîntoarcere la dânsul n-ar însemna
încă o reîntoarcere a sumei de valoare împrumutate drept capital, ci simplă restituire a unei sume
de valoare împrumutate. Pentru a se reîntoarce ca un capital, suma avansată trebuie nu numai să
se conserve în timpul mișcării, ci totodată să se și valorifice, să-și sporească mărimea valorii,
deci să se întoarcă cu o plusvaloare, ca B + ΔB, și acest ΔB este aici dobânda sau acea parte din
profitul mediu care nu rămâne în mâinile capitalistului în funcțiune, ci revine capitalistului
posesor de bani.”261
Altfel exprimat, capitalul financiar își însușește o parte din profitul realizat de antreprenor pentru
a exista. Este de la sine înțeles că orice dobândă este percepută ca un profit pentru bancheri și că
prea puțin contează pentru aceștia dacă profitul provine din buzunarele unui ins care ia un credit
de consum pentru a-și reface apartamentul în care stă și își plătește la timp ratele sau de la un
fabricant de înghețată, care are câteva sute de angajați, mașinării și materie primă în producție.
Cu toate acestea, în timp ce individul oarecare, de mai sus, consumă neproductiv capitalul
împrumutat, capitalistul cu fabrică sporește, dacă dorește să își continue netulburată existența, cu
fiecare ciclu de producție, cu fiecare comandă nouă, propriul său profit, prin încasarea plusvalorii
260
II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1955, București, p. 571.
261
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de ansamblu al producției capitaliste, vol. III, partea I,
Editura pentru Literatură Politică, 1953, București, p. 343, p. 347, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25,
Partea I, Editura Politică, București, 1969, p. 347.
119
din marfa vândută. Capitalul purtător de dobândă trăiește, deci, din perceperea unei dobânzi care
taie din profitul întreg al întreprinzătorului, la fel cum fac, de altfel, statul și comercianții.
Beneficiul întreprinzătorului real plătește rând pe rând taxe și impozite, dobânzile bancherilor,
profitul comerciantului, salariile muncitorilor.
La întrebarea privind felul în care se decide rata dobânzii la credite, fie ea fixă sau variabilă,
Marx spune următoarele:
,,Deoarece dobânda nu este decât o parte a profitului, și anume aceea pe care capitalistul
industrial trebuie, după ipoteza noastră de până acum, s-o plătească posesorului de bani, profitul
însuși apare ca limita maximă a dobânzii, atunci când partea ce revine capitalistului în funcțiune
ar fi = 0. Abstracție făcând de unele cazuri, când dobânda poate fi realmente mai mare decât
profitul și, prin urmare, nu mai poate fi plătită din profit, s-ar putea eventual considera ca limită
maximă a dobânzii întregul profit minus acea parte a lui pe care o vom dezvolta mai jos și care
constă din salariul pentru supraveghere (wages of superintendence). Limita minimă a dobânzii
nu poate fi deloc determinată. Ea poate să coboare oricât de jos. Totuși de fiecare dată intervin
împrejurări care acționează în sens contrar și o ridică peste această limită minimă relativă.”262
Când am amintit deja misiunea capitalului financiar, aceea de a aduna în mâinile sale tot capitalul
neîntrebuințat al unei societăți și de a-l da cu împrumut celor care care au nevoie de acesta, am
avut în vedere acest pasaj:
,,Pe piața bănească stau față în față numai cei ce dau cu împrumut și cei ce iau cu împrumut.
Marfa nu are acolo decât una și aceeași formă, banii. Toate înfățișările speciale ale capitalului
care rezultă din investirea lui în diferite sfere de producție și circulație dispar aici. El nu există
aici decât sub aspectul nediferențiat, egal cu sine însuși, al valorii independente, sub aspectul
banilor. Concurența dintre diferitele sfere încetează aici; toate împreună sunt aici pentru a lua
bani cu împrumut, iar capitalul stă în fața tuturor sub o formă în care îi este indiferent în ce fel va
fi întrebuințat. Capitalul industrial se manifestă ca un capital comun în sine întregii clase numai
în mișcarea și concurența dintre diferite sfere, pe când aici el se prezintăa realmente, în toată
mărimea lui, în cadrul cererii și ofertei de capital ca un capital comun întregii clase. Pe de altă
parte, pe piața bănească, capitalul bănesc posedă de fapt înfățișarea sub care, ca element comun,
indiferent față de întrebuințarea lui specială, se repartizează între diferite sfere, între capitaliști,
după necesitățile de producție ale fiecărei sfere deosebite. La aceasta se adaugă faptul că, odată
262
Ibidem, p. 350, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea I, Editura Politică, București, 1969, p. 363.
120
cu dezvoltarea marii industrii, capitalul bănesc este reprezentat tot mai mult, în măsura în care
apare pe piață, nu de capitaliști izolați, posesori ai cutărei sau cutărei fracțiuni din capitalul aflat
pe piață, ci apare ca o masă de capital concentrată și organizată, care, spre deosebire de producția
reală, se află sub controlul bancherilor, reprezentând capitalul social. Așa că, întrucât este vorba
de forma cererii, capitalului care poate fi împrumutat i se opune o întreagă clasă; după cum, în ce
privește oferta, el însuși se afirmă en masse ca un capital ce se dă cu împrumut.”263
Sau chiar mai limpede:
,,Luarea și darea cu împrumut a banilor devine afacerea lor specială. Ei intervin ca mijlocitori
între adevărații împrumutători și cei care iau cu împrumut capital bănesc. Vorbind în general,
afacerea bancherilor, privită din acest punct de vedere, constă în concentrarea în mâinile lor, în
mase mari, a capitalului bănesc care poate fi împrumutat, astfel că în locul împrumutătorilor
izolați, în fața capitaliștilor industriali și comerciali, apar bancherii ca reprezentanți ai tuturor
celor care dau bani cu împrumut. Ei devin administratorii generali ai capitalului bănesc. Pe de
altă parte ei concentrează și reprezintă în fața tuturor împrumutătorilor pe cei împrumutați prin
faptul că iau cu împrumut pentru toată lumea comercială. O bancă reprezintă, pe de o parte,
centralizarea capitalului bănesc al celor care dau cu împrumut, iar pe de altă parte, centralizarea
celor care iau cu împrumut. Profitul ei constă în genere în faptul că ia cu împrumut cu o dobândă
mai mică decât aceea la care dă cu împrumut.”264
Marx continuă să analizeze raporturile dintre capitalul bănesc și cel industrial, definit ca
productiv, care se găsesc într-o opoziție structurală. Capitalul financiar, cel care extrage profitul
prin instrumentul intitulat dobândă, este „capital ca proprietate” și se află în contradicție cu acel
capital „ca funcție”. Pentru bancheri, plusvaloarea, deci sursa primă a dobânzii, este întotdeauna
intermediată de beneficiul total al antreprenorului. Pentru acesta din urmă, dobânda, pe care
trebuie să o plătească, este chintesența băncii. A înțelege istoria, funcția și evoluția băncii ca
instituție e totuna cu a avea acces la codul genetic al capitalului purtător de dobândă265.
Marx va propune în analiza creditului și a ceea ce el numește „capital fictiv“ o altă denumire
pentru o sumă de bani care exprimă o valoare materială inexistentă la momentul obținerii
împrumutului. El le numește „pretenții acumulate, titluri juridice asupra producției viitoare”. 266
263
Ibidem, p. 360.
264
Ibidem, p. 390.
265
Charles P. Kindleberger, A Financial History of Western Europe, London George Allen & Unwin, 1985, pp. 71-
153.
266
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de ansamblu al producției capitaliste, vol. III, partea I,
Editura pentru Literatură Politică, București, 1953, p. 454.
121
Creditul indică în lumea bancherilor o sumă de bani, și niciodată expresia materială a acestora.
Capitalul financiar nu poate prelua funcțiile celui productiv, fără a-și nega misiunea. Orice
recuperare de creanțe intră în bancă nu sub formă de capital-marfă, cu care bancherii habar nu au
ce să facă, ci de lichidități.
,,În linii generale, banii funcționează aici numai ca mijloc de plată, ceea ce înseamnă că marfa se
vinde nu contra bani, ci contra unei promisiuni scrise de plată la un anumit termen. Aceste
promisiuni de plată le putem îngloba pe toate, pentru simplificare, în categoria generală a
polițelor. Până la scadență și termenul lor de plată, aceste polițe circulă, la rândul lor, ca mijloc
de plată și constituie bani de comerț propriu-ziși. În măsura în care se compensează în cele din
urmă, prin echilibrul dintre credit și debit, polițele funcționează în mod absolut ca bani, deoarece
nu are loc nicio transformare ulterioară în bani. După cum aceste avansuri reciproce între
producători și comercianți constituie baza propriu-zisă a creditului, tot așa și instrumentul lor de
circulație, polița, constituie baza banilor de credit propriu-ziși, a bancnotelor etc. Acestea nu se
bazează pe circulația banilor, fie ei bani metalici, fie bani de hârtie emiși de către stat, ci pe
circulația polițelor.”267
Cum se prezintă capitalul unei bănci în timpul lui Marx, dar nu numai atunci?
,,Capitalul bancar constă 1. din bani numerar, în aur sau în bancnote, 2. din hârtii de valoare. Pe
acestea din urmă le putem împărți la rândul lor în: efecte de comerț, polițe, care sunt flotante, din
când în când ajung la scadență și a căror scontare constitute activitatea propriu-zisă a
bancherului; și hârtii de valoare publice, cum sunt rentele de stat, bonurile de tezaur, acțiunile de
tot felul, într-un cuvânt efecte purtătoare de dobândă, care însă se deosebesc în mod esențial de
polițe. Aici pot fi socotite și ipotecile. Capitalul compus din toate aceste componente materiale se
împarte la rândul lui în capital de investiție al bancherului însuși și în depunerile care formează
banking capital-ul său sau capitalul luat de dânsul ca împrumut.”268
O secțiune apreciabilă din tratarea capitalului purtător de dobândă se ocupă de cazuri reale de
crize financiare și dispute între guvernatori ai Băncii Angliei și diverși bancheri, în care Marx le
scoate în evidență greșelile de interpretare economică sau chiar cinismul cu care vedeau de sus
societatea. Nu este în interesul meu să mă concentrez pe aceste fragmente astăzi istorice, după
cum nici criticile la adresa concepțiilor unor economiști astăzi fundamentali, precum Tooke și
Fullarton, nu mă privesc.
267
Ibidem, p. 389.
268
II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1955, pp. 449-450, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere,
vol. 25, Partea a II-a, Editura Politică, București, 1973, p. 7.
122
Pentru Marx, o criză economică este un fenomen normal care se repetă din când în când, o dată
pe deceniu, ca urmare a nerealizării pe piață a unor valori de întrebuințare, a unor capitaluri-
marfă. Prima cauză a crizei este chiar decalajul dintre sectorul I și sectorul II. Consumatorii au
întotdeauna mai puțin venit disponibil de cumpărare decât capacitatea de producție, deci de
vânzare, a capitaliștilor. Când un capital-marfă nu este vândut, deci nu este realizat în procesul de
circulație, atunci acesta figurează ca o pierdere în bani. Dacă acest capital-marfă, creat ca o
valoare de schimb, este urmarea unui credit ce nu poate fi rambursat, banca devine proprietarul
său de drept, după ce capitalistul dă faliment sau este în curs de falimentare. Dacă falimentarea
capătă amploarea unui fenomen de masă, atunci avem de-a face cu o recesiune în toată regula.
Băncile se trezesc în posesia unui capital cu care nu au ce face, pentru care nu există cerere, deci
care nu este pe moment valoare de întrebuințare. Valoarea sa monetară se prăbușește, în speranța
că o ofertă ieftină va acoperi măcar o parte din pierderi. Creditele acordate anterior, deci bani
promiși cu dobândă care nu se întorc niciodată la bancă, vor declanșa falimentul băncii
respective. Cererea de noi credite pentru investiții este pe atât de scăzută, pe cât de presate sunt
băncile lipsite de lichidități proaspete. Afaceri adiacente producției se închid. Șomajul
explodează. Simultan, o groază de deponenți își retrag micile sau marile economii din bănci,
care, cum au deja mai mulți bani împrumutați, care nu vor fi returnați niciodată, și rezerve
valutare scăzute, vor declanșa o nouă hemoragie bancară.
,,Din cele spuse reiese că în vremuri de criză și în genere de stagnare a afacerilor, capitalul-marfă
pierde în mare măsură calitatea lui de a reprezenta capital bănesc potențial. Același lucru e
valabil și pentru capitalul fictiv, pentru hârtiile purtătoare de dobândă, în măsura în care acestea
circulă și ele în calitate de capitaluri bănești la bursă. Odată cu urcarea nivelului dobânzii, prețul
lor scade. El mai scade și din pricina lipsei generale de credit, care silește pe posesorii lor să le
arunce pe piață în cantități masive, pentru a-și procura bani. În sfârșit scade și prețul acțiunilor,
parte în urma scăderii veniturilor la care ele au dreptul, parte în urma caracterului deseori
speculativ al întreprinderilor reprezentate de el. Acest capital bănesc fictiv se micșorează enorm
în timpul crizelor și odată cu el se micșorează posibilitatea pe care o aveau posesorii lor de a-și
procura pe piață bani pe baza lui. Micșorarea denumirilor bănești ale acestor hârtii de valoare pe
buletinul cursurilor nu atinge cu nimic capitalul real reprezentat de ele, în schimb însă atinge
foarte mult capacitatea de plată a posesorilor lui.”269
În fond, valoarea de schimb, deci banii, este motorul capitalismului, spre deosebire de orice alt
mod de producție cunoscut.
269
Ibidem, p. 476, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea a II-a, Editura Politică, București, 1973, p. 38.
123
,,În perioadele de jenă, când creditul se îngustează sau chiar încetează cu desăvârșire, banii se
opun dintr-o dată în mod absolut mărfurilor ca singurul mijloc de plată și ca singura existență
reală a valorii. De aici devalorizarea generală a mărfurilor, greutatea, ba chiar imposibilitatea de
a le transforma în bani, adică în propria lor formă fantastică. În al doilea rând însă, banii de credit
nu sunt ei înșiși bani, decât în măsura în care reprezintă, în mod absolut, pentru suma valorii lor
nominale banii reali.”270
Considerațiile despre circulația monetară vor fi ocolite aici, pentru că Marx va construi această
parte ca pe un șir de clarificări ale unor erori curente în epoca sa. Vom proceda identic, și din
aceleași motive, pentru metalul prețios, aur sau argint, și cursul schimbului.
Capitolul 19: Renta funciară
19.1 Definiția rentei
Cu toate că Marx pretinde că nu se ocupă de formele istorice ale rentei, finalul secțiunii despre
renta funciară reia etapele istorice cunoscute, în care a fost reprezentată economic renta. Pentru a
putea înțelege renta modernă într-un fel convenabil, anume renta din modul de producție
capitalist, credem că este necesară o scurtă trecere în revistă a întrupărilor sale precapitaliste.
Avem, întâi de toate, ceea ce se cheamă „renta în muncă“, manifestare a iobăgiei în feudalismul
european și sursa economică a resurselor disponibile elitelor,
„când producătorul direct lucrează o parte din săptămână, pe pământul care-i aparține de fapt, cu
ajutorul unor unelte de muncă (plug, vite etc.) care-i aparține de fapt sau de drept, în celelalte zile
lucrând gratuit pe moșia proprietarului funciar, pentru proprietarul funciar”271.
Tot ce lucrează gratuit țăranul, ca urmare a dominației și a supunerii (politice, militare, legale),
peste nevoile sale de consum în vederea reproducerii sale ca forță de muncă viabilă, se cheamă
nu plusvaloare, ci „supramuncă“ în feudalism. Aici nu se poate vorbi de profit, fiindcă o bună
parte din producția excedentară a țărănimii intră în consumul direct sau în materiile prime ale
proprietarului feudal, care se înlocuiesc pentru o nouă recoltă și se metamorfozează foarte puțin
270
Ibidem, p. 497, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea a II-a, Editura Politică, București, 1973, p. 60.
271
II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1955, p. 743, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea a II-
a, Editura Politică, București, 1973, p. 328.
124
în bani. Exploatarea e la vedere și ia aspectul unei codificări în dreptul medieval, care se cheamă
rentă funciară în forma sa primitivă. Dacă țăranii nu ar deține niciun petic de pământ din care să
se autosusțină alimentar, iar nevoia supraviețuirii ar cădea în sarcina exclusivă a nobilului feudal,
atunci ne-am confrunta cu un stăpân de o parte, și sclavii săi de cealaltă, în forma cea mai puțin
travestită de despotism272.
Renta în muncă este conformă unui stadiu cu o productivitate scăzută a muncii, dar,
presupunâînd că, timp de câteva generații de relativă pace pe un teritoriu populat intens,
nobilimea de sânge începe să observe cum o parte din ce în ce mai mare a plusprodusului, a
supramuncii, a surplusului peste nevoile de consum imediate poate fi vândută la piață, iar banii
căpătați pot cumpăra la rândul lor alte pământuri și șerbi, mercenari și arme, aristocrația va cere
și o rentă în produse (renta în muncă va continuă să existe o vreme, alături de renta în produse,
până ce prima va deveni din ce în ce mai sporadică). Nobilimea (sau statul nobililor, în cazul
despotismelor asiatice, unde fragmentarea în proprietăți private uriașe ale unor viconți, conți,
marchizi și baroni, pe model european, a fost înăbușită de un aparat de stat ultracentralizator, ca
în Imperiul Celest) va da astfel o anumită libertate internă populației sătești. Dacă produsele
cerute vor reprezenta o cantitate separată de cea a cerințele minime necesare de subzistență,
țărănimea va găsi acest schimb ca fiind unul suportabil. În ipoteza că gradul de suportabilitate al
acestor dări către stăpânul feudal este unul ridicat, servul mai harnic și cu un pământ mai fertil va
putea chiar acumula o oarecare avere și se vor crea astfel ierarhii intermediare în clasa
țăranească. Pe fondul furnizării de produse agricole îndestulătoare către orașe, de regulă centre
militar-administrative ale aristocrației locului, orașele vor dobândi, pe lângă târgul populat de
tagma negustorilor și a cămătarilor, o clasă productivă suplimentară, cea a meșteșugarilor, care
va realiza produse superioare celor din industria domestică, naturală a satului.273
Având în vedere faptul că schimbul între oraș și sat se va intensifica, chiar dacă agricultura va
rămâne predominantă, proprietarul feudal va începe să perceapă renta, deci supramunca
țărănimii, direct în bani. Renta în bani este stadiul precapitalist cel mai avansat al producției.
Acest lucru va declanșa două mișcări contrare: țărănimea mai prosperă va deveni liberă din clipa
în care, după plata birurilor către nobil, va putea să-și reinvestească plusvaloarea rămasă în
cumpărarea pământului pe care lucrează (în Anglia, confer raportul dintre sarcinile militare și
yeomanry274). Însă cea mai mare parte a țărănimii nu va ajunge la un asemenea grad de
acumulare de bani încât să se rupă de constrângerile feudale, devenind ea însăși proprietară.
272
Maurice Dobb, Studies in the Development of Capitalism, London Routledge & Kegan Paul Ltd, 1950, pp. 33-83.
273
Trimitem la clasicele studii de Henri Pirenne, Medieval Cities: Their Origins and the Revival of Trade, Princeton
Classics, 2014, pp. 35-84, dar și de același autor A History of Europe. From the Invasions to the XVI Century,
George Allen & Unwin Ltd, 2010, pp. 106-132.
125
Mulți nu vor fi în stare nici să-și plătească dările în bani autorității feudale. Atunci aceștia,
îndatorați, vor apela la împrumuturile puse la dispoziție de cămătari, care îi vor expropria pe
acești țărani pauperi și vor deveni, în schimb, proprietari de pământ. Țăranii liberi, fiind legați, ca
întreaga lor clasă, de un contract în bani cu moșierul feudal, cămătarii, care din poziția de mici
proprietari sapă la temelia marilor averi funciare, trebuie amendați, într-un fel sau altul, de
stăpânii societății. Aceștia, observând libertatea și puterea de a cumpăra aproape orice pe care o
conferă banii, vor începe să își arendeze pământurile, ogoarele, pășunile, pădurile etc., pe care
înainte le lăsau în paragină sau de care nu se atingeau deloc. Arendașii, de regulă cei mai bogați
dintre țărani, vor investi în noile pământuri propriul lor capital (materii prime, animale etc.) și îi
vor munci pe țăranii săraci în schimbul unui produs, care se va vinde cu profit la piață. O parte
din acești țărani pauperi nu vor avea nici gospodăria lor (pierdută odată cu puterea de a mai plăti
renta în bani), nici nu vor fi necesari muncilor agricole, și vor lua drumul spre oraș (unde vor fi
vânați, în modul cel mai dur, pentru tâlhării, omucideri și cerșetorie), vagabondând între timp și
așteptând ca forța lor de muncă să fie cerută de cineva, de pildă, de noile manufacturi industriale.
Arendașii vor continua să plătească acum o rentă în bani aristocratului și nu țăranii propriu-ziși,
rentă care poate fi considerată drept o parte scăzută din profitul său sub forma unei chirii sau a
unei dobânzi la pământul dat în arendă.
Și totuși, pentru Marx, situația nu se poate prezenta astfel: renta funciară nu se reduce la o sumă
scăzută din profitul arendașului, altfel spus la o parte din supramunca țăranilor agricultori.
Aceasta se întâmplă în fazele incipiente ale rentei în bani, când relațiile capitaliste sunt marginale
și rudimentare. Să nu uitam că, în același timp în care mediul rural produce materii prime și
mâncare, pe care le vinde cu profit orașului contra unei sume de bani, mediul urban, de cealaltă
parte, vinde înapoi satului produse manufacturate cu profit. Or, conform teoriei plusvalorii,
supramunca conținută în toate mărfurile agricole trebuie să se schimbe în circulație cu o
supramuncă egală din toate produsele finisate ale centrelor urbane. Plusvaloarea generală a unora
e acoperită de plusvaloarea generală a altora (ceea ce, să nu uităm, nu se întâmplă adesea la
produsele individuale).
Astfel, întreaga plusvaloare socială conținută în mărfuri reușește, odată cu apariția a nenumărate
mijloace de producție, care se concurează reciproc pentru o plusvaloare mai ridicată, și odată cu
suprasaturarea unei sfere de producție de mărfuri provenite de la acești capitaliști, să se
egalizeze. Cum observam acest lucru? Dacă un producător de grâne se deplasează la piață și
observă prețul mediu al unei mărfi, care este rezultatul milioanelor de produse, deversate în piață
274
Robert C. Allen, Enclosure and the Yeoman. The Agricultural Development of the South Midlands 1450-1850,
Oxford University Press, 1992.
126
de către sute de mii de producători individuali dintr-o țară sau chiar din întreaga lume, izolați în
procesul de producție unul de celălalt, el își poate calcula prețul său de producție pe marfă. Dacă
acesta este sub prețul mediu cerut, el va realiza un supraprofit. Dacă este, în schimb, peste prețul
mediu, atunci el va vinde cu pierdere din profit, nu din capitalul de bază.
Să presupunem că aceste produse agricole provin de la un arendaș care plătește renta funciară.
Marx spune că arendașul vinde la prețul de producție mediu de pe piață: dacă prețul său de cost
pe marfă e mai mic decât acest preț mediu, el va realiza un superprofit. Dacă prețul de cost pe
marfă e egal cu acest preț de producție mediu, atunci el va încasa profitul mediu de pe piață.
În ambele cazuri va plăti renta funciară, dar nu din pricina unei mai mari productivități a
capitalului variabil și constant (ea poate fi în scădere, constantă sau în creștere, renta rămâne), ci
a acelei părți care intră în producție și nu este calculată sub formă de capital constant. Ce vrea să
zică asta?
Ce este această rentă funciară capitalistă, care a dominat producția agricolă europeană, rusească
și sud-americană până la finele secolului al XIX-lea, și care astăzi mai există încă în agricultură,
dar și în mediul urban (terenuri de construcție)?
,,Premisa modului de producție capitalist este deci următoarea: adevărații agricultori sunt
muncitori salariați, care sunt folosiți de un capitalist, arendașul, care se ocupă cu agricultura
numai ca domeniu deosebit de exploatare pentru capital, ca investiție a capitalului său într-o sferă
de producție deosebită. Acest capitalist-arendaș plătește proprietarului funciar, adică
proprietarului pământului exploatat de către dânsul, la anumite termene, de exemplu anual, o
sumă de bani stabilită prin contract (la fel cum cel care ia capital bănesc plătește o anumită
dobândă) pentru permisiunea de a-și întrebuința capitalul în acest domeniu deosebit de producție.
Această sumă de bani se numește rentă funciară, indiferent dacă se plătește pentru terenuri
arabile, terenuri de construcție, mine, locuri de pescuit, păduri etc. Ea se plătește pentru toată
durata contractului prin care proprietarul funciar a dat cu împrumut, a închiriat pământul
arendașului. Renta funciară este deci aici forma sub care se realizează, se valorifică economic
proprietatea funciară.”275
Renta se extrage din plusvaloare, asemeni profitului. Deosebirea este următoarea: în agricultură
(dar și în anumite industrii, care se folosesc de anumite calități speciale ale unui loc) pământurile
275
II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1955, București, p. 591, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25,
partea a II-a, Editura Politică, București, 1973, p. 422.
127
nu au la prima vedere o fertilitate egală, o plasare în spațiu egal productivă, deci la fel de
profitabilă. Arendașul vinde cu un capital pe care-l consumă în producția agricolă, dar nu toate
pământurile moșierului sunt la fel de productive. Dacă arendașul capitalist ar fi proprietar, acesta
ar vinde produsele sale, rezultate de pe terenuri cu fertilitatea naturală diferită (nu artificială, ceea
ce ar implica un cost, care intră în capitalul constant și trebuie recuperat prin vânzarea
produsului), cu un supraprofit. Acesta ar obliga în timp competiția să investească un capital
constant suplimentar, pentru a crește calitatea parcelelor lor de pământ, până la cea medie
necesară, pentru a echivala supraprofitul arendașului capitalist, cel cu pământ mai bun în mod
natural (deci pe gratis). Prin urmare, supraprofiturile acestuia din urmă ar dispărea, iar rata
profitului mediu, altfel exprimat, prețul mediu de producție de pe piață la un moment dat ar
crește până la limita anterioară. Concurența acerbă egalizează deci timpul mediu socialmente
necesar, prețurile de cost și, implicit, plusvaloarea și profitul dintr-o sferă anume de producție
(profitul ar fi proporțional cu compoziția organică a capitalului aruncat în producție). Drept
urmare renta funciară, expresie a titlului de proprietate, confiscată pentru sine din profitul
arendașului capitalist, care își riscă un capital inițial și care își exploatează muncitorii agricoli
contra unui salariu, este acel supraprofit, care nu mai intră în procesul de egalizare în circulație al
profiturilor realizate în producție, care rezultă din fertilitatea naturală superioară a unor loturi de
pământ sau mine față de altele. Nobilul leneș și parazit, mai ales est-european, al secolului al
XIX-lea, care trăia din rente agricole, era de părere că nu trebuia să își muncească cu nimic în
plus supușii față de concurența internațională, și să obțină, cu toate acestea, o sumă de bani
provenită din muncă și capital, dar, mai ales, dintr-o calitate superioară a solului obișnuit al
propriului său pământ. Aceasta suficiență boierească se va dovedi păguboasă în cele din urmă,
atunci când concurența acerbă de pe alte piețe naționale va pune presiune pe tehnicile de
producție agricolă subdezvoltate.
,,Posesiunea acestei forțe naturale constituie un monopol în mâinile posesorului ei, o condiție
pentru o înaltă forță productivă a capitalului investit, care nu poate fi creată de însuși procesul de
producție al capitalului; această forță naturală care poate fi astfel monopolizată este întotdeauna
legată de pământ. O asemenea forță naturală nu aparține condițiilor generale ale sferei de
producție în cauză și nici acelor condiții ale ei care pot fi create ca condiții generale.”276
Sau, ceea ce este același lucru, în alte cuvinte:
276
Ibidem, p. 616.
128
,,Elementele naturale – care intră ca factori în producție fără să coste ceva, oricare ar putea fi
rolul lor în producție – nu sunt cuprinse în ea ca părți componente ale capitalului, ci ca o forță
naturală gratuită a capitalului, cu alte cuvinte ca o forță productivă naturală gratuită a muncii,
care însă, ca orice forță productivă, pe baza modului de producție capitalist, apare ca o forță
productivă a capitalului.”277
După cum mai apare și altfel exprimat, pentru a face cât se poate mai inteligibile proprietățile,
care provin din natură, ale rentei funciare:
,,Oriunde forțele naturii pot fi monopolizate și asigură industriașilor care le folosesc un profit
suplimentar, fie o cădere de apă, fie o mină bogată, fie ape pline cu pești, fie un teren bine situat
pentru construcții, persoana care, pe baza titlului ei asupra unei părți din globul pământesc, este
