Evenimentele Zilelor Din Urma

Evenimentele
zilelor din urmã

Evenimentele
zilelor din urmã
F.T. WRIGHT
Publicat de:
BISERICA ADVENTĂ A ODIHNEI DE SABAT
Sabbatruhe-Advent-Gemeinschaft
Waldstraße 37
57520 Dickendorf
Germania
Titlul original:
Last Day Events
Prima ediţie:
Septembrie 2007
(Last Day Events, Romanian Edition)

Ilustraţia copertei:
Imaginea de pe copertă a fost luată în nord-vestul Portugaliei
în vara anului 1990, când o secetă teribilă a cuprins ţinutul. Iar-
ba era uscată ca iasca, izvoarele au secat, focurile au cuprins pă-
durea şi iarba cu vâlvătăi ce nu puteau fi stinse iar soarele nea-
coperit de nori ardea cu o putere mistuitoare. Din fericire lu-
crurile s-au ameliorat când în cele din urmă a venit ploaia.
Condiţiile existente în acel timp şi loc când a fost luată această
imagine ne oferă o ilustraţie exactă a situaţiei cu mult, mult mai
rele, ce se va dezvolta în timpul plăgii a patra, care este unul din
evenimentele zilelor din urmă. Atunci soarele îi va pârjoli pe oa-
meni cu o mare fierbinţeală, cerul se va înnegri de fum, nu va fi
apă iar oamenii şi animalele vor muri în foarte mare număr.
Evenimentele zilelor din urmă vor evolua din rău în mai rău,
excepţie făcând tabăra sfinţilor, cu toate că nici acolo nu vor fi
condiţii prea uşoare.
Cu totul demnă de luat în seamă este solia adusă de sus de a
ieşi din Babilon, ca să scăpăm de suferinţa adusă de plăgile lui,
cele mai înspăimântătoare pedepse care au fost cunoscute vreo-
dată de către cei muritori. Cei care depun eforturi pentru a
înţelege aşa cum trebuie evenimentele zilelor din urmă vor şti
pentru ei că: „În faţa noastră se află o chestiune foarte serioasă şi
solemnă. A sosit timpul când fiecare suflet trebuie să înţeleagă că
are un suflet de salvat sau de pierdut, un cer de câştigat şi un iad
de evitat. Trebuie să înţelegem ce trebuie să facem pentru a fi sal-
vaţi…” The Upward Look, pag. 56.
Cuprins
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1. Chipul fiarei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
2. Ridicarea fiarei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
3. Ridicarea chipului fiarei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
4. Rolul spiritismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
5. Cei patru îngeri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
6. Profeţia nunţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
7. Profeţia nunţii – partea a doua . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
8. Babilonul cel mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
9. Solia creşte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
10. O unire mondială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
11. Marea încercare finală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
12. Timpul judecăţii celor vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
13. Două separări total diferite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
14. În serviciul sanctuarului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
15. Uşa închisă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206
16. Lucrarea de sigilare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
17. Primul sigiliu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
18. Ploaia timpurie şi târzie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243
19. Sigiliul al doilea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257
20. Marea strigare începe. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271
21. Marea strigare ia amploare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 282
22. Ultima cernere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 298
23. Probaţi la maximum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 311
24. Iosua şi îngerul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 324
25. Durata timpului strâmtorării lui Iacov. . . . . . . . . . . . . . 355
26. Plăgi, şi ultimele plăgi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 345
27. Ora necunoscută . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 357
28. Primele patru plăgi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 368
29. Plaga a cincea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 379
30. Momentul eliberării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 390
31. Râul Eufrat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 401
32. Plaga a şasea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 412
33. Strâmtorarea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 423
34. Un popor fără păcat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 434
35. Curăţirea pământescului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 447
36. Plaga a şaptea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 460
37. Învierea specială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 471
38. Ultimele ore ale celor răi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 481
39. Isus vine din nou. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 489
40. Transferul păcatelor asupra ţapului de trimis . . . . . . . . 499
41. Mileniul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 510
42. Marea zi a judecăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 522
Anexă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 536
Introducere
Un anumit om înţelept a remarcat că unul din secretele unui
politician de succes este acela de a fi în stare să prezică cu precizie
ce urmează să se întâmple în timpul anului şi apoi să fie capabil să
explice de ce, când a venit timpul, prezicerea sa nu a avut loc.
Aceasta este încurcătura în care se găsesc, de la mic la mare, toţi
aceia care nu sunt copiii lui Dumnezeu. Pentru ei viitorul este un
mare necunoscut, întunecat şi înfricoşător. Nu tot aşa este pentru
copilul cel umil şi temător de Dumnezeu al Celui prea Înalt, care
în armonie cu instrucţiunile divine, cercetează Scripturile, ca să
ştie ce vine asupra lumii acesteia.
„Dar voi, fraţilor nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să
vă prindă ca un hoţ.
Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii,
nici ai întunericului.
De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.”
1 Tesaloniceni 5, 4-6.
„Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi
că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc
întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de
dimineaţă în inimile voastre.” 2 Petru 1,19.
Şi aceasta nu este totul, pentru că avem Cuvântul lui
Dumnezeu, care ne spune: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic
fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.” Amos 3,7.
Aici nu se spune că El va face descoperiri întotdeauna doar
atunci când îşi va împlini cuvântul Său profetic, ci face afirmaţia
extraordinară că El nu va face nimic, adică nici măcar un singur
lucru, fără să-l descopere mai întâi slujitorilor Săi profeţi. Uneori
aceasta include şi anunţarea zilei în care evenimentul profetizat va
avea loc, ca de pildă timpul profeţiilor din cărţile Daniel şi
Apocalipsa.
Deşi mulţi au o altă părere, profeţiile nu sunt greu de înţeles.
Cuvântul lui Dumnezeu le descrie ca fiind o lumină care
străluceşte într-un loc întunecos, risipind ceea ce este întunecos,
misterios şi nesigur dinaintea copiilor Săi. Chiar cuvintele
Scripturilor arată că nu există nici o taină cu privire la aceste
(7)
8 EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ
lucruri. Este adevărat că profeţiile sunt scrise într-un limbaj codificat

în care sunt folosite simboluri spre a identifica forţele neprihănirii şi
ale răului. Acest procedeu este folosit cu scopul de a-i împidica pe
vrăjmaşii Evangheliei să obţină informaţiile care i-ar ajuta în lupta
împotriva adevărului. Celor luminaţi de El le oferă cheia codului,
împreună cu călăuzirea minunată a acelui mare şi extraordinar
Învăţător, Duhul Sfânt. Nimeni nu trebuie să aibă nici cea mai mică
îndoială sau incertitudine cu privire la ceea ce înseamnă aceste solii
pentru el.
„Biblia a fost dată cu scopul de a fi o călăuză pentru toţi aceia care
doresc să cunoască voia Făcătorului lor. Dumnezeu a dat oamenilor
cuvântul cel sigur al profeţiei; îngerii, şi chiar Hristos, au venit să facă
cunoscut lui Daniel şi lui Ioan lucrurile care aveau să se întâmple în
curând. Acele probleme importante care au de-a face cu mântuirea
noastră n-au fost lăsate învăluite în mister. Ele n-au fost descoperite
în aşa fel încât să încurce şi să rătăcească pe căutătorul sincer după
adevăr. Domnul spunea prin profetul Habacuc: ,Scrie viziunea şi fă-o
clară… ca cel ce aleargă s-o poată citi.’ Habacuc 2,2. K.J.V. Bible.
Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit pentru toţi aceia care îl studiază
cu o inimă plină de rugăciune. Orice suflet cu adevărat sincer va veni
la lumina adevărului. ‚Lumina este semănată pentru cel neprihănit.’
Psalm 97,11. Şi nici o biserică nu poate înainta în sfinţenie dacă mem-
brii ei nu caută cu stăruinţă după adevăr ca după o comoară ascun-
să.” Tragedia veacurilor, cap. 32, par. 12.
Este o mare mângâiere pentru copiii credinţei să primească
asigurarea că profeţiile simbolice pot fi uşor înţelese, cu condiţia să
existe un studiu sârguincios şi credincios al Cuvântului vieţii, sub
călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfânt. Nimeni să nu se dea
mulţumit cu ideea că a înţeles tot ce se poate învăţa din aceste mari
subiecte, sau că o înţelegere superficială şi ocazională va fi suficientă
pentru a primi puterea de care avem nevoie ca să biruim în zilele
întunecoase ale viitorului nostru apropiat. Dimpotrivă, toţi trebuie
să lărgească tot mai mult graniţele cunoaşterii Scripturilor, pentru
a înţelege mai mult şi mai profund adevărul până când vor cunoaşte
pentru ei, temeinic, natura luptei care se conturează la orizont. Toţi
trebuie să se angajeze în această lucrare vitală cu o perseverenţă
proporţională cu seriozitatea înfricoşătoare a crizei care va lua
lumea prin surprindere.
Există un foarte important principiu al revelaţiei care ne spune că
desfăşurarea adevărului este progresivă, aşa încât oricare generaţie
INTRODUCERE 9
a avut disponibilă toată lumina acumulată dată generaţiilor

anterioare plus darul adevărului prezent oferit generaţiei respective.
Această declaraţie nu ignoră faptul că în timpul acestor lungi
perioade, când biserica alunecase în întunericul adânc al unei
apostazii apăsătoare, o mare parte din ceea ce fusese descoperit mai
înainte a fost pierdut, dar numai pentru o vreme. Când
redeşteptarea şi reforma au format o mişcare nouă, întemeietorii au
pus temeliile şi au clădit structura cu adevărurile date înaintaşilor
lor. Odată ce înţeleseseră acele descoperiri puternice din trecut,
Duhul Sfânt i-a călăuzit mai departe la descoperiri noi, pline de
putere. Astfel ei au experimentat adevărul Scripturii: „Dar cărarea
celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire
merge mereu crescând, până la miezul zilei.” Proverbe 4,18.
Pe cât este de sigur că desfăşurarea adevărului salvator este
progresivă, tot atât de sigur este că noi, astăzi, dispunem de mai
multă lumină decât a existat în trecut. Aceasta este atât o bine-
cuvântare minunată, cât şi o responsabilitate uriaşă, sporită.
„În aceste zile din urmă noi avem lumina acumulată care a
strălucit de-a lungul tuturor veacurilor, şi vom fi făcuţi răspunzători
pe măsură.” Review and Herald, 25 noiembrie 1884.
„Dacă acelora care au crezut în Dumnezeu în vechea dispen-
saţiune li s-a poruncit să se scoale şi să lumineze, cu cât mai mare
este obligaţia astăzi de a ne scula şi de a lumina, când lumina
noastră este mai strălucitoare luminând în raze mai clare şi mai
puternice. Obligaţia noastră de a revărsa lumină este cu atât mai
mare decât a fost obligaţia oamenilor din vechime, cu cât lumina
noastră este mai clară şi mai desluşită.” Signs of the Times, 1
octombrie 1895.
Aceasta nu poate însemna decât că, pe măsură ce ne apropiem de
sfârşitul timpului, cu mult mai multă lumină trebuie să strălucească
din cuvântul profetic. De aceea, această carte nu poate fi sub nici o
formă ultima descoperire cu privire la ordinea evenimentelor
ultimelor zile. Tot ce putem face este să consemnăm ceea ce
Învăţătorul Ceresc a putut să ne descopere până la timpul când
cartea a fost scrisă. Cu toate acestea, cartea nu va ajunge niciodată
să fie lipsită de valoare în rolul ei ca punte de legătură între trecut
şi prezent şi mai departe, trecând dincolo de prezent, în viitor. Ar fi
bine dacă am avea o evaluare realistă cu privire la cât de puţin ştim
şi cât de mult avem nevoie să ştim. Atunci nu ne-am mai face
vinovaţi de a crede că am primit toată lumina ce trebuie să fie
primită. Au existat unii în timpul lui Ellen White care au avut

această vedere îngustă:
„Unii m-au întrebat dacă eu cred că va mai exista lumină de dat
pentru poporul lui Dumnezeu. Minţile noastre au devenit atât de
înguste, încât se pare că nu înţelegem faptul că Domnul are o mare
lucrare de făcut pentru noi. Mai multă lumină trebuie să stră-
lucească asupra noastră; deoarece ‚cărarea celor neprihăniţi este
ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând
până la miezul zilei.’ ” Review and Herald, 18 iunie, 1889.
Cu o altă ocazie, răspunsul ei la aceeaşi întrebare a fost şi mai
energic:
„Mi s-a pus întrebarea: ,Crezi că Domnul mai are vreo lumină
pentru noi, ca popor?’ Eu răspund că El are lumină care este nouă
pentru noi, şi totuşi ea este lumină veche, preţioasă, care trebuie
să strălucească din Cuvântul adevărului. Noi avem doar licăriri
din razele de lumină care trebuie încă să mai vină. Noi nu profităm
la maximum de lumina pe care Domnul deja ne-a dat-o, motiv pen-
tru care nu izbutim să primim lumină în plus; noi nu umblăm în
lumina deja revărsată asupra noastră.” Review and Herald, 3
iunie, 1890.
„Un creştin viu este acela care trăieşte o viaţă de rugăciune
continuă. ,Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a
cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.’ Viaţa
creştinului este o viaţă de înaintare. El merge înainte din tărie în
tărie, din har în har şi din slavă în slavă, primind din Cer lumina pe
care Hristos, cu un preţ infinit pentru El, a făcut-o posibil de obţinut
pentru om.” Bible Echo and Signs of the Times, 1 februarie 1893.
În ciuda faptului că profeţiile nu sunt greu de înţeles, semni-
ficaţia lor rămâne ascunsă înaintea oricui, fie el prieten sau
duşman, până ce vine timpul ca ele să devină adevăr prezent.
Aceasta îi include chiar pe profeţii prin care lumina a fost dată
iniţial.
„Chiar şi profeţii, care au fost favorizaţi cu o iluminare deosebită
a Duhului, n-au înţeles pe deplin importanţa descoperirilor
încredinţate lor. Înţelesul avea să fie dezvăluit de la un veac la
altul, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de
îndrumările cuprinse în ele.” Tragedia veacurilor, cap. 19, par. 4.
Nu trebuie decât să studiem istoria interpretării profetice
pentru a vedea că, pe măsură ce fiecare generaţie a urmaşilor lui
Hristos a intrat pe scenă, acestea au înţeles proorociile care erau
INTRODUCERE 11
ghidul timpului lor, în vreme ce acelea care urmau să se

împlinească într-o generaţie din viitorul îndepărtat nu li s-au făcut
cunoscute pe deplin de către Duhul Sfânt. Li s-au făcut cunoscute
doar într-o oarecare măsură, dar nu în plinătatea acelei lumini cu
care profeţiile aveau să fie descoperite generaţiilor de mai târziu,
care aveau o mult mai directă legătură cu ele.
Astfel, de exemplu, este clar că în zilele primilor creştini chipul
din Daniel 2 şi cele patru fiare din capitolul şapte au fost înţelese
în mod clar ca simbolizând cele patru mari imperii mondiale:
Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma, dar ei nu înţelegeau
semnificaţia cornului cel mic şi nici a celor trei coarne care trebuiau
să fie smulse. Ei nu aveau lumină cu privire la expresia „o vreme,
vremi şi jumătate de vreme”, la cele 2300 de zile, chipul fiarei,
bătălia Armaghedonului şi aşa mai departe.
Dar când Evul Mediu a sosit însoţit de adâncimile cele mai
întunecate ale apostaziei, copiii lui Dumnezeu au fost în stare să
identifice puterea cornului cel mic ca fiind acel opresor îngrozitor
numit papalitatea. Dar chiar şi aşa, înţelesul expresiei „o vreme,
vremi şi jumătate de vreme” a rămas ascunsă de ei, până când
perioada celor 1260 de ani, pe care o simbolizau, ajunsese aproape
de încheiere. Atunci, lumina cu privire la acea perioadă de timp a
izbit cu aşa claritate minţile lor, încât cei mai de seamă cercetători
ai profeţiilor biblice au fost în stare să prezică anul 1798 ca fiind
anul când rana de moarte dată papalităţii avea să sfărâme puterea
ei teribilă. Evenimentul a avut loc chiar în anul în care studiul lor
cu privire la profeţiile biblice îi condusese să-l aştepte.
Până în anul 1798 prea puţină importanţă, sau deloc, i se dăduse
lui Daniel 8 şi mai ales vitalului verset 14, însă, odată ce anul 1798
venise şi trecuse, de ambele părţi ale Atlanticului s-a produs o
schimbare de interes pentru Daniel 8,14. Acest lucru a avut loc sub
conducerea Duhului Sfânt, pentru că nu există nici un alt intelect
superior care ar fi putut coordona această schimbare de interes de
la Daniel 7 la Daniel 8, fără ca cercetătorii să fie conştienţi că
înaintau toţi în aceeaşi direcţie şi în acelaşi timp.
Acest nou mod de iniţiativă în domeniul studiului a dat naştere
marii mişcări a celei de-a doua veniri, care a avut drept bază a
inspiraţiei biblice profeţiile din Daniel 8 şi 9 şi Apocalipsa 14,6-12.
Astăzi, pe măsură ce noi înfruntăm norii de furtună ce se ivesc la
orizont, ai efortului final din partea fiarei şi a chipului ei de a-şi
stabili pretenţiile, domeniile înţelegerii au trecut dincolo de ceea ce
pionierii adventişti au înţeles. Cărţile Daniel şi Apocalipsa sunt

deschise acum în totalitate înţelegerii noastre.
Aceasta nu înseamnă a spune că noi înţelegem tot ce e cuprins
în aceste două cărţi. Suntem departe de acest lucru, pentru că
rămâne adevărat că „noi avem doar licăriri din razele de lumină
care trebuie încă să mai vină.” Dar nici una din aceste două cărţi
nu este sigilată pentru noi, fiindcă avem o înţelegere dreaptă,
fundamentală a tot ce e cuprins în cele două descoperiri
remarcabile ale adevărului profetic.
Studiul acestei desfăşurări a înţelegerii profetice este cu adevărat
o cercetare fascinantă şi iluminatoare, şi este tratat foarte pe larg şi
complet în cele patru volume scrise, în urma unei investigări
minuţioase, de L.E. Froom, intitulate The Profetic Faith of Our
Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), Review and Herald
Publishing Association, Takoma Park, Washington D.C., USA.
Aceia care vor fi în viaţă şi vor face parte din oştirea lui
Dumnezeu când se va da bătălia finală, trebuie să aibă o înţelegere
profundă a înălţimilor, adâncimilor şi lărgimilor marilor adevăruri
cuceritoare pe care Domnul le-a descoperit şi le va mai descoperi.
Nici unul nu-şi poate permite să aibă deficienţe nici măcar într-un
singur punct. Nimeni nu înţelege nevoia noastră teribilă mai bine
ca Isus Hristos, puternicul General al oştirii Domnului. El ştie ca
nimeni altul cât de mare este nevoia noastră, şi putem fi siguri că
El va satisface din belşug acea nevoie.
Trebuie să fim absolut siguri că „Lumină şi mai mare va strălu-
ci asupra tuturor adevărurilor solemne ale profeţiei, iar ele vor fi
văzute în noutatea şi strălucirea lor, deoarece razele strălucitoare
ale Soarelui Neprihănirii vor lumina întregul adevăr.” Evangheli-
zare, cap. Solia şi prezentarea ei, subcap. Predicarea profeţiilor a-
trage atenţia, par. 20: Lumină şi mai mare asupra profeţiilor.
Noi ştim că această promisiune se împlineşte pentru noi astăzi.
Beneficiem foarte mult de o înţelegere clară şi precisă a cuvântu-
lui profetic cu privire la evenimentele ultimelor zile, şi tocmai a-
ceastă lumină dorim s-o luăm în discuţie în paginile care urmează.
Subiectele pe care le luăm în considerare vor fi ridicarea chipu-
lui fiarei, căderea Babilonului cel mare, ploaia târzie, secerişul, ju-
decata celor vii, sigilarea, închiderea harului, nunta, cernerile, plă-
gile, şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, va fi un studiu al eveni-
mentelor ultimelor zile.
Este foarte important încă de la bun început ca fiecare cercetător
INTRODUCERE 13
care studiază evenimentele ultimelor zile să fie deplin conştient de

ceea ce este profeţia biblică şi ce nu este ea. În primul rând, ea nu
este o trecere în revistă a evenimentelor politice viitoare, faţă de ca-
re copiii lui Dumnezeu vor fi detaşaţi ca simpli spectatori ai
bătăliei.
Trebuie să se înţeleagă că ridicarea şi căderea anumitor naţiuni
este raportată doar pentru că acele împărăţii sunt sursa puterii
forţelor maligne, ostile, care urmau să se lupte împotriva lui Dum-
nezeu şi împotriva copiilor Lui. Satana, a cărui împărăţie este Ba-
bilonul, depinde de puterea oamenilor şi de puterea banilor pentru
a-şi clădi imperiul. Dacă aceste puteri seacă, atunci căderea lui este
sigură. De-a lungul istoriei guvernările lumeşti şi-au pus marile lor
puteri în serviciul lui Satana şi, ca atare, pot fi identificate, iar isto-
ria lor este prezisă în profeţiile biblice.
Nimeni nu poate identifica pe vrăjmaşii noştri atât de bine ca
Cel atotştiutor care niciodată nu judecă strâmb. Ochiul Său stră-
punge faţada vizibilă a lucrurilor dincolo de care vrăjmaşii noştri
vicleni fac paradă şi amăgesc pe atât de mulţi, şi expune la vedere
caracterul real ascuns înăuntru.
Astfel, când Babilonul antic stăpânea lumea, cei mai mulţi oa-
meni vedeau doar o naţiune puternică, o economie bogată în aur şi
o cultură extrem de dezvoltată. Însă Dumnezeu a văzut totul ca ne-
fiind altceva decât puterea oamenilor şi puterea banilor prin care
Babilonul real putea să opereze. Dumnezeu a identificat în mod co-
rect marele sistem în totalitate răzvrătit, nelegiuirea sfidătoare pe
care El a numit-o „urâciunea pustiirii”, ca fiind în adevăr cetatea
fizică de pe Eufrat.
Când acest mare râu a fost secat, când armata haldeilor a fost
înfrântă, iar mândrele clădiri rase de pe faţa pământului, când
împăratul şi poporul au fost ucişi, şi decretul divin intrase în vi-
goare, arătând că niciodată nu va mai fi zidit sau locuit, Babilonul,
antihristul şi taina fărădelegii nu au încetat să existe, ci pur şi sim-
plu şi-au refăcut baza de operaţiuni într-un nou loc.
Această confederaţie puternică a răului chiar acum se ridică
spre ultima ei manifestare, cea mai puternică, ca o sfidare la adre-
sa lui Dumnezeu. Lumea întreagă îşi va oferi puterea banilor şi pu-
terea ei personală pentru a-i sprijini candidatura pentru postul de
stăpânitor suprem al acestei planete. Miliarde de fiinţe umane
înşelate se vor alinia sub stindardul ei şi se vor dedica cu totul
războiului împotriva lui Dumnezeu, ca supuşi ai ei.
Dumnezeu va întâmpina această ameninţare la adresa păcii şi

vieţii veşnice, care se găsesc numai sub guvernarea Sa neprihănită
şi dreaptă, prin trimiterea trupelor Sale pe câmpul de luptă.
Înspăimântător va fi conflictul viitor, sacrificiile care vor fi făcute
vor fi teribile, dar cu totul admirabilă va fi victoria când însuşi
duhul lui antihrist va fi înlăturat ca niciodată nu mai apară iarăşi.
Dezvoltarea forţelor binelui şi răului pentru „bătălia zilei celei
mari a Dumnezeului atotputernic” formează subiectul studiului
evenimentelor ultimelor zile. Nu va fi o investigaţie în politică, pen-
tru că creştinul are o nevoie cu mult mai mare decât aceea de a fi
informat cu privire la acest subiect.
Marele subiect al profeţiei biblice este neprihănirea şi triumful ei
final asupra nelegiuirii şi a celui din urmă vrăjmaş – moartea. Vom
vedea că triumful cauzei lui Dumnezeu este sigur, şi aceasta nu
pentru că El deţine puteri fizice nelimitate, atotputernice, prin care
el poate anihila pentru vecie pe toţi rebelii ridicaţi împotriva Lui, ci
pentru că această cauză este neprihănită în ea însăşi. Chiar dacă
răul apare copleşitor de puternic şi în control deplin, el trebuie să
cadă, pentru a nu se mai ridica niciodată, pentru că el conţine în el
însuşi seminţele autodistrugerii. Cu cât mai viguros caută răul să se
consolideze, cu atât mai rapid şi mai deplin se apropie de sfârşitul
lui etern, chiar dacă în acelaşi timp va părea că cei neprihăniţi sunt
sortiţi pieirii, iar cauza adevărului pierdută pe vecie. Dar la sfârşit,
când se pare că nu mai poate fi făcut nimic care să oprească arogarea
puterii depline de către forţele întunericului, se va vedea că adevărul
este indestructibil, etern şi nemuritor. Ni se va descoperi că aceia
care posedă adevărul ca un principiu viu de viaţă şi de lumină în ei
înşişi, nu pot pieri în cele din urmă, ci vor avea viaţa veşnică.
Dar ca să puteţi obţine tot ceea ce este mai bun din această serie
de studii, trebuie deja să aveţi o înţelegere a ceea ce a fost descoperit
prin desfăşurarea sulului profetic. Cu cât suntem mai versaţi în
marile profeţii de bază din Daniel 2, 7, 8, 9, 11 şi 12 şi a capitolelor
corespunzătoare din Apocalipsa, cu atât mai bine vom fi în stare să
înţelegem şi să apreciem adevărurile din această carte.
Există câteva lucruri pe care le vom considera deja însuşite de
cercetătorul acestei cărţi, şi pe care nu le vom mai explica din nou,
altfel această serie de studii nu s-ar sfârşi niciodată. Principiul
biblic este că Dumnezeu dă mai multă lumină doar acelora care au
luat seama la toată lumina deja descoperită, pe care au avut
posibilitatea să o cunoască.
INTRODUCERE 15
Cu câtă sârguinţă, deci, ar trebui să studiem noi marele cuvânt

profetic! Luaţi seama la cuvintele prin care suntem sfătuiţi în
acest citat: „Cu toate că nu le-a fost dat proorocilor să înţeleagă
deplin lucrurile descoperite lor, ei au căutat cu stăruinţă să
primească toată lumina pe care Dumnezeu le-o descoperise după
buna Sa plăcere. Ei ‚au cercetat şi au căutat cu stăruinţă’, ‚căutând
să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui
Hristos care era în ei’. Ce lecţie pentru poporul lui Dumnezeu din
era creştină, pentru a cărui folosinţă au fost date aceste proorocii
slujitorilor Săi! ,Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci
pentru noi spuneau aceste lucruri.’ Priviţi la acei oameni sfinţi ai
lui Dumnezeu în timp ce ,au cercetat şi au căutat cu stăruinţă’ cu
privire la descoperirile date lor pentru generaţiile care nu se
născuseră încă. Puneţi în contrast zelul lor sfânt cu neglijenţa cu
care cei favorizaţi din vremurile de pe urmă tratează acest dar al
cerului. Ce mustrare pentru indiferenţa iubitoare de comoditate
şi de lume, care se mulţumeşte să declare că profeţiile nu pot fi
înţelese.” Tragedia veacurilor, cap. 19, par. 6.
Singura carte din toată Biblia care conţine o binecuvântare spe-
cială în introducerea şi încheierea ei este cartea Apocalipsa, marea
carte profetică din Noul Testament. Notaţi cuvintele acestor ver-
sete din primul capitol:
„Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca
să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi
le-a făcut-o cunoscut, trimiţând pe îngerul Său la robul Său Ioan,
care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărtu-
ria lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut. Ferice de cine citeşte
şi de cei care ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucruri-
le scrise în ea! Căci vremea este aproape.” Apocalipsa 1,1-3.
Acum comparaţi aceasta cu făgăduinţa la fel de minunată din
ultimul capitol:
„Şi îngerul mi-a zis: ,Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi
adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis
pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple
în curând. Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvinte-
le prorociei din cartea aceasta!’ ” Apocalipsa 22,6.7.
Apocalipsa este cu mult mai mult decât un domeniu de învăţă-
tură interesant, informativ şi fascinant. Pe deasupra tuturor ace-
stora, ea împarte o binecuvântare a cărei valoare şi putere depăşeş-
te aprecierea noastră. Aceia care astăzi arată că sunt de partea lui
Dumnezeu în bătălia finală cu forţele întunericului, au nevoie ori-

ce binecuvântare promisă care le este disponibilă. Fie ca toţi să se
roage lui Dumnezeu să ne deschidă inimile, minţile şi vieţile, încât
să poată turna în noi un adevărat potop de binecuvântări promise,
după care, reînvioraţi şi întăriţi, să putem suporta cu succes veni-
rea timpului de strâmtorare şi astfel să triumfăm glorios.
Se poate spune cu mult mai mult în introducerea de faţă, dar e
şi mai important să trecem la studierea acestor evenimente mari
şi a temelor pe care ele le desfăşoară la rândul lor, în ordine. Pe
măsură ce începem această investigaţie să ne aducem aminte că
noi nu suntem copiii întunericului, ci suntem copiii luminii, pentru
că noi avem cuvântul mult mai sigur al profeţiei la care bine facem
că luăm aminte ca la o lumină care străluceşte în întunericul
viitorului, care altfel ar rămâne necunoscut. Să ne amintim că
pentru copilul lui Dumnezeu care îl are drept Învăţător pe Duhul
Sfânt aceasta nu este o taină. Să ne aducem aminte că Domnul
declară că acest studiu este esenţial şi că există o mare
binecuvântare pentru aceia care se îmbarcă în această călătorie
inspirată şi binecuvântată, în viitor.
CAPITOLUL 1
Chipul fiarei
P entru determinarea ordinei corecte a evenimentelor sfârşitului

este necesar de la început să localizăm corect pietrele de hotar
dominante. Odată ce acestea sunt întărite pe poziţiile lor legitime,
devine o chestiune extrem de simplă să venim cu completarea
detaliilor mai fine. Această abordare organizată a subiectului, sub
tutela inspirată a Maestrului-Învăţător, Duhul Sfânt, este garan-
tată să clădească o structură exactă a adevărului.
Aşa că noi căutăm evenimentul care e cel mai proeminent, până
la care şi dincolo de care pot fi trasate liniile de ordine. Acest
eveniment este ridicarea icoanei fiarei, aşa cum este descris în
Apocalipsa 13,11-18.
„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea
două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu
toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul întreg
să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată.
Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc
din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii
pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei.
Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea
rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei,
ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei care
nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari,
slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe
frunte, Şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă
semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici
e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei.
Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şase zeci
şi şase.”
Aşa după cum am declarat în introducerea acestei cărţi, plecăm
de la premiza că cititorii au o înţelegere temeinică şi fundamentală
a profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, şi că deja ştiu că prima fiară
la care se face referire în acest pasaj şi aşa cum se explică în primele
(17)
zece versete ale capitolului, nu este nimeni alta decât puterea

papală care a stăpânit în mod absolut asupra lumii timp de 1260
de ani, între 538 şi 1798 d.Hr. Este de asemenea ştiut că fiara care
seamănă cu un miel care s-a ridicat la putere după prima fiară ce
primise temporar rana de moarte, nu este nimeni alta decât
puterea protestantismului apostat, leagănul Statelor Unite ale
Americii.
Înainte de a localiza ridicarea chipului fiarei, este necesar să
înţelegem ce înfăţişează acest simbol. O identificare corectă şi
exactă a acestei puteri este esenţială la acest stadiu, deoarece fără
aceasta o vom lua pe un drum greşit.
Ce este deci o icoană, un chip?
Este o asemănare sau o reproducere a ceea ce a fost mai înainte;
acelaşi lucru repetat din nou.
În mod normal noi gândim că o icoană este o bucată de piatră
sculptată, care are forma unui om, a unui animal sau a altui lucru,
pe care ceilalţi oameni doresc să-l onoreze. Icoana poate fi turnată
în bronz, ciment, sau într-un metal preţios ca argintul şi aurul. Cu
toate că facerea unui chip cioplit este în mod expres interzisă în
porunca a doua, există anumite biserici ce pretind a fi creştine, care
au instalat în casele lor de închinare icoane, de la câteva la o
mulţime, aşa cum îşi închipuie ele că ar arăta Hristos şi mama Sa.
Ei cred că în „lucrările acelea de artă” au reprodus cu acurateţe
originalul, şi că Dumnezeu priveşte la „devoţiunea” lor cu o
categorică aprobare.
Dar nici una dintre aceste icoane nu întruneşte condiţiile pentru
cazul pe care îl avem înaintea noastră – chipul fiarei.
Acele icoane care sunt făcute din piatră, ciment, bronz, aur,
argint, sau lemn, sunt fără suflare de viaţă; pe când icoana fiarei
este însufleţită, inteligentă, trăieşte, are puterea de a vorbi şi de a
îşi impune voinţa prin pedeapsa morţii. Aceste capacităţi sunt
descoperite pe deplin în următoarele cuvinte:
„I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să
vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina
icoanei fiarei.” Apocalipsa 13,15.
Cu siguranţă că aceasta nu este o cioplitură sau un chip turnat,
ci este o forţă vie, hotărâtă să obţină cu orice preţ supunerea
tuturora înaintea voinţei ei. Este fiara care seamănă cu un miel,
care mai târziu vorbeşte ca un balaur, şi care va da suflare icoanei.
A pune suflare în icoană înseamnă să-i dai viaţă, ca să devină o
CHIPUL FIAREI 19
putere vie. Aşa se face că icoana fiarei „vorbeşte”. Ea porunceşte ca

să i se aducă închinare, şi decretează ca cei care refuză să i se
închine să sufere decretul de moarte.
Este foarte semnificativ pentru noi, şi de o mare valoare, că
această putere este declarată a fi „icoana fiarei”, pentru că aceasta
ne avertizează că ea este o reapariţie a unei puteri care deja şi-a
trăit traiul ei în istoria omenirii. Ceea ce prima fiară a făcut mai
înainte, icoana ei în mod sigur va face exact la fel, din nou, ceea ce
înseamnă că, cu cât înţelegem mai bine spiritul, caracterul,
metodele şi operaţiunile fiarei nelegiuite, cu atât mai bine vom şti
ce e de aşteptat de la icoana ei nelegiuită.
Aşa dar, cine a fost fiara a cărei icoană primeşte viaţă în zilele
acestea din urmă?
Iată răspunsul inspiraţiei:
„Prin fiara cea dintâi este reprezentată biserica Romano-
Catolică, o corporaţie ecleziastică învestită cu autoritate civilă,
având autoritate pentru a pedepsi pe oponenţii ei. Icoana fiarei
reprezintă o altă corporaţie religioasă învestită cu puteri similare.”
Story of Redemption, pag. 381.
Astfel, avem un răspuns clar la întrebarea cu privire la cine este
prima fiară. Este papalitatea, care prin autoritatea şi tăria
puterilor civile, a ţinut omenirea în robie între 538-1798. Folosirea
acestor forţe cu scopul de a-şi impune în mod arbitrar voinţa ei
asupra locuitorilor pământului, este o caracteristică pe care o
putem acum identifica fără efort, pentru că stă în natura fiarei de
care ne ocupăm aici ca să opereze în felul acesta.
Când o altă corporaţie bisericească va obţine pe scară mondială
autoritatea statală şi o va folosi pentru a-şi impune credinţa ei,
atunci se va fi creat reproducerea sau icoana primei fiare. Prima
fiară ţine de domeniul trecutului, a venit şi s-a dus, deşi spiritul şi
învăţăturile ei trăiesc mai departe; dar icoana ei este încă în viitor.
Când va veni, va fi cu mult mai puternică decât a fost biserica
Romano-Catolică în Evul Mediu, şi tot la fel de fără de scrupule şi
plină de cruzime. Cu totul teribilă va fi lupta prin care va trece în
curând poporul lui Dumnezeu. Va fi nevoie de credinţa lui Isus
pentru a birui icoana fiarei.
Toate acestea arată că vor avea loc schimbări remarcabile şi
vaste ce vor afecta libertatea binecuvântată de a ne închina potrivit
convingerilor personale lui Dumnezeu, sau nu, după cum alegem.
Să folosim deci din plin posibilităţile pe care le avem în prezent,
pentru că sunt trecătoare. Nespus de curând, oprimarea religioasă

şi o persecuţie înfricoşată vor fi armele pe care icoana fiarei le va
folosi pentru a-şi consolida supremaţia ei indiscutabilă. Azi noi
dorim ca ploaia târzie să fie revărsată, şi ne rugăm să primim
binecuvântarea ei minunată, fără însă să realizăm natura odioasă
şi dimensiunile reacţiei icoanei fiarei în lupta ei pentru
supremaţie, cât şi dezvăluirile de necrezut ale caracterului ei.
Când acest timp de necaz fără egal se va năpusti asupra noastră,
unii îşi vor dori să revină timpul prezent de libertate şi de pace. Că
într-adevăr va fi aşa, reiese din următoarea declaraţie inspirată:
„...când furtuna împotrivirii şi a reproşurilor se năpusteşte asupra
lor, unii copleşiţi de uluire, vor fi gata să spună: ,Dacă am fi
prevăzut consecinţele cuvintelor noastre, am fi tăcut.’ ” Tragedia
Veacurilor, cap. 38, par. 14.
Am întâlnit oameni care, ţinând mult la ideea că omul modern
a lepădat ignoranţa şi temerile superstiţioase ale Evului mediu
întunecat, nu pot crede că mai pot fi înviate scenele acelea de totală
negare ale libertăţii religioase, şi mai ales în lumea iubitoare de
libertate a Statelor Unite ale Americii. Dar Cuvântul viului
Dumnezeu a declarat că va fi întocmai aşa, şi întocmai aşa va fi.
Icoana fiarei va fi instaurată, şi aceleaşi persecuţii neîndurătoare
practicate în trecut de fiara papală, vor fi repetate de icoana fiarei.
Trebuie să punem acum câteva întrebări:
Când va fi ridicat chipul fiarei?
Ce fapte ale omului îl vor instaura?
Ce anume este implicat în aceasta?
Inspiraţia a răspuns cu o limpezime indiscutabilă la aceste
întrebări. Iată răspunsurile:
„Când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra
unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul
pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor,
atunci America protestantă va face o icoană ierarhiei Romei, iar
aplicarea pedepselor civile asupra disidenţilor va fi rezultatul
inevitabil al acestor acţiuni.” Tragedia Veacurilor, cap. 25, par. 31.
„Icoana fiarei reprezintă acea formă de protestantism apostaziat
care se va dezvolta când bisericile protestante vor căuta ajutorul
puterii civile pentru impunerea dogmelor lor.” Tragedia Veacurilor,
cap. 25, par. 32.
„Romano-Catolicii declară că ‚păzirea duminicii de către
protestanţi este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorităţii
CHIPUL FIAREI 21
Fiara şi icoana acesteia localizate în

perioadele lor de timp respective
538 1798 ? ?
1260 de ani Necunoscut
Fiara din Chipul fiarei din

Apocalipsa 13,1-10 Apocalipsa 13,11-18
Astăzi
Trecut Viitor
Bisericii Catolice.’ (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism

of Today, pag. 213.) Impunerea ţinerii duminicii de către bisericile
protestante este o impunere a închinării la papalitate – la fiară.
Aceia care, înţelegând cerinţele poruncii a patra, aleg să păzească
sabatul fals în locul celui adevărat, aduc prin aceasta închinare
acelei puteri prin care a fost poruncită. Însă, chiar prin actul
impunerii unei datorii religioase de către puterea civilă, bisericile
vor face un chip fiarei; de aceea, impunerea păzirii duminicii, în
Statele Unite, va fi o impunere a închinării la fiară şi la chipul ei.”
Tragedia Veacurilor, cap. 25, par. 43.
Astfel am răspuns la întrebarea: „Când va fi ridicat chipul
fiarei?” El va fi ridicat când bisericile principale din Statele Unite
se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune şi
vor obţine puterea autorităţilor civile pentru a impune ca lege
decretele şi poruncile bisericii, îndeosebi cu privire la legislaţia
duminicală.
Sporesc cu rapiditate semnele care arată că această stare
teribilă de apostazie respingătoare va fi legiferată în curând. Deja
mişcarea pentru unitatea bisericii este foarte înaintată şi paşi mari
au fost făcuţi în această direcţie, paşi care n-ar fi fost posibili cu
câţiva ani în urmă. Mulţi văd în această unitate o mare binecuvântare
pentru lume, şi este adevărat că Hristos s-a rugat pentru unitatea

poporului Său. Să nu uităm însă că unitatea pentru care s-a rugat
Isus nu este rădăcina, ci fructul. În primul rând, fiecare membru
al trupului lui Hristos devine un membru în virtutea stabilirii
vieţii şi a adevărului lui Hristos în el însuşi. Unitatea perfectă este
atunci existentă prin faptul că fiecare credincios are în natura sa
spirituală aceeaşi legătură a vieţii, a iubirii şi a adevărului lui Isus
Hristos. Nimeni nu poate face parte din unitatea pentru care s-a
rugat Isus, dacă nu a experimentat înlăuntrul său, cu adevărat,
schimbarea aceea miraculoasă prin care firea cea veche a păcatului
stăpânitor, este nimicită şi înlocuită prin sămânţa lui Hristos.
Aceia care nu sunt familiarizaţi cu aceste adevăruri, trebuie să
studieze cu seriozitate acele publicaţii tipărite de către Biserica
Adventă a Odihnei de Sabat care explică în mod clar acest aspect al
soliei. Mă refer la cărţi ca „Salvat din robia păcatului”, „Mărturisirea
corectă”, „Renaşterea şi reforma” şi „Cei vii şi cei morţi”.
Unitatea pentru care lucrează bisericile lumii nu implică o
transformare a naturii, ci doar o schimbare de loialitate. Acest
principiu este ilustrat cu putere în tiparele de comportament ca-
re au fost date pe faţă în timpul revoluţiei franceze, când a avut
loc o mare schimbare de atitudine în populaţia Franţei. Înainte
ca masele să se ridice împotriva preoţilor şi nobilimii, acestea e-
rau romano-catolici devotaţi, dar odată cu venirea insurecţiei
naţionale s-au transformat pe neaşteptate în ateişti. Această rea-
liniere a loialităţii lor nu a necesitat o schimbare de caracter. Ura
şi spiritul de răzbunare, atât de violent manifestate odată ce re-
voluţia începuse, au fost doar descoperirea a ceea ce se afla deja
înăuntrul lor, deşi ţinut în frâu, înainte de izbucnirea anarhiei.
Nu a existat o schimbare de caracter în aceia care au instigat la
revoltă sau care au dus mai departe furia nestăvilită ce n-a reuşit
altceva decât să distrugă Franţa.
Acelaşi principiu de operare îl vedem în căderea comunismului
care a avut loc în Europa de est, în 1989. Aici schimbarea a fost în
direcţie opusă faţă de cea din cadrul revoluţiei franceze, schimbare
care fusese de la catolicism la ateism. La căderea comunismului
schimbarea a fost de la ateism înapoi la libertatea religioasă, dar
fără vreo schimbare de caracter.
Pentru ca un ateist, un protestant apostat, un romano-catolic,
un musulman, un hindus, sau un păgân să devină membru al
trupului lui Hristos, se cere o transformare reală a naturii sale
CHIPUL FIAREI 23
lăuntrice de la starea de păcătoşie la cea de sfinţenie sau ne-

prihănire. Fără de aceasta nu poate fi realizată în nici un fel
unitatea pentru care s-a rugat Isus.
În ultimul conflict o altă unitate decât cea care vine de la Hristos,
va produce o stare de lucruri în care forţele pământului vor fi una
în gând şi una în spirit.
„Va exista o alianţă universală, o mare armonie, o confederaţie
a forţelor Satanei”. SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.
„Atunci când principalele biserici din Statelor Unite se vor uni asupra unor puncte de
doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pen-
tru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face un chip al ierarhiei
Romei…” Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 31.
Unirea propusă aici nu se face pe platforma adevărului, ci este

o tactică desemnată pentru a obţine o putere care să înlocuiască
puterea lui Dumnezeu, pe care ei au pierdut-o prin respingerea
soliei îngerului al treilea, Evanghelia lui Isus Hristos. Singura
putere la care pot privi pe drept bisericile şi la care ar trebui să se
întoarcă este atotputernicia nespusă a Celui Prea Înalt, însă acele
biserici care au pierdut acea putere nu fac lucrul acesta. În schimb,
ele caută să umple locul rămas liber din alte surse – puterea banilor
şi puterea oamenilor.
Guvernele civile sunt administratoarele acestei puteri, sursa de
aprovizionare. De aceea, pentru a dobândi această putere, biseri-
cile trebuie să apeleze la stat. Ele nu pot face acest lucru separat,
ci trebuie să discute ca un corp unit – toţi pentru unul şi unul pen-
tru toţi. De aici imboldul atotputernic pentru unitate.
Unii au impresia că chipul fiarei trebuie să fie deja ridicat, deoa-
rece există numeroase legi duminicale în constituţiile multor state
americane, europene şi australiene. Dar astăzi aceste legi nu sunt
impuse cu forţa; însă va veni însă timpul când, în faţa acelor crize ce
ameninţă existenţa omenirii, va exista o puternică unire a biserici-
lor urmată de o foarte severă impunere a legii, mai întâi în Ameri-
ca. Va fi o chestiune naţională ce va implica rescrierea unor porţiu-
ni din constituţia americană. Va fi „o apostazie naţională, care se va
sfârşi cu o ruină naţională.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.
Ar trebui să fie clar acum că, atunci când autorităţile civile ale
Statelor Unite îşi folosesc puterea în numele bisericilor pentru a
decreta şi a impune legea naţională duminicală, chipul fiarei va fi
ridicat în acea ţară. Nici un adevărat creştin care studiază cuvân-
tul sigur al profeţiei nu va avea nici cea mai mică dificultate în a re-
cunoaşte evenimentul atunci când el va veni. Statele Unite vor fi li-
derul mondial, pentru că chipul fiarei va fi stabilit de către guver-
nul ei, înainte ca să fie adoptat pe rând de fiecare naţiune de pe glob.
„Atunci când America, ţara libertăţii religioase, se va uni cu
papalitatea pentru constrângerea conştiinţei şi pentru a-i sili pe
oameni să onoreze sabatul cel fals, oamenii din fiecare ţară de pe
glob vor fi determinaţi să urmeze exemplul ei.” „Naţiunile străine
vor urma exemplul Statelor Unite. Deşi ea stă în frunte, ca
exemplu, totuşi aceeaşi criză va veni asupra poporului nostru din
toate părţile lumii.” Mărturii pentru comunitate, vol. 6, cap.
Lucrarea pentru timpul acesta, par.15; cap. Atitudinea noastră
faţă de autorităţile civile, par. 4.
CHIPUL FIAREI 25
Trebuie să fie de la sine înţeles până acum că ridicarea chipului

fiarei este un eveniment de cea mai mare importanţă. Este o
dezvoltare care aduce lumea la un anumit punct de criză acută, şi
introduce o serie de reacţii în lanţ care se sfârşesc cu cele şapte
plăgi finale, venirea Domnului în slavă şi nimicirea totală a tuturor
nelegiuiţilor. De aici importanţa stabilirii acestei pietre de hotar la
locul ei corect chiar de la începutul acestei cărţi.
Să luăm în considerare implicaţiile înfricoşătoare ale faptului că
ridicarea chipului fiarei este actul apostaziei naţionale, mai întâi
în Statele Unite, apoi, pe rând, în fiecare ţară, până când întreaga
lume s-a afundat într-o apostazie globală.
„Când naţiunea noastră (Statele Unite), în consiliile ei legislative,
va promulga legi care să încătuşeze conştiinţele oamenilor cu privire
la privilegiile lor religioase, impunând păzirea duminicii şi ridicând
puterea opresivă împotriva celor care păzesc Sabatul zilei a şaptea,
legea lui Dumnezeu, în toate intenţiile şi scopurile ei, va fi făcută
fără efect în ţara noastră; iar apostazia naţională va fi urmată de
ruină naţională.” Review and Herald, 18 decembrie 1888.
Aceasta nu va fi o apostazie minoră, ci o totală cufundare în
despărţirea de Domnul slavei. Declaraţiile care urmează arată
limpede aceasta:
„Prin decretul ce impune instituţia papalităţii care violează
legea lui Dumnezeu, naţiunea noastră (Statele Unite) se va rupe
cu totul de neprihănire. Când protestantismul va întinde mâna
peste abis pentru a prinde mâna puterii romane, când se va întinde
peste abis pentru a da mâna cu spiritismul, când, sub influenţa
acestei întreite uniri, ţara noastră va respinge orice principiu al
Constituţiei sale, ca o conducere protestantă şi republicană, şi va
face legi pentru propagarea minciunilor şi înşelăciunilor papale,
putem cunoaşte că a venit timpul pentru lucrarea prin minuni a
lui Satana şi că sfârşitul este aproape.
După cum aproprierea armatelor romane a fost un semn pentru
ucenici cu privire la iminenta distrugere a Ierusalimului, tot astfel
se poate ca această apostazie să fie un semn că limita răbdării lui
Dumnezeu a ajuns la capăt, că măsura nelegiuirii naţiunii noastre
s-a umplut şi că îngerul milei este gata să-şi ia zborul, pentru a nu
se mai întoarce niciodată.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap.
Criza ce vine, par. 5, 6.
Înspăimântătoare vor fi consecinţele acestei prăbuşiri ireversibile
în nelegiuire, care vor aduce întreaga naţiune şi, mai apoi întreaga
lume, la ruină spirituală, morală, socială, financiară şi economică.

