Sunteți pe pagina 1din 5

COMPONENTELE SITUATIEI DE COMUNICARE (emitator, receptor, mesaj, cod, canal, context)

Emitatorul este cel care transmite un mesaj catre receptor, destinatarul acelui mesaj. Mesajul reprezinta o unitate intre continut si forma de expresie. El consta in ganduri, sentimente idei desprinse din realitate sau rod al imaginatiei emitatorului, care pentru a ajunge la receptor, sunt codificate, adica transformate in semnale verbale sau/ si nonverbale, organizate intr-un cod. Receptorul trebuie sa faca operatia inversa, decodarea, pentru a ajunge mesajul. Codul trebuie sa fie cunoscut celor doi participanti la procesul de comunicare. Pentru a ajunge de la emitator la receptor, mesajul este transmis pe un canal (mediu). Cod sistem conventional de semne prin care se produce comunicarea intre emitator si receptor. Limbile naturale sunt coduri verbale. Alte coduri sunt muzica, stenografia, alfabetul Morse, codul Braille, simbolurile stiintifice, semnele rutiere etc. Alte coduri mai pot fi sunetele, gesturile etc. Canal mediul, mijlocul prin care sunt transmise semnalele unui cod: aerul, prin care circula vocea in comunicarea orala; scrisoarea, telegrama etc., in comunicarea scrisa; telefonia fixa si mobila, posta electronica, in comunicarea la distanta etc. Un mesaj isi poate schimba formain functie de canalul prin care este transmis. De exemplu, mesajul sonor (transmis pe cale

orala) poate fi transformat in mesaj grafic (transmis prin intermediul scrisului). Context ansamblu de informatii cunoscut atat de emitator, cat si de receptor si care ajuta la intelegerea mesajului de catre cel din urma. In absenta contextului, mesajul poate deveni ambiguu ori obscur.

REGISTRE STILISTICE: stadard, literar, colocvial/


familiar, specializat: regional, arhaic, argou, jargon

Registre stilistice ale limbii: Limbaj standard varianta stilistica a limbii literare utilizata in conditii obijnuite de comunicare, fara marci afective si presupunand folosirea cuvintelor cu sensul propriu, inlocuirea unor termeni regionali sau populari cu echivalentul lor din limba literara, evitarea determinarilor adjectivale sau adverbiale ca marci ale expresivitatii, renuntarea la folosirea termenilor regionali, populari, arhaici, a jargoului si a argoului. Cu precadere, limbajul este recomandat a fi intrebuintat in scoala, in situatiile oficiale de comunicare, in mass-media. Intre consecintele utilizarii sale, se pot enumera pierderea expresivitatii comunicarii si disparitia impresiei de spontaneitate, de implicare afectiva. Este limbajul recomandat de lucrarile normative (DEX, DOOM, Gramatica Academiei etc.). Limbaj literar aspectul cel mai ingrijit al limbii, legiferat prin norme avand caracter general pentru intreaga comunitate lingvistica. El este consolidat prin forma scrisa, desi nu exclude si varianta vorbita. Limba literara presupune utilizarea sa constienta, in opozitie cu variantele uzuale ale comunicarii: regionale, populare, familiare, arhaice. Limba literara nu trebuie confundata cu limba operei literare care poate utiliza, in functie de context, de vorbitor si de scopul comunicarii orice tip de limbaj, asadar, si standard, si colocvial, si popular, si regional, si arhaic, si elemente de argou sau de jargon. Limbaj colocvia/ familiar conversatie libera intre persoane inrudite (sau cu un statut social apropiat, sau intre prieteni etc.); este predominant oral, cu nuante afective etc. Confera o mai mare expresivitate a comunicarii, prin impresia de spontaneitate, de naturalete, de implicare afectiva pe care o

produce. Adeseori contine o nuanta glumeata sau ironica. In scris, se intalneste mai ales in corespondenta si, mai rar, in textele de tip jurnalistic. Limbaj regional predominant oral, se caracterizeaza prin existenta unor forme fonetice, sensuri si constructii gramaticale avand o circulatie restransa la o anumita arie geografica. Folosirea cotidiana este neutra din punct de vedere stilistic, dar in textele literare poate contribui la creareaimpresiei de autenticitate a vorbirii personajelor, la individualizarea acestora, la caracterizerea lor indirecta si, de asemenea, la evocare si lla crearea culorii locale. Limbaj arhaic se refera la forme fonetice, sensuri si constructii gramaticale care apartin unei epoci depasite a evolutiei limbii. Folosirea lor in epoca era neutra din punct de vedere stilistic, fiind echivalenta cu libajul standard al timpului. Undele particullaritati arhaice s-au pastrat si regional, fiind astfel atat arhaisme, cat si regionalisme. Functia expresiva a limbajului arhaic apare doar in momentul in care acesta este utilizat in texte literare apartinand unei perioade mai noi decat cea de cand dateaza aceste forme sau in limbajul familiar/ colocvial, cu functia de evocare, de creare a culorii locale sau pentru a conferi o nuanta glumeata comunicarii. Argou limbaj conventional, preponderent oral, care indeplineste functia une exprimari codificate, folosit de grupuri sociale relativ inchise (elevi, studenti, soldati, sportivi, dar si hoti, puscariasi etc.) pentru a pastra secretul comunicarii. Vocabularului argotic este extrem de mobil tocmai pentru a face decodificarea mai dificila si utilizeaza cu precadere sensurile figurate ale cuvintelor, dar si termeni regionali, arhaici, tehnici sau preluati din alte limbi. Cazierul este numit album, inchisoarea, universitate sau academie. Gainarii sau forfasii sunt hotii de lucruri marunte; ploscar este cel ce fura din posete; smenarii lucreaza in grup: un carditor il pazeste pe smenar cat timp schimba valuta, iar in final apare Maradona, un individ elegant care se prezinta drept politist si confisca banii fraierului; boboc este student in anul I, boaba este o restanta etc. Expresivitatea termenilor este totusi putin resimtita interiorul

argoului, dar creste atunci cand acestia incep sa circule in limba comuna. Jargon limbaj specializat, cu o circulatie restransa, specific anumitor persoane, grupuri sau categorii profesionale. Jargon poate fi considerat orice limbaj tehnic sau orice terminologie stiintifica (matematica, informatica etc.). jargoul este adesea conceput ca o limba deformata, predominant neologica, folosit mai cu seama pentru a marca diferenta dintre diversele categorii sau grupuri siciale. In literatura a fost utilizata mai cu seama pentru caracterizarea indirecte a personajelor, ca parte componenta a comicului de limbaj.