recunoscută ca proprietar al acestor obiecte naturale acaparează de la capitalul în funcțiune acest
profit suplimentar sub formă de rentă.”278
19.2 Componentele rentei funciare
Dacă renta funciară constă din profitul real al capitalistului, peste rata medie a profitului, ca
urmare a unui cost de producție în medie mai mic decât prețul de cost al pieții, renta depinde de
productivitatea parcelelor de pământ date în cultivare. Aceasta se cheamă „rentă diferențială“.
Marx presupune că cel mai puțin fertil pământ cultivat este acela care dă profitul mediu și niciun
fel de rentă. Acesta decide rentele agricole ale celorlalte calități de pământ, pentru că terenurile
proaste au ponderea mai mare în totalul pământului. Marx introduce tabele cu situații diferite de
productivitate, ce rezultă din calitatea solului și care dau rentă diferențială.
,,Renta diferențială rezultă din deosebirea care există între fertilitatea naturală a diferitelor calități
de pământuri (aici facem încă abstracție de poziția lor) în fiecare stadiu de dezvoltare a culturii,
prin urmare din faptul că suprafața celor mai bune pământuri este limitată, precum și din faptul
că trebuie investite capitaluri egale în pământuri de calitate inegală, care dau deci produse
inegale pentru același capital.”279
Cum crește în prima etapă renta diferențială?
277
Ibidem, p. 704.
278
Ibidem, p. 729, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 25, Partea a II-a, Editura Politică, București, 1973, p.
312.
279
Ibidem, p. 627.
129
,,Am văzut că renta medie per acru sau rata medie a rentei la capital poate să se urce odată cu
extinderea culturii, prețurile rămânînd staționare și fertilitatea diferențială a terenurilor cultivate
rămânînd aceeași.”280
Marx va înainta cu un alt mod de rentă diferențială, al doilea ca tip.
,,Până acum am considerat renta diferențială numai ca rezultatul productivității diferite a unor
investiții egale de capital pe suprafețe egale de pământ de fertilitate diferite, astfel că renta
diferențială era determinată de diferența dintre produsul capitalului investit în pământul cel mai
prost, care nu dă rentă, și cel al capitalului investit în pământ mai bun.”281
Investițiile inegale de capital pe suprafețe egale de pământ, de fertilitate diferite, investiții
concomitente, sunt responsabile de al doilea tip de rentă diferențială al pământului agricol, care
se bazează din punct de vedere istoric pe primul tip de rentă diferențială, când productivitatea
muncii și investițiile de capital erau mai reduse. Apoi Marx va lua fiecare caz în parte în care
renta diferențială II variază: când prețurile de producție sunt constante, în scădere sau urcă.
Fiecărui caz îi corespund trei variante diferite, cu excepția situației în care prețurile de producție
se află în urcare, ceea ce va declanșa șase variante tabelare, sistematizate de Friedrich Engels,
pentru că manuscrisul se întrerupe brusc. Nu vom intra în detalii pe acest subiect, din pricina
faptului că explicația rentei diferențiale ne interesează mai mult decât fluctuațiile sale separate.
Creșterea concurenței de produse cerealiere pe piața globală după 1870 va duce curând la
disiparea rentei, din pricina intrării pe piața mondială a agriculturii americane. Avansurile
tehnologice din agricultură și profiturile sale fulminante în secolul al XX-lea, vor îngropa
definitiv renta funciară agricolă, cu mențiunea că sprijinul, pe care îl dă acum statul și
Comunitatea Europeană cultivatorilor, seamănă mult cu renta funciară de odinioară.
,,Și acestei concurențe – a pământurilor virgine ale stepelor, ca și a țăranului rus sau indian strivit
de povara dărilor – arendașul și țăranul din Europaă nu-i puteau ține piept la vechile rente. O
parte a pământurilor din Europa n-au mai putut să concureze niciodată în producția de grâne,
rentele scăzură pretutindeni și cazul nostru II, varianta 2 – preț în scădere și productivitate
descrescândă a investițiilor suplimentare de capital – deveni regulă în Europa. De aici văicărelile
proprietarilor funciari, începînd din Scoția până în Italia și din sudul Franței până în Prusia
orientală. Din fericire, încă nu toate pământurile de stepă au fost desțelenite; au mai rămas încă
destule pentru a ruina nu numai întreaga mare proprietate funciară a Europei, dar pe deasupra și
pe cea mică.”282
280
Ibidem, p. 636.
281
Ibidem, p. 641.
130
Marx va vorbi și de o rentă pe care o poate furniza până și pământul cel mai puțin fertil, cel care
asigură profitul mediu al pieței, cu condiția ca un alt pământ, de o calitate mai joasă, să intre în
cultivare generală și să preia prețul de cost mediu al celui mai slab calitativ de mai înainte. Dar,
dacă toate parcelele de pământ aflate în cultivare reușesc să dea renta diferențială, atunci când
până și pământul cel mai slab calitativ, cel care dă prețul de cost mediu și profitul mediu de pe
piață, oferă o oarecare rentă (mai mică decât pământurile de calitate mai bună, desigur), se poate
vorbi de o rentă absolută. Pe de altă parte, această ultimă situație e un accident și o întâmplare:
înseamnă că proprietarul funciar, care deține asemenea soluri mai fertile în medie decât
pământurile celor mai mulți moșieri și capitaliști agricoli, are un monopol și își permite să scoată
profitul mediu la pământurile sale, plus o rentă uriașă. Pe măsură însă ce investițiile de capital
cresc de la un ciclu de producție agricolă la altul și prețul de producție mediu precum și
productivitatea la hectar a capitalului cresc, de asemenea, renta absolută scade și revine la una
diferențială normală. Mai mult decât atât, dacă în locul proprietarului funciar monopolist am
avea un capitalist oarecare, supraprofiturile sale ar declanșa o tendință de egalizare a acestora din
partea concurenței, care va dori și va reuși să investească mai mult capital productiv, să
perfecționeze tehnologiile și tehnicile agricole folosite pentru a recupera diferența de care doar
natura, în dărnicia ei, e răspunzătoare de renta absolută.
Nu în ultimul rând, Marx discută despre iluzia de autoîndreptățire morală la rentă, pe care o au
unii proprietari de pământ. Să zicem că aceștia și-au cumpărat suprafața de pământ cu un 1
milion de euro, incluzînd dobânda băncii. Ei vor considera că renta pe care o extrag din arendă
este ca o recuperare de investiție inițială, cea concretizată în prețul pământului. Dar Marx spune
că prețul pământului nu este totuna cu suma de capital, pe care o investește arendașul în pământ
pentru a-l face productiv. Prețul de un milion e dreptul la folosirea pământului, nu exploatarea lui
ca atare. Capitalul său de un milion nu intră întâi în achiziția unui titlu de proprietate și apoi
întreg în producția agricolă. E un nonsens. Banii merg doar spre cumpărarea titlului. Prețul
terenului, rezultat al cererii și ofertei de proprietate funciară considerate în general, este renta
capitalizată, parte din renta estimată a fi obținută pentru o anume perioadă de timp. Aici Marx nu
ne comunică mai mult de atât:
,,Faptul că numai titlul de proprietate al unui număr de persoane asupra globului pământesc le dă
dreptul să-și însușească ca tribut o parte din supramunca societății și să și-o însușească într-o
măsură crescândă odată cu dezvoltarea producției este camuflat de împrejurarea că renta
282
266.
131
capitalizată, adică tocmai acest tribut capitalizat, apare drept preț al pământului și că, în
consecință, acesta poate fi vândut ca oricare alt articol de comerț.”283
Considerațiile finale despre renta funciară au în vedere proprietățile agricole mici în capitalism,
rezultat al împroprietăririi țăranilor, eliberați de constrângerile politice și economice feudale. Aici
Marx nu vede nicio cale de ieșire: parcelele de dimensiuni modeste vor fi vândute unor capitaliști
agricoli, care le vor exploata la comun pe scară mare, singurul mod în care pe piața globală
aceștia pot obține profitul mediu. Mica proprietate funciară nu permite munca profitabilă a celor
care îl dețin, indiferent de cantitatea capitalului constant investit. Aceștia fie au alte meserii în
afara agriculturii, care le aduc un venit oarecare, fie vor fi nevoiți să trăiască, pe cale de
consecință, într-o economie de subzistență, dacă se pot hrăni îndeajuns din roadele pământului,
sau chiar să moară de foame. Dacă suprafața de pământ mică este ipotecată unei bănci sau unor
cămătari, șansele ca proprietarul de drept să rămână în posesia acesteia, după plata creditorilor
săi, sunt extrem de reduse, ceea ce va duce la procesul istoric recunoscut de Marx: pământul
alungă oamenii de pe el, aceștia preferând la schimb mașinării și să devină forță de muncă liberă,
ambele cumpărate și consumate profitabil de clasa capitaliștilor.
Capitolul 20: Concluzii la cele trei volume din Capitalul
Cele câteve mii de pagini din Das Kapital au dat naștere la alte sute de mii de pagini de analize.
Milioane de cuvinte au curs, multiplicate de forța mâinii și a creierului, în urma celor câteva sute
de mii, întipărite inițial pe hârtie de către Karl Marx, acum mai bine de un secol și jumătate.
Capacitatea prin care o carte se înmulțește la cote tulburatoare în mii de altele, cu subiect aparent
similar, provine din nevoia de activitate cerebrală a profesorilor și a cadrelor academice de
pretutindeni, unii dintre (și toți, în pricipiu) căutători ai adevărului științific, deci ai unui adevăr
provizoriu. Iar această nevoie, interpretată doar material, își are sursa într-o singură instanță:
banii care plătesc conferințele internaționale, salariul, bursa, hainele, hrana etc. Aici nu e mai e
vorba de niciun miracol, nici de un animal spirits care ies precum iepurii din jobenul
magicianului de la circ, nici măcar de egoismul și interesul personal. Banii nu sunt rezultatul
nevoilor mele, oricât de mult mi-aș imagina contrariul, ci sunt forma pe care o îmbracă orice
marfă și serviciu din economia globală de piață. Nu știm cine ține banii în buzunar, cine îi circulă
ca forme de plată sau de încasare, cine îi ascunde în conturi din paradisuri fiscale, cine îi
economisește într-o oală îngropată în pământ, cine îi imobilizează în bijuterii, tablouri sau
lingouri, cine cumpără plăceri sau chinuri în schimbul lor. Fiecare deține o sumă oarecare de
bani, dar banii nu dețin pe nimeni. Ei sunt legătura socială perfectă, abstractizarea totală a
283
315.
132
societății. Doar cel care nu folosește bani nu aparține societății capitaliste, doar acela a ars podul
dintre sine și ceilalți, rupând orice legătură nemijlocită cu societatea. Dar acela este mai mult o
curiozitate biologică și mai puțin o ființă întreagă, o vietate socială.
De aceea, Karl Marx, care se ocupă exclusiv cu ce se află în spatele banului, nu este filozof în
opera sa capitală. Nicio pagină din Das Kapital nu seamănă prin conținut, tematică și metodă cu
ce întâlnim în Metafizica, Critica rațiunii pure sau Ființă și timp. De aceea, cu toate că o
mulțime de lume mai mult sau mai puțin ignorantă, mai mult sau mai puțin cunoscătoare susține
că Marx ar fi creat un sistem filozofic, filozofii recunosc în Karl Marx un caz epistemologic
interesant și doar atât. Materialismul său și critica pe care o oferă indirect tuturor reprezentărilor
morale și metafizice, ale oglindirii în conștiință a realității senzoriale, sunt de studiat filozofic
dacă le comparăm cu Hegel, Nietzsche sau Heidegger, dar niciodată în sine. Viziunea pe care o
avea însă Marx asupra lumii seamănă cu cea a unui biolog modern care studiază un organism
viu, desfăcându-l în bucăți și stabilindu-i legile de funcționare, cunoscându-l și ,,refăcându-l” în
imaginație. Nimic din ce nu găsește în mecanismele interne ale acestui organism finit nu-l
pasioneză. Precum un chirurg în acțiune, nicio altă ipoteză în afara a ceea ce corpul pune la
dispoziție din natura sa este criteriul esențial. Acest lucru nu i-a oprit pe o mulțime de istorici ai
ideilor, filozofi, epistemologi și intelectuali de tribună vociferanți să extrapoleze, pornind de la
Marx, în direcții străine de intențiile sale. Credem că mulțimea de filozofi antimarxiști a purtat o
luptă lungă cu mulțimea filozofilor marxiști. Marx nu are aproape niciodată decât o legătură
accidentală cu aceste tabere ideologice.
S-a mai spus că Marx ar fi articulat o teorie politică în toată regula. Ne îndoim de acest lucru.
Istoricul ideilor american Hal Draper a dedicat câteva mii de pagini infirmării tuturor celor care
au răstălmăcit această teorie politică „socialistă”, „comunistă”, totalitară, sovietică, cu consecința
că, într-un final, doctrina politică marxist-engelsiană să se reducă la câteva vagi declarații de
bune intenții și alte câteva amenințări la adresa claselor superioare. Adevărul este că putem
identifica mai multe indicații desuete de strategie politică în articole, pamflete, manifeste și
programe decât oriunde în Das Kapital284.
Apoi s-a ridicat, de asemenea, problema de a-i acorda lui Marx paternitatea sociologiei. Dacă a
cita din Caietele albastre ale inspectorilor de muncă victorieni și din alte date statistice culese de
oficialii Imperiului Britanic te transformă în sociolog, de ce nu am proclama birocrația imperială
a englezilor ca fiind, prin febrila și mereu extensiva colectare de date, primii sociologi veritabili,
predecesorii institutelor de statistică contemporane? Să nu uităm chestiunea claselor sociale și a
opozițiilor dintre ele, care au fost, într-adevăr, observate și teoretizate de Marx. Dar chiar și aici
clasa socială o regăsim la toți economiștii secolului al XIX-lea, formulată explicit, la toți istoricii
284
În altă ordine de idei, majoritatea covârșitoare a operelor complete adunate din Marx și Engels constă din
jurnalism polemic și corespondență privată sau oficială.
133
Revoluției Franceze din secolul său, fără teamă sau o jenă apăsătoare de a fi confundat cu un
politruc sovietic, așa cum s-a întâmplat cu un veac după. Adam Smith e poate primul care face
distincția economică corectă dintre clasa fabricanților, a proprietarilor funciari și a muncitorimii,
dar, cu certitudine, clasa socială e un concept care decurge natural din mărturiile despre sine ale
aristocrației franceze, ruse, britanice sau habsburgice etc. pe tot parcursul secolelor al XVIII-lea
și al XIX-lea. Nu e nevoie de Marx pentru ca un boier valah să știe, la 1850 sau 1900, că aparține
prin naștere unei clase distincte, superioară intelectual, legal și mai ales material „prostimii”,
„norodului”, „plebei”, „gloatei”, „mulțimii” și celorlalte nume de ocară, aruncate cu lejeritate
condescendentă în spatele omului de rând.
Ceea ce ne rămâne din acest talmeș-balmeș de categorii, care se întretaie alarmant, este
economistul Marx. Printr-o confluență de opinii și înțelegeri tacite, Marx nu ar fi decât un
economist depășit, eronat sau heterodox. Heterodoxia sa îl menține încă viu în anumite medii
marginale. Duncan Foley, John Roemer, pentru a nu îl menționa pe Andrew Kliman, sunt printre
cei mai respectabili economiști care au exprimat teoretic și matematizat teoria economică
marxistă. Pe lângă aceștia, putem aduna câteva zeci de nume de politologi, istorici, din nou
filozofi și istorici ai ideilor, care pretind a fi fost inspirați oarecum de unele și de altele din
scrierile lui Marx.
Pentru a revedea încă o dată (cu obstinația tipică autorului Das Kapital însuși) la ce se reduce
fundamental Marx, vom alege două mărfuri, una care se consumă în actul producerii ei (un
serviciu) și alta care se consumă individual sau ca mijloc de producție, după ce a fost deja
produsă (un produs fizic). Marx își începe travaliul din Capitalul cu marfa ca atom al producției
universale și uriașe de mărfuri care inundă piața (spațiul public și politic care se extinde
necontenit împotriva spațiului privat al familiei, derivat antropologic al simplei reproducții
sexuale285) și care definește cel mai bine capitalismul. Să revenim exact din punctul în care am
plecat.
Drept marfă să alegem un smartphone, un produs în care știința și tehnologia actuale se găsesc
concentrate. Ne cade în sarcină să înțelegem părțile în care se descompune prețul acestui produs.
Prețul este valoarea de schimb a mărfii. Să presupunem că acest preț este cel de echilibru între
cerere (valoarea de întrebuințare obligatorie pentru ca un produs să existe în calitate de marfă) și
ofertă și că este cel mediu stabilit în decursul unui interval de timp mai lung (câteva luni, un an).
Această marfă conține în sine, ar spune Marx, o parte din capitalul constant folosit pentru a o
produce. O parte corespunzătoare pe unitate de marfă din prețul de piață actualizat al
285
Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, Capitolul IX, „Barbarie și civilizație“,
disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1884/orig/c09.htm
134
mecanismelor (înlocuit în întregime la câteva cicluri de producție, în conformitate cu uzura
morală sau fizică, plus costuri de întreținere) și al materiei prime (mereu de înlocuit) într-un ciclu
de producție trece direct în smartphone. Aceasta conține munca deja existentă, muncă moartă, pe
care capitalistul o cumpără în capitalul constant și o trece în întregime, fără rest, în marfă (dacă
nu o cumpără și o găsește ca materie primă pe pământurile sale, pusă la dispoziție de natură fără
cost, atunci capitalul constant ce intră în producție va putea fi baza unui supraprofit). Deci o
parte din prețul smartphone-ului este compus din capital constant. Capitalul constant, cum ar fi
fabrica, roboții, materia primă, chiar pământul de sub clădiri (și acesta intră ca factor în producția
de smartphone-uri) este proprietatea capitalului. El o folosește ca mijloace de producție și o
plătește din venitul său (care nu contează aici dacă vine dintr-un credit sau este o parte dintr-un
profit realizat anterior sau dintr-un fond de rezervă). Dacă mijloacele de producție constante au o
funcție economică, proprietatea asupra lor este doar o chestiune ce ține de legislație și putere
politică. Fără titlul de proprietate privată, capitalistul nu poate funcționa ca producător pe piața
de mărfuri și servicii.
Capitalistul angajează salariați, cât mai mulți la număr, într-o etapă în care productivitatea
muncii este, din punct de vedere istoric, scăzută, pe care îi introduce în procesul de producție. Ei
muncesc alături de capitalul constant în crearea unor produse noi. Prețul forței de muncă este
salariul, care întotdeauna apare ca o parte din venitul antreprenorului. Munca vie, supranumită
capital variabil, rămâne un cost pentru întreprinzător în timpul producției și după vânzarea
produsului. Capitalistul nu este proprietarul muncitorilor, dar este cel care le supravegheză direct
sau indirect (prin alți angajați, manageri etc.) și le dictează obiectul și intensitatea muncii în
timpul celor 8 ore legale pe zi în care capitalul variabil activează ca forță de muncă. Marx spune
că din adunarea prețului capitalului constant și a celui variabil vom avea o sumă mai mică decât
prețul produsului vândut și că această diferență se cheamă profit. Capitalistul știe că prețul mediu
cu care se vinde un smartphone pe piață este, din fericire pentru el, mai mare decât prețul de cost
al smartphone-ului său și, prin urmare, diferența dintre costul său în prețul din fabrică al
smartphone-ului și cel cu care îl vinde unui magazin de retail constă în câștigul său personal. Din
punctul său îngust de vedere și, până la urmă, just, nici nu-l interesează din ce cauză costă atâta.
Marx neagă că acest surplus provine din speculă (deși, în cazul unor dezechilibre între cererea și
oferta de mărfuri, speculația e singura care poate explica umflarea sau scăderea disproporționată
a prețului mărfii) sau că, în mod obișnuit, fiecare capitalist (producător, comerciant, bancher) îl
fură pe cumpărător (producător, comerciant, bancher, angajat, pensionar, personal de stat) prin
umflarea generală a prețurilor. În acest ultim caz, ar însemna că ceea ce proprietarul unei cariere
de marmură umflă arbitrar în prețul marmurii va plăti la fel de umflat sub forma mașinii de lux
sau a iahtului produs de capitalistul din industria auto sau navală. Angajații nu pot plăti prin
135
cumpărarea de mărfuri de consum decât o contravaloare monetară, egală cu capitalul variabil
total investit de capitaliști în munca vie. Dacă toată lumea e trasă pe sfoară în miliarde de acte de
vânzare și cumpărare zilnice, atunci prețul umflat se va echivala și simpla ridicare artificială a
prețului devine inutilă. E la fel cum ai plăti prețul de dinaintea oricărei virtuale înșelări generale
reciproce. Drept urmare, Marx nu acceptă că două mărimi de preț, date sub forma de costuri de
producție, pot da, în condiții normale, un increment peste prețul lor de piață inițială în acest mod.
Trebuie deci să existe un element în plus, neluat în seamă, în actul producției (și nu în circulație,
unde furtul la preț poate explică acele cazuri separate de „profit” improvizat, dar nu în ansamblul
societății, unde capitaliștii sunt la rândul lor consumatori), care pune la dispoziție acest excedent.
Însă acesta nu este vizibil în prețul de cost al mărfii pentru un capitalist individual, ci în prețul
mediu de vânzare al tuturor producătorilor de smartphone-uri. Totuși, de unde provine
suplimentul de preț produs? Capitalul constant, după cum am explicat, nu poate decât transfera
prețul său de piață în produsele pe care le creează ca parte a costului lor. Mașina muncește, dar
nu mai mult decât prețul său. Orice muncă, prestată peste acest preț, livrează produse în care
intră o parte din costurile de uzură ale capitalului costant fix (mașinăria), dar mecanismele de
ultimă generație vor devansa ca productivitate acest capital constant suprafolosit, care va lucra de
aceea în pagubă. Angajații muncesc, dar prețul muncii lor este un cost decis de cererea și oferta
pieței de muncă. Ei nu sunt mașinării, pe care le cumperi de la un capitalist care face profit când
le vinde, și care sunt casate după ce costul lor de producție a trecut în produs, și alți oameni mai
productivi tehnologic i-au înlocuit, printr-o altă achiziție de capital, pe cei reali. Salariul trebuie
să acopere costurile minime de întreținere ale forței de muncă. Aceste costuri de reproducere
biologică ale angajaților, care sunt decise de nivelul de dezvoltare materială a societății (altfel
zis, nu e decis în perpetuitate ca suficient pentru ca forța de muncă să fie numai hrănită
corespunzător, să aibă un adăpost, să fie îmbrăcată și să i se ofere asistență medicală – acesta este
un nivel care poate oscila în jos sau în sus istoric, ca standard de viață), sunt unicul constituent
cert al prețului forței de muncă, id est salariul. Restul salariului e rezultatul competiției pentru
forța de muncă între capitaliști și între muncitorii înșiși. Fără acel capital constant, care trebuie
pus în mișcare în producție, salariații nici nu ar exista. Nu oamenii decid ritmul și calitatea
muncii, ci mașinăriile și materia primă, la timpul minim necesar pentru a produce o marfă, care
să se vândă la prețul mediu de pe piață (se poate uneori, e adevărat, ca excepție, produce și fără
capital constant în modul de producție capitalist).
Dar valoarea care se află atât în capitalul constant (cristalizată, înghețată, rezultat al unei munci
trecute), cât și în capitalul variabil (vie, dinamică, creativă, prezentă, în acțiune) este munca. În
spatele prețului și, prin urmare, al compoziției organice a capitalului total, constant și variabil,
întâlnim valoarea numită forță de muncă înglobată în smartphone. Această valoare fluctuează în
136
funcție de timpul mediu necesar la nivel social (totalitatea timpului de muncă la nivelul unei
întregi societăți date este valoarea abstractă a muncii, iar partea sa în minute, ore pe unitate de
marfă la un moment stabilit se cheamă valoarea concretă a muncii), deci pentru toate valorile de
forță de muncă ce lucrează într-o societate, pentru a produce un capital-marfă, o sumă de valoare
nouă.
Am menționat că munca moartă, concentrată în capitalul constant fix, se transferă treptat întreagă
în noile produse, până când capitalul constant trebuie înlocuit. Munca vie, capitalul variabil, este
cea care, la Marx, produce acea sumă de valoare în plus (plusvaloare), care intră în prețul de cost
al smartphone-ului. Drept urmare, doar forța de muncă vie este cea care asigură plusvaloarea,
deci ceea ce apare în calculul contabil capitalist ca diferența dintre prețul de cost și veniturile
după vânzare. Cum așa? Din simplul motiv că salariul forței de muncă vie este întotdeauna mai
mic decât valoarea muncii prestate. Acest lucru se poate calcula în timp: salariații lucrează câteva
ore pe zi, să zicem cinci, pentru a acoperi costurile cu munca ale angajatorului privat, iar restul
de timp îl lucrează pe gratis, timp în care ei creează plusvaloarea, parte neplătită din prețul
capitalului investit care apare ca plusvaloare la vânzarea pe piață a smartphone-ului. Deci capital
constant (c) + capital variabil (salariu plătit) + munca neremunerată (smulsă pe gratis) = valoarea
smartphone-ului. Munca gratuită, care constituie o exploatare pe față a angajatului (exploatare
care poate fi totodată rezultatul unor munci groaznice sau al unora decente și chiar delectabile),
este doar denumirea pentru plusvaloare, adică diferența în timp dintre munca totală și timpul de
creare a unei valori egale cu prețul salariului. Plusvaloarea, raportată la întregul capital, se
măsoară deja în bani și este chiar rata profitului respectivului capitalist. În concluzie, de aceea
centrele de asamblare a smartphone-urilor se identifică pe hartă în țări sud-est asiatice, unde
costul cu forța de muncă este incredibil de mic față de alte zone, unde salariile mari ar înghiți
porțiuni din plusvaloare și inclusiv, drept urmare, din profit. Piața globală – să nu ne amăgim nici
măcar o secundă – este, în această etapă a evoluției speciei umane, ceea ce nu înseamnă că
schimbarea nu este vizibilă deja la orizont, numai suma tuturor piețelor naționale, apărate de
monede proprii și de o putere politică suverană într-un teritoriu marcat de granițe. Prețul muncii
este atât de fragmentat pe piața mondială pentru că diferențele de productivitate a muncii provin
nu numai dintr-un deficit de capital constant, prezent, al unor state, ci și din existența unor piețe
naționale rivale, care profită unele de altele, precum un antreprenor prosper de o nouă forță de
muncă și de cererea ei de consum.
Marx nu uită să amintească faptul că valoarea nou creată pe piață variază în raport cu 1)
cantitatea organică de capital constant și variabil amestecate în producție, 2) timpul socialmente
mediu necesar, adică tot felul de costuri scăzute, reglat în sus sau în jos de competiție și 3) prețul
137
mediu la care produsul vândut realizează profit, care tinde să egalizeze plusvaloarea, pe măsură
ce piața este din ce în ce mai concurențială. Capitalurile organice primesc proporțional cu
mărimea lor profitul mediu al pieței, reglând anumite plusvalori peste medie, cunoscute drept
supraprofituri, egale cu media, sau urcând altele, diminuate, la medie. Numai astfel apare ceea ce
se cheamă rata medie a profitului dintr-o anumită sferă de producție.
Prin urmare, undeva în prețul smartphone-ului, clientul plătește direct capitalistului valoarea
creată pe degeaba de angajat. Valoarea nou creată, reală și tangibilă, devine un segment din
prețul de vânzare și pe aceasta o plătesc toți consumatorii, indiferent din ce clasă socială se trag.
Partea neplătită din noua valoare, adusă pe lume de muncitor, constituie plusvaloarea
antreprenorului.
Să trecem acum la un serviciu, cum ar fi, să zicem, ceva delicat și intim, ca o pedichiură, pentru a
continua exercițiul exemplificator. În prețul mediu al unei pedichiuri intră capitalul constant
(ustensile, substanțe chimice etc., chiria spațiului în care se defășoară activitatea de îngrijire
corporală, dacă acest spațiu nu este proprietatea privată a afaceristului) și capitalul variabil
(salariile medii ale coafezelor, manichiuristelor și pedichiuristelor). Dacă salonul de
înfrumusețare arată ca interiorul unui hotel de cinci stele, prețul unei pedichiuri va fi destul de
mare, deoarece capitalul constant trebuie totuși plătit de cineva în afara proprietarului-om de
afaceri, care l-a achiziționat în scop productiv. Însă forța de muncă poate fi lejer plătită mai puțin
la o pedichiură decât valoarea reală a muncii pedichiuristei, pentru că aceasta e determinată de
prețul mediu al muncii pe piață. Dacă pedichiuristele au talente deosebite în exercițiul funcției și
lucrează mai repede și mai bine, patronul lor va fi posesorul unui supraprofit, până ce se trezește
concurența din amorțeală și își va obliga angajatele să se perfecționeze, să lucreze la noile cerințe
minime din industria lor. Din cei 20 de euro, cât costă un asemenea serviciu, să ne imaginăm,
strict ipotetic, că 10 merg pe costurile capitalului constant, 5 merg pe salarii, iar cei 5 euro în plus
sunt chiar valoarea suplimentară finală a muncii angajatelor, pe care ele o vor încasa și o vor