Prăbuşirile bursei de valori pe care le-am cunoscut până acum sunt
o nimica toată în comparaţie cu ce va veni. Se va produce o ruină
atât de deplină, încât nu va mai exista nici cea mai mică speranţă
de refacere.
„Când bisericile protestante se vor uni cu puterea seculară pen-
tru a susţine o religie falsă, lucru împotriva căruia înaintaşii lor au
luptat şi au îndurat cea mai cumplită persecuţie, atunci Sabatul
papal va fi impus prin autoritatea combinată a bisericii şi a statu-
lui. Va fi o apostazie naţională care va sfârşi doar într-o ruina naţio-
nală.” Evanghelizare, cap. Predicarea adevărurilor distinctive, par.
Primirea semnului fiarei în viitor.
„Când vine timpul apostaziei naţionale, acţionând pe baza poli-
ticii lui Satana, conducătorii ţării se vor aşeza de partea omului
fărădelegii – atunci măsura vinovăţiei este deplină; apostazia
naţională este semnul ruinei naţionale.” Selected Messages, vol. 2,
pag. 373.
Aceste declaraţii nu mai au nevoie de nici un comentariu. Ele
ne spun pe faţă că actul aprobării şi impunerii legii duminicale
naţionale ca un act al omagiului adus papalităţii, este o aposta-
zie naţională atât de adâncă şi învăluită în întuneric, încât adu-
ce despărţire completă de toată neprihănirea, umple măsura vi-
novăţiei lor şi face ca îngerul milei să plece pentru a nu se mai în-
toarce niciodată. Nu e de mirare că acesta este un eveniment
important, unul care este plin de consecinţe înspăimântătoare.
Este punctul cel mare de la care nu mai există întoarcere. Odată
ce acest pas este făcut puterile acestui pământ se vor fi aventurat
mult prea departe pentru a se mai putea întoarce, iar distrugerea
lor este garantată.
Prin ridicarea chipului fiarei, ţinta Satanei va fi atinsă pe
deplin. Atunci el va fi înarmat şi echipat pentru bătălia finală.
Foarte multă vreme diavolul a lucrat pentru a aduce întreaga lume
sub controlul său deplin, prin unirea locuitorilor ei într-o armată
uriaşă, care se opune poporului şi adevărului lui Dumnezeu. Dar
el nu putea să-şi atingă ţinta atâta vreme cât forţele sale erau
împrăştiate şi dezbinate, luptându-se între ele. Pentru a perfecta
planul său trebuie să pună capăt acestor lupte interne şi să
angajeze toate legiunile sale de peste tot din întreaga lume să lupte
numai sub comanda sa, într-un angajament comun împotriva
Suveranului universului.
CHIPUL FIAREI 27
Acum, în sfârşit, planul său va fi încheiat, iar el va fi pregătit pe

deplin pentru ultima confruntare prin care el speră, nutrind o
iluzie, că va fi în stare să-l forţeze pe Dumnezeu să îl recunoască
drept o parte legitimă a împărăţiei divine.
„Când legiuitorii întocmesc legi care înalţă ziua întâi a
săptămânii şi o pun în locul zilei a şaptea, planul lui Satana va fi
împlinit.” Review and Herald, 15 aprilie 1890.
Împlinirea planului lui Satana face ca legea lui Dumnezeu să nu
aibă nici un efect în inimile şi minţile acelora care au respins
adevărul şi sprijină pretenţiile diavolului.
„Vine un timp când legea lui Dumnezeu urmează să fie făcută,
într-un sens special, fără efect în ţara noastră. Conducătorii
naţiunii noastre vor impune, prin hotărâri legislative, legea
duminicală şi, în felul acesta, poporul lui Dumnezeu va fi adus
într-un mare pericol. Când naţiunea noastră, în consiliile ei
legislative, va promulga legi care să încătuşeze conştiinţele
oamenilor cu privire la privilegiile lor religioase, impunând
păzirea duminicii şi ridicând puterea opresivă împotriva celor care
păzesc Sabatul zilei a şaptea, legea lui Dumnezeu, în toate
intenţiile şi scopurile ei, va fi făcută fără efect în ţara noastră; iar
apostazia naţională va fi urmată de ruină naţională.” Review and
Herald, 18 decembrie 1888.
În mod foarte firesc aceasta va aduce marea încercare pentru
poporul lui Dumnezeu.
„Domnul mi-a arătat clar că chipul fiarei va fi format înainte de
încheierea timpului de probă; pentru că el trebuie să fie marea
încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va hotărî
destinul lor veşnic… (Apocalipsa 13,11-17 citat.) …
Aceasta este încercarea pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să
o treacă înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit credin-
cioşia faţă de Dumnezeu prin păzirea legii Sale, se vor strânge sub
stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul
Dumnezeului cel viu. Aceia care renunţă la adevărul de origine
cerească şi acceptă sabatul duminical vor primi semnul fiarei.”
SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.
Pentru poporul lui Dumnezeu va veni timpul când trebuie să fugă
din oraşe: „După cum asediul Ierusalimului de către armatele
romane a fost semnalul de fugă pentru creştinii iudei, tot astfel
arogarea puterii din partea naţiunii noastre prin decretul de
impunere a sabatului papal va fi o avertizare pentru noi. Atunci va
fi timpul să părăsim marile oraşe înainte de a le părăsi pe cele mici

pentru locuinţe retrase, în locuri izolate, printre munţi.” Mărturii
pentru comunitate, vol. 5, cap. Biserica, lumina lumii, par. 23.
Acesta este timpul, după cum vom arăta mai târziu în carte,
când solia care spune că Babilonul cel mare a căzut, va merge î-
nainte. Proclamarea soliei nu va fi aceea că ceasul căderii lui a so-
sit, nici că este pe punctul să cadă, ci că a căzut.
„După aceea am văzut coborându-se din cer un alt înger, care a-
vea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a stri-
gat cu glas tare şi a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns
un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închi-
soare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamuri-
le au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au
curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa de-
sfătării ei.’ ” Apocalipsa 18,1-3.
Nu poate exista deci nici o îndoială că, potrivit cu lumina dove-
zilor menţionate mai sus din Cuvântul profetic, ridicarea chipului
fiarei este un eveniment foarte semnificativ şi important, o piatră
kilometrică ce nu trebuie să fie ignorată. Acest eveniment mar-
chează un punct precis şi decisiv în evoluţia ultimului mare con-
flict, iar noi trebuie să fim pe deplin familiarizaţi cu toate faptele
care îl privesc. Aceste fapte vor căpăta şi mai multă însemnătate
pe măsură ce înaintăm în acest studiu şi vom putea urmări
influenţa pe care ele o au asupra crizei.
CAPITOLUL 2
Ridicarea fiarei
R idicarea chipului fiarei este produsul acţiunilor şi conflictelor

de interese ale forţelor titanice din zilele din urmă, în
răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Arogarea puterii şi
autorităţii absolute de către chipul fiarei este de mult timp
întârziată, deoarece împotriva ascensiunii acestuia pe poziţia
dominantă se află puterea restrângătoare a puternicilor îngeri care
ţin pe loc cele patru vânturi ale vrajbei. Ei vor continua să facă
acest lucru până când poporul Domnului aflat în întârziere va fi
pregătit pe deplin să câştige bătălia care va aduce prăbuşirea lui
veşnică.
Însă, în ciuda slujirii eficace a celor patru îngeri care ţin în frâu
vânturile vrajbei, răutatea şi violenţa sporesc cu rapiditate şi
îngerii dau drumul în mod treptat frâielor lor. În cele din urmă şi
în mod inevitabil va fi insuficientă opunerea lor la ridicarea
chipului fiarei, iar liderii politici şi religioşi se vor grăbi să profite
din plin de ocazia de multă vreme aşteptată. Poporul lui Dumnezeu
trebuie să fie pe deplin pregătit când vine ziua aceea.
Când chipul fiarei este ridicat în cele din urmă, acest lucru va fi
o dezvoltare care nu ar putea avea loc fără să aibă la bază o cauză.
Oarecum ea va fi rezultatul derulării anumitor paşi şi a unor
decizii cruciale care au fost luate de-a lungul unei lungi perioade
de timp. Este ceva la care biserica şi statul, odată ce au pus piciorul
pe această cale, trebuie în mod necesar să ajungă la un sfârşit.
Pentru noi, care suntem chemaţi de Dumnezeu să fim cerce-
tători credincioşi ai Bibliei, nu este de ajuns să ştim că chipul fiarei
trebuie să fie ridicat şi să fim în stare identificăm acest lucru când
va avea loc. Noi trebuie de asemenea să înţelegem factorii care
conduc la o asemenea desfăşurare teribilă. În măsura în care ne
este descoperit şi în măsura în care este posibil pentru mintea
omenească, ajutată de Duhul lui Dumnezeu, să înţeleagă aceste
chestiuni importante, trebuie să înţelegem desfăşurarea princi-
piilor care conduc la această situaţie. Altfel nu vom fi pregătiţi să
(29)
recunoaştem ascensiunea lui la supremaţie înainte de fi prea

târziu pentru a scăpa de puterea lui înşelătoare. Fiecare trebuie să
fie grabnic în a detecta în el însuşi orice prezenţă a acestor factori
care conduc la dezvoltarea chipului fiarei în persoana sa. Dacă va
îngădui ca acest lucru să aibă loc, atunci el va fi prizonierul acelei
înşelăciuni prin care chipul fiarei îl va ţine captiv pe el şi întreaga
lume.
Întrebarea pe care o punem acum este: Cum să ajungem noi la
o înţelegere clară a acelor factori care chiar acum lucrează în
vederea zidirii chipului fiarei?
Răspunsul la această întrebare a fost dat în capitolul precedent.
Pentru a înţelege ce aduce cu sine chipul fiarei, studiaţi ce a adus
cu sine ridicarea fiarei dinaintea chipului fiarei, pentru că în felul
acesta vom găsi răspunsul. Chipul fiarei este în toate privinţele un
chip, o icoană. Forţele care au condus la ridicarea fiarei vor fi
aceleaşi forţe, dar într-un viitor apropiat, care vor conduce la
ridicarea chipului fiarei. Ceea ce a condus la apariţia uneia va
conduce şi la apariţia celeilalte. De aceea, pentru a înţelege ce
urmează să aibă loc în viitor, noi trebuie să studiem cu mare grijă
ceea ce deja a mai fost.
Care oare a fost acel lucru ce a condus în primul rând la
instaurarea fiarei? Aceasta este întrebarea, iar răspunsul este
oferit în mod clar şi distinct în aceste cuvinte: „Apostazia a fost
aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea
civilă, şi aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii –
fiara. Pavel spunea: ,Va veni… lepădarea de credinţă’ şi se va
,descoperi omul fărădelegii’. 2 Tesaloniceni 2,3. În felul acesta,
apostazia în biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei.”
Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 27.
Această declaraţie ne conduce direct în inima problemei prin
faptul că arată secvenţa evenimentelor care au condus la
dezvoltarea fiarei – papalitatea. Totul a început cu apostazia care
i-a jefuit pe pretinşii copii ai lui Dumnezeu de puterile de origine
cerească, fără de care ei nu puteau acţiona ca reprezentanţi ai lui
Dumnezeu. Apoi a urmat pornirea bisericii în căutarea şi
acapararea puterii statului pentru a impune legile şi autoritatea
bisericii.
Exact în acelaşi fel va fi format şi chipul fiarei. Apostazia care
va conduce la ridicarea acestui chip este deja prezentă şi va ajunge
la punctul ei terminus în mare grabă. Curând, bisericile căzute se
RIDICAREA FIAREI 31
vor uni cu autorităţile civile pentru a impune voinţa bisericii

asupra oamenilor, iar când acest timp vine va apare chipul fiarei.
De ce însă apostazia este cauza care face ca biserica să ceară
sprijinul puterii civile, şi să promulge legi desemnate să impună cu
rigurozitate religia în întreaga lume? De ce este ridicarea fiarei şi
apoi a chipului ei, consecinţa firească şi inevitabilă a apostaziei?
Apostazia este acea cădere de la principiile curate ale adevărului
lui Dumnezeu – la început un declin imperceptibil în credinţa lui
Isus – prin care biserica se depărtează de lumină şi coboară din ce
în ce mai adânc în întuneric. Această respingere a luminii divine
poate să dureze mult timp ca să se dezvolte, dar când, mai devreme
sau mai târziu, devine totală, ea dă naştere unui sistem de
opresiune restrictiv, de o cruzime de neconceput.
Căderea sau lepădarea de credinţă care a dat naştere fiarei
papale a fost semănată în biserica apostolică cea sfântă şi curată
de către oameni care avuseseră în inima lor cele mai bune interese
ale bisericii, dar care nu au înţeles principiile libertăţii religioase
absolute. Aceşti oameni, care nu părăsiseră pe deplin spiritul de
tiran când au ieşit din iudaism, au simţit că este de datoria lor să
controleze şi să direcţioneze pe lucrătorii cauzei adevărului. La
vremea aceea, puterea statului nu le era disponibilă pentru a-şi
impune voinţa, dar s-au pus în situaţia de a se folosi de toată
presiunea ce le stătea la îndemână.
Aceasta a fost sămânţa încolţită care, odată ce plinătatea
apostaziei apăsa din greu asupra întregului pământ, crescuse
pentru a deveni fiara papală, iar consecinţele au fost teribile. Vezi
Odihna divină de Sabat, capitolele 10 şi 11, de F. T. Wright, tipărită
de către Biserica Adventă a Odihnei de Sabat.
Multe capitole ar putea fi scrise cu privire la acest punct,
descriind în amănunţime felul cum majoritatea celor din biserica
creştină s-au afundat de la o adâncime a necredinţei la alta şi mai
adâncă, însă în această carte nu este suficient spaţiu pentru o
asemenea abordare detaliată. Este de recomandat să se studieze
cu sârguinţă Tragedia veacurilor, cap. Persecuţiile din primele
veacuri.
Aici vom descoperi faptul că, la început, Satana a încercat să
distrugă biserica prin uciderea membrilor ei, dar acest lucru nu a
reuşit să producă rezultatul scontat. În schimb, a păstrat biserica
liberă de aceia care nu erau credincioşi, şi a înmulţit numărul
membrilor.
„Zadarnice au fost străduinţele Satanei de a distruge biserica lui

Hristos prin violenţă. Lupta cea mare în care ucenicii lui Isus şi-au
dat viaţa nu a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători
de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi.
Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod
neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar
numărul adepţilor nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni
care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin,
mustrând pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia,
spunea: ,Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna ...
Nedreptatea voastră este o dovadă că suntem nevinovaţi ... Nici
cruzimea... nu vă foloseşte.’ Aceasta nu era decât o invitaţie
puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. ,Cu cât suntem
seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor
este o sămânţă.’ (Tertulian, Apology, par. 50.)
Mii au fost închişi şi ucişi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul.
Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor, erau asiguraţi
în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi
urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos.
Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape
unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii
lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo
unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau slujirea lui
pentru a se înrola sub stindardul lui Hristos.” Tragedia veacurilor,
cap. 2, par. 7, 8.
Când Satana a văzut natura indestructibilă a bisericii păstrată
curată prin procesul de curăţire al persecuţiei, a ştiut că va trebui
să adopte procedee diferite, după cum a şi făcut.
„De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes
împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în
mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi
amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci tăria,
curajul şi fermitatea lor s-ar nărui şi în felul acesta ar cădea ca o
pradă uşoară.
Marele vrăjmaş s-a străduit acum să câştige prin şiretenie ceea
nu reuşise să-şi asigure prin forţă. Persecuţia a încetat şi în locul
ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice
şi ale onoarei lumeşti. Idolatrii au fost aduşi să primească o parte
din credinţa creştină, în timp ce respingeau alte adevăruri
esenţiale. Susţineau că primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi
RIDICAREA FIAREI 33
cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere

despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă sau de schimbare a
inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii
să facă concesii, pentru ca să se poată unii cu toţii pe temelia
credinţei în Hristos.
Acum biserica se afla într-o primejdie înfricoşătoare. Închi-
soarea, tortura, focul şi sabia fuseseră binecuvântări în comparaţie
cu aceasta. Unii creştini au rămas neabătuţi, declarând că nu
puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau
modificării unor trăsături ale credinţei lor şi a unirii cu aceia care
primiseră o parte a creştinismului, susţinând că acestea ar fi
mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de
groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub
mantia unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică
pentru a corupe credinţa şi pentru a întoarce minţile de la
Cuvântul adevărului.
Cei mai mulţi dintre creştini au consimţit în cele din urmă să
coboare standardele lor şi s-a format o unire între creştinism şi
păgânism. Deşi închinătorii la idoli susţineau a fi convertiţi şi uniţi
cu biserica, ei îşi păstrau încă idolatria lor, schimbând numai
obiectele închinării lor cu imagini ale lui Isus, şi chiar cu ale Mariei
şi ale sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în
biserică, şi-a continuat lucrarea lui otrăvitoare. Învăţături false,
ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost încorporate în
credinţă şi în închinare. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu
idolatrii, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia
şi puterea. Totuşi, au fost unii care nu au fost înşelaţi de aceste
amăgiri. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi
s-au închinat numai lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. 2,
par. 9-12.
Notaţi îndeosebi că, atunci „Când urmaşii lui Hristos s-au unit
cu idolatrii, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut
curăţia şi puterea.” Tragedia veacurilor, cap. 2, par. 12.
O biserică stricată sau coruptă este o biserică apostaziată,
marcată de necurăţie şi de slăbiciune. Un asemenea trup este
ineficient; nu are putere de influenţă asupra păcătoşilor pentru a-i
câştiga la Hristos. Neavând putere pentru a atrage membri,
numărul adepţilor se diminuează permanent şi, ca atare, se afundă
din ce în ce mai mult, şi tot mai mult, în slăbiciune.
Neputincioasă de a aduce la îndeplinire orice ideal al scopurilor
binecuvântate ale lui Dumnezeu, o asemenea biserică şi-a pierdut

dreptul de a exista. Creştină doar cu numele, este un blestem
pentru Dumnezeu şi pentru om.
Însă un alt factor este introdus. Când biserica are adevărul lui
Dumnezeu, atunci ea are şi Duhul lui Dumnezeu, spiritul slujirii
pline de iubire, de umilinţă faţă de alţii chiar până la moarte dacă
este necesar. Dar când adevărul lui Dumnezeu este pierdut, atunci
dispare şi acel spirit de slujire altruistă şi este înlocuit de dorinţa
de a fi slujit, mai degrabă decât de a sluji; de a fi stăpân şi nu cel
ce slujeşte. Câtă vreme biserica avea adevărul lui Dumnezeu,
puterea şi Spiritul lui Dumnezeu, atrăgea în mod firesc mulţi
oameni spre ea şi le oferea o slujire plină de iubire. Dar odată ce ea
pierduse acel adevăr şi acea putere nu a mai avut absolut nimic cu
care să atragă oamenii, iar biserica s-a văzut nevoită să piardă din
ce în ce mai mult din importanţă.
Preoţii, plini de spiritul egoismului, au văzut în toate acestea
pierderea poziţiei, a reputaţiei şi a prestigiului lor, ca să nu mai
vorbim de mijloacele de trai. Astfel, presiunea pe care o simţeau
din plin era aceea de a scăpa de problema cu care se confruntau.
Ce puteau face? Ei nu mai aveau nici adevărul, nici puterea lui
Dumnezeu şi nici Duhul Său sfânt prin care să clădească cu succes
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, întrucât apostaziaseră de la
toate acestea. Nu mai aveau nici dispoziţia de a recunoaşte sau de
a mărturisi adevărata cauză a slăbiciunii lor înfiorătoare, astfel că
nu mai exista nici o posibilitate de a fi în stare să rezolve problema
pe calea cea dreaptă.
De aceea, ei trebuia să caute o altă putere pentru a atrage
oamenii, alta decât puterea lui Dumnezeu. Dar ce altă putere era
de găsit? Mai exista doar o singură altă putere, iar aceasta era
puterea forţei. Dacă oamenii nu vor să vină la biserică şi să-i
susţină, atunci trebuie să fie siliţi s-o facă.
Dar puterea forţei nu se afla în mâinile preoţimii. Statul era
administratorul acestei puteri. De aceea, printr-un mijloc sau
altul, biserica trebuia să câştige sprijinul statului până când
decretele bisericii, ce ordonă tuturor oamenilor să se închine
potrivit cu dictatele bisericii, aveau să fie puse în practică de
autorităţile civile.
Şi exact acest lucru este ceea ce au făcut ei. Întrucât pierduseră
puterea lui Dumnezeu, fiind stăpâniţi de spiritul egoismului, ei nu
mai puteau face altceva decât lucrul acesta. Iar ei au avut succes
RIDICAREA FIAREI 35
în obţinerea puterii şi a sprijinului săbiei, pentru a-şi impune

decretele lor şi pentru a-şi susţine instituţiile lor. În felul acesta a
avut loc ridicarea fiarei.
A. T. Jones defineşte principiile implicate aici într-o manieră
foarte clară:
„Biserica era pe deplin conştientă de faptul că a pierdut puterea
lui Dumnezeu înainte de a căuta puterea statului. Dacă n-ar fi fost,
atunci niciodată nu ar fi făcut vreo propunere oficială autorităţii
imperiale şi nici n-ar fi primit cu favoare vreun avans de la ea.
Există o putere care aparţine Evangheliei lui Hristos, iar ea este
inseparabilă de adevărul Evangheliei; aceasta este puterea lui
Dumnezeu. De fapt, Evanghelia este doar manifestarea acelei
puteri; pentru că Evanghelia ,este puterea lui Dumnezeu pentru
mântuirea fiecăruia care crede’. De aceea, atâta vreme cât o
adunare sau organizaţie a oamenilor care profesează sau împăr-
tăşesc Evanghelia lui Hristos susţin cu sinceritate principiul acelei
Evanghelii, tot atâta vreme puterea lui Dumnezeu va fi cu ei şi nu
vor avea nevoie de nici o altă putere pentru a-şi face simţită
influenţa lor spre bine, ca să fie cunoscută pretutindeni. Dar de
îndată ce vreun om sau asociaţie care profesează sau mărturiseşte
Evanghelia pierde spiritul ei, tot atât de curând pierde şi puterea.
Atunci, şi numai atunci, o asemenea organizaţie caută un alt gen
de putere pentru a suplini locul aceleia pe care a pierdut-o.
Tot astfel a fost cu biserica din această vreme. Ea căzuse, o cădere
deplorabilă de la curăţie şi adevăr, şi de aceea de la puterea
Evangheliei. Şi, întrucât a pierdut puterea lui Dumnezeu şi a
evlaviei, ea a apucat cu lăcomie puterea statului şi a nelegiuirii.
Scopul hotărât al episcopatului, pe care l-a avut în vedere atunci când
a încheiat acea tranzacţie cu Constantin şi i-a acordat influenţa
bisericii în aspiraţiile sale imperiale, a fost acela de a-şi asigura legi
prin care să-şi poată impune disciplina şi dogmele asupra acelora în
dreptul cărora pierduse puterea de a-i convinge sau de a-i îndupleca.”
Great Empires of Prophecy (Mari imperii ale profeţiei), pag. 472.
A fost necesar ca multe secole să treacă pentru a se ajunge la
locul unde ei să se afunde atât de jos, dar, pe cât de cert conducătorii
bisericii respinseseră soluţia divină a restaurării la poziţia
adecvată stabilită de Dumnezeu, tot atât de sigur s-au confruntat
cu acest singur rezultat posibil. Pas cu pas fuseseră aduşi, prin
despărţirea lor crescândă de Dumnezeu, mai jos şi tot mai jos în
această situaţie de slăbiciune spirituală, umilitoare şi frustrantă.
În felul acesta au fost stabilite condiţiile şi a fost pregătită pe

deplin calea pentru următorul pas ce trebuia făcut de biserică –
asigurarea impunerii de către împărat a voinţei bisericii asupra
oamenilor. Ei nu puteau vedea nici o altă soluţie pentru a
satisface nevoia stringentă a ceea ce devenise acum biserica, o
biserică în întregime egoistă, care se preamăreşte pe sine, în
afara aceleia de a căuta cealaltă putere din afara puterii lui
Dumnezeu – puterea forţei. Şi, întrucât acea putere este deţinută
în mod ferm de către autorităţile civile, care au fost puse în lume
să conducă pe cei ce nu se pot conduce, urmează deci ca biserica
să câştige controlul statului pentru a-şi atinge scopurile şi a se
înfăţişa înaintea tuturor ca o instituţie vrednică de lăudat şi
folositoare. Iar când acest lucru este realizat, atunci fiara este
formată.
Venise timpul, după cum am arătat mai sus, când bisericile
duceau o aşa lipsă de puterea lui Dumnezeu, încât nu mai puteau
deloc să atragă oamenii, iar preoţii au văzut că duminica şi zilele
de sărbători speciale oamenii mai degrabă munceau, decât să vină
la biserică. Preoţii nu mai puteau îngădui continuarea acestei
practici, deoarece nu numai că era o lovitură serioasă pentru
mândria şi prestigiul lor, ci şi o ameninţare clară a mijlocului lor
de trai. Între timp, întrucât au câştigat favoarea şi influenţa
împăratului, s-au dus la el şi au obţinut legea care interzicea
tuturor să muncească în prima zi a săptămânii, mergând pe
premiza falsă că, atunci când oamenii nu pot să muncească
duminica, în mod sigur vor veni cu grămada în biserică.
A. T. Jones, în Great Empires of Prophecy, pag. 487, citează pe
Neander când spune că: „Printr-o lege din anul 386 acele schimbări
mai vechi efectuate de împăratul Constantin au fost impuse şi mai
riguros; şi, în general, tranzacţiile civile de orice fel erau strict
interzise duminica. Oricine încălca legea trebuia să fie considerat,
în fapt, vinovat de sacrilegiu.”
Comentând aceasta, A. T. Jones scrie: „Ca rezultat direct al
acestei legi, curând şi-a făcut apariţia un rău care, potrivit
împrejurărilor şi logicii cazului, atrăgea după sine o legislaţie
adiţională în aceeaşi direcţie. Legea interzicea orice muncă. Dar
pentru că oamenii nu aveau o religie care să-i facă să-şi consacre
ziua exerciţiilor pioase şi morale, efectul legii era doar acela de a
impune lenevia. Lenevia obligatorie a înmulţit doar ocaziile pentru
petreceri. Consecinţa firească a fost că circurile şi teatrele din
RIDICAREA FIAREI 37
întregul imperiu erau supraaglomerate în fiecare duminică.” Great

Empires of Prophecy, pag. 487, 488.
Spre amara şi acuta lor dezamăgire, preoţii au văzut că
încercarea lor de a-i face pe oameni să vină la biserică, forţându-i
să se reţină de la muncă duminica, nu a produs rezultatul scontat.
În schimb, proprietarii circurilor şi teatrelor erau aceia care
prosperau.
Întrebarea care s-a ridicat apoi a fost: „Ce e de făcut acum?”
Răspunsul era simplu. Întrucât au păşit cu totul pe această cale
greşită, nu mai era nimic de făcut pentru ei decât să meargă mai
departe pe această cale şi, ca atare, au izbutit să elaboreze o lege
care a pus lacăt teatrelor duminica. La Conciliul din Cartagina din
iunie, anul 401 d.Hr., a fost promulgat următorul canon:
„Canonul 5. Duminicile şi în zilele de sărbătoare nu va fi jucată
nici o piesă de teatru.
Ca acest canon să poată deveni eficace episcopii aceluiaşi
conciliu au votat o decizie şi au trimes o petiţie către împăratul
Honorius, rugându-l ,ca spectacolele publice să poată fi transferate
din ziua duminicii creştine şi din zilele de sărbători în oricare altă
zi a săptămânii’. – Neander. ...Membrii bisericii nu aveau sufi-
cientă religie sau dragoste faţă de ceea ce este bun pentru a face
ceea ce pretindeau a crede că este corect; de aceea statului i s-a
cerut să înlăture toate ocaziile de a face ceea ce este greşit; atunci
ei vor fi creştini! Satana însuşi putea fi făcut astfel un creştin de
acest gen – şi ar rămâne tot un diavol mai departe.” Great Empires
of Prophecy, pag. 489, 490.
În anul 425 î.Hr. aceasta a devenit lege şi preoţii erau încrezători
că, acum, acea competiţie fusese anulată şi bisericile aveau să se
umple de oameni, întrucât fusese strict interzis să se lucreze sau
să se joace piese de teatru duminica, aşa că oamenii n-aveau decât
să vină la biserică. Dar din nou au fost dezamăgiţi, deoarece
oamenii preferau mai degrabă să nu facă nimic decât să vină la o
biserică ce nu mai are absolut nimic pentru ei. Ca atare, se
odihneau acasă duminica lăsând bisericile tot atât de goale după
cum erau şi înainte.
Astfel, până la acest punct, conducătorii religioşi nu-şi
atinseseră obiectivul, totuşi nu aveau să admită niciodată
înfrângerea, ci au stăruit mai departe, fără să ţină seama de
aceasta. Diavolul şi agenţii lui sunt de admirat pentru hotărârea,
tenacitatea şi stăruinţa lor îndârjită. Un exemplu tipic cu privire
la acest lucru îl găsim în comportamentul sfidător a reginei

Izabela, după înfrângerea zdrobitoare suferită de ea şi adepţii ei pe
muntele Carmel.
Acolo, Dumnezeu îşi demonstrase marea Lui putere, poporul
declarase în masă convingerea adevărată şi categorică că „Domnul,
este adevăratul Dumnezeu”, preoţii lui Baal fuseseră executaţi
până la ultimul om, seceta luase sfârşit, iar regele fusese zguduit
cu putere. Având toate acestea împotriva ei, regina cea nelegiuită
ar fi trebuit să se teamă din răsputeri pentru viaţa ei, care era pe
punctul de a lua sfârşit. Dar, nici vorbă! Ea era tot atât de
neînduplecată şi de sfidătoare, căci a putut pune în circulaţie o
ameninţare împotriva vieţii lui Ilie, astfel că, pus în primejdie, el
a rupt-o la fugă într-un mod umilitor ducându-se într-un loc sigur,
departe.
Aceasta este calea lui Satana şi a urmaşilor lui – niciodată nu
renunţă, pe când poporul lui Dumnezeu, prin contrast, de obicei
este gata să se dea bătut. Ei trebuie să înveţe că „Credinţa este
puterea cea vie care trece prin orice barieră, depăşeşte toate
obstacolele şi îşi înfige steagul chiar în inima taberei vrăjmaşului.”
Când, sub conducerea lui Dumnezeu, ieşim în întâmpinarea
vrăjmaşului şi vedem că sucombăm, nu rezistăm în faţa puterii lui
de natură să intimideze până când eşecul pare sigur, atunci
îngăduiţi acestor cuvinte să reînsufleţească zelul, curajul şi
credinţa noastră lipsită de viaţă:
„Dar când ne predăm cu totul lui Dumnezeu şi când în lucrarea
noastră urmăm liniile Lui directoare, El se consideră atunci
răspunzător pentru împlinirea acelei lucrări. El nu doreşte ca noi
să ne îndoim cu privire la succesul străduinţelor noastre sincere.
Niciodată n-ar trebui să ne gândim la nereuşită. Noi trebuie să
cooperăm cu Acela care nu cunoaşte înfrângere.” Parabolele
Domnului Hristos, cap. Talanţii, subcap. Talanţii ceruţi înapoi,
par. 13.
Hotărârea stăruitoare a lui Satana şi a urmaşilor lui de a nu
capitula niciodată chiar dacă totul e pierdut pentru ei, va fi
depăşită de către poporul lui Dumnezeu în lupta finală. Nici măcar
o singură dată nu-şi vor permite să se gândească la nereuşită, deşi
vor fi puternic ispitiţi s-o facă.
Între timp, noi trebuie să fim conştienţi permanent că înfruntăm
vrăjmaşi care nu cunosc tactica retragerii din luptă. Tot astfel a fost
RIDICAREA FIAREI 39
atunci când legile lor succesive de a interzice populaţiei să lucreze

sau să se distreze duminica nu au izbutit să aducă oamenii simpli
în casa de închinare, iar preoţii nu s-au gândit nici măcar pentru o
clipă să-şi abandoneze cauza lor. În schimb, ei au făcut presiuni
asupra împăratului pledând ca închinarea în ziua duminicii să fie
obligatorie. Aşa că oamenilor, indiferent că le-a plăcut sau nu, nu
li s-a mai permis să lucreze, să dea spectacole, sau să se odihnească
acasă duminica. Ei trebuia să meargă la biserică, ori să sufere
pedeapsa deplină ce decurgea din lege, chiar moartea de martir.
A. T. Jones descrie din nou evoluţia situaţiei în aceste cuvinte:
„În logica acestei teorii a mai rămas doar un singur pas de făcut.
Pentru a vedea cât de logic s-a întâmplat acest lucru, să aruncăm
o privire la paşii făcuţi de la primul până la acest punct: Mai întâi,
biserica a interzis orice muncă duminica, pentru ca oamenii să
participe la serviciile divine; munca a fost interzisă ca oamenii să
se poată închina. Însă oamenii nu doreau să se închine; ei s-au dus
la circ şi la teatru, în loc să meargă la biserică. Atunci biserica a
promulgat legi care punea lacăt circului şi teatrelor, pentru ca
oamenii să poată frecventa biserica. Dar chiar şi atunci oamenii nu
doreau să fie credincioşi şi nici nu frecventau biserica; pentru că ei
nu aveau nici o religie adevărată. De aceea pasul următor ce
trebuia făcut, potrivit logicii situaţiei, era acela de a-i obliga să fie
credincioşi – de a-i sili să participe la serviciile divine.
Acesta a fost următorul pas logic ce trebuia făcut, şi a fost făcut.
Episcopii teocratici au fost la înălţimea situaţiei. Ei aveau
pregătită o teorie care întrunea exact cerinţele cazului; şi unul
dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii Catolice şi dintre sfinţii
catolici a fost părintele acestei teorii pioase catolice. El scria:
,Este într-adevăr mai bine ca oamenii să fie aduşi să servească
lui Dumnezeu prin învăţătură decât prin frica de pedeapsă şi prin
durere. Dar pentru că mijloacele dintâi sunt mai bune, totuşi
pedeapsa şi durerile nu trebuie neglijate... Adesea mulţi trebuie să
fie aduşi înapoi la Domnul lor, asemenea robilor netrebnici, prin
toiagul suferinţei vremelnice, înainte ca ei să atingă gradul cel mai
înalt de dezvoltare religioasă.’ Augustin.” Great Empires of
Prophecy, pag. 490, 491.
Aşa s-a întâmplat că, de-a lungul acestui curs de dezvoltare, care
pas cu pas a fost singurul rezultat posibil al acestei apostazii de
lungă durată şi permanentă, fiara şi-a atins puterea ei absolută.
Desigur, majoritatea oamenilor care înainte nu aveau suficientă
Când biserica a părăsit temelia curată a Cuvântului, s-a întors din ce în ce mai mult
spre superstiţii, rituri păgâne şi fabule. Apoi a început să caute puterea statului, pe care
a folosit-o în cele din urmă spre a-i persecuta pe servii credincioşi ai lui Dumnezeu.
RIDICAREA FIAREI 41
religie spre a-i determina să meargă la biserică, s-au dus acum, şi

asta fiindcă nu aveau suficientă religie în inimă care să-i ajute să
discearnă natura acestui autoritarism sau să opună cât de cât
rezistenţă.
Însă, acum, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu au început să aibă
dificultăţi. Ei puteau să asculte de o lege civilă care le interzicea
munca în prima zi a săptămânii, iar legea care le interzicea să se
ducă la circ şi la teatru nu avea de-a face cu ei, deoarece nu găseau
nici o plăcere pentru spectacolul oferit acolo. Dar când li s-a impus
cerinţa ce-i obliga să se închine lui Dumnezeu într-un sabat fals, ei
au înţeles că nu trebuia să asculte de acea lege.
Această neascultare de o lege nedreaptă şi nelegiuită concepută
de om, căruia Suveranul universului niciodată nu-i dăduse dreptul
sau autoritatea s-o facă, a atras foarte repede pedepse civile severe
asupra creştinilor veritabili. Totul era făcut în interesul unei
biserici care, întrucât pierduse puterea lui Dumnezeu, nu mai avea
dreptul nici măcar să existe ca biserică. Şi când biserica a văzut că
asemenea pedepse, aşa cum erau ele aplicate, nu-i puteau face pe
creştinii adevăraţi să şovăie şi să asculte, atunci, ca o ultimă
măsură, ei au introdus decretul morţii şi, după cum atestă istoria,
au ucis cu o cruzime nemiloasă şi sălbatică milioane de oameni
lipsiţi de apărare care nu doreau să se supună, ci preferau să
asculte de Dumnezeu mai degrabă decât de om, oricât i-ar fi costat
aceasta.
Aceasta a fost istoria ridicării fiarei.
„Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute
ajutor la conducerea civilă şi aceasta a pregătit calea pentru
dezvoltarea papalităţii.” Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 27.
După cum s-a întâmplat cu ridicarea fiarei – papalitatea – tot
astfel trebuie să fie şi cu dezvoltarea chipului acelei fiare. Una este
de domeniul trecutului, însă cealaltă este încă în viitor şi repetarea
ei va fi teribilă.
În analele istoriei este raportată venirea la existenţă a fiarei; în
Cuvântul profetic este descoperită apariţia chipului ei. Fiara a fost
subiectul acestui capitol – chipul ei este subiectul următorului
capitol.
* Notă: Pentru un studiu suplimentar cu privire la informaţiile prezentate
în acest capitol, vezi Great Empires of Prophecy, cap. 32, de A.T. Jones,
publicat sub titlul Opposing Principles, care poate fi procurat de la Biserica
Adventă a Odihnei de Sabat.
CAPITOLUL 3
Ridicarea chipului fiarei
A m observat până acum, în acest studiu al evenimentelor

ultimelor zile, că instaurarea chipului fiarei este o piatră de
hotar în desfăşurarea sulului profetic. Ridicarea chipului fiarei
este adusă la îndeplinire atunci când bisericile, care şi-au asigurat
sprijinul puterii statale, au aprobată legea duminicală naţională şi
o impun. Un asemenea act, după câte ştim, va determina căderea
completă a Babilonului. Acesta va aduce puterea bisericii şi a
statului la punctul de unde nu mai există întoarcere, lucru care va
conduce la chemarea sub drapel a adevăraţilor copii ai lui
Dumnezeu înainte ca judecăţile să cadă asupra Babilonului la
modul cel mai serios şi să-l distrugă cu desăvârşire.
Un asemenea punct al dezastrului nu va putea fi atins într-o
clipă, ci mai degrabă va fi rezultatul unor forţe anumite pe
parcursul unei perioade de timp. Obiectivul studiului nostru
deocamdată este acela de a înţelege această desfăşurare de forţe,
aşa încât s-o putem urmări după cum se dezvoltă, şi să ştim că toate
lucrurile sunt aproape în mişcările finale de încheiere a istoriei
lumii acesteia.
Noi suntem binecuvântaţi pentru că deja o asemenea stare de
lucruri a mai avut loc cândva, deoarece, aşa după cum deja am
văzut în Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 27, evoluţia chipului
fiarei este reproducerea exactă a dezvoltării fiarei de dinaintea lui.
În acest paragraf citim următoarele: „Apostazia a fost aceea care a
condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă şi
aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii – fiara.
Pavel spunea; ,Va veni lepădarea de credinţă,… şi se va descoperi
omul fărădelegii’. 2 Tesaloniceni 2,3. În felul acesta, apostazia din
biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei.”
Cuvântul „în felul acesta” înseamnă „la fel”. Aceasta înseamnă
că, după cum apostazia din biserica primară a condus la ridicarea
papalităţii, tot aşa, exact pe aceeaşi cale, apostazia în biserica
modernă va conduce la ridicarea chipului fiarei. Dezvoltarea
(42)
RIDICAREA CHIPULUI FIAREI 43
acestor lucruri este suficient de maturizată la timpul scrierii

acestei cărţi, încât nu este dificil să vedem cum ne apropiem de
icoana fiarei.
Deci, întrucât am văzut în ultimul nostru capitol ce relaţie există
între evoluţia apariţiei apostaziei şi ridicarea ulterioară a fiarei în
primele secole, să studiem acum pas cu pas succesiunea
evenimentelor care vor conduce la dezvoltarea deplină a chipului
fiarei în aceste zile din urmă.
Între anii 1831-1844 Domnul cerului şi al pământului a trimis
bisericilor protestante, care erau la acea vreme bisericile lui
Dumnezeu pe pământ, lumina glorioasă a soliei advente. Dacă
această lumină ar fi fost primită, după cum a plănuit Domnul să
fie, atunci acele biserici ar fi devenit o mare putere în lume.
Evanghelia ar fi fost dusă imediat la orice neam, limbă şi popor, iar
împărăţia lui Hristos ar fi fost stabilită.
Dar lumina care a fost trimisă nu a fost dorită şi a fost respinsă
cu violenţă. Consecinţa inevitabilă a fost o serioasă cădere
spirituală. „A doua solie îngerească din Apocalipsa 14 a fost
predicată mai întâi în vara anului 1844, cu care ocazie a avut o
aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde
avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar
lepădată în general, şi unde decăderea în biserici fusese mai
rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea
totală în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală,
ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar această cădere
nu era totală. Atunci când ele au continuat să lepede adevărurile
speciale pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult.”
Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 4 de la sfârşit.
Acea respingere a luminii la vremea aceea a fost un pas care nu
se putea sfârşi decât cu formarea deplină a chipului fiarei. Nu
există nici un alt rezultat posibil decât acesta. Stabilirea chipului
fiarei şi toată opresiunea şi persecuţia care îl vor însoţi, a devenit
din acel moment o certitudine inevitabilă. Şi asta nu din cauza
vreunui decret arbitrar din partea lui şi nici măcar datorită voinţei
şi alegerii omului, ci pur şi simplu pentru că efectul urmează cauzei
în acest domeniu, tot atât de sigur ca şi în orice alt domeniu. Pe cât
de sigur există o cauză, tot atât de sigur vor urma şi efectele.
Tot ce se cere pentru a verifica acest adevăr este de a face o
examinare a istoriei bisericilor protestante după respingerea
măreţei solii a celei de-a doua veniri, pe care Împăratul universului
le-a trimis-o pentru a le separa de păcat şi de lume, şi pentru a le

pregăti să stea de partea cea dreaptă în ultimul conflict.
Dar indiferent cât de cuprinzătoare ar fi această examinare, noi
nu vom înţelege niciodată adevărata natură a acelei revolte, dacă nu
pricepem ce anume a determinat în realitate acea respingere la
timpul acela crucial. În mod evident, trebuia să fie ceva foarte serios
pentru a avea consecinţe atât de drastice, consecinţe care au atras
după ele nimic altceva decât pierderea definitivă a prezenţei,
călăuzirii şi binecuvântării lui Dumnezeu. Ca organizaţii bisericeşti,
ele au căzut pentru a nu se mai ridica niciodată.
Deci, care a fost acel lucru care a fost refuzat cu dispreţ la
vremea aceea?
A fost un doar un punct special al adevărului, o avertizare
urgentă, sau un punct profetic?
Se poate spune că au fost toate acestea fără o înţelegere
profundă a adevăratei probleme implicate la timpul acela. Ceea ce
a fost respins de către acele biserici era Evanghelia mântuitoare a
lui Isus Hristos, „puterea lui Dumnezeu pentru salvarea fiecăruia
care crede…” Romani 1,16.
Că într-adevăr aşa este, poate fi verificat cu Apocalipsa 14,6 în
al cărei verset este descoperit faptul că îngerul ce simbolizează
mişcarea primului înger are în stăpânirea sa Evanghelia lui Isus
Hristos. Mai întâi, el o are; apoi o predică fiecărui norod, neam,
limbă şi popor. De aceea, pentru ca bisericile din anul 1844 să
devină o parte din mişcarea simbolizată prin îngerul cel puternic
ce zboară cu putere şi cu viteză prin mijlocul cerului, ele trebuia să
intre în posesia a ceea ce îngerul avea – Evanghelia veşnică – şi să
facă ceea ce el spunea că trebuie făcut – s-o vestească cu putere pe
tot globul pământesc, după cum stă scris:
„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o
Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pămân-
tului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui
norod.” Apocalipsa 14,6.
Această Evanghelie salvatoare este descoperită mai departe ca
fiind soluţia ceasului înfricoşător al judecăţii, care a început pentru
cei morţi la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani, iar pentru cei vii
va începe în clipa când timpul de probă se va încheia. Prin slujirea
lui Isus Hristos ea are puterea de a desăvârşi în aşa fel pe om, încât
el se poate ridica cu succes la nivelul standardului perfecţiunii
cerute de legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Nici un om care
păcătuieşte nu va fi primit în ceruri, şi nimeni nu poate atinge

nivelul desăvârşirii caracterului, unde neprihănirea este calea
vieţii, fără Evanghelie, puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu în
păcat, ci din păcat.
Prin mesagerul îngeresc, Dumnezeu a plănuit ca biserica Sa să
fie custodele curăţiei şi puterii Lui, pentru că nu există altă cale
prin care poate fi obţinută calificarea pentru cer, şi pe nici o altă
cale bisericile nu puteau fi în stare să aducă mântuire celor
pierduţi. Acesta este înaltul şi sfântul ei destin.
„Hristos a dăruit bisericii Sale ample facilităţi, pentru ca El să
poată primi un tribut de mare slavă de la cei răscumpăraţi de El ca
proprietate a Sa. Înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, biserica
este depozitara Sa, în care bogăţia milei Sale, iubirea şi harul Său
trebuie să apară în manifestarea lor deplină şi definitivă. Declaraţia
din rugăciunea Sa de mijlocire, că iubirea Tatălui este tot atât de
mare faţă de noi, după cum este şi faţă de El, singurul Său Fiu
născut, şi că noi vom fi cu El acolo unde este El, pentru totdeauna
una cu Hristos şi cu Tatăl, este o minune pentru oastea cerească şi
aceasta le procură o mare bucurie. Darul Duhului Său Sfânt, în
bogăţia şi plinătatea sa abundentă, trebuie să fie pentru biserica Sa
ca un zid de foc de jur împrejurul ei, pe care puterile iadului nu-l pot
birui. Hristos priveşte la poporul Său, în curăţia şi desăvârşirea lui
nepătată, imaculată, ca la o răsplată a tuturor suferinţelor Sale, a
umilinţei şi iubirii Sale şi ca la un adaos la gloria Sa – Hristos,
marele centru de unde radiază toată slava. ,Ferice de cei chemaţi la
ospăţul nunţii Mielului.’ ” Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica
lui Hristos, subcap. Experimente divine, par. 3.
Ne-am aştepta ca, în postura de primitoare a unor asemenea
daruri glorioase de la Dumnezeu, bisericile să fi dat dovadă de cea
mai serioasă dorinţă de a obţine aceste incredibile prevederi ale
harului divin, dar, spre uimirea adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu,
în 1844, bisericile au dispreţuit lumina ce le-a fost trimisă cu iubire
din cer, tratând-o ca pe un vrăjmaş de moarte.
Acum, dacă cei care au avut nevoie atât de mult de puterea
mântuitoare a lui Dumnezeu au refuzat s-o primească, atunci ei nu
au avut-o, pentru că nimeni nu poate refuza darul lui Dumnezeu
şi totodată să-l aibă. Este deja evident acest lucru, însă chiar dacă
este evident trebuie să fie spus pe faţă, fiindcă noi trebuie să
înţelegem că bisericile au rămas nu numai lipsite de adevăr, ci şi
de puterea lui Dumnezeu care se află în acel adevăr.
Împotriva bisericii se înalţă puterea păcatului, şi biserica este în

lume pentru a-i salva pe oameni de păcat. Dar pentru a aduce la
îndeplinire această misiune şi pentru a împlini unicul scop al
existenţei ei, biserica trebuie să fie înzestrată cu suficientă putere
pentru îndeplinirea sarcinei ei. Puterea păcatului este o putere
extraordinară – şi nu poate exista nici o îndoială cu privire la
aceasta. Şi este adevărat că singura putere existentă care poate
întâmpina şi poate birui puterea păcatului este puterea lui
Dumnezeu.
Acum, fie că biserica are această putere, fie că nu o are. Ceea
ce dă bisericii această putere nu este bunul mers al unei
organizaţii mari şi extraordinare, nici marele număr de membri
care slujesc biserica, nici cantitatea de bani pe care o deţine şi nici
vreun alt lucru din categoria acestora. Ceea ce dă unei biserici o
asemenea putere este primirea adevărului lui Dumnezeu, aşa
cum este dat bisericii de către Dumnezeu. Această primire a
adevărului trebuie să meargă mult mai adânc decât simpla
înţelegere a teoriei adevărului. Pentru a înzestra biserica cu
puterea necesară în vederea executării misiunii desemnate ei,
puterea Dumnezeului cel viu trebuie să fie prezentă ca o forţă
creatoare, însufleţitoare în acel adevăr şi înăuntrul celor
credincioşi care deţin lumina din cer.
În 1844 bisericile au respins adevărul lui Dumnezeu, respin-
gând experienţa şi puterea lui, şi rămânând astfel fără capa-
citatea necesară combaterii puterii păcatului. Această deficienţă
le-a lăsat fără putere, fără apărare şi lipsite de tot ceea ce este
necesar pentru a atinge neprihănirea. Mai rău decât atât, ele au
devenit atât de oarbe cu privire la adevărata lor condiţie, încât
au crezut că sunt loiale lui Dumnezeu, când de fapt ele erau
sclavele arhivrăjmaşului.
Dintr-o asemenea stare de lucruri trebuia să-şi facă apariţia
anumite evenimente predictibile, uşor de anticipat, şi ele au avut
loc. Păcătoşenia în variatele ei forme de necredinţă, imoralitate,
violenţă, nelegiuire şi pervertire a adevărului lui Dumnezeu, a
înflorit ca rezultat direct al respingerii luminii, chiar dacă a stat
ascunsă în parte de privirea omenească sub mantaua unei pretinse
neprihăniri. Acesta este de altfel singurul rezultat posibil al
situaţiei. O asemenea cauză trebuie să fie urmată de efectele ei
sigure. Istoria în sine atestă trăinicia acestor principii de operare,
după cum citim: „Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au
stăpânit în timpul supremaţiei Romei au fost urmarea inevitabilă

a înăbuşirii Scripturilor.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 11.
După cum a fost în trecut, tot astfel va fi în prezent şi în viitor,
pentru că aceeaşi respingere a adevărului lui Dumnezeu va aduce
aceleaşi rezultate triste.
Solia Evangheliei veşnice, aşa cum a fost adusă în lumina
adevărului advent de la 1844, i-a chemat pe oameni să asculte de
toate poruncile lui Dumnezeu, incluzând Sabatul zilei a şaptea.
Înţeles cu adevărat, primit şi ascultat, Sabatul lui Dumnezeu este
dovada prezenţei puterii lui Dumnezeu şi, de aceea, locul lui în
învăţătura ultimei solii a milei faţă de lume este vital şi necesar.
El trebuie să fie acolo, căci altfel solia este incompletă şi lipsită de
putere şi de tărie vitală. Pentru informaţii suplimentare cu privire
la acest punct vital, studiază Adevărata neprihănire şi Sabatul lui
Dumnezeu, de F. T. Wright.
Însă Sabatul este îndeosebi inacceptabil, nedorit pentru aceia
care resping solia şi sunt conduşi să desconsidere întreaga Lege,
pentru a putea evita cerinţele Sabatului. Cu toate acestea, lucrarea
de reformă a Sabatului se extinde şi, cu cât se extinde mai mult, cu
atât mai mult i se rezistă de către biserici. În acest fel, respingerea
adevărului lui Dumnezeu de către ele este tot mai mult confirmată,
şi, în mod inevitabil, puterea păcatului năvăleşte şi mai hotărât şi
cu viguros în lume. Astfel, chiar bisericile care sunt în lume în
calitate de canale prin care să curgă spre lume mântuirea lui
Dumnezeu, devin chiar mijloacele prin care păcatul se întăreşte şi
se consolidează.
Despre aceasta noi citim: „Când lucrarea pentru reforma
Sabatului se extinde, această lepădare legii divine, pentru a evita
cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape universală.
Învăţăturile conducătorilor religioşi au deschis uşa către necre-
dinţă, către spiritism şi către dispreţuirea legii sfinte a lui
Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere
grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină.”
Aceasta este cu totul adevărat.
Numai aceia care nu cunosc nimic din istorie pot nega acest
lucru cu sinceritate. Până la 1844, bisericile au fost învăţători
puternici cu privire la obligaţiile cerute de legea lui Dumnezeu, iar
această perioadă este recunoscută ca fiind una dintre cele mai
prudente şi morale din întreaga istorie. E adevărat că a existat şi
o clasă de oameni lumeşti care trăia în viciu, dar inima societăţii

era religioasă şi rămăsese credincioasă legii. A fost o perioadă când
au existat bărbaţi şi femei de o mare tărie de caracter şi de o mare
valoare morală. Rata divorţurilor şi a crimelor era foarte mică, iar
familia era un tot solid şi foarte bine închegat.
Însă, atunci, în 1844, a venit lumina suplimentară a soliei
advente şi, după cum am notat deja, bisericile au fost în fruntea
respingerii acelei solii. De la acea vreme încoace peste tot în lume
s-a dat pe faţă o nesocotire crescândă a cerinţei de a asculta de
legea lui Dumnezeu. Unitatea familiei nu mai este stabilă. Crimele
juvenile, ca şi ale celor maturi, au atins asemenea proporţii
înfiorătoare, încât formează o grijă majoră pentru guverne.
Divorţul este ceva comun, violenţa este de nestăpânit, iar
terorismul a devenit o ameninţare grozavă pentru toţi. Şi toate
acestea sporesc cu rapiditate.
Acestea sunt faptele, şi nimeni nu le poate tăgădui cu toată
sinceritatea. Lumea nu devine un loc mai bun. Ea devine din ce în
ce mai rea într-un ritm înfiorător, după cum ne-au avertizat
Scripturile.
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii
vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori,
neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste
firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi,
neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai
mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de
evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii
aceştia.” 2 Timotei 3,1-5.
Noi trăim în aceste zile din urmă, şi această stare de lucruri există
chiar acum. Cel mai de rând om poate vedea aceasta. Oficialităţile
pot vedea aceasta. Biserica o poate vedea. Liderii naţiunilor o pot
vedea. Toţi pot vedea această stare de lucruri. Şi pentru că toţi pot
vedea aceasta, şi pentru că toţi sunt tulburaţi de ea, situaţia devine
problema numărul unu chiar pe scenele politice ale lumii.
Situaţia este prezentă chiar aici, printre noi şi este foarte reală
şi teribilă. Oamenii vor oferi un număr de motive diferite ca
explicaţie a prezenţei acestei stări de lucruri sau chiar vor fi în
încurcătură în a găsi un motiv, dar se ştie pe baza autorităţii
Cuvântului lui Dumnezeu că există doar un singur motiv pentru
ea, şi anume respingerea adevărului trimis bisericilor de către cer.
Acesta este motivul. Întrucât au respins adevărul lui Dumnezeu,
ele au respins puterea lui Dumnezeu şi astfel nu mai au scut de

apărare împotriva puterii păcatului din lume.
Zilnic, păcatul se revarsă din ce în ce mai cu putere peste lume,
şi singura cale pentru a salva situaţia ar fi ca bisericile să asculte
de îndemnul: „Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!”, şi să
primească chiar solia şi puterea ei, solie pe care au refuzat-o când
le-a fost oferită în trecut.
Dar vor dori ele să facă acest lucru?
Cuvântul sigur al profeţiei ne spune că ele nu vor face aceasta.
Atunci, ce vor face ele în schimb? Ele sunt acelea care presupun
că au răspunsul la problemele păcatului din lume, însă creşterea
nestăvilită a crimei, violenţei şi imoralităţii incriminează tot mai
puternic bisericile pentru eşecul lor. O asemenea situaţie impune
astfel o presiune tot mai sporită asupra lor pentru a veni cu un
răspuns care fie rezolvă problema, fie îndepărtează cel puţin
blamul sau vina din dreptul lor.
Aceasta ne aduce la pasul următor în marşul inexorabil către
instaurarea chipului fiarei.
Ele au respins adevărul lui Dumnezeu – Sabatul lui Dumnezeu
– puterea lui Dumnezeu.
Bariera care stătea înaintea păcatului a fost înlăturată, iar
păcatul a năvălit în lume ca un potop.
Acum ce e de făcut?
Mai sus deja am citat această declaraţie: „Învăţăturile
conducătorilor religioşi au deschis uşa către necredinţă, către
spiritism şi către dispreţuirea legii sfinte a lui Dumnezeu; şi
asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru
nelegiuirea care există în lumea creştină”. Tragedia veacurilor,
cap. 36, par. 11.
Deşi este perfect corectă şi adevărată, această acuzaţie este una
greu de făcut şi dificil de menţinut, pentru că este îndreptată
împotriva oamenilor care fac cele mai înalte mărturisiri de
loialitate faţă de Dumnezeu, a căror înfăţişare şi comportament se
potrivesc cu mărturisirea lor foarte înaltă şi care denunţă păcatul
în tonuri asurzitoare. Cu toate acestea, ei sunt cu adevărat lupi în
haine de oi, lucru care devine uşor vizibil când învăţăturile lor sunt
examinate şi analizate cu atenţie.
De exemplu, ei îi asigură pe ascultătorii lor că legea nu mai
trebuie ţinută de creştini, pentru că, zic ei, a fost pironită pe cruce
după ce a fost ţinută de Hristos în locul nostru. Mai mult decât atât,
ei susţin că legea nu poate fi păzită deloc. Ce invitaţie pentru omul

păcătos de a lepăda toate restricţiile şi de a păcătui după cum îi
place făcându-l să creadă că acolo unde păcatul se înmulţeşte,
harul se-nmulţeşte şi mai mult! Săptămână de săptămână, aceia
care sunt fascinaţi de aceste învăţături, se întorc de la biserică fără
nici o convingere faţă de păcat, fără nici o restrângere din partea
Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu şi fără nici o frică de judecata
viitoare. Nu este de mirare că Dumnezeu a declarat prin Spiritul
Profetic următoarele:
„Învăţăturile conducătorilor religioşi au deschis uşa către
necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea legii sfinte a lui
Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere
grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină”.
Imediat după această declaraţie urmează aceste cuvinte: „Şi cu
toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că rapida
răspândire a stricăciunii se datorează în mare măsură profanării
aşa-numitului ,Sabat creştin’, şi că impunerea păzirii duminicii ar
reface într-o mare măsură morala societăţii.” Tragedia veacurilor,
cap. 36, par. 12.
Este un principiu al vieţii faptul că a comite un act rău
deschide uşa pentru următorul act rău. În felul acesta, când
David a comis adulter cu Bat-Şeba, soţia lui Urie, hetitul, el avea
de ales între a face o mărturisire clară, precisă a păcatului sau a
comite o crimă pentru a-şi acoperi păcatul adulterului. Tot astfel
şi bisericile, întrucât au respins Sabatul şi puterea lui
Dumnezeu, adaugă un alt păcat la primul lor păcat – respingerea
Sabatului – prin faptul că pun pe seama profanării duminicii
toate necazurile din lume, când realitatea nu este aceasta. Acesta
este un act ce vine în sprijinul duminicii şi, de aceea, este un act
în plus în respingerea Sabatului – adevărul şi puterea lui
Dumnezeu.
Acest fapt nu face decât să le îndepărteze şi mai mult de
Dumnezeu, să le afunde şi mai mult în puterea păcatului, şi astfel
uşa se deschide tot mai larg către puhoiul imoralităţii, păcatului şi
spiritismului. În felul acesta, bisericile se află pe spirala unei
căderi de proporţii tot mai înfricoşătoare, până ce va fi atinsă o
criză de asemenea proporţii, încât va necesita o acţiune drastică şi
imediată pentru rezolvarea problemei. Va fi o situaţie în care
numai Dumnezeu va putea să ocupe în mod efectiv poziţia de
Rezolvator de probleme; totuşi oamenii vor căuta să preia această

răspundere, aşa cum au făcut cu consecvenţă de la începutul marii
lupte.
Nu există nici o problemă, în timpul scrierii acestei cărţi, în a
vedea că se dezvoltă o criză de proporţii mondiale, criză ce cuprinde
biserica şi lumea.
Lumea se confruntă tot mai intens cu un timp de necaz ce
ameninţă viaţa în fiecare aspect al existenţei ei, într-o asemenea
măsură necunoscută vreodată anterior. Dezastre naturale în formă
de erupţii vulcanice, inundaţii, cutremure, tornade, mari
conflagraţii şi alte asemenea lucruri, ce sporesc în frecvenţă şi în
putere destructivă, nimicesc în întregime comunităţi de oameni, în
vreme ce foametea devenind şi mai teribilă datorită ravagiilor
războiului, pretinde un preţ înfiorător de vieţi omeneşti.
Boli mortale precum SIDA, cancerul şi alte năpaste incurabile
sfidează cele mai bune şi cele mai costisitoare eforturi ale omului
pentru găsirea unui remediu pentru aceste tulburări.
Crima este în afara oricărui control deoarece legiuitorii dau o
bătălie deja pierdută împotriva elementelor anarhice, nelegiuite
ale societăţii.
Războaie barbare, cumplite, devastează pământul pretinzând o
plată înfiorătoare de vieţi omeneşti, proprietăţi sau bunuri
materiale.
Toate acestea se ridică la un cost atât de înspăimântător, încât
dispariţia totală a întregii vieţi pe această planetă devine o
perspectivă din ce în ce mai evidentă. Oamenii vor fi disperaţi în
căutarea unei soluţii şi vor apela la orice propunere care pare să le
ofere nădejde, exceptând calea lui Dumnezeu.
Politicienii şi administratorii sunt aceia către care oamenii îşi
îndreaptă privirile pentru a rezolva în mod eficient nenorocirile
unei lumi pierdute, dar ei se dovedesc extrem de incompetenţi faţă
de această sarcină şi astăzi, datorită acestui lucru, există tendinţa
tot mai sporită din partea oamenilor de a-şi pierde încrederea în
capacitatea lor de a îndeplini acest rol.
Atunci, către cine poate să se întoarcă omenirea înnebunită în
disperarea ei, când de fapt ar trebui să se întoarcă numai la
Dumnezeu?
Nu mai există decât o altă instituţie – bisericile. Însă, problema
este că şi ele suferă o lipsă acută a încrederii din partea oamenilor.
Milioanele de oameni care odinioară îşi puneau o încredere oarbă
în conducătorii religioşi, le întorc acum spatele plini de scepticism.