plasa proprietarului. Știm: acesta merită răsplătit pentru riscul unei afaceri. Păcat doar că profitul
său nu se naște de la sine din ceva imponderabil precum inteligența, riscul, curajul, norocul,
îndrăzneala, zgârcenia, viclenia și alte asemenea cauze secundare. Este obligatoriu ca munca să o
facă totuși altcineva. Însușirile de caracter nu produc nimic de unele singure, așa cum o fantomă
nu poate mânca sau dormi.
Dacă adăugăm la toate acestea faptul că, din profitul total al capitaliștilor, plătim taxe și impozite
(care asigură plata bugetarilor, dar și costurile tuturor achizițiilor și investiției unui stat în școli și
spitale publice, unități militare, autostrăzi, companii de stat), dobânda la bănci și profitul
138
intermediarilor comerciali, (cândva) al rentei funciare, avem imaginea finală de ansamblu a
sistemului economic capitalist.
Implicațiile acestei panorame largi asupra societății sunt, fără doar și poate, imense: 1) trecutul
istoric devine deodată logic și structurat, chiar dacă despre viitor nu putem spune decât că
productivitatea muncii va continua să crească, până în punctul revoluționar în care relațiile
sociale de acum să devină o frână în calea extinderii realiste și posibile a acestei productivități,
capitalul constant să se acumuleze și să fie în continuare înlocuit, valoarea nou creată să urce la
culmi neprevăzute, bogații să își continue avântul spre piscuri pierdute în cețuri, săracii ducâînd-
o mai bine decât în trecut, dar cu mult mai rău prin comparație cu cei mai opulenți de acum și 2)
regimul politic, deși pretinde o egalitate legală și drepturi civile, legi generoase și universale,
alegeri democratice libere, tinde mereu să fie pus la îndoială de realitățile economice, în care
inegalitățile și victimele economice sunt înscrise ca o linie de cod genetic în modul de producție
capitalist. Animozitățile dintre salariații medii și capitaliști, rivalitățile dintre cei cu venituri
salariale ridicate și cei cu venituri mici, războiul de zi cu zi dintre șomeri, armata de rezervă a
capitalului și clasa largă a salariaților, arbitrate de capitalul productiv în favoarea proprietarilor
de mijloace de producție, sunt doar câteva din realitățile de adâncime ale societăților moderne.
Parazitismul marilor bogați ai planetei iese mai mult decât oricând în evidență, spre a nu
mărturisi funcția lor de titulari ai unei valori pe care nu o produc direct. Karl Marx a construit un
schelet teoretic, a umplut câteva goluri, dar probarea empirică a teoriei sale, deși parțial
realizată286, și adăugarea unor studii care să acopere tot ceea ce pare doar intuit în Das
Kapital sunt încă o chestiune de viitor, în ciuda bibliotecilor care s-au scris despre cel mai
profund și strălucit economist german.
286
W. Paul Cockshott and Allin Cottrell, ‘The Scientific Status of the Labor Theory of Value’, March 1997, în
http://users.wfu.edu/cottrell/eea97.pdf (accesat la data de 9.10.2016).
139
ANEXE
1. Teoria politică marxist-engelsiană la Hal Draper
,,…Când împăratul deschide larg, în aparență, porțile palatului pentru țăranii privilegiați și
burghezii aleși cărora le îngăduie, de două ori pe an, cinstea de a-i alcătui curtea, el nu le spune
plugarului și negustorului: «Ești om ca și mine», ci îi amintește marelui moșier: «Ești sclav ca și
iobagul, iar eu, care sunt dumnezeul vostru, vă domin pe amândoi deopotrivă.»”287
Hal Draper s-a remarcat ca autorul unei serii întregi de studii meticuloase, acumulând câteva mii
de pagini, care au în centru gândirea politică a părinților „socialismului științific” 288. State and
Bureaucracy este primul volum al unei adevărate aventuri intelectuale, ascunsă sub numele
de Theory of Revolution. De la Kolakowski până la mărunți și ocazionali comentatori potrivnici
287
Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Humanitas, București, 2007, p. 155.
288
Hal Draper, Karl Marx’s Theory of Revolution. State and Bureaucracy, volume I, Monthly Review Press, 1977,
The Politics of Social Classes, volume II, Monthly Review Press, 1978, The “Dictatorship of the Proletariat”,
volume III, Monthly Review Press, 1986, Critique of Other Socialisms, volume IV, Monthly Review Press, 1990,
War and Revolution (with E. Haberkern), Monthly Review Press, 2005.
140
ai textelor fundamentale scrise de Marx și Engels găsim o gamă largă de detractori antimarxiști.
Până a fi citit cu atenție, măcar dintr-un interes istoric dacă nu din alt motiv, ce au gândit la sursă
cei doi, antimarxiștii bulevardieri au concluzionat: Marx și Engels au dat naștere comunismului
bolșevic, au creat o ideologie utopică, reproducând la nivel pseudoștiințific aspirații eterne ale
genului omenesc, așa cum dăm peste asemenea aspiraţii în orice religie. Au imanentizat
Eschatonul, au pus la cale o erezie cu pretenții de gnoză, au învățat omenirea ura de clasă, au
demonizat întregi categorii sociale, care, la urma urmei, nici nu există, având în vedere că
societatea se compune din indivizi atomizați, din agenți autonomi, egoiști și raționali. Au fost, de
asemenea, antidemocrați, staliniști in vitro, despotici, violenți verbal, criminali în intenții, odioși,
siniștri, antisemiți, chiar dacă, putem concede, nu pe o cale directă. Discursul predominant în
sovietologie sau în istoria filozofiei liberale nu se dezminte: spre deosebire de floarea
idealismului german sau de liberalismul anglo-saxon exprimat prin Bentham sau Mill, Marx și
Engels sunt doi dogmatici grobieni, de un materialism vulgar, buni de aruncat – spre a-l
parafraza pe belicosul Lev Troțki –, la coșul de gunoi al istoriei.
În pofida acestor mantre simpliste, care se fac mai degrabă vinovate de ceea ce ele reproșează
celor doi gânditori germani, Hal Draper, alături de mulţi alți exegeți, scrie tot timpul la obiect
imensul său studiu filologic, istoric, ideologic și politologic. Statul și birocrația constituie
răspunsul americanului Hal Draper la aceste valuri spumegânde antimarxiste, care pornesc ca un
uragan din Occident spre orice colț al pământului, după octombrie/noiembrie 1917. Pe deasupra,
ceea ce realizează Hal Draper poate fi considerat și un tur de forță împotriva leninismului, o
formă degenerată și mistificatoare, după cum vom vedea, a politicii de stat a URSS-ului,
construită ca o malformație, ca o excrescență patologică cu sursă în Gesamtausgabe-ul celor doi
prieteni radical progresiști.
Pentru a putea avea acces la tezaurul de idei din Marx & Engels în ceea ce privește rolul, gestația
și sensul statului, dar şi al clasei sale de mânuitori de hârtie, Hal Draper citește și citează din
articole de presă, scrisori, polemici jurnalistice, dar și analize reputate scrise într-o perioadă de
jumătate de secol de Marx și Engels. Tocmai pentru a păstra un element de vitalitate din cartea
istoricului Hal Draper, vom încerca mai jos să punctăm ceea ce Marx și Engels, în mod
inconturnabil, nu puteau fi:
1) Marx își face debutul, în presa din Renania anilor 1840, cu un articol în care înfierează
oficialitățile retrograde și precapitaliste ale înapoiatei Germanii de atunci (care încă nu se
formase politic, să nu uităm) pentru cenzura presei. Libertatea de exprimare în gazete era, contrar
măsurilor luate de revoluționarul bolșevic Lenin în zorii regimului său, fundamentală pentru
lupta împotriva claselor superioare, pentru formarea unor nuclee de opinie în societatea civilă
imatură, pentru democratizarea de jos în sus a societății prin critica absolută a fărădelegilor
141
elitelor economice și politice, pe care le are în închipuire Marx. Pentru ultrademocratul Marx,
societatea civilă (Bürgerliche Gesellschaft) devine cu adevărat democratică atunci când apasă
prin cereri politice asupra statului, al cărui țel final este să reprezinte interesele comune ale
întregii societăți și nu numai ale unor caste și clase sociale, cum, adesea, se întâmplă sub forma,
deghizată în cuvinte, a democrației reprezentative (spre a nu vorbi de forme istorice depășite de
guvernare, precum tipurile de monarhii și despotisme premoderne, preburgheze).
2) Mare parte, dacă nu chiar în întregime, din gândirea politică a cuplului Marx și Engels nu
corespunde unor lucrări clasice de teorie politică. Nu putem identifica o lucrare, Politice, pe
model aristotelian, la Marx, sau o analiză ca Principiile filosofiei dreptului la Hegel. Nici vorbă
de așa ceva. Viziunea lor asupra disputelor intersociale apare ca legată de analiza polemică și
politică a chestiunilor arzătoare ale zilei. Nu-i de mirare deci că un cititor contemporan se lasă în
voia unui căscat cât un canion lecturând Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte,
neterminata Ideologie germană sau Despre Problema evreiască. Un eseu politic ancorat în
devenirea cotidiană nu poate fi, oricât de strălucitor ar fi conceput, decât o probă de jurnalism
superior, intelectual, dar nu mai puțin treabă de gazetă. Pe lângă acestea, Marx și Engels nu au
făcut decât să evolueze înspre „socialism” după 1844. Nu se poate vorbi, altfel decât într-un mod
ridicol, despre „marxismul” lui Marx pe vremea când abia împlinise 30 de ani. Nu era evreul
antiburghez din Trier vreo Pallas Athena. Tomul său despre modul modern de producție,
distribuție și consum economic va avea o gestație lungă și întortocheată, iar nici la vârsta matură
deplină Marx nu era încă pe de-a-ntregul convins în privința a ceea ce va rămâne pe vecie în
manuscris și a ceea ce se poate tipări fără mustrări de conștiință. În ultimă instanță, moda
intelectuală lasă să se înțeleagă că nu se poate discuta despre marxism decât dacă aparții
categoriei numeroase de detractori sau ești vreun discipol împătimit al acelora care s-au
autodeclarat în contexte abracadabrante astfel (avem combinații între Freud și Marx289 și
juxtapuneri bizare între Marx și Stalin, prin urmare orice se poate).
3) Deși Hal Draper va porni cronologic, de la primele la ultimele lor scrieri, analizând diacronic
conceptele de stat și birocrație la Marx și Engels, noi ne vom rezuma la a extrage din studiul său
semnificația finală pe care o dau cei doi statului și birocrației. A vorbi de stat înainte de crearea
unei categorii sociale, care evoluează în mod necesar din nevoile unui grup uman (trib, gintă
etc.), e imposibil. Perspectiva antropologică nu lasă loc de îndoieli: numai atunci când o
comunitate sedentară umană reușește să producă mai multă hrană decât nevoile sale imediate, iar,
pe cale de consecință, are loc o acumulare excedentară de alimente (deci de energie vitală
suplimentară cerințelor minime de supraviețuire) și o nevoie ca anumite funcții colective
289
Max Horkheimer, Theodor Adorno, Dialectica Luminilor, Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 140-191, Herbert
Marcuse, Eros and Civilization, Beacon Press, 1974, pp. 21-106, Erich Fromm, The Sane Society, Henry Holt and
Company, 1990, pp. 79-208.
142
(protecție, rezolvarea disputelor interne, atacuri armate asupra altor grupuri umane) să fie
satisfăcute, apare o categorie specială de indivizi în cadrul organizării sociale, care nu trebuie să
muncească pentru a se hrăni. Ei sunt ținuți în viață de comunitate, pentru a îi oferi siguranță
fizică sau pentru a o conduce (această separație nu este niciodată certă). Sarcinile lor sunt de
control și decizie, deci sunt simultan represive fizic și coercitive economic. De fapt, cei care cer
supramuncă de la supușii lor, id est cei care au monopolul violenței, sunt, înainte de a fi
administratorii comunității, cei care o amenință cu distrugerea. Originea armatei (dar și a poliției
moderne în consecință, această armată internă a unui stat) se poate identifica imediat alături de
izvorul economic al forței politice. Din aceste două tulpini, care răsar din trunchiul muncii
colective, se înalță conducătorii oricăror ansambluri sociale organizate (a se observa în acest
punct că populațiile primitive nomade nu cunosc decât aceste două forme sociale de diviziune a
muncii, ceea ce-i explicabil, având în vedere că „munca” executată de ele nu are un caracter
propriu-zis productiv: raidurile armate ale unor migratori sunt expresia unui parazitism social
ascuns sub învelișul violenței biologice ca singur mijloc de existență. Crima eroică și spiritul
războinic, pe care le incumbă acestea, sunt derivate necesare ale instinctului de autoconservare
desprins și străin de muncile agricole, deși, înainte de a fi prădători, populațiile nomade sunt doar
vânători și crescători de vite – la început boi, apoi cai).
Din secunda (un proces ce poate dura secole) în care un individ din rândul unei comunități de
agricultori ajunge căpetenia unui grup armat de indivizi, acest grup va dori să păstreze intactă
diferența originară a practicilor sociale: pe timp de pace, războinicii trebuie hrăniți gratuit în
continuare, iar munca pământului nu este niciodată demnă de ei. Orice monarhie, împărăție,
orice formă de despotism politic își au izvorul aici. Pentru a putea trăi tihniți, purtătorii de sabie
creează o armătură statală, chiar dacă primitivă, care să servească intereselor lor economice
imediate: taxe şi impozite, dări, biruri, oricum ați vrea să le spuneți, sunt impuse unei populații
care, în numele protecției faţă de dușmanii externi (dar și a celor domestici), va trebui să cedeze
direct o parte din produsul său alimentar (dar nu neapărat doar atât) aristocrației împlătoșate,
care, deja înrudită în termenii a câtorva generații, compune „sângele albastru”, pe scurt, faptul de
a fi ales să conduci încă din pântecele matern. Prin urmare, cu cât ne uităm mai departe în trecut,
cu cât ne depărtăm de țărmul modernității noastre, cu atât băgăm de seamă că legile, decretele,
palatele și curțile domnești, tot ceea ce se poate numi astăzi „stat”, se află în stăpânirea politico-
economică a unor foști, sau încă activi, oameni de arme privilegiați. Poate de aici provine
interesul arătat de Engels, în întreaga sa viață, istoriei militare 290. Deci ceea ce caracterizează în
chip decisiv statul premodern constă într-o ordine economică personalizată, în care rangurile și
290
Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 17, Editura Politică, București, 1963, pp. 9-276, ,,Însemnări despre
război’’.
143
ierarhiile sociale sunt tot atât de politice, pe cât sunt de economice. Imposibilitatea de a separa
cele două sfere, cea a societății civile și cea a statului, derivă din modurile de producție
preburgheze.
4) Pe cale de consecință, statul se definește, în cele din urmă, ca organul executiv al clasei care
culege cea mai mare parte din roadele modului de producție existent. Sub forma unui consiliu
autoreprezentativ ce veghează la buna desfășurare a tot ce poate servi intereselor acestei clase
politico-economice, statul nu are independență și nici nu poate fi spus că s-ar fi lăsat confiscat:
oricâte straturi de, tale quale, abuzuri, corupție și nedreptăți, de civism, ecumenism legal, de
ajutoare sociale ai da la o parte, esența acestui organism rămâne până în zorii modernității, când
producția de mărfuri și servicii pentru piață, pentru consumul individual în urma unei tranzacții
devine singurul mod general acceptat de autoperpetuare a speciei (pentru că, întâmplător sau nu,
din stăpânii unei societăți insulare la jumătatea secolul al XIX-lea, capitaliștii au ajuns să
conducă o lume, o „piață globală”), de aparat ce deservește claselor superioare, dacă vrem
neapărat, exploatatoare. Cine domină puterea legislativă? Dacă majoritatea parlamentarilor și
senatorilor se trage din cele mai bogate categorii sociale, fiind ea însăşi expresia socială a acestei
bogății impersonale, atunci avem răspunsul final la întrebarea: „Cine îi va dicta aparatului
executiv al statului când, unde, de ce și cum să acționeze?“.
5) Pentru a pătrunde natura secretă a statului, se cade să apreciem modurile de producție și natura
proprietății în lumea preburgheză. Aici Hal Draper scoate în evidență aspectele, ocultate sau
negate chiar de vulgata marxist-leninistă în secolul al XX-lea (referințele sale sunt limpezi),
chestiuni care nu se regăsesc nici la Marx și Engels în forma aceasta. Despre imperiile
sclavagiste ale Antichității sau chiar despre prezența sclaviei, ca instituție fundamentală a unei
economii înapoiate, nu are rost să zăbovim discutând în acest loc. Sclavul nu era om, ci o unealtă
ca oricare alta, un animal de povară mai inteligent, iar uneori nici măcar atât. Scopul și atributul
său existențial central se rezumă la a munci pentru stăpânire. De la Atena lui Pericle până la
Roma lui Cicero (dar și secole după) sclavajul îndoapă stomacuri, ridică temple și vile
somptuoase, înzestrează armatele cu cele trebuincioase, inclusiv cu soldați, umple cuferele
statului. Proprietatea privată este restrânsă la o oligarhie agricolă și militară, care se substituie
complet statului. Oligarhii sunt singurii cetățeni liberi, într-o mare de animale pre- sau apolitice.
După dizolvarea Imperiului Roman, declanșată de valul populațiilor migratoare și de defectele
interne ale armatei romane imperiale, statul roman, cu organizarea sa politică stufoasă, se
prăbușește în anomia Evului Mediu timpuriu și întunecat. Biserica devine singurul nucleu stabil
al tradiției statale romane, alterată și modificată substanțial de condițiile noii religii oficiale.
După creștinarea totală a populațiilor de pe teritoriul Europei în jurul anului 1000, sclavia, ca
instituție contrară creștinătății, nu mai poate rezista ca formă economică acceptabilă. Codificarea
144
scrisă sau, mai curând, orală a raporturilor economice dintre nobilul feudal și țărănimea de pe
moșiile sale dă naștere regimului economic feudal. Luptele necontenite dintre conți, baroni și
regi, dar și alianțele care se rup și se pecetluiesc între varii vasali și stăpânii lor militari
consolidează aristocrația feudală. Absența unui stat centralizat puternic, dreptul sabiei de a
extrage rente și tributuri de la cei aserviți întăresc proprietatea feudală în Europa, contribuind la
reale autonomii locale, la o stratificare organică a corpului social. Fracturarea vechiului imperiu
sclavagist e o achiziție europeană. Creștinătatea nu înseamnă la prima vedere decât religia
creștină și o serie de instituții iremediabil construite pe un conflict reciproc, care nu încetează
vreodată291.
În afara granițelor geografice europene avem fie forme revolute față de modelul european, fie,
precum în Rusia de după 1300 și în Imperiul Celest până după 1900, ceea ce Marx și Engels
denumesc alternativ prin modul de producție asiatic sau despotismul oriental. La prima vedere,
clasa militară aristocratică se confundă cu statul imperial sau în curs de extindere imperial, ca în
situația specială a rușilor. Raporturile economice sunt personalizate politic 292. Deosebirea
notabilă față de feudele Europei, disparate, agresive, aliate temporar, aservite unui rege fără stat,
deci fără birocrație, implică contractul social colectiv între oligarhia aristocratică, proprietara
nominală a tuturor pământurilor, și obștile sătești, mir, obcină etc., cele care furnizează produsele
necesare statului despotic ultracentralizat. Noțiunea de proprietate privată nu exista, în genere, în
cadrul despotismelor orientale. Birocrația mandarinilor subzistă vreme de câteva mii de ani. Doar
statul absolutist luminat, de după 1700, va inaugura o birocrație în imperiile Europei, dar chiar și
acum vorbim de un aparat de stat, manevrat de burghezia ascendentă și de nobilimea feudală.
Orașele, teritorii libere, prin decret regal, în Occident, nu împărtășesc statutul de fortărețe
militare și puncte de control birocractice, robite monarhului suveran, ca în imperiile asiatice.
Modul de producție capitalist, apariția unor piețe largi unite, piețe „naționale”, forța de muncă
liberă prin contract, concurența pentru clienți, productivitatea superioară sunt fondate pe o
proprietate privată înrădăcinată în solul social. Spațiile euroasiatic și sud-est asiatic nu cunosc
această tranziție decât prin modernizări de sus în jos, manipulate de birocrația despotismului
oriental293, ca urmare a unei amenințări statale exterioare. Vulgata marxist-leninistă din perioada
U.R.S.S.-ului, prinsă în siajul obiceiurilor birocratice ale despotismului oriental, va elimina, din
considerente ideologice conservatoare, această dimensiune a modului de producție asiatic, pe
291
Georges Duby, The Early Growth of the European Economy, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1978,
pp. 5-73.
292
Perry Anderson, Passages from Antiquity to Feudalism, NLB, 1974, pp. 147-213, pp. 213-294.
293
Karl A. Wittfogel, Oriental Despotism. A Comparative Study of Total Power, Vintage, 1981, pp. 49-101, pp. 137-
157.
145
care Hal Draper o va reafirma, cu bogate referințe la textele clasice (dar nu numai) ale celor doi
gânditori germani.
6) Secțiunea mediană a cărții istoricului Hal Draper suferă de o anumită flexibilizare a concepției
marxist-engelsiene asupra modurilor de producție cunoscute, în cursul istoriei speciei umane.
Drept urmare perioadele de tranziție dintre 1850-1871 și 1900, în timpul lui Ludovic Napoleon
Bonaparte al III-lea și al cancelarului Otto von Bismarck, definite ca o subdezvoltare economică
la început, dublată de mari progrese industriale la final, care nu îngăduie unei clase sociale
ascendentul asupra statului, îi conferă birocrației de stat un caracter independent. Sunt peste o
sută de pagini în care Hal Draper argumentează un asemenea punct de vedere și vorbește pe larg
despre crizele politice, în care generali ca George Boulanger pot lua frâiele statului, ca fiind
perioade de destabilizare a raportului de forțe între clasele sociale existente. Credem că problema
poate fi tranșată sociologic, studiind apartenența de clasă a principalelor funcții în stat, dar și a
celor mediane sau mărunte. Hal Draper nu își propune așa ceva, dar riscăm să afirmăm că ipoteza
clasică a unor Marx și Engels nu se dezminte în urma unei examinări serioase.
Spre a concluziona la finele primului volum, mărturisim că Hal Draper strălucește prin
identificarea, disecarea și înlăturarea, pas cu pas, a prejudecăților și falsificărilor rău-voitoare,
care încă planează lugubru deasupra corpusului de scrieri marxist-engelsiene.
Volumul al doilea din Theory of Revolution, al istoricului american Hal Draper, poartă subtitlul
de The Politics of Social Classes. Asemeni primei părți din serie, Draper, spre deosebire de
marxologii care pornesc de la câteva citate spre a extrapola în zări necunoscute, urmărește etapă
cu etapă, cu ochii pe operele reale, ceea ce afirmă Marx și Engels în chestiunea claselor sociale.
Ceea ce antimarxiștii din tabăra dreptei nu vor să recunoasca, nici cu jumătate de gură, se referă
la faptul că putem vorbi de o pluralitate de interpretări, adăugări, rectificări, „trădări”
reformatoare la stânga, ce se inspiră public din Marx și Engels, nicidecum de o unitate de fier,
rigidă, dogmatică a așa-numiților marxiști.
Generic vorbind, înțelegem prin proletariat clasa angajaților, cei care primesc un salariu ca
retribuție a muncii lor și cei care nu au mijloace de producție. Singura observație, pe care Marx o
va face mai clar în Teorii asupra plusvalorii, are în vedere un element central: proletariatul se
referă la acea largă categorie de angajați care, în principiu, aduc profit, în urma muncii lor, celui
care le plătește salariile. Prin urmare, armata, birocrația de stat, chiar și angajații unor companii
de stat care lucrează la ridicarea de poduri sau la construcția de șosele, căi ferate, autostrăzi nu
aduc profit, deci cei ce muncesc în aceste domenii nu pot fi încadrați ca proletari. Pe de altă
parte, o companie care are un capital majoritar de stat, dar care este administrată profitabil, poate
146
avea drept angajați proletari. Profesiile liberale, de pildă cele de doctori sau de avocați care
muncesc în calitate de liber-întreprinzători, nu sunt practicate nici de proletari și nici de
capitaliști, deși pot aluneca în oricare din aceste două ipostaze. Pentru a sintetiza natura
proletariatului, ar merita să spunem că, fără schimbul dintre salariu și forță de muncă în vederea
profitului, nu putem vorbi de modul de producție capitalist, iar, prin extensie, nici de capitaliști
sau proletari. Fie clasa muncitoare lucrează cu scopul de a fi profitabilă, fie nu mai compune o
clasă, care are în centru munca salariată (dar sprijinind alte tipuri de clase). Rigoarea și coerența
explicației îi conferă, totuși, o veritabilă suplețe interpretativă, doar pentru că proletariatul nu se
reduce, în mod exclusiv, nici la muncitorii industriali, nici la angajații din mediul privat.
Cu toate acestea, Marx și Engels nu credeau doar într-o conștiință de clasă pură și dură, în care
interesele angajaților trebuie să primeze, alături de ideile acestora din urmă, asupra societății.
Proletariatul suferă adesea de aceleași prejudecăți, idei fixe, viziuni politice retrograde precum
clasa burghezilor, a celor care dețin capitalul productiv și care, de altminteri, sunt responsabili de
existența istorică a primilor. Educația științifică, în principal laică, poate contribui la scoaterea
proletariatului din inferioritatea sa spirituală, însă, pentru ca procesul de educație să fie real, doar
cu prețul abolirii distincțiilor de clasă. Scopul nu este doar acela de a ridica pe o treaptă
superioară clasa celor care își câștigă existența vânzându-se ca mijloace productive pe piață, ci,
mai mult, prin distrugerea proprietății private, considerată ca fundament al inegalităților
economice dintotdeauna, deci sociale, culturale, legale, politice în istoria speciei, se preconiza
înălțarea întregii societăți la un statut dincolo de care poate începe adevărata istorie a omenirii
(acesta ar fi umanismul, pe care îl găsește Hal Draper la cei doi eroi ai studiului său). În acest fel,
proletariatul constituie germenele clasei revoluționare din viitor, așa cum burghezia capitalistă a
fost cândva clasa socială revoluționară în lupta sa, de înlăturare a dominației și a barierelor
impuse de clasa nobiliară, feudală din societățile europene premoderne.
Prima chestiune, elucidată de Hal Draper, include relația dintre sindicate și clasa angajaților.
Rezistența elementară, apărarea intereselor economice imediate, dezvoltarea unei conștiințe de
clasă (prin ziare și dezbateri publice) și organizarea internă solidă sunt scopurile unui sindicat,
care reprezintă direct clasa muncitorilor. Limitele și racilele sindicalismului au fost observate
imediat după 1850 în țările în curs de industrializare, îndeosebi în Anglia: prima limită ar fi
segmentarea în continuare, pe criterii de diviziune a muncii, în cadrul sindicatului, ceea ce aduce
mult cu statutul închis și sectar al unei bresle medievale. Invidia reciprocă și impresia unui statut
superior fragmentează intern proletariatul. O a doua slăbiciune provine din rândul așa-zisei
aristocrații a muncii, adică acea categorie de angajați care, în virtutea meseriei lor, câștigă
semnificativ mai mult decât media și, drept urmare, se consideră nu doar superioară, ci, oarecum,
mai apropiată în mentalități de clasa burghezilor și de așteptările politice ale acestora. O a treia
147
slăbiciune provine din ruptura care intervine între cei care își schimbă condiția inițială de
angajați în cea de reprezentanți plătiți ai sindicatelor, și care mai târziu devin politicieni în toată
regula. Înstrăinarea poate duce la înșelarea, chiar fără rea intenție, a simpatiei și a sprijinului
membrilor de sindicat. Sindicalismul este expresia politică a luptei de clasă și, cu siguranță, de
aceea nu este agreat în capitalismul neoliberal de astăzi. Orice lider de sindicat ajunge ușor să fie
cumpărat sau înglobat de patronat, câtă vreme situația sa materială precară și lipsa de devotament
sau luciditate în privința scopurilor politice ale clasei sale îl pun într-o postură vulnerabilă.
Fiecare din aceste aspecte ale mișcării sindicale este tratat de Hal Draper cu grijă pentru
informația istorică, iar în acest sens pamfletele sau articolele furibunde ale lui Marx și Engels
asigură fundalul din care teoria politică poate fi extrasă minuțios. Teoretizarea se naște
întotdeauna din practică și niciodată invers, în acest al doilea volum. Sindicalismul în sine nu
poate fi unicul drum, pe care proletariatul calcă, în vederea obținerii unor condiții sociale în
conformitate cu așteptările lui de moment. Fără un partid politic care să înglobeze interesele
sindicaliștilor, nu încape discuție de revoluționarism sindicalist. Pericolele interne ale unui partid
politic de stânga, confiscat de jocurile de culise ale patronatului, nu pot fi mai demne de luat în
seamă, în acest punct. Din nou, coruperea liderilor, care vorbesc în numele proletarilor, este
primul pas în subjugarea și decimarea mișcărilor sindicale și, prin implicație, în aservirea
ideologică a partidelor de stânga, ajunse marionete, vag reformatoare, în mâinile unor maeștri
păpușari plutocrați.
Câteva idei se desprind, în legătură cu proclamata autoemancipare a angajaților: principiul

carității travestește o formă oficializată de cerșetorie. Simplele dovezi de caritate nu sunt
suficiente întru ajutorarea săracilor sau a altor categorii defavorizate social. Se cade mai degrabă
să vorbim despre respectul de sine al celor care își câștigă, printr-o negociere colectivă, salarii
decente, nu prin a înfuleca, umiliți și umili, firimiturile aruncate cu aroganță, mulțumire de sine
și falsă pioșenie de la masa bogaților. Cei ce primesc în genunchi, din mila altora, ceea ce munca
lor cinstită nu le poate oferi rămân tot în genunchi la picioarele stăpânilor lor. Docilitatea și
smerenia unor indivizi care împărtășesc o poziție economică de slugi plătite, dar care participă
direct la crearea bogăției angajatorului lor nu pot constitui germenii din care pot porni atât
autoemaniciparea celor de jos, cât și revolta lor democratică și egalitaristă împotriva clasei
proprietarilor afaceriști.
Burghezia este prima clasă din istoria cunoscută care raționalizează în cele mai mici laturi
existența cotidiană. Sfera publică este o creație burgheză 294. Scopul în sine al activității sale este
294
Jürgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere. An Inquiry into a Category of Bourgeois
Society, MIT Press, 1990, pp. 27-57, pp. 141-181.
148
acumularea necontenită de capital, prin maximizarea profiturilor și prin ieftinirea și
îmbunătățirea tehnologiilor existente. Orice boală temporară, precum o criză, este ca o gură de
aer înaintea unui alt asalt. Meritul decisiv al acestei clase constă în eradicarea tuturor formelor
sociale parazitare din trecut (ceea ce nu înseamnă că burghezia nu numără în rândurile sale
paraziți, însă aceștia nu sunt niciodată decât abateri de la funcționarea economică a clasei lor, în
timp ce aristocrațiile militare sunt socotite ca fiind eminamente parazitare pe timp de pace,
asemenea rentierilor agricoli) și înlocuirea acestora cu o armată de angajați disciplinați,
obedienți, competitivi și prestând un tip de muncă măsurată contabil. Ca atare, burghezia și-a
trăit deja revoluția, iar rolul său emancipator a fost realizat în cele mai dezvoltate țări ale lumii,
cu toate că efectele materiale ale prezenței acestei clase în secolul al XIX-lea aveau să fie cu
adevărat resimțite în următorul secol, și nici atunci în cele mai multe țări înapoiate, capitalist-
periferice ale lumii. Astfel, aceasta este o clasă a trecutului prin chiar realizările sale colosale.
Marx și Engels au stabilit raportul dintre cerințele politice, aflate în dispută la un moment dat, în
republicile parlamentare/prezidențiale (și, anticipând, cu sufragiu universal pentru populația
majoră), ca fiind doar expresia de suprafață a unor conflicte economice adânci, între variate clase
sociale. Termeni precum „revoluție permanentă“ sau „revoluție proletară“ au, după cum arată
Hal Draper, referințe istorice reale și sunt circumscrise de acestea: Germania era încă un teritoriu
subdezvoltat, cu multe rămășițe feudal-absolutiste, cu o armată reacționară și o clasă de junkeri
ultraconservatoare în Prusia, care trebuiau înlăturate în timp, prin efortul industrializării, presiune
politică proletară și transformări democratice ale Imperiului German. Nici în 1896, atunci când
Engels moare, nu se poate spune că Germania a depășit complet aceste sechele ale trecutului său
feudal. Împotriva reacțiunii subdezvoltate și a prejudecăților claselor proletare germane vor tuna
și fulgera Marx și Engels timp de jumătate de secol, mai cu seamă în cadrul Internaționalelor I și
a II-a, dar și înainte, odată cu revoluția burgheză eșuată în Germania la 1848.
Să mergem însă înainte: sub stratul subțire al burgheziei se află mica burghezie, definită ca acea
categorie de orășeni care dețin puține mijloace de producție, dar care își câștigă existența în două
moduri: fie au o afacere, precum un magazin, unde micul burghez lucrează alături de membrii
familiei sale, fie posedă tot o prăvălie sau un atelier de croitorie, de cizmărie, o cofetărie, un
restaurant etc. unde, deși are câțiva angajați, continuă să lucreze cot la cot cu aceștia. Un țăran
prosper, stăpân peste o fermă în care angajează proletari rurali, aparține la rândul său categoriei
mic-burgheze. Micul-burghez poate da faliment și aluneca oricând în clasa angajaților sau poate
acumula atâta capital, încât să se extinda în alte ramuri de producție, mai profitabile, și să devină
un burghez cu statut asigurat. El poate fi, la fel de bine, înghițit prin cumpărare de către un
capitalist care vine și îi achiziționeză mica afacere. Poziția sa mereu nesigură, întotdeauna
149
riscantă, etern contradictorie îl face să fie când empatic cu angajații săi, în momente de criză sau
în caz de faliment, când aspru și rapace, atunci când afacerea merge într-atât de bine încât micul-
burghez poate visa la a-și depăși condiția. Prins totuși între două clase sociale, pe care nu le
înțelege în întregime, neidentificându-se cu niciuna dintre ele, Marx și Engels îi atribuie micului-
burghez defecte precum ipocrizia, filistinismul, oportunismul și, ca atare, nu trebuie socotit decât
ca un aliat temporar al proletarilor. Engels notează antisemitismul galopant și visceral al micului-
burghez din Europa Centrală, dintre 1850 și finele veacului, ca semn distinctiv al acestuia.
Sub mica-burghezie îl găsim pe țăran sub diferitele sale chipuri. Marx nu este, după cum
sugerează titlul cărții istoricului român, naturalizat englez, David Mitrany, Marx against the
Peasant295, un dușman al țărănimii, ci, pur și simplu, un observator care îi înțelege funcția
depășită, din punct de vedere economic. În condiţiile în care agricultura eficientă, în termeni de
piață liberă, se realizează pe mari suprafețe, unde capitalul este concentrat în mâinile câtorva
proprietari capitaliști, țărănimea, cu micile sale suprafețe agricole și cu metodele sale revolute de
cultivare, care nu țintesc valoarea de schimb a produsului, va fi întâi falimentată, iar apoi
înglobată în marile culturi cerealiere (dar nu numai) ale unor concernuri agricole de mari
dimensiuni, ceea ce, de altfel, s-a petrecut în țările dezvoltate înainte, dar mai ales după 1945.
Țărănimea a fost mereu fondul de rezervă al proletariatului urban, oriunde în lume în primele
faze ale industrializării, iar exemplul recent al Chinei comuniste repetă în acest sens, la scara
unei populații mamut, un fenomen istoric recunoscut în Anglia încă din secolul al XVIII-lea.
Odată cu fărâmițarea și distrugerea internă a țărănimii, prima clasă superioară care își va da
duhul, nu fără anumite spasme și împotriviri, astăzi istorice, va fi cea a latifundiarilor cu sânge
albastru, grohotiș medieval, ambele clase căzând pradă cămătarilor urbani sau/și ipotecilor
bancare. Țăranii, oricât de pauperi ar fi, dețin cultul proprietății private, la fel ca micul-burghez.
Abia în clipa în care pământul îi fuge de sub picioare sau când nu îi ajunge pentru a supraviețui,
și doar pentru acest motiv temporar, se va radicaliza, devenind revoluționar, ca în timpul
Revoluției Bolșevice. Răscoala sa nu este însă atât îndreptată împotriva proprietății private, la
care râvnește, dintr-o perspectivă autarhică, cât în direcția claselor urbane, a evreului cămătar sau
a vechilului, care, atunci când nu-l exploatează direct, tind să-l sărăcească indirect. Fiind un
personaj apolitic, deci un idiot în sensul grec vechi al cuvântului (omul simplu din popor),
țăranul nu vede nimic bine în ceea ce se defășoară dincolo de limitele gospodăriei sale agricole.
Izolați, imobili, letargici, în general pasivi, fără simțul politic al comunității, țăranii sunt la fel de
reacționari precum moșierul din vechime, el fiind contrapartida mentalitară a acestuia din urmă,
după cum angajatul înseamnă același lucru pentru capitalist și invers. Țărănimea asigură, astfel,
295
David Mitrany, Marx against the Peasant. A Study in Social Dogmatism, Collier Books, 1961.
150
baza oricărui despotism (asiatiac, feudal-european, nu are aici importanță), mai cu seamă militar,
de la Marea Armată a lui Napoleon până la Armata Roșie a sovieticilor. Orice alianță
revoluționară cu această clasă e susceptibilă, după Marx și Engels, de a degenera în mișcări
contrarevoluționare, apreciere pe care Lenin a testat-o, alături de Biroul Politic al URSS
(Politburo), în anii Războiului Civil din 1917-1921. Doar proletariatul rural aduce o alianță
sigură pentru Marx și Engels, cu mențiunea că această categorie socială se află în inferioritate
numerică în societățile subdezvoltate. Erudiția exegetică, în materie de mărturii istorice
consemnate, este atât de vastă la Hal Draper, încât nevoia de a citi fiecare articol citat din Marx și
Engels pare a fi caducă, într-un capitol care depășește, cu ușurință, o sută de pagini.
Următoarea clasă, analizată de Draper, este așa-numitul lumpenproletariat, cu alte cuvinte, acea
categorie urbană din cartierele mărginașe, care, șomeră dintotdeauna sau pentru lungi intervale
de timp, recurge la furt, proxenetism, prostituție, munci ziliere, cerșetorie și alte forme decăzute
social, pentru a subzista. Cei din această categorie sunt „gloata” de răufăcători vagabonzi,
„vulgul” ticălos, plebea de oprobriu și obidă, la care întreaga suflare conservatoare se referă ca
fiind exponenți ai clasei proletare în ansamblu, cu care lumpenproletariatul împărtășește doar
parțial sărăcia și nimic din activitatea economică propriu-zisă, dar de care conservatorii se
folosesc pentru a demoniza, printr-o contagioasă omogenizare terminologică, întreaga clasă
socială. Gunoiul uman al lumpenilor e totodată bun la ridicat baricade și spart greve, vandalizat
magazine (îndeosebi cele de lux) și dirijat în încăierări la colț de stradă, în fervoarea revoluției, în
funcție de plata de moment a uneia sau alteia dintre tabere. Mereu servili și întotdeauna
mercenari, lumpenii, resturi umane ale tuturor claselor sociale în viață, sunt un produs secundar,
dar inevitabil, al sărăciei urbane și al geografiei sale segregaționiste, cauzate chiar de capitaliștii
înșiși, care nu-i pot folosi în calitate de angajați pe acești declasați, preschimbați în infractori,
vânzători ambulanți sau în boemi vegetând în mizerie, dar cu origini burgheze, locuind în
măruntaiele Parisului din timpul împăratului Ludovic Napoleon al III-lea296.
Lumpenproletariatul, compus fiind din derbedei, hoinari și haimanale, nu poate fi demn de
crezare, având o atitudine economică hrăpăreață, venală și sinistră în orice privință, râvnind, ca
orice arghirofili, la o afacere de familie onorabilă și mic-burgheză.
O ultimă arie de investigație include intelectualitatea, percepută ca acea parte a societății cu
studii înalte, profesorimea academică, absolvenți universitari (în special doctori în științe),
scriitori, artiști, jurnaliști de opinie, preoțimea etc. Dacă angajații unor capitaliști oarecare se
folosesc de forța lor de muncă intelectuală pentru a face profit, ei compun o parte mai educată a
proletariatului, dar nu își părăsesc clasa socială doar prin posesia unei diplome și a anumitor
atribute și îndemânări. În generația unor Marx și Engels capitalismul avea nevoie prea puțin de
296
Pentru o viziune socială literaturocentrică asupra boemei, cf. Pierre Labracherie, Parisul literar în veacul al XIX-
lea, Editura Univers, 1974.
151
forță de muncă intelectuală, pentru că sectorul serviciilor era mai slab dezvoltat decât cel al
agriculturii sau al industriei grele, extractive și manufacturiere, însă astăzi muncitorii cu gulere
albe (the white-collar workers) au înlocuit, ca procentaj, majoritatea statistică a muncilor făcute
odinioară de muncitorii cu gulere albastre (the blue-collar workers) în țările dezvoltate. Acea
parte a intelighenției care nu lucrează, însă, pentru a realiza și a spori capitalul unui om de
afaceri este, fără îndoială, utilă societății largi și răspunde unor nevoi adesea vitale, dar nu e
productivă în sensul modului de producție dominant, adică cel capitalist. Un om de știință care
descoperă o lege a naturii ce poate fi folosită, cu folos, printr-o invenție, pe care capitalistul și-o
însușește de la un inventator contra unei sume modice este, din punctul de vedere al capitalistului
amintit, o forță a naturii pe care o poate folosi gratuit: geniul său se prezintă unui antreprenor
precum aerul, vântul, apa, lumina soarelui etc., altfel zis, nu trebuie, îndeobște, să plătească
pentru așa ceva. Nu achiziționezi ceea ce natura îți pune la dispoziție din belșug.
De altfel, care este rolul social al intelectualilor în cadrul capitalismului, mai ales al celor care
sunt neproductivi? Cei mai mulți ajung să fie simpli apologeți ai puterii existente, lachei
ideologici ai claselor superioare, atrași, onorați public și cumpărați, chiar de capitaliști, ca acele
capacități umane de vază, talente de muzeu, cu care dă bine să te însoțești în lume. Cei mai
slugarnici intelectuali sunt cei cu origini mic-burgheze, pentru că au o dispoziție educată din
familie spre a se uita, cu jind și admirație, la desfășurarea luxoasă a vieții unui capitalist bogat. Ei
sunt simpli muncitori pe ogorul ideologiei dominante şi, chiar și când sunt mânați de cele mai
bune intenții, intelectualii verbalizează fastuos, la un nivel înalt de abstractizare, ceea ce stăpânii
lor capitaliști gândesc în termeni imediați, practici și înguști mintal. Menirea lor nu este de a
explica realitatea, ci de a o justifica, prin explicația cea mai convenabilă celor mai productivi
dintre proprietari. Falsa conștiință a fabricanților de idei crește ca o plantă excentrică din solul
fertil al propriei lor dependențe materiale. Intelectualii care se trăgeau din clasa proletară erau
destul de puțin numeroși în vremurile în care au trăit Marx și Engels, iar, până și când proveneau
din rândurile acesteia, ei considerau că ascensiunea lor socială, rezultat al educației lor înalte, se
datorează unui merit personal deosebit și înnăscut, iar, ca atare, intelectualul se ferea să discute
originea sa umilă, dintr-o pură rușine socială (sau, dimpotrivă, originile joase se prefăceau într-o
falsificare a genealogiei și a modestelor condiții financiare reale ab initio), refulând complexele
sale de inferioritate și sublimându-le în trufia unui ego tiranic. Intelectualul din medii joase se
îmburghezise, încetând să mai aparțină clasei părinților săi, cu atât mai puțin a strămoșilor săi,
prezumtivi sau nu. Trecerea de la această clasă obsecvioasă în tabăra intelectualilor, a celor care
își câștigă pâinea prestând munci cu ajutorul capacităților intelectuale, era o realizare
excepțională, deci rară, în secolul al XIX-lea (însă nu și în secolul al XX-lea, mai ales în
regimurile populare socialiste din Blocul Sovietic).
152
Adevărata problemă, pe care o ridică intelectualii luptând de partea clasei muncitoare, provine
dintr-o altă direcție, după cum observă, de timpuriu, Marx și Engels: cei mai mulți dintre cei care
muncesc cu creierul provin din familii „bune”, din medii sociale neproletare, chiar burgheze. Din
spirit de revoltă juvenil sau, mai degrabă, pentru că societatea i-a respins, nereușind să se
integreze fie în birocrația de stat, fie în mediul academic, aceștia îmbrățișează cauza proletară,
dintr-un amestesc de resentiment și ambiție carieristă: ei vor să fie în poziția de avangardă a
proletariatului, de stăpâni luminați, prin forța minții, peste amorfa gloată de prostănaci
semianalfabeți, pe care îi vor ghida, conform rațiunii lor superioare, și vor comanda trupurilor,
scuturate de pasiuni bestiale, ale prostimii de dedesubt. Marx și Engels, deși la rândul lor
burghezi prin formare și prin stil de viață, detestau suficiența, îngâmfarea, agresivitatea, puterea
de a deturna idei și de a manipula organele de presă ale Internaționalei de către intelectuali, de
către doctori proaspăt veniți din Germania, de literați și filologi de duzină, care, pe deasupra, din
egoism orb și din pricina rivalităților meschine, bazate pe invidie și egolatrie, aveau înclinația de
a forma facțiuni rivale, care se spionau și complotau reciproc în culise. Această înveninată și
inventivă broscărie umană nu putea fi altfel decât periculoasă pentru sindicate și pentru partidele
de stânga, pentru că intelectualul nu vrea să fie oricine în partidul muncii, ci chiar stăpânul său,
dictând didactic de la pupitru. De aceea, proletarii i-au privit întotdeauna cu antipatie pe
intelectualii asupritori, cu nazurile și cu aerele lor disprețuitoare. Nu era decât un pas până la
antiintelectualism, ceea ce Marx și Engels au trăit chiar pe pielea lor, în cadrul Internaționalei.
Totuși, diviziunea muncii obligă ca anumite sarcini în partid sau în sindicate să fie duse la final
de către elementele educate, cursive în scris, poate chiar înzestrate cu inteligență naturală, nu
doar bucheri proaspăt alungați în stradă de pe băncile școlii. Cine să redacteze studii științifice
despre condiția clasei muncitoare, dacă nu intelectualii? De aceea, deși utilitatea intelighenției nu
poate fi dezmințită, Marx și Engels amintesc de câteva restricții, împotriva poftei de putere a
intelectualului pauperizat: conducerea partidului să fie decisă, prin votul majorității simple, din
rândurile muncitorilor, intelectualii să muncească sau să fi muncit la rândul lor ca angajați,
sindicatele să nu fie conduse de lideri parlamentari, care sunt, în unanimitate, proveniți din mica-
burghezie și care nu au niciun contact nemijlocit cu necazurile și chinurile, dar și satisfacțiile
clasei peste care se imaginează așezați, precum păstorii biblici și turmele lor de mioare. Hal
Draper dă chiar un exemplu de intelectual cu trecut burghez, pe care Marx și Engels îl vor înfiera
(uneori în cuvinte care, astăzi, ar putea fi interpretate drept rasiste) pentru vanitatea și
autoritarismul său în partid: Ferdinand Lassalle, un intelectual elitist, ce va colabora în secret,
pentru puțin timp, cu Otto von Bismarck. Drept urmare, Marx și Engels vor recomanda vigilență
și atenție neîntrerupte în relație cu tagma, volatilă din punct de vedere moral, a intelighenției (iar
aici cei doi îi vor include pe Pierre-Joseph Proudhon sau pe Mihail Bakunin). Căutarea unei
153
cariere strălucite, a notorietății și rezolvarea finală a unor ascunse conflicte psihice, care
proveneau din foste deziluzii și frustrări biografice, îi vor îndemna pe mulți intelectuali germani
să îngroașe rândurile grupului reformist, și deja burghez, ale Internaționalei I, cei care vor
întemeia social-democrația germană după 1880 (Eduard Bernstein, Karl Liebnecht, August
Bebel). Demagogia sentimentală și umanitară va constitui atuul lor în luptele retorice cu
„mulțimea”. Limbuția fadă va veni de la sine în decursul acestor tirade găunoase. Hal Draper
riscă, ajuns în acest punct, să respingă complet valoarea și meritele reale ale social-democrației
germane, ceea ce nu credem că este cazul.
În concluzie, acest al doilea volum al seriei Theory of Revolution dezvăluie întreaga arhitectură
ierarhică a claselor sociale, în modul de producție al pieței libere, studiate din perspectiva teoriei
politice a radicalismului de stânga. Hal Draper lucrează cu probitate și într-un chip magistral, iar
căutarea celor mai mărunte mărturii scriptice, dar și logica niciodată fragilă sau maniheistă a
istoricului ideilor, transformă un demers arhivistic uriaș într-un probatoriu întru apărarea celor
doi socialiști germani, care cucerește prin limpezime, cazuistică istorică și lipsă de echivoc.
Cu cel de-al treilea volum din seria Theory of Revolution, Hal Draper adaugă un nou strat
construcției sale epice: dacă primele două secțiuni se ocupau cu natura statului, a birocrației și cu
împărțirea ierarhică pe clase sociale, subiecte centrale pentru a înțelege viziunea politică cu care
operează Marx și Engels în scrierile lor (inclusiv în studiile economice, deși nu acestea apar ca
preocupări centrale în Theory of Revolution), studierea temei „dictaturii proletariatului” ne
apropie de practica revoluționară propriu-zisă. În definitiv, care sunt indicațiile concrete pe care
Marx și Engels le-au dat urmașilor lor social-democrați sau comuniști, în vederea clădirii
societății viitorului? Hal Draper, ca întotdeauna până în acest moment al elaborării studiului său
hipererudit, merge direct la sursele documentare, citește în întregime publicistica și chiar
corespondența privată a celor doi, reia, pas cu pas, activitatea fiecăruia în anul 1848 și în anii
imediat următori, ascultă și înregistrează tot ce s-a scris în anturajul lor politic, nu pierde nimic
din luptele interne ale Internaționalei I (congresele ce s-au ținut lanț în vestul Europei, între 1866
și 1872, la care nu facem aici trimitere) sau ale Internaționalei a II-a de după 1889, pe care
Engels o vedea nu neapărat iremediabil căzută în brațele reformismului social-democrat (deși
simpatia sa pentru revoluționarul Eduard Bernstein va fi trădată, post mortem, de acesta din urmă
odată cu apariția lucrării sale Die Voraussetzungen des Sozialismus, în 1899). În consecință,
acumularea de informații istorice este atât de mare în acest al treilea volum, încât Hal Draper
riscă să plictisească și să extenueze cititorul cu infinitele sale digresiuni, menite să restabilească
acuratețea cronologică și documentară. Cui îi servește acest efort migălos de fișare, recitire,
154
punere în context, nuanțare și traducere exactă a termenilor? Pentru a putea răspunde, s-ar cuveni
să căutam cele două interpetări, dublate de bibliografii luxuriante, pe care Hal Draper, la mijlocul
anilor 1970, le critică (in)direct în Theory of Revolution, ceea ce îngreunează cu două treimi
dimensiunea volumului de față :
1) Tabăra antibolșevică, id est antimarxistă, care întrevede o continuitate între activitatea politică
a unor Marx și Engels și crimele fără număr din timpul Războiului Civil rus (să nu uităm, nota
bene, că Armata Roșie a comis atrocități cu nimic mai prejos decât cele ale „Gărzii Albe’’
monarhiste) și ale lungilor decenii staliniste. În această tabără includem autori diverși, precum
Adam Ulam, Robert C. Tucker, Martin Malia, Leonard Schapiro și chiar Leszek Kołakowski et
alia. Hal Draper nu este nici primul, și, cu siguranță, nici ultimul care să atragă atenția că
metodele sectare, clandestine, anarhice și teroriste ale facțiunii ruse, pe care le-a promovat în
cadrul Internaționalei Mihail Bakunin, erau stigmatizate de socialiștii occidentali, în frunte cu
Marx și Engels, încă de dinainte de 1883, când moare Marx. Ciocnirile și neînțelegerile dintre
Bakunin și cei doi germani sunt documentate și cunoscute, iar mărul discordiei se referă la
temele abordate de Hal Draper în volumul de față. Episodul despre influența ideologică
exercitată de Tkacev și metodele terorist-iacobine, pe care le apăra acesta, apar amintite în cartea
antibolșevică a istoricului francez Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, unde
ceea ce se cheamă leninism se diferențiază de praxisul revoluționar, sprijinit de Marx și Engels,
după cum vom vedea297.
2) Diversele exegeze social-democrate, care, după cum le expune Hal Draper, coincid cu
fracturile interne ale Internaționalei I, dar și cu modalitățile în care „marxismul” a fost
instrumentalizat de către partidele de stânga europene până la 1900. Draper își propune să
elucideze facțiunile doctrinare, din mica lume a socialiștilor europeni de până la 1880, și felul în
care aceste rupturi vor marca social-democrația vest-europeană înainte de 1914. Anticipăm un
amănunt de maximă relevanță: monolitismul atribuit adesea stângii și acuza de dogmatism ar
avea un sens, mai cu seamă când și în zilele noastre sunt voci neavizate, care vorbesc despre
stânga în termenii unui curent omogen de gândire, care „sucește mințile”, dacă evenimentele
istorice factuale nu ar infirma un verdict atât de simplist și fără urmă de nuanță.
Prin urmare, ce vrea să spună sintagma fioroasă „dictatura proletariatului”?
1) Expresia apare într-o formă sau alta de 12 ori la Marx și Engels, cândva între anii 1850 (în
Luptele de clasă în Franța) și 1891, într-o circulară a lui Engels către liderii partidului
(în Critica programului de la Erfurt). De fiecare dată când Hal Draper analizează această
297
Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, București, 2007, pp. 234-301.
155
expresie, el atrage atenția că este folosită în treacăt, ca un termen uzual, că aceasta nu este
nicăieri definită cu precizie de către cei doi teoreticieni (ceea ce indică faptul că nu era o
exprimare care să ridice semne de întrebare în epocă, fiind frecvent întrebuințată în limbajul
jurnalistic polemic, după cum vom aminti curând) și că nu este înrebuințată nicăieri sub forma
unei legi atemporale sau a unei indicații de partid.
2) În primul rând, prin „istorie a semnificațiilor“ cititorii educați de la 1850 înțelegeau altceva
decât contemporanii noștri prin „dictatură“. E vorba aici de un exercițiu de Begriffgeschichte, în
spiritul unui Reinhart Kosselleck, dar realizat de Hal Draper. În sensul roman al termenului, prin
„dictatura proletariatului“ se indică starea de urgență, prin intermediul căreia un lider militar
suspendă momentan legile în vigoare și acționează relativ arbitrar (de aici termenul de
„dictator“), pe modelul legii marțiale din conflictele politice moderne. Prin definiție, dictatura
țintea la restabilirea ordinii și legii normale pe timp de pace, iar, tocmai de aceea, un dictator nu
putea impune legi noi în intervalul temporar respectiv, asociat unei perioade tranzitorie de război,
în care unele libertăți cetățenești sunt suspendate sau limitate. În trecutul recent al generației de
la 1848, dictatura era asimilată cu activitatea și scrierile unor ultrarepublicani de după 1789, ca
Babeuf și Buonarotti, care prevedeau o societate în care proprietatea privată să fie abolită, iar
egalitatea economică între cetățeni să fie instaurată. Drumul spre împlinirea acestui deziderat
trecea printr-o dictatură a unui grup select, de vizionari și iluminați, care să oblige masele,
îndobitocite de ideile greșite ale feudalismului, să bea medicamentul amar al dictaturii lor, în
vederea unei vindecări fără cale de întoarcere. Această idee, a unei dictaturi educaționale, creată
de o autoproclamată elită aflată în posesia cunoașterii adevărate, va trece mai târziu, în jurul
anilor 1850, în grupul unor revoluționari socialiști precum Louis Blanc (un adept al statului ca
instanță supremă de inginerie socială) și, mai ales, Louis Blanqui, dar și Lassalle, Weitling sau
Cabet. Important este că modelul dictaturii a fost preluat, ca formă politică de punere sub control
a statului de către insurgenți, după ce înșiși revoluționarii parizieni au suportat dictatura de
câteva luni a generalui francez Cavaignac în 1848. Acesta este fundalul istoric real al expresiei
de dictatură. Ea nu are sensul nostru recent, de dominație antidemocratică a unui individ asupra
unui corp politic format. Hal Draper are capacitatea savantă de a trece în revistă toate aparițiile
posibilului termen de dictatură a maselor, de despotism popular, de tiranie a majorității și la
gânditori conservatori precum Guizot sau Tocqueville, pentru care sufragiul universal, acordat
cetățenilor bărbați adulți după 1848, confirmă în Franța predicțiile lor sumbre. Dictatura putea fi
la fel de bine folosită metaforic, ca expresie a dominației unei clase sociale asupra alteia, prin
puterea de decizie politică pe care aceasta o avea asupra unei birocrații de stat servile.
3) Pentru Marx și Engels expresia neteoretizată de dictatură are exact sensul de mai sus. Există în
scrierile lor, după cum subliniază Draper, un despotism sau o dictatură a burgheziei, o dictatură a
claselor reacționare compuse din moșieri în alianță cu burghezia (de pildă, cancelarul Otto von
156
Bismarck este descris în acest mod), dar, mai ales, experimente de dictaturi militare în Europa
Centrală sau în America de Sud, ca forme politice de aservire ale claselor muncitoare, în legătură
cu care Marx și Engels arătau indignare și repulsie.
4) După cum nicăieri cufărul inscripționat cu „dictatura proletariatului” nu este explicit analizat
de către Marx și Engels, Hal Draper concluzionează doar atât și nimic mai mult: dictatura
proletariatului, adică a clasei de salariați muncind pentru un capitalist, se referă la conducerea
societății de către această clasă. Statul burghez sau capitalist trebuie capturat prin revoluție,
transformat într-unul al proletarilor și apoi abolit, prin eliminarea raporturilor dintre patron și
angajat, ceea ce va duce la dispariția tuturor claselor. Cum, când și unde se va realiza asta? Nu
avem indicații precise. Pur și simplu, nu știm. Nu e vorba nicăieri, la Marx și Engels, de vreo
avangardă luminată a proletariatului și nici de lagăre concentraționare de inspirație sovietică, în
care aparatul de stat dirijează munca forțată, conform intereselor sale imediate. Mai mult decât
atât, reprezentanții proletariatului în stat continuă să fie votați ca în zilele noastre, doar că,
menționează fățiș Marx și Engels, vor putea oricând să-și piardă funcțiile în urma unui alt vot și
nu vor încasa lunar mai mult decât venitul mediu al unui angajat din acea societate, aflată
economic în tranziție. Vechile clase se vor dizolva, ceea ce va implica totuși violență (nu mai
multă decât violența unei minorități de bogați asupra majorității aservite, atunci când se sparg
greve prin vărsare de sânge sau când se votează legi, în Parlament, în favoarea capitalului), în
timpul dictaturii proletariatului. Aceste indicații au un grad înalt de generalitate. Ele pot însemna
aproape orice, dar sigur nu ceea ce unii anticomuniști, experți în sovietologie, i-au atribuit lui
Marx, ca fiind expresia pasiunilor sale tiranice, în timp ce Engels ar fi devenit, cumva, înspre
bătrânețe, un social-democrat cumpătat și antirevoluționar. Draper va clarifica această umbră
despotică a celor doi părinți fondatori ai stângii moderne prin analiza tuturor concepțiilor
ideologice din mișcarea socialistă europeană, de la 1850 până în 1895.
5) În ciuda faptului că Hal Draper citează, cu acribie, mulți socialiști, criticați de Marx și Engels
pentru înclinațile lor autoritariste, cel mai contestat și, de altfel, cel căruia i se dedică cele mai
multe pagini din acest al treilea volum, mergând până în pânzele albe, este Louis Blanqui
(autorul curentului politic supranumit Blanquism), animat de metodele sale dictatoriale, în care,
ca program de organizare, un nucleu de revoluționari profesioniști dau o lovitură de stat (de fapt,
un puci) și devin despoți luminați peste societatea ineptă de dedesubt. Conspirațiile, organizarea
în cluburi clandestine, violența și teroarea exercitate împotriva oricărui grup sau individ care se
opune acestei tehnici de preluare a puterii sunt la ordinea zilei. Draper face o listă lungă de
intervenții ale lui Marx și Engels, în care Louis Blanqui este eminamente admonestat aspru de
către cei doi pentru elitismul său antiproletar. Minuțiozitatea cu care Draper scrie pe acest subiect
157
nu lasă urmă de îndoială asupra dorinței sale de a înlătura acuzele exegetice, false și mincinoase
ale unor marxologi social-democrați sau chiar antimarxiști, care s-au ocupat de presupusa etapă
blanquistă a lui Marx, dintre anii 1848 și 1852.
Deși volumul riscă adesea să fie repetitiv și oarecum prolix, meritul istoricului Draper de a
limpezi apele în legătură cu proiectul „dictatorial” marxist-engelsian nu are cusur. Efortul și
realizarea sunt deopotrivă admirabile.
O ultimă secțiune, de note speciale, a volumului aduce câteva mențiuni exegetice de-a dreptul
uluitoare, dar nu mai puțin savuroase: Draper citește o sumă de marxologi și marxiști (Lenin,
Karl Kautsky, Eduard Bernstein, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Sidney Hook, E. H. Carr, Isaiah
Berlin etc.) și identifică cu lupa fie referiri incomplete, intenționat eliptice, la clasici, fie
răstălmăciri rău-voitoare, traduceri eronate, fragmente inventate sau rescrise din Marx & Engels,
fie interpretări aberante, care vin în totală contradicție cu textele la care fac directă trimitere.
Sunt uimitoare indolența, lipsa de onestitate și părtinirile acestor savanți, care comit greșeli
flagrante. Cine stă să caute în arhivă citatele dintr-o pagină de exegeză stufoasă sau aluziile la o
anume chestiune, tratată în fuga condeiului? Aproape nimeni, cu consecințele la care face referire
Hal Draper, un erudit magistral, după cum ne-a obișnuit.
Cel de-al patrulea volum din Theory of Revolution, Critique of Other Socialisms, este ultimul pe
care Hal Draper a apucat să-l ducă la bun sfârșit. O a cincea parte, ultima a seriei, a fost alcătuită
de Ernst Haberkern din manuscrisele și hârtiile rămase de la Hal Draper, și a fost publicată
ca Volume V: War & Revolution. Al patrulea volum, mai mult chiar decât cel cu tema „dictatura
proletariatului”, pe care l-am trecut deja în revistă, este o piesă pură de exegeză valoroasă, scrisă
lucid, logic, clar și riguros.
Dacă demersul lui Hal Draper suferă de un cusur, acesta este, din câte am putut să ne dăm seama,
la vedere: primele două volume au un grad ridicat de interes, în vreme ce ultimele sunt mai mult
decât orice, nu trebuie să ne ascundem după cuvinte, polemică cu literatura de specialitate și cu
generațiile de marxiști și marxologi care au distorsionat, mistificat sau doar eludat teoria politică
a unor Marx și Engels. E important, pentru cei cu înclinații politice de stânga sau pentru cei care
detestă, într-o formă sau alta, experiența comunistă reală, cunoscută istoric, să înțeleagă ceea ce
au vrut, de fapt, să comunice lumii Marx și Engels, în privința statului, a birocrației și a clasele
sociale. Chiar și aceste subiecte, de teorie și practică politică, sunt supradimensionate în primele
două volume din Theory of Revolution, din pricina insistenței cu care Hal Draper se duelează cu
academicii (anti)marxiști, din câmpul studiilor sociale, colegi de-ai săi în interese și vocație. Am
amintit conceptul de „dictatură a proletariatului” atunci când am analizat volumul al III-lea
158
din Theory of Revolution, dar, cu această ocazie, am vorbit, de asemenea, de latura marginală,
auxiliară și, mai degrabă, menționată superficial, a acestei „dictaturi” la Marx și Engels, pe care
Hal Draper o transformă în subiectul unei cărți de aproape 500 de pagini.
Atunci când se va confrunta cu tematica altor gânditori socialiști, contemporani unor Marx și
Engels, Hal Draper se va lansa în lungi excursuri, migălos elaborate, prezentări istorice și critici
la obiect, care îl pot plictisi pe cititor, din pricina futilității aparente a acestor intervenții. Pe
undeva, Marx și Engels nu au fost în primul rând teoreticieni politici, ci, în chestiuni
politologice, mai degrabă jurnaliști de stânga, cu opinii răspicate la problemele zilei și la
confruntările, din interiorul facțiunilor rivale ale Internaționalei. Friedrich Engels, spre finalul
existenței sale, era tratat într-adevăr ca un spiritus rector al partidelor socialiste europene, dar
atât el, cât și Marx nu au fost niciodată – insistăm – politicieni de profesie (în ceea ce privește
statutul lor de „revoluționari”, să ne amintim doar că un boier retrograd, un vlăstar al
feudalismului târziu, travestit în conservator, ca moldoveanul Mihail Kogălniceanu a fost, pe
bună dreptate, tot un revoluționar: anul 1848 în Europa a ridicat la suprafață o mulțime de
revoluționari, fiecare cu crezuri mai exotice decât celălalt, în timp ce revoluțiile, naționalist-
burgheze, erau înăbușite rând pe rând în întreaga Europă, coordonată de ideile Consiliului de la
Viena, încă din 1815), nu au ocupat scaune de deputați și senatori în Parlament, nu au fost nici
măcar jurnaliști plătiți de un partid politic oarecare, cum se poartă, fără rușine, astăzi. Ar fi mai
onest ca amândoi să fie considerați economiști, istorici ai economiei, sociologi fără voia lor,
filozofi hegelieni în tinerețe, antropologi sau epistemologi pozitiviști la bătrânețe (Friedrich
Engels), dar și gazetari reputați în mișcările de stânga ale Europei de atunci.
Această realitate impune o oarecare modestie, în tentativa de a-i considera uriașe faruri în
materie de decizie politică a corifeilor lor din SPD-ul german, de exemplu, spre a nu mai vorbi
de mișcările de stânga franceze de după Comuna din Paris a anului 1871. Până și propaganda
marxist-leninistă susținea, în cărțile sale de istorie, că Marx și Engels au fost dușmăniți de variate
mișcări „social-democrate”, adică bolnave, imature și oportuniste, și că, în esență, tradiția lor
intelectuală se continuă doar prin marele Vladimir Ilici Lenin și discipolii săi, dezbinați până la
crimă. Cu alte cuvinte, e mai indicat să aflăm ce-i despărțeau cu adevărat pe cei doi de ceilalți
socialiști ai veacului, decât să procedăm falsificator, ca în manualele istorice sovietice sau ca în
operele kremlinologilor, ambele tabere având în comun o agendă de dominare și control mental.
Un prim capitol din Critique of Other Socialisms se ocupă de așa-zisul „socialism științific”. Hal
Draper arată că termenul de socialism utopic și cel de socialism științific, așa cum apar aceştia
într-un studiu târziu al teoreticianului Engels298, se referă la 1) respectul pentru intuițiile (fără o
298
Friedrich Engels, Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în
două volume, ediţia a 3-a, volumul II, 1967, Editura Politică, București, p. 80-139.
159
explicație rațională a fenomenelor) socialiștilor utopici de până la Marx & Engels (Ch. Fourier,
Saint-Simon, Étienne Cabet, Robert Owen și alții, deși Owen a fost mai degrabă un om de
afaceri prosper și practic decât un utopist), și nicidecum condescendența și dezaprobarea celor
doi pentru socialiștii timpurii, a căror privire era încețoșată de o Revoluție Industrială în chinurile
facerii, și 2) conștiința faptului că prin „științific“ se înțelege o critică empirică, mai mult sau mai
puțin bazată pe experiență, a realităților economice, o dezvăluire a relațiilor sociale între indivizi,
în modul de producție capitalist, prin continua întoarcere la realitate (evadarea în Icaria, în
toposuri din afara spațiului cunoscut și în comunități închise, unde totul poate fi luat de la capăt,
comportă o doză amețitoare de evazionism milenarist laic, dar cu inspirație primordială în Sfânta
Scriptură). Marx și Engels detestau doctrinele cu rădăcinile în ceruri și crengile îndreptate către
nicăieri.
Al doilea capitol investighează socialismul sentimental, anume acel substitut moralizator în care
filantropia, ajutorarea celor nevoiași, traiul într-o familie unită, chiar mersul la liturghie sunt
soluția reformistă maximă, în care, pare-se, sentimentul de compasiune și micile fapte bune vor
schimba, încet-încet, „sistemul” economic, umanizându-l din interior. Socialismul sentimental
avea mulți simpatizanți în pătura mic-burgheză a secolului al XIX-lea. Înainte de a pătrunde cu
mintea mecanismele sociale existente, avem substitutul sentimental. Justiție, egalitate,
fraternitate, libertate sunt cântecele de sirenă ale abstractizării realității sociale, urletul sfâșietor
al creaturii, într-o lume fără inimă. Acest discurs sentimental poate fi cu ușurință folosit, în chip
manipulator și ipocrit, de către stăpânii societății, indignați și dornici să își ajute cu o vorbă
semenii. Aici Karl Marx este citat de Hal Draper în contextul în care nimeni, nici cel mai mare
criminal, nu comite o faptă, care afectează viața altora, fără să capete un respect de sine superior,
fără să creadă, în mod automat, că îndeplinește o faptă bună, fără să experimenteze un sentiment
de sine plăcut. Nici Stalin nu semna liste cu execuții, fiind conștient că ceea ce îndeplinește este
macabru. Moralizarea șterge granița dintre ce se întâmplă și ce ar trebui să se întâmple, dintre vis
și realitate. De mii de ani creștinismul vorbește în numele iubirii de oameni, dar acest fapt nu a
scăzut cu un strop oceanul de sânge care se revarsă din istoria continentului european. Ebenezer
Scrooge se reconvertește într-o noapte de iarnă londoneză la creștinism, dar toți privim jenați,
dacă nu chiar sfidători, la motivele obiective pentru care bătrânul era atât de hrăpăreț, zgârcit,
crud și calculat în primă instanță. Să răspundă socialiștii pioși, sufletele abstracte și inimile de
aur la această întrebare, fără să facă apel la fantasmagorii teologice. Unde se vorbește de iubirea
frățească cu patos, acolo ea nu există încă, iar ceea ce îi face pe unii oameni să se opună altora se
schimbă într-o luptă de dincolo de materie, între forțele Binelui și ale Răului. Pentru a exgera
patetic aici, dar nu pentru a respinge învățătura din spatele oricărei religii, se poate aprecia că
bisericile cunoscute sunt casele de comerț ale iubirii între semeni, pe care nimeni nu a văzut-o,
160
dar din care se pot extrage atâtea beneficii, aici și acum, pentru cei care judecă pământul. Orice
fapt real se topește într-o frazeologie fantezistă și factice, emisă din gurile slujbașilor Bisericii.
Al treilea capitol îl are ca protagonist pe germanul Ferdinand Lassalle și socialismul său de stat.
Lassalle, mort timpuriu într-un duel, a fost un politician abil, inteligent, de succes, îmbogățit, în
urma unei afaceri dubioase, de către o contesă, și unul dintre părinții fondatori ai Partidului
Social-Democrat German. Lassalle a avut o relație fluctuantă cu Marx, care, pentru o vreme, l-a
simpatizat. Era un naționalist german și un admirator al cancelarului Otto von Bismarck. Crezul
său politic se rezuma la un stat puternic, care să stipendieze, în primă fază, cooperative de muncă
ale salariaților, ducând astfel la socialism. Statul avea să fie condus de o elită de înțelepți, minți
sclipitoare și caractere ireproșabile, o sectă cu putere și prestigiu, dar care să intervină în
treburile cetății doar din când în când. Lassalle avea să fie, firește, liderul suprem al acestui
ipotetic stat socialist, numai că despotismul său moale nu va deranja practic pe nimeni, atât de
multă pace, bunăstare și armonie se vor instaura între membrii cooperativelor de muncă. Cum
ajungem în acest paradis, în care clasele sociale au dispărut ca prin farmec și statul birocratizat,
vândut capitaliștilor, se va fi dizolvat? Simplu de spus: e suficient ca o revoluție condusă de o
avangardă luminată a claselor muncitoare să aibă loc. Trecem cu vederea că Ferdinand Lassalle
era un mic despot în rândul propriei tabere de susținători, că își aroga puteri nelimitate și se
considera superior claselor de jos, într-un mod elitist tradițional. Marx, contrar așteptărilor unora
dintre noi, a tunat și a fulgerat împotriva statolatriei lui Lassalle și a aerelor sale tiranice.
Modelul socialismului de stat, însă mai puțin latura sa radicală, a fost preluat din stratagemele
politice, demonstrate de cancelarul Bismarck în atitudinea sa față de muncitorimea germană,
rodul industrializării Germaniei. Bismarck a fost un strateg nu lipsit de geniu pentru
contemporanii săi: întotdeauna luptând dibace și în chip viclean, pentru clasa în descompunere a
latifundiarilor prusaci, și sabotând interesele marii burgheziei prin pachetele de legi ale
deceniului 1880-1890, când proletariatul german capătă prima legislație europeană favorabilă
substanțial lui, din tot secolul al XIX-lea. Nu insist asupra acestor reforme (dreptul la pensie și
concediu plătit, ajutoare de șomaj, consult medical gratuit), dar ele vor declanșa cultul
reformismului prin birocrația de stat (Beamtenstaat), în SPD și apoi în multe alte partide social-
democrate europene. Bismarck a reușit să atenueze ideile SPD-ului, să pună căluș la gură
partidelor liberale, să câștige de partea sa proletariatul german și să pregătească politic, prin
șovinism și militarism, Imperiul German, întins în mare parte doar în Africa (dar posedând, de
asemenea, largi teritorii din Papua și Noua Guinee). Engels va considera statul ca unic acționar și
proprietar al economiei, ca pe o altă oroare capitalistă: statul va acționa, în acest caz, ca un
capitalist colectiv (Gesamtkapitalist) și muncitorii vor continua să capete un salariu, să fie storși
de plusvaloare, numai că elitele nu mai sunt doar capitaliste, ci stăpânii funcționărimii de stat. În
161
acest sistem, clasa economică și puterea politică nu mai sunt divizate: niciun capitalist nu mai
face lobby pe lângă parlamentari, mituindu-i, cumpărând-i ca pe o altă marfă de calitate, ca în
democrația reprezentativă, plină de concesii și cedări parțiale, ci noii proprietari ai mijloacelor de
producție vor fi exclusiv administratorii activelor de stat, adică stăpâni absoluți ai puterii politice
și ai tărâmului economic.
Capitolele ce urmează, despre anarhism, au un parcus diferit: în prima fază, anarhismul a fost un
curent antipolitic, antistat, direcționat împotriva oricărei forme exterioare de autoritate, care
împiedică manifestarea plenară a egoului, o doctrină de un egoism extrem (dar nu feroce). Marx
și Engels se vor amuza copios pe seama pretențiilor suverane ale acestui presupus ego, lovit de
idiotism apolitic: cum se vor satisface nevoile vitale ale unui individ într-un grup, fără o formă
oarecare de organizare, care, în ultimă instanță, se exercită, în mod colectiv, ca autoritate?
Pretențiile anarhiștilor, de la cei radicali la cei care doar vor distrugerea statului, deviază într-un
idealism naiv: comunitățile anarhice încetează, pe cale de consecință, de a mai fi comunități.
Indivizii nu mai au ce să producă și să împartă altfel decât în calitatea lor utopică de Robinson
Crusoe până să-l cunoască pe Vineri. Dacă la Pierre-Joseph Proudhon anarhismul capătă
învelișul ideal de ură față de orice manifestare exterioară a autorității, care limitează libertatea
individului, la rusul Mihail Bakunin, căruia i se dedică o secțiune specială la sfârșitul volumului,
anarhismul acționează, crede Hal Draper, deși nu suntem de acord în acest punct, cu o duplicitate
fără margini. Bakunin, ca aristocrat excentric și sărăcit cum se afla, rămăsese în adâncuri un rus
autocrat: dacă în discursul public declama tirade în numele libertății individului și împotriva
proprietății private, a dreptului la moștenire, a inegalității claselor sociale, a regimului capitalist,
în scrisorile sale private Bakunin apare drept rasist, antisemit furibund (primul care a presupus
că, în mișcările socialiste, se găsește un complot iudaic global), xenofob velicorus, tiranic, având
un idol personal întrupat în puterea statului, sensibil față de orice sectă violentă și orice act
terorist (vezi corespondența sa cu studentul nihilist Neceaiev), dornic să instaureze o societate
secretă mondială, în care frății de același crez convin reciproc, în spatele ușilor, când se pun în
discuție decizii politice, antidemocratice și nerealiste. Hal Draper dovedește modul în care
Mihail Bakunin și Ferdinand Lassalle aveau idei, frapant de asemănătoare la urma urmei, și cum
Marx și Engels au scris articole de dezaprobare politică și intelectuală la adresa lor, importante
pentru ce avea să se întâmple mai târziu în disputele cotidiene, dacă aceste articole ar fi fost
recitite și nu ascunse de ochii marelui public.
O secțiune fascinantă e cea referitoare la anticapitaliștii reacționari, amestecați cu socialiști