La aceştia se mai adaugă aceia care întotdeauna au fost nereligioşi,
fapt pentru care bisericile dispun doar de foarte puţini susţinători,
în nevoia lor de a ridica chipul fiarei.
Această pierdere a credinţei oarbe în biserică nicăieri nu s-a dat
pe faţă mai bine decât în evenimentele care au avut loc în anii ‘60
în Biserica Romano-Catolică, în ce priveşte problema controlului
naşterilor.
Timp de foarte multă vreme lumea catolică a aşteptat declaraţia
papei cu privire la această chestiune. Dat fiind faptul că problema
covârşitoare a creşterii rapide a populaţiei lumii până la punctul,
şi chiar dincolo, la care ar fi imposibil să se întreţină miliardele de
oameni ale planetei, s-a anticipat că papa ar urma să adopte o
vedere practică bazată pe o judecată sănătoasă asupra problemei
şi să susţină anumite măsuri necesare controlului naşterilor. Dar
capul acestei biserici n-a adoptat o asemenea poziţie. În schimb, el
a păstrat linia rigidă a vechilor tradiţii.
Pentru o clipă lumea şi-a ţinut respiraţia, pentru ca după aceea
un val de răzvrătire să măture rândurile Bisericii Catolice care a
fost tot atât de surprinzător în proporţiile lui ca şi în manifestarea
lui făţişă şi hotărâtă. Pe neaşteptate lumea a devenit conştientă de
faptul că papalitatea nu mai deţine aceeaşi putere şi autoritate
peste oamenii ei, aşa după cum le deţinea odinioară.
Aceasta nu înseamnă a spune că enciclica despre controlul
naşterilor a adus cu sine această destrămare a autorităţii papale.
În nici un caz. O asemenea destrămare este lucrarea unei lungi
perioade de timp. Mulţi factori au contribuit la acest lucru.
Incidentul menţionat mai sus doar a făcut să declanşeze reacţia
care a dat pe faţă o situaţie care deja existenta, dar despre care
majoritatea nu era conştientă.
Atât de serioasă devenise situaţia, încât papa a convocat un
conciliu special în octombrie 1969 pentru a discuta problema şi
pentru a vedea ce paşi trebuie făcuţi pentru a contracara
problema. Aceasta nu a însemnat nimic altceva decât că ierarhia
papală a admis că este conştientă de faptul că şi-a pierdut puterea
asupra multor oameni. Şi aceasta mai înseamnă o recunoaştere
din partea lor a pierderii puterii lui Dumnezeu. Acest lucru este
un eveniment esenţial ce precede imediat căutarea puterii
statului de către biserică. Să cităm din nou declaraţia lui A. T.
Jones pe care am citat-o în ultimul capitol. „Biserica era pe deplin
conştientă de faptul că a pierdut puterea lui Dumnezeu înainte de

a căuta puterea statului. Dacă n-ar fi fost, atunci niciodată nu ar
fi făcut vreo propunere oficială autorităţii imperiale şi nici n-ar fi
primit cu favoare vreun avans de la ea.” Great Empires oh
Prophecy, pag. 472.
Chiar faptul că încă o dată biserica devine pe deplin conştientă
de pierderea puterii prin care ajunge la oameni şi îi păstrează de
partea ei, este un indiciu clar că în curând ea va căuta iarăşi
puterea statului. Şi, după câte ştim din Apocalipsa 13, bisericile
protestante îşi vor da concursul chiar în acest domeniu.
Conştiente de faptul că sunt neputincioase de a ajunge la oameni
şi de a-i păstra de partea lor, şi de faptul că nu pot să stăvilească
valul crescând al răului, bisericile vor fi forţate să caute puterea
într-un loc unde o vor găsi. Dar ele au respins puterea lui
Dumnezeu şi s-au întărit ele însele în această respingere, până la
punctul unde nu mai au capacitatea de a mărturisi păcatul şi de
a se întoarce la Dumnezeu. De aceea, ele trebuie să găsească o
altă putere, şi o vor găsi. Singura putere care mai rămâne
disponibilă este puterea forţei, mijlocul prin care omul este silit
să facă ceea nu doreşte să facă.
Dar această putere nu aparţine bisericii, ci statului. Nu este
calea lui Dumnezeu aceea de a forţa pe cineva să facă ceva.
Dumnezeu doreşte numai o ascultare de bună voie şi voioasă. El
caută un popor care să facă ceea ce este drept pentru că este drept,
bine şi potrivit să facă astfel. Dar puterea statului este de aşa
natură, încât nu poate obţine ascultare de propriile legi decât prin
forţă. Statul nu dispune de alte mijloace. De aceea, când biserica
îşi pierde puterea de a face apel la inima omului şi are nevoie de
puterea forţei pentru a-i obliga pe oameni să asculte împotriva
voinţei lor, atunci ea se va duce la stat şi va obţine de la el puterea
pe care o are, şi când a obţinut acest lucru va ridica chipul fiarei.
Dar o asemenea situaţie nu vine peste noapte. Ea va fi culminarea
unui proces îndelung care începe cu respingerea puterii lui
Dumnezeu, urmată logic de potopul de imoralitate, viciu, spiritism,
violenţă, răzvrătire şi alte asemenea lucruri, culminând cu
formarea chipului fiarei.
Dacă ele ar putea să vadă că acesta este doar rezultatul
propriului lor curs de acţiune dăunător, ca să poată fi conduse să
se pocăiască de lucrul care a cauzat problema, ar fi foarte bine. Dar
în schimb, o acţiune greşită conduce la o alta şi apoi la o alta, şi tot
aşa, până când problema în sine atinge o criză de asemenea

proporţii, încât biserica, în nevoia ei disperată, cheamă în sprijin
puterea statului pentru a face ceea ce ea este neputincioasă să facă.
Aceasta este procesul cel lung şi necruţător care conduce la
chipul fiarei. Acest proces deja este foarte înaintat şi în scurtă
vreme vom vedea roadele lui pe deplin.
CAPITOLUL 4
Rolul spiritismului
Î n lucrarea de restaurare a fiarei în persoana icoanei sau chipului

ei, nu trebuie trecut cu vederea rolul important şi puternic al
spiritismului, pentru că acesta va avea într-adevăr un rol hotărâtor
în această revenire la dominaţia şi opresiunea ecleziastică. În
Scripturi sunt date avertizări clare cu privire la acest factor, despre
care Ioan scrie:
„Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi
apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină
din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura
fiarei, şi din gura proorocului mincinos, trei duhuri necurate care
semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci care fac
semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului
întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a
Dumnezeului Celui Atotputernic. ,Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de
cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele ca să nu umble gol şi să i se
vadă ruşinea!’ Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe
evreieşte se cheamă Armaghedon.” Apocalipsa 16,12-16.
Două informaţii majore sunt furnizate în aceste versete. Prima
este că împăraţii pământului şi întreaga lume vor fi strânşi ca să
participe la bătălia zilei celei mari a Dumnezeului atotputernic,
confruntare pe care noi o cunoaştem ca fiind bătălia grozavă a
Armaghedonului.
A doua informaţie vitală este că această strângere a împăraţilor
pământului şi a întregi lumi va fi efectuată prin lucrarea spiritelor
de demoni care fac minuni sau, cu alte cuvinte, prin spiritism.
Este important să înţelegem că strângerea la Armaghedon a
puterilor care conduc pământul, este de fapt ridicarea chipului
fiarei. Ele sunt unul şi acelaşi eveniment. Înţelegerea acestui lucru
depinde de ceea ce ştim noi că va fi sau nu bătălia Armaghedonului.
Ea nu este după cum presupun atât de mulţi oameni o bătălie
titanică între naţiunile din Orient şi cele din Occident, care are loc
pe şesurile Meghido din Palestina.
(55)
Aceia care trag concluzia aceasta interpretează Biblia conform

principiilor interpretării geografice. În acest sistem de interpretare,
locul unde te afli determină sau arată cine eşti; astfel, dacă o
împărăţie se întinde la răsăritul Palestinei, atunci ea este un
împărat din răsărit. Prin urmare, acest tip de raţionament
identifică Irakul, Iranul, Pakistanul, India, Japonia, şi aşa mai
departe, ca fiind împăraţii de la răsărit, şi îi vede luptându-se
împotriva acelor împăraţi, localizaţi în vestul Palestinei, în bătălia
finală numită Armaghedon.
Însă Dumnezeu nu are în vedere locul de unde provenim din
punct de vedere geografic, ci ceea ce suntem în caracter. Pentru
Suveranul universului caracterul determină identitatea sau ce eşti
arată cine eşti.
Aceia care cred în interpretarea geografică nu sunt în stare să
aplice în mod consecvent metoda lor de explicare a soliilor
conţinute în profeţii. De exemplu, Babilonul joacă un rol extrem de
important în scenele finale ale ultimului mare conflict, dar nimeni
din rândurile lui nu provine astăzi dintr-o aşezare geografică
numită Babilon. Deci, dacă noi căutăm o putere care să vină din
marele oraş ce era odinioară Babilonul fizic, nu vom găsi nimic
pentru că acea mare capitală zace în ruine până astăzi, şi niciodată
nu va mai fi rezidită sau locuită iarăşi.
Însă dacă noi căutăm, fără să ţinem seama câtuşi de puţin de
locul de unde provine, o împărăţie sau împărăţii care să aibă
caracterul, politica, ţelurile şi metodele Babilonului antic, atunci
vom descoperi „o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi
spurcăciunilor pământului”. Apocalipsa 17,5. Indiferent unde se
află sau este localizată, la nord, la sud, la est sau la vest de
Palestina, ea este acelaşi Babilon şi, din acest motiv, este cunoscută
sub acest nume din pricina a ceea ce este.
În timp ce aceia care sunt legaţi de interpretarea geografică a
profeţiei biblice se aşteaptă inevitabil ca Armaghedonul să fie o
luptă armată între împăraţii din răsărit şi restul puterilor lumii,
nu există nici măcar o singura referinţă în Spiritul Profetic care să
sprijine o asemenea vedere. Dimpotrivă, „războiul zilei celei mari
a Dumnezeului Cel Atotputernic”, Apocalipsa 16,14, este declarat
a fi un conflict între Dumnezeu şi aceia care ascultă de Legea Sa,
pe de o parte, şi Satana şi aceia care sunt neascultători, pe de altă
parte. Acest lucru este declarat în cel mai simplu limbaj în
declaraţii ca cea de mai jos:
ROLUL SPIRITISMULUI 57
„Două mari puteri opuse sunt descoperite în ultima mare

bătălie. De o parte stă Creatorul cerului şi al pământului. Toţi cei
de partea Sa poartă sigiliul Său. Ei sunt ascultători de poruncile
Sale. De cealaltă parte stă prinţul întunericului împreună cu
aceia care au ales apostazia şi răzvrătirea.” SDA Bible
Commentary, vol. 7, pag. 982, 983.
Există mai multe declaraţii cu privire la acest lucru, care au
acelaşi sens, înţeles, în Spiritul Profetic, dar pentru că acum nu
studiem în mod special Armaghedonul, ci evenimentele zilelor din
urmă, nu le vom cita pe toate aici. Pentru mai multe informaţii cu
privire la natura acestei lupte titanice, studiaţi Cei şapte îngeri, de
F. T. Wright, carte disponibilă la Biserica Adventă a Odihnei de
Sabat.
Adevărul este că Apocalipsa 13, 16, 17, 18 şi 19 reprezintă
descrierea în întregime a forţelor îndreptate una împotriva
celeilalte în bătălia Armaghedonului, chiar dacă numai în
Apocalipsa 16 bătălia este numită Armaghedon. Toate aceste mari
capitole profetice descoperă lupta celor neascultători împotriva
Aceluia despre care stă scris că: „judecă şi se luptă cu dreptate”.
Apocalipsa 19,11.
În capitolul 13,1-10 este zugrăvit în mod clar acest tablou al tuturor
puterilor pământeşti unite împotriva Împăratului împăraţilor:
„Şi tot pământul se minuna şi urma fiara... Ea şi-a deschis gura,
şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i
hulească numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă
război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice
seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.
Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror
nume nu a fost scris în Cartea Vieţii Mielului junghiat de la
întemeierea lumii.” Versetele 3,6-8. N.K.J.V. Bible.
Când citim aceste versete se disting clar două puncte: mai întâi
se declară că, în afara adevăratului popor al lui Dumnezeu, lumea
întreagă va fi unită sub capul papal, şi că, mai apoi, aceste forţe
unite sunt îndreptate împotriva Celui Preaînalt, şi nu una
împotriva celeilalte. Profeţia nu lasă loc sub nici o formă vreunei
lupte care s-ar putea dezlănţui între diferite naţiuni, înainte sau
după strângerea acestor forţe sub stindardul Satanei. Singura lor
preocupare este aceea că ele merg la război împotriva oştirilor
Domnului. Nici un alt conflict în afara celui menţionat nu este
subiectul acestor profeţii.
Armaghedonul
nu este
o luptă titanică între naţiunile occidentale
şi cele din răsărit,
nu este
ultima confruntare între două grupuri,
ambele neascultătoare faţă de Dumnezeu.
Dimpotrivă, este ultima
bătălie decisivă între Hristos
şi oştirile Sale şi Satana şi oştirile lui
– cei neascultători împotriva celor ascultători.
„Două mari puteri opuse sunt descoperite în ultima mare bătă-
lie. De o parte stă Creatorul cerului şi al pământului. Toţi cei de
partea Sa poartă sigiliul Său. Ei sunt ascultători de poruncile Sa-
le. De cealaltă parte stă prinţul întunericului împreună cu aceia
care au ales apostazia şi răzvrătirea.” SDA Bible Commentary,
vol. 7, pag. 983.
Pentru copiii lui Dumnezeu solia este limpede: Nu vă angajaţi

în zadarnica încercare de a descoperi unele evenimente politice sau
anumite conflicte internaţionale în profeţiile biblice, pentru că
bătăliile dintre neamuri nu sunt subiectul profeţiei, cu excepţia
faptului că ele sunt un eveniment din războiul Babilonului
împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său.
În timp ce este adevărat că versetele citate mai sus din
Apocalipsa 13,1-10 se referă la istoria trecutului, ele sunt cu atât
mai adevărate în viitor deoarece orice descriere a fiarei este de
asemenea o descoperire a ceea ce icoana ei va fi şi va face. De fapt,
în viitorul apropiat vom asista la cea mai deplină împlinire a
profeţiei din Apocalipsa 13,1-10.
Să ne concentrăm atenţia acum la Apocalipsa 16, capitolul în
care suntem informaţi că împăraţii întregului pământ se vor

strânge la Armaghedon pentru a se lupta împotriva Celui
atotputernic. Ei nu vor veni ca un popor divizat, ci vor fi uniţi
împreună într-o unitate mondială în spirit, scop şi acţiune, aşa
după cum se spune în mod simplu în aceste cuvinte:
„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care
n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp
de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei
puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi
va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul
împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de
asemenea îi vor birui.” Apocalipsa 17,12-14.
„ ,Toţi au acelaşi gând.’ Va fi o unire universală, o mare armonie,
o confederaţie a forţelor lui Satana.” SDA Bible Commentary, vol.
7, pag. 983.
Aceia care cred că Armaghedonul va fi o confruntare între două
mari diviziuni ale forţelor lui Satana, în mod sigur nu vor găsi nici
un sprijin pentru înţelegerea acestei declaraţii. Ea prevede sau
asigură „o unire universală”, adică o unitate ce cuprinde orice
individ de pe glob. Va exista doar „o mare armonie”, nu două sau
trei, şi fiecare membru al acestei globale „confederaţii a forţelor lui
Satana”, îl va urma fără reţinere pe diavolul în lupta împotriva
Celui atotputernic. Aceasta este natura iminentei bătălii a
Armaghedonului. Fiecare bărbat, femeie şi copil care vor trăi la
acea vreme, vor fi ori de o parte, ori de alta în această luptă pentru
supremaţie din partea diavolului.
În Apocalipsa 19 este prezentat acelaşi tablou din nou. Mai întâi
este zugrăvit Hristos, puternicul campion angajat în conflict de
partea celor neprihăniţi, după cum reiese din următoarele versete:
„Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel
ce sta pe el se cheamă ,Cel credincios’ şi ,Cel adevărat’, şi El judecă
şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea
încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe
care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o
haină muiată în sânge. Numele Lui este: ,Cuvântul lui Dumnezeu’.
Oştile din cer îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire,
alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească
neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca
cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta:
,Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.’ ” Apocalipsa 19,11-16.

Următoarele câteva versete descoperă rezultatul acestui conflict
– o înfrângere totală a forţelor întunericului. Nimicirea lor va fi
atât de totală, încât nici un singur supravieţuitor nu va fi de găsit
în întreaga lume. Iată raportul profetic a ceea ce va urma:
„Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a
strigat cu glas tare, şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin
mijlocul cerului: ,Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui
Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor,
carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor, şi carnea a tot felul
de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!’ ” Apocalipsa 19,17.18.
Încă o dată se repetă că Armaghedonul se va lupta împotriva lui
Hristos şi a oştirilor Sale, lucru care-i va aduce sfârşitul:
„Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor,
adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea
Lui.” Apocalipsa 19,19.
Va fi o realizare incredibilă pentru Satana ca să unească sub
conducerea sa, cu excepţia rămăşiţei credincioase a lui Dumnezeu,
fiecare om în viaţă spre a se lupta pentru cauza sa personală. El s-a
muncit ca să-şi aducă l-a îndeplinire această ambiţie de la vremea
când Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden, dar până acum niciodată
nu şi-a atins pe deplin obiectivul.
Alţii au încercat de asemenea să stăpânească lumea întreagă –
bărbaţi în persoana marilor generali ce aveau sub comanda lor
armate în aparenţă invincibile; politicieni abili care aveau
îndemânarea de a mişca masele potrivit dorinţele lor personale;
conducători religioşi care au ştiut cum să strecoare o frică de
moarte în sufletele oamenilor, sau au ştiut să-i influenţeze cu
linguşiri sau să le ofere poziţii de vază; oameni de afaceri fără
scrupule care au acces nelimitat, real la puterea banului – toţi
aceştia şi-au dedicat viaţa pentru a aduce lumea exclusiv sub
controlul lor, însă nici unul nu a reuşit să împlinească acest vis
înşelător.
Când luăm în consideraţie dificultăţile care trebuiesc învinse, ne
putem da seama ce eforturi trebuie să depună chiar şi Satana
pentru a aduce pe toţi oamenii în mod complet sub conducerea sa
personală. Gândiţi-vă la problemele care trebuie învinse. Există
ambiţii personale care-i stăpânesc şi conduc pe oamenii puternici
să fie interesaţi nu în zidirea împărăţiei lui Satana sau a oricărui
altuia, ci doar a lor personală. Cântăriţi greutatea factorilor
următori: ostilităţi personale înverşunate, neîncredere inter-

naţională, suspiciune universală, absenţa interesului altruist
pentru drepturile celorlalţi. Apoi încercaţi să evaluaţi efectele
mândriei distrugătoare, a urii ce clocoteşte, a poftei de răzbunare,
a dorinţelor nesfinte, a iubirii de laude, şi aşa mai departe, asupra
relaţiilor umane şi vom avea idee cât de cât despre ce înseamnă să
uneşti pe „împăraţii întregului pământ” într-o „mare armonie”.
Cu toate acestea, acest lucru va fi realizat. Spiritismul are
capacitatea de a face aceasta. Cei zece împăraţi vor ajunge la
punctul unde va fi „o unire universală”, o vastă „confederaţie a
forţelor lui Satana”.
Dar cum va fi realizat acest lucru? Cum poate fi adus la
îndeplinire ceva ce în aparenţă este imposibil?
Răspunsul este repetat mereu şi mereu în Scripturi. Acest lucru
va fi realizat prin folosirea puterii de amăgire a spiritismului.
Satana trebuie să recurgă la persuasiune prin amăgire pentru a-şi
atinge obiectivele, căci el nu are puterea, după cum ar putea
presupune unii, de a lua în stăpânire în mod nelimitat vieţile
omeneşti, cu excepţia cazurilor de demonizare.
Satana nu este păcatul stăpânitor, pentru că el însuşi este
sclavul păcatului. El nu se poate controla nici chiar pe sine, fiindcă
asemenea tuturor celorlalţi păcătoşi „...el este mişcat de o putere
de dedesubt”. Mărturii pentru predicatori, cap. Solii lui Dumnezeu,
subcap. Lupta devine tot mai furioasă, par. 1.
Dar în timp ce nu poate să-i controleze pe bărbaţi şi pe femei aşa
după cum îşi doreşte, el înţelege natura omenească şi forţele ce o
controlează şi este meşter în arta manipulării omenirii prin
crearea de iluzii – face lucrurile să pară ceea ce nu sunt în realitate.
Observaţi repetatele afirmaţii din versetele următoare prin care se
arată că diavolul foloseşte amăgirea, pentru a convinge fiinţele
omeneşti să-l urmeze fără rezerve.
„Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea a fost prins proorocul
mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei
care primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi
aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.”
Apocalipsa 19,20.
„Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor
face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu
putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Matei 24,24.
Este demn de notat că, ori de câte ori o putere satanică face
„semne mari şi minuni”, ele sunt întotdeauna semne şi minuni

mincinoase. Ele nu sunt niciodată lucrările adevărate şi sincere ale
Legii lui Dumnezeu.
„Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor
descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de
minuni a demonilor. Duhurile de demoni vor merge la împăraţii
pământului şi în lumea întreagă pentru a-i lega în amăgire şi pentru
a-i îndemna să se unească cu Satana în ultima lui luptă împotriva
conducerii cerului. Prin aceste mijloace vor fi amăgiţi deopotrivă
conducătorii şi supuşii. Se vor ridica persoane care vor pretinde că
sunt Hristos însuşi, şi vor pretinde titlul şi închinarea care aparţin
Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare
şi vor pretinde că au descoperiri din cer care contrazic mărturia
Scripturilor.” Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 30.
Deci, chipul fiarei va fi adus la viaţă prin exercitarea puterii
amăgitoare a împărăţiei întunericului. Notaţi cum anume se
declară acest lucru în Apocalipsa 13,11-14:
„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea
două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu
toată puterea fiarei dintâi dinaintea ei; şi făcea ca pământul şi
locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte
fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar
să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea
pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă
în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană
fiarei, care avea rana de moarte şi trăia.”
Acum, pentru că începem să înţelegem faptul că diavolul are la
dispoziţia sa o putere de amăgire atât de mare, încât va înşela
întreaga lume, în afara adevăratului popor al lui Dumnezeu, să-l
urmeze fără nici o rezervă, ne putem da seama întrucâtva cu ceea
ce vom avea de luptat. Noi ştim acum că nu ne vom confrunta doar
cu simple fiinţe omeneşti, indiferent cât de puternice ar fi acestea,
ci chiar cu demoni – fiinţe supranaturale care posedă puteri
supranaturale.
Aceasta ne ajută să avem o înţelegere mult mai clară cu privire
la ceea ce a intenţionat să spună Pavel când a zis:
„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împo-
triva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în
locurile cereşti.” Efeseni 6,12.
Scripturile nu oferă o listă a diferitelor minuni amăgitoare care

vor fi făcute, dar ele menţionează una în mod special – coborârea
focului din cer pe pământ:
„Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare
foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.” Apocalipsa 13,13.
Unii au presupus că focul prezis aici ar fi exploziile nucleare
orbitoare cu strălucirea lor. Dar acest lucru nu este adevărat
fiindcă detonarea dispozitivelor nucleare nu-i poate înşela pe
oameni, ci mai degrabă îi îngrozeşte. În plus, puterea lor
distrugătoare este atât de mare, încât dacă focul ar urma să
izbucnească din aceste explozii asupra întregii lumi, atunci n-ar
mai fi nici un supravieţuitor care să sprijine cauza diavolului.
Prin urmare, ar fi complet împotriva intereselor lui Satana de a
umple pământul cu foc atomic. Deci, dispensându-ne de toate
ideile preconcepute, vom căuta în Scripturi explicaţia acestor
cuvinte.
Proeminent printre cei nelegiuiţi vor fi hristoşii falşi şi profeţii
mincinoşi care, prin realizarea de minuni impresionante ce includ
chiar coborârea focului din cer, vor căuta să-şi stabilească o falsă
identitate. Realizarea unei astfel de personificări de succes necesită
din partea lor îmbrăcarea în ceva ce pare a fi veşmântul lui Hristos.
De aceea, coborârea focului din cer trebuie să fie într-o formă a ceva
care să-i determine pe oameni să-l asocieze cu adevăratul Hristos
şi profeţii Lui. Cu alte cuvinte, trebuie să fie o contrafacere a
adevăratului foc.
Aceste spirite de demoni apar la vremea când adevăratul Hristos
şi solii Săi vor fi înzestraţi cu cea mai mare putere pe care biserica
a manifestat-o vreodată de-a lungul întregii sale istorii. Venirea
acelei ere glorioase este prezisă în Ioel:
„După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi
fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii
voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna
Duhul Meu în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi
pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în
întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua
aceea mare şi înfricoşată. Atunci oricine va chema Numele
Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului
şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi pe care
îi va chema Domnul.” Ioel 2,28-32.
Această făgăduinţă şi-a găsit cea mai minunată împlinire în
Ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât cu mare putere

asupra ucenicilor aşteptători.
„În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată
a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut
toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute
împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.
Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte
limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapte 2,1-4.
Nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială că această
revărsare a Duhului Sfânt era prima împlinire cu putere a profeţiei
din Ioel, pentru că Duhul Sfânt a declarat prin Petru cel inspirat
că aşa era. Nu există o autoritate mai înaltă şi mai vrednică de
încredere în sprijinul adevărului decât Duhul Sfânt, pentru că El,
ca Dumnezeu, este egal cu Dumnezeu. Iată adeverirea Sa că
profeţia lui Ioel s-a împlinit prin darul ploii timpurii:
„Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat
glasul, şi le-a zis: ,Bărbaţi iudei şi voi toţi care locuiţi în Ierusalim,
să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu
sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din
zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel.’ ” Fapte 2,14-16.
Chiar în Ziua Cincizecimii s-au împlinit de prima dată cuvintele din
Ioel când s-a coborât foc din cer înaintea oamenilor, ca mărturie că
Duhul Sfânt venise cu putere asupra poporului lui Dumnezeu.
Aceasta a fost o demonstraţie a felului în care această profeţie trebuia
să se împlinească, lucru despre care diavolul era pe deplin conştient.
Întrucât el este hotărât să apară şi să se dea drept Hristos cel
atotputernic, urmează că, prin mijlocul spiritismului, sau prin
duhurile de demoni care săvârşesc minuni, el va face să pară că
revărsarea Duhului Sfânt a venit asupra urmaşilor săi, că Ziua
Cincizecimii se repetă printre aceia care se închină fiarei şi icoanei ei.
De aceea, după cum la prima împlinire a profeţiei din Ioel s-a
coborât foc din cer pe pământ înaintea oamenilor, ca mărturie a
venirii adevăratului Duh Sfânt, tot astfel ne putem aştepta, după
câte ştim, ca acelaşi lucru să se întâmple la a doua şi cea din urmă
împlinire a aceleiaşi profeţii. Această aşteptare nu se limitează
numai la adevăratul popor al lui Dumnezeu, ci se răspândeşte
peste tot în bisericile căzute. Înainte ca să vină timpul pentru ca
evenimentul prezis să aibă loc, Satana trebuie să contrafacă acest
eveniment. Astfel, focul pe care duhurile de demoni îl vor coborî din
cer va fi contrafacerea revărsării Duhului Sfânt.
Căderea focului din cer care a marcat coborârea Duhului Sfânt

în Ziua Cincizecimii, a fost imediat urmată de minuni de vindecare.
În acelaşi fel, ne putem aştepta să vedem minuni de vindecare ce
năvălesc în acele biserici care, întrucât au respins lumina ade-
vărului şi solia despre Reforma Sabatului, au deschis uşa pentru
năvălirea spiritismului.
Există în special două doctrine care îi dau lui Satana o mare putere
în efortul lui hotărât de a aduna întreaga lume sub controlul său.
„Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sacralitatea
duminicii, Satana va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În
timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o
legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor
afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde
mâna spiritismului, ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu
puterea romană; şi sub influenţa acestei uniri întreite, această ţară
va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile
conştiinţei.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 13.
A fost o vreme când aceasta era doar o profeţie. Acel timp însă a
trecut. Deja mare parte din profeţie este împlinită. Bisericile
protestante deja au întins mâna peste abis spre a prinde mâinile
spiritismului şi Romei, iar influenţa acestui fapt se face deja
simţită acum, fapt care va conduce la călcarea în picioare a
drepturilor conştiinţei.
Nu este nici timp şi nici spaţiu pentru a cita măcar minimum
esenţial din muntele de dovezi în favoarea adevărului din
paragraful citat. Este adevărat că aceste veşti nu sunt în general
consemnate în ziare – deocamdată. Dar acest lucru se va întâmpla
atunci când evenimentul are loc pe faţă şi începe cu adevărat să-şi
facă simţit impactul în lume.
Totuşi vom cita dintr-o sursă ca o dovadă pentru cele de mai sus.
Citatul este luat din Full Gospel Businessmen’s Voice Magazine, din
septembrie 1962. În această revistă se află un reportaj despre o
puternică revărsare a „Duhului” la Seattle, Washington, care a
avut loc în luna iulie a aceluiaşi an. Reportajul sună astfel: „Mii de
oameni care tânjesc după plinătatea lui Hristos, ce au deplina
libertate de a i se închina după cum doresc, s-au adunat la Seattle,
Washington, în perioada 2-6 iulie, pentru a zecea convenţie anuală
a asociaţiei Full Gospel Businessmen’s Fellowship International
(Asociaţia Internaţională a Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei
Depline).
Prin întreita unire a romanismului, protestantismului apostaziat şi spiritismului,

Satana va înşela întreaga lume şi o va conduce să se închine chipului fiarei.
Hristos a ieşit în întâmpinarea credinţei oamenilor într-un fel

puternic şi a revărsat Duhul Său Sfânt asupra lor.
Dacă ai fi fost acolo, ai fi ştiut ce s-a întâmplat. Puterea lui
Dumnezeu a putut fi simţită ca şi cum El s-ar fi coborât în
persoană! Dacă n-ai fost destul de norocos pentru a participa la
această mare întrunire, atunci categoric ai pierdut ceva care ar fi
putut însemna apogeul experienţei tale creştine!
Duhul Sfânt s-a coborât asupra oamenilor care se aflau adunaţi

laolaltă în marea sală de baluri a hotelului Olimpic. Zeci de oameni
au primit botezul preţios al Duhului Sfânt şi au vorbit în limbi, aşa
cum au vorbit primii creştini în Ziua Cincizecimii cu aproape 2000
de ani în urmă! ( Fapte 2,4).
S-au aflat reprezentanţi din multe confesiuni adunaţi pentru un
singur scop comun: prezbiterieni, episcopalieni, laici reformaţi
olandezi, metodişti, luterani, nazarineni, baptişti, adventişti de
ziua a şaptea, şi s-au adunat cu toţii la picioarele lui Isus.”
După toate aparenţele, aceasta a fost marea lucrare a lui
Dumnezeu. Unitatea minunată, dragostea frumoasă şi puterea
sublimă manifestate acolo proclamau celor prezenţi că ceea ce
părea a fi prezenţa divină, de fapt chiar aşa era. A fost cea mai
convingătoare realizare. În mod sigur oamenii care au trăit acea
experienţă, ca şi mulţi alţi privitori, au crezut că nu a fost nimic
altceva decât marea revărsare a Duhului Sfânt.
Însă această experienţă s-a întâmplat unui grup mare de oameni
care au respins solia îngerului al treilea şi care cred cu fermitate
în sfinţenia duminicii şi în nemurirea sufletului. Noi ştim că ploaia
târzie niciodată nu va fi revărsată asupra unor astfel de oameni.
Prin urmare, trebuie să conchidem că aceasta trebuie să fi fost o
ocazie când chipul fiarei, ce se află în dezvoltare, a coborât un foc
fals „pe pământ în faţa oamenilor”.
„Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se
dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să
facă o icoană fiarei, care avea rana de moarte şi trăia.” Apocalipsa
13,13.14.
Atât de clar am fost avertizaţi despre ceea ce poate face
spiritismul, ca forţă ce pune în funcţiune chipul fiarei, încât nu
există scuză pentru a fi înşelaţi de puterea lui de a săvârşi minuni.
De aceea, noi trebuie să ştim că nu prezintă nici o siguranţă
primirea oricărei manifestări aparente a Duhului Sfânt ca fiind
manifestarea puterii lui Dumnezeu.
Tot ceea ce am arătat până acum nu reprezintă dimensiunea
deplină a ceea ce urmează să aibă loc. Ca popor al lui Dumnezeu
încă nu am fost puşi la probă în mod deplin de puterea amăgitoare
a chipului fiarei, însă acel timp vine cu repeziciune. Pe măsură ce
spiritualitatea scade peste tot pe pământ, puterea Spiritismului
creşte.
„Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi
abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte

lumea şi sunt gata să se unească cu ea, iar Satana este hotărât
să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi
întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului.
Papistaşii care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al
adevăratei biserici, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere
făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul
adevărului vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei
lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere,
şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru convertirea
lumii şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat.” Tragedia
veacurilor, cap. 36, par. 15.
Dar adevăratul popor al lui Dumnezeu nu va fi amăgit. Ei vor
şti că lucrarea acestor forţe va sprijini minciuna şi va suprima
adevărul. De aceea, ei vor întoarce spatele fără ezitare oricărei
ispite ademenitoare de a se uni în clădirea chipului fiarei. Când
falşii hristoşi le vor fi prezentaţi, ei vor spune: „Nici acesta şi nici
acela nu este Dumnezeul meu! Nu-i primesc şi nici nu-i urmez!”
Dar când Isus apare în cele din urmă pe norii cerului, atunci
adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor spune: „Iată, acesta este
Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui.
Acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să
ne bucurăm de mântuirea Lui!” Isaia 25,9.
Mai există şi un alt mijloc pe care diavolul îl foloseşte în strădania
sa de a aduce pe toţi oamenii în supunere faţă de el, şi anume
instrumentul calamităţilor şi al necazurilor. În vreme ce, pe de o
parte, îi vindecă pe oameni prin spiritism şi în felul acesta apare ca
binefăcător al neamului omenesc, pe de altă parte el lucrează în
adevăratul său rol de distrugător. Capacitatea sa de a manipula
forţele puternice ale naturii este de-a dreptul uimitoare. O
descoperire a acesteia este dată în furtuna distrugătoare pe care
Satana a adus-o asupra lui Iov cu scopul de a-l nimici, un obiectiv pe
care l-ar fi atins dacă Domnul nu şi-ar fi protejat servul credincios.
Prin urmare, astăzi „Dumnezeu este Acela care ocroteşte
făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea
distrugătorului. Dar lumea creştină a arătat dispreţ faţă de legea
lui Iehova; iar Domnul va face exact ce a spus – îşi va retrage
binecuvântările de la pământ şi-şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare
de la aceia care se răscoală împotriva legii Sale învăţând şi obligând
pe alţii să facă la fel.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 17.
Îndepărtarea protecţiei lui Dumnezeu lasă uşa deschisă pentru

ca Satana să-şi facă voia. El nu-i va trata pe toţi la fel, ci după cum
va servi cel mai bine scopului său. „Satana are stăpânire peste toţi
aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza
şi va face pe unii să prospere pentru ca să-i aducă la îndeplinire
planurile lui, şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni
să creadă că Dumnezeu este acela care îi chinuieşte.” Tragedia
Încă din acele timpuri îndepărtate când l-a lovit şi chinuit pe Iov
înţelegerea pe care Satana o are despre puterile din natură este cât
se poate de mare, enormă, iar îndemânarea sa de a le desfăşura a
crescut. Acum are şi mai multă putere de distrugere decât înainte.
Astfel, citim că:
„În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un medic
mare care le poate vindeca toate bolile, el va aduce boală şi
dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de
ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi
calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în tornade
cumplite şi furtuni cu grindină îngrozitoare, în uragane, inundaţii,
cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de
forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge recolta gata de
recoltat, şi ca urmare vine foametea şi suferinţa. El face ca aerul
să fie poluat de moarte şi mii pier de molimă. Aceste calamităţi vor
deveni din ce în ce mai frecvente şi tot mai dezastruoase.
Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. ,Ţara este
tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc. Ţara a fost
spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi
rupeau legământul cel veşnic.’ (Isaia 24,4.5.)” Tragedia veacurilor,
cap. 36, par. 18.
Aici avem în plus dovada clară în sprijinul faptului că Satana
este o fiinţă nespus de puternică, împotriva căruia nici o fiinţă
omenească nu poate sta. Ce om de pe acest pământ are capacitatea
de a genera, de a opri sau a redirecţiona o tornadă cumplită, o
furtună cu grindină îngrozitoare, un val uriaş sau un cutremur de
pământ? Răspunsul este că nici un om nu poate face aşa ceva, însă
diavolul are o asemenea putere. De fiecare dată când vedeţi o
furtună violentă şi distrugătoare care se năpusteşte asupra
voastră, amintiţi-vă că vi se oferă o descoperire a puterii şi
îndemânării incredibile a lui Satana. Vă va ajuta să înţelegi că
numai în Hristos poate fi câştigată victoria.
Este imposibil să rămânem neştiutori cu privire la creşterea

vertiginoasă a dezastrelor naturale care au luat amploare în
ultimii ani. Erupţii vulcanice, cutremure devastatoare, incendii de
mari proporţii, secete pârjolitoare, inundaţii catastrofale, cuplate
cu terorismul de nestăvilit, crime violente, boli mortale şi războaie
violente, au devenit din ce în ce mai frecvente cu preţul unor
sacrificii de vieţi omeneşti din ce în ce mai mari.
Soliile pe care trebuie să le citim în toate aceste lucruri sunt
acelea că grija ocrotitoare a lui Dumnezeu se retrage constant de
pe pământ, ca răspuns la respingerea crescândă a Lui şi a
neprihănirii Sale, fapt care-i oferă diavolului ocazia de a-şi exercita
puterea sa extraordinară pentru a lăsa pământul pustiu, în
măsura în care i se permite. Această stare de lucruri înfricoşătoare
va deveni cu mult mai rea, însă cu cât mai mult se înrăutăţeşte, cu
atât mai aproape vom fi aduşi de sfârşit.
Satana însă nu are intenţia de a îngădui omenirii să înţeleagă
cine este forţa reală din spatele tuturor acestor distrugeri,
suferinţe, moarte şi pierderi, şi prin urmare el face să pară că
Dumnezeu este distrugătorul cel crud, în vreme ce el, fără să-şi
descopere adevărata identitate, se prezintă ca un binefăcător blajin
al oamenilor şi totodată salvatorul neamului omenesc.
„Şi atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că
aceia care slujesc lui Dumnezeu provoacă toate aceste rele. Clasa
de oameni care a provocat dizgraţia cerului va pune toate
necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de poruncile lui
Dumnezeu este o mustrare continuă pentru călcătorii ei. Se va
spune că oamenii insultă pe Dumnezeu prin violarea sabatului
duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta
până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia
care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta
respectul faţă de duminică, sunt tulburătorii oamenilor, împie-
dicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea
materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva
slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite:
,Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: Tu eşti acela care nenoroceşte
pe Israel? Ilie a răspuns: Nu eu nenorocesc pe Israel, ci tu, şi casa
tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus
după Baali.’ (1 Împăraţi 18,17.18.) Când mânia oamenilor va fi
provocată prin acuzaţii neadevărate, ei vor urma faţă de
ambasadorii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe
care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie.”

Cu toate că acuzaţiile vor fi în opoziţie cu adevărul, ele vor fi
foarte uşor crezute de mulţimile dornice de a găsi un ţap ispăşitor
asupra căruia să arunce vina tuturor necazurilor lor. În felul
acesta, poporul lui Dumnezeu va deveni obiectul celei mai
înverşunate persecuţii şi va fi silit să sufere foarte mult de dragul
adevărului.
Participarea celor răi la aducerea falselor acuzaţii împotriva
poporului lui Dumnezeu, îi înstrăinează şi mai mult de Dumnezeu,
îi face să sporească în nelegiuire şi reduce nivelul protecţiei pe care
Dumnezeu li-l oferă. Aceasta serveşte doar pentru a deschide uşa
şi mai larg lui Satana pentru a aduce mai mult necaz pe de o parte,
şi pe de altă parte să-i conducă la o şi mai mare răutate pe pământ,
lucru care va produce o şi mai mare agitaţie pentru impunerea
strictă a legii duminicale. În consecinţă, evenimentele vor escalada
din ce în ce mai mult spre un singur sfârşit posibil – ridicarea
chipului fiarei.
În felul acesta lucrează toate aceste forţe diabolice având drept
ţintă acest sfârşit. Marea putere a spiritismului travestit în religia
cea adevărată, va fi forţa cea mare motivatoare şi unificatoare în
cadrul acestei mişcări.
Aceia care vor sta hotărâţi pentru adevăr şi neprihănire în faţa
puterii copleşitoare a spiritismului, aşa cum îşi exercită el
capacitatea în aceste zile din urmă, vor trebui să facă cea mai
sârguincioasă pregătire pentru această grea încercare. Acum este
timpul pregătirii. Să facem tot ceea ce ne stă în putinţă în cadrul
acestor puţine ore de aur care ne-au mai rămas, căci aceasta este
ocazia noastră.
CAPITOLUL 5
Cei patru îngeri
A şa după cum am observat deja în aceste studii cu privire la

ordinea evenimentelor ultimelor zile, ridicarea sau instituirea
chipului fiarei este o piatră de hotar. Este un eveniment către care
şi de la care putem trasa importantele schimbări ce vor conduce
istoria pământului la un sfârşit tragic.
Până acum noi am trasat factorii şi forţele care aduc bisericile
la punctul unde ele trebuie să facă o icoană fiarei. Aceste biserici,
întrucât au respins puterea cea vie a lui Dumnezeu ce le-a fost
oferită în adevărul Său, nu mai sunt sub nici o formă adevăratul
popor al lui Dumnezeu, ci sunt doar vrăjmaşii Săi în ciuda înaltei
lor pretenţii şi aparenţe de pietate şi virtute. De aceea, noi am
trasat până acum evoluţia vrăjmaşilor lui Dumnezeu către rolul lor
final în ultimul conflict.
Această evoluţie a lucrurilor va aduce lumea la un punct de criză
înfricoşătoare şi teribilă, datorită căreia se va părea că vrăjmaşii
adevărului au triumfat şi că întreaga lume a trecut în rândurile
diavolului.
Dar Dumnezeu niciodată nu este luat prin surprindere. El ştie ce
urmează să se întâmple şi cu mult timp înainte ca să aibă loc, El a
conceput soluţia perfectă şi completă la întreaga problemă. Astfel,
această soluţie va fi aplicată la timpul când în lume se formează
această vastă confederaţie sfidătoare şi răzvrătită împotriva lui
Dumnezeu. Dumnezeu va ieşi în întâmpinarea ei cu puterea tăriei
Lui şi o va înfrânge şi distruge în totalitate, dar nu fără o luptă foarte
înverşunată şi grozavă. Oştirile Dumnezeului cel viu vor fi
victorioase în acest mare război spiritual ce trebuie să fie dat în zilele
din urmă. Armele folosite de către această oştire nu vor fi muniţii
obişnuite de război, ci Sabia Duhului sau Cuvântul lui Dumnezeu.
Pregătirea acestei oştiri a Dumnezeului cel viu este o lucrare ce
necesită o anumită perioadă de timp. Desigur, ea necesită mai mult
timp decât este necesar, nu pentru că ar exista vreun defect la
Dumnezeu, ci din pricina tărăgănării de inimă şi a necredinţei
(72)
CEI PATRU ÎNGERI 73
poporului Său. Dar pentru noi este important să înţelegem evoluţia

poporului prin care va lucra Dumnezeu în ultimul conflict ce
isprăveşte lupta de veacuri, deoarece această bătălie nu poate fi
dată fără a fi folosit fragilul agent omenesc. Dumnezeu ar putea să
încredinţeze întreaga sarcină îngerilor cereşti, însă este necesar
pentru buna desfăşurare a planului de mântuire ca sarcina să fie
încredinţată oamenilor, sub protecţia şi călăuzirea îngerilor.
În ultimul capitol am ajuns până la formarea chipului fiarei, un
eveniment care, la timpul scrierii acestei cărţi, se află încă în viitor.
Acum, noi va trebui să ne întoarcem înapoi şi, într-o manieră
similară, să trasăm evoluţia oştirii Domnului care trebuie să iasă
în întâmpinarea puterilor întunericului şi să le înfrângă.
Este clar faptul că de-a lungul istoriei omeneşti Dumnezeu a
avut o linie neîntreruptă de oameni credincioşi.
„De la început, sufletele credincioase au constituit biserica de pe
pământ.” Faptele apostolilor, cap. 1, par. 6.
Aceştia constituie biserica lui Dumnezeu, şi aceştia sunt poporul
lui Dumnezeu, deşi ei sunt de obicei împrăştiaţi, puţini la număr
şi nerecunoscuţi de lume. Cu toate acestea, este un lucru cât se
poate de simplu pentru cei care sunt iluminaţi din punct de vedere
spiritual să traseze urmele acestei biserici din generaţie în
generaţie. De aceea, nu este necesar să începem examinarea
noastră cu cei care au constituit biserica lui Dumnezeu din vremea
lui Adam, ci putem începe din vremuri mult mai recente.
Indiscutabil, Hristos este singurul Cap adevărat al Bisericii
Creştine. Prin urmare, aceia pe care El îi conduce sunt poporul lui
Dumnezeu şi deci Biserica lui Dumnezeu. În felul acesta, în zilele
când El a fost pe pământ, apostolii şi cei convertiţi de ei la
creştinism erau adevăratul popor al lui Dumnezeu. Dar odată cu
apostazia acelora care au urmat primilor conducători şi-a făcut
apariţia biserica apostată, omul fărădelegii prezis în profeţie. Dar
în ciuda acestui fapt au existat adevăraţi urmaşi ai Domnului în
toate ţările, oameni care au suferit teribil de pe urma persecuţiilor
puse la cale de Biserica Romano-Catolică.
Apoi a urmat redeşteptarea adevărului prin reformatori, primul
dintre ei fiind John Wycliffe, urmat apoi de către Huss şi Ieronim,
după care a venit Luther şi asociaţii lui. Având Cuvântul lui
Dumnezeu în mâna lor, deschis la capitolul al şaptelea din Daniel,
prin cuvântul sigur al profeţiei, ei au identificat papalitatea ca
fiind Antihristul istoriei.
Într-adevăr, măreaţă a fost lucrarea pe care au făcut-o, însă

înţelegerea şi experienţa lor nu a fost suficientă pentru a încheia
lucrarea. Era nevoie de mult mai mult pentru pregătirea poporului
care trebuia să încheie lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Ei nu au
înţeles marile profeţii din Daniel 8,14 şi Apocalipsa 13-19. Mai
trebuia descoperit încă mult adevăr şi din acest motiv Dumnezeu
a adus la existenţă Marea Mişcare a celei de a doua veniri din
perioada 1831-1844.
Suntem nevoiţi din nou să spunem aici că noi presupunem faptul
că cititorii noştri au o cunoaştere clară a istoriei apariţiei acestei
mişcări, motiv pentru care nu intenţionăm să oferim în acest
capitol o istorie detaliată. Dacă cineva se află în încurcătură în
privinţa aceasta, atunci suntem bucuroşi să furnizăm materialul
care tratează perioada respectivă.
Pe noi ne interesează aici anumite fapte şi concluzii ce ţin de
apariţia şi dezvoltarea mişcării poporului lui Dumnezeu care-şi vor
atinge apogeul când chipul fiarei este format. O cunoaştere
profundă a apariţiei soliei şi mişcării îi va face în stare pe toţi să
înţeleagă mai clar aceste fapte şi concluzii.
Nu există nici cea mai mică scuză ca cineva să fie incapabil să
identifice în mod sigur pe poporul adevărat al lui Dumnezeu la
vremea când ridicarea chipului fiarei se apropie. Acest eveniment
nu-l va lua prin surprindere pe Dumnezeu, pentru că El are de
multă vreme răspunsul perfect la această chestiune. Acest lucru
este extraordinar, dar ceea ce este şi mai extraordinar e minunatul
fapt că El nu a păstrat această cunoştinţă pentru Sine, ci a
descoperit-o prin profeţii Săi, după cum a spus că va face întot-
deauna, în următoarele cuvinte:
„Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina
Sa slujitorilor Săi prooroci.” Amos 3,7.
Iată cea mai încurajatoare şi convingătoare promisiune, şi ne
bucurăm de ea. Ea ne asigură că nu există nici măcar un singur
lucru pe care Domnul să nu-l facă în hotărârea Lui de a rezolva
criza ce tot sporeşte, fără ca mai întâi să nu îl comunice poporului
Său prin Cuvântul Profetic.
Prin urmare, urmează ca evoluţia poporului lui Dumnezeu în
pregătirea sa pentru ultimul mare conflict să fie trasată dinainte
în profeţiile Sale. Şi aşa şi este. Principalele profeţii care tratează
acest lucru se găsesc în Apocalipsa 14 şi 18 şi în Matei 22. Să ne
îndreptăm către aceste profeţii pentru a găsi în soliile lor revelaţia
clară a felului cum se va dezvolta ultima mişcare a lui Dumnezeu,

până la punctul unde oamenii ce o compun vor fi instrumente în
mâinile lui Dumnezeu; gata de a încheia marea controversă.
Nicăieri nu este zugrăvită mai bine ivirea ultimei mişcări a lui
Dumnezeu, prin care va oferi în mod definitiv ultimul Său răspuns
domniei întunecate şi îndelungate a păcatului, ca în Apocalipsa
14,6-12 şi 18,1-4.
„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o
Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor
pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi
oricărui norod. El zicea cu glas tare: ,Temeţi-vă de Dumnezeu şi
daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui
ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’ Apoi a
urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul,
cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei
curviei ei!’ Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare:
,Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe
frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu,
turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi
pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul
chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea
n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte
semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.’ ” Apocalipsa 14,6-12.
„După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger care
avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a
strigat cu glas tare, şi a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A
ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o
închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate
neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii
pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbo-
găţit prin risipa desfătării ei!’ Apoi am auzit din cer un alt glas care
zicea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la
păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei.’ ” Apocalipsa 18,1-4.
Aici sunt scoase în evidenţă existenţa şi lucrarea a patru îngeri
foarte puternici şi plini de slavă. Toţi aceştia vor juca un rol cheie
în încheierea marii lupte. Fiecare dintre aceşti îngeri simbolizează
o mişcare de oameni sub protecţia, călăuzirea şi instruirea
îngerilor. Acest lucru este arătat într-un mod clar în capitolele 2 şi
3 din Apocalipsa, unde fiecare biserică este simbolizată printr-un
înger. Aşa se face că citim iarăşi şi iarăşi: „Îngerului bisericii din

Efes... Smirna... Pergam... Tiatira... Sardes… Filadelfia...
Laodicea”, fiecare la rândul lui. Dar soliile sunt în realitate
adresate oamenilor din cadrul acelor biserici. De aceea, este
evident că un înger este simbolul unei mişcări de oameni, al cărei
mesager este.
Acest adevăr este confirmat mai departe de următoarea
declaraţie:
„Despre Babilon, la vremea când a fost scos în evidenţă în
această profeţie, s-a spus: ,Păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns
până la cer, şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.’
Apocalipsa 18,5. Ea a umplut măsura vinovăţiei ei, şi distrugerea
este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în
Babilon; şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi
trebuie să fie chemaţi afară din el, ca să nu ia parte la păcatele lui
şi să nu fie ,loviţi cu urgiile ei’. De aici mişcarea simbolizată de
îngerul care se coboară din cer, luminând pământul cu slava lui şi
strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilo-
nului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: ,Ieşiţi din mijlocul
ei, poporul Meu’. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al
treilea, constituie avertizarea finală care va fi dată locuitorilor
pământului.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 3.
Această declaraţie stabileşte în mod clar faptul că un înger este
simbolul unei mişcări.
Dar notaţi că fiecare înger urmează celui de dinaintea lui. Ei nu
vin toţi în acelaşi timp, ci urmează în succesiune. Aceasta arată
spre faptul că în loc să fie doar o singură mişcare mai degrabă este
o succesiune de mişcări. Totuşi, în acelaşi timp, noi vorbim despre
Marea Mişcare a celei de a doua veniri ca şi cum ar fi doar o singură
mişcare. Acest lucru este perfect adevărat, însă rămâne faptul că
există o succesiune de mişcări în cadrul acestei mişcări generale
sau globale.
Aceasta este realitatea situaţiei aşa cum noi o atestăm în istorie
şi, în apariţia mişcării, vom vedea cum se iveşte un tipar
semnificativ. Solia de avertizare a început să fie dată sub
îndrumarea şi chemarea Domnului în cadrul bisericilor protestante,
care la acea vreme, în 1831, erau bisericile lui Dumnezeu pe pământ.
Lumina aceasta depăşea cu totul tot ceea ce ele avuseseră până
atunci în desprinderea lor crescândă de întunericul Romei, dar ea
nu a fost dată prin conducătorii bisericilor, şi numai o mică parte
dintre cei care alcătuiau aceste biserici au primit şi au urmat

lumina în realitate.
Există un tipar de bază, consecvent, care se repetă cu fiecare nou
înger ce intră pe scenă şi cu fiecare nouă mişcare care se formează,
începând cu cea a primului înger. Să punem lucrurile cap la cap,
aşa încât să fie clar pentru orice minte.
Mai întâi de toate, când mişcarea primului înger a început să se
formeze, ea s-a format ca răspuns la lumina ce întrecea tot ceea ce
primiseră deja bisericile. Ea era solia judecăţii iminente ce se baza
pe Daniel 8,14 şi Apocalipsa 14,6.7.
În al doilea rând, solia a fost proclamată nu de către conducătorii
recunoscuţi ai bisericilor, ci de către laicii aleşi de Dumnezeu.
William Miller a fost fondatorul mişcării primului înger în America
împreună cu alţi bărbaţi care s-au unit cu el odată cu scurgerea
timpului.
În al treilea rând, nu toţi cei care se aflau în biserici au trecut de
partea soliei. Majoritatea a luptat cu putere împotriva ei. Doar o
minoritate a primit şi a stat de partea soliei.
Deci mişcarea primului înger s-a format în mare măsură ca o
biserică în sânul bisericilor. Despărţirea nu era o chestiune clar
conturată şi deplină, deşi prăpastia dintre cel credincios şi cel
necredincios devenea zilnic tot mai largă. Cu toate acestea, ei au
rămas încă din punct de vedere fizic în biserici, deşi erau despărţiţi
în duh şi, deci, şi în realitate.
Însă îngerul al doilea a urmat celui dintâi. În vara anului 1844
a început să se facă auzită solia „A căzut, a căzut Babilonul”, şi o
nouă mişcare a luat fiinţă.
Acum, din nou se repetă acelaşi tipar.
Mai întâi, s-a primit o lumină suplimentară faţă de cea care a
fost vestită prin mişcarea primului înger. Dar, în acelaşi timp, ei
păstrau şi învăţau tot adevărul care fusese descoperit prin
intermediul primului înger.
În al doilea rând, mişcarea îngerului al doilea a început nu prin
Miller şi nici prin asociaţii săi de frunte, ci glasul care începuse să
vestească solia îngerului al doilea era Charles Fitch care a făcut
parte din mişcarea primului înger, dar nu a fost un conducător
proeminent.
În al treilea rând, nu toţi aceia care stătuseră de partea soliei
primului înger erau pregătiţi să primească solia îngerului al doilea
şi să intre în mişcarea acestuia. Ei au arătat că nu voiesc să urmeze
pe Domnul atât de departe pe cât dorea El să-i conducă. Astfel, ei

nu L-au urmat şi au pierdut adevărul şi mântuirea care vine prin
adevăr. Însă alţii le-a luat locul până când numărul lor a ajuns la
peste 50.000 de oameni în zilele premergătoare lui 22 octombrie
1844.
Dar nici îngerul al doilea nu şi-a sfârşit lucrarea. El era un pas
mai departe în programul evenimentelor ultimelor zile. Îngerul al
treilea urmează primilor doi îngeri conform profeţiei din
Apocalipsa 14. Şi este o realitate istorică faptul că această a treia
mişcare a început imediat după ce cea de-a doua îi condusese pe
oameni cât de departe a putut să o facă la vremea aceea. Pe 22
octombrie 1844 a avut loc marea dezamăgire ca urmare a faptului
că aşteptările lor de a-l vedea pe Domnul revenind nu s-au împlinit.
Chiar în dimineaţa următoare, după o lungă noapte de rugăciuni,
a început să mijească o lumină clarificatoare, şi astfel a început
mişcarea îngerului al treilea.
Şi din nou s-a repetat tiparul.
Mai întâi, lumina suplimentară ce fusese dată nu fusese adusă
nici de primul, nici de al doilea înger. Aceasta era lumina care arăta
lucrarea specială a lui Hristos în Sfânta Sfintelor din sanctuarul
ceresc. Această lumină arăta natura reală a curăţirii sanctuarului
şi explica motivul pentru care ei fuseseră dezamăgiţi în aşteptările
lor. Însă trebuie văzut că nimic din ceea ce ei primiseră acum nu i-
a condus să lepede marile adevăruri fundamentale date de primul
şi al doilea înger. Lumina cea nouă doar a adăugat şi a confirmat
preţioasa lumină dată anterior, iar ei au putut să vestească lumina
oferită înainte şi lumina suplimentară cu o putere şi cu o
convingere şi mai mare.
În al doilea rând, lumina adusă de îngerul al treilea trebuia să
fie dată printr-un nou glas. De data aceasta Hiram Edson a fost cel
care a primit primele raze de lumină cu privire la slujirea lui
Hristos în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Nici el nu a fost
o persoană proeminentă în mişcarea de dinainte. Şi, în armonie cu
tiparul primelor două mişcări, el s-a unit cu alţii în proclamarea
noii lumini date de Domnul. Cu fiecare nouă mişcare descoperim
noi persoane care devin proeminente, în timp ce aceia care fuseseră
în fruntea mişcării anterioare au fost de obicei ultimii în acceptarea
noii lumini. Acest fapt este prezentat în declaraţia următoare:
„Aceia care mai înainte fuseseră în fruntea lucrării au fost
printre cei din urmă care s-au alăturat acestei mişcări.” Tragedia
Dezvoltarea progresivă a celor patru solii,
soli şi mişcări îngereşti
1831 1844 1844 1888 1893 1950 Fin del tiempo
de gracia
CEI PATRU ÎNGERI
Primul înger Al doilea Al treilea Al patrulea Amânarea Al patrulea

înger înger înger înger
Fiecare înger a simbolizat şi a condus o nouă mişcare. Fiecare mişcare este condusă de un alt conducător omenesc.
William Charles Hiram Waggone