retrograzi, din rândul cărora, printre alții mai puțin relevanți, Thomas Carlyle și un anume David
Urquhart urcă pe scena exegezei critice. Aici, Hal Draper prezintă modalitățile în care unii
membri ai claselor latifundiare, în derivă și amenințate de ascensiunea proprietarilor de fabrici și
162
de magazine, cu extincția financiară, în calitatea lor de clasă socială dominantă, visează la
puritatea vieții rurale pe câmpiile și dealurile vechii Anglii. Ei nu țintesc la întoarcerea Evului
Mediu, dar detestă din plin burghezia mercantilă, pragmatică, dinamică, harnică și disciplinată.
De aceea, aceștia creează mitul unor comunități solide, organice, în care țăranii și stăpânii lor
nobili, chipuri eroice și nepătate, trăiesc laolaltă în liniște și armonie, respectând natura și
energiile sale vitale. Ceea ce îi diferențiază de reacționarii cu nostalgii feudale se referă la o
slăbire a spiritualității creștine în treburile comunității și la absența constrângerilor economice
feudale în scenariile lor. Sensibilitatea socială a acestora nu machează reacționarismul și
antimodernitatea acestor romantici agresivi și dezlănțuiți (mai cu seamă, în prejudecăți
medievale).
Capitolul final se ocupă din nou, ca și în volumul al III-lea, cu generalul francez Georges
Boulanger, care era cât pe ce să devină un dictator cu sprijin muncitoresc, în anul 1889. De unde
atracția unor socialiști moderați pentru figura unor eroi militari, înclinați spre lovituri de palat,
urmate de vot popular, care să le consfințească puterea? Pentru aceștia, a se agăța de un sprijin
exterior, care demobilizează societatea, este ocazia de a veni la putere, în urma înlăturării acestui
lider carismatic, posibil dictator. Engels va vedea în această stratagemă antidemocratică eșecul
intern al partidelor de stânga și al grupărilor din interior de a educa muncitorii, de a permite o
presiune de jos în sus în partid, care să dorească schimbări și reforme politice, și de a asculta la
nevoile urgente ale proletariatului. Forțarea oportunistă a revoluției, prin sprijinul acordat unui
virtual dictator militar, marchează pentru Engels degringolada și lipsa de repere a stângii
franceze, dar și, în abordarea lui Hal Draper, a unei impotente stângi generice. În acest punct se
termină cele patru volume scrise de istoricul american Hal Draper și publicate în timpul vieții, în
care se abordează, cu lux de amănunte și vocație antitotalitară, gândirea politică a părinților
stângii moderne, Karl Marx și Friedrich Engels.
War & Revolution, volumul al V-lea al seriei, este construit, în mare măsură, pe articolele de
presă și schimbul de scrisori ale celor doi germani. Volumul, cel mai redus ca dimensiuni din
ciclul Theory of Revolution, nu uimește prin nicio contribuție deosebită, în materie de strategie
politică sau perspectivă programatică, din partea unor Marx și Engels. Practic, viziunea despre
război și posibilitatea declanșării revoluției sunt circumscrise în cadrul a două etape istorice
diferite, care nu mai au ce să ne comunice nou în prezent: 1) Marx și Engels susțin declanșarea
unor războaie civile în cadrul imperiilor europene de la 1848, care să ducă la o revoluție
burgheză în aceste teritorii, a libertăților constituționale ale claselor de mijloc, în vederea
eradicării sistemului de echilibru al Marilor Puteri, din cadrul Sfintei Alianțe, vechi și
nemodificare încă din 1815. Îndepărtarea ultimelor privilegii feudale și dezvoltarea
163
capitalismului industrial pe continent necesitau subminarea imperiilor, menținute în viață numai
prin sprijinul marilor familii nobiliare ale Europei și de către tronurile lor aliate, și înlocuirea
acestora cu state-națiuni unitare economic, cu o limbă oficială proprie și o piață internă de sine
stătătoare. Această etapă implica o alianță momentană cu mica și marea burghezie, cu mica
nobilime de sânge, cu adevărat revoluționare în Centrul și Estul Europei la 1848, până ce pătura
proletariatului se va maturiza, suficient de mult, pentru a putea lua în propriile mâini bătălia
politică de emancipare economică, și 2) după fondarea Imperiului German în 1871 și, în
consecință, umilirea militară a Imperiului Francez (al doilea, imaginat de Napoleon cel Mic sau
Ludovic Bonaparte), Marx și Engels conchid că cel mai important proletariat din Europa este cel
german, care, din păcate, aidoma celui francez, este cotropit de fantezii xenofobe, de spirit îngust
naționalist și de pasiuni imperiale, care merg dincolo de interesele rapace ale unor caste nobiliare
supranaționale, absolutiste și preburgheze. Engels observă cum elitele îmburghezite ale social-
democrației germane devin oscilante în raport cu politica de înarmare și expansiune a Germaniei
bismarckiene, după 1890, anticipând parcă luna august 1914, când Partidul Social-Democrat din
Germania (SPD) votează creditele de război necesare pentru invazia Franței. Francezii, indiferent
de clasa socială, dezvoltă, de cealaltă parte a baricadei, un irendentism antigerman, după
pierderea Alsaciei și Lorenei în 1871. Astfel, Engels propune după 1890, fără a fi luat în seamă,
liderului social-democrat August Bebel dizolvarea armatelor profesioniste din Germania și
Franța finalului de veac, corpul ofițeresc fiind cel mai reacționar și cel mai periculos grup social
pentru interesele transfrontaliere ale proletariatului, și înlocuirea acestora cu o gardă civilă,
instruită corespunzător, cu scop exclusiv defensiv și înarmată doar în condiții de război. Marx și
Engels nu sunt indiferenți la războaiele locale intraeuropene, care au loc între clasele sociale
superioare ale ultimei jumătăți din secolul al XIX-lea, dar, pentru ei, orice confruntare militară
nu servește decât secundar majorității proletare, fiind doar expresia rivalităților economice dintre
elitele imperiale ale Angliei, Franței, Prusiei, Austriei sau Rusiei, de până la 1914. Lenin și Rosa
Luxemburg vor veni firesc în urma acestor viziuni și vor trage ultimele concluzii, în studiile lor
despre relația indisociabilă dintre imperialism și capitalism în intervalul 1871-1914299.
2. Alte marxisme
Ceea ce ne propunem în cartea de față nu este nici să-l apărăm pe Karl Marx de criticii săi acerbi,
nici să-l îngropăm încă o dată într-o raclă istorică pe care cândva o vom privi, detașați și
nepăsători, la muzeul de antichități. Literatura care s-a scris pe marginea operei gânditorului
german, spre a folosi o expresie neutră, frizează absolutul, prin cantitatea incomensurabilă de
299
Rosa Luxemburg, The Accumulation of Capital, Routledge Classics, 2003, pp. 434-448 și Vladimir Ilici Lenin,
Imperialismul. Stadiul cel mai înalt al capitalismului, în V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, pp. 75-213.
164
texte legate direct sau indirect de numele său. A mai așeza o cărămidă, la edificiul deja babilonic
al marxismului, pare o experiență vană la prima vedere. Lucrurile nu stau nicidecum așa. Ce
vrem să spunem printr-o respingere atât de netă a acestei posibilități? În primul rând, o
familiarizare cu hermeneutica marxistă îl va convinge pe cititorul curios de câteva mari filiații,
care se completează reciproc sau se resping în moduri stranii. Care sunt aceste filiații și în ce
măsură contribuie la eterogenitatea funciară a acelora care își revendică, într-un chip sau altul,
ascendența intelectuală din operele unor Karl Marx și Friedrich Engels? Răspunsul nostru va
pleca de departe, dar nu mai de departe de o figurativă circumferință, și se va apropia lent de
subiectul studiului de sub ochii dumneavoastră.
Să presupunem că cineva citește teoriile despre funcționalitatea marxismului, ca metodă de
interpretare în critica și teoria literară. O lectură din Terry Eagleton 300 sau Pierre Bourdieu301
deschide privirea spre un continent în care interconexiunile între literatură (mai ales cea clasică,
a capodoperelor) și sociologie devin primejdioase pentru puritatea estetică, prin urmare artistică,
nu a textelor literare propriu-zise, ci a interpreților cu opinii politice (liberal-)conservatoare sau
doar de dreapta, în general. Câmpul literaturii, mai mult chiar decât religia, care este, prin
excelență, o evaziune din lumea materială, se prezintă sub forma teritoriului absolut al ceea ce
Marx denumea prin termenul de suprastructură, locul mental în care societatea își codifică moral
și metafizic existența presupusă ca anistorică. Teoria ,,câmpului literar sau a câmpului artistic” de
care vorbește Bourdieu302 și exercițiile de critică aplicată a metodelor de fabricare sociologică a
geniului artistic pot nu numai să ucidă plăcerea de a gusta actul estetic în cititor, privitor etc., ci
chiar să dea de înțeles că a crede în capitalul simbolic al cuiva înseamnă a accepta voința,
comandată social, a unor autorități în materie de gust, a custozilor actului artistic. Prea multă
demistificare aduce cu sine o fobie a celui care nu mai vrea să fie înșelat, oarecum, de criticii
literari, de artă, muzicali etc. înșiși303. În loc de plăcerea, chiar și simulată social într-un uriaș
incubator colectiv, suntem îinvestiți cu autonomia unor subiecți cunoscători frigizi, hoinărind
prin deșertul realității. Cu toate acestea, a crede că a înțelege ce vrea să comunice Marx, prin
trimiterile și metoda aparent marxiste dintr-un text de Walter Benjamin 304 sau Lucien
Goldmann305, e capătul unui drum de lecturi, nu începutul său. Marxismul, în materie de teorie
literară, iar aici voiam să ajungem din prima clipă, este, ca să zicem așa, secundar operei lui
Marx, o derivație fascinantă și de multe ori utilă în sociologia literaturii, dar străină de activitatea
300
Terry Eagleton, Marxism and Literary Criticism, Routledge Classics, London and New York, 2003, pp. 8-15.
301
Pierre Bourdieu, Regulile artei, Editura Art, București, 2007, pp. 19-24.
302
Ibidem, p. 24.
303
Pierre Bourdieu, Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste, Harvard University Press, 1984, pp. 9-
97, pp. 462-485.
304
Walter Benjamin, Iluminări, Idea Design & Print, 2002, pp. 107-133.
305
Lucien Goldmann, Towards a Sociology of the Novel, Routledge Kegan & Paul, 1987.
165
și preocupările lui Karl Marx însuși. De exemplu, nimic din ce găsim în Das Kapital nu ne
îndeamnă de la sine să stabilim ,,cele patru maxime ale modernității”, după cum le intitulează,
generos și sagace, filozoful britanic și teoretician al literaturii, Frederic Jameson 306. Nu
intenționăm câtuși de puțin să lucrăm cu această filiație în paginile acestea, din simplul motiv că
nu poți intra în ,,marxism” pe o ușă lăturalnică decât abia atunci când întreaga casă îți este
familiară și cunoscută în mai toate ungherele sale. De aceea, ne declarăm scepticismul absolut
față de cei care cred în critica literară (anti)marxistă, fără o lectură prealabilă și asimilată
temeinic din scrierile unor Marx și Engels, după cum nu credem că o apropiere de esteticienii,
sociologii, moraliștii, psihologii și filozofii din cadrul Școlii de la Frankfurt poate fi realizată în
cheie marxistă, fără același considerent primordial la care am făcut trimitere. În plus, un curent
de gândire fertil și polimorf precum cel pe care îl întâlnim la Theodor Adorno, Max Horkheimer,
Herbert Marcuse, Erich Fromm sau, mai încoace, la Claus Offe sau Jürgen Habermas nu este
decât într-o oarecare măsură îndatorat marxismului și cât se poate de deschis unor influențe
străine, precum Friedrich Nietzsche, Max Weber sau Sigmund Freud, care nu au mai nimic în
comun (adesea, chiar deloc, dacă ne gândim la metoda și direcția filozofică a unui Friedrich
Nietzsche sau la tipul de cunoaștere sociologică weberiană, din studiul rămas neterminat
Economie și societate) cu paradigma propriu-zis marxistă.
O altă filiație pentru care păstrăm un viu și neabătut dubiu epistemic se referă la filozofia
marxistă. Afirmația poate fi șocantă și prea vehementă la prima vedere, însă nu credem că ne
înșelăm în cele din urmă. De pildă, tema materialismului dialectic în opera marxistă a suscitat
atenția atâtor filozofi în secolul al XX-lea, dar noi considerăm chestiunea logicii dialectice ca pe
o problemă auxiliară, atunci când parcurgem Grundrisse, Contribuții la critica economiei
politice, cele trei volume din Capitalul sau Teorii asupra plusvalorii. În ce măsură Hegel a
influențat categoriile economice în relaționările lor multiple, așa cum apar la Karl Marx, are mai
puțin de-a face cu teoria economică marxistă decât s-ar părea inițial. Avem lecturi filozofice
fascinante din Grundrisse sau Capitalul, dar, bunăoară, teoria plusvalorii, tendința ratei profitului
general de a scădea, egalizarea ratei profitului între diferite sfere industriale pot fi percepute și
sistemizate, după cum s-a și întâmplat, fără ajutorul logicii dialectice. Oare cu ce ne ajută
dialectica materialistă la elucidarea pasajelor despre ziua de muncă și salariu din primul volum al
Capitalului? Dincolo de aserțiunea normativă și neclarificată nicăieri, a revoluționarului Lenin,
că nu se pot înțelege primele capitole determinante din Das Kapital fără o temeinică pregătire în
logica hegeliană307, capitolele deja elaborate au probat, atât în conținut, cât și în referințe, că s-au
dus la capăt (cu un oarecare succes, am zice) nenumărate analize ale operei lui Karl Marx, care
306
Frederic Jameson, A Singular Modernity. Essay on the Ontology of the Present, Verso, 2002, pp. 15-139.
307
O apărare a teoriei sociale dialectice, cf. Tony Smith, Dialectical Social Theory and Its Critics. From Hegel to
Analytical Marxism and Postmodernism, SUNY Press, 1992, pp. 35-49, pp. 7-23.
166
neglijează sau situează pe un loc subaltern misterioasa dialectică materialistă 308. Oare cât
materialism dialectic instrumentalizat găsim la lucru în Optsprezece Brumar al lui Ludovic
Bonaparte? E curios că nici Antonio Negri309, nici Louis Althusser310 nu au investigat niciodată în
scrierile lor, de pildă, raporturile dialectice din volumul II al Capitalului, cea mai tehnică și
austeră parte, în exercițiile sale aritmetice abundente, din Das Kapital. Problema nu se pune în
cheia următoare: cine l-a înțeles mai bine pe Karl Marx, un economist ca americanul Duncan
Foley sau un filozof francez ca Louis Althusser? În ceea ce mă privește, adevărata perspectivă
asupra lucrurilor se prezintă sub forma unei alte întrebări: pentru un individ care nu are idee
despre teoria marxistă în genere, care este una economică 311 înainte de orice altceva, care dintre
cei doi exegeți amintiți mai sus oferă o lectură mai apropiată de spiritul și de litera operei
fundamentale a lui Karl Marx? O privire sumară pe cuprinsul Capitalului va indica numaidecât
în direcția pe care o apreciem ca fiind corectă, care trece mai întâi prin Duncan Foley și abia
(imediat) după, prin Louis Althusser. Tocmai de aceea, vom insista pe această perspectivă în cele
ce urmează.
Să luăm, de exemplu, o lucrare filozofică de un înalt rafinament intelectual, din păcate
neterminată, ca cea scrisă de Jean-Paul Sartre la maturitatea forțelor creatoare, Critica rațiunii
dialectice312, care se dorește o aplicare, pe teritoriul ontologiei sociale, a marxismului. Sartre se
străduiește, cu armele singurului jargon pe care îl cunoștea magistral, cel al existențalismului
francez și al filozofiei idealiste germane, să demonteze influența majoră a pozitivismului și a
empirismului anglo-saxon, provenit pe linia economiei clasice britanice, în operele majore ale lui
Karl Marx313. Rolul totalității și totalizării, supracategorii epistemologice precum „rațiunea
dialectică“ separată de „rațiunea pozitivistă“, problema individului, totalizarea și istoria,
inteligibilitatea primară și secundară, praxisul individual ca totalizare, negarea negației
hegeliene, medierea ca sursă a relațiilor umane, materia drept totalitate totalizatoare (ca primă
înfruntare cu necesitatea), ființa socială ca ființă de clasă în materialitatea sa, proletariatul
francez, de la grupuri la istorie, frica și fraternitatea, organizația, colectivul, unitatea grupului ca
Celălalt, circularitatea investigației dialectice, chiar conceptul de economism față de materialism
și dialectică, alături de un glosar întreg de termeni, sunt doar părți din aparatul procedural al unui
filozof existentialist, care merită a fi citit, în lumina traducerii în limbaj speculativ a categoriilor
308
Despre ruptura majoră dintre Hegel și Marx, cf. Sidney Hook, From Hegel to Marx. Studies in the Intellectual
Development of Karl Marx, Ann Arbor, The University of Michigan Press, 1962, pp. 11-77.
309
Antonio Negri, Marx beyond Marx. Lessons on the Grundrisse, Autonomedia/Pluto, 1991, pp. 41-59.
310
Louis Althusser, For Marx, The Penguin Press, 1969, dar mai ales secțiunea a șasea
https://www.marxists.org/reference/archive/althusser/1963/unevenness.htm
311
Pentru o istorie a teoriei economice marxiste, a se vedea M. C. Howard, J. E. King, A History of Marxian
Economics, Volume I, 1883-1929, Princeton University Press, 1989, dar și Volume 2, 1929-1990, Macmillan, 1992.
312
Jean-Paul Sartre, Critique of Dialectical Reason, volume I, Verso, 2004, pp. xiii-xxxiii.
313
Ibidem, p. 23-32.
167
sociologice și economice, cât se poate de angrenate în senzorial, în urma unor deducții ce țin de
praxisul elementar al supraviețuirii și viețuirii, ale lui Karl Marx. Critica rațiunii dialectice stă,
în raport cu Das Kapital, precum poezia modernă a germanului Paul Celan în contrapondere cu
volumele unui savant ca, spre exemplificare, Ian Kershaw despre fenomenul politic și istoric
nazist. Aparent sunt aceleași realități crude și sălbatice, dar tratarea lor diferă în chip esențial.
Jean-Paul Sartre este un capăt al marxismului, pe care un filozof care a citit temeinic teoria
economică marxistă și-l poate permite, fără a se rătăci într-un labirint de încăierări și dispute ale
categoriilor gândirii pure. La o privire ce se vrea intenționat superficială, efortul hermeneutic din
Critica rațiunii dialectice vorbește mai mult despre filozofia lui Sartre și se ocupă doar tangențial
cu doctrina socialismului așa-zis științific (și cu atât mai puțin de socialismul real, deși Sartre
critică excesul birocrației și deviația sa stalinistă, în tomul său).
O altă rădăcină a filozofiei marxiste o întâlnim nu în scrierile francezului Jean-Paul Sartre, ci în
ale celui mai distins filozof marxist din secolul al XX-lea, maghiarul György (Georg) Lukács. În
ceea ce ne privește, tânărul Lukács își dezvăluie toată armătura filozofică, într-un mod mai
apropiat de așa-numitul praxis, în Lenin: studiu despre unitatea gândirii sale314, din 1924. În
această lucrare de dimensiuni relativ reduse, pe care, într-o postfață a unei ediții din 1967,
Lukács o va socoti o emanație personală a anilor 1920, trăiți în Uniunea Sovietică, suntem cu atât
mai departe de marxism, cu cât ne situăm mai aproape de nucleul politicilor PCUS-ului, în primii
săi ani (,,comunismul de război”), și de statul leninist sovietic. Avem aici un veritabil panegiric
adus lui Lenin. Ceea ce este răvășitor ține de caracterul nematerialist al întregii expuneri, în
sensul în care realitatea factuală a Războiului Civil rus, a rechizițiilor de produse agricole, a
foametei, a crimei și a haosului politic, a monolitismului centralizat (deja în formare la vârfurile
Partidului Comunist), a personalizării excesive a puterii executive la orice nivel al birocrației
sovietice este sublimată, conservată și depășită într-o sferă înaltă, a dialecticii materialiste. Din
postfața scrisă decenii după, Lukács continuă să vadă în ,,sângele și judecata” din cariera politică
a revoluționarului Lenin o necesitate socială istorică, pentru că practica leninistă se naște din
înțelegerea a ceea ce este necesar și ineluctabil, la un moment dat, în curgerea istoriei. Iar, spre a
relua un poncif filozofic modern, libertatea este necesitatea înțeleasă. Nu are însă împortanță
cum apare această libertate în existența cotidiană. Cu Sartre suntem întotdeauna mai mult sau
mai puțin pe tărâmul filozofiei speculative, în timp ce la Lukács codificarea superioară și
emfatică (până la ridicol) a crimelor celor mai odioase, păstrând o tăcere deplină și cinică asupra
naturii sau prezenței lor, comise de bolșevici, este o urmare a dialecticii materialiste. Individul și
voința sa de agent liber, chiar și atunci când înglobează funcțional o putere absolută, dispare sub
marșul implacabil al necesității sociale sau al Rațiunii în Istorie. Această perspectivă
314
Georg Lukács, Lenin: A Study on the Unity of His Thought, Verso, 2009.
168
supraistorică, în interiorul căreia conștiința celui care planează deasupra istoriei aduce cu cea a
unui deus otiosus, care ridică din umeri a neputință în fața spectacolului odios de dedesubt,
pentru că necesitatea dialectică o impune, este cea pe care o aprofundează Lukács. Actualitatea
revoluției ca salvare a umanității, puritatea teoretică a marxismului practicat de Lenin, alianța
revoluționară a tuturor celor oprimați (probabil o expresie flamboaiantă pentru țăranii majoritari
și muncitorii industriali minoritari din Rusia agrară și înapoiată a anului 1917), organizarea
(ultracentralizată) a partidului, care presupune actualitatea/actualizarea revoluției, lauda adusă
disciplinei de partid celei mai stricte (militarizat, despotic, omniscient și, mai ales, omnipotent în
sarcinile executive), războiul civil purtat de bolșevici fiind descris ca războiul dus împotriva
războiului imperialist (forțele armate trimise de puterile occidentale în Rusia după 1917), statul
(sovietic) ca o armă în lupta de clasă purtată intra- și internațional, democrația reprezentativă
,,burgheză”, descrisă în termenii ,,unui concept nedialectic al majorității”, răbufnesc strident și
ultragiant pe pagină ca expresii ale unor forme precursoare ale stalinismului, cel cunoscut direct
din practica istorică. Pe deasupra, de parcă nu ne-ar fi fost de ajuns, aflăm cu oarece stupoare
că ,,statul proletar este primul stat de clasă din istorie care recunoaște destul de fățiș și fără
ipocrizie că este un stat de clasă, un aparat de reprimare și un instrument al luptei de clasă.”315
Lukács și-a câștigat totuși reputația nu prin acest opuscul, ci prin intermediul colecției de eseuri
din 1923, Istorie și conștiință de clasă316. Prefața scrisă tot la senectute, în 1967, ne pune în
legătură nu doar cu experiențele politice ale filozofului maghiar (de la republica sovietică ratată,
a revoluționarului de profesie Béla Kun, până la revoluția înăbușită de tancurile sovietice în 1956
la Budapesta), ci și cu respingerea autorului însuși al Istoriei…, ca o carte în care Lukács nu se
desprinsese în întregime de idealismul hegelian. În cuprinsul volumului, ne lovim de o încercare
de a defini marxismul ortodox ca pe o metodă a materialismului dialectic. Lukács merge până
într-acolo, încât spune că, dacă Marx s-ar fi înșelat în orice privință, tot ne-am alege cu ceva
viabil, din opera sa: metoda, altfel exprimat, care constă în evoluția contradictorie a societății ca
întreg în istorie sau ceea ce Lukács numește drept ,,concepția dialectică a totalității”. Scopul său
este de a discredita două tabere epistemice diferite: pe de o parte economia clasică ,,burgheză”,
pe de altă parte marxismul vulgar revizionist. Deși reușita este apreciabilă la nivel de discurs
filozofic, Lukács nu aduce nicio dovadă și nu pare deloc convingător în a demonstra ce nu este
organic, totalizator, materialist în știința economică ,,burgheză”. Din ridicarea proletariatului, ca
obiect pasiv al modului de producție capitalist, la rangul de subiect autocunoscător, și din
unitatea dintre subiectul conștient de sine și obiectul socio-economic, în practica de zi cu zi, să
reiasă lupta umanității pentru eliberarea sa istorică sună fastuos și misionar, aproape apocaliptic,
315
Ibidem, pp. 58-70.
316
Georg Lukács, History and Class Consciousness. Studies in Marxist Dialectics, The MIT Press, 1972, pp. ix-xli,
pp. xli-1.
169
dar suntem doar martorii unui superb exercițiu de reluare, pe un tărâm suspendat, a bătăliei care
se poartă aici și acum între categorii profesionale, structură statală, clase sociale, legi și tendințe
economice, multiple presiuni politice etc. Lukács procedează asemeni unui scolastic, care derivă
categoriile cunoașterii din textele sacre creștine, în vreme ce teoria economică marxistă, căci
aceasta este în ultimă instanță nucleul tare al gândirii marxiste, nu ar necesita verificări, testări,
examinări experimentale. A proceda astfel ar însemna să fim vulgari, a căuta adevărul în parte și
a uita, a nega întregul, iar, astfel, să permitem prejudecăților ,,burgheze” să ne pătrundă indirect
în minte.
Mai mult decât atât, marxismul vulgar implică o anumită tolerare fatalistă a condițiilor capitaliste
și o tentativă niciodată finală de a reforma din interior sistemul însuși, cel care își reproduce și își
perpetuează contradicțiile sociale. Lukács nu dorește să lovească aici doar în tabăra social-
democrației germane de la finele secolului al XIX-lea, ci în întreaga tradiție de gândire a stângii
moderate, cea care ar fi încetat să creadă în revoluția proletară, acomodându-se, pare-se,
oportunist cu interesele marii burghezii industriale și financiare. Suntem din nou în universul
leninist al luptei revoluționare a clasei în care istoria umană și-a concentrat energiile productive
și în care conștiința de clasă deschide ochii asupra practicii și ,,eticii” proletare. Bolșevismul tout
court al tânărului Lukács nu poate fi negat, ci doar privit și studiat ca o teorie filozofică sui
generis a secolului XX. Pe de altă parte, oricât am avansa în lectura Istoriei…, suntem constrânși
la a participa ca dansatori la un veritabil balet hegelian. Conștiința de clasă, concept secundar,
practic inexistent în paginile Capitalului, se proclamă ca nefiind definibilă în termeni psihologici
individuali (deși definibilă la nivelul psihologiei sociale). Ea constă din reacțiile corespunzătoare
și raționale specifice unei poziții tipice în procesul de producție 317. Operaționalitatea conștiinței
de clasă depășește puterile de analiză empirică propriu-zisă. Clasa pare a fi un construct politic,
înainte de a fi conștiința locului ocupat, în arhitectura politico-economică a societății, de către
proletariat. Clasa este, dacă ne putem exprima în acest mod, numai discursul clasei despre sine
însăși, mediată de avangarda intelectuală luminată a stângii radicale, concentrată în polemicile
lui Lenin, înainte de a fi conștiința de clasă a angajaților din piața liberă. Cu toate acestea,
paginile dedicate reificării forței de muncă în sistemul capitalist figurează ca o demonstrație
magistrală a puterii de speculație în mâinile filozofului maghiar, dar și a unei secțiuni, minore ca
dimensiuni, din primul volum al Capitalului. Raționalizarea mecanicistă a vieții cotidiene, care
se revarsă din mecanizarea producției în secolul al XVIII-lea, în vestul continentului european,
transformă ființa umană și activitatea sa creativă într-un apendice disciplinat al mașinii.
Conștiința de sine a celui/celei care trăiește în societatea capitalistă se prezintă, în raporturi
317
Ibidem, p. 51.
170
obiectivate cu ceilalți, drept o marfă umană plătită mai mult, la fel sau mai puțin decât alte
mărfuri umane. Forța de muncă este divizată de aceste ierarhii instabile în care funcția capitalului
uman construiește criterii monetare în interconexiunile sale cotidiene 318. Fetișizând marfa,
inclusiv pe sine, ca valoare socială obiectivă, angajatul consumator exprimă, după cum amintește
Lukács, ,,conștiința de sine a mărfii”.319 În acest sens, orice istoriografie care ia societatea în
ansamblu ca unitate de măsură a individului este materialistă. Din păcate, eseul despre ilegalitate
și legalitate320 (ca două fațete ale lumii burgheze) navighează, dacă nu ne înșeală considerațiile
lui Lukács despre maturitatea ideologică a proletariatului rus (aproape o ficțiune statistică prin
ponderea sa în societatea țaristă), în mările însângerate ale bolșevismului pe timp de război. Iar,
pentru a pune capăt unei cărți mai degrabă leniniste decât marxiste (cum este de fapt Istorie și
conștiință de clasă), Lukács își încheie socotelile cu stânga europeană social-democrată prin
anihilarea, în termeni dialectici, a criticii politice aplicate de Rosa Luxemburg Revoluției
Bolșevice și politicilor leniniste care au urmat rapid după preluarea puterii de jure.
Lukács crede, în siajul lui Lenin din istoria sa asupra capitalismului în Rusia, că toate condițiile
obiective erau întregite pentru a putea realiza, în mod organic, saltul în societatea fără clase a
viitorului. Sincopele, abaterile, altfel zis crimele în masă ale dictaturii proletariatului rus după
1918, pe care Rosa Luxemburg le-a prefigurat ca anticipări ale unei societăți eminamente
despotice, sunt, pentru Lukács, probe ale incapacității Rosei Luxemburg de a-și ipostazia
revoluția proletară altfel decât în cadrul vechilor revoluții burgheze321. Partidul bolșevic devine
reprezentantul istoric al adevărului exprimat de conștiința de clasă proletară. Marx constituie
doar o sursă de referință în fundal, în vreme ce scena se lasă invadată de statul inaugurat de
Lenin și eroismul său revoluționar. Suntem în mijlocul unei mitologii proletare, iar tocmai de
aceea am apreciat că filiația filozofiei marxiste se pierde în orizonturi rusești, pentru care Das
Kapital este doar o altă marionetă justificatoare ideologic. Libertatea capătă alte conotații decât
libertatea individuală, prăfuita perspectivă burgheză. Disciplina de partid și primatul partidului,
ca întreg față de membrii săi, ies în relief puternic la Georg Lukács.
În pofida acestor scăderi și abateri din textele sale filozofice timpurii, Lukács reia spre finalul
vieții, sub forma unei ontologii a existenței sociale, fiecare temă a tinereții, iar critica la adresa
stalinismului și a ideologiei osificate din URSS, dar și a altor curente de gândire, id est
neopozitivismul și existențialismul, devine pregnantă în ceea ce am îndrăzni să spunem că
318
Ibidem, p. 168.
319
320
321
Ibidem, p. 284.
171
reprezintă capodopera lui Lukács, Ontologia existenței sociale322. Epurate de balastul leninist și
curățate de traducerea ideologică a politicilor de stat sovietice, Lukács reia subiecte
recognoscibile în opera economică a lui Karl Marx, în cifrul interpretării sale filozofice: munca,
reproducția, înstrăinarea și postura ideologică și ideatică. 323 Or, după cum am amintit la începutul
acestei expuneri, filiația filozofiei marxiste nu este adesea decât o schematizare a anumitor
variabile economice, ce trebuie apreciate în cadrul teoriei economice din Das Kapital, și
ranforsarea lor în desfășurarea istorică a unui discurs filozofic european. Ceea ce Lukács sau
Sartre realizează nu este hermeneutica marxismului ca doctrină de gândire, ci acomodarea
tuturor sistemelor de gândire, anterioare sau posterioare lui Marx, în cadrele epistemei marxiste.
Totuși, Marx însuși se desparte de filozofie în 1847, în studiul său critic împotriva francezului P.-
J. Proudhon, Mizeria filozofiei. Opera sa fundamentală rămâne o structură impozantă, care își
propune să explice, ca întreg organic, producția socială de mărfuri și servicii, în vederea
satisfacerii nevoilor vitale ale speciei umane. Efortul său nu răspunde la întrebarea ontologică
,,ce este ființa?”, dar pune la dispoziție suficiente răspunsuri concrete și tangibile, prin
implicațiile lor practice, pentru a respinge orice perspectivă metafizică asupra existenței umane
însăși.
***
Taberele filozofice marxiste sunt pe atât de eterogene, pe cât permit ingeniozitatea și influențele
suplimentare ale fiecărui exeget în parte. Antimarxismul filozofic e, la rândul său, o doctrină
influentă și importantă în articularea ideologiilor de dreapta, fluctuând de la conservatorism până
la cunoscutele forme extreme ale fascismului. Autorul celei mai aspre istorii filozofice
antimarxiste este, până în zilele noastre, filozoful polonez Leszek Kołakowski. Principalele
curente ale marxismului întrunește calitățile unui rechizitoriu fără drept de apel: de la primul la
ultimul volum, marxismul suferă schimbări interpretative, iar avatarurile sale în secolul al XX-
lea dau fiori nu numai în regimurile politice comuniste reale, ci chiar pe hârtie, sub forma
cuvântului tipărit. Kołakowski făurește, totuși, o genealogie care expurgă din marxism mare
parte din teoria economică marxistă sau denaturează până la desfigurare componente ale acesteia
(a se avea în vedere textul din Anexele acestui volum, care se ocupă cu sofismele lui Kołakowski
în redarea eronată, de la un capăt la celălalt, a teoriei valorii bazată pe muncă), preferând în loc o
trecere în revistă, pornind de la neoplatonicieni și terminînd cu Marx și Engels înșiși, a
322
Georg Lukács, Ontologia existenței sociale. Stadiul actual al problemei, vol. 1, Editura Politică, București, 1982,
pp. 59-144.
323
Georg Lukács, Ontologia existenței sociale, vol. 2, Editura Politică, București, 1986.
172
structurilor mentale din spatele ,,utopiei” teoretice, eșafodată, zice-se, de Marx. Concluziile
primului volum, supranumit Fondatorii, cad ca o ghilotină peste creștetul ,,profetului” Marx.
Pentru Kołakowski, Marx, spre deosebire de Engels, este subsumat metodologic în cadrul a
trei ,,laitmotive”, fiecare marcându-i, din tinerețea universitară până în amurgul vieții, concepția
asupra obiectului său de studiu permanent, anume societatea. Primul laeitmotiv ar fi acela al
cauzei romantice pentru o comunitate organică, în care indivizii să se raporteze altfel unii la alții
decât în prezentul capitalist.
,,Aspectele criticate de el ale societății erau aceleași cu cele ale căror consecințe pustiitoare
fuseseră observate de către romantici: oamenii erau dominați de propriile energii și priceperi sub
forma legilor anonime ale pieței, a tiraniei abstracte a banului și a procesului nemilos de
acumulare capitalistă”.324
Deși Kołakowski amintește că romantismul este întruparea ideologică a unui paseism pentru
Evul Mediu și pentru eroismul feudal adiacent, Marx ar împărtăși o versiune tehnologizată a
vieții comunitare de sub modul de producție feudal, precum și a relațiilor sociale care decurg de
aici. Bineînțeles, Kołakowski își poate permite orice părere filozofică își dorește, dar nimic din
textele clasice ale ,,socialismului științific”, la care paginile și capitolele anterioare vor fi făcut
trimitere cu fiecare ocazie posibilă, nu ar sprijini ipoteza culturalistă a unor nostalgii
precapitaliste tutelare. Dimpotrivă, se pot furniza extrase de o anumită duritate polemică, în care
orice fel de gândire asociată cu un mod de producție precapitalist este fulgerător înfierată drept
reacționară. Chiar și un filozof critic la nivel analitic față de Marx, care respinge majoritatea
conceptelor teoriei marxiste, precum britanicul G.A. Cohen în Karl Marx’s Theory of History325,
nu menționeză, în studiul său pedant și cazuistic, această dimensiune romantică la Marx.
Însă Kołakowski își va suplimenta opinia despre metanarațiunea marxistă printr-un al doilea
laitmov, ,,motivul faustic-prometeic”.
,,Ideea prometeică ce revine statornic în opera lui Marx cuprinde: încrederea în puterile
autocreatoare nelimitate ale omului, disprețul față de tradiție și de venerarea trecutului,
conceperea istoriei ca autorealizare a omului prin muncă și crezul că omul de mâine își va
extrage «poezia» din viitor.”326
324
Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, Fondatorii, vol. 1, Editura Curtea Veche, București,
2010, p. 324.
325
G. A. Cohen, Karl Marx’s Theory of History. A Defence, Princeton University Press, 2000, pp. 216-249, pp. 341-
389.
173
Fiecare din aceste credințe, prezentată într-o lumină acuzatoare, se regăsește într-adevăr la Marx,
atunci când acesta descrie revoluția istorică, fără precedent, pe care modul de producție capitalist
a realizat-o la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca însușiri constitutive ale modernității capitaliste.
Marx vorbește undeva, în paginile primul volum din Das Kapital, că, în capitalism, tot ce este
stabil se volatilizează în iureșul producției și al consumului necotenit, ca motor al existenței
sociale. Cât privește ,,poezia” viitorului, Marx ocolește, din păcate pentru Kołakowski, această
latură sublimă în Grundrisse, Das Kapital sau Teorii ale plusvalorii.
Dar romantismul prometeic sau prometeismul romantic își are granițele naturale, iar tocmai de
aceea Marx aglutinează și un al treilea laitmotiv în ,,cetatea utopică” a sistemului său:
,,Dar prometeismul își are și el limitele lui, cel puțin când este vorba de interpretarea trecutului,
căci întâmpină rivalitatea unui al treilea motiv – cel al iluminismului raționalist, determinist.
Marx vorbește deseori despre legi ale vieții sociale, care ar acționa în același mod ca cele ale
naturii. Prin aceasta însă, nu vrea să spună că ele sunt o prelungire a legilor fizicii sau ale
biologiei, ci că se impun indivizilor umani cu aceeași inexorabilă necesitate ca o avalanșă sau un
taifun. Gândirea științifică obiectivă este chemată să studieze aceste legi în maniera
naturalistului, fără dogme preconcepute, sentimente sau judecăți de valoare, așa cum Marx
consideră că a procedat el însuși în Capitalul”.327
Omul își poate făuri un destin, dar nu în afara naturii și a legilor ei. Iată că până și un truism ne
poate fi uneori de folos. În schimb, căutarea unor legi de natură socială este obiectul disciplinelor
economice actuale, indiferent cât de departe de marxism s-ar situa.
Ceea ce ne pune îndeobște pe gânduri, citindu-l pe Kołakowski în primul volum al Principalelor
curente ale marxismului, este critica înaintea expunerii oneste, fără retușuri, tăieturi sau
omisiuni, a aparatului conceptual fabricat de Karl Marx. În timp ce la un spirit afin și subtil, ca
Jon Elster în Making Sense of Marx, se disecă gândirea lui Marx, acesta negând sau eliminând
ceea ce este neclar și echivoc, cum ar fi antropologia filozofică marxistă, în contexul teoriei sale
a istoriei328, Kołakowski procedează chirurgical pe un corp docrinar simplificat și trunchiat din
Marx. Chiar și într-o reinterpretare recentă, care nu păstrează aproape nimic din filozofia
marxistă tradițională, ca cea a filozofului Moishe Postone, care se ambiționează să
326
Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului. Fondatorii, vol. 1, Editura Curtea Veche, București,
2010, p. 326.
327
Ibidem, p. 328.
328
Jon Elster, Making Sense of Marx, Cambridge University Press, 1999, pp. 53-119, pp. 241-318.
174
reconstruiască, pe fundamente presupus noi, sistemul marxist 329, laitmotivele lui Kołakowski, dar
și mare parte din analiză, nu se regăsesc în nicio prezentare onestă, chiar dacă neînduplecată în
concluzii, a operei marxiste. Cu Leszek Kołakowski, suntem oricând în proximitatea unui om de
paie (strawman, un tip de sofism reputat). Acestea sunt pericolele de a filozofa perpetuu în
umbra unui Marx, despuiat de critica sa economică a teoriei economiei politice clasice: tot ce
anterior a fost citit (dar nu numai) și, sperăm, tâlcuit ca o lectură preliminară a Capitalului de
către cititori, a fost așternut pe hârtie cu nădejdea că Marx nu a fost doar un filozof german. Iar
cum volumul manuscriselor și al cărților lui Karl Marx a crescut din solul unei viziuni fertile, din
punct de vedere economic, asupra lumii și a vieții sociale, filiația marxismului filozofic rămâne o
glosă fascinantă ca subsidiar al unui materialism istoric, cu valențe pozitiviste, din secolul al
XIX-lea, fondat în producția de mărfuri și servicii, ca manifestări ale unei valori de schimb
omnilaterale și globale.
3. Falsa teorie a valorii bazată pe muncă la Leszek