Miller Fitch Edson Fără sol Ultimii soli
y Jones
Fiecare sol aduce lumină suplimentară care n-a fost descoperită mai înainte.
Fiecare produce o cernere şi o separare.
Slujirea tuturor celor patru îngeri este
esenţială pentru încheierea lucrării.
79
veacurilor, cap. 22, par. 30. Deşi această declaraţie a fost scrisă cu
privire la reacţia pe care au avut-o conducătorii de dinainte faţă de
strigătul de la miezul nopţii, realitatea istorică descoperă că, cu
puţine excepţii, tiparul se repetă în sine de fiecare dată când se
descoperă o nouă lumină ce conduce la formarea unei noi mişcări.
În al treilea rând, nu toţi aceia care au luat parte la mişcarea
îngerului al doilea aveau să compună mişcarea îngerului al treilea.
De fapt, doar o rămăşiţă a acceptat noua lumină. Din cei 50.000 de
oameni care l-au aşteptat pe Isus să întoarcă pe 22 octombrie 1844,
doar foarte, foarte puţini au rămas în ziua următoare să se roage
şi să aştepte mai multă lumină. Majoritatea dintre ei a arătat că
credinţa lor era de aşa natură, încât n-au putut îndura încercările
care-i aşteptau şi au căzut la test, lucru ce i-a condus să lepede
adevărul pe care-l avuseseră. În felul acesta, ei şi-au pierdut viaţa
veşnică.
Există şi astăzi oameni care cred că sunt membrii mişcării
îngerului al treilea şi care sunt convinşi că mişcarea de care aparţin
este ultimul popor al lui Dumnezeu, popor prin care El va revărsa
ultima solie a harului ce trebuie să fie dată omenirii pieritoare. Dar
prin aceasta ei fac o greşeală tragică, deoarece mai sunt încă patru
mişcări ce vor fi chemate de Dumnezeu înainte ca să vină sfârşitul.
Prima dintre acestea care urmează îngerului al treilea este îngerul
al patrulea a cărui lucrare este descrisă în Apocalipsa 18,1-4. În
total vor fi şapte mişcări îngereşti şi nu doar trei.
Pentru un studiu mai detaliat cu privire la aceste şapte mişcări,
vezi Cei şapte îngeri, de F. T. Wright.
Noi deja am stabilit acum tiparul exact cu privire la ceea ce va
însemna aceasta.
Va însemna că există o mult mai mare lumină ce trebuie să fie
adăugată la lumina deja dată. Mai înseamnă că vor fi noi
conducători. Înseamnă că majoritatea acelora care sunt membrii
mişcării îngerului al treilea vor respinge această lumină şi îi vor
persecuta pe aceia care o primesc. Însemnă deci că ei vor pierde
viaţa veşnică procedând în felul acesta, deoarece vor dovedi că sunt
gata să-l urmeze pe Domnul lor până la un anumit punct, dar nu
mai departe. Asemenea oameni nu sunt destoinici pentru
împărăţia lui Dumnezeu, după cum stă scris:
„Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este destoinic
pentru împărăţia lui Dumnezeu.” Luca 9,62.
Aceste cuvinte sunt pe cât de clare, pe atât de solemne. Soliile
pe care Dumnezeu le trimite în lume sunt solii de viaţă şi de

moarte, şi nu trebuie să îndrăznim să le tratăm cu uşurinţă. În
timp ce pe de o parte trebuie să fim foarte atenţi să nu primim
rătăciri, pe de altă parte totuşi trebuie să ne temem ca nu cumva
să respingem adevărul. Adevărul nu se măsoară prin canalul prin
care vine, ci se măsoară doar prin Cuvânt.
Dar există şi mai multe dovezi care arată că această situaţie va
avea loc întocmai după cum am indicat în paragrafele de mai sus,
adică îngerul al patrulea va stabili o mişcare nouă, aşa cum au fost
instituite primele trei, va avea lumină suplimentară, o nouă
conducere şi numai o rămăşiţă a persoanelor din mişcarea
anterioară se va alătura noii mişcări.
În încheierea acestui capitol să ne întoarcem la declaraţiile
Cuvântului inspirat ce ne oferă adevărul cel sigur, real.
Lumina pe care îngerul al patrulea o va aduce nu a fost
întrezărită şi nici vestită de către poporul mişcării îngerului al
treilea. Acest lucru este evident din următoarea declaraţie:
„De aici mişcarea simbolizată de îngerul care se coboară din cer,
luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic,
făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se
aude chemarea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu’. Aceste
înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea
finală care va fi dată locuitorilor pământului.” Tragedia veacurilor,
cap. 38, par. 3.
Acest paragraf declară la modul cel mai clar că vor fi adevăruri
cereşti care vor descoperi ca niciodată mai înainte natura reală a
apostaziei, adevăruri ce vor fi unite cu lumina deja înţeleasă în
cadrul soliei îngerului al treilea. Exact după cum s-a întâmplat cu
cele trei solii îngereşti anterioare, fiecare la rândul ei, tot astfel va
fi şi cu vestirea ultimei solii. Şi notaţi de asemenea că acest înger
este simbolul unei mişcări bine definite. Nu poate fi nici o îndoială
cu privire la îngerul la care se referă citatul de mai sus; el este
îngerul din Apocalipsa 18 şi, deci, el simbolizează o mişcare.
Declaraţia este cât se poate de clară în această privinţă.
În al doilea rând, va fi o nouă conducere. Declaraţia următoare
subliniază acest lucru, deoarece vorbeşte despre timpul când
semnul fiarei va fi impus popoarelor de pe acest pământ.
„Se apropie în mare grabă zilele când va avea loc o mare confuzie
şi nedumerire. Satana, îmbrăcat în veşminte de înger, va înşela,
dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Vor fi mulţi dumnezei şi
mulţi domni. Va bate orice vânt de învăţătură. Acelora care au dat

omagiu suprem ‚ştiinţei pe nedrept numită astfel’, nu vor fi atunci
conducători. Aceia care s-au încrezut în intelect, în geniu sau talent,
nu vor sta atunci în fruntea membrilor bisericii. Ei nu au ţinut pasul
cu lumina. Celor care s-au dovedit necredincioşi nu li se va
încredinţa turma. În ultima lucrare solemnă, puţini oameni mari
vor fi angajaţi. Ei sunt mulţumiţi de ei înşişi, independenţi de
Dumnezeu şi El nu-i poate folosi. Dumnezeu are slujitori credincioşi
care, în timpul zguduirii şi al încercării vor fi scoşi la iveală.”
Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Mărturiile desconsiderate,
par. 11 de la sfârşit.
După cum în toate celelalte mişcări anterioare vechea conducere
nu mai poate fi întrebuinţată, tot astfel va fi şi acum. Tiparul se va
repeta. Aceasta nu înseamnă în mod neapărat că toţi foştii
conducători vor apostazia, ci înseamnă că, cu puţine excepţii, ei nu
vor deţine poziţii de frunte în mişcarea următoare.
În final, nu toţi cei care aparţin mişcării îngerului al treilea vor
trece în mişcarea celui de al patrulea. Multe asemenea preziceri
pot fi găsite.
„Multe stele, pe care le-am admirat pentru strălucirea lor, se vor
pierde în întuneric. Pleava asemenea unui nor va fi spulberată de
vânt chiar din locuri unde vedem numai arii pline de grâu. Toţi
aceia care iau asupra lor podoabele sanctuarului, dar nu sunt
îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos, vor apărea în ruşinea
propriei lor goliciuni.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap.
Mărturiile desconsiderate, par. 10 de la sfârşit.
Dumnezeu călăuzeşte şi pregăteşte astăzi un popor pentru
marea şi ultima lucrare ce trebuie să fie săvârşită în toată lumea.
În acelaşi timp, El cerne şi vântură aşa încât toţi aceia care rămân
mulţumiţi să se prindă de o organizaţie bisericească tihnită şi
confortabilă, mai degrabă decât să meargă în pas cu adevărul, vor
fi părăsiţi şi vor pieri împreună cu respingătorii soliei. Noi trebuie
încă de astăzi să ţinem pasul cu lumina care creşte continuu şi să
fim gata să părăsim mişcarea îngerului al treilea şi să intrăm în
cea de-a patra, pe măsură ce aceasta se dezvoltă.
Acest capitol oferă un tablou de ansamblu al situaţiei. Acum însă
este timpul să ne îndreptăm atenţia la o profeţie mai detaliată a
acestei perioade. Dar lucrul acesta îl vom face în următorul capitol.
CAPITOLUL 6
Profeţia nunţii
P rofeţia despre cei patru îngeri pe care tocmai am studiat-o în

capitolul precedent descoperă cu claritate ce se va întâmpla şi,
în realitate, ea este în plină desfăşurare printre aceia care pretind
a fi poporul lui Dumnezeu, de vreme ce îngerul al patrulea şi-a
început puternica sa lucrare. Ea descoperă în cadrul bisericii pe
aceia care iubesc în realitate adevărul lui, cât şi pe aceia care
slujesc doar cu buzele adevărul prezent.
La începutul acestui capitol ar fi bine să rezumăm pe scurt
evenimentele ultimelor zile, aşa cum au loc în mijlocul celor ce
pretind a fi poporul lui Dumnezeu, pentru că, după cum cei
nelegiuiţi îşi strâng rândurile şi îşi pregătesc rolul în ultimul
conflict, tot astfel adevăratul popor al lui Dumnezeu trebuie
concomitent să intre în rânduri.
În primul rând, Dumnezeu trimite un sol care prezintă cu putere
Evanghelia în cadrul adevărului prezent, o prezentare care este
perfect adaptată la nevoile prezente. Solul, chemat de Dumnezeu
şi folosit de El drept canal pentru prezentarea adevărului prezent
oamenilor, nu vine cu aprobarea autorităţilor bisericeşti.
La început, mulţi sunt treziţi la cercetarea inimii, dar când
descoperă că trebuie să lepede păcatele nutrite întorc spatele
luminii, se luptă împotriva soliei şi dispreţuiesc solul. Prin această
atitudine ei îşi închid uşa milei pentru totdeauna, se despart pe
veci de Dumnezeu şi, în consecinţă, nu mai sunt mişcarea
binecuvântată şi călăuzită de El.
Acest tragic rezultat a avut loc în 1844, după cum stă scris:
„Mi s-a arătat în viziune, şi eu încă cred, că o uşă a fost închisă
în 1844. Toţi aceia care au văzut lumina soliilor primului şi al
doilea înger şi care au lepădata acea lumină au fost lăsaţi în
întuneric. Şi aceia care au acceptat-o şi au primit Duhul Sfânt, ce
a însoţit proclamarea soliei din cer, şi care după aceea au renunţat
(83)
la credinţa lor şi au considerat experienţa lor o amăgire, prin

aceasta au lepădat Duhul lui Dumnezeu care a încetat să mai
mijlocească pentru ei.
Aceia care nu au văzut lumina nu se fac vinovaţi de respingerea
ei. Duhul lui Dumnezeu nu a putut atinge inimile acelei clase care
dispreţuise lumina din cer. Iar această clasă cuprindea, aşa după cum
am spus, atât pe aceia care au refuzat să accepte solia când le-a fost
prezentată, cât şi pe aceia care au primit-o şi după aceea au renunţat
la credinţa lor. Aceştia puteau avea o formă de evlavie şi să pretindă
a fi urmaşii lui Hristos; dar neavând o legătură vie cu Dumnezeu ei
aveau să fie luaţi captivi prin înşelăciunile lui Satana. Aceste două
clase au fost scoase în evidenţă în viziune – aceia care spuneau că
lumina pe care o urmaseră era o amăgire şi cei nelegiuiţi din lume
care, odată cu respingerea luminii, respinseseră şi pe Dumnezeu. Nu
s-a făcut nici o referire la aceia care nu văzuseră lumina, motiv pentru
care nu se făceau vinovaţi pentru lepădarea ei.” Selected Messages,
vol. 1, pag. 63, 64.
Acest principiu al pierderii mântuirii de către aceia care resping
lumina din cer se repetă de fiecare dată când Domnul trimite o solie
pentru a trezi şi pune la probă poporul Său.
Pe de altă parte, aici se descoperă vederii o minoritate a acelora
care sunt gata să lase totul pentru Hristos şi neprihănirea Sa, iar
despărţirea dintre cele două clase este inevitabilă.
În felul acesta, o mişcare nouă se formează cu adevăruri noi, cu
o conducere nouă, ce cuprinde doar o rămăşiţă a acelora care
alcătuiau mişcarea de dinainte.
Acesta este tiparul firesc de comportament în ciuda abundenţei
mărturiilor din Sfânta Scriptură ce avertizează cu privire la
primejdia de a respinge lumina şi de a umbla despărţiţi de adevărul
lui Dumnezeu. Condamnarea atrasă de un asemenea curs de
acţiune ar fi destul de rea, chiar dacă ceea ce am prezentat până
acum este singura dovadă cu privire la aceasta. Dar nu este singura
mărturie. Biblia a stabilit principiul următor: „Orice vorbă să fie
sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori”. 2 Corinteni 13,1.
Aceasta înseamnă cel puţin doi sau trei martori; iar Dumnezeu
a prevăzut ample mărturii sau dovezi, pentru a fi sigur că noi nu
vom pierde din vedere solia. Ca atare, Cuvântul lui Dumnezeu nu
a lăsat ca această problemă importantă să depindă doar de un
singur martor. Un număr destul de mare de mărturii sunt oferite,
fiecare la fel de clară şi de precisă ca şi profeţia deja studiată.
PROFEŢIA NUNŢII 85
Pentru a le cuprinde pe toate ar fi nevoie de o carte separată pe

care nădăjduiesc s-o scriu când voi avea timp.
Ne-am putea teme că o asemenea repetare ar fi plictisitoare.
Dacă fiecare martor sau dovadă ar fi doar o simplă repetare a celor
spuse anterior, atunci teama noastră ar fi îndreptăţită. Totuşi, nici
măcar doi martori nu-şi dau mărturia din acelaşi punct de vedere
şi, cu toate acestea, fiecare, în timp ce oferă aceeaşi imagine de bază
ca a celorlalţi, prezintă o vedere a lucrurilor care introduce aspecte
ale cazului pe care ceilalţi nu le-au prezentat. De aceea, fiecare
martor se completează reciproc. Fiecare trebuie studiat pe rând
pentru a obţine un tablou complet.
Să ne îndreptăm deci atenţia către un alt martor care confirmă
adevărul că datorită soliilor finale care trebuie vestite se va forma
o nouă mişcare, cu noi adevăruri şi o nouă conducere. Poporul lui
Dumnezeu se va confrunta cu chipul fiarei sub comanda îngerului
al patrulea.
Cel de-al doilea martor către care vă îndrept atenţia acum este
parabola nunţii din Matei 22,1-14.
„Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis:
Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut
nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la
nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi, şi le-a zis:
Spuneţi celor poftiţi: ,Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele
mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la
nuntă’. Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat; unul la
holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi,
şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a
mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars
cetatea. Atunci a zis robilor săi: ,Nunta este gata; dar cei poftiţi
n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor
şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care îi veţi găsi’. Robii au ieşit
la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, buni şi răi, şi
odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a
intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era
îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene’, i-a zis el, ,cum ai intrat
aici fără să ai haină de nuntă?’ Omul acela a amuţit. Atunci
împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioarele şi
luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi
scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt
aleşi.’ ”
Sunt unii care vor obiecta, spunând că o parabolă nu poate fi o

profeţie schematică, pentru că, după cum afirmă ei, parabolele
sunt destinate numai pentru a prezenta o solie de tip devoţional,
şi nu o profeţie schematică. Dar nu acesta este adevărul. Un număr
de câteva parabole sunt treceri în revistă schematice foarte
concrete cu privire la evenimente viitoare, şi trebuie considerate ca
atare. Aceasta se va vedea pe măsură ce înaintăm în studiul
parabolei profetice despre nuntă. De fapt, condeiul inspiraţiei
descrie parabola din Zaharia 3 ca fiind o profeţie:
„În minunata parabolă profetică a lui Zaharia, marele preot
Iosua, stând îmbrăcat cu haine murdare înaintea îngerului
Domnului, îl reprezintă pe păcătos. Şi cuvântul rostit de Domnul
spunea: ,Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!’ Apoi a zis lui
Iosua: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu
haine de sărbătoare!’ ” Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut
şi a fost găsit, par. 23.
În general, noi credem că profeţia este dată în două feluri.
Credem că este dată prin viziuni şi vise, ca în cazul profeţiilor din
Daniel şi Apocalipsa.
De asemenea, există situaţia când cuvântul lui Dumnezeu vine
direct la profet, fără să fie însoţit de viziune. Un exemplu în acest
sens este prezicerea cu privire la durata captivităţii lui Israel în
Babilon, aşa cum este consemnată în Ieremia 25,12.
În timp ce nu ne îndoim de validitatea acestor două metode de
descoperire divină, noi trebuie să nu trecem cu vederea cea de-a
treia metodă prin care este descoperită o profeţie. Această metodă
este parabola. Este adevărat că nu toate parabolele sunt profeţii,
dar există unele care sunt.
Un exemplu excelent îl găsim în Matei 21,33-46. Chiar şi la cea
mai neatentă citire a parabolei se poate constata că ea a fost o
profeţie care s-a împlinit cu acurateţe prin modul cum iudeii au
tratat pe profeţi şi în cele din urmă pe Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu.
Un alt exemplu asemănător este parabola profetică a celor zece
fecioare după cum o găsim în Matei 25,1-13, şi despre care stă
scris:
„M-am referit adeseori la parabola celor zece fecioare, dintre
care cinci erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite. Această parabolă
s-a împlinit şi se va mai împlini chiar la literă, pentru că are o
aplicaţie deosebită pentru acest timp şi, asemenea soliei îngerului
al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la

încheierea timpului.” Review and Herald, 19 august 1890.
Alte parabole sunt dedicate învăţării unor anumite adevăruri şi
nu sunt profeţii în sensul descoperirii unor evenimente progresive,
însă cele luate în considerare aici sunt cât se poate de clare.
În abordarea studiului parabolei profetice din Matei 22 ne
trebuie foarte multă grijă pentru a nu pune pe seama ei nici o
explicaţie sau interpretare omenească. Din acest motiv, vom urma
o metodă de studiu sistematică.
Mai întâi vom lua profeţia ca atare şi o vom prezenta punct cu
punct fără a face vreo încercare de a o potrivi cu împlinirea ei
deocamdată.
Apoi, când profeţia ne este clară în minte vom lua prima
împlinire a ei, aşa cum este schiţată în cartea Parabolele Domnului
Hristos, şi vom potrivi această împlinire cu prezicerea ei. Odată
ajunşi aici vom vedea cât de exactă este profeţia şi cum s-a împlinit
cu adevărat chiar literă.
În cele din urmă, vom lua profeţia aşa cum se înfăţişează ea
astăzi, precum şi în împlinirea ei finală. Şi încă o dată vom vedea
natura exactă profeţiei, cum şi faptul că s-a împlinit chiar la literă.
Acesta va fi procedeul pe care-l vom folosi în studiul nostru
sistematic, iar dacă vom întreba: „Ce spune Cuvântul scris?”,
atunci nu va fi cu putinţă să greşim.
Primul eveniment din profeţie este facerea nunţii fiului de către
împărat. Nu ne preocupă încă cine este împăratul şi cine este fiul.
Înţelegerea acestui fapt va veni de la sine când vom începe studiul
interpretării.
Este important să înţelegem aici că facerea nunţii nu este nunta
propriu-zisă, ci este pregătirea pentru nuntă, lucru care include
facerea unei liste de oaspeţi, precum şi invitarea respectivilor
oaspeţi la nuntă.
În cursul firesc al lucrurilor şi mai ales când este vorba de
invitaţia împăratului, oaspeţii vin la timpul prevăzut, dar în acest
caz lucrurile nu sunt fireşti. În mod inexplicabil, ei nu vin şi devine
necesar ca împăratul să-şi trimită servii pentru a chema pe cei care
fuseseră poftiţi să vină la nuntă. Să observăm în mod special două
lucruri la acest punct. În primul rând, sesizaţi vă rog faptul că
facerea nunţii nu reprezintă prima chemare, chiar dacă implică
trimiterea invitaţiilor la aceia care, de aici încolo, sunt identificaţi
ca fiind „cei poftiţi”.
În al doilea rând, prima chemare este adresată acestei clase a

celor poftiţi. Notaţi uluitorul fapt că nici unul dintre cei poftiţi
mai înainte nu au răspuns la invitaţia sa, împăratul îşi trimite
servii „să-i cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei nu au vrut să
vină”.
Aceasta este prima chemare. Ea este dată de către servii
împăratului acelora care deja fuseseră poftiţi şi care ar fi trebuit
să răspundă invitaţiei de a veni la nuntă. Dar, în mod cu totul
surprinzător, ei refuză totuşi să vină.
În ciuda faptului că aceasta nu este nimic altceva decât o insultă
făţişă la adresa împăratului, el este foarte răbdător şi trimite alţi
servi să cheme a doua oară pe aceeaşi oaspeţi.
Dar, ca şi cum împăratul ar fi insultat pe oaspeţi prin faptul că
îi invitase la nunta fiului său, unii dintre ei tratează cea de-a treia
invitaţie cu dispreţ, în timp ce restul trece la persecutarea servilor
lui Dumnezeu într-o manieră sălbatică.
Acum împăratul îşi dă seama că aceşti oaspeţi nu au nici o
intenţie de a veni la nuntă. Fapta lor este una de răzvrătite totală
împotriva împărăţiei şi autorităţii sale, astfel că îi condamnă la
distrugere, fiind exact ceea ce merită o asemenea atitudine.
În timp ce nunta a fost amânată până acum din cauza refuzului
oaspeţilor de a veni la nuntă, asta nu înseamnă că nu va mai avea
loc nunta. Vor fi chemaţi oaspeţi dintr-o altă clasă de oameni, astfel
că împăratul îşi trimite servii la răspântiile drumurilor şi la
garduri de unde sunt strânşi şi buni şi răi pentru această ocazie
extraordinară.
Acum oaspeţii vin şi totul este gata, cu excepţia unui singur
lucru. Înainte ca nunta să aibă loc în realitate, împăratul trebuie
să-şi cerceteze oaspeţii ca să vadă dacă toţi sunt în regulă. Aşadar,
îi examinează unul câte unul, însă descoperă un om care nu are
haina de nuntă şi, fiindcă omul nu poate oferi nici un temei pentru
lipsa lui, este aruncat afară în întuneric.
În consecinţă lucrurile stau în felul următor: Se face o nuntă şi
sunt invitaţi oaspeţi. Li se adresează două chemări şi nimic mai
mult. Dar ei refuză toate cele trei ocazii. Atunci împăratul îi lasă
pradă distrugerii şi, cu ajutorul celei de a patra încercări de a găsi
oaspeţi, el trimite chemarea unei alte clase de oameni. Apoi
urmează examinarea oaspeţilor, urmată de o altă distrugere, de
această dată a acelora care vin la nuntă fără a fi pregătiţi în mod
corespunzător.
Profeţia din Matei 22,1-10
Nunta este A doua che-

făcută; oas- Prima chemare este Oaspeţii Mergerea la drumuri şi la
peţii sunt mare către adresată din sau cei garduri; Nunta are loc cu
invitaţi oaspeţii in- nou oaspeţi- poftiţi sunt alţi oaspeţi.
vitaţi lor invitaţi lepădaţi
ii
tor lui
l uji ratu
S pă
îm Distrugerea ce-
lor ce au respins
invitaţiile
Prima A doua Oa
lepădare lepădare sp
eţi
i
Separarea
Aceasta este ordinea evenimentelor pe care Dumnezeu încearcă

să ni le prezinte. Dar dacă vom privi mai în profunzime, vom
descoperi că, în realitate, distrugerea ambelor grupe, a celor poftiţi
şi a acelora care au venit îmbrăcaţi necorespunzător, are loc la un
timp care se află după examinarea oaspeţilor.
La început unii vor crede că distrugerea celor poftiţi ar trebui să
aibă loc înainte de chemarea de la drumuri şi garduri şi nu după
examinarea oaspeţilor, aşa cum am arătat în acest studiu şi în
diagrama ataşată lui.
Dar vom vedea că aceasta este modalitatea prin care Cuvântul
lui Dumnezeu duce la bun sfârşit o fază a naraţiunii sau a relatării,
pentru ca apoi să se întoarcă şi să urmărească desfăşurarea altei
faze. Astfel, soarta ultimă a celor poftiţi este descrisă până când ei
dispar din tabloul relatării, apoi profeţia revine pentru a ne
descoperi altă chemare şi răspunsul faţă de această chemare care,
în realitate, se întâmplă înainte de a avea loc distrugerea celor
poftiţi.
Acest lucru va deveni mai clar totuşi dacă urmărim împlinirea
profeţiei, lucru pe care-l vom face chiar acum.
Prima împlinire
Această profeţie s-a împlinit cu cea mai mare exactitate în

istoria iudeilor. Deşi nu ne preocupă într-atât de mult această
împlinire din trecut, totuşi vom vedea că ea serveşte ca un tablou
clar al felului cum profeţia se va împlini din nou. Ceea ce a avut loc
atunci va avea loc din nou, aşa după cum vom vedea, într-un mod
clar, foarte pe scurt.
Este cât se poate de evident faptul că Împăratul din parabolă
este Dumnezeu Tatăl. Fiul, căruia i se face nunta, este Hristos.
Dar, ce este căsătoria?
„Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1.
Prin urmare, facerea acestei căsătorii sau nunţi spirituale
trebuie să fie aducerea împreună a acestor două părţi despărţite –
Dumnezeu şi biserica Lui. Ceea ce îi separă este păcatul prezent în
membrii bisericii, astfel că chemarea la nuntă trebuie să fie în mod
necesar vestirea Evangheliei ca putere a lui Dumnezeu pentru
îndepărtarea reală a păcatului.
La orice oră în istoria lumii oamenii ca indivizi pot primi
Evanghelia şi pot ajunge într-o relaţie de căsătorie cu Dumnezeu,
însă nu este cu putinţă pentru biserică, în întregime ca popor, să
devină pe deplin şi într-un mod desăvârşit mireasa lui Hristos la
orice oră.
Toata învăţătura acestei parabole ne arată că, în timp ce
oamenii ca indivizi separaţi au răspuns chemării, întregul corp al
bisericii nu a acceptat-o. Primirea chemării de către o minoritate
de indivizi din cadrul organizaţiei nu este menţionată în parabolă.
Ea nu are în vedere această categorie, ci are în vedere răspunsul
corpului bisericii, ca întreg. De aceea, acest lucru ne arată că
nunta sau căsătoria despre care vorbeşte parabola trebuie să fie
cea a bisericii cu Hristos, şi nu a oamenilor ca indivizi separaţi cu
Hristos.
A fost imposibil pentru biserica iudaică, în calitate de corp al lui
Hristos, să intre într-o strânsă relaţie de căsătorie cu Hristos în
timpul perioadei captivităţii babiloniene. Ca robi, ei nu erau liberi
să îndepărteze păcatul în întregime, aşa încât între ei şi Dumnezeu
să nu mai existe nici un păcat. Cu excepţia celor câţiva credincioşi,
printre care se afla şi Daniel cu prietenii săi, toţi au intrat în
Babilon sub puterea stăpânitoare a păcatului care îi despărţise de
adevăratul lor Soţ spiritual. Dar Domnul le-a dat din nou libertatea
cu scopul expres de a îndepărta toate păcatele lor, aşa încât să-i
pună în postura de a putea intra în cea mai strânsă relaţie de
căsătorie cu El.
Pentru a realiza acest lucru El le-a dat Evanghelia, puterea lui
Dumnezeu ce avea menirea să-i despartă de păcat, pentru ca astfel
să pună capăt despărţirii de El. El le-a înapoiat sanctuarul, care
este un tablou al Evangheliei. Aceste prevederi ale harului divin
au aşezat biserica pe poziţia în care evreii au avut ocazia de
nezădărnicit, ca indivizi, ca biserică şi ca naţiune, de a
experimenta căsătoria cu Hristos până la desăvârşirea ei totală.
Deci pentru ei, ca popor preţios ales de Dumnezeu, nunta era
pregătită, iar ei au fost poftiţi să ia parte la ea. El le-a dat ocazia
de a vedea că adevăratul scop al izbăvirii lor din Babilon nu a fost
acela ca ei să-şi reia pur şi simplu viaţa în ţara lor, ci ca să poată
intra într-o relaţie de căsătorie durabilă, totală şi pe vecie cu
Dumnezeu. De asemenea, ei nu trebuia să lase lucrurile de azi pe
mâine în această lucrare, deoarece li s-a alocat un timp limită de
70 de săptămâni sau 490 de ani în termeni cât se poate de clari,
după cum urmează:
„Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău
şi asupra cetăţii tale sfinte,
până la încetarea fărădelegii,
până la ispăşirea păcatelor,
până la ispăşirea nelegiuirilor,
până la aducerea neprihănirii veşnice,
până la pecetluirea vedeniei şi proorociei,
şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.” Daniel 9,24.
Astfel, iudeilor le-au fost alocate 70 de săptămâni profetice sau
490 de ani, care încep în anul 457 î.Hr., timp în care trebuia făcută
această lucrare. Fuseseră împlinite toate condiţiile în cer şi pe
pământ ca această lucrare să poată fi făcută. Nunta era pregătită
şi oaspeţii invitaţi. Participarea lor la nuntă implica lucrarea de a
pune capăt păcatelor şi de a aduce neprihănirea cea veşnică.
Cadrul era stabilit, ocazia pregătită, iar dacă lucrarea ar fi fost
realizată, atunci căsătoria ar fi avut loc, pentru că atunci când se
pune capăt tuturor păcatelor şi neprihănirea veşnică este adusă,
orice despărţire între Dumnezeu şi om dispare.
Dar evreii au pierdut din vedere scopul divin şi au dat loc în
schimb unei teribile căderi în apostazie, astfel că, atunci când Isus
a venit spre sfârşitul timpului alocat lor, pentru a-i călăuzi spre
plinătatea finală a căsătoriei omenescului cu dumnezeirea, ei, cei
care au avut datoria de a umbla foarte strâns cu Dumnezeu,
rătăciseră foarte departe de El. În aceste condiţii o căsătorie este
de-a dreptul imposibilă; să vezi zilnic cum cei doi parteneri se
depărtează din ce în ce mai mult unul de celălalt.
Astfel deci, cei care fuseseră poftiţi la nuntă în anul 457 î.Hr. au
avut nevoie de o chemare specială pentru a veni la nuntă.
Următorul pas important este de a identifica în mod clar şi sigur
prima chemare a membrilor bisericii iudaice, la vremea când ei
erau aceia care fuseseră poftiţi la nuntă.
Nu există nici cel mai mic pericol de a face vreo greşeală în
această privinţă, pentru că ni se spune în mod precis de către
Inspiraţie că prima chemare a fost dată de către cei doisprezece şi
cei şaptezeci de ucenici, înainte de răstignirea lui Hristos. Cu
privire la aceasta cităm următoarea declaraţie:
„Chemarea la ospăţ a fost adresată de ucenicii lui Hristos.
Domnul a trimis pe cei doisprezece, după aceea pe cei şaptezeci,
vestind împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi chemând pe
oameni să se pocăiască şi să creadă Evanghelia. Dar chemare n-a
fost ascultată. Cei care au fost chemaţi la ospăţ, n-au venit.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 5.
Astfel au avut loc prima chemare şi respingerea ei.
Dar acest lucru încă nu a închis uşa harului pentru biserica iudaică.
Noi suntem familiarizaţi cu natura specifică a profeţiei biblice. În
Daniel, de exemplu, sunt prezise patru imperii mondiale, nu trei şi
nici cinci, ci patru. Acum, dacă istoria ar fi dat naştere la trei sau la
cinci în loc de patru, atunci nu am avea ce face cu profeţia lui Daniel.
Am respinge-o cu certitudine ca fiind falsă!
Prin urmare, în această profeţie sunt două chemări ale celor
poftiţi, nici una mai mult, nici una mai puţin. De aceea, când prima
chemare a luat sfârşit, avea să urmeze cea de-a doua, care ar fi
trebuit să fie ultima. Biserica iudaică a avut în total trei ocazii de a
intra într-o relaţie deplină de căsătorie cu Hristos, ca biserică.
Respingerea acestora avea să conducă la pecetluirea soartei ei ca
biserică.
A doua chemare a fost adresată prin vestirea Evangheliei în
puterea Duhului Sfânt, în Ziua Cincizecimii. Faptul acesta este
declarat în continuarea paragrafului citat mai sus. „Mai târziu,
slujitorii au fost trimişi să spună: ,Iată că am gătit ospăţul Meu;
juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata,
veniţi la nuntă!’ Aceasta a fost solia dusă naţiunii iudaice, după
crucificarea lui Hristos; dar naţiunea care pretindea că este
poporul ales al lui Dumnezeu, a respins Evanghelia ce le-a fost
adusă prin puterea Duhului Sfânt. Mulţi au făcut acest lucru în
modul cel mai batjocoritor. Alţii au fost aşa de înverşunaţi
împotriva mântuirii ce le-a fost oferită, împotriva iertării oferite
pentru faptul că au respins pe Domnul slavei, încât s-au întors
împotriva celor ce le-au adus solia. S-a pornit ,o mare prigonire’.
Fapte 8,1. Mulţi, atât bărbaţi cât şi femei, au fost aruncaţi în

Prima împlinire
Nunta este A doua che- Mergerea la dru-
făcută; oas- Prima chemare adre- Oaspeţii muri şi la garduri;
peţii sunt in- mare către sată din nou sau cei Nunta are loc cu
vitaţi oaspeţii in- oaspeţilor poftiţi sunt alţi oaspeţi.
vitaţi invitaţi lepădaţi
rii i
l u jito tulu
S păr a
îm Distrugerea celor care
Oa au respins invitaţiile
sp
e ţii
Prima A doua
lepădare lepădare
Separarea
Chemarea
neamurilor
457 Către
î.Hr. iudei Cincizecimea
ii
s tol
A po 70 d.Hr. – Căde-
rea Ierusalimului
Iu
de
Chemarea de Înainte de Calvar; ii
a pune capăt Trimiterea celor
păcatului 12 şi apoi a celor Separarea
70 de ucenici
închisoare, iar unii dintre solii Domnului, cum au fost Ştefan şi

Iacov, au fost daţi morţii.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără
haina de nuntă, par. 5.
Înainte ca să se întâmple toate aceste lucruri, Isus a prezis că
acesta urma să fie răspunsul la cea de-a doua chemare. Şi chiar aşa
a fost. Evenimentul a împlinit exact profeţia.
Înainte ca cea de-a doua chemare să fie dată, atât Hristos cât şi
ucenicii Săi rămăseseră în biserica iudaică, dar după cum
respingerea celei de-a doua chemări a fost definitivă şi grabnică,
tot atât de repede au părăsit şi ei acea biserică. Ocazia acelei
biserici trecuse. Acum, chemarea urma să fie dată altor oameni.
Acest lucru îl găsim scris în continuarea declaraţiei de mai sus.
„În acest fel, poporul iudeu a sigilat în dreptul lui respingerea milei
lui Dumnezeu. Rezultatul a fost prezis de către Hristos în parabolă.
Împăratul ,a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars
cetatea’. Judecata rostită a venit asupra iudeilor, prin distrugerea
Ierusalimului şi împrăştierea lor printre naţiunile lumii.” Parabolele
Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 6.
Cea de a treia chemare la ospăţ reprezintă vestirea Evangheliei
către neamuri. Împăratul a spus că nunta este gata, dar cei poftiţi
n-au fost vrednici. Prin urmare, El i-a instruit pe servii săi să se
ducă la răspântiile drumurilor şi să invite la nuntă pe toţi aceia pe
care îi găsesc.
Am menţionat mai devreme în acest capitol ceva despre sistemul
de revelaţie al Bibliei prin intermediul căruia soarta unei clase este
trasată până la sfârşit, după care, pentru puţin timp, revine şi se
ocupă de altă clasă. Astfel, noi aici suntem conduşi până în 70 d.Hr.,
anul când are loc distrugerea Ierusalimului de către armatele
romane, după care suntem aduşi în vremea când se vesteşte
Evanghelia către neamuri, vestire care începe imediat după
încheierea celor 490 de ani, în anul 34 d.Hr.
În felul acesta, chemarea a fost îndreptată către drumuri şi
garduri, fapt care a făcut ca unei alte clase de oameni să-i fie
adresată invitaţia pe care iudeii o dispreţuiseră.
Dumnezeu aşteptase cu îndelungă răbdare ca lucrarea să fie
dusă la bun sfârşit de poporul iudeu, dar El fusese dezamăgit. Apoi,
El a căutat să încheie lucrarea prin biserica apostolică, dar din nou
a fost dezamăgit, pentru ca, după ce au atins o anumită culme a
măreţiei, să cadă în apostazia adâncă a Evului Mediu, perioadă în
care biserica a suferit aceeaşi povară jalnică de opresiune teribilă,
după cum a suferit şi Israel în robia Babilonului, în vremea lui

Daniel. Vorbind despre persecuţia necruţătoare care a început în
era apostolică şi s-a sfârşit scurt timp înainte de anul 1798, pana
inspiraţiei a scris:
„Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată
robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană necruţătoare,
aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.”
Profeţi şi regi, cap. 59, par. 30.
În asemenea condiţii încheierea căsătoriei bisericii cu Hristos
era imposibilă. Unirea lui Hristos cu poporul Său poate avea loc
doar printr-o mişcare a unui popor spiritual care este liber în
totalitate, motiv pentru care încheierea marii controverse poate fi
realizată doar printr-un popor complet eliberat din robia
păcatului. Acesta este un adevăr a cărui putere trebuie văzută şi
înţeleasă de fiecare dintre noi. Abia atunci vom înţelege de ce cei
144.000 trebuie să ajungă, şi vor ajunge, la o stare de desăvârşire
nepătată.
Acest final fericit al căsătoriei ar fi trebuit să aibă loc încă din
zilele apostolilor dacă cei credincioşi în Isus ar fi pus capăt cu
adevărat tuturor păcatelor şi ar fi adus neprihănirea veşnică, dar,
în schimb, ei au adus în Biserica Creştină un număr mare de idei
care ţineau de Babilon, idei ce ar fi trebuit să fie părăsite pentru
totdeauna. Pentru un studiu suplimentar cu privire la acest punct,
vezi Odihna divină de Sabat, cap. 10-13, F. T. Wright.
Acest amestec de idei şi concepte babiloniene şi creştine a
schilodit pe servii lui Dumnezeu, a jefuit biserica de puterea lui
Dumnezeu şi, astfel, a fost împiedicată strângerea completă a
secerişului neamurilor de la drumuri şi garduri. Acest lucru a
împiedicat examinarea oaspeţilor adunaţi de către Împăratul
slavei, adică judecata de cercetare a celor care mărturisesc a fi
poporul lui Dumnezeu. De aceea, această primă împlinire a
profeţiei este incompletă, iar întreaga dramă trebuia reconstituită.
Din nou trebuia să fie făcută o nuntă; din nou trebuia să fie două
chemări către cei poftiţi; din nou trebuia să aibă loc respingerea
finală a celor poftiţi, iar chemarea trebuia să fie dată unei alte
clase; şi din nou va trebui să aibă loc distrugerea finală a celor
poftiţi şi a acelora care vin îmbrăcaţi necorespunzător cu haina de
nuntă.
De astă dată slujitorii Împăratului, pe deplin eliberaţi de toate
ideile babiloniene, izbăviţi de toate păcatele şi plini cu puterea
sublimă a ploii târzii, vor reuşi cu desăvârşire să strângă oaspeţii.

Chemarea finală şi avertizarea vor fi duse literalmente fiecărui
individ din orice norod, neam, limbă şi popor. Nu va rămâne nici o
singură persoană vie care să nu fie în stare să ia o decizie, într-un
fel sau altul.
Oaspeţii vor fi strânşi, judecata de cercetare a celor vii va avea
loc, cei care au lepădat invitaţia plină de milă a lui Dumnezeu vor
suferi distrugerea, căsătoria Mielului cu poporul Său va fi
încheiată şi, astfel, va veni sfârşitul.
Ceea ce ne preocupă şi ne interesează cel mai mult pe noi acum
este cea de-a doua împlinire şi ultima a acestei profeţii, studiu pe
care-l vom destina capitolului următor.
CAPITOLUL 7
Profeţia nunţii – partea a doua
Î nainte ca Acela care este Împăratul împăraţilor şi Domnul

domnilor să se poată întoarce pe norii cerului, trebuie să fie
încheiată căsătoria dintre Hristos şi biserica Sa. Cu alte cuvinte,
înainte ca sfârşitul timpului de probă să se poată încheia
Dumnezeu trebuie să aibă pe acest pământ o biserică „fără pată şi
fără zbârcitură sau altceva de felul acesta”. Efeseni 5,27. În această
biserică trebuie să se fi pus capăt tuturor păcatelor în fiecare
credincios pentru totdeauna, iar neprihănirea cea veşnică trebuie
să fi fost adusă înăuntrul fiecăruia dintre membri.
Altminteri ei n-ar putea niciodată să suporte timpul
strâmtorării lui Iacov care urmează după încheierea timpului de
probă sau de har şi care precede a doua venire a lui Hristos. Iar
dacă ei nu ar izbândi atunci şi s-ar aşeza pe o poziţie de unde
Satana „ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar fi
deplină”. Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 13. Ca triumful lui
Satana să fie deplin ar însemna să fie înfrântă cu totul cauza lui
Dumnezeu. De aceea, statornicia şi credinţa poporului lui
Dumnezeu în această criză şi conflict este o problemă cât se poate
de serioasă.
Ca atare, trebuie să aibă loc o nuntă şi aceasta trebuie să fie
încheiată înainte ca Isus să părăsească Sfânta Sfintelor din
sanctuarul ceresc. Acest lucru este declarat în Experienţe şi viziuni,
cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 3. După
ce suntem aduşi, în sulul nederulat al profeţiei, la acea vreme când
timpul de probă se încheie, ni se spune:
„Fiecare caz fusese hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. În
timp ce Isus slujise în sanctuar, judecata continuase pentru
neprihăniţii care erau morţi şi apoi pentru neprihăniţii aflaţi în
viaţă. Hristos îşi primise Împărăţia după ce făcuse ispăşire pentru
poporul Său şi le ştersese păcatele. Era hotărât cine aveau să fie
supuşii Împărăţiei. Nunta Mielului luase sfârşit. Şi Împărăţia şi
măreţia ei în întregime au fost date lui Isus şi moştenitorilor
(97)
mântuirii, iar Isus urma să domnească ca Împărat al împăraţilor

şi Domn al domnilor.”
Pentru atingerea acestei stări de desăvârşire fără pată
Dumnezeu are responsabilitatea majoră, însă nu-şi poate împlini
partea dacă cealaltă parte a legământului, oamenii, nu şi-o
împlineşte pe a ei. Putem fi siguri că nu există eşec sau amânare
din partea lui Dumnezeu. Dacă acele probleme îşi spun cuvântul,
după cum s-a întâmplat mereu, atunci eşecul ni se datorează întru
totul nouă.
Toată puterea şi toate resursele cerului sunt pregătite în vederea
încheierii acestei nunţi. Până acum realizarea acestui lucru nu a
avut succes şi din acest motiv timpul se tot amână. Dar nici una
din nereuşite nu poate fi atribuită Domnului, deoarece toate
prevederile stabilite de cer au fost mai mult decât adecvate.
Acest adevăr este accentuat de câteva ori în toată profeţia.
Mai întâi ni se spune că Împăratul a făcut nuntă Fiului Său.
Aceasta nu înseamnă că El doar a intenţionat s-o facă, sau că a
început bine dar nu a mai dus la bun sfârşit lucrarea, ci că în
realitate El a făcut nunta. Din acest motiv El a putut spune în
mod clar: „Toate sunt gata, veniţi la nuntă!” O citire atentă ne
arată că amânarea a fost cauzată nu de lipsa de pregătire sau
de neglijenţă din partea Domnului, ci de refuzul persistent al
poporului Său de a veni la invitaţia Sa. „A veni”, în acest cadru,
nu înseamnă a merge pe jos spre o localitate dintr-un anume
punct geografic, ci înseamnă lucrarea de pregătire a sufletului
ce implică lepădarea păcatului din viaţa personală, căci păcatul
dinăuntru este elementul care îi ţine despărţiţi unul de altul pe
cei doi parteneri de căsătorie. În această despărţire, nu El este
cel care umblă despărţit de noi, ci noi suntem aceia care umblăm
despărţiţi de El.
Dar, după cum am arătat deja, lucrarea lui Dumnezeu nu se
poate încheia şi Hristos nu se poate întoarce fără a fi încheiată mai
întâi căsătoria, prin desăvârşirea completă a credincioşilor în Isus.
Toate lucrurile au fost gata când Hristos a slujit pe pământ, şi
Domnul le-a spus acest lucru, însă iudeii au refuzat să vină în ciuda
pretenţiilor lor serioase de a fi singura, unica naţiune aleasă. După
ce a făcut absolut totul pentru a restabili relaţia dintre poporul Său
şi El, Dumnezeu a pus la dispoziţia bisericii primare creştine
această ocazie, dar nici ea nu a izbutit să strângă oaspeţii şi să vină
la nuntă. Dimpotrivă, membrii bisericii s-au depărtat din ce în ce
PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA 99
mai mult de Conducătorul lor divin, până când i-a cuprins şi i-a
ferecat întunericul adânc al marii apostazii babiloniene.
În felul acesta, a luat sfârşit nobila şi lăudabila încercare a lui
Dumnezeu de a încheia căsătoria dintre Dumnezeu şi om la acea
vreme anumită din istorie. Acest lucru nu i-a lăsat lui Dumnezeu
nici o altă alegere decât să aştepte cu răbdare sosirea unei alte
ocazii.
Această nouă şi preţioasă ocazie nu se putea ivi mai înainte ca
puterea papală să fie zdrobită, deoarece căsătoria poate fi finalizată
doar cu un popor eliberat din robia păcatului. De aceea, trebuie să
se vadă clar faptul că, în perioada îndelungatei captivităţii a Evului
Mediu, nu putea avea loc nici o căsătorie sau nuntă. Ca atare,
Dumnezeu a aşteptat cu o nesfârşită răbdare până ce a venit timpul
când a putut să facă din nou nuntă Fiului Său. Tot ce se putea face
mai bine atunci era ca Dumnezeu să ţină lucrurile sub stăpânire,
pentru ca biserica să nu poată fi distrusă cu totul, şi în acelaşi timp
să creeze o situaţie prin care să poată fi făcută din nou nunta şi
oaspeţii să fie chemaţi pentru încheierea ei.
Acest obiectiv a fost atins în anul 1844. Din nou Împăratul a
făcut nuntă Fiului Său şi oaspeţii au fost poftiţi la ea prin
intermediul strigării de la miezul nopţii: „Iată Mirele, ieşiţi-I în
întâmpinare!” Matei 25,6.
Toţi cei care sunt familiarizaţi cu istoria apariţiei mişcării
advente, ştiu că nunta a fost făcută în 1844. Există declaraţii
lămurite ce confirmă acest lucru. Totuşi, vom cheltui puţin timp
pentru a stabili aceasta ca un fapt dincolo de orice bănuială.
În cartea Experienţe şi viziuni ne este dată o descriere a ceea ce
a avut loc în sanctuarul ceresc la sfârşitul celor 2300 de ani, care
s-au sfârşit la 22 octombrie 1844. La rândul ei ea este o descriere
mult mai detaliată a lui Daniel 7,9.10, care spune:
„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune
de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă
ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui
de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins.
Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori
îi slujeau, şi zeci de mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a
ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.”
Sfânta Sfintelor sau a doua încăpere a sanctuarului ceresc este
sala de judecată, astfel că, aici în Daniel, chiar la timpul când au
loc evenimentele descrise în această profeţie, Cel Îmbătrânit de
zile, sau Dumnezeu Tatăl, este văzut când ia loc în această sală.
Acest eveniment a avut loc la sfârşitul celor 2300 de ani, conform
profeţiei din Daniel 8,14.
În pasajul din Experienţe şi viziuni, cartea despre care am
pomenit mai sus, Tatăl şi Fiul sunt văzuţi stând împreună pe un
tron care se află, după câte ni se spune, în Sfânta sau prima
încăpere a sanctuarului ceresc. Aceasta este în armonie cu viziunea
lui Ioan din Apocalipsa 4 şi 5, unde Tatăl şi Fiul sunt văzuţi
împreună în încăperea unde se află cele şapte sfeşnice, despre care
noi ştim că s-au aflat întotdeauna în prima încăpere a
sanctuarului. Este în armonie de asemenea cu Evrei 1,3 şi 8,1, unde
Isus este văzut ca şezând la dreapta scaunului de domnie din
ceruri.
Dar, la sfârşitul celor 2300 de ani, în 1844, slujirea din Sfânta
avea să dea loc slujirii din Sfânta Sfintelor, fapt care necesita
deplasarea Tatălui şi Fiului în această încăpere. Acest lucru este
arătat, după cum am indicat mai sus, în Daniel 7,9.10 şi de
asemenea în versetul 13, unde Fiul omului este adus înaintea Celui
Îmbătrânit de zile, pentru a-şi primi Împărăţia.
Scena este descrisă cu detalii şi mai amănunţite în Experienţe şi
viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2: „L-am văzut pe
Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de
foc în Sfânta Sfintelor, înăuntrul perdelei, şi a şezut jos.” Cu ce
scop? Răspunsul este pentru a face nuntă Fiului Său.
Aceasta este evident din următoarea declaraţie: „Apoi, Isus s-a
ridicat de pe tron... Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit
spunând cu glasul Său încântător: ,Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl
Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu
mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi.’ ”
Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2.
Dacă, prin ieşirea din locul unde s-a dus, El s-a întors de la
nuntă, atunci înseamnă că El trebuie să fi participat la nunta pe
care Tatăl Său se dusese să i-o pregătească din timp.
Acest fapt este arătat la modul cel mai clar în Tragedia
veacurilor, cap. 24, par. 11: „Vestirea ,Iată Mirele vine’, din vara
anului 1844, a făcut ca multe mii să aştepte venirea imediată a
Domnului. La timpul cuvenit Mirele a venit, dar nu pe pământ cum
aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri la nuntă,
să-şi primească Împărăţia.”
Aceste referinţe arată foarte clar că Tatăl a făcut nuntă Fiului
în 1844. Acest lucru implica făurirea unui popor care să poată fi

clasificat ca fiind „cei poftiţi”.
Dar cine era acest popor? Cum să-l identificăm?
Ei au fost aceia care au întrunit specificaţiile asemănătoare
acelora care au fost poftiţi în anul 457 î.Hr. Ei fuseseră în robia
Babilonului spiritual, dar răspunseseră la solia îngerului al doilea
de a ieşi afară din el pentru a face lucrarea de reclădire a
gloriosului adevăr cu privire la sanctuar, tot aşa cum mica
rămăşiţă ieşise din Babilon pentru a rezidi templul în zilele lui
Ezra şi Neemia. Ei au fost cei poftiţi la nuntă. Ei luaseră seama la
chemarea „Iată Mirele, vine; ieşiţi-I în întâmpinare!” Matei 25,6.
Aceasta înseamnă a spune că în 1844 Dumnezeu şi-a adus
poporul pe aceeaşi poziţie avantajoasă, dându-le aceeaşi ocazie,
întocmai cum a făcut-o cu vechiul Israel în 457 î.Hr., când El le
pusese la dispoziţie o perioadă de timp precisă, adică 490 de ani, în
care trebuia să pună capăt păcatelor şi să aducă neprihănirea cea
veşnică.
În 1844 El i-a chemat să facă aceeaşi lucrare fără a mai specifica
durata timpului care le fusese alocată. Acest timp a fost descris în
aceste cuvinte: „Dar în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din
trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu.” Apocalipsa 10,7.
Sfârşitul tainei lui Dumnezeu reprezintă încheierea lucrării
prin care Hristos ia chip în mod deplin înăuntrul fiecărui
credincios, după cum stă scris: „Dumnezeu a voit să le facă
cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi
anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” Coloseni 1,27.
Nu înseamnă acest lucru tocmai a pune capăt păcatelor şi a
aduce neprihănirea veşnică? Şi când această lucrare este săvârşită,
nu va fi îndepărtată orice barieră de despărţire dintre Dumnezeu
şi om? Nu înseamnă acest lucru că va fi încheiată căsătoria când
unirea este perfectă?
Sfârşirea tainei lui Dumnezeu înseamnă isprăvirea căsătoriei, a
nunţii.
În 1844 totul fusese adus la stadiul de pregătire cu scopul ca
această lucrare să se poată sfârşi cu repeziciune. Puterea
papalităţii fusese zdrobită, oamenii erau liberi ca niciodată mai
înainte, lumina glorioasă a Evangheliei veşnice strălucea peste ei
şi Împăratul deja venise să cerceteze caracterele celor morţi
neprihăniţi.
Nunta era făcută. Toate lucrurile erau pregătite şi tot ce mai
rămăsese de făcut era ca poporul lui Dumnezeu să grăbească

lucrarea de a sfârşi taina lui Dumnezeu în ei, aşa încât Hristos să
poată veni să-i primească în împărăţia Sa.
Dar, exact aşa cum s-a arătat în profeţie, ei nu au venit atunci
când au fost iniţial poftiţi. În schimb, a urmat o tristă cădere în
apostazie, timpul s-a amânat, iar Mirele şi Tatăl Său au fost lăsaţi
să aştepte, şi să tot aştepte.
„Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, şi-ar fi
păstrat cu tenacitate credinţa şi ar fi urmărit strâns uniţi
providenţa lui Dumnezeu care se deschidea pentru ei, primind
solia îngerului al treilea şi proclamând-o în puterea Duhului Sfânt
lumii, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrat
cu mare putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost
încheiată, iar Hristos ar fi venit în acest veac pentru a-i primi pe
cei din poporul Lui în vederea răsplătirii lor..” Evanghelizare, cap.
Solia triumfătoare, subcap. Motivul amânării, par. 6.
Această declaraţie a fost scrisă în 1883 şi arată în mod clar că
cei poftiţi ar fi trebuit să intre la nuntă înainte de acest an, dar ei
nu au intrat.
De aceea, exact aşa cum arată profeţia şi exact aşa cum fusese
necesar şi în prima împlinire a ei în istoria poporului Israel,
Împăratul a trebuit să trimită o chemare specială acelora care
fuseseră poftiţi. Întrucât avuseseră loc numeroase tulburări şi
fuseseră date multe solii în mijlocul poporului lui Dumnezeu,
sarcina noastră este aceea de a identifica acel eveniment care în
realitate a împlinit profeţia.
Profeţia cere ca Împăratul să trimită poporului Său, celor poftiţi,
o chemare la nuntă.
O asemenea solie trebuie să descopere cu mult mai mult decât
cunoaşterea a ceea ce ei ar trebui să fie, de fapt ea trebuia să le
explice cum pot să atingă standardul divin al desăvârşirii şi, de
asemenea, să le prezinte puterea extraordinară a Evangheliei prin
care poate fi adusă la bun sfârşit lucrarea.
Această nevoie mi-a fost lămurită cu o forţă frapantă într-o
noapte în Johannesburg, Africa de Sud. Cu acea ocazie prezentam
un studiu din Romani 7 şi 8. Explicasem metodic problema
păcatului ca o situaţie în care păcătosul se află într-o stare de robie
neputincioasă faţă de păcatul stăpânitor. Am demonstrat cu
ajutorul Scripturilor că noi comitem păcatul fără voia noastră,
deoarece nu avem putere să facem altfel până când suntem
eliberaţi din această robie. Am arătat spre starea deplorabilă a

nefericiţilor evrei în Egipt ca o ilustraţie a problemei noastre
spirituale, prin care am descoperit ce nu trebuie să fim, şi ce ar
trebui să fim.
Această parte a prezentării a durat 45 de minute, şi am sugerat
o pauză de 15 minute înainte de a continua subiectul.
Îndată un bărbat a luat cuvântul în adunare şi a zis:
„Sabatul trecut pastorul a ţinut o predică în care vorbea despre
problema păcatului, exact aşa cum aţi făcut dumneavoastră. El
ne-a spus că legea lui Dumnezeu poate fi ţinută în mod desăvârşit
şi că acesta este nivelul la care trebuie ţinută de aceia care vor
primi un loc în Paradisul restabilit. Dar predica lui s-a încheiat
fără a mai continua, şi a şezut jos.
Eu m-am ridicat îndată în picioare şi l-am rugat sincer să nu se
oprească la acest punct, ci să continue ca să ne spună cum să
atingem acest standard al desăvârşirii.
Pastorul s-a ridicat din nou, dar încet, în picioare şi a mărturisit
că ne-a spus tot ceea ce ştia, că, în timp ce înţelegea că desăvârşirea
este realizabilă, că se poate pune capăt păcatului pentru totdeauna
şi că neprihănirea desăvârşită poate fi adusă în suflet pe vecie, el
nu poate explica cum poate fi atins acest standard.”
Apoi omul m-a provocat cu aceste cuvinte: „Ne veţi prezenta ca
acel pastor experienţa neprihănirii, dar fără să ne explicaţi cum
poate fi atinsă?”
Cât de recunoscător am fost că solia îngerului al patrulea, care
este chemarea la nuntă, explică în mod clar pas cu pas procedeul
simplu prin care neprihănirea lui Hristos devine neprihănirea
sfinţilor. L-am asigurat pe cel care a pus întrebarea că solia cea vie
pe care o aveam conţinea toate răspunsurile de care el avea nevoie,
şi că urmau să fie prezentate în studiul următor. După primirea
răspunsurilor în acea noapte s-a dus acasă ca un om fericit.
Înainte de a merge mai departe este cât se poate de important
să înţelegem ce anume constituie prima chemare către cei poftiţi,
ce a urmat după facerea nunţii în 1844. Este foarte uşor să facem
acest lucru, pentru că există doar un singur eveniment care
întruneşte toate criteriile, şi anume prezentarea soliei „Hristos,
neprihănirea noastră” de către solii aleşi de Dumnezeu, Waggoner
şi Jones, între anii 1888-1893.
Chemarea de a veni la nuntă nu poate fi altceva decât un apel
din partea lui Dumnezeu către poporul Său ca ei să stârpească din
vieţile lor ceea ce îi desparte de Hristos – adică păcătoşenia lor,

după cum stă scris: „Ci nelegiuirile voastre pun un zid de
despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă
ascund faţa Lui şi-l împiedică să v-asculte!” Isaia 59,2.
Dumnezeu nu cere nimic de la poporul Său dacă nu le şi pune la
dispoziţie mijloace pentru realizarea acestui lucru. Toate cerinţele
Lui sunt însoţite de puterea Sa. „Când voinţa omului cooperează
cu voinţa lui Dumnezeu, ea devine atunci atotputernică. Tot ceea
ce, la porunca Sa, trebuie făcut, poate fi adus la îndeplinire prin
puterea Sa. Toate cerinţele lui Dumnezeu sunt tot atâtea
împuterniciri.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Talanţii, subcap.
Folosirea talanţilor, ultimul paragraf. Pavel a înţeles aceasta
foarte clar şi ne atrage atenţia la acest fapt în aceste cuvinte:
„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul
vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără
prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.
Cel ce v-a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta.”
1 Tesaloniceni 5,23.
De aceea, orice chemare la nuntă trebuie să fie o explicare clară
a problemei păcatului, trebuie să descopere procedeele practice
prin care se poate obţine eliberarea şi trebuie să ne pună la
dispoziţie puterea necesară pentru a realiza izbăvirea noastră. În
toate şi în tot legea sfântă a lui Dumnezeu trebuie să fie întronată
la locul ei de drept. Când vom face acest lucru, vom fi feriţi de a
face greşeala atât de comună cu privire la rolul legii ce constă în
tendinţa generală de a gândi că, dacă încălcarea legii ne jefuieşte
neprihănirea şi sănătatea – după cum în mod sigur se întâmplă –
atunci păzirea legii va restabili aceste lucruri, fapt care nu este
adevărat.
Dacă legea ne este propovăduită fără ca puterea salvatoare a
Evangheliei să fie descoperită ca mijloc prin care standardul ei
înalt şi nobil să poate fi atins, ascultătorul ajunge apăsat de
descurajare şi sufletul lui cade în disperare.
Aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat cu adventismul de-a
lungul anilor de după 1850, când adventiştii au devenit laodiceeni.
Lipsiţi de credinţa care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul, de
haina alba a neprihănirii lui Hristos şi de alifia pentru ochi a
discernământului spiritual, ei vestiseră „legea până când noi am
ajuns tot atât de uscaţi ca şi dealurile Ghilboa, care n-aveau nici
rouă, nici ploaie”. Review and Herald, 11 martie 1890. Pentru o
analiză mai detaliată a condiţiei generale a adventismului între

anii 1858-1888, studiaţi Destinul unei mişcări, cap. 17, de F. T.
Wright.
Vă invit acum să priviţi cu atenţie la acea perioadă, între
anii1858 şi 1888, spre a vedea dacă a existat vreo chemare adresată
celor poftiţi de-a lungul acestui interval de timp. Puteţi găsi vreo
solie adusă personal de către solii lui Dumnezeu bisericii sau celor
poftiţi, şi nu lumii? Dacă totuşi puteţi identifica o solie adresată
celor poftiţi, atunci a fost ea puterea cea vie a Evangheliei lui Isus
Hristos, neprihănirea Lui, chemarea de a înlătura toate păcatele,
de a pune capăt fărădelegii şi de a aduce neprihănirea cea veşnică?
Căutaţi cât doriţi şi veţi descoperi că nu a avut loc nici un
asemenea eveniment. Chemarea celor poftiţi nu s-a auzit între anii
1858-1888.
Există doar un singur eveniment care putea întruni toate aceste
specificaţii, şi acesta a fost trimiterea lui Waggoner şi Jones ca
servi, de către Dumnezeu, la cei poftiţi, poporul advent, între anii
1888-1893, cu solia Evangheliei veşnice, ca putere a lui Dumnezeu
de a mântui din păcat.
Compară specificaţiile profeţiei în cele ce urmează: El „a trimis
pe robii Săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă”, Matei 22,3, cu aceste
cuvinte care descriu solia din 1888 cât şi prin cine a fost dată:
„Domnul, în marea Sa milă, a trimis poporului Său cea mai
preţioasă solie prin Waggoner şi Jones.” Mărturii pentru
predicatori, cap. Lepădarea luminii, subcap. Solia îndreptăţirii
prin credinţă, par. 1.
Evenimentul s-a potrivit exact cu profeţia. Aceasta a fost prima
chemare adresată poporului advent. Notaţi faptul că cei
doisprezece şi cei şaptezeci de ucenici au fost trimişi să ducă solia
doar la oile pierdute ale casei lui Israel, lucru pe care ei l-au făcut.
În acelaşi mod Waggoner şi Jones au adresat solia poporului
advent. Ei nu erau evanghelişti pentru lume, ci pentru biserică. Ei
nu-şi aleseseră o astfel de cale. Domnul a fost Acela care alesese să
se întâmple astfel, iar ei au ascultat pur şi simplu de voia Lui.
Dar ce triste au fost urmările!
Privind cu ochi profetic de-a lungul timpului, Isus spusese: „Dar
ei n-au vrut să vină.” Matei 22,3. Şi El a fost cât se poate de corect
în prorocirea Sa, aşa cum numai El, cel mai mare dintre profeţi,
putea fi, pentru că poporul advent nu a binevoit să răspundă
invitaţiei Sale pline de har.
Foarte multe argumentări şi dezbateri s-au ivit cu privire la

faptul dacă biserica a respins cu adevărat în 1888 solia trimisă ei.
Organizaţia de astăzi a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea
pretinde de fapt că solia niciodată nu a fost respinsă, ci mai degrabă
a ieşit din această criză mai sănătoasă şi mai bună ca biserică.
Pentru a sprijini această vedere ei arată spre faptul că într-adevăr
au fost unii care au respins-o, că majoritatea nu a luat o decizie
oficială prin vot pentru a respinge solia şi că o mare parte din
biserică era nesigură de poziţia pe care trebuia s-o adopte.
Dar un asemenea argument reprezintă doar un efort hotărât de
a ascunde adevărata istorie din acea vreme şi, astfel, de a evita să
facă faţă consecinţelor, de a evita umilinţa de a se pocăi şi
mărturisirea pe care o cerea o asemenea recunoaştere a adevăratei
stări de lucruri.
Nu vom face nici o dezbatere pe larg aici pentru a dovedi acest
fapt, deoarece nu este nevoie. Că scopul lui Dumnezeu a fost
zădărnicit este evident din trei motive.
În primul rând, exista profeţia prin care se arăta că cei poftiţi nu
aveau să vină la nuntă. Cu mult înainte de a avea loc acest
eveniment Dumnezeu declarase în mod prevestitor că poporul
urma să refuze primirea chemării. Dumnezeu, care ştie toate
lucrurile de la început, motiv pentru care niciodată nu este luat
prin surprindere, a declarat cu mult înainte că aşa vor răspunde ei
la chemarea Sa. Şi, în ciuda avertizării clare, ei au mers mai
departe şi au făcut chiar acel lucru. Au refuzat totalmente să
primească lumina, refuz care nu este altceva decât lepădare.
În al doilea rând, când evenimentul a avut loc Dumnezeu a
oferit prin serva Sa, într-un limbaj foarte clar, propria Sa
evaluare cu privire la ceea ce a avut loc la Minneapolis între anii
1888-1893. El a spus: „Prejudecăţile şi părerile care au predominat
la Minneapolis în nici un caz nu sunt moarte.” Mărturii pentru
predicatori, cap. Apel şi avertisment, subcap. Degradarea
sufletului, par. 3.
Prejudecăţile şi părerile niciodată nu lucrează împreună de
partea lui Dumnezeu. Niciodată! Ele sunt armele vrăjmaşului a
toată neprihănirea prin care caută să înfrângă adevărul. Există
timpuri când el are mare succes şi, de fapt, pare că îl are mai tot
timpul. Cuvântul „predominat” înseamnă a învinge sau a domina,
a fi victorios într-o luptă. De aceea este clar că în 1888 Domnul şi
solia Lui nu au câştigat biruinţa, ci ea a fost obţinută de vrăjmaşii
acelei solii. Nici un alt înţeles nu poate fi dat acestei declaraţii.