Kołakowski
Un intelectual sicofant poate crede cu ușurință că ultimul cuvânt asupra marxismului îl întâlnim
în trilogia Principalele curente ale marxismului, a polonezului Leszek Kołakowski. Nu mă
îndoiesc, deși colectarea de probe va fi ultima probă, că sunt mulți universitari, studenți și
cercetători în științele politice care declamă fraze sforăitoare la adresa lui Marx (de genul
„construcție teo-ontologică”, „imanentizarea eschatonului”, „gândire gnostică”, „religie
seculară”, ejusdem farinae) fără să fi citit un singur capitol din opera matură a acestuia.
Ignoranța lor suficientă îi împinge la salturi în abisurile sofisticii, travestită în judecăți
apodictice.
Pentru a le sufla praful alb de pe nări și mrejele de pe ochi acestor propagandiști ai ideilor goale
de miez, le punem la dispoziție o singulară, dar suficientă demonstrație.
În volumul I, intitulat Fondatorii, din Principalele curente ale marxismului, Kołakowski își
propune o respingere a teoriei valorii bazată pe muncă (labor theory of value). Pentru cine nu l-a
citit pe Marx, demonstrația rămâne de la un capăt la altul opacă, abstractă și obositoare.
Explicația acestei stări psihologice neplăcute este că provine dintr-o singură cauză: Kołakowski
și-a scris capodopera pentru un public care l-a citit serios pe german și care crede în viziunea
filozofică și economică emanată de Marx. E întristător că sunt atâția care îl citesc pe Kołakowski
329
Moishe Postone, Time, Labor, and Social Domination. A Reinterpretation of Marx’s Critical Theory, Cambridge
University Press, 2003, pp. 43-71, pp. 123-226, pp. 385-401.
175
ca suplinitor al lui Marx. Lenea acestora alcătuiește orizontul mărginit al semidocților, iar la cei
niciodată „ideologizați” nu ai ce să demistifici, oricâte medicamente profilactice le-ai administra.
Să studiem citatele provenind din lucrarea filozofului polonez:
„În orice caz, prețul forței de muncă (admițând, cu Marx, că ceea ce se schimbă într-o economie
de piață nu este muncă, ci forță de muncă) depinde, asemenea altor valori, de numeroși factori și
îndeosebi de legea cererii și ofertei; încât nu există niciun motiv să presupunem că diferențele de
salarii dintre munca necalificată și cea calificată corespund cantității de timp de muncă necesitate
de formarea unui lucrător calificat.”330
În primul rând, observăm superficialitatea traducătorilor români, care, de-ar fi studiat cu atenție
traducerea Capitalului realizată în regimul comunist, ar fi realizat că „timp de muncă necesitate”
nu este un concept marxist. Poate „timp de muncă socialmente necesar” sau „social necesar”, dar
nicidecum sintagma abracadabrantă și batjocoritoare (pentru tradiția traducerilor românești din
Marx) din citatul de mai sus. Această critică este însă minoră și nu-l privește pe Kołakowski.
În al doilea rând, Kołakowski presupune că Marx nu ar fi știut nimic din legea cererii și ofertei,
care, totuși, apare exact precizată (chiar dacă fără aparatul matematic modern) încă de la Adam
Smith. Având în vedere că sunt câteva pagini din volumul III al Capitalului în care Marx își
explică teoria valorii prin asociere cu legea cererii și ofertei, înțeleasă ca manifestare psihologică
a unor preferințe subiective, simpla apariție a expresiei „legea cererii și ofertei” la Kolakowski
nu ne explică nimic în legătură cu Marx. Dimpotrivă, Kołakowski dă impresia unui diletant în
teoria economică, procedând astfel. Oare să nu fi știut polonezul de banalitatea acestei „legi”,
cunoscută înainte de apariția lui Marx în economie, după cum tot filozoful recunoaște câteva
rânduri mai jos pe aceeași pagină?
Apoi Kołakowski va broda o slabă refutație pe motivul dualismului valoare în timp de muncă –
preț la Marx. „Neexistând nicio tranziție de la valoare de preț, nu există tranziție nici de la teoria
valorii la descrierea fenomenelor economice reale.”331
E adevărat că Marx nu separă prețul unei mărfi de timpul mediu socialmente necesar, în condiții
de concurență liberă, pentru producerea aceleiași mărfi, ceea ce arată că dorința unor economiști
de a disjunge două sisteme de măsură la Marx este complet falsă. Pentru Marx, prețul unui bun
este expresia unei părți din valoarea medie a timpului necesar pentru a fabrica acea marfă, în
anumite condiții tehnologice și cu o anumită productivitate istorică a muncii. De ce ar trebui să
330
Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului. Fondatorii, vol. 1, Editura Curtea Veche, 2010, p.
259.
331
Ibidem, p. 260.
176
existe o tranziție de la preț la valoare? Kołakowski nu ne spune nimic în această privință, dar
presupune a priori ruptura ca fiind naturală, mai apropiată cumva de „adevăr” decât simpla
unitate a celor două concepte.
Cât privește imputarea unei neaderențe la fenomenele economice reale, Kolakowski comite o
nedreptate nepotrivită cu statura sa filozofică: jumătate din Capitalul este doar analiză
sociologică și economică, deci istorie socială și economică.
Mai jos dăm peste altă afirmație eronată:
„Dacă tehnici mari consumatoare de muncă sunt înlocuite, cel puțin într-un mare număr de
cazuri, cu tehnici mai eficiente, aceasta se poate explica prin analiza prețurilor, care, spre
deosebire de valori, sunt un fenomen empiric”.332
Ce sunt aceste metafizice valori domnilor și doamnelor? Dacă polonezul ar înlocui „valori” cu
„timp de muncă în scădere, pe unitate de marfă, produsă competitiv” (ceea ce este totuna pentru
Marx), atunci am descoperi platitudinea că dacă prețul unui produs scade pe măsură ce acesta
este produs în cantități mai mari și cu costuri mai mici, atunci și timpul său mediu de producție
este redus în aceeși proporție. Scăderea timpului de muncă pe marfă este, într-adevăr, ceva
neempiric, dar aceasta doar în cartea filozofului Kołakowski.
Aberațiile polonezului merg în lanț:
„Aserțiunea că valoarea este timp de muncă cristalizat stă pe același plan cu enunțul că opiul îi
adoarme pe oameni pentru că este soporific. Ni se vorbește despre o calitate ascunsă care se
manifestă empiric (opiul îi adoarme pe oameni, bunurile se schimbă pe piață); această afirmație
nu explică însă fenomenele empirice, nici nu oferă posibilitatea de a le prevedea mai bine decât o
putem face în lipsa ei.”333
Kołakowski vede o tautologie acolo unde nu este cazul, dar gustă o comparație cu aromă de
laudanum. Valoarea este timpul mediu de producere a unei mărfi la momentul t al pieței. A
măsura timpul nu este nici ceva soporific, nici măcar ceva neexperimentat de miliarde de ori în
procesul de producție. Faptul că o carte ca cea a lui Kołakowski costă, să zicem, 20 de euro
înseamnă că, după ce extragem costurile cu tehnologia și materia primă și rămânem cu costul
salariilor celor care lucrează la tipografie, timpul mediu de producție a acestei cărți este (mai
332
Ibidem, p. 260.
333
Ibidem.
177
mult sau mai puțin, odată cu egalizarea profitului între diferite sfere) identic cu al altei cărți
având același preț, indiferent că prima carte este produsă într-un milion de exemplare, iar a doua
în zece milioane. Dar, pentru Kołakowski, valoarea (desigur, metafizică, atât cât poate un ceas de
perete să numere minute și ore) „nu poate fi exprimată cantitativ”.334
Un paragraf mai jos aflăm, stupefiați, de la Kołakowski că, de fapt, teoria valorii bazată pe
muncă, recognoscibilă în orice perioadă istorică, este doar o altă continuare a teoriei alienării, în
care Marx și-a ascuns furia sa romantică pe seama unei lumi fără morală, „aservită banilor”.
Oare cât de neîntemeiat poate fi Leszek Kołakowski? Să nu fi știut filozoful despre acele pasaje
din Teorii asupra plusvalorii335 în care Marx admira la David Ricardo lipsa oricărui scrupul
moral în analiza economică a acestuia din urmă? Oare nu Marx slăvea amoralismul analitic ca
probă a științei mai presus de orice?
Următorul citat din Kołakowski este cea mai sfruntată înșelăciune pentru orice cititor atent al
operei lui Marx:
„În general, de la Marx aflăm că munca productivă este muncă fizică aplicată la obiecte
materiale; din anumite remarci ocazionale se pare însă că el era dispus să-i considere producători
și pe cei ce nu lucrează direct cu lucrurile materiale, ci îi abilitează pe alții să o facă – de pildă,
inginerii și proiectanții de fabrici.”336
Deosebirea dintre munca productivă, creatoare de mărfuri tangibile, și munca neproductivă

(servicii) este pregnantă la Adam Smith337. În secțiunile din Teorii asupra plusvalorii legate de
munca productivă (pe care Kołakowski pretinde a le fi citit), Marx pledează clar în defavoarea
lui Adam Smith: o muncă productivă este aceea care, indiferent dacă ea se consumă în timp ce
are loc, ca în servicii, sau se cristalizează într-o marfă, aduce profit unui investitor privat, care
plătește în schimb un salariu. Dacă un preot își primește lunar leafa de la stat, când biserica sa are
pierderi sau nu, atunci popa al nostru nu este angajatul unui capitalist. Valoarea de piață a
slujbelor sale iese din discuție. Dacă însă același preot, mormăind aceleași rugăciuni, este
remunerat de către ierarhiile bisericești, autonome economic, pentru cât profit aduce din parohie,
atunci avem de-a face cu o ordine capitalistă, iar parohul e productiv. Salariul de la stat îi ține pe
unii preoți pe linia de plutire, iar altora, situați în parohii bogate, nu le spune nimic. Același lucru
poate fi afirmat și despre tagma profesorilor și cea a doctorilor.
334
Ibidem, p. 262.
335
Karl Marx, Teorii asupra plusvalorii, partea a II-a, Editura Politică, București, 1960, pp. 99-100.
336
Ibidem, p. 264.
337
Onest ar fi să recunoaștem că atât la Adam Smith, cât și la Marx, serviciile, care nu sunt productive, sunt cele
personale, ale servitorilor celor bogați.
178
Apoi tot Kołakowski neagă ideea că angajatul își vinde forța de muncă, nu și munca. Tipul acesta
de diversiuni terminologice este de tot hazul. Faptul că eu pot scrie convingator și cu talent sau
că pot vorbi fluent limba urdu face parte din abilitățile mele de a munci. Dar unei companii de
farmaceutice niciuna din aceste abilități nu îi este de folos. Nici dacă m-aș afla în posesia unor
cunoștințe vaste și profunde de chimie, angajatorul meu nu m-ar prețui mai mult decât îi dictează
piața. Pe el, doar anumite abilității cu valoare de schimb, utile în producție sau în vânzări, îl
interesează. Nu munca pe care o pot exercita eu este cumpărată, ci forța mea fizică și intelectuală
într-un câmp al muncii, asupra căruia nu am niciun control și pe care nu-l pot influența nicicum,
în calitate de angajat individual. Ce poate fi mai pragmatic de atât?
Mai poate fi spus ceva în legătură cu această parte din Principalele curente ale marxismului?
Poate doar că, pentru Kołakowski, teoria plusvalorii este doar o problemă de ordin moral, fără să
ne arate cumva de ce ar fi greșită din punct de vedere științific. Morala sa nu ne privește aici.
În concluzie, critica teoriei valorii bazată pe muncă, realizată de polonez, se dovedește a fi, cel
puțin așa cum reiese recitindu-l pe Kołakowski, un jalnic faliment intelectual. În afara unei
neconvingătoare și sumare treceri în revistă a criticilor altora, Leszek Kołakowski nu propune
nimic cu greutate împotriva teoriei valorii.
179
Bibliografie
Karl Marx și Friedrich Engels:
ENGELS, Friedrich, Originea familiei, a proprietății private și a statului, disponibil gratuit la
https://www.marxists.org/romana/m-e/1884/orig/c09.htm
MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, Editura
Politică, București, 1967.
MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere, vol. 17, Editura Politică, București, 1963.
MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere, vol. 19, Editura Politică, București, 1964.
MARX, Karl, Teorii asupra plusvalorii, partea I, Editura Politică, București, 1962.
MARX, Karl, Teorii asupra plusvalorii, partea a II-a, Editura Politică, București, 1960.
MARX, Karl, Opere, vol. 26, partea a III-a, Editura Politică, București, 1984.
MARX, Karl, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de producție al capitalului, vol I,
Editura Partidului Muncitoresc Român, 1948.
MARX, Karl, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de circulație al capitalului, vol. II,
Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951.
MARX, Karl, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de ansamblu al producției
capitaliste, vol. III, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1953-1955, în două părți,
București.
MARX, Karl, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de producție al capitalului, vol. I,
Editura Politică, București, 1966, în MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere, vol. 23.
MARX, Karl, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de circulație al capitalului, vol. II,
Editura Politică, București, 1967, în MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere, vol. 24.
MARX, Karl, Capitalul. Critica economiei politice. Procesul de ansamblu al producției
capitaliste, vol. III, Editura Politică, București, 1969-1973, în MARX, Karl, ENGELS, Friedrich,
Opere, vol. 25, partea I în 1969, partea a II-a în 1973.
180
MARX, Karl, Capital. A Critique of Political Economy. Volume I, Penguin Classics, 1990.
MARX, Karl, Capital. A Critique of Political Economy. Volume II, Penguin Classics, 1992.
MARX, Karl, Capital. A Critique of Political Economy. Volume III, Penguin Classics, 1991.
MARX, Karl, Grundrisse: Foundations of a Critique of Political Economy, Penguin Classics,
1993.
MARX, Karl, Bazele criticii economiei politice, vol. I-II, Editura Politică, București, 1972-1974.
MARX, Karl, Randglossen zu Adolph Wagners „Lehrbuch der politischen Ökonomie” (Zweite
Auflage), Band I, 1879, disponibil în limba engleză la
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/01/wagner.htm
https://marxianeconomics.wordpress.com/resurse-resources/
Alte surse:
ALLEN, Robert C., Global Economic History. A Very Short Introduction, Oxford University
Press, 2011.
ALLEN, Robert C., Enclosure and the Yeoman. The Agricultural Development of the South
Midlands 1450-1850, Oxford University Press, 1992.
ALTHUSSER, Louis, For Marx, The Penguin Press, 1969.
ANDERSON, Perry, Passages from Antiquity to Feudalism, NLB, 1974.
ARCHER, John E., Social Unrest and Popular Protest in England, Cambridge University Press,
2000.
ARRIGHI, Giovanni, The Long Twentieth Century. Money, Power, and the Origins of our Time,
Verso, 2010.
ARON, Raymond, Spectatorul angajat (interviu cu Jean-Louis Missika și Dominique Wolton),
Editura Nemira, București, 2006.
BENJAMIN, Walter, Iluminări, Idea Design & Print, 2002.
BESANÇON, Alain Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, București, 2007.
BLAUG, Mark, Teoria economică în retrospectivă, Editura didactică și pedagogică, București,
1992.
BÖHM-BAWERK, Eugen von, The Closing of Marx’s System, Augustus M. Kelly, New York,
1949.
BOURDIEU, Pierre, Regulile artei, Editura Art, București, 2007.
BOURDIEU, Pierre, Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste, Harvard
University Press, 1984.
BOURDIEU, Pierre, Limbaj și putere simbolică, Editura Art, 2012.
BRAUDEL, Fernand, The Wheels of Commerce, Civilization & Capitalism 15th-18th Century,
Volume 2, Harper & Row.
BRAUDEL, Fernand, The Perspective of the World, Civilization & Capitalism 15th-18th Century,
Volume 3, Harper & Row.
BRUNHOFF, Suzanne de, Marx on Money, Urizen Books New York, 1973.
BUKHARIN, Nikolai, Economic Theory of the Leisure Class, Moscow, 1927.
181
CALLINICOS, Alex, Deciphering Capital. Marx’s Capital and Its Destiny, Bookmarks
Publications, 2014.
CLARKE, Simon, Marx, Marginalism and Modern Sociology: From Adam Smith to Max Weber,
Macmillan Academic and Professional, 1991.
COHEN, G. A., Karl Marx’s Theory of History. A Defence, Princeton University Press, 2000.
COLETTI, Lucio, Marxism and Hegel, Verso, 1973.
CUSTINE, Marchizul de, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Humanitas, București, 2007.
DOBB, Maurice, Studies in the Development of Capitalism, London Routledge & Kegan Paul
Ltd, 1950.
DRAPER, Hal, Karl Marx’s Theory of Revolution. State and Bureaucracy, volume I, Monthly
Review Press, 1977.
DRAPER, Hal, The Politics of Social Classes, volume II, Monthly Review Press, 1978.
DRAPER, Hal, The „Dictatorship of the Proletariat”, volume III, Monthly Review Press, 1986.
DRAPER, Hal, Critique of Other Socialisms, volume IV, Monthly Review Press, 1990.
DRAPER, Hal, War and Revolution (with E. Haberkern), Monthly Review Press, 2005.
DUBY, Georges, The Early Growth of the European Economy, Cornell University Press, Ithaca,
New York, 1978.
DUSSEL, Enrique, Towards an Unknown Marx. A Commentary on the Manuscripts of 1961-
1963, Routledge London & New York, 2001.
EAGLETON, Terry, Marxism and Literary Criticism, Routledge Classics, London and New
York, 2003.
ELSTER, Jon, Making Sense of Marx, Cambridge University Press, 1999.
FREELAND, Chrystia, Plutocrații, Editura Polirom, Iași, 2012.
FREEMAN, Alan, CARCHEDI, Guglielmo (editors), Marx and Non-equilibrium economics,
Edward Elgar Publishing Limited, 1995.
FROMM, Erich, The Sane Society, Henry Holt and Company, 1990.
FOLEY, Duncan, Understanding Capital. Marx’s Economic Theory, Harvard University Press,
1986.
FOUCAULT, Michel, A supraveghea și a pedepsi, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
FOUCAULT, Michel, Nașterea biopoliticii, Idea Design & Print, Cluj, 2007.
FOUCAULT, Michel, ,,Trebuie să apărăm societatea”, Idea Design & Cluj, Cluj, 2009.
FOUCAULT, Michel, Anormalii, Editura Univers, București, 2000.
GELDERBLOM , Oscar (ed.), The Political Economy of the Dutch Republic, Ashgate e-Book,
2009.
GIUSTOZZI, Antonio, The Art of Coercion. The Primitive Accumulation and Management of
Coercive Power, Columbia University Press, New York, 2011.
GOLDMANN, Lucien, Towards a Sociology of the Novel, Routledge Kegan & Paul, 1987.
GRAEBER, David, Debt. The First 5000 Years, First Melville House Printing, 2011.
GRAMSCI, Antonio, Selection from the Prison Notebooks, International Publishers, New York,
1992.
HABERMAS, Jürgen, The Structural Transformation of the Public Sphere. An Inquiry into a
Category of Bourgeois Society, MIT Press, 1990.
HARDT, Michael, Antonio Negri, Empire, Harvard University Press, 2001.
HARVEY, David, The Limits to Capital, Verso, 2006.
HARVEY, David, A Companion to Marx’s Capital, Volume Two, Verso, 2013.
182
HEINRICH, Michael, An Introduction to the Three Volume’s of Karl Marx’s Capital, Monthly
Review Press, New York.
HELLER, Henry, The Birth of Capitalism. A Twenty-First-Century Perspective, Pluto Press,
2011.
HOBSBAWM, Eric, The Age of Capital. 1848-1875, Abacus, 2009.
HOOK, Sidney, From Hegel to Marx. Studies in the Intellectual Development of Karl Marx, Ann
Arbor, The University of Michigan Press, 1962.
HOLLANDER, Samuel, The Economics of Karl Marx. Analysis and Application, Cambridge
University Press, 2008.
HORKHEIMER, Max, ADORNO, Theodor, Dialectica Luminilor, Editura Polirom, Iași, 2012.
MARCUSE, Herbert, Eros and Civilization, Beacon Press, 1974.Howard, M. C, King J. E., The
Political Economy of Marx, Longman, 1975.
HOWARD, M. C, KING, J. E., A History of Marxian Economics, Volume I, 1883-1929,
Princeton University Press, 1989,
HOWARD, M. C, KING, J. E., A History of Marxian Economics, Volume 2, 1929-1990,
Macmillan, 1992.
JAMESON, Frederic, A Singular Modernity. Essay on the Ontology of the Present, Verso, 2002.
KAHNEMAN, Daniel, Thinking Fast and Slow, Penguin Books, 2011.
KAUTSKY, Karl, The Economic Doctrines of Karl Marx, disponibil online la
https://www.marxists.org/archive/kautsky/1903/economic/ch01.htm.
KINDLEBERGER, Charles P., A Financial History of Western Europe, London George Allen &
Unwin, 1985.
KLIMAN, Andrew, Reclaiming Marx’s Capital. A Refutation of the Myth of Inconsistency,
Lexington Books, 2007.
KOŁAKOWSKI, Leszek, Principalele curente ale marxismului, volumul 1, Fondatorii, Editura
Curtea Veche, 2010.
LABRACHERIE, Pierre, Parisul literar în veacul al XIX-lea, Editura Univers, 1974.
LE GOFF, Jacques, Your Money or Your Life. Economy and Religion in the Middle Ages, Zone
Books, New York, 1990.
LENIN, V. I., Opere alese, 1970, Editura Politică, București.
LINDEN, Marcel van der, ROTH, Karl Heinz, HENNINGER, Max, Beyond Marx. Theorising
the Global Labour Relations of the Twenty-First Century, Brill, 2013.
LOCKE, John, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță, Editura Nemira,
București, 1999.
LUKÁCS, Georg, History and Class Consciousness. Studies in Marxist Dialectics, The MIT
Press, 1972.
LUKÁCS, Georg, Lenin: A Study on the Unity of His Thought, Verso, 2009.
LUKÁCS, Georg, Ontologia existenței sociale, volumele I-II, Editura Politică, București, 1982-
1986.
LUXEMBURG, Rosa, The Accumulation of Capital, Routledge Classics, 2003.
MALINOWSKI, Bronisław, The Family among the Australian Aborigines: a Sociological Study,
London: University of London Press, 1913.
MANDEL, Ernest, Marxist Economic Theory, Resistance Books, Australia, 2002.
MEEK, Ronald L., Studies in the Labor Theory of Value, Monthly Review Press, New York and
London, 1973.
183
MILIOS, John, DIMOULIS, Dimitri, ECONOMAKIS, George, Karl Marx and the Classics. An
Essay on Value, Crisis and the Capitalist Mode of Production, Ashgate Publishing Limited,
2002.
MITRANY, David, Marx against the Peasant. A Study in Social Dogmatism, Collier Books,
1961.
MOSELEY, Fred (ed), Marx’s Theory of Money, Palgrave Macmillan, 2005.
MUSTO, Marcello, Karl Marx’s Grundrisse, Foundations of the critique of political 150 years
later, Routledge Frontiers of Political Economy, 2008.
NEGRI, Antonio, Marx beyond Marx. Lessons on the Grundrisse, Autonomedia/Pluto, 1991.
NELSON, Anitra, Marx’s Concept of Money, Routledge, 1999.
PERELMAN, Michael, The Invention of Capitalism, Duke University Press, Durham & London,
2000.
PIKETTY, Thomas, Capitalul în secolul XXI, Editura Litera, 2015.
PIRENNE, Henri, Medieval Cities: Their Origins and the Revival of Trade, Princeton Classics,
2014.
PIRENNE, Henri, A History of Europe. From the Invasions to the XVI Century, George Allen &
Unwin Ltd, 2010.
POLANY, Karl, Marea transformare. Originile economice și politice ale epocii noastre, Editura
Tact, 2013.
POSTONE, Moishe, Time, Labor, and Social Domination. A Reinterpretation of Marx’s Critical
Theory, Cambridge University Press, 2003.
ROSDOLSKY, Roman, The Making of Marx’s ‘Capital’, Pluto Press, 1977.
ROSTOVTZEFF, M., The Social and Economic History of the Roman Empire, volume I, Oxford
at the Clarendon Press, 1998.
RUBIN, Isaak Ilici, Essays on Marx’s Theory of Value, Black Rose Books, Montreal-New York,
1990.
SARTRE, Jean-Paul, Critique of Dialectical Reason, volume I, Verso, 2004.
SCHUMPETER, Joseph A., Capitalism, Socialism and Democracy, Routledge, London and New
York, 2003.
SMITH, Kenneth, A Guide to Marx’s Capital Vols I-III, Anthem Press, London/New York/Delhi,
2012.
SMITH, Tony, Dialectical Social Theory and Its Critics. From Hegel to Analytical Marxism and
Postmodernism, SUNY Press, 1992.
THOMPSON, E. P., The Making of the English Working Class, Vintage Books, Random House,
New York, 1968.
WEBER, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Editura Humanitas, București, 2007.
WEBER, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978.
WITTFOGEL, Karl A., Oriental Despotism. A Comparative Study of Total Power, Vintage,
1981.
WOLFF, Richard D., RESNICK, Stephen A., Contending Economic Theories: Neoclassical,
Keynesian, and Marxian, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 2012.
Articole:
COCKSHOTT, W. Paul and COTTRELL, Allin, „The Scientific Status of the Labor Theory of
Value“, March 1997, în http://users.wfu.edu/cottrell/eea97.pdf
184
COHEN, G. A., „The Labor Theory of Value and the Concept of Exploitation“, Philosophy &
Public Affairs, Vol. 8, No. 4 (Summer, 1979), pp. 338-360.
SHAIKH, Anwar M., „The Empirical Strengh of the Labor Theory of Value“ in Conference
Proceedings of Marxian Economics: A Centenary Appraisal, Riccardo Bellofiore (ed.),
Macmillan, London, 1998, pp. 225-251.
185