Este adevărat că oamenii vor lua dovezi din istoria celor
întâmplate şi vor deduce din acele dovezi ceea vor ei, în încercarea
de a face ca raportul să pară diferit de evaluarea făcută de
Dumnezeu. Dar când Dumnezeu vorbeşte şi ne spune că la
Minneapolis au predominat prejudecăţile şi părerile, atunci
trebuie că El are ultimul cuvânt asupra chestiunii. Toate
argumentele să înceteze şi să mărturisim în umilinţă faptul acesta,
şi să ne rugăm la modul cel mai sincer cum putem să recuperăm
terenul pe care l-am pierdut de-a lungul timpului.
Dar acesta nu este singurul cuvânt din partea lui Dumnezeu în
acest scop. Din nou citim: „O rea-voinţă de a renunţa la opiniile
preconcepute şi de a accepta acest adevăr, stă la temelia unei largi
contribuţii a opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva soliei
Domnului adusă prin fraţii E.J. Waggoner şi A. T. Jones. Prin
exercitarea acelei opoziţii Satana a reuşit să ţină departe de
poporul nostru, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului
Sfânt pe care Dumnezeu tânjea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul
i-a împiedicat să obţină acea eficienţă pe care ar fi putut s-o aibă
prin transmiterea adevărului către lume, aşa cum apostolii l-au
proclamat după Ziua Cincizecimii. Lumina care urmează să
lumineze întregul pământ cu slava ei a fost respinsă şi, prin
acţiunea fraţilor noştri, a fost ţinută într-o mare măsură departe
de lume.” Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235.
Iarăşi, ce limbaj poate fi mai clar decât acesta? Satana a fost cel
care a avut succes în această luptă de a aduce lumina şi puterea
ultimei avertizări către o lume pieritoare. Acest lucru nu se
datorează vreunei lipse din partea lui Dumnezeu, pentru că atunci
când planurile Sale sunt ascultate „nu poate fi insucces, pierdere,
imposibilitate, sau înfrângere...” Hristos Lumina Lumii, cap. 53,
par. 26. Nereuşita se datorează doar elementului omenesc, şi
aceasta a făcut ca solia să nu fie primită şi acceptată, după cum era
în planul Lui să fie.
În al treilea rând, simpla mărturie a timpului arată că solia nu
a fost niciodată primită de către biserică, în majoritatea ei, ca să
facă din aceasta o biruinţă pentru Dumnezeu. Dacă ar fi fost
primită, marea strigare s-ar fi făcut auzită cu foarte mult timp în
urmă, iar astăzi cei credincioşi ar fi fost în Împărăţie.
Dar noi nu suntem acolo.
Nu se poate câştiga nimic prin refuzul de a admite în mod sincer
că solia a fost respinsă cu multă vreme în urmă, că prima chemare

către cei poftiţi a fost respinsă exact aşa cum a prezis Dumnezeu
că se va întâmpla.
Prin urmare, să însemne aceasta că suntem blocaţi într-o
situaţie de unde nu mai există scăpare? Nu, nicidecum, deoarece
ca indivizi fiecare se poate pocăi, tot aşa după cum întreaga biserică
s-ar fi putut şi ar fi trebuit să se pocăiască.
Aceasta a fost doar o scurtă examinare a primei chemări
adresată celor poftiţi şi a respingerii ei de către aceştia. Este
recomandat să se facă un studiu atent al cărţii Mişcarea destinului,
de F. T. Wright. În această carte sunt adunate dovezi care
demonstrează într-un mod convingător că oaspeţii au refuzat să
vină când au fost chemaţi.
Trebuie subliniat faptul că nereuşita de a accepta prima
chemare nu aduce biserica la punctul fatal care să-l determine pe
Domnul să spună servilor Săi: „Cei care au fost poftiţi nu sunt
vrednici. Ocoliţi-i şi mergeţi la o altă clasă de oameni”.
Prima respingere nu aduce biserica la punctul acesta deoarece
mai rămâne a doua chemare şi, până când aceasta nu este dată,
biserica continuă să fie recunoscută de Dumnezeu ca fiind poporul
Său, de care nimeni nu trebuie încă să se despartă. După cum
Hristos şi apostolii au rămas în biserica iudaică, în ciuda apostaziei
ei adânci, până când a fost respinsă şi a doua chemare, tot aşa nu
trebuia să existe nici o despărţire de biserică până când chemarea
a doua avea să fie respinsă cu desăvârşire.
Că ea avea să fie respinsă este adeverit de profeţia ce descrie
felul în care biserica urma să trateze a doua chemare. Este tabloul
tragic al unei reacţii cu mult mai violente şi batjocoritoare decât
cea cu care a fost respinsă prima chemare. O parte a celor poftiţi
avea să devină violentă, în timp ce ceilalţi urmau să trateze cu
uşurinţă solia şi să se ducă să-şi vadă de treaba lor.
Adresarea celei de-a doua chemări este ultima ocazie pentru
biserică de a răspunde invitaţiei de a participa la căsătoria
Dumnezeirii cu natura omenească. Nu va exista niciodată o a treia
chemare pentru ei; niciodată nu va mai fi vreo altă ocazie. De la
acel timp, când cea de-a doua chemare a fost dată şi a fost
lepădată, nu va mai exista niciodată a treia chemare pentru
biserică, ceea ce va face ca ea să fie lăsată cu desăvârşire în propria
ei soartă fără Dumnezeu, tot aşa după cum au fost lăsaţi şi iudeii
din anul 34 î.Hr.
Singura întrebare care mai rămâne este dacă cea de-a doua
chemare a fost adresată celor poftiţi din timpul prezent, adică
membrilor Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Pentru a afla
răspunsul nu trebuie decât să examinăm perioada cuprinsă între
1893 şi timpul prezent spre a vedea dacă Dumnezeu a trimis din
nou alţi servi cu adevărata solie a lui Hristos şi neprihănirea Sa,
pentru a pune capăt păcatului şi pentru a aduce neprihănirea cea
veşnică.
După cum este de aşteptat un număr de mişcări diferite şi-a
făcut apariţia, fiecare pretinzând a fi trimisă de Dumnezeu, dar o
examinare atentă a fiecăreia descoperă că numai una dintre ele
întruneşte specificaţiile profeţiei. Aceasta este singura care vine cu
Evanghelia, puterea cea vie a lui Dumnezeu de a pune capăt cu
desăvârşire păcatului şi de a stabili neprihănirea cea veşnică în
locul lui.
Una din mişcări care nu poartă însemnele calificării
propovăduieşte într-adevăr legea, dar fără prezentarea Evangheliei
ca mijloc prin care legea poate fi ascultată. Altele au o poziţie
deosebită cu privire la profeţie şi doctrine, ceea ce le face să nu fie
deloc în armonie cu mişcarea şi cu solia îngerului al patrulea.
Acestea îşi fac apariţia cu mari speranţe, însă mai curând sau mai
târziu ele dispar.
Între timp, între anii 1888-1950, cărţile lui Waggoner şi Jones în
care se află păstrate soliile pe care Dumnezeu le-a trimis prin ei
dispăruseră din vedere. Numele acestor doi bărbaţi erau
necunoscute în comunităţi, iar predicile lor nu erau menţionate
niciodată. Ceea ce s-a întâmplat la Minneapolis, Minnesota,
Statele Unite, fusese dat uitării. În mod evident conducătorii
bisericii au dorit un asemenea curs al lucrurilor.
Dar odată cu sosirea anului 1950 netulburata solie nu mai putea
fi ţinută ascunsă vederii. Lucrurile au început să evolueze şi au
condus către o criză care şi-a atins apogeul în 1962. De fapt,
perioada anilor 1950-1962 conţine o bogată istorie în privinţa
aceasta. Această istorie este mult prea bogată pentru a putea fi
consemnată în această carte a cărei întindere este limitată, dar,
pentru a cuprinde această perioadă, intenţionăm să scriem o
lucrare cu mult mai cuprinzătoare.
De aceea, vom face în cele ce urmează un scurt rezumat al
acestor evenimente cu câte ceva din semnificaţia lor.
La începutul deceniului 1950-1960, doi misionari, Wieland şi
Short, au abordat Comitetul General al adventiştilor de ziua a

şaptea exprimându-şi îngrijorarea cu privire la dezvoltările ce au
loc în biserică şi prezentând convingerea că era urgentă nevoie de
o reînviorare a adevăratei solii din 1888, pentru ca astfel să poată
fi pusă la dispoziţia bisericii.
Ţinând cont de instrucţiunea dată de a aşterne în scris
convingerea lor, ei au scris un volum intitulat 1888 Reexaminat în
care au accentuat în mod deosebit faptul că puterea extraordinară
a lui Dumnezeu niciodată nu se va manifesta în mod vizibil în
cadrul bisericii, atâta vreme cât greşeala de la 1888 nu va fi
recunoscută şi îndreptată.
Din răspunsul conducătorilor reiese într-un mod evident faptul
că ei au înţeles clar apelul şi că tot atât de clar şi-n egală măsură
l-au respins.
Wieland şi Short au lăsat efectiv problema nerezolvată, dar
Domnul nu a făcut lucrul acesta, deoarece chiar în timpul când
conducătorii se confruntau cu această chestiune Domnul a
organizat evenimentele în aşa fel, încât la nivelul laicilor solia a
început să se facă auzită din nou în diferite ţări simultan.
Peste tot în lume erau oameni care tânjiseră după eliberare din
păcat, iar ei s-au prins cu tărie de binecuvântarea oferită, dar
printre conducătorii bisericii răspunsul fusese grabnic decis. Ei au
văzut în solie ceva ce era considerat primejdios, exact aşa cum
fusese profetizat că o vor face:
„În biserici trebuie să aibă loc o manifestare extraordinară a
puterii lui Dumnezeu, dar ea nu va mişca pe aceia care nu s-au
umilit înaintea Domnului şi nu au deschis uşa inimii prin
mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acestei puteri care
luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva
pe care în orbirea lor îl vor socoti periculos, ceva care le va trezi
temerile, şi se vor lega strâns să i se împotrivească. Deoarece
Domnul nu lucrează conform ideilor şi aşteptărilor lor ei se vor
opune lucrării. ,De ce’, zic ei, ,să nu fim în stare să cunoaştem
Spiritul lui Dumnezeu, de vreme ce am fost în lucrare aşa de mulţi
ani?’ – Deoarece ei nu au răspuns avertizărilor, stăruinţelor soliilor
lui Dumnezeu, ci în mod persistent spun: ,Sunt bogat, m-am
îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic.’ ” The Review and Herald, 23
decembrie 1890.
Zeloşi pentru cauza lui Dumnezeu şi totodată nechibzuiţi în acel
zel, ei au început să facă presiuni sub diverse forme pentru a ţine

Prima şi a doua împlinire
A doua che- Mergerea la dru-
Nunta este fă- Prima chemare adre- Oaspeţii muri şi la gardu-
cută; Oaspeţii mare către sată din nou sau cei ri; Nunta are loc
sunt invitaţi oaspeţii oaspeţilor poftiţi sunt cu alţi oaspeţi
invitaţi invitaţi lepădaţi
rii
u j ito tului
Sl păra
îm Distrugerea celor
Oa care au respins
sp invitaţiile
e ţii
Prima A doua
lepădare lepădare
Separarea
457 Către Cincizecimea Chemarea
neamurilor
î.Hr. iudei
lii
o sto
Ap 70 d.Hr. – Căde-
rea Ierusalimului
Iu
de
Chemarea Înainte de Calvar; ii
de a pune Trimiterea celor
capăt 12 şi apoi a celor
păcatului 70 de ucenici Separarea
Marea strigare
1888– 1950–
1844 1893 1962
ui
orii l eu Ultimele şapte
jit nez
Slu um plăgi
Ad D
ve
nti
şti
Sfârşitul i
tainei lui Separarea
Dumnezeu
lumina departe de comunităţi. Oricine care avea şi care citea

scrierile lui Waggoner şi Jones era etichetat drept eretic,
schismatic şi periculos. Dacă cineva era văzut stând de vorbă cu
această categorie de oameni, urma să fie suspectat ca fiind unul
dintre ei.
Conflictul devenea din ce în ce mai aprig şi, ca urmare, un
număr destul de mare au fost îndepărtaţi din poziţiile lor şi excluşi
din rândurile bisericii. Familiile erau divizate, vechilor prietenii
li s-au pus capăt luând naştere astfel despărţiri serioase. A fost o
perioadă când trebuia să ştii ce crezi şi pe ce poziţie stai, altminteri
urmai să fi cuprins de confuzia generală, aşa cum s-a întâmplat cu
atât de mulţi.
Dar nu toţi au adoptat rolul de persecutor; acolo mai erau şi din
aceia care au respins invitaţia „la modul cel mai batjocoritor”.
Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 5.
Această clasă a tratat cu uşurinţă chemarea şi nu a vrut să dea
ascultare acesteia, ci fiecare s-a dus la ale lui; unul la holda lui şi
altul la negustoria sa. Această atitudine niciodată nu a fost dată
mai bine pe faţă decât la Conferinţa Generală a Adventiştilor de
Ziua a Şaptea, care a avut loc în 1962.
Pe măsură ce se apropia timpul pentru această sesiune, aceia
dintre noi care iubeau solia şi îi rămăseseră credincioşi cu orice
preţ, au văzut din ce în ce mai limpede că această conferinţă
reprezenta ultima speranţă ca biserica să accepte solia. Pe
parcursul celor 12 ani care trecuseră văzusem cum lumina fusese
lepădată la orice nivel, cu excepţia Conferinţei Generale în
sesiune. Dacă şi delegaţii din întreaga lume aveau să aleagă să
sprijine poziţia luată în decursul acestor 12 ani la toate nivele mai
de jos, atunci lepădarea celor poftiţi urma să fie completă, iar
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea avea să înceteze pentru
totdeauna de a mai fi poporul lui Dumnezeu. Ei aveau să aibă
aceeaşi soartă ca şi iudeii la sfârşitul celor 420 de ani, şi din
aceleaşi motive.
Cu cea mai adâncă îngrijorare pentru adevăr şi pentru biserica
pe care o iubeam atât de mult, noi ne-am unit în cea mai serioasă
rugăciune pentru ca, prin slujirea Duhului Sfânt, delegaţii aflaţi
în sesiune să recunoască ceea ce era bine de făcut pentru a fi în
armonie cu Dumnezeu. În plus, unii dintre noi au putut să
participe la acea sesiune hotărâtoare şi au făcut apeluri personale,
ca tuturor chestiunilor legate de solie să li se dea locul lor de drept.
Dar acest lucru a fost cu desăvârşire ignorat. Nu a existat nici o

discuţie cu privire la acest subiect, nu s-a făcut nici un apel la
pocăinţă şi nici nu a avut loc vreo recunoaştere a faptului că lipsa
lor spirituală înfiorătoare se datora umblării lor continue pe
cărarea respingerii, căreia îi pusese temeliile înaintaşii lor
spirituali. Procedând astfel ei au lepădat şi cea de-a doua chemare
adresată lor, celor poftiţi, la modul cel mai batjocoritor.
Respingerea a fost definitivă. Cea de-a doua ocazie venise şi se
dusese pentru totdeauna, cea de-a treia chemare nemaiurmând să
fie dată niciodată.
Din acea zi şi până astăzi adevărata solie de la 1888, solia
neprihănirii celei vii, nu mai este de găsit în această biserică, cu
excepţia faptului că este adusă de către persoane din afara acestei
biserici.
În orice fel ar pune cineva la îndoială canalele, metodele şi
instrumentele pe care Domnul le-a folosit pentru a adresa cea
de-a doua chemare la nuntă, rămâne clar şi evident faptul că
problemele implicate în cea de-a doua chemare au fost
prezentate înaintea bisericii cu o claritate şi insistenţă mai mult
decât suficientă, pentru a sili biserica să dea un răspuns
definitiv şi cât se poate de clar.
Şi la orice nivel oficial, de la cel mai de sus până la cel mai de
jos, răspunsul a fost clar, hotărât şi neechivoc – biserica n-a avut
timp pentru solie.
Desigur, conducătorii denominaţiunii pretind că niciodată nu au
respins lumina şi că ei cred cu adevărat şi proclamă sincer pe
„Domnul, neprihănirea noastră”. Într-adevăr, în efortul lor de a
tăinui şi de a face confuză chestiunea ei vestesc astăzi o altă solie
despre care spun că este solia din 1888, şi arată spre faptul că au
acceptat-o, ca pe o dovadă că niciodată nu au lepădat în mod real
solia. Dar aceia care cunosc şi au experimentat puterea soliei
neprihănirii celei vii trimisă în 1888, şi din nou astăzi, nu sunt
amăgiţi.
Prin răspunsul ei final la întrebarea care i-a fost pusă a doua
oară cu privire la atitudinea pe care avea s-o adopte faţă de
invitaţia la nuntă, această biserică s-a plasat singură exact acolo
unde s-au plasat iudeii în anul 34 d.Hr.
Această dezvoltare este una extrem de importantă în
desfăşurarea evenimentelor zilelor din urmă. În armonie cu
principiile Sale de lucru Domnul nu se putea întoarce către o altă
clasă de oameni pentru a da marea strigare, până când biserica nu

avea să confirme refuzul de a-şi face lucrarea.
Această întrebare este acum lămurită. De aceea, Domnul
împuterniceşte o altă clasă de oameni pentru a face lucrarea pe
care cei poftiţi ar fi trebuit s-o facă, dar au declarat într-un mod
irevocabil că nu vor s-o facă.
În profeţie este declarat la modul cel mai clar că Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea niciodată nu va da marea strigare în
puterea ploii târzii. După cum am văzut în capitolul intitulat „Cei
patru îngeri”, că după cea de-a treia mişcare urmează o altă
mişcare, tot astfel am văzut clar că nu cei poftiţi, ci robii sau servii
care au adresat ultima chemare sunt aceia care devin cea de-a
patra mişcare.
În cele ce urmează, cuvântul profetic ne spune acest lucru.
„Atunci a zis robilor Săi: ,Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost
vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi
la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.’ ” Matei 22,8.9.
Aceia pe care Domnul îi călăuzeşte şi îi îndrumă sunt poporul
Său, biserica Sa. Pe cine călăuzeşte Domnul astăzi? Pe cei ce sunt
cei poftiţi şi care au lepădat cea de-a doua chemare a Domnului?
Sau pe servii care au adresat a doua chemare?
Nu există nici o îndoială cu privire la răspuns. Nu cei poftiţi sunt
aceia cărora Împăratul le dă instrucţiuni şi nici nu sunt aceia pe
care El îi conduce. În schimb, El oferă această înaltă onoare unei
mici grupe de servi. Ei sunt aceia cărora Împăratul le transmite
poruncile Lui, în timp ce El ne spune foarte clar că cei poftiţi sunt
aceia care s-au depărtat de El. Ei continuă să umble pe o cale
proprie despărţiţi de Dumnezeu. Este demn de notat aici că dacă
studiem mai departe în profeţii vom descoperi că nu toţi servii care
au luat parte la vestirea soliei către cei poftiţi vor rezista până la
încheierea lucrării. Mulţi sunt cernuţi şi vor fi lăsaţi pe cale.
Chemarea către cei de la drumuri şi de la garduri reprezintă
marea strigare dată în puterea ploii târzii. Nu există nici o
problemă în a trage o astfel de concluzie din pricina faptului că ea
este ultima solie care va mai fi dată vreodată. Prin acest mijloc,
oaspeţii sunt strânşi la nuntă şi, de îndată ce sunt adunaţi, are loc
judecata de cercetare a celor vii, simbolizată prin intrarea
Împăratului în odaia ospăţului ca să-şi examineze oaspeţii.
Împreună cu acest eveniment ia sfârşit timpul de probă sau de har.
În timp ce aceia care sunt îmbrăcaţi cu haina de nuntă rămân în
odaia nunţii, aceia care sunt îmbrăcaţi cu hainele propriilor lor

fapte sunt aruncaţi afară şi încredinţaţi distrugerii.
Această profeţie ar părea să indice că strângerea celor de la
drumuri şi de la garduri, adică vestirea marii strigări, are loc
imediat după respingerea celei de-a doua chemări. Totuşi şi alte
profeţii, ca de pildă cea a celor zece fecioare şi cea a cernerii, arată
că între respingerea finală de către cei poftiţi prin a doua chemare
şi începutul marii strigări se scurge o perioadă de timp. Pe
parcursul acestui interval de timp Dumnezeu îşi pregăteşte grupa
cea mică pentru extraordinara lucrare de a da ultima solie de milă
unei lumi pieritoare.
Astăzi ne aflăm în această perioadă. Curând ne vom pomeni cu
chipul fiarei şi cu începutul marii strigări. Prin cuvântul sigur al
profeţiei ştim la modul cel mai sigur că nu cei poftiţi vor da marea
strigare, ci servii lui Dumnezeu.
Pe baza acestei profeţii suntem în stare să spunem la ce punct
am ajuns în desfăşurarea evenimentelor ultimelor zile. În 1844
nunta fusese făcută şi cei poftiţi au fost invitaţi, dar n-au vrut să
vină. În 1888, prin Waggoner şi Jones, a fost dată şi totodată
respinsă prima chemare la nuntă a acelora care fuseseră poftiţi.
Cea de-a doua şi ultima chemare a celor poftiţi a fost adresată între
anii 1950-1962 şi din nou a fost respinsă categoric, cu rezultatul că
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a încetat pentru totdeauna
să mai fie biserica lui Dumnezeu.
Toate aceste evenimente sunt acum de domeniul trecutului.
Astăzi, alţi servi sunt canalul de lumină al lui Dumnezeu în acest
timp de zăbavă, iar următorul eveniment va fi revărsarea ploii
târzii şi vestirea marii strigări. Prin aceste descoperiri toţi copiii
lui Dumnezeu ştiu cu certitudine ce poziţie să adopte.
CAPITOLUL 8
Babilonul cel mare
O rice adevărat credincios în Isus aşteaptă şi arde de dor după

fericita zi când forţele întunericului vor fi înfrânte pentru
totdeauna, iar împărăţia neprihănirii va fi instaurată pe vecie
într-o lume unde „moartea nu va mai fi; nu va mai fi nici tânguire,
nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.
Apocalipsa 21,4.
Dar această zi nu poate veni până când nu se va realiza pe deplin
şi permanent scopul marii controverse. Legea lui Dumnezeu
trebuie să fie reabilitată şi susţinută ca fiind singura cale a vieţii,
încât nelegiuirea să nu mai aibă niciodată nici cel mai mic prilej de
a apărea şi de a-şi impune prezenţa. Singura modalitate de a
ajunge la această totală respingere a nelegiuirii şi la primirea fără
rezerve a neprihănirii este de a descoperi caracterul plin de iubire
al lui Dumnezeu în razele lui cele mai strălucitoare, şi de a expune
totodată răutatea şi ticăloşia în hidoşenia lor cea mai rea cu
putinţă. Pentru un studiu mai deplin cu privire la acest punct, vezi
Cei şapte îngeri, de F. T. Wright, capitolele 14-18.
Desigur, această condiţie culminantă a lucrurilor nu s-a
dezvoltat încă pe deplin, dar fiţi siguri că se apropie cu repeziciune
ziua când va atinge maturitatea ei completă. Clipă de clipă
omenirea se afundă neîntrerupt în hăul cel mare al ultimei
apostazii, în vreme ce, pe de altă parte, adevăratul popor al lui
Dumnezeu se desparte de lume şi de stricăciunea ei. În lumina
acestor ţeluri trebuie să studiem instaurarea chipului fiarei, pe de
o parte, iar pe de altă parte desăvârşirea celor sfinţi.
Astfel sunt trasate liniile bătăliei. În timp ce diavolul îşi
aranjează forţele sale, Domnul şi le pregăteşte pe ale Lui. Acesta
este un tablou încurajator mai ales când putem să recunoaştem
aceste evenimente ca împliniri ale profeţiei, şi ştim că ele vor avea
loc în mod sigur.
Din nefericire, soluţionarea acestor chestiuni ia mult mai mult
timp decât ar fi fost necesar, deoarece în mod sigur Dumnezeu n-a
(116)
BABILONUL CEL MARE 117
avut nevoie de şase mii de ani pentru a rezolva problema păcatului,

introdus în Univers de Satana. Vina este a noastră, poporul lui
Dumnezeu, care din pricina necredinţei am cauzat amânare după
amânare.
Generaţii au venit şi s-au dus, şi mişcări şi-au făcut apariţia doar
pentru a cădea mereu şi mereu. Astfel, ceea ce ar fi trebuit să aibă
loc, niciodată nu s-a întâmplat. Cu toată această amânare
făgăduinţa unei biruinţe desăvârşite şi veşnice este asigurată.
Din acest motiv sunt ţinute în frâu cele patru vânturi ale vrajbei,
până când se încheie această pregătire. Apoi orice element al luptei
va fi eliberat în totalitate pentru a confrunta orice element al
binelui, în ultimul mare conflict dintre fiară şi chipul ei pe de o
parte şi oştirile Dumnezeului cel viu pe de altă parte. Acesta va fi
ultimul conflict care va coborî cortina istoriei acestei lumi şi va
anunţa a doua venire glorioasă a Domnului şi Mântuitorului
nostru, Isus Hristos. Este un conflict în care vor implicaţi în mod
inevitabil toţi aceia care trăiesc la acea vreme. Nimănui nu i se va
îngădui să adopte o poziţie neutră, independentă. În acest conflict
orice bărbat, femeie şi copil din întreaga lume va fi silit să ia poziţie
de o parte sau de alta. Nu va fi nimeni neutru atunci. Chiar forţa
presiunilor din marele conflict va cere acest lucru, şi fiecare trebuie
şi va da un răspuns prin a accepta o cale sau alta. De aceea,
subiectul acestui conflict trebuie să fie de o importanţă vitală
pentru toţi aceia care trăiesc pe pământ în timpul de faţă.
Chestiunile implicate în acest război sunt de ordin spiritual, dar
aceasta nu înseamnă a spune că armele forţei nu vor fi folosite de
aceia care sunt deprinşi să-şi atingă scopurile prin aceste mijloace.
Însă de partea adevărului lui Dumnezeu armele folosite vor fi de
natură spirituală şi nicidecum materiale, iar Dumnezeu, prin
biserica Sa, va rezista puterilor întunericului prin proclamarea
puternicei solii conţinute în prima parte a Apocalipsei 18.
Deoarece ne interesează ordinea evenimentelor ultimelor zile,
să privim la aceste versete din acest punct de vedere. O lumină
remarcabilă este aruncată asupra chestiunii prin compararea ei cu
o solie foarte asemănătoare pe care o găsim în Apocalipsa 14,8 şi
despre care citim: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ,A
căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate
neamurile din vinul mâniei curviei ei!’ ”
Aceasta este solia îngerului al doilea, iar „A doua solie
îngerească din Apocalipsa 14 a fost mai întâi predicată în vara
anului 1844…” Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 4 de la

sfârşit. Proclamarea ei a urmat după vestirea primei solii îngereşti
ce s-a făcut auzită înaintea ei, şi anunţa solemn rezultatul
respingerii prezentării Evangheliei veşnice şi a avertizării
iminentei judecăţi de către primul înger. Notaţi cu mare atenţie
modul de exprimare diferit al acestor două solii. În prima solie
îngerească se arăta că ceasul judecăţii lui Dumnezeu venise, ceea
ce înseamnă că este cu totul altceva decât a spune: „A venit
judecata lui Dumnezeu”.
Prima declaraţie, „a venit ceasul judecăţii Lui”, nu ne spune că
judecata a şi început în realitate, ci că ne aflăm în cadrul orei sau
timpului când ea va începe. De aceea, această solie anunţă
iminenţa judecăţii şi nicidecum începerea ei în realitate.
Cealaltă expresie, „a venit judecata lui Dumnezeu”, nu poate fi
cu adevărat propovăduită decât dacă a început în realitate
judecata. Astfel, între 1831 şi 22 octombrie 1844, era potrivit să se
predice faptul că „a venit ceasul judecăţii lui Dumnezeu”, dar de
atunci încoace a fost potrivit să se anunţe că, pentru cei morţi
neprihăniţi, a început cu adevărat judecata.
Această distincţie trebuie să fie clar stabilită în mintea noastră
pentru a înţelege diferenţa dintre prima solie îngerească şi a doua
solie îngerească. Menţionarea soliei îngerului al doilea arată că ea
era scrisă la timpul prezent. Ea nu declară că a venit ceasul căderii
Babilonului, ci că el a căzut. Aşa că solia nu putea fi proclamată
până când nu putea fi proclamată în adevăr. Acest lucru înseamnă
că, mai întâi trebuie să cadă Babilonul, pentru ca abia apoi să poată
fi dată solia: „A căzut Babilonul”.
Judecata celor morţi în Hristos a început la 22 octombrie 1844,
la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de ani, dar solia care spune
că ceasul judecăţii lui Dumnezeu venise a fost vestită timp de
treisprezece ani înainte de aceasta, aşa după cum era şi potrivit să
se facă. Ca rezultat al respingerii acestei solii, Babilonul a căzut.
„Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a
respingerii luminii soliei…” Tragedia veacurilor, cap. 21,
paragraful 4 de la sfârşit. Astfel a căzut Babilonul, care la acea
vreme a fost încercat şi pus la probă de adevărul lui Dumnezeu. Şi
imediat după căderea lui, Domnul a împuternicit îngerul al doilea
să anunţe această cădere şi să cheme pe adevăratul popor al lui
Dumnezeu afară din bisericile căzute.
Dar, şi este bine să notăm cu mare grijă acest punct, este un
simplu fapt istoric că acea solie nu s-a făcut auzită decât atunci
când a putut fi proclamată ca adevăr prezent. Iar dacă acest
eveniment ar fi urmat să fie vestit în viitor, atunci niciodată nu
s-ar fi putut spune în adevăr că Babilonul a căzut. Dumnezeu nu
minte în soliile Sale. Ele spun adevărul. De aceea, când El trimite
o solie precum că Babilonul a căzut, atunci acea solie nu vine până
când Babilonul nu a căzut.
În consecinţă, aceasta ne aduce la punctul unde să putem
compara cu folos solia celui de-al doilea înger din Apocalipsa 14,8
cu solia îngerului din Apocalipsa 18,1-4. La prima vedere ele par a
fi identice, dar există o diferenţă vitală între ele, şi anume: îngerul
al doilea anunţă faptul că Babilonul a căzut, în timp ce Apocalipsa
18 arată că Babilonul cel mare a căzut. Este foarte potrivit acum
să punem întrebarea cu privire la care este diferenţa dintre
Babilon şi Babilonul cel mare.
Aşa după cum am declarat la începutul acestor studii, noi am
plecat de la presupunerea că cititorii noştri posedă un anumit bagaj
informaţional, aşa încât să nu fie necesar să examinăm aici cu
amănunţime totul în legătură cu acest subiect. Dar câteva lucruri
de bază totuşi le voi repeta. Babilonul este numele dat de Biblie
formelor de religie apostată şi coruptă, care sunt în război cu
Dumnezeu, întocmai după cum termenul Israel este numele de
identificare dat poporului lui Dumnezeu credincios şi adevărat.
Astfel, în perioada Noului Testament până la a doua venire a lui
Hristos, acestea două, Babilonul şi Israelul, susţin deopotrivă
aceleaşi principii, răul şi neprihănirea, după cum erau susţinute
de către Babilon şi Israel în Vechiul Testament.
Papalitatea, tot la fel de bine ca şi Roma antică, a susţinut
principiile Babilonului şi s-a luptat în fărădelege împotriva lui
Dumnezeu şi a adevărului Său, în persoana sfinţilor Săi. Dar nu
ele erau Babilonul care a căzut în 1844, pentru că ele se aflaseră
într-o condiţie căzută cu secole înainte de această vreme. Babilonul
care a căzut în 1844 era constituit din bisericile protestante cărora
Dumnezeu le trimisese lumina adevărului şi care au refuzat
categoric acest adevăr.
„Despre Babilon se spune că este ,mama curvelor’. Prin fiicele ei
sunt simbolizate bisericile care se prind de doctrinele şi tradiţiile
ei şi urmează exemplul ei de jertfire a adevărului şi a aprobării lui
Dumnezeu, pentru a forma o alianţă nelegiuită cu lumea. Solia din
Apocalipsa 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se
aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care

s-au stricat. Şi întrucât această solie urmează după avertizarea cu
privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de
aceea ea nu se poate referi numai la Biserica Romei, deoarece
această biserică a fost într-o stare de decădere timp de multe
veacuri.” Tragedia veacurilor, cap. 21, par. 21.
Deci, de la 1844 încoace, comunitatea Babilonului a crescut tot
la fel de mult pe cât s-a dezvoltat şi s-a adâncit păcătoşenia, după
cum putem citi în următoarea declaraţie:
„Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală
în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca
urmare a respingerii luminii advente; dar aceasta nu era totală.
Atunci când ele au continuat să lepede adevărurile speciale pentru
vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai adânc. Totuşi, încă nu se
putea spune ,a căzut Babilonul… pentru că el a făcut ca toate
popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei’. El încă nu reuşise să
facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea
şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare pentru timpul nostru
există şi câştigat teren bisericile protestante din toate ţările
creştinătăţii; şi aceste biserici sunt cuprinse în denunţarea
solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea
apostaziei încă nu a atins punctul culminant.” Tragedia veacurilor,
cap. 21, paragraful 4 de la sfârşit.
Dar bisericile nu pot cădea la nesfârşit. Trebuie să vină un timp
când cele două părţi sunt dezvoltate şi are loc astfel ultima
confruntare. Aceasta înseamnă că Babilonul urmează să ajungă la
un punct de unire când trebuie să fi încetat lupta din sânul lui, fapt
care-l pregăteşte să înfrunte pe poporul lui Dumnezeu în ultima
bătălie. De asemenea este o realitate faptul că Apocalipsa 18
reprezintă ultima solie dată unei lumi pieritoare, după cum ni se
spune în declaraţia următoare:
„Apocalipsa 18 arată spre vremea când, ca urmare a lepădării
întreitei avertizări din Apocalipsa 14,6-12, biserica va ajunge pe
deplin la starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui
Dumnezeu care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de
legătura cu el. Aceasta solie este ultima care va mai fi dată lumii;
şi ea îşi va îndeplini lucrarea.” Tragedia veacurilor, cap. 21, ultimul
paragraf.
Acesta este tabloul. Până în 1844 deja exista un Babilon ce
cuprindea cel puţin Biserica Romano-Catolică. După 1844
Procesul de decădere este un proces progresiv. Prin respingerea adevărului bisericile au

căzut din ce în ce mai jos, iar când chipul fiarei este înălţat, căderea lor va fi completă
şi irevocabilă.
comunitatea Babilonului a crescut incluzând şi bisericile

protestante. Dar căderea Babilonului nu a fost totală atunci. El a
continuat să decadă din ce în ce mai jos, până când, la sfârşit, va fi
atins punctul cel mai de jos posibil. Acum, conform declaraţiei
tocmai citate, Babilonul din Apocalipsa 18, care este Babilonul cel
mare, „va ajunge pe deplin la starea prevăzută de îngerul al doilea”.
Deci, ultima solie salvatoare este dată de către ultima biserică a lui
Dumnezeu Babilonului cel mare, ultimul şi cel mai decăzut dintre
toate Babiloanele. Şi cât de adecvat este acest termen care i se
aplică, deoarece acest ultim Babilon dă pe faţă cea mai mare unitate
şi cea mai mare ostilitate faţă de Dumnezeu, dintre toate grupurile
babiloniene din istorie.
Solia îngerului din Apocalipsa 18 este preocupată cu Babilonul
cel mare şi anunţă că acesta a căzut, şi nu că a sosit ceasul căderii
lui. Prin urmare, în lumina factorilor arătaţi mai sus cu privire la
soliile primilor doi îngeri este evident că solia îngerului din
Apocalipsa 18 nu poate şi nici nu va începe să fie vestită sub
călăuzirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, până când nu devine
realitate ceea ce conţine şi vesteşte ea, aşa încât ea să poată declara
cu adevărat că Babilonul cel mare a căzut.
Acest lucru însă face să se nască întrebarea dacă acest fapt este
deja adevăr prezent, sau dacă este o situaţie care urmează să-şi
facă apariţia. Dacă Babilonul cel mare nu a căzut încă, atunci ce
alte adâncimi ale apostaziei mai trebuie atinse înainte ca acest
lucru să devină realitate?
Din Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 2, învăţăm că această solie
se afla încă în viitor la vremea scrierii ultimei ediţii a acestei cărţi,
în 1911. După citarea câtorva versete din Apocalipsa 18,1.2.4,
textul continuă să ne spună: „Acest pasaj din Scriptură arată
înainte către o vreme când vestirea căderii Babilonului, adusă de
cel de-al doilea înger din Apocalipsa 14 (vers. 8), trebuie repetată
cu adăugirea menţiunii despre stricăciunile care au intrat în
diferitele organizaţii care constituie Babilonul, de când a fost dată
pentru prima oară solia, în vara anului 1844.”
Timpul la care se face referire în declaraţia de mai sus nu este un
moment al timpului, ci o perioadă de timp. Este perioada de timp,
despre care încă nu ştim cât de lungă este, pe durata căreia solia
înaintează anunţând căderea Babilonului şi adresând chemarea
adevăratului popor al lui Dumnezeu de a ieşi afară din el. Ea se afla
încă în viitor la vremea când a fost scrisă declaraţia de mai sus, dar
pentru câtă vreme se află în viitor? Întrucât noi ştim că nu va mai
fi niciodată vreo altă solie bazată pe un timp precis, atunci nu ne
putem aştepta să ni se dea vreo informaţie undeva în Cuvântul lui
Dumnezeu cu privire la o dată exactă, însă este de aşteptat să ni se
spună despre condiţiile exacte care vor aduce Babilonul cel mare
acolo unde solia să poată vesti în adevăr faptul că el a căzut.
În acest caz să începem să punem cap la cap informaţiile pe baza

cărora să putem stabili răspunsul la aceste întrebări. Pe pagina
imediat următoare celei din care am citat paragraful de mai sus,
citim următoarele: „Despre Babilon, la vremea când a fost scos în
evidenţă în această profeţie, s-a spus: ,Păcatele ei s-au îngrămădit
şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de
nelegiuirile ei’. Apocalipsa 18,5. El a umplut măsura vinovăţiei lui
şi distrugerea este gata să cadă peste el. Dar Dumnezeu are încă
un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti
credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din el, ca să nu ia parte la
păcatele lui şi să nu ,fie loviţi cu urgiile ei!’ ” Tragedia veacurilor,
cap. 38, par. 3.
Timpul scos în evidenţă în această profeţie este timpul când solia
vesteşte faptul că Babilonul cel mare a căzut pentru ca niciodată
să nu-şi mai facă apariţia. Acest lucru se va întâmpla deoarece
păcatele Babilonului vor fi ajuns până la ceruri şi îşi va fi umplut
măsura vinovăţiei lui. Cu alte cuvinte, el îl va fi sfidat pe
Dumnezeu până la extrem. Răzvrătirea lui împotriva Celui
atotputernic, Creatorul cerurilor şi al pământului, nu va cunoaşte
limite şi va fi în cele din urmă sprijinită de orice bărbat, femeie şi
copil din lume, cu excepţia adevăratului popor al lui Dumnezeu.
Şi putem să afirmăm precis pe baza Cuvântului lui Dumnezeu
ce eveniment îi va aduce în postura unde păcatele lor să ajungă
până la cer. Există două declaraţii care, citite împreună, ne oferă
informaţia pe care o căutăm. În cea dintâi citim că legea lui
Dumnezeu va fi făcută fără efect când se va aproba legea
duminicală. Acesta este timpul instaurării chipului fiarei, aşa cum
am învăţat în primele capitole ale acestei cărţi. A doua declaraţie
ne spune că păcatele lumii vor fi ajuns până la ceruri atunci când
Legea lui Dumnezeu este făcută fără efect. Deci, aceste cuvinte ne
spun într-un mod foarte clar, aşa cum de altfel întotdeauna ni s-a
spus, că punctul din timp când Babilonul cel mare a căzut în cele
din urmă este acel punct din timp când legea lui Dumnezeu este
făcută fără efect pe pământ prin impunerea legii duminicale, act
prin care ei umplu măsura vinovăţiei lor şi păcatele lor vor ajunge
până la ceruri. Citiţi despre acest adevăr în aceste declaraţii.
„Va veni un timp când Legea lui Dumnezeu va fi făcută, într-un
sens special, fără efect în ţara noastră. Conducătorii naţiunii
noastre vor impune legea duminicală prin decrete sau hotărâri
legislative, şi astfel poporul lui Dumnezeu va fi adus într-o mare
primejdie. Când naţiunea noastră, în consiliile ei legislative, va

promulga legi pentru a înrobi conştiinţele oamenilor cu privire la
privilegiile lor religioase, impunând păzirea duminicii şi aducând
puterea opresivă împotriva acelora care păzesc Sabatul zilei a
şaptea, legea lui Dumnezeu va fi făcută fără efect în ţara noastră în
toate intenţiile şi scopurile ei; iar apostazia naţională va fi urmată
de ruină naţională.” Review and Herald, 18 decembrie 1888.
„Păcatele lumii vor fi ajuns până la ceruri când legea lui
Dumnezeu este făcută fără efect, când Sabatul Domnului este
călcat în picioare şi aruncat în ţărână, iar oamenii sunt constrânşi
să accepte în locul lui o instituţie papală, prin braţul cel puternic
al legii ţării. Prin înălţarea unei instituţii omeneşti mai presus de
instituţia rânduită de Dumnezeu, ei arată dispreţ faţă de marele
Dătător al legii şi refuză semnul sau sigiliul Lui.” Review and
Herald, 5 noiembrie 1889.
Suplimentară la declaraţiile de mai sus este şi declaraţia din
Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Criza ce vine, par. 5, care
cuprinde acelaşi adevăr după cum urmează: „Prin decretul ce
impune instituţia papalităţii care violează legea lui Dumnezeu,
naţiunea noastră se va rupe cu totul de neprihănire”.
A te rupe cu totul de neprihănire înseamnă a ajunge acolo unde
nimeni nu mai poate merge mai departe în despărţire de
Dumnezeul cel viu. Aceasta înseamnă a umple măsura nelegiuirii
şi a vinovăţiei, aceasta înseamnă ca păcatele cuiva să ajungă până
la ceruri. Dar când va fi adus la îndeplinire acest lucru? Acest lucru
se va realiza prin promulgarea decretului care va impune
închinarea la instituţia papalităţii, lucru pe care noi îl cunoaştem
a fi impunerea legii duminicale.
Desigur, este evident că la timpul scrierii acestui studiu acest
eveniment se află încă în viitor. Bisericile nu şi-au asigurat încă
puterea legislativă pe pământ, în Statele Unite mai întâi, pentru
a-şi impune decretele şi pentru a-şi susţine dogmele. Dar acel timp
va veni cu siguranţă şi, pe cât de sigur va veni, pe atât de cert va
avea loc şi căderea Babilonului cel mare care va fi totală. Şi atunci,
cât se poate de sigur va veni şi timpul când solia care anunţă acea
cădere se va face auzită prin îndrumarea îngerului care luminează
întregul pământ cu slava lui. Ea va merge atunci şi se va face
auzită în realitate ca adevăr prezent.
Aşa cum am declarat mai înainte în această serie de studii,
punctul din timp când chipul fiarei va fi instaurat este o piatră de
hotar clară, sigură. Este acel punct din timp când se va atinge acel
stadiu din partea lumii cât şi din partea bisericii lui Dumnezeu de
unde nu mai poate şi nu va mai exista întoarcere de nici un fel. Este
punctul către care diavolul dezvoltă acum apostazia bisericilor
aflate sub controlul său şi, de asemenea, este un punct către care
Dumnezeu dezvoltă şi pregăteşte o rămăşiţă credincioasă în stare
să poarte lupta Lui în acea zi decisivă. Aceste două linii de
dezvoltare vor ajunge la acelaşi punct focal în acelaşi timp, şi deja
ambele au înaintat mult în dezvoltarea lor. Înainte ca acea oră
critică să vină au mai rămas puţine lucruri ce trebuie să-şi atingă
împlinirea. Deja unirea bisericilor, eveniment care precede imediat
impunerea legii duminicale şi despre care noi am învăţat în primul
capitol al acestei serii de studii, este foarte aproape de a se realiza
pe deplin, iar când acest lucru devine un fapt real, atunci chipul
fiarei va fi format, păcatele Babilonului cel mare vor fi ajuns până
la ceruri, cupa nelegiuirii va fi plină şi căderea lui va fi totală.
Atunci va fi sosit timpul ca să fie vestită solia: „A căzut Babilonul
cel mare”.
Această vestire este cea mai importantă dezvoltare în lansarea
generală a marii strigări, şi aceasta va fi dată cu o putere care va
lumina întregul pământ cu slava îngerului. Acest lucru este foarte
clar arătat în următoarea declaraţie:
„Am văzut îngeri grăbindu-se încoace şi încolo în cer, coborând
către pământ şi urcând apoi iarăşi la cer, pregătindu-se pentru
împlinirea unui eveniment important. Apoi am văzut un alt înger
puternic, însărcinat să coboare pe pământ, să-şi unească glasul cu
al celui de-al treilea înger şi să dea putere şi energie soliei sale.
Slavă şi o mare putere au fost date îngerului şi, când a coborât,
pământul a fost luminat de slava lui. Lumina care-l însoţea pe
acest înger pătrundea pretutindeni, în timp ce el striga cu o voce
puternică: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al
dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei
păsări necurate şi urâte’. Solia căderii Babilonului, aşa cum a fost
dată de cel de-al doilea înger, este repetată, cu menţionarea în plus
a stricăciunilor care au intrat în biserici din 1844 încoace. Lucrarea
acestui înger vine chiar la timpul potrivit pentru a se alătura
ultimei mari lucrări a soliei celui de-al treilea înger, în timp ce se
transformă într-o mare strigare. Iar poporul lui Dumnezeu este
pregătit astfel să rămână în picioare în ceasul ispitei, pe care
urmează s-o înfrunte în curând. Am văzut o lumină puternică
asupra lor, iar ei s-au unit pentru a vesti fără frică solia celui de-al
treilea înger.” Experienţe şi viziuni, cap. Marea strigare, par. 1.
Este deci limpede şi evident că ordinea evenimentelor este aceea
că, de îndată ce puterea bisericii şi a statului se unesc pentru a
impune decretele bisericii cu privire la legea duminicală, atunci
căderea Babilonului este totală. Acesta va fi semnalul coborârii
puternicului înger din Apocalipsa 18 care se uneşte cu puternica
lucrare a îngerului al treilea, pe măsură ce slujirea acestuia se
transformă într-o mare strigare.
CAPITOLUL 9
Solia creşte
E ste cât se poate de important să înţelegem că „Lucrarea acestui

înger [cel de-al patrulea, din Apocalipsa 18] vine chiar la timpul
potrivit pentru a se alătura ultimei lucrări a soliei celui de-al treilea
înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare.” Experienţe şi
viziuni, cap. Marea strigare, par. 1.
Prin urmare, înainte de ridicarea chipului fiarei şi înainte de
căderea totală a Babilonului cel mare va avea loc o asemenea
revărsare de putere spirituală, încât aceasta va face ca solia
îngerului al treilea să crească sau să se transforme într-o mare
strigare. Aceasta înseamnă că noi nu trebuie să aşteptăm până când
are loc aprobarea legii ce impune închinarea în ziua duminicii, ca
să primim primele revărsări de putere spirituală. Astfel, poporul lui
Dumnezeu va fi înzestrat în mod sporit cu putere care-l face în stare
să iasă în întâmpinarea crizei crescânde din lume şi din biserici. În
acelaşi timp, după cum voi dovedi pe scurt, aceste manifestări ale
puterii divine prin copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi un factor
semnificativ în producerea căderii Babilonului cel mare.
Aceeaşi idee cu privire la solia îngerului al treilea care creşte
până la punctul unde întregul pământ este umplut cu slava
îngerului, este exprimată în mai multe declaraţii asemenea celei
de mai jos:
„Îngerul al treilea, zburând prin mijlocul cerului, vestind
poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus, reprezintă lucrarea
noastră. Solia nu pierde nimic din puterea ei în zborul îngerului,
pentru că Ioan o vede crescând în tărie şi putere, până când întregul
pământ este luminat de slava ei. Drumul poporului lui Dumnezeu
care păzesc poruncile Lui este înainte şi tot înainte. Solia
adevărului pe care o ducem trebuie să meargă la naţiuni, limbi şi
popoare. În curând, ea va fi vestită cu voce tare şi pământul va fi
luminat de slava ei. Ne pregătim noi oare pentru această mare
revărsare a Duhului lui Dumnezeu?” Mărturii pentru comunitate,
vol. 5, cap. Susţinerea misiunilor în oraşe, paragraful 5 de la sfârşit.
(127)
Este de asemenea evident că alcătuirea legii duminicale nu este

ceva care va veni pe furiş asupra noastră, într-atât de tainic încât să
nu ştim când se va petrece în realitate. Dimpotrivă, o vom vedea când
se va apropia, iar când va avea loc, îngerul al treilea va da pe faţă o
putere nemaivăzută înainte. Declaraţia următoare adevereşte acest
lucru:
„Odinioară, aceia care au prezentat adevărurile celei de-a treia solii
îngereşti au fost priviţi ca nişte alarmişti. Prezicerile lor, că intoleranţa
religioasă va obţine controlul în Statele Unite, că biserica şi statul se
vor uni ca să prigonească pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu,
au fost socotite neîntemeiate şi absurde. S-a declarat cu încredere că
această ţară n-ar putea deveni niciodată altceva decât ceea ce a fost
întotdeauna – apărătoarea libertăţii religioase. Dar, pe măsură ce
problema impunerii duminicii este agitată în cercuri tot mai largi,
evenimentul de care s-au îndoit şi nu l-au crezut atâta vreme se vede
apropiindu-se, iar a treia solie îngerească va produce un efect pe care
nu l-a avut mai înainte.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 8.
Acest tablou al soliei care creşte în putere, strălucire şi forţă
spirituală este atestat mai departe în aceste cuvinte scrise în
contextul a ceea ce a avut loc în preajma Cincizecimii:
„Şi astăzi Dumnezeu foloseşte încă biserica Sa pentru a face
cunoscută voinţa Sa pe pământ. Astăzi, vestitorii crucii merg din oraş
în oraş şi din ţară în ţară, pregătind calea pentru a doua venire a lui
Hristos. Stindardul legii lui Dumnezeu este înălţat. Spiritul Celui
atotputernic mişcă inimile oamenilor şi aceia care răspund
influenţelor Sale devin martori pentru Dumnezeu şi adevărul Său.
În multe locuri, pot fi văzuţi bărbaţi şi femei consacrate, vestind şi
altora lumina care le-a făcut clară calea spre mântuire prin Hristos.
Şi continuând să lase să strălucească lumina lor, aşa cum au făcut cei
ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii, ei au primit
mai mult şi tot mai mult din puterea Duhului Sfânt. În felul acesta,
pământul trebuie să fie luminat de slava lui Dumnezeu.” Faptele
apostolilor, cap. 5, par. 18.
Va fi foarte uşor de discernut faptul că, în aparenţă, ne confruntăm
cu două tablouri contradictorii cu privire la vestirea ultimei
avertizări. Unul din ele descoperă o solie care este dată în puterea
ploii târzii şi care nu poate începe până când căderea Babilonului nu
este totală. Acest tablou ne este oferit în Apocalipsa 18,1-4. Aici,
prima impresie căpătată este aceea că îngerul al patrulea păstrează
o tăcere absolută până când căderea Babilonului a atins limita
SOLIA CREŞTE 129
extremă, după care, pe neaşteptate, dă glas soliei lui cu deplină

putere. Pare mai degrabă un salt din nimic la ceva cu totul
extraordinar, ce în aparenţă ne conduce mintea înapoi la coborârea
neaşteptată a Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii şi la strigătul de la
miezul nopţii din vara şi toamna anului 1844.
Ca o aparentă contradicţie a acestei idei, ne confruntăm cu alte
declaraţii care zugrăvesc o creştere spre o mare lumină a soliei până
la timpul când lucrarea îngerului al patrulea „vine chiar la timpul
potrivit pentru a se alătura ultimei lucrări a soliei celui de-al treilea
înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare”. Experienţe şi
viziuni, cap. Marea strigare, par. 1.
Aceste declaraţii totuşi nu sprijină deloc ideea saltului de la nimic
la ceva cu totul extraordinar, ci mai degrabă susţin ideea unei creşteri
până la timpul când are loc o mare creştere datorită sporirii
considerabile a cantităţii de ploaie. Va exista de asemenea o creştere
continuă pe durata marii strigări.
Realitatea este că ambele seturi de declaraţii sunt corecte. Înainte
de revărsarea neaşteptată a ploii târzii va avea loc o mare creştere în
putere a soliei îngerului al treilea, fără de care Babilonul n-ar putea
cădea complet. Această creştere în lucrarea îngerului al treilea este
esenţială pentru realizarea mântuirii sau pentru pustiirea totală a
pământului de ultimii ei locuitori. Se va ajunge la această situaţie
prin aplicarea principiului că adevărul Evangheliei fie împietreşte,
fie înmoaie inima. Acest principiu niciodată nu îngăduie vreunui om
să meargă doar pe calea lui.
„Pastorii şi membrii să nu uite că adevărul Evangheliei
împietreşte atunci când nu mântuieşte. Respingerea luminii îi ţine
pe oameni captivi, îi leagă cu lanţurile întunericului şi ale
necredinţei. Sufletul care refuză să asculte invitaţia milei, şi face
aceasta zi de zi, în curând va auzi cele mai urgente apeluri fără acea
emoţie care să-i mişte sufletul.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5,
cap. Natura şi influenţa „Mărturiilor”, subcap. Neglijarea
„Mărturiilor”, par. 5.
Faraonul Egiptului ne oferă un exemplu excelent cu privire la
acest principiu. Când Moise a ajuns pentru prima oară în prezenţa
monarhului, împăratul era departe de a fi un potentat împietrit şi
nemilos, aşa cum devenise la vremea când respinsese cele zece
apeluri pline de iubire din partea Suveranului universului. Fiecare
rugăminte respinsă a adus cu sine un efect rău asupra caracterului
faraonului, până când s-a vândut cu totul lui Satana.
Fiecare afluent adaugă la mărimea şi puterea râului pe care îl aprovizionează cu apă;

şi ori de câte ori perioada de ploaie se prelungeşte râul se umflă şi iese din matca lui. În
acelaşi fel, primul, al doilea, al treilea şi al patrulea înger aduc putere suplimentară
soliei, care va creşte până ce devine ploaia târzie şi erupe în marea strigare.
„Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se

va distruge singur. Oricine caută să înăbuşe mustrările de conştiinţă,
seamănă seminţele necredinţei, iar acestea vor aduce în mod sigur
un seceriş. Respingând prima avertizare din partea lui Dumnezeu,
faraonul din vechime a semănat seminţele încăpăţânării şi a secerat
încăpăţânare. Dumnezeu nu l-a obligat să nu creadă. Sămânţa
necredinţei, pe care el a semănat-o, a produs un seceriş după felul ei.
De aceea atitudinea lui de împotrivire a continuat, până când a
ajuns să vadă ţara pustiită, pe fiul său întâi născut rece şi mort, şi
pe toţi întâii născuţi ai casei lui şi ai tuturor familiilor din
SOLIA CREŞTE 131
împărăţia sa, până când apele mării s-au strâns iarăşi asupra
cailor, carelor şi a războinicilor lui. Istoria sa este o ilustraţie
teribilă a adevărului cuprins în cuvintele ce spun că: ,Ce seamănă
omul, aceea va şi secera.’ Galateni 6,7. Dacă oamenii şi-ar da seama
de lucrul acesta, atunci ar fi cu mult mai atenţi la sămânţa pe care
o seamănă.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din
semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3.
Acelaşi rezultat s-a putut vedea în dezvoltarea celei mai adânci
apostazii a conducătorilor iudei care s-au împotrivit şi au respins
slujirea plină de dragoste a lui Hristos. Când Mântuitorul a venit
pe pământ aceşti oameni erau departe de a fi plini de mândria
fanatică şi de ura clocotitoare care i-a luat în stăpânire când au ţipat
la Pilat să-l răstignească pe Mântuitorul nostru binecuvântat.
Fiecare zi care-i aducea în contact cu caracterul divin al lui Isus şi
refuzul lor de a se preda şi de a se pocăi a avut asupra lor un efect
de împietrire îngrozitor până când, la vremea când Isus se afla în
camera de judecată a lui Pilat, acei oameni s-au găsit în cea mai
adâncă apostazie.
În timp ce mulţi preoţi şi oameni din popor erau încă deschişi
pentru a primi lumina, acei conducători care respinseseră pe
Hristos şi se luptaseră împotriva Lui n-au beneficiat sub nici o
formă de ploaia timpurie. Primul lor pas spre împietrirea inimii a
fost făcut atunci când au refuzat să se supună puterii convingătoare
a Duhului Sfânt prin slujirea Ioan Botezătorul. Odată ce făcuseră
acest pas niciodată după aceea n-au mai păşit pe cărarea
neprihănirii, după cum citim în declaraţia următoare:
„Atenţia mi-a fost îndreptată către vestirea primei veniri a lui
Hristos. Ioan fusese trimis în puterea şi în duhul lui Ilie pentru a
pregăti calea lui Isus. Cei care au respins mărturia lui Ioan nu au
beneficiat de învăţăturile lui Isus. Împotrivirea lor faţă de solia
care prevestea venirea Lui, i-a plasat într-un loc în care nu puteau
primi cu plăcere cea mai puternică dovadă că El era Mesia. Satana
i-a condus pe cei care au respins solia lui Ioan să meargă încă şi
mai departe, să-l respingă şi să-l răstignească pe Hristos. Făcând
acest lucru, ei s-au plasat într-un loc în care nu puteau primi
binecuvântările Zilei Cincizecimii, care i-ar fi învăţat calea către
sanctuarul ceresc. Sfâşierea perdelei de la templu a arătat că
jertfele şi rânduielile iudaice nu aveau să mai fie primite. Marea
Jertfă fusese adusă şi acceptată, iar Duhul Sfânt, care a coborât în
Ziua Cincizecimii, a purtat mintea ucenicilor de la sanctuarul
pământesc către cel ceresc, unde Isus a intrat prin propriul Său
sânge, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi foloasele ispăşirii
Sale. Dar iudeii au fost lăsaţi într-un întuneric total. Ei au pierdut
toată lumina pe care ar fi putut-o avea asupra planului de
mântuire şi s-au încrezut mai departe în jertfele şi arderile lor de
tot inutile. Sanctuarul ceresc luase locul celui pământesc, cu toate
acestea ei nu ştiau nimic de această schimbare. Din acest motiv, ei
nu au putut beneficia de mijlocirea lui Hristos în Sfânta sau locul
sfânt.” Experienţe şi viziuni, cap. O bază solidă, par. 2.
Acelaşi principiu a lucrat şi în vestirea celor trei solii îngereşti
în 1844.
„Cei care au respins prima solie nu au putut avea vreun
avantaj de la cea de-a doua; şi nu au avut nimic de câştigat nici
prin strigătul de la miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească să
intre cu Isus prin credinţă în Sfânta Sfintelor din sanctuarul
ceresc. Şi, respingând primele două solii, ei şi-au întunecat în aşa
măsură priceperea, încât nu pot vedea nici urmă de lumină în cea
de-a treia solie îngerească, ce arată calea către Sfânta Sfintelor.
Am văzut că, după cum iudeii l-au răstignit pe Isus, tot aşa
bisericile cu numele răstigniseră aceste solii şi nu au, prin
urmare, nici cea mai vagă cunoştinţă în ce priveşte calea către
Sfânta Sfintelor şi nici nu pot beneficia de mijlocirea săvârşită de
Isus acolo. Asemenea iudeilor, care îşi aduceau jertfele inutile, ei
îşi înalţă rugăciunile nefolositoare către încăperea pe care Isus a
părăsit-o; şi Satana, mulţumit de această amăgire, îşi ia o
aparenţă religioasă şi îndreaptă către sine mintea acestor aşa-zişi
creştini, lucrând cu puterea lui semne şi minuni mincinoase
pentru a-i imobiliza în capcană.” Experienţe şi viziuni, cap. O bază
solidă, par. 3.
Dumnezeu a intenţionat ca revărsarea ploii timpurii să-i
pregătească pe membrii bisericii Sale pentru mutarea la cer, dar în
schimb biserica a alunecat în apostazie.
În acelaşi fel, Dumnezeu plănuise ca puternica revărsare a
Duhului Sfânt prin care fusese dat strigătul de la miezul nopţii să
fi pregătit poporul advent pentru mutarea la cer, după cum este
arătat în mod clar în aceste cuvinte:
„Istoria Israelului din vechime este o ilustraţie izbitoare pentru
experienţa trecută a poporului advent. Dumnezeu a condus pe
poporul Său în mişcarea adventă, chiar aşa cum a condus pe copiii
lui Israel din Egipt. În timpul marii dezamăgiri, credinţa lor a fost
SOLIA CREŞTE 133
încercată aşa cum a fost a evreilor la Marea Roşie. Dacă ei şi-ar fi

pus încrederea în mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experienţa
lor trecută, ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu. Dacă toţi care au
lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al
treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat
cu putere împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost
revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar
fi fost avertizaţi, lucrarea de încheiere ar fi fost terminată, iar
Hristos ar fi venit pentru răscumpărarea poporului Său.” Tragedia
Dar Domnul nu va da greş. El va pune capăt păcatelor definitiv
şi în totalitate, şi va aduce neprihănirea cea veşnică, dând pe faţă
păcatul în hidoşenia lui cea mai rea, păcat care este pus alături de
neprihănire în cea mai pură strălucire a ei.
Această victorie va fi obţinută prin soliile aduse de cei trei îngeri
şi de către îngerul al patrulea. Din acest motiv, noi trebuie să
înţelegem rolul îngerilor în aducerea Babilonului cel mare acolo
unde deghizarea sau masca lui va fi smulsă şi va fi expus ca ceea
ce este în realitate, ultima manifestare a nelegiuirii, „mama
curvelor şi spurcăciunilor pământului”. Apocalipsa 17,5.
Această lucrare ar fi trebuit să fie adusă la îndeplinire prin
prezentarea slujirii celor trei îngeri la scurt timp după anul 1844,
dar în jurul anului 1858 poporul advent alunecase în starea
laodiceană, stare care dădea pe faţă lipsa Evangheliei, motiv pentru
care nu aveau puterea cu care să demaşte Babilonul cel mare. În
acest fel, timpul s-a amânat, iar sfârşitul tuturor lucrurilor a fost
întârziat.
Apoi, în 1888 a venit îngerul al patrulea. Vezi Cei şapte îngeri,
cap. Îngerul al patrulea. Solia acestui înger este o reformulare a
soliilor primului, al doilea şi al treilea înger, care a venit cu o forţă
şi mai mare, mai profundă şi mai clară decât în timpul primei lor
vestiri.
Era o necesitate ca îngerul să trebuiască mai întâi să-şi facă
lucrarea în mijlocul poporului advent, înainte ca el să poată vesti
adevărurile sale lumii. Şi aceasta din cauză că poporul advent care
ar fi trebuit să cunoască foarte bine solia o pierduse întru totul,
astfel încât nu a fost în stare să recunoască ceea ce ea era de fapt
– solia îngerului al treilea în adevăr – şi a trebuit ca Ellen White
să fie întrebată pentru a identifica solia în locul lor ca membri,
după cum ea a scris:
„Mulţi mi-au scris şi m-au întrebat dacă solia îndreptăţirii prin

credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: ,Ea este
solia îngerului al treilea în adevăr.’ ” Review and Herald, 1 aprilie
1890.
„Această solie trebuia să aducă şi mai proeminent înaintea
lumii pe Mântuitorul înălţat, jertfa pentru păcatele întregii lumi.
Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţă în Garantul; a invitat
poporul să primească neprihănirea lui Hristos care se manifestă
prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi l-au pierdut
din vedere pe Isus. Ei trebuia să-şi fi îndreptat ochii spre persoana
Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa de neschimbat
pentru familia umană. Toată puterea este dată în mâinile Sale
pentru ca să poată împărţi daruri bogate oamenilor, să
împărtăşească darul de nepreţuit al neprihănirii Sale agentului
uman neputincios. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a
poruncit să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea care
trebuie să fie proclamată cu glas tare, şi însoţită de revărsarea
Duhului Sfânt într-o mare măsură.” Mărturii pentru predicatori,
cap. Respingerea luminii, subcap. Solia îndreptăţirii prin
credinţă, par. 1.
Aceasta este exact solia care are capacitatea de a încheia
lucrarea aducând pe toţi oamenii în postura de a lua o decizie
finală. Despre apariţia acestei solii în 1888, stă scris:
„Timpul încercării este chiar deasupra noastră deoarece marea
strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea
neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate.
Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple
întregul pământ.” Review and Herald, 22 noiembrie 1892.
Dar, în vreme ce solia marii strigări s-a făcut auzită în Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea, marea strigare încă nu începuse să
fie vestită în lume şi nici nu putem vedea ca solia să fi crescut spre
a deveni marea strigare în afara bisericii. Ceea ce noi vedem este
doar primul pas a ceea ce ar fi devenit marea strigare în deplina ei
putere. Această dezvoltare ar fi trebuit să aibă loc pe deplin după
sosirea îngerului al patrulea între anii 1888-1893, fapt care i-ar fi
condus, după ce solia ar fi fost învăţată de către poporul advent, să
dea întregii omeniri ultima avertizare.
Planul însă niciodată nu a fost adus la bun sfârşit datorită
necredinţei încăpăţânate a pastorilor urmaţi apoi de popor; ceea ce
înseamnă că trebuie să vedem cum primii patru îngeri îşi săvârşesc
SOLIA CREŞTE 135
în continuare lucrarea slujirii lor care va aduce cu sine sfârşitul.

La vremea scrierii acestei cărţi îngerul al patrulea s-a întors ca
învăţător al neprihănirii pentru mica rămăşiţă a poporului advent,
care s-a dovedit credincioasă Conducătorului ei divin. Cu o
aşteptare înflăcărată, noi, credincioşii, aşteptăm cu dor revărsarea
ploii târzii.
Mai mult decât atât, solia îngerului al treilea trebuie să crească
sau să se transforme într-o mare strigare în timpul premergător
intrării îngerului din Apocalipsa 18 în sfera lui de activitate.
De aceea, ne aşteptăm să vedem cum Duhul Sfânt este revărsat
din ce în ce mai mult în timpul slujirii îngerului al treilea, chiar
dacă nu sunt încă semne vizibile ale impunerii legilor duminicale.
În concluzie, secvenţa premergătoare apariţiei puternicului
înger din Apocalipsa 18 în puterea ploii târzii care dă ultima
avertizare lumii întregi, este în rezumat următoarea:
Mai întâi, puternicul înger se coboară şi descoperă solia
îngerului al treilea, în adevăr, celor care sunt sensibili spiritual din
mijlocul poporului advent.
Acest lucru conduce în mod inevitabil la înlăturarea şi
excluderea celor credincioşi din mijlocul foştilor lor fraţi.
Îngerul al patrulea îşi continuă lucrarea sa de educare a celor
credincioşi. Lucrarea lui devine mult mai eficientă tocmai prin
faptul că sunt despărţiţi.
Apoi vine timpul când apostazia din lume ce împresoară pe copiii
lui Dumnezeu se adânceşte, încât vor fi constrânşi de Duhul Sfânt
să vestească adevărul despre Hristos şi neprihănirea Sa. Aceasta va
fi o lucrare liniştită la început, dar sub călăuzirea şi binecuvântarea
Duhului Sfânt solia va creşte până ce devine o mare strigare.
La timpul potrivit, chiar atunci când chipul fiarei este ridicat,
îngerul al patrulea se va uni cu îngerul al treilea pe măsură ce solia
celui din urmă va creşte până când se transformă într-o marea
strigare.
Abia atunci va începe la modul cel mai serios ultima mare
bătălie din cadrul marii controverse, şi nu se va sfârşi decât atunci
când va fi luată pe deplin ultima decizie de către toţi locuitorii
pământului.
CAPITOLUL 10
O unire mondială
B abilonul este o putere care nu se limitează la o singură regiune

geografică, ci se găseşte peste tot, de-a lungul şi de-a latul
pământului. Din acest motiv, el va da pe faţă acelaşi spirit şi va
lucra ţinând seama de aceleaşi scopuri în orice parte a pământului,
aşa cum numai el este în stare s-o facă, după ce va fi câştigat
controlul tuturor puterilor guvernamentale din diferitele naţiuni
ale lumii. Prin urmare, chipul fiarei se va forma în fiecare localitate
unde locuiesc oameni, iar căderea totală a Babilonului cel mare va
fi globală în magnitudine. Ce colaps va fi acesta! Căderea va începe
în Statele Unite ale Americii unde se va forma mai întâi chipul
fiarei, urmând apoi ca fiecare ţară să impună chipul în orice
teritoriu, fapt care va aduce cu sine căderea acestora, rând pe rând.
Este extrem de dificil ca în acest veac când libertatea personală
este privită ca un drept inalienabil să se accepte eventualitatea de
a fi privaţi total de libertatea personală de a ne închina lui
Dumnezeu conform dictatelor unei conştiinţe luminate, chiar şi în
naţiunile aşa-numit creştine, dar este cu mult mai dificil să credem
că acest lucru se va întâmpla chiar în mijlocul acelor naţiuni unde
Dumnezeul creştinilor nu este recunoscut deloc.
Gândiţi-vă mai întâi la dificultatea uriaşă din partea Babilonului
de a strânge toate naţiunile pretins creştine într-un singur corp unit
sub o singură conducere şi sub o singură stăpânire. În timp ce este
adevărat că papa de la Roma se bucură de mai mult respect decât
s-a bucurat vreodată înainte din partea celor de credinţă catolică
sau necatolică, totuşi sunt dezacorduri, neînţelegeri în sânul
bisericii. Ea nu este încă în stare să prezinte înaintea lumii un front
unit. Sunt mulţi care nu au uitat Reforma protestantă, şi există alte
religii care sunt anticatolice.
Cu toate acestea, toate aceste deosebiri vor dispărea atunci când
asupra popoarelor de pe întreg pământul vor fi aduse presiuni
teribile. Ele nu vor cădea de acord în toate detaliile, ci se vor uni
(136)
O UNIRE MONDIALĂ 137
între ele „asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune”.

Va fi un timp de groaznică suferinţă, pentru că:
„Fiecare secol de imoralitate a strâns mânie pentru ziua mâniei;
iar când vine timpul şi nelegiuirea este deplină, atunci Dumnezeu
va săvârşi lucrarea Lui ciudată. Se va descoperi atunci că este un
lucru teribil ca răbdarea divină să ajungă la capăt; pentru că mânia
lui Dumnezeu va cădea atât de vădit şi de puternic, încât este
prezentată ca fiind neamestecată cu milă; şi tot pământul va fi
pustiit. La vremea când are loc apostazia naţională, când,
acţionând potrivit politicii lui Satana, conducătorii ţării se vor
aşeza de partea omului fărădelegii – atunci măsura vinovăţiei este
plină; apostazia naţională este semnalul ruinei naţionale.”
Selected Messages, vol. 2, pag. 372.
Va fi un seceriş înfiorător aşa cum nici un condei nu-l poate
zugrăvi şi nici un glas nu-l poate descrie. Fiind dedicate concepţiei
că obiectivul este atât de esenţial pentru ca omenirea să
supravieţuiască cumva şi că scopul scuză chiar şi cele mai ilicite
mijloace ce pot fi folosite pentru atingerea lui, diferitele fracţiuni
care divid creştinătatea vor pune mâna pe orice soluţie ce promite
eliberare. Bisericile vor pretinde că doar o „întoarcere la ascultare
de Dumnezeu” va fi suficientă pentru salvarea lor şi, sub presiunea
crescândă a disperării datorită situaţiei ce ameninţă viaţa lor,
chiar acei aşa-numiţi creştini care mai înainte se luptaseră
împotriva papalităţii vor da sprijin fără rezerve sistemului.
Tot astfel, naţiunile care nu recunosc în nici un fel vreun alt
Dumnezeu în afara celui care este al lor, se vor uni cu papalitatea.
Mă gândesc la marile puteri de pe pământ precum Rusia şi China
şi la alte puteri mai mici precum Vietnamul, Coreea şi Cuba. Apoi
mai este lumea musulmană unde creştinismul este obiect de
batjocură. Gândiţi-vă la hinduism, budism, şintoism şi multe alte
religii. Priviţi la ura incredibil de adâncă manifestată de evrei şi
arabi, unii împotriva altora. Toate acestea au dat pe faţă ceea ce
părea a fi o ură implacabilă împotriva creştinismului şi a uneia
împotriva celeilalte. Atât de înverşunată şi de durată a fost
ostilitatea uneia împotriva celeilalte, încât este foarte dificil de
crezut că va veni vreodată ziua când toate aceste forţe se vor uni,
simultan, în cauza comună a instaurării chipului fiarei.
În pofida aparentei imposibilităţi de a exista o unire a tuturor
forţelor lui Satana, Cuvântul lui Dumnezeu prezice fără rezerve că
va fi o vastă confederaţie a răului în care toţi membrii ei vor lucra

sub un singur cap, având aceleaşi obiective. Aşa stând lucrurile, noi
trebuie să luăm acum în considerare dovezile conţinute în profeţii.
Familiarizarea cu aceste profeţii are menirea să ne scape de
amăgire, înţelegerea noastră fiind întemeiată nu pe ceea ce am
putea crede că se va întâmpla, ci pe ceea ce Domnul, prin Scripturi,
ne spune că va avea loc.
Prin urmare, să ne abatem ochii neajutoraţi de la scenele
confuze şi discordante ale lumii şi să privim în schimb la Cuvântul
lui Dumnezeu, să adresăm acestui Cuvânt, prin Duhul Sfânt,
întrebarea gravă cu privire la ce se află înaintea noastră şi, în acest
Cuvânt, vom descoperi că nu mai puţin decât întreaga lume va
acorda loialitate papalităţii. Fiecare naţiune, neam, limbă şi popor
de pe faţa întregului pământ va face acest lucru, şi nimic mai puţin.
Nu are importanţă că martorul vizibil al împrejurărilor poate
părea să nege acest fapt la vremea scrierii acestei cărţi. Adevărul
este că Domnul a spus că aşa va fi şi, de aceea, acest lucru întocmai
aşa va fi. Dumnezeu a rostit acest cuvânt, şi este doar o chestiune
de timp mai înainte ca ceea ce El a spus să se împlinească la modul
cel mai sigur.
Să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu şi să vedem adevărul
care stă scris acolo despre aceasta. În Apocalipsa 13,8, după ce
citim despre reînscăunarea papalităţii la putere, urmează această
declaraţie: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia
ale căror nume n-au fost scrise în cartea vieţii Mielului înjunghiat
de la întemeierea lumii”. K.J.V. Bible.
În acest verset sunt scoase în evidenţă două clase. Aceia ale căror
nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului şi, în mod evident, ei sunt
aceia care slujesc lui Dumnezeu în duh şi în adevăr din orice
naţiune, neam, limbă şi popor. Ei sunt singurele excepţii, spre
deosebire de restul tuturor celorlalţi locuitori ai pământului care
se vor închina fiarei. În ziua aceea, ne vom număra fie printre cei
din clasa celor ce se închină lui Dumnezeu, fie printre cei din clasa
celor ce se închină fiarei indiferent dacă ne place sau nu. Ori vom
fi printre aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii şi au
puterea de a rezista fiarei şi icoanei ei, ori vom fi chiar închinătorii
acelei fiare şi icoanei ei.
Cum se va întâmpla acest lucru este arătat clar în versetele de
mai înainte ale acestui capitol. Este evidentă încă din versetul 4
ivirea situaţiei prin care fiara este capabilă să-şi desfăşoare în aşa
fel puterea, ca să intimideze restul lumii, încât să o aducă în stare

să spună: „Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu
ea?” Acesta este doar un alt fel de a spune că fiara este prea
puternică pentru a-i da cuiva şi cea mai slabă speranţă de victorie
în orice dispută cu ea. Aşa se va întâmpla că „i s-a dat stăpânire
peste orice seminţie, peste orice limbă şi peste orice norod”.
Versetul 7. Ca rezultat al acestui lucru, toţi locuitorii pământului
se vor închina fiarei de bună voie sau fără voia lor, cu excepţia
acelora ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.
Când privim la lumea de astăzi vedem că naţiunile pământului
sunt divizate în atitudinea lor faţă de puterea papală, majoritatea
oamenilor de pe pământ fiind ostili pe faţă şi fermi faţă de
papalitate, motiv care ne determină să ne întrebăm cum s-ar putea
vreodată să se ajungă la punctul unde toţi aceştia să se închine
acestui potentat.
Dar când privim la lucrurile care se desfăşoară astăzi în lume şi
tragem concluziile de rigoare, noi facem aceasta fără să ne dăm
seama că rezultatul concluziilor noastre este dependent de anumite
idei pe care le avem în minte despre ceea ce constituie închinarea.
În mod firesc gândim că închinarea este o adorare pioasă benevolă
faţă de cineva înaintea căruia ne închinăm – ceva care este oferit
pentru că vrem să-l oferim. Fără îndoială, este adevărat acest lucru
în măsura în care închinarea are de-a face cu Dumnezeu, pentru că
este singurul fel de închinare pe care Dumnezeu îl acceptă, însă
acest lucru nu este adevărat în măsura în care închinarea are de-a
face cu fiara şi icoana fiarei. Aceasta este o închinare impusă
închinătorului deoarece puterea potentatului este de o asemenea
magnitudine când porunceşte, încât închinarea să poată fi adusă
indiferent că persoana doreşte sau nu s-o aducă.
Pentru fiecare adevăr din Noul Testament există un tip în
Vechiul Testament, iar tipul impunerii închinării în ziua duminicii
din partea Babilonului modern se găseşte în impunerea închinării
înaintea chipului de aur de pe câmpia Dura, în vremea lui
Nebucadneţar.
El era papa acelor zile şi era acela care a chemat oamenii din
orice naţiune să se închine chipului de aur, iar ca răspuns la
această chemare oamenii sau reprezentanţii lor au venit, pentru că
nu îndrăzneau să stea deoparte. Condiţiile arătate clar în acea
chemare erau: ascultarea sau moartea.
În Apocalipsa 13 citim că pedeapsa cu moartea atârnă deasupra
capetelor tuturor acelora care nu se închină fiarei şi icoanei ei.

Acesta este doar antitipul tipului pe care-l găsim în zilele lui
Nebucadneţar, fiindcă el a ameninţat cu moartea pe toţi aceia care
refuzau să îngenuncheze înaintea chipului de aur. După cum a fost
atunci, tot astfel va fi şi astăzi.
În zilele acelea s-au adunat laolaltă conducătorii tuturor
popoarelor din întreaga lume, peste care stăpânea Babilonul. Şi
fiecăruia i s-a cerut să se închine înaintea puterii Babilonului sub
pedeapsa cu moartea. Cunoscând bine spiritul de răzvrătire ce
locuieşte în inimile celor cuceriţi, noi putem înţelege faptul că mulţi
dintre aceia care s-au închinat în acea zi, s-au închinat nu pentru
că ar fi avut de gând să se închine chipul de aur, simbolul puterii
Babilonului, ci pentru că nu doreau să ajungă în cuptorul cu foc.
Este adevărat că ei s-au închinat, dar n-au făcut-o pentru că iubeau
Babilonul, ci au făcut-o deoarece se temeau de puterea lui şi de
asemenea pentru că erau încătuşaţi de această putere, motiv
pentru care nu aveau nici o opţiune decât să asculte sau să moară.
Ceea ce a fost, va mai fi. De aceea, ura pe care aceste naţiuni o
au faţă de papalitate şi faţă de lumea occidentală care protejează
şi încurajează papalitatea, nu este deloc o dovadă să nu credem că
papalitatea nu va obţine iarăşi închinarea întregii lumi. Ea va
obţine închinarea pentru că va intra în posesia puterii de a face aşa
ceva. Prin puterea spiritismului şi prin puterea Statelor Unite
aflate sub conducerea spiritismului se va dezvolta o situaţie care
va da înapoi papalităţii supremaţia întregii lumi.
Pe câmpia Dura se aflau două clase de oameni ce stăteau
înaintea acelui chip, şi numai două. O clasă era formată din
oamenii din întreaga lume ce se plecaseră înaintea chipului, iar
cealaltă clasă era alcătuită din cei puţini credincioşi, doar trei la
număr, care nu se temeau de puterea Babilonului şi ale căror nume
erau scrise în cartea vieţii Mielului. Aceştia singuri nu s-au
închinat înaintea chipului, şi aşa va fi din nou. Cei puţini
credincioşi vor cunoaşte puterea lui Dumnezeu şi, în felul acesta,
vor fi în stare să stea împotriva puterii Babilonului cel mare.
Îngerul al treilea este acela care dă avertizarea concretă
împotriva închinării înaintea fiarei şi icoanei ei şi împotriva
primirii semnului ei pe frunte sau pe mână. Către cine dă el
această avertizare? Răspunsul trebuie să fie către aceia care sunt
în primejdia de a face chiar acele lucruri împotriva cărora se dă
avertizarea. De aceea, trebuie că îngerul se va duce peste tot la
oamenii de pe pământ care sunt în primejdia de a face o greşeală

atât de teribilă. Dacă pentru anumiţi oameni nu există acest
pericol, atunci îngerul nu va da avertizarea concretă împotriva
fiarei şi a icoanei ei, ci va face cunoscută o altă avertizare ce
ascunde primejdia deosebită în care aceştia se află. Cu alte cuvinte,
dacă în zilele din urmă Rusia şi China nu se vor închina fiarei şi
icoanei ei, atunci avertizarea oamenilor din aceste ţări nu va
cuprinde ceva cu care ei niciodată nu se vor confrunta. Din acest
motiv, îngerul al treilea nu s-ar duce la aceşti oameni.
Dar îngerul al treilea merge la ei. Acest lucru este făcut clar în
cuvântul profeţiei, ce spune că „a urmat un alt înger, al treilea”,
după primii doi. Despre primul din aceşti trei îngeri se declară
limpede că duce solia sa „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei
limbi şi oricărui norod”. De aceea, dacă îngerul al treilea îi
urmează, atunci înseamnă că şi el îşi duce solia oricărui neam,
oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod, şi avertizează pe
fiecare persoană despre pericolul de a se închina fiarei şi icoanei ei.
Aceasta nu poate să însemne decât că fiarei i se va aduce închinare
de către oamenii din orice neam, orice seminţie, orice limbă şi orice
norod, pentru că altfel avertizarea n-ar putea fi dată oricărei
persoane. Dacă ar exista o altă punere la probă pentru oamenii
altor ţări, atunci le-ar fi adresată o avertizare diferită de către un
alt înger.
Iată câteva declaraţii concrete care ne spun în câteva cuvinte că
în fiecare parte a lumii criza va fi aceeaşi.
papalitatea pentru constrângerea conştiinţei, silindu-i pe oameni să
onoreze sabatul cel fals, oamenii din fiecare ţară de pe glob vor fi
determinaţi să urmeze exemplul ei... Naţiunile străine vor urma pilda
Statelor Unite. Deşi ea stă în frunte, ca exemplu, totuşi aceeaşi criză
va veni asupra poporului nostru din toate părţile lumii.” Mărturii
pentru comunitate, vol. 6, cap. Lucrarea pentru timpul acesta, par. 14;
cap. Atitudinea noastră faţă de autorităţile civile, par. 4.
Aceste declaraţii nu au nevoie de comentarii deoarece solia lor
este mult prea simplă pentru a fi înţeleasă greşit. Pe lângă acestea,
să citim următoarea declaraţie: „Istoria se va repeta. Religia falsă
va fi înălţată. Ziua întâi a săptămânii, o zi de muncă obişnuită
neavând nici o sfinţenie, va fi instituită exact aşa cum a fost chipul
din Babilon. Tuturor naţiunilor şi limbilor, tuturor oamenilor li se
va porunci să se închine acestui sabat fals. Acesta este planul lui
Satana de a desconsidera ziua instituită de Dumnezeu, dată lumii

ca un memorial al creaţiei.
Decretul care impune închinarea în această zi va fi dat în toată
lumea…
Încercare şi persecuţie va veni asupra tuturor acelora care,
ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să se închine acestui
sabat fals. Forţa este ultimul mijloc al oricărei religii false. La
început, ea încearcă să atragă, tot aşa cum a încercat împăratul
Babilonului prin puterea muzicii şi a fastului exterior. Dacă aceste
atracţii, inventate de oameni inspiraţi de Satana, n-au reuşit să-i
determine pe oameni să se închine chipului, atunci flăcările
nesăţioase ale cuptorului erau pregătite să-i mistuie. Tot astfel va
fi şi acum. Papalitatea şi-a exercitat puterea de a sili pe oameni să
asculte de ea, şi va continua să facă lucrul acesta. Avem nevoie de
acelaşi spirit care a fost dat pe faţă de slujitorii lui Dumnezeu în
conflictul cu păgânismul.” Signs of the Times, 6 mai 1897.
„Lumea este plină de furtună, război şi ceartă. Totuşi, sub o
conducere unică, puterea papală, oamenii se vor uni ca să se
împotrivească lui Dumnezeu în persoana martorilor Lui.” Mărturii
pentru comunitate, vol. 7, cap. Biserica şi casa de editură, par. 2.
Întrucât subiectul în discuţie din cadrul acestei declaraţii este
lumea, atunci oamenii care se vor uni, chiar dacă nu sunt în război
şi ceartă unii cu alţii, trebuie să fie oamenii din întreaga lume şi
nu o parte a ei. Ei vor avea un singur cap şi acesta va fi capul papal,
Babilonul cel mare.
Astfel, „va fi o unire universală, o mare armonie, o confederaţie
a forţelor lui Satana…
În lupta ce va fi dată în zilele din urmă vor fi unite, în opoziţie
cu poporul lui Dumnezeu, toate puterile corupte care au apostaziat
de la credincioşie faţă de legea lui Iehova.” SDA Bible Commentary,
vol. 7, pag. 983.
Întrebarea este: Câţi dintre locuitorii pământului fac parte din
acest sistem de clasificare? Şi răspunsul este: „toate puterile corupte
care au apostaziat de la credincioşie faţă de legea lui Iehova”.
Noi suntem înclinaţi să limităm acest sistem de clasificare la
aceia care sunt în apostazie faţă de Dumnezeu şi faţă de legea Sa,
la membrii organizaţiilor care cândva erau loiali lui Dumnezeu dar
care între timp i-au întors spatele, când de fapt ar trebui să-i vedem
incluşi pe toţi oamenii de pe pământ.
Însă să nu uităm că a existat un timp când primii oameni de pe
pământ erau credincioşi lui Dumnezeu, credincioşie de la care au

apostaziat toţi aceia care nu-l iubesc astăzi pe Dumnezeu. Din
acest motiv, orice bărbat, femeie şi copil de pe faţa pământului care
nu slujeşte lui Dumnezeu, este un apostat de la legea lui Iehova şi
toţi se vor găsi uniţi în ziua ultimului mare conflict în închinare faţă
de Babilonul cel mare. Trebuie să fie „o unire universală, o mare
armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana”. Cuvântul „universal”
înseamnă „mondial” şi, în cadrul acestei uniri universale sau
mondiale, trebuie să existe nu două sau trei tabere diferite, ci o
mare armonie, o singură confederaţie a forţelor lui Satana.
Aceste declaraţii nu lasă loc de îndoială cu privire la faptul că
acelaşi chip sau icoană a fiarei va fi făurit în toate celelalte ţări ca
şi în America. Nu este loc de îndoială nici pentru faptul că Rusia şi
China vor fi printre acele naţiuni care se vor uni în această ultimă
mare apostazie, nu atât de mult pentru că au gândul de a face acest
lucru, ci fiindcă au de gând să scape de pedeapsa pe care Babilonul
o va aplica în mod cert tuturor acelora care nu se supun autorităţii
lui. Ele vor proceda astfel nu pentru că doresc foarte mult acest
lucru, ci fiindcă neavând puterea lui Dumnezeu în ele însele, aşa
cum o aveau Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu vor avea nimic care
să le facă în stare să se împotrivească şi să biruie puterea
Babilonului cel mare. Ele vor proceda în felul acesta pentru că nu
vor avea nici o şansă, în afara pieirii.
Dar dacă vor mai fi încă unii care nu pot accepta, de exemplu,
faptul că China şi India se vor supune puterii papale, atunci iată o
declaraţie care, oricât ar părea de ciudat, aminteşte pe nume aceste
două ţări, drept ţări unde fiara şi chipul fiarei vor fi impuse asupra
oamenilor.
„Printre locuitorii pământului, răspândiţi pe tot pământul, sunt
cei care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal. Asemenea stelelor
cerului, care se văd numai noaptea, aceşti credincioşi vor străluci
atunci când întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele.
În Africa cea păgână, în ţările catolice ale Europei şi Americii de Sud,
în China, în India, în insulele mării şi în cele mai întunecate colţuri
ale pământului, Dumnezeu are în rezervă o constelaţie a celor aleşi,
care vor străluci în mijlocul întunericului, făcând cunoscut lămurit
unei lumi apostate puterea transformatoare a ascultării de legea Sa.
Chiar şi acum ei se arată în fiecare popor, în fiecare limbă şi în fiecare
naţiune, şi în ceasul celei mai adânci apostazii, când Satana depune
efortul suprem de a face ca ‚toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi
şi robi’ (Apocalipsa 13,16), să primească, sub pedeapsa cu moartea,

semnul de supunere pentru o zi falsă de odihnă, aceşti credincioşi
‚fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină’... vor
‚străluci ca nişte lumini în lume’. (Filipeni 2,15). Cu cât mai
întunecată este noaptea, cu atât mai strălucitor vor lumina ei.”
Profeţi şi regi, cap. 14, paragraful 3 de la sfârşit.
Această profeţie descrie cel mai încurajator tablou al
adevăraţilor credincioşi în Isus care stau neclintiţi în colţurile
întunecate ale pământului, unde papalitatea se va lupta să obţină
„Deşi lumea este implicată în conflicte şi lupte pentru supremaţie, Cuvântul lui
Dumnezeu declară la modul cel mai clar că, în ultima bătălie, toate puterile lumii se
vor uni „într-o uniune universală, o mare armonie ...” SDA Bible Commentary, vol.
7, pag. 983. În timpul acela, copiii lui Dumnezeu „vor străluci în mijlocul întuneri-
cului”. Profeţi şi regi, cap. 14, paragraful 3 de la urmă.
o autoritate de necontestat. Suntem asiguraţi că, cu cât noaptea va

fi mai întunecată şi cu cât apostazia va fi mai adâncă, cu atât aceste
lumini vor străluci mai mult.
Prin urmare, căderea Babilonului cel mare începe în Statele
Unite mai întâi, dar ceea ce se va face acolo nu reprezintă decât
începutul unui val care se va năpusti peste lumea întreagă, până
când fiecare naţiune va urma aceeaşi cale. Aceste mişcări vor fi atât
de rapizi încât, pe măsură ce înghit naţiune după naţiune şi popor
după popor, vor ajunge neîntârziat la ultimul suflet, excepţie
făcând doar aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii
Mielului.
Când acel timp vine, atunci va veni şi sfârşitul timpului de
probă. Dincolo de acest punct nu va mai fi zi de har pentru nimeni.
Atunci Dumnezeul cerului se va scula să se răzbune, iar plăgile vor
fi turnate asupra Babilonului fără măsură în potirul mâniei Lui.
„Substituirea legii lui Dumnezeu cu legile omeneşti, înălţarea prin
simplă autoritate omenească a duminicii în locul Sabatului biblic
este ultimul act din dramă. Când această substituire devine
universală, Dumnezeu se va descoperi. El se va ridica în
maiestatea Sa pentru a zgudui teribil pământul acesta. El va ieşi
din locul Său pentru a pedepsi pe locuitorii lumii pentru
nelegiuirea lor, iar pământul va da pe faţă sângele lui şi nu va mai
acoperi pe ucişii săi.” Mărturii pentru comunitate, vol. 7, cap.
Scopul lui Dumnezeu cu casele noastre de editură, par. 11.
Asupra pământului urmează să vină, şi va veni în mod sigur,
această ultimă şi vastă supunere universală faţă de puterea
papală. Doar aceia care au primit astăzi înăuntrul lor puterea
Dumnezeului cel viu vor avea tăria de a sta pe picioarele lor la
vremea aceea. Noi ştim ce urmează să vină asupra pământului şi
asupra poporului lui Dumnezeu. Şi vine în mod sigur! Timpul acela
a fost multă vreme amânat, dar va veni tot atât de sigur după cum
noaptea urmează zilei. Când vine noaptea, va fi prea târziu spre a
ne mai pregăti pentru ea atunci. Azi este ziua pregătirii. Să facem
această lucrare de pregătire, sigură şi eficientă, în temere de
Dumnezeul cel viu care singur poate să înfrunte şi să înfrângă
puterea Babilonului cel mare.
CAPITOLUL 11
Marea încercare finală
P e parcursul studiului nostru despre evenimentele ultimelor

zile, am văzut clar până acum că prăbuşirea Babilonului cel
mare coincide cu instaurarea chipului fiarei, eveniment care
urmează a fi adus îndeplinire atunci când bisericile unite îşi vor
asigura autoritatea puterilor civile pentru a face din prima zi a
săptămânii o zi de închinare şi a impune păzirea acesteia în locul
Sabatului zilei a şaptea. Aceste legi opresive vor fi stabilite mai
întâi în Statele Unite ale Americii, dar fiecare naţiune de pe faţa
pământului va urma cu repeziciune exemplul ei, până când
oamenii întregii lumi se vor supune cu totul Babilonului cel mare.
Acum a sosit timpul să studiem mai îndeaproape despre felul
cum evoluează încercarea la care va fi supus poporul lui
Dumnezeu, începând cu momentul căderii totale a Babilonului.
Întrebarea este: Vine această încercare asupra lor cu o presiune şi
greutate deplină în momentul în care legea duminicală este
aprobată sau vine cu o presiune care sporeşte treptat când lupta se
dezvoltă spre apogeul ei? Aceasta este o întrebare foarte
importantă deoarece plasarea exactă a marii încercări finale
determină poziţionarea judecăţii celor vii şi sigilarea cu ultimul
sigiliu al lui Dumnezeu, şi are o mare legătură cu relaţia dintre
sigilare şi ploaia târzie.
Aceasta înseamnă că dacă avem o înţelegere incorectă a naturii
marii încercări finale, noi o vom amplasa la un punct al timpului
greşit, greşeală care va afecta în mod foarte serios înţelegerea
noastră cu privire la celelalte evenimente care vor avea loc chiar în
zilele din urmă. Prin urmare, este important la acest stadiu să
înţelegem cu exactitate natura şi întinderea marii încercări finale
pentru a o putea amplasa la locul potrivit.
Există o declaraţie care, mai presus de toate celelalte, este cheia
care descuie taina ordinii evenimentelor ultimelor zile, începând
de la instaurarea chipului fiarei şi până la încheierea timpului de
probă al omenirii. Această declaraţie ne spune următoarele:
(146)
MAREA ÎNCERCARE FINALĂ 147
„În ultimul mare conflict al luptei cu Satana, aceia care vor

rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc
de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce legea Sa, ca să asculte,
în schimb, de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi
să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi.”
Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 24.
Această declaraţie ne spune foarte limpede că poporului lui
Dumnezeu i se va interzice să cumpere şi să vândă deoarece a
refuzat să calce Legea lui Dumnezeu pentru a da ascultare
puterilor pământeşti. Câteva clipe de reflecţie ne vor descoperi
imediat că există doar o singură lege care poate crea o asemenea
situaţie, şi anume viitoarea lege duminicală. Nici un creştin
adevărat nu va refuza să asculte de legile ţării care interzic crima,
furtul sau ceva asemănător. Singura lege de care poporul lui
Dumnezeu va refuza să asculte este legea prin care oamenii vor
căuta să impună păzirea duminicii în locul poruncii lui Dumnezeu
care cere în mod expres să onorăm şi să păzim Sabatul zilei a
şaptea.
De asemenea, este clar că nu poate exista refuz de a asculta de
o lege care de fapt nu există. De aceea, neascultarea la care se
referă această declaraţie se va da pe faţă numai după ce legea
naţională duminicală este în realitate aprobată, ceea ce înseamnă
că acest refuz începe la acel punct al timpului când are loc
prăbuşirea Babilonului cel mare, adică timpul când îngerul cel
puternic din Apocalipsa 18 coboară ca să lumineze pământul întreg
cu slava sa, timpul când are loc revărsarea ploii târzii şi începe să
fie vestită marea strigare. Coincidenţa manifestării tuturor acestor
evenimente face ca acest lucru să fie o piatră de hotar extrem de
importantă în ordinea evenimentelor viitoare.
Pe parcursul timpului premergător tuturor acestor coincidenţe
care au loc, poporul lui Dumnezeu, chiar dacă lucrarea lui creşte
până ce devine o mare strigare, va fi un popor obscur, prea puţin
cunoscut sau deloc de către autorităţi sau reprezentanţii puterii
statale. Iată o declaraţie ce descrie această situaţie în timpul
imediat premergător formării chipului fiarei şi al aprobării
decretului ce pedepseşte cu moartea pe toţi cei care nu se vor
supune legii duminicale:
„Am văzut că biserica cu numele şi adventiştii cu numele,
asemenea lui Iuda, ne vor trăda catolicilor pentru a căpăta
influenţă împotriva adevărului. Sfinţii vor fi la vremea aceea un
popor obscur, prea puţin cunoscut catolicilor; însă bisericile şi

adventiştii cu numele care cunosc credinţa şi obiceiurile noastre
(deoarece ne-au urât din cauza Sabatului, pentru că nu-l puteau
combate ca netemeinic) îi vor trăda pe cei sfinţi şi-i vor turna
catolicilor ca fiind aceia care nesocotesc instituţiile oamenilor;
adică faptul că ei păzesc Sabatul şi nesocotesc duminica.
Atunci, catolicii ordonă protestanţilor să înainteze în lucrarea
lor, şi emit un decret ca toţi cei care nu păzesc ziua întâi a
săptămânii, în locul zilei a şaptea, să fie omorâţi. Şi catolicii, al
căror număr este foarte mare, îi vor sprijini pe protestanţi. Catolicii
îşi vor oferi puterea icoanei fiarei. Iar protestanţii se vor strădui,
după cum s-a străduit şi mama lor înainte, să-i distrugă pe cei
sfinţi. Dar înainte ca decretul lor să aducă rod, sfinţii vor fi eliberaţi
prin Vocea lui Dumnezeu.” Spalding and Magan Collection, pag. 1.
Această declaraţie acoperă o perioadă destul de lungă de timp,
de la vremea când sfinţii sunt un popor obscur şi până la timpul
când înzestrarea cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii îi trimite
chiar în prim planul influenţei şi interesului public, şi generează o
aşa persecuţie înverşunată, încât culminează cu aprobarea
decretului de moarte.
Astfel deci, dacă sfinţii sunt atât de puţin cunoscuţi, fiind un
popor obscur când legea duminicală este aprobată, atunci ei nu pot
fi o problemă pentru lume, problemă pe care oamenii să caute s-o
rezolve prin emiterea decretului ce înalţă în slăvi ziua întâia a
săptămânii. Cu totul altul trebuie să fie factorul care îi va duce pe
oameni la disperare prin impunerea acestei soluţii omenirii. Care
va fi acest factor, va deveni evident pe măsură ce înaintăm în
studiul nostru, dar pentru acum putem fi absolut siguri că nu
opoziţia puternică din partea poporului lui Dumnezeu va fi aceea
care-i va conduce pe oameni să impună legile duminicale.
Însă, odată ce Duhul Sfânt începe să se manifeste pe Sine cu
putere, cel puţin până la punctul unde poporul lui Dumnezeu
devine o forţă ce ameninţă să dezmembreze grandiosul plan utopic
de stabilire a noii ordini mondiale, atunci legea va fi îndreptată
împotriva poporului lui Dumnezeu cu o severitate din ce în ce mai
sporită. Mai întâi, ei vor fi ameninţaţi cu amenzi şi cu închisoare,
iar atunci când aceste ameninţări nu reuşesc să aducă la tăcere
protestul lor activ, pasul următor va fi aprobarea decretului care le
interzice să cumpere şi să vândă în orice tip de afaceri pe care le
întreprind. Dar acest lucru nu se va dovedi suficient pentru a
zdrobi credincioşia poporului lui Dumnezeu şi, ca atare, lumea va

lua ultimele măsuri pentru a aduce la tăcere glasul disident şi
mustrător. Ei vor aproba decretul cu moartea pentru toţi aceia care
vor refuza să onoreze ziua instituită de om în locul Sabatului lui
Dumnezeu.
Trebuie să fie evident faptul că acest lucru va necesita o perioadă
de timp. Nu se va petrece într-un moment.
Deci, secvenţa evenimentelor, care este clar zugrăvită în această
declaraţie deosebită din Hristos Lumina Lumii, ne arată că mai
întâi este aprobată legea duminicală. Apoi urmează refuzul din
partea poporului lui Dumnezeu de a asculta de acea lege, care va
aduce cu sine la un anumit punct al timpului în viitor aprobarea
decretului ce interzice cumpărarea şi vânzarea. Dar această
ameninţare în plus la adresa supravieţuirii lor nu reuşeşte să
zdrobească voinţa sfinţită a celor credincioşi lui Dumnezeu, al
căror refuz continuu de a da ascultare edictelor omeneşti va sili
autorităţile nelegiuite să dea decretul cu moartea.
În felul acesta, încercarea devine treptat mai grea şi tot mai grea
până când atinge presiunea ei maximă, ce se concretizează prin
aprobarea decretului de moarte împotriva poporului lui
Dumnezeu. Acest lucru este scos în evidenţă într-un mod foarte clar
în The Spirit of Prophecy, vol. 4, pag. 444, 445, după cum urmează:
„În ultimul conflict Sabatul va fi punctul special al controversei
din întreaga creştinătate. Cârmuitorii lumeşti şi liderii religioşi se
vor uni pentru a impune păzirea duminicii; şi când măsurile mai
blânde se năruie vor fi decretate cele mai opresive legi. Se va
susţine că cei puţini care stau în opoziţie cu vreo instituţie a
bisericii sau cu vreo lege a ţării nu trebuie să fie toleraţi, iar în final
va fi emis un decret ce-i denunţă ca meritând cea mai severă
pedeapsă şi oferă oamenilor libertatea ca după o anumită vreme
să-i dea morţii. Romanismul din Lumea veche şi protestantismul
apostat din Lumea nouă vor urma un curs similar faţă de aceia care
onorează preceptele divine.”
Va deveni evident că, pe măsură ce ne afundăm mai adânc în
studiul evenimentelor ultimelor zile, poporul lui Dumnezeu nu este
pus la încercare îndeosebi atunci când legea duminicală este
elaborată mai întâi. Motivul pentru aceasta constă în faptul că, la
acea vreme va exista un popor atât de mic la număr şi atât de
nesemnificativ pentru preocupările acestei lumi, încât puterile
stăpânitoare nici măcar nu se gândesc să-l aibă în atenţie atunci
150
Principalele evenimente ale ultimelor zile în succesiunea lor
Încheierea
Căderea timpului
ploii târzii de har Cele 7 plăgi din urmă
Timpul strâmtorării
Solia îngeru-
lui al treilea Marea strigare
creşte
Persecuţie amară
Legea duminicală Decretul ce in- Decretul Timpul pentru