Teoria Economica Marxista

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Economica Marxista

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DAN ALEXANDRU CHIȚĂ

Teoria economică marxistă

București, decembrie 2016

Capitolul 2: Procesul schimbului și banii

Aici ne confruntăm cu o dificultate de explicaţie. Timpul socialmente necesar pentru a produce o

Acum, depășind chestiunea incompatibilității valoare-preț, să ne întoarcem puţin la procesul de

„Procesul de schimb al mărfii se efectuează deci în două metamorfoze opuse și complementare –

Putem să reprezentăm acest șir de transformări astfel: M-B-M.

Capitolul 3: Transformarea banilor în capital

Să nu uităm, dacă sunt printre noi sceptici:

Am obținut astfel un rezultat dublu.”60

Sau după cum urmează:

Utilitatea socială înțeleasă non-economic, dincolo de valorile de întrebuințare particulare sau de

Capitolul 4: Producția plusvalorii absolute

1) „Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi aparține munca lui.”84

„El nu vrea să producă numai o valoare de întrebuințare, ci o marfă, nu numai valoare de

Ajunși în această etapă a demonstrației, ar trebui să ne gândim încă o dată la procesul de

„Această plusvaloare formează excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor de

Capitolul 5: Rata plusvalorii

Plusvaloarea provine, pe gratis, din restul zilei de muncă.

Capitolul 6: Noțiunea plusvalorii relative

,,Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se efectuează cumpărarea şi

Și adaugă apoi despre capitalist:

„O anumită deformare spirituală și fizică este inseparabilă chiar de diviziunea muncii în

Abia acum am ajuns la un subiect sensibil al marxismului: ce rol au tehnologia și dezvoltarea

Capitolul 7: Mașinismul și marea industrie

„Mașina, de la care pornește revoluția industrială, înlocuiește pe muncitorul care mânuiește o

„Trebuie să observăm în primul rând că totdeauna mașina intră în întregime în procesul de

Dar capitalistul nu a făcut această concesie pe nimic.

„Subordonarea tehnică a muncitorului către mersul uniform al mijlocului de muncă și compoziția

„Transformarea continuă a muncitorilor din țările marii industrii în «populație excedentară»

Capitolul 8: Plusvaloarea relativă și absolută

„Producția capitalistă nu este numai producție de marfă; ea este în esență producție de

Am menționat în altă parte că plusvaloarea relativă se referă la prelungirea în timp a cantității de

Când ziua de muncă se prelungește,

Tot ce s-a precizat mai sus se poate exprima concis astfel:

rata plusvalorii ≈ rata supramuncii

plusvaloarea/capital variabil (p/v) ≈ plusvaloare/ valoarea forței de muncă ≈

Și derivări succesive ale lor:

supramuncă/zi de muncă necesară ≈ plusvaloare/ valoarea a produsului ≈

„Misterul autovalorificării capitalului se rezolvă transformându-se în puterea de dispoziție a

Fără îndoială că salariul

Deosebirile naționale dintre salarii sunt rezultatul gradului de dezvoltare al capitalismului.

Capitalul 9: Acumularea primitivă a capitalului

Originile capitalismului ca sistem economic aparțin istoriei, nu teoriei economice și nici

Pentru Karl Marx,

„O anumită acumulare de capital în mâna unor producători individuali de mărfuri formează

Iată și fragmentul cu pricina, care e departe de a construi o teorie capitalistă a pauperizării în

Dar să ne întoarcem la așa-numita acumulare primitivă. De unde au capitaliștii primei generații

Capitolul 10. Introducere la volumul II

Despre procesul circulației se va discuta de acum încolo, cu mențiunea că vom încerca să

Acesta este segmentat în trei componente tematice:

Capitolul 11: Metamorfozele capitalului

B (capital bănesc) – M (marfă)… P (producție)… M’ (noul produs, cu valoare peste M) –

B – M (F + Mp) … P … M’ (M+m) – B’ (B + b).

Să ne înțelegem: dacă antreprenorul nu reia ciclul de producție imediat ce a câștigat un capital

Capitolul 12: Rotația capitalurilor

12.1 Capitalul constant și capitalul variabil

Înainte de a trimite la chestiunea spinoasă a circulației capitalului, Marx procedează didactic și

12.2 Rotația capitalului total și a capitalului constant

I) Timpul de producție = timpul de circulație

12.3 Rotația capitalului variabil

În ipoteza că nu se întrebuințează capital constant, să presupunem că avem un capital variabil de