– Instaurarea chi- terzice vânzarea morţii executarea decre-
şi cumpărarea tului morţii
EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ
pului fiarei
când aprobă această lege. Legea duminicală va fi introdusă ca o

măsură din partea bisericilor pentru a-şi asigura o putere cu scopul
de a înlocui puterea pe care au pierdut-o prin faptul că s-au
îndepărtat de puterea cea vie a Dumnezeului cel viu. Acest lucru
deja l-am învăţat în capitolul anterior, iar sugestia este aceea de a
vă întoarce şi de a citi capitolele doi şi trei din cadrul acestei serii
de studii.
Vom învăţa de asemenea, pe măsură ce înaintăm, că prima
măsură luată împotriva poporului lui Dumnezeu nu va fi persecuţia,
ci argumentele. Când acestea dau greş, atunci împotriva lor va fi
generată persecuţia, iar când şi acest lucru dă greş, ei vor fi târâţi
înaintea curţilor de judecată ale ţării. Dar când şi acest lucru dă greş,
asupra lor va fi impus decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea,
iar când, în ultimă instanţă, şi această măsură dă greş, atunci
ultima măsură care mai rămâne va fi decretul morţii.
Şi vom mai învăţa, de asemenea, odată cu înaintarea noastră în
acest studiu, că poporul lui Dumnezeu nu se va vedea confruntat
cu încercarea finală chiar în momentul când este aprobată legea
duminicală. Declaraţia cheie pe care deja am oferit-o arată că ceea
ce aduce asupra lor încercarea sau testul este urmarea refuzului
poporului lui Dumnezeu de a asculta de această lege.
Şi, pe măsură progresăm în studiul nostru, vom învăţa din
dovezile cuvântului profetic că refuzul poporului lui Dumnezeu de
a se supune icoanei fiarei nu va fi o atitudine pasivă, paşnică, ci va
fi protestantism strălucitor în razele lui cele mai luminoase şi în
sonoritatea lui cea mai bună cu putinţă – o mare strigare! Nu va fi
doar un refuz din partea lor de a se conforma, ci va fi de asemenea
o demascare sub puterea cea mare a Duhului Sfânt a naturii
nelegiuite a actului săvârşit de biserică şi stat.
Vom învăţa că actul instaurării icoanei fiarei, întrucât a pricinuit
prăbuşirea totală a Babilonului cel mare, aduce lumea la punctul
care arată că este coaptă pentru a primi judecăţile distrugătoare ale
ultimelor şapte plăgi. Este punctul unei crize îngrozitoare şi ultime
la care va fi adusă lumea, iar Domnul nu va îngădui ca oamenii să
piară fără cea din urmă avertizare şi fără să-i cheme pe toţi copiii
adevăraţi ai lui Dumnezeu să iasă afară din Babilon, înainte de a fi
pentru totdeauna prea târziu.
Lansarea ultimei avertizări va fi un act al iubirii divine, dar nu
va fi privită în felul acesta de aceia cărora le este oferită spre folosul
lor. În orbirea lor ei vor vedea în ea doar ceva primejdios şi îşi vor
aduna toate puterile ca să i se împotrivească. În mod corect, ei vor

recunoaşte faptul că marea strigare dezvăluie adevărata natură şi
rezultatul final al propunerilor lor pentru rezolvarea tuturor
nenorocirilor omeneşti, însă ei vor fi atât de îmbătaţi de falsele
învăţături, încât nu vor lua aminte la avertizarea dată cu putere şi
dragoste.
În schimb, ei vor deveni plini de furie, o furie ce va fi îndreptată
împotriva poporului credincios al lui Dumnezeu, care va fi astfel
ameninţat cu distrugerea dacă nu va renunţa la credinţa lui şi nu
va intra în linie cu restul lumii. Cu alte cuvinte, marea încercare
finală vine asupra poporului lui Dumnezeu ca o consecinţă a
protestului lor împotriva formării icoanei fiarei, şi nu la punctul
când chipul fiarei este în realitate format.
Aceasta înseamnă a spune că ordinea evenimentelor ultimelor
zile, pe scurt, este următoarea: Icoana este formată şi căderea
Babilonului este totală. Poporul lui Dumnezeu este umplut cu
puterea ploii târzii şi merge înainte refuzând să asculte de legile ţării
în ce priveşte legea duminicală şi, în acelaşi timp, demască chiar
miezul cel rău al întregului plan. Acest fapt îndreaptă furia diavolului
şi a susţinătorilor lui împotriva copiilor lui Dumnezeu, exercitând o
presiune groaznică pentru a-i face să renunţe la credinţa lor. Aceasta
este încercarea care creşte în intensitate până când atinge punctul
maxim al presiunii prin decretul morţii, încercare care are loc la ceva
vreme după făurirea chipului fiarei. Un studiu minuţios al cărţii
Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 10-16, va clarifica acest lucru.
În acest scop, trebuie să devenim ferm stabiliţi în adevărul că
marea încercare finală nu vine la acel punct al timpului când este
instaurat chipul fiarei, ci mult mai târziu ca o consecinţă directă a
refuzului poporului lui Dumnezeu de a asculta de legea duminicală.
Trebuie să localizăm acum pe cât de minuţios putem timpul când
se emit, pe rând, decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea şi
decretul morţii. Decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea va fi
localizat undeva, după cum este de aşteptat, spre sfârşitul perioadei
marii strigări la ceva timp după aprobarea legii duminicale, însă
înainte de impunerea decretului morţii. Este o măsură cu mult mai
severă decât amenzile şi închisoarea, dar mai puţin drastică decât
decretul morţii. De fapt este un decret al morţii pentru că o persoană
care nu-şi poate cumpăra hrana, cel mai probabil, dacă nu chiar cel
mai sigur, va muri de foame după o vreme.
Cineva ar putea susţine că s-ar putea trăi din ce va produce
pământul; dar la vremea aceea, seceta, focurile, plaga lăcustelor şi

alte forţe devastatoare, vor fi devorat în totalitate întreaga hrană
ce provine din această sursă.
Însă nu suntem în stare să fixăm cu precizie locul decretului
morţii în raport cu ordinea evenimentelor ultimelor zile. Este
adevărat că mulţi oameni susţin părerea că decretul morţii se
emite în realitate după încheierea timpului de probă. Desigur, nu
există discuţii în contradictoriu cu privire la faptul că data pentru
punerea în execuţie sau aplicare a decretului se află după
încheierea timpului de probă, această dată fiind acel timp ce
coincide cu plăgile a cincea şi a şasea, plăgi ce cad după încheierea
timpului de probă sau de har.
Un studiu foarte atent descoperă faptul că decretul de moarte şi
impunerea acestuia asupra poporului lui Dumnezeu au loc chiar
înainte de încheierea timpului de har. Decretul va fi emis chiar
înainte de judecata celor vii care, la rândul ei, are loc chiar înainte
de a începe timpului strâmtorării lui Iacov.
Să ne îndreptăm acum către un număr de dovezi conţinute în
Cuvântul scris care stabilesc adevărul că decretul de moarte va fi
legiferat chiar înainte de încheierea timpului de probă, fapt care
impune la acest punct al timpului marea încercare finală.
Prima declaraţie pe care o vom lua în considerare confirmă
adevărul că Satana este un cercetător foarte profund al Scripturilor
care înţelege „adevărata lor importanţă” şi, din acest motiv, cunoaşte
exact când va fi aprobat decretul morţii şi ce se va întâmpla când
este emis.
„Îngăduiţi fiului amăgirii şi martorului mincinos să fie primit de
o biserică ce a avut o mare lumină şi dovezi extraordinare, iar acea
biserică va lepăda solia pe care Dumnezeu a trimis-o şi va primi cele
mai neraţionale susţineri, supoziţii şi teorii false. Satana râde de
nebunia lor, căci ştie ce este adevărul.” Mărturii pentru predicatori,
cap. Solii lui Dumnezeu, subcap. Alegerea fatală, par. 1.
Această declaraţie ne spune la modul cel mai clar că Satana ştie
ce este adevărul. Oamenii de pe acest pământ sunt amăgiţi zi de
zi, mulţi dintre ei chiar în timp ce susţin că ceea ce ei cred este
adevărul. Crize şi probleme se ivesc mereu în biserica lui
Dumnezeu. Oamenii iau poziţii diferite şi cred că stau tare de
partea adevărului lui Dumnezeu, când de fapt sunt cu siguranţă
amăgiţi, însă Satana nu se lasă amăgit deoarece ştie ce este
adevărul.
Satana a fost întotdeauna un cercetător foarte pătrunzător al

profeţiilor. Când Isus era pe punctul de a-şi face apariţia pentru
întâiaşi dată pe acest pământ, el a lucrat pentru a fi sigur că liderii
iudei nu înţeleg profeţiile care preziceau în mod clar natura lucrării
şi împărăţiei lui Hristos.
„Satana îi aţâţa pe oameni la patimi nelegiuite, ca astfel să-i poată
stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu,
Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din
generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de
aceste profeţii, şi ei să-l lepede pe Hristos la venirea Lui.” Hristos
Lumina Lumii, cap. 12, par. 4.
Noi ştim prea bine că evreii au fost înşelaţi de Satana cu privire
la natura adevărată a primei veniri a lui Hristos. Şi ştim de
asemenea că Satana, ca un cercetător minuţios al acestor profeţii,
nu s-a lăsat înşelat. El a înţeles acele descoperiri. El a râs de
nebunia evreilor, pentru că ştia ce este adevărul.
„El încă se mai arată ca un înger de lumină şi dă de înţeles că
are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise.”
Hristos Lumina Lumii, cap. 13, par. 2.
„Când Cuvântul scris al lui Dumnezeu a fost dat prin proorocii
evrei, Satana a studiat cu stăruinţă soliile cu privire la Mesia. El a
subliniat cu grijă cuvintele care accentuau cu claritate neîndoioasă
lucrarea lui Hristos printre oameni, ca jertfă suferindă, şi ca împărat
care biruieşte. În sulurile pergamentelor Scripturilor Vechiului
Testament, el a citit că Acela care avea să vină urma să fie adus ‚ca
un miel pe care-l duci la măcelărie’. ‚Atât de schimonosită îi era faţa
şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor.’
Isaia 53,7; 52,14. Mântuitorul făgăduit omenirii avea să fie
‚dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu
suferinţa lovit de Dumnezeu şi smerit’. Totuşi, El avea să-şi
folosească puterea cea mare, ca să facă ‚dreptate nenorociţilor
poporului’, El avea să scape pe ‚copiii săracului’ şi să zdrobească ‚pe
asupritor’. Isaia 53,3,4; Psalm 72,4. Aceste proorocii au făcut ca
Satana să tremure şi să se teamă; totuşi, el nu şi-a părăsit planul
de a zădărnici, dacă se poate, măsurile pline de milă ale lui Iehova
pentru răscumpărarea neamului omenesc pierdut. S-a hotărât să
orbească ochii oamenilor atât cât va fi posibil, faţă de însemnătatea
reală a proorociilor mesianice, în vederea pregătirii căii pentru
lepădarea lui Hristos, la venirea Sa.” Profeţi şi regi, cap. 58, par. 13.
Astfel deci, este clar că Satana are o cunoaştere exactă a
profeţiilor în lumina cărora îşi instruieşte îngerii când plănuiesc

strategia luptei în vederea ultimului conflict. Ceea ce le spune el
îngerilor săi nu este destinat să-i amăgească, ci să-i informeze
despre ceea ce în realitate se va întâmpla atunci când lupta
înaintează. De aceea, chiar dacă cuvintele consemnate în
următoarea declaraţie sunt cuvintele lui Satana adresate îngerilor
săi, ele sunt rostite ca urmare a cunoaşterii sigure pe care el o are
cu privire la exactitatea profeţiilor biblice şi, de aceea, ele sunt
adevărul. În felul acesta, ştiind că decretul morţii va impune marea
încercare finală asupra poporului lui Dumnezeu înainte ca timpul
de probă să se încheie, el spune:
„Când moartea va deveni pedeapsa pentru violarea sabatului
nostru, atunci mulţi care acum se află în rândurile păzitorilor
poruncilor vor trece de partea noastră.” Mărturii pentru predicatori,
cap. Cursele lui Satana, par. 5.
Nu va mai fi nici o schimbare ulterioară de poziţie odată ce
timpul de probă s-a încheiat. De aceea, orice eveniment, decret,
constrângere sau aplicare a vreunei pedepse care produce o
cernere, de o parte sau de cealaltă, trebuie să aibă loc înainte ca
timpul de probă să se încheie. Această declaraţie ne spune limpede
că decretul de moarte va produce o trecere considerabilă a acelora
care pretind că-i servesc lui Dumnezeu în rândurile maestrului
amăgirii. Prin urmare, decretul de moarte care produce această
cernere trebuie să fie emis în cadrul legilor duminicale, înainte de
încheierea timpului de probă.
Împreună cu această declaraţie mai avem o dovadă în plus din
Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Sigiliul lui Dumnezeu, par.
20: „‚În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul
copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare,
cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta.
Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine
va fi găsit scris în carte.’ Când vine acest timp de strâmtorare,
fiecare caz este hotărât; nu mai este timp de probă, nu va mai fi
nici un fel de milă pentru cel nepocăit. Sigiliul Dumnezeului cel viu
este pus asupra poporului Său. Această mică rămăşiţă, neputincioasă
să se apere singură în conflictul de moarte cu puterile pământului
care sunt aranjate de către oastea balaurului, fac din Dumnezeu
apărarea lor. Decretul ca să se închine fiarei şi să primească
semnul ei, sub pedeapsa persecuţiei şi a morţii, a fost emis de către
cea mai înaltă autoritate pământească.”
Această declaraţie descrie condiţiile care vor exista când va fi

atins un anumit punct al timpului – momentul când Mihail, Marele
nostru Preot, şi-a sfârşit slujirea Sa în sanctuarul ceresc, când
timpul de probă s-a încheiat şi când marele timp de strâmtorare a
început.
Când vine acest timp de strâmtorare,
1. fiecare caz este hotărât;
2. nu mai este timp de probă;
3. nu mai există milă pentru cel nepocăit;
4. mica rămăşiţă face din Dumnezeu apărarea ei;
5. decretul ca să se închine fiarei şi să primească semnul ei, sub
pedeapsa persecuţiei şi a morţii, a fost emis de către cea mai înaltă
autoritate pământească. Cu alte cuvinte, decretul de moarte a fost
emis sau aprobat cu puţin timp înainte de începerea timpului de
strâmtorare.
Există însă o obiecţie care apare împotriva folosirii acestei
declaraţii în felul acesta, obiecţie care declară că timpul
strâmtorării lui Iacov începe la puţin timp după încheierea
mijlocirii lui Hristos în ceruri. Dar acestei obiecţii i se dă răspuns
în următoarea declaraţie:
„Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea
omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare.” Patriarhi şi
profeţi, cap. 18, par. 16.
O dovadă în plus că decretul morţii va fi emis înainte de
încheierea timpului de probă o găsim în declaraţia următoare:
„Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de
seriozitate proclamă în miez de noapte: ‚Iată mirele, ieşiţi-i în
întâmpinare’ şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor,
atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele
părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită
pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost
surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită
şi neaşteptată, care aduce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta
dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel,
se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui
Dumnezeu. Marea încercare finală vine la încheierea timpului de
har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 11.
Indiscutabil, marea încercare finală este încercarea impusă
asupra poporului lui Dumnezeu prin presiunea decretului de
moarte. Declaraţia în sine arată acest lucru când vorbeşte despre

sufletul care este adus „faţă în faţă cu moartea”.
Dar când vine această mare încercare finală?
Ea vine la acel punct al timpului când începe judecata celor vii,
fapt care face ca ei să nu mai aibă nici o ocazie în plus pentru a-şi
schimba poziţia. Înainte de acest timp, harul s-a închis pentru
fiecare individ la moartea lui, dar astfel de închideri de har
individual nu reprezintă închiderea timpului de probă omenesc.
Acest timp vine pe neaşteptate peste toţi aceia care sunt încă în
viaţă. Şi chiar la acest punct al timpului se dă acest decret de
moarte, ca fiind marea încercare finală pentru toţi oamenii. Fiecare
va lua ultima lui decizie în favoarea binelui sau a răului, după care
urmează imediat judecata celor vii care va sigila pentru totdeauna
hotărârea luată, în fiecare individ, spre viaţă sau spre moarte. Isus
îndepărtează păcatele din sanctuar şi apoi iese îmbrăcând hainele
răzbunării, după care vine pe pământ pentru a doua oară.
Astfel, această declaraţie învaţă clar că decretul de moarte se
emite înainte ca Isus să părăsească sanctuarul ceresc.
O altă dovadă clară că marea încercare finală a decretului de
moarte vine înainte de încheierea timpului de probă, ne este oferită
în cartea Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 7:
„Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în
creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit
pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei
minorităţi de a se supune cerinţei populare va face din ei obiectul
unui blestem universal. Se va cere ca acei oameni puţini, care stau
în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai
fie toleraţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie
aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus
acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către
,conducătorii poporului’. ,Oare nu vă gândiţi că este în folosul
nostru’, spunea Caiafa cel nelegiuit, ,să moară un singur om pentru
norod şi să nu piară tot neamul?’ Ioan 11,50. Acest argument va
părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva
acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca
meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând oamenilor libertatea ca,
după un anumit timp, să-i dea la moarte. Romanismul din Lumea
veche şi protestantismul apostat din Lumea nouă vor urma un curs
similar faţă de aceia care onorează toate preceptele divine.”
Această declaraţie începe cu evenimente care vor avea loc atunci
când Sabatul a devenit punctul special în discuţie, iar conducătorii

religioşi şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea
duminicii. Adică aceste lucruri se întâmplă atunci când chipul
fiarei a fost făurit. Refuzul minorităţii lui Dumnezeu de a se
supune generează o persecuţie înfricoşătoare, ce-şi atinge nivelul
maxim prin anunţarea că păzitorii Sabatului au fost privaţi de
toată protecţia în faţa furiei maselor cărora li se dă „libertatea ca,
după un anumit timp, să-i dea la moarte”. Aceasta este structura
teribilului decret al morţii.
Acum, care va fi evenimentul imediat următor?
„Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de
necaz şi de suferinţă, descrise de profet ca fiind timpul strâmtorării
lui Iacov. ,Aşa vorbeşte Domnul: Auzim strigăte de groază; spaimă,
nu este pace! S-au îngălbenit toate feţele. Vai! Căci ziua aceea este
mare; nici una n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov;
dar Iacov va fi izbăvit din ea’ Ieremia 30,5-7.” Tragedia veacurilor,
cap. 39, par. 8.
Deci, secvenţa este aceea că decretul morţii este urmat de
începerea timpului strâmtorării lui Iacov, ceea ce înseamnă că
decretul morţi vine înainte de încheierea timpului de probă, pentru
că, după cum citim în Patriarhi şi profeţi, cap. 18, par. 16:
omului, atunci va începe acest timp [al lui Iacov] de strâmtorare.”
Mai există cel puţin o declaraţie care adaugă greutate la
adevărul că decretul morţii va fi aprobat înainte de încheierea
timpului de har. Să o citim după cum urmează:
„Domnul mi-a arătat clar că icoana fiarei va fi făurită înainte de
încheierea timpului de probă; pentru că ea este marea încercare
pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va hotărî destinul lor
veşnic… [Urmează citatul din Apocalipsa 13,11-17]...
Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui
Dumnezeu înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit
credincioşia faţă de Dumnezeu păzind legea Sa şi refuzând să
accepte un sabat fals, se vor aduna sub stindardul Domnului
Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia care
renunţă la adevărul de origine cerească şi primesc sabatul
duminical vor primi semnul fiarei.” SDA Bible Commentary, vol. 7,
pag. 976.
Pentru a înţelege corect această declaraţie necesită ca noi să
observăm felul cum se dezvoltă spre deplinătatea ei icoana fiarei.
Noi trebuie să ne însuşim adevărul că încercarea impusă poporului

lui Dumnezeu este una care creşte în severitate, de la un început
relativ blajin până la apogeul presiunii maxime. Încercarea nu va
fi completă până când icoana fiarei nu şi-a epuizat toate resursele
de a aduce mai ales pe poporul lui Dumnezeu şi apoi lumea în
general de a-şi da sprijinul deplin confederaţiei nelegiuirii.
Pentru a clarifica ce înseamnă amploarea deplină a încercării
impuse de chipul fiarei, Ellen White a citat mai întâi Apocalipsa
13,11-17. Apoi ea a scris: „Aceasta este încercarea prin care trebuie
să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat.”
Astfel deci, Apocalipsa 13,11-17 cuprinde o descriere a
elementelor încercărilor ce îşi găsesc izvorul în icoana fiarei. Prima
încercare are loc prin semnele şi minunile realizate de demonii
făcători de minuni ce au capacitatea de a amăgi pe toţi, cu excepţia
celor aleşi.
Apoi, chipul fiarei în sine este făurit şi impune decretul ce
interzice vânzarea şi cumpărarea, după care urmează decretul
morţii.
Toate aceste lucruri şi nimic mai puţin înseamnă încercarea totală
impusă de chipul fiarei, o încercare pe care poporul lui Dumnezeu
trebuie s-o suporte înainte de a putea primi sigiliul Dumnezeului cel
viu, după care sunt cufundaţi în timpul strâmtorării lui Iacov.
Acei care vor trece această încercare „prin care se va hotărî
destinul lor veşnic” trebuie să biruie în fiecare punct. O victorie nu
va fi suficientă pentru toate celelalte. Astfel, mulţi dintre aceia care
se vor număra printre poporul lui Dumnezeu când începe să se facă
auzit protestul împotriva legii duminicale, vor cădea când primele
presiuni vor fi aduse asupra lor. Pentru ei, acesta va fi sfârşitul
procesului încercării, pentru că dacă ei nu pot să îndure încercarea
mai blajină, atunci cu siguranţă nu vor fi în stare să reziste celor
mai dificile. Ei au fost îndepărtaţi din armata Domnului şi orice
altă încercare este inutilă.
Dar aceia care trec de prima încercare la nivelurile ei cele mai
slabe, nu au hotărât la acest punct al timpului destinul lor veşnic.
Când ei trec de fiecare punct şi biruie, descoperă că se confruntă cu
o încercare cu atât mai grea, cu cât nivelul la care trebuie să ajungă
este mai mare, până când presiunea deplină şi finală a icoanei
fiarei este adusă asupra lor prin decretul de moarte, cu condiţia ca
ei să nu cadă pe cale la un anume nivel.
Cea mai vastă cădere va avea loc atunci când ei se apropie de
sfârşitul acestei perioade de încercare, iar furtuna persecuţiei este

pe punctul de a izbucni asupra lor, după cum stă scris:
„Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au
mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost
sfinţiţi prin ascultare de adevăr îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în
rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se
de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină;
şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară,
populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se
bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci
suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai
înainte. Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea tribunalelor
pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaţi sunt agenţii
cei mai eficienţi ai lui Satana de a-i prezenta într-o lumină falsă şi
a-i acuza şi, prin declaraţii mincinoase şi bănuieli, de a-i incita pe
conducători împotriva lor.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 13.
Astfel deci, conform acestor declaraţii, presiunea deplină a
icoanei fiarei ce include decretul de moarte, va fi adusă asupra
poporului lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat, ceea ce înseamnă că
decretul morţii este emis înainte de încheierea timpului de probă.
Această serie de declaraţii arată foarte clar faptul că decretul de
moarte va fi aprobat chiar înainte de încheierea timpului de probă.
Acest lucru nu trebuie confundat cu timpul pentru executarea sau
aducerea acestui decret la îndeplinire. Acest timp vine după
încheierea timpului de probă, iar data pentru executarea sau
punerea lui în practică trebuie să fie deosebită de data când acesta
este aprobat sau emis, când deplina lui greutate şi ameninţare, ca
marea încercare finală, e simţită de către poporul lui Dumnezeu.
Este într-adevăr vital pentru viaţa noastră veşnică de a înţelege
că atunci când vine încercarea finală va fi prea târziu pentru a
suplini lipsa din experienţa noastră. Această lucrare se face astăzi.
Ar fi bine, deci, ca toţi cititorii noştri să facă zilnic cea mai profundă
pregătire pentru acest eveniment, aşa încât nimeni să nu fie găsit
nepregătit pentru el.
CAPITOLUL 12
Timpul judecăţii celor vii
A m declarat în capitolul unsprezece că înţelegerea plasării

corecte în timp a decretului morţii afectează înţelegerea
plasării corecte în timp a judecăţii celor vii. Acum a sosit timpul să
stabilim când va începe judecata celor vii, adică a tuturor acelor
neprihăniţi care trăiesc pe pământ la vremea aceea.
În general vorbind, există două poziţii susţinute astăzi cu privire
la această problemă. O poziţie este cea înaintată de către aceia care
cred că judecata celor vii începe odată cu instaurarea icoanei fiarei,
poziţie care susţine că doar aceia care au trecut de scrutinul
judecăţii de cercetare pot primi ploaia târzie şi pot ieşi pentru a da
marea strigare. Apoi, pe măsură ce solia înaintează şi sufletele
sunt adunate din Babilon, fiecare, pe rând, este judecat, sigilat şi
umplut cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii pentru a lua parte la
vestirea marii strigări. Această procedură continuă până când este
judecată şi sigilată ultima persoană şi lucrarea se sfârşeşte cu
încheierea timpului de probă omenesc. Aceasta este una din
poziţiile susţinute astăzi.
Cealaltă poziţie, cea susţinută de către autorul acestei cărţi, este
că judecata celor vii vine asupra poporului lui Dumnezeu la sfârşitul
perioadei marii strigări când misiunea Evangheliei s-a încheiat.
Acest timp va veni pe neaşteptate asupra tuturor şi nu vine pe rând
la fiecare om, aşa cum caută să dovedească cealaltă poziţie.
Există însă şi unii care susţin faptul că nu contează deloc ce
poziţie susţinem, atâta vreme cât suntem pregătiţi zi de zi pentru
judecată. Însă nu este atât de simplu după cât pare. Dacă ar fi,
atunci de ce şi-a dat Dumnezeu osteneala atât de mult să ne dea
Cuvântul sigur al profeţiei, dacă n-am avea cu adevărat nevoie de
el? Acest Cuvânt a fost dat pentru ca noi să-l studiem şi să-l
înţelegem; să ştim când se vor întâmpla aceste lucruri în ordinea
lor corectă, aşa încât să ne putem raporta în mod corect la
evenimentele ultimelor zile pentru a fi găsiţi chiar pe poziţia şi în
locul unde Dumnezeu doreşte să fim.
(161)
Gândiţi-vă la amăgirea fatală care se va alipi de mintea aceluia

care crede că primirea ploii târzii poate veni doar după ce el a fost
judecat şi sigilat cu sigiliul viului Dumnezeu! Acest lucru ar
însemna că chiar în momentul când va primi revărsarea Duhului
Sfânt în puterea ploii târzii (deşi niciodată nu ar putea fi posibil ca
cineva să primească ploaia târzie atâta vreme cât înţelegerea lui
cu privire la adevăr a fost cât se poate de eronată), el trebuie să
conchidă că a fost judecat şi sigilat şi că, din acest motiv, este
asigurat veşnic acum şi are garanţia unui loc în cer.
Dar primirea ploii târzii nu poate stabili faptul că lucrarea
dinăuntrul individului este încheiată sau desăvârşită, aşa încât
acesta să fie sigilat veşnic, pentru că ploaia târzie este cea care
aduce la încheiere lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet.
Observaţi cum suntem învăţaţi acest lucru, în mod clar, în
următorul citat:
„‚Cereţi de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii. Domnul va
face norii să fulgere şi le va da averse de ploaie.’ ‚El va face să cadă
pentru voi ploaie, ploaia timpurie şi ploaia târzie.’ Zaharia 10,1;
Ioel 2,23. K.J.V. Bible. În Orient, ploaia timpurie cade la timpul
semănatului. Ea este necesară pentru ca sămânţa să poată ger-
mina. Sub influenţa averselor de ploaie fertilizatoare, mlădiţa fi-
ravă încolţeşte. Ploaia târzie, căzând aproape de sfârşitul sezo-
nului, coace grânele şi le pregăteşte pentru seceriş. Domnul folo-
seşte aceste operaţii ale naturii pentru a reprezenta lucrarea
Duhului Sfânt. După cum roua şi ploaia sunt date mai întâi pen-
tru a face ca sămânţa să încolţească, şi mai apoi pentru a coace
secerişul, tot astfel Duhul Sfânt este dat pentru a duce mai de-
parte, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coa-
cerea grânei reprezintă împlinirea lucrării harului lui Dumnezeu
în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dum-
nezeu trebuie să fie făcut desăvârşit în caracter. Noi trebuie să
fim transformaţi în întregime după asemănarea lui Hristos.
Ploaia târzie, maturizând recolta pământului, reprezintă harul
spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului.
Însă dacă ploaia timpurie nu a căzut, atunci nu va exista viaţă;
firul verde nu va încolţi. Dacă aversele timpurii nu şi-au făcut
lucrarea, atunci ploaia târzie nu poate aduce sămânţa la
desăvârşire.
Trebuie să fie ,întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu
deplin în spic’. Trebuie să existe o dezvoltare constantă a virtuţilor
TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII
163
Atât natura cât şi Cuvântul lui Dumnezeu confirmă că ploaia târzie precede judecata celor vii.
creştine, o înaintare constantă în experienţa creştină. Noi trebuie

să căutăm aceasta cu o dorinţă înfocată, pentru ca să putem
înfrumuseţa învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru.” Mărturii
pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1-3.
Astfel deci, prin puterea ploii târzii care lucrează pe parcursul
unei perioade de timp, sfinţii cei vii sunt aduşi la starea de a fi gata
pentru a trece de judecata care va cere o desăvârşire de caracter
nepătată.
„Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire. În serviciul simbolic,
atunci când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se
cerea să-şi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin
umilinţă înaintea lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciţi din poporul
lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să
rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care
au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin
întristarea pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se
dea pe faţă o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul
uşuratic şi frivol, îngăduit de atâţia care pretind că sunt creştini,
trebuie îndepărtat. În faţa tuturor acelora care vor să-şi supună
înclinaţiile rele ce vor să stăpânească, stă cea mai serioasă luptă.
Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiţi
în grup. Curăţia şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor
calităţi la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin
faţa judecăţii lui Dumnezeu, El va cerceta cazul fiecăruia în parte
cu tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ.
Fiecare trebuie să fie încercat şi dovedit fără pată sau zbârcitură
sau altceva de felul acesta.” Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 32.
Sarcina de a ridica un suflet din adâncimile degradării păcatului
până la înălţimile unei purităţi nepătate, gata pentru trăirea unei
vieţi în prezenţa fiinţelor sfinte cereşti, poate fi adusă la
îndeplinire doar de către Dumnezeu şi Hristos, prin slujirea
Duhului Sfânt. Lucrarea este începută de ploaia timpurie prin
slujirea căreia omul este adus la un anumit nivel, aproape de
desăvârşire. Lucrarea de încheiere a desăvârşirii chipului lui
Dumnezeu în cei sfinţi este apoi încredinţată ploii târzii. Dar ea nu
se săvârşeşte într-o clipă. Mai degrabă, necesită o perioadă de timp.
Deocamdată nu putem spune cât de lungă va fi această perioadă,
însă oricât va fi de lungă, ea va fi atât cât trebuie pentru aceia care
folosesc cu sârguinţă harul ce le este pus la dispoziţie. Va fi o
experienţă extraordinară de creştere în neprihănirea lui Hristos.
TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII 165
„Pe măsură ce membrii trupului lui Hristos se apropie de

perioada ultimului lor conflict, ,timpul strâmtorării lui Iacov’, ei
vor creşte în Hristos şi se vor împărtăşi în măsură bogată cu Duhul
Său. Pe măsură ce solia îngerului al treilea creşte până devine o
mare strigare, şi pe măsură ce o mare putere şi slavă însoţesc
încheierea lucrării, poporul credincios al lui Dumnezeu se va
împărtăşi de acea slavă. Ploaia târzie este cea care îi reînsufleţeşte
şi îi întăreşte pentru a trece prin timpul strâmtorării. Feţele lor vor
străluci de slava acelei lumini care îl însoţeşte pe cel de-al treilea
înger.” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Viitorul, par. 1.
Concluzia din toate acestea este că, dacă judecata celor vii ar
avea loc înainte de căderea ploii târzii, atunci ar trebui să aibă loc
o examinare a oaspeţilor în care lucrarea harului lui Dumnezeu să
nu fi fost încheiată în suflet, chipul moral al lui Dumnezeu să nu fi
fost perfectat sau desăvârşit în caracter, iar ei să nu fi fost
transformaţi în întregime după asemănarea cu Hristos.
Pentru a confirma aceasta, să luăm din nou în considerare o
parte a pasajului citat mai înainte din Mărturii pentru predicatori,
cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1:
„După cum roua şi ploaia sunt date mai întâi pentru a face ca
sămânţa să încolţească, şi mai apoi pentru a coace secerişul, tot
astfel Duhul Sfânt este dat pentru a duce mai departe, de la un
stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea grânei
reprezintă împlinirea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin
puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să
fie făcut desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în
întregime după asemănarea lui Hristos.”
Vă recomand de asemenea să studiaţi Ne aşteaptă judecata –
Eşti pregătit?, de F. T. Wright.
Aşadar, aceia asupra cărora nu va cădea ploaia târzie nu vor
atinge acest standard indiferent cât de serios şi de sârguincios o
pot căuta, pentru că nimeni altcineva nu poate îndeplini lucrarea
Duhului Sfânt, decât Duhul Sfânt. De aceea, judecata îi va găsi pe
toţi aceştia, ca o consecinţă sigură, nepregătiţi pentru mutarea la
cer şi îi va declara pierduţi pe veci.
Am încredere că cititorii mei înţeleg deosebirea dintre aceia care
trec prin mormânt în drumul lor spre cer şi care astfel nu sunt
transformaţi pe de-a-ntregul după chipul lui Hristos prin ploaia
târzie, şi aceia care sunt vii când are loc judecata celor vii pentru
pregătirea căreia au fost binecuvântaţi cu plinătatea ploii târzii,
prin intermediul căreia au fost în întregime transformaţi după

chipul lui Hristos.
Care este deosebirea?
Deosebirea este că aceia care vor fi în viaţă pe pământ după ce
timpul de probă s-a închis, trebuie „să stea în faţa unui Dumnezeu
sfânt fără Mijlocitor”. Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6. Aceasta
înseamnă că slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc este
încheiată. De aceea, orice păcat nemărturisit şi nepărăsit încă,
chiar şi cea mai mică fărâmă din el, trebuie să rămână pe vecie în
acel om deoarece, odată ce sanctuarul s-a închis, nu mai există nici
un mijloc de a-l îndepărta din el. A-l primi în ceruri ar însemna ca
păcatul să fie din nou restabilit, un pas care niciodată nu trebuie
îngăduit. Prin urmare, toţi trebuie să fie desăvârşiţi sau fără pată
la acea vreme sau trebuie să piară. Acest adevăr este clar enunţat
în următorul paragraf:
„Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirea
lui Hristos în sanctuarul de sus vor trebui să stea în faţa unui
Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată,
caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii.
Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie
să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare
se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt
îndepărtate din sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu de
pe pământ trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de
îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată
în soliile din Apocalipsa 14.” Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6.
Astfel deci, puternica slujire a Duhului Sfânt în puterea ploii
târzii pregăteşte poporul lui Dumnezeu să întâmpine şi să treacă
de scrutinul minuţios al judecăţii celor vii. Aşa stând lucrurile,
întreaga durată a ploii târzii trebuie localizată înainte şi nu după
judecata celor vii.
Deoarece slujirea vitală a Duhului Sfânt în puterea ploii târzii
nu-şi poate împlini lucrarea fără cooperarea inteligentă a celui
credincios, este esenţial ca toţi copiii lui Dumnezeu să fie bine
familiarizaţi cu ceea ce face Duhul Sfânt pentru ei la fiecare stadiu
în creşterea lor către desăvârşirea finală.
Să ne întoarcem acum la studiul altor dovezi profetice care arată
atât de clar faptul că judecata celor vii vine deodată, pe
neaşteptate, asupra tuturor la sfârşitul perioadei marii strigări şi
nu la-nceputul ei.
Chiar primul lucru de care avem nevoie să fie foarte bine şi clar
întipărit în înţelegerea noastră este că nici unul dintre noi nu poate
primi sigiliul final al lui Dumnezeu decât după ce am trecut de
marea încercare finală. Cu alte cuvinte, asupra noastră vine mai
întâi marea încercare finală pe care fie o trecem, fie cădem sub
presiunea ei. Dacă noi rezistăm cu succes în puterea Dumnezeului
cel viu, atunci vom primi sigiliul lui Dumnezeu şi suntem asiguraţi
veşnic faţă de născocirile ispititorului. Vă atrag atenţia acum la o
declaraţie pe care am citat-o în capitolul precedent pentru a
demonstra faptul că judecata celor vii urmează perioadei timpului
pe durata căruia cade ploaia târzie. Vom vedea acum că ea ne
învaţă şi faptul că sigiliul Dumnezeului cel viu va fi pus doar
asupra acelora care au trecut de marea încercare finală şi care au
fost primiţi la judecată ca fiind pregătiţi pentru a intra în cer. Iată
din nou acea declaraţie:
veşnic. ,Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care
avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra
cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi
locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte
fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar
să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea
pe locuitorii pământului prin semnele, pe cari i se dăduse să le facă
în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană
fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea
suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie
omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi:
mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn
pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau
vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau
numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să
socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul
ei este: şase sute şaizeci şi şase.’ Apocalipsa 13,11-17.
Dumnezeu înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit
credincioşia faţă de Dumnezeu păzind legea Sa şi refuzând să
accepte un sabat fals, se vor aduna sub stindardul Domnului
Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia care
renunţă la adevărul de origine cerească şi primesc sabatul

duminical vor primi semnul fiarei.” SDA Bible Commentary, vol. 7,
pag. 976.
După ce se citează Apocalipsa 13,11-17, chiar cuvintele imediat
următoare spun: „Aceasta este încercarea prin care trebuie să
treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat”. Atunci devine
evident faptul că încercarea la care face referire cuvântul „aceasta”
nu poate fi decât încercarea descrisă în citatul dat mai înainte.
Priviţi din nou acel citat şi veţi vedea că descrie următorii paşi care
conduc la creşterea în severitate a încercării până la presiunea ei
deplină şi finală.
Mai întâi, se descoperă puterea făcătoare de minuni a
spiritismului. Acest lucru va pune la încercare pe poporul lui
Dumnezeu şi, fără îndoială, vor fi printre copiii lui Dumnezeu din
aceia care vor fi amăgiţi de această putere. Apoi urmează făurirea
icoanei fiarei. După cum am învăţat mai înainte, poporul lui
Dumnezeu va refuza să asculte de legea impusă de această icoana
sau chip, iar acest lucru va aduce cu sine decretul ce interzice
vânzarea şi cumpărarea, specificat în respectivele versete. În cele
din urmă, urmează decretul morţii impus asupra acelora care
refuză să se supună. Doar atunci când va fi atins acest punct va fi
simţită deplinătatea încercării impuse de icoana fiarei. Când
chipul fiarei este făurit la început, sunt folosite doar măsuri mai
blânde pentru stabilirea unei ascultări silite. Numai atunci când
aceste măsuri nu izbutesc să aducă la îndeplinire obiectivele lor,
presiunile vor spori până la punctul unde sunt atinse limitele
maxime în ce priveşte impunerea decretului de moarte.
Deoarece toate aceste lucruri sunt descrise în aceste versete,
citatul spune: „Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă
poporul lui Dumnezeu înainte ca să fie sigilat”. De aceea, tot ceea
ce se specifică în versetele respective, şi nu doar o parte din acele
lucruri, trebuie că sunt cuprinse în această încercare.
Întrucât am învăţat din capitolul precedent că decretul morţii
este impus cu toată greutatea lui îngrozitoare asupra poporului lui
Dumnezeu chiar înainte de încheierea timpului de probă al
omenirii, şi întrucât învăţăm aici că decretul morţii este cuprins în
marea încercare finală, şi fiindcă am învăţat că noi trebuie să
trecem de această încercare mai înainte de a fi sigilaţi, atunci
urmează că sigiliul lui Dumnezeu va fi pus asupra poporului lui
Dumnezeu chiar înainte de începerea timpului strâmtorării lui
Iacov care se află la o oarecare distanţă de timp de la data când a

fost ridicat chipul fiarei.
Prin urmare, nici unul dintre noi nu poate primi sigiliul
Dumnezeului cel viu decât după ce a fost judecat iar păcatele au
fost şterse din sanctuarul ceresc. Deci, dacă numai aceia care au
trecut de această încercare pot primi sigiliul Dumnezeului cel viu,
atunci doar aceia care au trecut prin aceeaşi încercare pot trece cu
succes de judecata celor vii. Dacă primirea sigiliului este direct
dependentă de trecerea acestei încercări, atunci trecerea cu bine a
judecăţii trebuie să fie în aceeaşi măsură dependentă de sigilare.
Aceasta nu poate însemna decât că judecata celor vii nu va începe
până când încercarea finală nu va veni asupra lumii. Acum ştim
perfect de bine că „marea încercare finală vine la încheierea
timpului de har”. Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea
Mirelui, par. 11.
Aceasta înseamnă că ea vine la sfârşitul perioadei ploii târzii
când misiunea Evangheliei este încheiată şi, prin urmare, judecata
celor vii trebuie să vină şi ea tot la sfârşitul perioadei ploii târzii şi
nicidecum, lucrul cel mai sigur de altfel, la începutul acesteia după
cum cred unii.
Să luăm în considerare acum încă o declaraţie care confirmă
adevărul pe care l-am învăţat aici:
„Când se încheie solia îngerului al treilea, mila nu mai mijloceşte
pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu
şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit ,ploaia târzie’, ,înviorarea de
la faţa Domnului’, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le
stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger
care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea;
încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au
dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit ,sigiliul
viului Dumnezeu’. Atunci Isus îşi încetează mijlocirea în
sanctuarul de sus. El îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune:
,S-a sfârşit’, şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El
face acest anunţ solemn: ,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai
departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este
fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este
sfânt, să se sfinţească şi mai departe!’ Apocalipsa 22,11. Fiecare caz
a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut
ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul
supuşilor Săi este hotărât; ,împărăţia, stăpânirea, măreţia şi
domnia de sub cerul întreg’ sunt gata să fie date moştenitorilor

mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al
domnilor.” Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 2.
Această declaraţie este de foarte mare ajutor prin faptul că ea
aşează în ordinea lor evenimentele care vor avea loc în preajma
încheierii timpului de probă. Un anumit înger, întorcându-se de pe
pământ, anunţă că şi-a terminat lucrarea. Care este lucrarea lui?
Ea este specificată chiar în aceeaşi frază. Este lucrarea prin care
se aduce asupra lumii încercarea finală a adevărului despre Sabat,
aşa încât destinul fiecărei clase să poată fi stabilit atunci pe vecie.
Aceia care s-au dovedit credincioşi în faţa acestei încercări, primesc
sigiliul viului Dumnezeu, în timp ce restul tuturor au în mod
evident semnul fiarei pentru totdeauna.
Chiar în momentul când această lucrare este adusă la
îndeplinire, Isus îşi încetează lucrarea în sanctuarul de sus, rostind
anunţul solemn, anunţ care poate fi făcut doar dacă judecata este
încheiată, că toţi trebuie să rămână pentru totdeauna aşa cum sunt
la vremea aceea. Cei nedrepţi trebuie să rămână nedrepţi, iar cei
neprihăniţi trebuie să rămână neprihăniţi. Nu mai poate exista
după aceea sub nici o formă vreo schimbare dintr-o tabără într-alta.
Destinul fiecărei clase este stabilit pe veci.
Această grupare a omenirii în două tabere de neschimbat este
realizată prin marea încercare finală care vine concomitent
asupra lumii întregi, silind pe toţi oamenii să ia decizia finală
pentru sau împotriva lui Dumnezeu, şi imediat după aceea
lucrarea din sanctuar este terminată. Aceasta stabileşte faptul că
odată cu venirea încercării finale, prin care toţi trebuie să treacă
înainte de a fi sigilaţi, vine imediat şi judecata celor vii, lucrarea
din sanctuar este isprăvită, iar pentru suflet nu mai există nici un
fel de lucrare a harului. Şi toate acestea dovedesc că judecata celor
vii nu este urmată de ploaia târzie, ci doar de timpul strâmtorării
lui Iacov. Ploaia târzie trebuie să vină şi chiar vine înainte de
judecata celor vii.
Dovada luată în considerare până acum este mai mult decât
suficientă pentru a stabili adevărul că ploaia târzie precede
judecata celor vii. Cu alte cuvinte, nici o parte a uneia nu se petrece
simultan cu vreo parte a celeilalte.
Există însă mult mai multe dovezi conţinute în Cuvântul
Adevărului ce întăresc acest punct şi extind înţelegerea noastră
despre el. Să ne îndreptăm acum la parabola grâului şi a neghinei.
„Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: Împărăţia cerurilor
se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina
lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a
semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de
grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului
casei au venit, şi i-au zis: ,Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în
ţarina ta? De unde are dar neghină?’ El le-a răspuns: ,Un vrăjmaş
a făcut lucrul acesta’. Şi robii i-au zis: ,Vrei dar să mergem s-o
smulgem?’ ,Nu’, le-a zis el, ,ca nu cumva smulgând neghina, să
smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă
împreună până la seceriş; şi la vremea secerişului, voi spune
secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi ca s-o
ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.’ ” Matei 13,24-30.
Punctul specific al dovezii oferit de această parabolă cu privire
la chestiunea analizată de noi aici, este că grâul şi neghina cresc
împreună până la seceriş. La acest punct însă ele sunt separate
aşa încât, după aceea, nu se mai află împreună. Acest punct al
dovezii ce serveşte pentru a sprijini poziţia că ploaia târzie vine
înaintea şi nicidecum după judecata celor vii, poate fi lămurit în
mod clar doar atunci când noi înţelegem ce înseamnă simbolurile
parabolei.
Însuşi Isus a explicat ce vrea să ne spună parabola. El a declarat
că semănătorul este Fiul Omului; ţarina este lumea; sămânţa bună
sau grâul care răsare din ţarină sunt copiii lui Dumnezeu; neghina
sunt fiii celui rău, iar semănătorul cel rău este diavolul.
Acum însă apare problema definirii înţelesului cuvântului
„lumea” din parabolă. Problema este rezolvată prin următoarea
declaraţie:
„ ,Ţarina’ a spus Domnul Hristos, ,este lumea’. Dar noi trebuie
să înţelegem aceasta ca simbolizând biserica lui Hristos din lume.
Parabola aceasta este o descriere a ceea ce ţine de împărăţia lui
Dumnezeu şi de lucrarea Sa pentru mântuirea oamenilor; iar
această lucrare este adusă la îndeplinire prin biserică. Este
adevărat că Duhul Sfânt este prezent în lumea întreagă;
pretutindeni El lucrează asupra inimilor oamenilor; dar în biserică
este locul unde noi trebuie să creştem, să ajungem la maturitate ca
să fim gata pentru grânarul lui Dumnezeu.” Parabolele Domnului
Hristos, cap. Neghina, par. 2.
Neghina nu trebuie confundată cu mărăcinii şi cu scaieţii. E clar
ca lumina zilei că acestea nu sunt grâu, pe când neghina se
aseamănă atât de mult cu grâul, încât nimeni în afara unui expert

nu o poate selecta până la seceriş când se vede clar că ea este ceea
ce este.
Acum, întrucât ambele trebuie să crească împreună în biserică
până la seceriş, şi fiindcă acesta este punctul asupra căruia suntem
cel mai mult interesaţi, urmează să stabilim ce este secerişul.
Explicând parabola, Isus a spus: „secerişul este sfârşitul veacului
[lumii, după K.J.V. Bible]”. Matei 13,39. În sensul cel mai deplin şi
mai clar, această parabolă îşi găseşte aplicaţia la cea de-a doua
venire a lui Hristos când neghina şi grâul sunt despărţite pentru
totdeauna, dar trebuie înţeles că sfârşitul timpului de probă este,
din toate punctele de vedere, sfârşitul lumii.
Acest adevăr este învăţat iarăşi foarte clar în Cuvântul
Inspiraţiei. Iată ce citim: „Neghina şi grâul vor creşte împreună
până la seceriş; iar secerişul este încheierea timpului de probă.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 6.
„Privitorul nu poate discerne vreo deosebire; dar există Unul
care a spus că neghina nu trebuie să fie smulsă de mâinile
omeneşti, ca nu cumva să fie smuls şi grâul. Să crească împreună
până la seceriş! Atunci Domnul îşi trimite secerătorii să strângă
neghina şi s-o lege în snopi ca să fie arsă, în timp ce grâul este
strâns în grânarul cerului. Timpul judecăţii este cea mai solemnă
etapă, când Domnul îşi strânge copiii din mijlocul neghinei. Aceia
care au fost membri ai aceleaşi familii sunt despărţiţi. Un semn
este pus asupra celor neprihăniţi.” Mărturii pentru predicatori,
cap. Ameninţarea ce pluteşte asupra bisericilor, subcap. Neghina
şi grâul, par. 1.
Aceste două declaraţii arată că sfârşitul timpului de probă sau
judecata celor vii reprezintă secerişul când Domnul desparte grâul
de neghină. Până la timpul acela amândouă cresc împreună, dar
dincolo de acest timp ele sunt despărţite pentru totdeauna.
Aceia care susţin că ploaia târzie vine doar asupra celor care au
fost judecaţi, susţin că timpul de probă s-a închis pentru unii atunci
când se făureşte mai întâi icoana fiarei şi începe ploaia târzie, aşa
încât pe durata perioadei marii strigări biserica ce dă ultima
avertizare este o biserică pură, curată, compusă doar din grâu. Şi
dacă s-ar putea dovedi şi arăta că pe durata perioadei marii strigări
există doar grâu în biserică, atunci ei ar avea o dovadă; însă
Cuvântul lui Dumnezeu arată tocmai contrariul ca fiind adevărul.
Cu alte cuvinte, întrucât grâul şi neghina cresc împreună doar
până la seceriş; şi fiindcă secerişul reprezintă judecata celor vii la

sfârşitul timpului de probă, urmează deci că dacă nu mai vedem
grâul şi neghina amestecate împreună, atunci vom şti că are loc
judecata. Dar dacă descoperim că grâul şi neghina nu mai sunt
amestecate nicidecum pe durata perioadei marii strigări, atunci
putem ştim că judecata celor vii a început; însă dacă ele continuă
să fie amestecate, atunci putem şti în aceeaşi măsură că judecata
nu a început încă. De aceea, vom descoperi în Cuvântul lui
Dumnezeu că pe parcursul perioadei marii strigări grâul şi
neghina cresc încă împreună până la seceriş. Să citim despre acest
adevăr.
În parabola nunţii fiului de împărat este descrisă vestirea
ultimei chemări adresată omenirii. După respingerea celei de-a
doua chemări adresată celor poftiţi, Împăratul a spus servilor Săi:
„ ,Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-
vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia
pe care-i veţi găsi.’ Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe
care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut
de oaspeţi.” Matei 22,8-10.
Punctul important al acestei parabole este acela că nunta este
amânată deoarece poporul lui Dumnezeu refuzase să vină în
calitate de oaspete. Dar chiar în clipa când oaspeţii sunt strânşi se
încheie lucrarea, nunta poate continua spre finalul ei, şi astfel este
pregătită pe deplin calea pentru întoarcerea grabnică a lui Isus.
Această parabolă ne vorbeşte despre modul şi timpul când lucrarea
reuşeşte în sfârşit să găsească oaspeţii care umplu odaia de nuntă,
iar noi ştim că acesta va fi lucrarea marii strigări sau ultima
avertizare. Aceasta este ultima lucrare de evanghelizare în lume,
şi va fi plină de succes în aducerea oaspeţilor la nuntă.
Dar, ne învaţă această parabolă că numai grâul este adus în
biserică în timpul acestei strângeri a oaspeţilor pentru nuntă? Nu,
nicidecum! Mai degrabă, parabola spune cel mai desluşit că şi cei
buni şi cei răi vin să se prezinte la judecată.
„Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit,
şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.”
Matei 22,8-10.
Aceştia, şi buni şi răi, sunt strânşi în biserică – în biserica marii
strigări, acolo unde ei cresc împreună până la judecata
reprezentată de intrarea Împăratului ca să-şi vadă oaspeţii, după
care în cele din urmă sunt despărţiţi unii de alţii pentru totdeauna.
Intrarea Împăratului pentru a-şi examina oaspeţii reprezintă

judecata de cercetare a celor vii.
„Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntă,
este înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţul
Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu,
aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Dar nu toţi aceia
care mărturisesc a fi creştini sunt şi adevăraţi ucenici. Mai înainte
ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine
dintre aceştia este pregătit să ia parte la moştenirea celor drepţi.
Această hotărâre trebuie luată mai înainte de a doua venire a
Domnului Hristos pe norii cerului; căci atunci când El vine,
răsplata Sa este cu Sine, ,ca să dea fiecăruia după fapta lui’
Apocalipsa 22,12. Deci, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât
mai înainte de venirea Sa, şi fiecăruia dintre urmaşii Domnului
Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale.
Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oamenii
locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc
a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi
după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este
hotărât pentru totdeauna, după faptele sale.” Parabolele Domnului
Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 10, 11.
Astfel deci, intrarea împăratului ca să-şi cerceteze oaspeţii
reprezintă judecata de cercetare.
Atunci când are loc această intrare? Va avea loc în timpul
strângerii oaspeţilor? Coincid cumva cele două evenimente? Intră
împăratul în odaia de nuntă înainte ca oaspeţii să fie strânşi, ca o
anticipare a faptului că sunt strânşi pentru examinare?
Răspunsul în fiecare caz este „Nu!”
Mai întâi, oaspeţii sunt găsiţi şi strânşi laolaltă, iar când
strângerea lor la nuntă este încheiată, atunci şi numai atunci intră
şi împăratul ca să-şi examineze oaspeţii. Dovada arată încă o dată
că judecata celor vii are loc la sfârşitul şi nu la începutul perioadei
ploii târzii.
O altă declaraţie care arată că grâul şi neghina sunt încă
amestecate împreună în timpul perioadei marii strigări este
următoarea:
„Printre noi vor fi şi din aceia care vor voi totdeauna să
controleze lucrarea lui Dumnezeu, să dicteze chiar şi ce mişcări să
fie făcute când lucrarea înaintează sub îndrumarea îngerului care
se uneşte cu îngerul al treilea în solia ce trebuie să fie dată lumii.”
Mărturii pentru predicatori, cap. Nevoia călăuzirii divine, subcap.

Sfatul lui Dumnezeu nu a limitat lucrarea, par. 1.
Ce categorie de oameni are dispoziţia de a controla şi de a dicta
în biserica lui Dumnezeu? Sunt grâu, sau neghină? Ei sunt
neghină!
Şi unde se vor găsi ei încă atunci când îngerul din Apocalipsa 18
se uneşte cu îngerul al treilea în ultima solie care trebuie dată
lumii? Ei vor fi exact printre grâu, exact în biserică încercând să
dicteze şi să controleze lucrarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte,
chiar în biserica marii strigări se vor găsi încă amestecate printre
cei care dau solia grâul şi neghina, adică printre servii care ies şi
strâng oaspeţii pentru nuntă.
Astfel, înţelegem că aceia care sunt aduşi în biserică în timpul
perioadei marii strigări şi aceia care vor da solia şi strâng restul,
sunt împreună alcătuiţi din grâu şi neghină. Aceasta nu înseamnă
a spune că neghina va primi umplerea cu ploaia târzie ca să poată
săvârşi o mare lucrare pentru Dumnezeu, ci înseamnă a spune că
ea va creşte împreună cu grâul de-a lungul acestei perioade şi va
continua să crească, până când judecata o desparte de grâu la
sfârşit.
Nu trebuie decât să comparăm rolul ploii târzii în natură cu rolul
ploii târzii în lucrarea harului, pentru a vedea că despărţirea finală
dintre grâu şi neghină nu are loc niciodată la începutul ploii târzii,
ci doar la sfârşitul acesteia. Ploaia târzie face ceva atât pentru
neghină, cât şi pentru grâu. După cum ea aduce la maturitate
deplină bunătatea grâului, tot astfel aduce la maturitate deplină
natura neghinei. Nu trebuie să uităm niciodată că în timpul
perioadei de început a creşterii lor, nu este uşor să facem deosebirea
dintre neghină şi grâu. Sunt atât de mult asemănătoare.
„Neghina seamănă foarte mult cu grâul câtă vreme mlădiţa este
verde; dar când câmpul a devenit alb, gata pentru seceriş, buruienele
fără valoare nu se mai aseamănă deloc cu grâul care se apleacă sub
povara spicelor pe deplin coapte. Păcătoşii care fac paradă de
pretinsa lor sfinţenie se amestecă pentru un timp cu adevăraţii
urmaşi ai Domnului Hristos şi înfăţişarea lor de creştini va înşela
pe mulţi.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 12.
Astfel, nici grâul, nici neghina nu ajung la maturitate deplină
până când ploaia târzie nu şi-a făcut lucrarea. În natură, ploaia
timpurie germinează sămânţa şi o face să crească, dar ceea ce
împlineşte bobul şi-l coace pentru seceriş este ploaia târzie. Şi
aceeaşi ploaie târzie este cea care face ca neghina să crească până
la maturitate deplină. Am putea întreba cum poate fi adevărat acest
lucru pe tărâm spiritual, până când ajungem să înţelegem de fapt
că acolo unde Evanghelia apare în razele ei cele mai strălucitoare,
păcatul se descoperă în hidoşenia lui cea mai urâtă. Pe crucea
Calvarului, locul unde neprihănirea a apărut în razele ei cele mai
strălucitoare, răutatea păcatului s-a văzut în urâţenia ei cea mai
rea cu putinţă. Tot astfel şi când cade ploaia târzie, aceasta impune
o încercare şi o chemare pentru aceia care nu sunt în ton cu ea,
motiv pentru care ei sunt forţaţi să ia poziţie împotriva ei. Cu cât
ploaia târzie devine mai puternică, cu atât mai mult se dezvoltă
această împotrivire, până când orice pretext este îndepărtat şi
adevăratul caracter al individului este văzut aşa cum este.
Exact acelaşi lucru este şi în cazul grâului şi al neghinei ce
trebuie să crească împreună până la seceriş, care este sfârşitul
timpului de probă şi totodată începutul judecăţii celor vii. Abia la
acest punct al timpului ele sunt despărţite. Iar acest lucru nu
înseamnă altceva decât că judecata celor vii nu poate avea loc
niciodată altundeva decât la sfârşitul ploii târzii. Nici un fermier nu
are de gând vreodată să se ducă şi să secere recolta în clipa în care
începe ploaia târzie. El va aştepta până când ploaia târzie şi-a făcut
lucrarea ei necesară şi soarele călduros al verii a împlinit sau
maturizat bobul pentru secerat. Atunci şi numai atunci, la sfârşitul
ploii târzii, începe el să recolteze grâul. Exact la fel se vor petrece
lucrurile şi în grânarul ceresc.
În felul acesta, am văzut cum dovadă după dovadă arată că
judecata celor vii va începe la sfârşitul şi nu la începutul perioadei
ploii târzii. În următorul nostru capitol vom explora şi alte dovezi
pentru a ne consolida înţelegerea şi cunoştinţa cu privire la această
chestiune vitală.
CAPITOLUL 13
Două separări total diferite
Î n capitolul anterior am examinat unele dovezi din Cuvântul

profetic care arată atât de clar că ploaia târzie vine înainte şi nu
după începerea judecăţii celor vii. Deoarece acest punct este atât
de important, merită să ne ocupăm mai departe de el şi să
examinăm şi alte dovezi pentru a arăta acelaşi adevăr.
„Când lucrarea de vestire a Evangheliei s-a încheiat, judecata va
face lucrarea de separare...
Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat
separarea dintre cei buni şi cei răi, destinul fiecărei clase fiind
hotărât pentru totdeauna.” Parabolele Domnului Hristos, cap.
Năvodul, par. 2, 4.
Această declaraţie este de un interes special pentru noi din
cauza strânsei ei legături cu declaraţiile luate în considerare în
capitolul precedent cu privire la grâu şi neghină. Ea se ocupă exact
cu acelaşi lucru, dar sub un simbolism diferit. Simbolismul folosit
aici sunt peştii buni şi răi, pe când în cealaltă parabolă am avut
grâul şi neghina.
Învăţătura lui Hristos în cadrul studiului nostru de aici este o
altă parabolă, cea a năvodului. Isus a zis:
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în
mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl
scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este
rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului (lumii, conform K.J.V.
Bible). Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor
buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi
scrâşnirea dinţilor.” Matei 13,47-50.
„Aruncarea năvodului reprezintă predicarea Evangheliei.
Aceasta aduce în biserică şi buni şi răi.” Parabolele Domnului
Hristos, cap. Năvodul, par. 2.
După cum grâul şi neghina cresc împreună în biserică până la
seceriş, tot astfel năvodul Evangheliei adună peşti buni şi peşti răi
în biserică până la seceriş, când cele două categorii de peşti sunt
(177)
separate pentru totdeauna. Astfel, vedem că între parabola grâului

şi neghinei şi cea a năvodului există o foarte strânsă legătură şi că
ambele învaţă acelaşi adevăr cu privire la separarea finală.
Această parabolă este şi mai concretă decât parabola grâului şi
neghinei, deoarece întăreşte relaţia dintre judecata celor vii şi
marea strigare.
Gândul principal este cuprins în următoarele cuvinte:
face lucrarea de separare... Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat,
urmează imediat separarea dintre cei buni şi cei răi, destinul
fiecărei clase fiind hotărât pentru totdeauna.” Parabolele Domnului
Hristos, cap. Năvodul, par. 2, 4.
Să punem câteva întrebări care îşi vor găsi răspunsurile în
aceste fraze.
Pentru cât timp rămân peştii buni şi peştii răi împreună în
barcă, adică în biserică?
Ei rămân împreună până când lucrarea de vestire a Evangheliei
s-a încheiat, după care sunt separaţi unii de alţii pentru totdeauna.
Când se va încheia lucrarea de vestire sau misiunea Evangheliei?
Se va încheia la începutul sau la sfârşitul perioadei ploii târzii?
Dacă misiunea Evangheliei s-ar încheia la începutul perioadei
ploii târzii, atunci de ce ar mai fi nevoie de ploaia târzie şi de marea
strigare? Ploaia târzie este cea care sfârşeşte lucrarea harului lui
Dumnezeu nu numai în sufletul fiecărui credincios viu, ci şi în
lucrarea de chemare a adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu la
cunoaşterea deplină a adevărului în acele ultime zile. De aceea,
numai atunci când ploaia târzie a ajuns la sfârşitul ei, misiunea
Evangheliei se va fi încheiat.
Ce urmează să aibă loc la acest punct al timpului pentru a
realiza lucrarea separării finale?
La acest punct al timpului urmează judecata. Aceasta nu poate
fi decât judecata celor vii, pentru că judecata celor morţi a început
în 1844 şi continuă să se desfăşoare până la punctul începerii
judecăţii celor vii. Cu greu ne-am putea aştepta să găsim o
declaraţie, asemenea celei de mai sus, care să arate şi mai limpede
faptul că ploaia târzie vine înainte de judecata celor vii. Ea o spune
într-un mod precis şi direct, şi nu lasă loc nici unui argument.
În Experienţe şi viziuni, cap. Zguduirea, este descrisă cernerea
şi ni se spune la fel de clar că această cernere precede ploaia târzie.
Sunt mulţi care imediat presupun că această cernere reprezintă
DOUĂ SEPARĂRI TOTAL DIFERITE 179
despărţirea grâului de neghină, a fecioarelor înţelepte de cele

neînţelepte, a peştilor buni de cei răi şi, deci, că ar fi aceeaşi cernere
ca cea pe care noi deja am studiat-o în acest capitol şi în cel
precedent, din această carte.
Acum, a face o astfel de presupunere şi a trage o astfel de
concluzie înseamnă a face o greşeală extrem de serioasă. Înseamnă
a nu izbuti să se înţeleagă deosebirea dintre lucrurile care au
acelaşi nume, dar care sunt cu totul diferite. În timp ce este foarte
adevărat că există o cernere sau separare înainte de începerea ploii
târzii, trebuie să fie bine înţeles faptul că aceasta nu este aceeaşi
cernere care are loc la sfârşitul perioadei marii strigări în timpul
judecăţii celor vii. Ele sunt două cerneri foarte diferite ce au loc la
două puncte de timp la fel de diferite şi care sunt cauzate de factori
cu totul diferiţi. Este important să se înţeleagă bine aceste
diferenţe, pentru că altfel ne vom trezi în situaţia de a trage
concluzii greşite care ne vor conduce să luăm poziţii foarte greşite
în ultimul conflict.
Înainte de a lua în discuţie aceste cerneri diferite pentru a
clarifica acest punct, trebuie să stabilim mai întâi principiul
interpretării biblice care ne ajută să vedem că adesea există două
lucruri diferite care au acelaşi nume, dar care totuşi sunt diferite
în toate privinţele. Ca cercetători ai Bibliei, noi trebuie să învăţăm
să înţelegem aceste deosebiri, deşi niciodată nu sunt clarificate
explicit în Scripturi.
Cel mai simplu şi cel mai clar exemplu cu privire la aceasta îl
găsim în cele două veniri ale lui Isus Hristos, prima venire fiind
acum de domeniul trecutului şi cea de-a doua urmând să aibă loc
în viitor. Amândouă aceste evenimente sunt numite în Scripturi
„venirea lui Hristos”, deoarece aceste evenimente sunt exact ceea
ce se spune că sunt. Nici o altă expresie nu poate descrie mai bine
evenimentul în fiecare caz. Dar similaritatea sau asemănarea lor
nu este decât în numele comun, pentru că în toate celelalte privinţe
sunt întru totul diferite.
Să comparăm aceste diferenţe.
La prima venire El a venit în obscuritate totală, dar la a doua
venire El va veni în toată slava strălucitoare a Tatălui Său şi a
tuturor îngerilor sfinţi, şi orice ochi îl va vedea. Nu va fi nimic
obscur la cea de-a doua venire.
La prima venire El a venit în sărăcie, dar la a doua venire El îşi
va face apariţia cu toate bogăţiile Tatălui Său.
La prima venire El a venit ca un bebeluş, dar la a doua El va veni

în deplină maturitate şi cu statura Sa deplină.
La prima venire El a venit înveşmântat în carnea muritoare şi
păcătoasă, dar la a doua venire El va veni să slujească în nemurire
plină de slavă.
Am putea continua astfel alcătuind o listă cu deosebiri, dar cele
prezentate sunt suficiente pentru a clarifica punctul în discuţie.
Aşadar, în vreme ce aceste două veniri sunt descrise în Vechiul
Testament, totuşi nu ni se spune nici măcar o singură dată că ar fi
vorba de două veniri. Întotdeauna se vorbeşte doar despre venirea
lui Hristos ca Mesia sau Mântuitorul, sau Împăratul, fără însă să
se specifice care dintre cele două veniri este descrisă. Este lăsat în
seama cercetătorului Cuvântului Sfânt să distingă care apariţie
sau venire constituie subiectul profeţiei, pentru ca să poată aplica
apoi în mod corect informaţia.
Ceea ce de fapt s-a întâmplat a fost faptul că Domnul i-a arătat
unui profet o viziune despre prima venire a lui Hristos, iar
profetul a scris doar ceea ce i s-a arătat. Unui alt profet i s-a dat
o viziune despre cea de-a doua venire a lui Hristos, iar el a scris
ceea ce i s-a arătat, însă în nici unul din cazuri profeţilor nu li
s-a arătat despre care venire este vorba, prima sau a doua. A fost
lăsat în seama cercetătorului prudent şi evlavios al Cuvântului
lui Dumnezeu să înţeleagă şi să cunoască acest lucru sub
călăuzirea Duhului Sfânt.
Astăzi nu mai prezintă nici un fel de problemă pentru noi toţi să
discernem deosebirile dintre cele două veniri ale lui Hristos. În
mod automat, fără ca măcar să gândim, aplicăm textele
corespunzătoare fiecărei veniri deoarece noi ştim că trebuie să fie
cel puţin două veniri ale lui Hristos, şi înţelegem diferenţele dintre
aceste două veniri. De exemplu, când citim următorul text imediat
îl aplicăm la cea de-a doua venire, lucru care de altfel este cât se
poate de corect: „Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui
merge un foc mistuitor, şi împrejurul Lui o furtună puternică. El
strigă spre ceruri sus, şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său.”
Psalmul 50,3.4.
Aceste cuvinte nu se aplică deloc la prima venire a lui Hristos.
Noi ştim că n-ar fi potrivit un astfel de lucru. Dovada că ele se
aplică la a doua venire a lui Hristos şi nu la prima este dată de
următoarea declaraţie:
„Când Prezenţa divină s-a manifestat pe Sinai, slava Domnului
era asemenea focului mistuitor înaintea întregului Israel. Dar

când Domnul Hristos va veni în slavă cu sfinţii Săi îngeri, întregul
pământ va străluci de lumina teribilă a prezenţei Sale. ,Dumnezeul
nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, şi
împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre
pământ, ca să judece pe poporul Său’. Psalm 50,3.4. Un torent de
foc va ieşi şi va pleca dinaintea Lui, făcând ca elementele naturii
să se topească de căldura cea mare, aşa cum se va întâmpla şi cu
pământul, iar lucrurile care sunt pe el vor fi de asemenea arse. ,La
descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o
flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu
şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus
Hristos.’ 2 Tesaloniceni 1,7.8.” Patriarhi şi profeţi, cap. 29, par. 27.
Dar când citim Isaia 53,4.5: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a
purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că
este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns
pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui
suntem tămăduiţi”, noi ştim că citim despre prima venire a lui
Hristos.
În timp ce acest lucru nu prezintă probleme pentru noi, totuşi
pentru oamenii care au trăit în aşteptarea venirii lui Mesia la
timpul primei Sale apariţii este cert că nu a fost aşa de uşor. De
fapt, ei n-au văzut şi n-au înţeles că trebuia să fie două veniri ale
lui Hristos, ci au văzut şi au înţeles că ar fi doar una, când ar fi
trebuit să vadă două. Dumnezeu nu poate fi blamat pentru
înţelegerea lor greşită. Duhul Sfânt le-a fost tot atât la-ndemână
lor după cum ne este şi nouă pentru a-i învăţa aceste principii de
interpretare călăuzitoare, aşa încât ei să nu trebuiască să
greşească deloc.
Dar ei au greşit chiar dacă n-au avut scuză pentru săvârşirea
acestei erori fatale, iar noi avem şi mai puţine scuze, deoarece nu
numai că avem avantajul aceluiaşi Învăţător ca şi ei, dar avem şi
lecţia pe care noi putem şi trebuie s-o învăţăm din greşeala lor.
„Dacă ei [evreii] ar fi studiat profeţiile cu mintea umilă şi cu
discernământ spiritual, nu s-ar fi aflat într-o aşa mare eroare de a
trece cu vederea profeţiile care arătau către prima Sa venire în
umilinţă şi să le aplice greşit pe acelea care vorbeau despre a doua
Sa venire cu putere şi mare slavă. Poporul evreu năzuise după
putere. Ei erau ambiţioşi după onoruri lumeşti. Erau mândri şi
corupţi, şi nu puteau discerne lucrurile sacre. Ei nu puteau distinge

între acele profeţii care arătau către prima venire a lui Hristos şi
acelea care descriau a doua Sa venire în slavă. Au atribuit primei
Sale veniri puterea şi slava descrise de către profeţi ca aparţinând
celei de-a doua Lui veniri.” Review and Herald, 17 decembrie 1872.
Măsura gravităţii greşelii lor poate fi văzută doar atunci când
înţelegem că aceasta i-a costat viaţa veşnică, deoarece atunci când
Isus şi-a făcut apariţia exact aşa cum fusese profetizat, ei, ca
urmare a faptului că erau eronaţi în ce priveşte natura venirii
deosebite a lui Hristos, l-au respins datorită înţelegerii pe care o
aveau despre profeţii. Orbiţi de mândrie, ei selectaseră cu grijă
orice profeţie ce descria a doua venire a lui Hristos, în vreme ce au
ignorat toate declaraţiile ce detaliau felul în care El urma să apară
la prima Sa venire.
Este un adevăr neexagerat faptul că, odată ce ei s-au statornicit
în acest procedeu greşit, cu cât studiau mai sârguincios, cu atât mai
mult sprijin scripturistic găseau pentru poziţia lor, cu atât mai
mult se ferecau în aşteptările lor cu privire la felul cum avea să
apară Mântuitorul-Împărat şi cu atât mai sigură avea să fie
respingerea lui Mesia. De aceea „savanţii învăţători ai legii” erau
cei mai înverşunaţi oponenţi ai lui Hristos.
Toate aceste lucruri ne avertizează solemn despre faptul că nu
este suficient să petrecem foarte mult timp în studierea
Cuvântului lui Dumnezeu, oricât de important ar fi acest lucru. Pe
lângă aceasta, noi trebuie să studiem conform principiilor corecte
de interpretare biblică. Altfel, cu cât petrecem mai mult timp
studiind Scripturile, cu atât mai adânc vom pătrunde în rătăcire.
Acesta este motivul pentru care toate bisericile pretins creştine au
ajuns fiecare la puncte de doctrină diferite şi eronate, toate numai
din studiul aceleiaşi Biblii.
Astfel deci, nu îndrăznim să gândim despre noi cu nechibzuinţă
că suntem imuni faţă de aceeaşi greşeală. Într-adevăr, nu vom face
aceasta cu privire la cele două veniri ale lui Hristos, dar noi trebuie
să facem faţă aceluiaşi test al umilinţei şi al bunăvoinţei de a
învăţa ceea ce Cuvântul ne va învăţa ca distinct faţă de ceea ce am
dori noi ca el să ne înveţe în alte domenii.
După cum sunt două veniri ale lui Hristos, tot astfel sunt şi două
cerneri sau separări, două sigilii ale lui Dumnezeu, două nunţi,
două ştergeri ale păcatelor şi două îndreptăţiri, ca să numim câteva
din lucrurile care sunt denumite cu acelaşi nume, dar care totuşi
sunt diferite. Pentru a evita greşeala de a ajunge la concluzii

greşite în privinţa acestor perechi şi ale altora, noi trebuie să
aplicăm cu credincioşie şi cu consecvenţă aceleaşi principii sigure
de interpretare biblică, asemenea acelora care descoperă cele două
veniri ale lui Hristos.
Să facem acest lucru în privinţa celor două cerneri sau separări
foarte diferite, notând mai întâi de toate că scriitorul inspirat nu
declară nicăieri că sunt două cerneri diferite. Noi suntem preveniţi
de posibilitatea că sunt două atunci când începem să descoperim
două descrieri diferite ale cernerilor, care nu pot fi armonizate.
Odată ce am devenit conştienţi de existenţa a două cerneri
diferite, următoarea sarcină este aceea de a căuta cât de multe
declaraţii pot fi găsite care descriu cernerile, şi apoi să le sortăm în
două categorii – acelea care descriu un fel de cernere şi acelea care
descriu celălalt fel de cernere. Vom vedea atunci cum se iveşte un
tipar armonios extraordinar.
Rareori se întâmplă ca cele două lucruri care sunt diferite să fie
tratate în aceeaşi profeţie. De obicei ele nu sunt menţionate
împreună, iar relaţia uneia faţă de cealaltă nu este uşor de văzut.
În această parabolă, deosebirile dintre aceste două separări sunt
arătate atât de clar, încât nimeni nu trebuie să greşească în
înţelegerea lor. Să luăm în atenţie atunci, pentru câteva clipe,
parabola năvodului.
Năvodul, care este un simbol al învăţăturii Evangheliei oferite
de buze omeneşti alese de Dumnezeu, este coborât în marea lumii
şi aduce la suprafaţă atât peşti buni, cât şi peşti răi. Notaţi cu
foarte mare grijă că năvodul nu prinde pe toţi peştii buni şi toţi
peştii răi din mare dintr-o singură scufundare, şi nici nu prinde pe
toţi peştii răi din mare. Cu alte cuvinte, în această separare unii
peşti buni şi unii peşti răi sunt separaţi de restul cu fiecare
aruncare a năvodului Evangheliei.
Aceşti peşti buni şi răi sunt depozitaţi împreună în corabie, în
timp ce năvodul este mereu şi mereu aruncat în apă pentru a aduna
şi mai mulţi peşti buni şi răi în aceeaşi corabie. În cele din urmă,
misiunea pescarului se încheie şi apoi porneşte către mal unde se
aşează jos şi examinează pe fiecare peşte în parte, separând pe cei
buni de cei răi şi aruncând pe cei răi înapoi în mare.
Aceasta este descrierea pe scurt a pildei năvodului. Să
examinăm acum diferenţele în detaliu.
În prima cernere sau separare, predicarea Evangheliei de către
soli omeneşti realizează lucrarea, dar cea de-a doua separare este
adusă la îndeplinire prin faptul că peştii sunt supuşi unui test.
Fiecare peşte este examinat în parte pentru a se vedea dacă
întruneşte standardul cerut.
De aceea, în timp ce prima separare este realizată prin solia
adusă de către solii omeneşti, cea de-a doua separare este săvârşită
numai de Dumnezeul cerurilor prin îngerii Săi. Aceasta este o
lucrare care nu este încredinţată oamenilor spre a o face. Din acest
motiv, trebuie să înţelegem că lucrarea de separare pe care o
săvârşesc îngerii trebuie aplicată doar cu privire la a doua
separare, şi nicidecum la prima aşa cum se înţelege de obicei.
Declaraţiile care scot în evidenţă acest lucru sunt următoarele:
„Lăsaţi atât grâul cât şi neghina să crească împreună până la
seceriş. Iar la vremea secerişului îngerii sunt aceia care săvârşesc
lucrarea de separare.”
„Lucrarea de separare este dată îngerilor lui Dumnezeu, nu este
încredinţată mâinilor vreunui om.” Selected Messages, vol. 2, pag.
69; Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica rămăşiţei nu este
Babilon, subcap. Biserica nu este desăvârşită, par. 2.
Prima separare desparte pe cei buni şi pe cei răi de restul, însă
a doua separare îi desparte pe cei buni de cei răi din mijlocul
acelora care au luat parte la prima separare. Notaţi cu atenţie că
cea de-a doua separare nu se ocupă deloc cu aceia care niciodată
n-au participat la prima separare. Acest lucru ar trebui să fie o
avertizare solemnă pentru aceia care insistă să rămână în vechile
organizaţii ale bisericilor apostaziate lipsite de speranţă, atunci
când Dumnezeu trimite solia Evangheliei menită să despartă sau
să separe. Ei au falsa idee că vor ieşi afară atunci când are loc
încercarea finală. Însă nu vor face acest lucru, deoarece, dacă nu
au luat parte la prima separare, nici măcar nu vor fi luaţi în
considerare la a doua.
Prima separare ocupă un timp îndelungat, pe măsură ce năvodul
este coborât din nou şi din nou, până când misiunea Evangheliei
este încheiată, însă a doua separare este foarte scurtă deoarece
fiecare peşte este trecut prin selectarea încercării finale, pentru a
determina acceptarea sau respingerea lui pentru seceriş.
Prima adună pe cei buni şi pe cei răi în biserică, a doua îi separă
pe cei buni pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Aşadar, faptul că cineva este cuprins în prima separare nu este
o garanţie că va intra în împărăţia cerului, dar acei peşti buni care
sunt despărţiţi de lume la prima separare şi care apoi sunt

despărţiţi de peştii răi la cea de-a doua separare, în mod sigur vor
fi luaţi la cer.
Prima separare trebuie să fie completă mai înainte ca a doua să
poată începe.
Aceste deosebiri dintre cele două separări sau cerneri sunt cu
adevărat foarte reale. Ele sunt tot la fel de reale ca şi deosebirile
Parabola năvodului
Prima separare A doua separare

Desparte peştii buni şi răi de Separă pe cei buni de cei răi
restul peştilor. printr-o examinare.
Năvodul Evangheliei este Doar aceia care au luat parte la
cufundat din nou şi din nou prima separare pot avea parte
până când misiunea lui s-a şi de a doua.
încheiat. Nu lucrarea Evangheliei, ci
Separarea este adusă la înde- Judecătorul este cel care, prin
plinire prin Evanghelie. examinare, hotărăşte cine tre-
buie să se întoarcă în mare,
sau cine este gata pentru sece-
riş – împărăţia lui Dumnezeu.
dintre cele două veniri ale lui Hristos şi, asemenea acestora, ele nu
trebuie confundate una cu cealaltă. Dacă suntem atenţi ca să
înţelegem aceste deosebiri, atunci nu vom avea nici cea mai mică
dificultate pentru a observa la care dintre cele două cerneri se face
referire, ori de câte ori citim o profeţie despre una sau despre cealaltă,
tot aşa cum înţelegerea clară şi distinctă a deosebirilor dintre cele
două veniri ale lui Hristos înlătură orice dificultate când este necesar
să aplicăm diferitele profeţii la unul dintre aceste două evenimente.
Aceasta ne aduce înapoi la cernerea de dinaintea ploii târzii. În
lumina celor declarate mai sus, nu vom avea nici o dificultate în a
vedea deosebirea dintre această cernere şi cea pe care deja am
studiat-o în parabola grâului şi a neghinei. Ştiind deci că prima
cernere are drept cauză testul soliei, în vreme ce cea de-a doua este
pricinuită de testul persecuţiei, nu trebuie decât să întrebăm care
este cauza cernerii menţionate în Experienţe şi viziuni, cap.
Zguduirea, pentru a afla despre care dintre cele două cerneri se
vorbeşte. Să citim: „Am întrebat care este înţelesul cernerii pe care
o văzusem şi mi s-a arătat că aceasta va fi provocată de mărturia
directă, adusă de sfatul Martorului Credincios către laodiceeni.”
Paragraful 5.
Poate exista un limbaj mai clar decât acesta? Aici ni se spune că
adevărata cauză a acestei cerneri care are loc înaintea ploii târzii
este aducerea unei solii pentru biserica laodiceană, acea solie fiind
solia laodiceană. Nicăieri în această descriere a cernerii, a cauzei
şi a urmărilor ei, nu se face vreo menţiune cu privire la decretul de
moarte, care este impus poporului lui Dumnezeu, ca fiind cauza
acestei cerneri. Dumnezeu nu va îngădui niciodată o asemenea
situaţie, pentru că El ştie că laodiceenii n-au nici o speranţă de a
rezista unei asemenea încercări înfiorătoare atunci când decretul
de moarte va fi impus.
Solia laodiceană este adresată unui popor aflat într-o stare de
încropeală care, crezând că sunt bogaţi, că s-au îmbogăţit şi nu duc
lipsă de nimic, sunt de fapt ticăloşi, săraci, orbi, goi, aflându-se
într-o nevoie disperată. Un asemenea popor care se află în această
condiţie nu va putea niciodată, la modul cel mai cert, să facă faţă
presiunilor impuse de icoana fiarei. Ei nu vor fi în stare să refuze
o lege care le cere să se închine fiarei şi icoanei ei şi, de aceea, fiara
niciodată nu va fi adusă ca o încercare asupra unui astfel de popor,
deoarece biserica şi statul îi va avea de partea lor prin presiuni
mult mai mici decât aceasta.
Aceasta înseamnă a spune că un asemenea popor, aflat într-o

asemenea stare, niciodată nu ar genera o persecuţie îngrozitoare
care este esenţa marii încercări finale, încercare ce aduce la
îndeplinire cea de-a doua şi ultima separare. Când s-a întâmplat
vreodată ca o biserică încropită, căldicică, să stârnească vrăjmăşia
şi mânia lumii împotriva ei? Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva
şi niciodată nu se va întâmpla. În schimb, după felul cum se
desfăşoară lucrurile, biserica se află într-o stare de încropeală,
căldicică, lipsită de prezenţa cea vie a puterii extraordinare a lui
Dumnezeu. La o asemenea biserică vine solia neprihănirii vii,
trăite, cu rezultatul că are loc o cernere, o despărţire, o separare,
majoritatea mergând pe calea aleasă de ea, în timp ce minoritatea,
care preţuieşte victoria şi mântuirea suficient pentru a da totul
pentru ele, merge pe calea lui Dumnezeu. Priviţi la acest tablou în
zilele lui Hristos şi ale apostolilor! Priviţi acest tablou în orice veac
şi-n orice generaţie!
Când biserica este umplută cu puterea lui Dumnezeu şi cu
adevărul lui Dumnezeu şi merge înainte pentru a răsturna
întăriturile vrăjmaşului, atunci urmează şi persecuţia. În situaţia
la care trebuie să se facă faţă în zilele din urmă, aceasta va conduce
pe poporul lui Dumnezeu în mod inexorabil la marea încercare
finală care va veni ca rezultat al mărturiei lor pline de putere
pentru adevăr şi al protestului lor împotriva ticăloşiilor timpului.
Iar marea încercare finală, la rândul ei, va realiza ultima lucrare
de separare.
Astfel, nu poate exista scuză pentru confundarea separării care
are loc înainte de ploaia târzie şi care este provocată de solia
trimisă din cer, şi separarea pricinuită de marea încercare finală
care are loc la sfârşitul ploii târzii, când misiunea Evangheliei s-a
încheiat după cum se arată în parabola năvodului.
Aceasta explică de asemenea faptul că în timpul perioadei ploii
târzii grâul şi neghina sau fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte
sunt încă împreună. Noi ştim acum că prima separare scoate şi buni
şi răi din restul. De aceea, separarea care are loc înainte de ploaia
târzie nu desparte grâul de neghină, ci doar adună grâul şi neghina
în biserica lui Dumnezeu unde continuă să crească împreună până
la seceriş, când judecata va aduce la îndeplinire lucrarea de
separare, hotărând pentru totdeauna destinul fiecărei clase.
Ambele clase au nevoie de ploaia târzie ca să fie aduse la
maturitate, iar dovezile prezentate în acest capitol arată în
termenii cei mai clari cu putinţă că judecata celor vii nu începe

decât la sfârşitul ploii târzii şi nicidecum la începutul acesteia.
Pilda grâului şi a neghinei precum şi cea a năvodului arată aceasta
foarte clar. Aceste cuvinte sunt prea clare pentru a fi înţelese greşit:
face lucrarea de separare.” Parabolele Domnului Hristos, cap.
Năvodul, par. 2.
Înţelegând acum că această separare este separarea grâului de
neghină, acest lucru ne face în stare să pricepem că cernerea care
are loc înaintea ploii târzii nu este cernerea la care face referire
textul citat şi, de aceea, nu reprezintă deloc un argument împotriva
poziţiei prin care susţinem că judecata are loc la sfârşitul ploii
târzii şi nicidecum la începutul ei. Aceasta este singura modalitate
ce poate exista, iar înţelegerea noastră cu privire la acest lucru va
deveni din ce în ce mai bună pe măsură ce înaintăm în studiul
nostru.
Până acum am strâns dovezi din învăţăturile clare ale
Cuvântului scris al lui Dumnezeu, dar este esenţial să vedem că
acest lucru este învăţat şi prin cortul întâlnirii sau sanctuar, care
este marele model al căii mântuirii. Dacă nu putem găsi acest
adevăr în sanctuar, atunci nu avem nici un motiv ca să îl credem.
Ca atare, în următorul capitol, ne vom folosi de această sursă de
lumină şi adevăr, pentru a vedea că ploaia târzie vine într-adevăr
înaintea judecăţii celor vii.
CAPITOLUL 14
În serviciul sanctuarului
D ovezile biblice examinate până acum arată în mod clar relaţia

dintre judecata celor vii şi ploaia târzie, în ceea ce priveşte
timpul când acestea au loc. Aceste dovezi nu lasă nici o îndoială cu
privire la faptul că judecata celor vii are loc la sfârşitul ploii târzii
şi nicidecum la începutul ei. Am putea crede că acest lucru este
îndeajuns, dar pentru că este atât de important serviciul
sanctuarului şi înţelegerea pe care o avem despre această slujbă,
nu ne putem permite să isprăvim acest studiu fără să aruncăm o
privire asupra acestui minunat exemplu, pentru a descoperi
acelaşi adevăr învăţat aici cu aceeaşi claritate, şi aceasta deoarece
aici găsim calea lui Dumnezeu, după cum stă scris:
„Calea Ta, o, Dumnezeule, este în sanctuar; care Dumnezeu este
atât de mare ca Dumnezeul nostru?” Psalm 77,13. N.K.J.V. Bible.
Ordinea evenimentelor ultimelor zile, judecata celor morţi şi a
celor vii, sigiliul lui Dumnezeu şi marea separare finală, toate sunt
o parte a planului Evangheliei pentru mântuirea oamenilor şi, ca
atare, toate sunt prefigurate în serviciul sanctuarului.
În Leviticul 16 găsim descrisă rânduiala serviciului ispăşirii
finale. Acest serviciu, după cum bine ştim, preînchipuie judecata,
mai întâi a celor morţi neprihăniţi şi apoi a celor vii neprihăniţi. În
rânduiala acestui serviciu vom descoperi o armonie desăvârşită cu
celelalte adevăruri deja studiate cu privire la ordinea
evenimentelor ultimelor zile.
Acest serviciu sau slujbă descoperă faptul că mai înainte ca
Aaron să aducă jertfă pentru popor în general, el aducea o jertfă
specială de ispăşire finală pentru sine şi pentru familia sa. Acest
lucru este consemnat în Leviticul 16,11-14:
„Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire, şi să facă
ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi junghie viţelul pentru
jertfa lui de ispăşire. Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de
pe altarul dinaintea Domnului, şi doi pumni de tămâie mirositoare
pisată mărunt; să aducă aceste lucruri dincolo de perdeaua
(189)
dinlăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca

norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul
mărturiei, şi astfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să
stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre
răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea
capacului ispăşirii.”
După ce sfârşea lucrarea de aducere a sângelui viţelului în
Sfânta Sfintelor prin care stropea capacul milei sau ispăşirii
pentru el şi casa lui, marele preot lua ţapul pentru jertfa de ispăşire
ce trebuia adus pentru popor, şi îi ducea sângele în sanctuar făcând
cu el exact ceea ce făcuse cu sângele viţelului.
„Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor, şi să-i
ducă sângele dincolo de perdeaua dinlăuntru. Cu sângele acesta să
facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el
spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă
ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel
şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la
fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor
lor. Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă
ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire
pentru el şi pentru casa lui, şi pentru toată adunarea lui Israel.
După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului,
şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi
ţapului, şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să
stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel
să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.”
Leviticul 16,15-19.
Putem să facem acum un scurt rezumat cu privire la ceea ce avea
loc în ziua cea mare a ispăşirii, cel puţin în măsura în care pe noi
ne interesează tipul ordinii evenimentelor ultimelor zile. Mai întâi,
în această zi erau puşi deoparte doi ţapi, un ţap pentru Domnul,
iar celălalt pentru Azazel, în afară de viţelul care trebuia adus ca
jertfă pentru Aaron şi casa lui. În primul rând, Aaron jertfea viţelul
pentru ca ispăşirea finală să se poată face pentru el şi fiii săi, prin
ducerea sângelui viţelului direct în Sfânta Sfintelor şi stropirea
acestuia spre capacul ispăşirii.
Apoi jertfea ţapul desemnat pentru Domnul şi cu sângele aducea
la îndeplinire aceeaşi procedură a ispăşirii finale, exact aşa cum
făcea şi cu sângele viţelului. Prin acest mijloc era adusă la
îndeplinire ispăşirea finală pentru toţi aceia din popor care
ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI 191
întruneau condiţiile cerute, iar sanctuarul însuşi şi mobilierul lui

erau curăţite.
Nimeni n-ar trebui să aibă dificultatea de a vedea că pentru o
clasă de oameni se făcea ispăşire finală înainte de a fi făcută pentru
cealaltă clasă. O clasă simboliza pe Aaron şi fiii săi; cealaltă clasă
simboliza pe Leviţi şi de restul adunării.
Pentru a înţelege această distincţie trebuie să pricepem în ce
anume erau diferite cele două clase. Următoarea declaraţie
clarifică acest punct:
„Prin rânduială dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă
deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult,
fiecare bărbat era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam,
preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut al celui mai
mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul
a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această
cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia
lor, dovedită atât prin faptul că au rămas loiali slujbei Sale, cât şi
prin faptul că au executat judecata Lui atunci când Israel a
apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea,
preoţia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui
Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului;
restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui şi trebuia
să le dea ajutor preoţilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă
jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu
erau acoperite.” Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 21.
Dumnezeu a fost foarte exact în detalierea sferei lucrării ce
trebuia adusă la îndeplinire de către Aaron şi fiii săi, precum şi în
limitele impuse cu privire la restul leviţilor.
Aaron şi fiii săi erau răspunzători cu aducerea jertfelor şi erau
îndrumaţi să intre în sanctuar sau în cortul întâlnirii ca să facă
ispăşire pentru popor şi pentru curăţirea locurilor sfinte sau a
sfântului locaş, dar slujirea leviţilor era restrânsă la activităţile
dinafara sanctuarului, adică în curtea exterioară şi printre oameni.
Cu toate acestea, în ciuda limitelor impuse lor, ei erau oameni
foarte ocupaţi deoarece erau învăţătorii poporului şi aceia care
strângeau congregaţia pentru diferite adunări solemne, ispăşirea
finală fiind cea mai solemnă. Ei slujeau în multe feluri nevoilor
fizice şi spirituale ale poporului, însă nu puteau şi nici nu
îndrăzneau să intre în sanctuar.
Aaron şi fiii săi făceau parte din casa lui Levi, iar ei puteau să
facă tot ceea ce făceau leviţii, dar în timp ce casa lui Aaron era o
parte a casei lui Levi, totuşi leviţii nu erau o parte a casei lui Aaron.
Această deosebire nu trebuie trecută cu vederea sau ignorată.
Acest lucru nu poate însemna decât că atunci când Aaron aducea
ca jertfă pentru sine şi casa sa viţelul, pentru a face ispăşirea finală
în dreptul lor, acest fapt nu includea şi pe leviţi. Acea jertfă nu era
şi pentru ei deoarece Dumnezeu stabilise un alt simbol sacrificial
pentru aceştia. Ei trebuia să primească şi chiar au primit ispăşirea
finală de la cealaltă jertfă disponibilă, şi anume jertfa ţapului
pentru Domnul. Deoarece această jertfă era pentru popor în
general, atunci se înţelege că jertfa pentru leviţi era inclusă în cea
a poporului; deci era o jertfă ce era adusă în acelaşi timp pentru
leviţi şi pentru popor. Acest simplu fapt arată că Aaron şi fiii săi
primeau ispăşirea finală înaintea leviţilor şi a poporului în general;
iar leviţii o primeau în acelaşi timp cu poporul.
Nu trebuie să deducem din această distincţie că una dintre cele
două grupe primeşte ispăşirea finală prin jertfa lui Hristos, iar
cealaltă prin altcineva. Acest lucru n-ar fi potrivit deoarece jertfa
ispăşitoare a lui Hristos este singura pe baza căreia poate fi făcută
ispăşirea finală pentru cineva. Viţelul junghiat pentru Aaron şi fiii
săi îl simboliza pe Hristos tot atât de mult după cum ţapul pentru
Domnul, prin care se făcea ispăşirea finală pentru casa lui Levi şi
restul lui Israel, simboliza de asemenea pe Isus Hristos. Noi nu
trebuie să pierdem niciodată din vedere adevărul glorios al
mântuirii că toată rânduiala jertfelor specificată în serviciile
simbolice din Vechiul Testament, toate arată spre singura moarte
sacrificială a lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Motivul pentru
folosirea unei varietăţi de simboluri este de a scoate la vedere
diferitele aplicaţii ale sângelui lui Hristos.
Pentru a înţelege solia învăţată prin jertfirea viţelului prin care
se asigura ispăşirea finală lui Aaron şi fiilor săi pe de o parte, şi a
ţapului pentru casa lui Levi pe de altă parte, trebuie să înţelegem
cine sunt antitipurile acestor simboluri. Odată ce am făcut acest
lucru, solia transmisă prin intermediul sanctuarului devine clară.
Identificarea lui Aaron, marele preot, este o chestiune simplă şi
necomplicată. Poziţia şi slujirea ce o însoţea arată spre Hristos în
rolul Său de Mare Preot al sanctuarului din ceruri, un adevăr pe
care Pavel îl atestă necontenit.
„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare
Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în
ceruri, ca slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fost

ridicat nu de om, ci de Domnul.” Evrei 8,1,2. N.K.J.V. Bible.
Imediat însă se ivesc două întrebări. Prima întrebare este: Dacă
Aaron ca tip sau simbol al lui Hristos face ispăşire finală pentru
sine, este el atunci prin facerea acelei ispăşiri finale pentru sine un
simbol a ceea ce Hristos trebuie să facă pentru El însuşi?
Răspunsul trebuie să fie „Da!”
Este adevărat, bineînţeles, că Isus Hristos nu are vreun păcat
personal, nici prin moştenire naturală, nici prin fărădelege
ulterioară pentru care El să aibă nevoie să facă ispăşire finală. Să
nu uităm însă niciodată că Isus Hristos a luat asupra Sa păcatele
întregii lumi şi că, în calitate de om şi Dumnezeu, poartă aceste
păcate în sanctuarul de sus. El a luat asupra Sa această povară
îngrozitoare a vinovăţiei care se afla în noi şi asupra noastră. Ea
nu poate rămâne acolo pentru totdeauna, ci trebuie să fie luată şi
pusă asupra ţapului pentru Azazel, care trebuie trimis departe în
exilare veşnică. Aceasta va necesita o ispăşire finală, atât pentru
El, cât şi pentru noi. Bineînţeles că pentru noi ispăşirea se face prin
sângele Altuia, însă în cazul lui Hristos ispăşirea se face prin
propriul Său sânge deoarece în simbol El este atât preot, cât şi
jertfă în ziua cea mare a ispăşirii.
Acum urmează a doua întrebare: Cine sunt fiii antitipici ai lui
Aaron? Ei nu pot simboliza poporul lui Dumnezeu de pe pământ,
pentru că nici unul din noi, chiar dacă suntem fiii Marelui nostru
Preot, nu suntem slujitori împreună cu Hristos în antitipicul sau
adevăratul sanctuar din ceruri. Noi nu ne aflăm acolo purtând
cădelniţe de aur pline cu tămâie sfântă care reprezintă
neprihănirea lui Hristos; nu suntem acolo ca să prezentăm
rugăciunile creştinilor pământeni înaintea Tatălui veşnic. Noi ne
aflăm pe pământ şi nicidecum în ceruri!
Dar nu putem fi acolo prin credinţă?
Noi putem să fim acolo prin credinţă, dar numai ca cei care se
roagă stăruitor, ca cei care îl urmează pe Marele lor Preot prin
credinţă când El se duce înaintea lui Dumnezeu, şi nu ca preoţi.
Pentru a sluji ca fiu al Marelui Preot se cere ca să fim în sanctuar
în persoană, fizic şi deci în realitate, şi nu doar prin credinţă.
Atunci cine sunt oare fiii antitipici ai Marelui Preot?
Ei sunt aceia dintre copiii lui Dumnezeu care au fost mutaţi la
cer fără să vadă moartea, precum Enoh şi Ilie, sau care au fost
înviaţi din morţi şi luaţi la cer, precum Moise şi aceia care au fost
înviaţi împreună cu Hristos în dimineaţa învierii Lui. Despre ei stă

scris:
„Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi şi-a dat duhul. Şi îndată
perdeaua dinlăuntrul templului s-a rupt în două, de sus până jos,
pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au
deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. Ei
au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate,
şi s-au arătat multora.” Matei 27,50-53.
„Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulţime
de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele şi,
când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători
cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De
astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din
morţi.” Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 18.
„Când El s-a înălţat la cer după învierea Sa, El a luat robia roabă
şi a dat daruri oamenilor. Aceia care călcaseră legea lui Iehova
căzuseră pradă morţii. Deşi ei îşi mărturisiseră şi părăsiseră
păcatele, Satana îi pretindea ca fiind supuşii şi prizonierii săi de
drept. El spunea că ei erau victimele lui; dar când Hristos a ieşit
din mormânt, El a scos din închisoarea vrăjmaşului o mulţime de
robi ca model al învierii generale. Şi când El vine din nou, va
sfărâma lanţurile mormântului pentru a chema afară pe
prizonierii speranţei din închisoarea lor ca să-i îmbrace cu
splendoarea nemuririi.” Signs of the Times, 17 iunie 1889.
Când aceşti privilegiaţi au ajuns în cer au primit posturi
înăuntrul sanctuarului ceresc prin intermediul cărora slujesc
fraţilor lor de pe pământ. Lui Ioan i s-a dat o viziune despre ei în
timp ce aceştia ocupau aceste poziţii şi îşi îndeplineau aceste datorii.
Ceea ce el a văzut şi a auzit a consemnat în Apocalipsa 4 şi 5.
Mai întâi el relatează cum a răspuns invitaţiei de a fi informat
cu privire la evenimentele viitoare şi cum a văzut „un scaun de
domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea
pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul
de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la
vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru
de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau
douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete
aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, şi
glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi
de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa
scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea

cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul
scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe
dinainte şi pe dinapoi.” Apocalipsa 4,2-6.
Fără îndoială, fiinţa minunată care stătea pe tron nu putea fi
nimeni altcineva decât Dumnezeu Tatăl, iar tronul din încăpere se
afla în prima despărţitură a sanctuarului din ceruri, aşa după cum
este arătat prin cele „şapte lămpi de foc dinaintea scaunului de
domnie, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu”, şi
confirmat de către următoarea declaraţie:
„Locurile sfinte ale sanctuarului din ceruri erau reprezentate
prin cele două despărţituri ale sanctuarului de pe pământ. Când
apostolului Ioan i-a fost arătată în vedenie o privelişte a templului
lui Dumnezeu din ceruri, el a văzut acolo ,şapte lămpi de foc arzând
înaintea tronului’. Apocalipsa 4,5. A văzut un înger ,având o
cădelniţă de aur; şi i s-a dat tămâie multă ca să o aducă împreună
cu rugăciunile sfinţilor pe altarul de aur care este înaintea
scaunului de domnie’. Apocalipsa 8,3. Aici profetului i s-a îngăduit
să vadă prima despărţitură a sanctuarului din ceruri; şi acolo a
văzut cele ,şapte lămpi de foc’ şi ,altarul de aur’, reprezentate prin
sfeşnicul de aur şi prin altarul tămâierii din sanctuarul de pe
pământ. Iarăşi, ,templul lui Dumnezeu a fost deschis’ (Apocalipsa
11,19) şi a privit dincolo de perdeaua dinăuntru în Sfânta Sfintelor.
Acolo a văzut ,chivotul legământului Său’, reprezentat prin lada
sfântă, construită de Moise pentru a pune acolo legea lui
Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 17.
Astfel deci, în această descoperire inspirată Dumnezeu este
Fiinţa atotputernică ce şade pe scaunul de domnie din prima
încăpere a sanctuarului ceresc. Unii pot avea dificultăţi în
acceptarea faptului că Dumnezeu se afla în această încăpere,
pentru că în mintea lor l-au îngrădit pe Dumnezeu întotdeauna la
a doua încăpere unde şi l-au închipuit stând perpetuu deasupra
tronului milei sau capacului ispăşirii, între heruvimi. Din pricina
naturii limitate a modelului sanctuarului sau cortului întâlnirii
din Vechiul Testament, există pericolul adoptării ideii că Tatăl
nostru ceresc este ţintuit doar într-un singur loc.
Această vedere limitată despre un Dumnezeu ţintuit locului a
venit în sprijinul acelora care au respins existenţa celor două
încăperi din sanctuarul ceresc, unde Hristos administrează mai
întâi ispăşirea zilnică urmată apoi de ispăşirea finală. Aceste
numeroase persoane care au respins adevărul spun că atunci când

Hristos s-a întors în ceruri, El s-a dus direct în prezenţa Tatălui
Său, în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Este adevărat că El
s-a dus direct în prezenţa Tatălui Său, însă Tatăl se afla în prima
încăpere sau Sfânta şi nu în a doua încăpere sau Sfânta Sfintelor.
Multe versete biblice confirmă faptul că Isus s-a dus direct în
prezenţa Tatălui când s-a înălţat la cer. Iată câteva din ele:
„După ce a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri
şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit
prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin
care a făcut şi lumile. El, care este strălucirea slavei Lui şi expresia
chipului persoanei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul
puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta
Maiestăţii în ceruri.” Evrei 1,1-3. N.K.J.V. Bible.
„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare
Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Maiestăţii,
în ceruri, ca Slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort care a
fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.” Evrei 8,1.2. N.K.J.V. Bible.
„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de
domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe
scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 3,21.
Acest tron uimitor de o putere şi glorie fără pereche, nu este un
accesoriu imobil, ci are capacitatea de a se deplasa cu o viteză
incredibilă, atât de rapid încât Dumnezeu se poate deplasa din cer
pe pământ în câteva minute. Hristos a demonstrat această
capacitate la învierea Sa când s-a înălţat la Tatăl Său şi apoi s-a
întors pe pământ în aceeaşi zi.
Lui Ezechiel i s-a dat o viziune care descoperea printre alte
lucruri capacitatea lui Dumnezeu şezând pe tronul Său de a se
deplasa cu viteză uimitoare dintr-un loc în altul, oricând şi oriunde.
Primul capitol din Ezechiel este dedicat în întregime naturii vii a
tronului lui Dumnezeu, alcătuit din heruvimi, roţi în roţi şi făpturi
vii, despre care profetul a văzut că:
„Făpturile vii însă când alergau şi se întorceau erau ca fulgerul.”
Ezechiel 1,14. Întregul capitol este prea lung pentru a fi citat aici,
dar recomand să fie citit cu grijă de mai multe ori.
Astfel, nu există probleme în privinţa capacităţii lui Dumnezeu
de a se deplasa împreună cu tronul Său viu cu o viteză incredibilă,
oriunde şi oricând.
Şi într-adevăr El s-a deplasat.
Tatăl şi Fiul erau împreună în prima despărţitură a

sanctuarului ceresc, cel puţin din ziua întoarcerii triumfale a lui
Hristos în ceruri după răstignirea şi învierea Sa şi până la 22
octombrie 1844, când Tatăl a părăsit Sfânta şi s-a mutat în cea
de-a doua încăpere sau Sfânta Sfintelor. Acesta eveniment a fost
de o importanţă atât de mare, încât trebuie să ne aşteptăm să
găsim descrieri detaliate despre el în autoritatea scrierilor
inspirate. Şi într-adevăr le găsim.
Lui Daniel i s-a dat o viziune în care i s-a descoperit intrarea
solemnă a Celui atotputernic în sala de judecată sau a doua
încăpere a sanctuarului din cer. El a văzut cum s-au aşezat nişte
scaune de domnie, cum Tatăl cel veşnic a şezut jos, cum au fost
deschise cărţile şi cum a început judecata. Iată viziunea inspirată
a acestor evenimente care au avut loc la timpul sfârşitului profeţiei
celor 2300 de ani:
„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune
de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă
ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui
de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un foc aprins.
Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii şi mii de slujitori
îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a
ţinut judecata, şi s-au deschis cărţile.” Daniel 7,9.10.
O descriere şi mai detaliată care arată că Tatăl, la sfârşitul celor
2300 de ani în 1844, s-a deplasat în a doua încăpere înaintea lui
Hristos, o găsim în aceste cuvinte:
„L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie,
mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a
doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron
şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună
cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de
lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta
a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat odată cu Isus
şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul, şi
i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi
l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: ,Aşteptaţi aici; Mă
duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele
nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi
vă voi primi’. Apoi un car de foc, cu roţile ca văpăile de foc,
înconjurat de îngeri, a venit acolo unde se afla Isus. A păşit în car
şi a fost purtat în Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo l-am
privit pe Isus, un impunător Mare Preot, stând în picioare înaintea

Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţel şi o rodie, un
clopoţel şi o rodie. Cei care se ridicaseră împreună cu Isus îşi
trimiteau către El credinţa, în Sfânta Sfintelor, şi se rugau: ,Tatăl
nostru, dă-ne Duhul Tău’. Apoi, Isus sufla asupra lor Duhul Sfânt.
În suflarea aceea era lumină, putere şi multă iubire, bucurie şi
pace.” Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2.
Aşadar, nu există nici o problemă în ce priveşte faptul că
Dumnezeu a fost prezent în timpul lui Ioan în prima încăpere şi
nici cu privire la deplasarea Lui în cea de-a doua încăpere în 1844.
Tatăl şi Fiul s-au aflat împreună în prima încăpere a sanctuarului
ceresc, iar din 1844 se află împreună în Sfânta Sfintelor din ceruri.
Ei nu au fost despărţiţi unul de altul până la începerea judecăţii,
aşa încât Hristos să se afle în Sfânta, iar Tatăl Său în Sfânta
Sfintelor, ţintuit în acel loc.
Pasul următor în cercetarea noastră este de a identifica pe cei
douăzeci şi patru de bătrâni şi pe cele patru făpturi vii care sunt
văzute în prima încăpere împreună cu Tatăl şi cu Mielul. Acest
lucru nu ridică dificultăţi pentru că ei înşişi mărturisesc cine sunt.
Ei sunt cei răscumpăraţi de pe pământ care deja se aflau în ceruri
în vremea lui Ioan, răscumpăraţi ce include pe Enoh, Moise, Ilie şi
pe aceia care au fost înviaţi împreună cu Hristos şi care au fost
luaţi în căminul ceresc împreună cu El. Iată mărturia lor personală
cu privire la identitatea lor:
„Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru
de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare câte o
alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile
sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: ,Vrednic eşti Tu să iei
cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat
pentru Dumnezeu, prin sângele tău, din orice seminţie, din orice
limbă, din orice norod şi din orice neam. Ai făcut din noi împăraţi
şi preoţi pentru Dumnezeul nostru; şi noi vom împărăţi pe
pământ.’ ” Apocalipsa 5,8-10. N.K.J.V. Bible.
Numai fiinţele omeneşti care au fost salvate din păcat şi moarte
pot mărturisi despre Hristos că i-a răscumpărat cu sângele Său din
orice seminţie, din orice limbă, din orice neam şi din orice norod.
Despre aceşti răscumpăraţi se spune că sunt împăraţi şi preoţi,
şi sunt văzuţi slujind înaintea Tatălui în prima despărţitură din
ceruri, fiecare având un potir de aur plin „cu tămâie, care sunt
rugăciunile sfinţilor”.
Acesta este clar antitipul slujirii preoţilor din sanctuarul

Vechiului Testament. Exact după cum Aaron şi fiii săi aduceau
jertfe şi slujeau înăuntrul cortului, tot astfel fac Hristos şi fiii Săi
în sanctuarul ceresc. Aceştia sunt cei care atât în tip, cât şi în
antitip primesc ispăşirea finală şi curăţirea înaintea restului lui
Israel.
În tipul sau simbolul vechi-testamental, restul Israelului, în afară
de Aaron şi fiii săi, era alcătuit din două clase de oameni – leviţii şi
restul adunării sau leviţii şi celelalte douăsprezece seminţii, deşi nu
trebuie să uităm că erau cu totul treisprezece seminţii. Care era
diferenţa dintre aceste două grupe?
Leviţii erau cei care conduceau închinarea înaintea lui
Dumnezeu, ei erau instructorii poporului şi ajutoarele preoţilor în
lucrarea legată de cortul întâlnirii. Ei erau aceia care adunau
poporul şi îl conducea la templu pentru ziua cea mare a ispăşirii.
Aceleaşi două clase, cu excepţia acelora care sunt deja în ceruri,
trebuie să fie prezente în antitip. Cine sunt deci cei simbolizaţi prin
leviţi astăzi? Ei sunt aceia care prin solia îngerului al treilea cunosc
foarte bine adevărul despre sanctuar şi care, drept consecinţă, vor
fi umpluţi cu puterea ploii târzii şi trimişi să slujească acelora
dintre copiii lui Dumnezeu care nu ştiu încă nimic din aceste mari
adevăruri. Ei vor fi învăţătorii acestei mari mulţimi pe care o vor
strânge la templu pentru ziua cea mare a ispăşirii finale.
Astfel deci, în serviciul tipic existau trei clase de oameni pentru
care trebuia să se facă ispăşirea finală. Este vorba despre marele
preot şi fiii săi, despre leviţi şi despre restul Israelului. Dar nu
existau decât două slujbe pentru aceste trei grupe, ceea ce însemna
că două dintre ele erau obligate să împartă în mod egal una dintre
cele două slujbe disponibile. Aceste două grupe erau leviţii şi restul
poporului.
Există un motiv foarte evident pentru aceasta. Ziua cea mare a
ispăşirii finale nu era plănuită să înceapă decât în octombrie 1844,
dar în planul divin era necesar să fie aduşi anumiţi fii ai Marelui
Preot pentru a ocupa poziţii importante şi de fapt fundamentale în
serviciul sanctuarului ceresc cu mult timp înaintea acelui an. Am
observat din lumina cuprinsă în Apocalipsa 4 şi 5 că Hristos a făcut
acest lucru.
Noi ştim foarte bine că aceşti răscumpăraţi care fuseseră luaţi
la ceruri înaintea tuturor celorlalţi nu puteau să ajungă acolo dacă
în ei nu s-ar fi făcut o lucrare încununată cu succes deplin „de
200
EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ
Ultimele două ispăşiri realizate în Ziua Ispăşirii arată că marele preot şi fii săi sunt judecaţi primii, iar apoi sunt judecaţi leviţii împreună cu poporul.
încetare a fărădelegii, de a pune capăt păcatelor, de ispăşire a

nelegiuirii şi de aducere a neprihănirii veşnice”. Daniel 9,24.
N.K.J.V. Bible.
Aceasta înseamnă că orice ispăşire necesară de isprăvire a
acestor lucrări în ei, incluzând ispăşirea finală, trebuie să fi fost
făcută pentru ei aşa încât să poată fi curăţiţi ca să poată intra în
cer. Şi, pentru că aceşti fii ai Marelui Preot au fost luaţi la cer cu
mult înaintea fraţilor lor, ei a trebuit să beneficieze de o slujbă
specială de ispăşire finală cu mult înainte de 1844. Cât de simplu
şi cât de minunat le-a fost pusă la dispoziţie această prevedere a
harului divin, aşa încât fiii lui Hristos să se poată dedica slujirii lor
desemnate în sanctuarul ceresc!
În timp ce aceia care sunt deja în cer au primit ispăşirea finală
înaintea tuturor celorlalţi, nu tot aşa se întâmplă cu celelalte două
clase de credincioşi care nu beneficiază de această lucrare măreaţă.
Să luăm seama la ceea ce avea loc în ziua cea mare a ispăşirii
finale când întregul Israel era adunat la cortul întâlnirii. Cu zece
zile înainte începeau să sune trâmbiţele care dădeau avertizarea
despre apropierea grabnică a zilei judecăţii şi a ispăşirii finale.
De-a lungul întregului an, leviţii se trudiseră să-i pregătească pe
toţi pentru adunarea cea solemnă, iar acum ei îi chemau pe toţi
să se adune la cort pentru a primi binecuvântarea ispăşirii finale.
Trebuie să accentuăm faptul că leviţii nu se adunau mai întâi la
cort ca să primească ispăşirea finală, pentru ca apoi să se ducă să
strângă oştirea lui Israel la cort ca aceasta să primească la rândul
ei ispăşirea finală. Lucrurile nu stăteau deloc astfel.
În schimb, leviţii strângeau poporul la cort şi, împreună cu ei,
primeau toate binecuvântările ce trebuia căpătate de la Domnul în
acea zi solemnă.
Ceea ce avea loc în serviciul tipic este descoperirea a ceea ce se
întâmplă în antitip. Aceia dintre noi care înţeleg soliile adevărului
prezent sunt oamenii simbolizaţi de către leviţi. Asemenea lor, nu
vom veni mai întâi la sanctuar pentru a primi ispăşirea finală,
pentru ca apoi să mergem în puterea ploii târzii a Duhului Sfânt
să strângem restul oştirii nevăzute încă a lui Israel, ca aceştia să
primească ispăşirea finală. Dacă acesta ar fi fost procedeul, atunci
tipul şi antitipul ar fi într-o contradicţie iremediabilă.
În schimb, noi care cunoaştem soliile finale vom fi înzestraţi cu
Duhul Sfânt în puterea ploii târzii în virtutea căreia ne vom duce
în întreaga lume pentru a strânge tot Israelul pentru ziua cea mare
a judecăţii. Apoi, când această misiune a Evangheliei s-a încheiat,

noi vom primi beneficiile ispăşirii finale împreună cu ei.
În felul acesta, sanctuarul şi serviciile lui armonizează cu
adevărul că ploaia târzie şi marea strigare ce rezultă din aceasta
au loc înainte de judecata celor vii şi de sigilarea tuturor sfinţilor
în viaţă.
Este demn de notat faptul că, dacă ar fi adevărat că judecata
celor vii, ispăşirea finală şi sigilarea vor precede revărsarea ploii
târzii, ar însemna ca poporul lui Dumnezeu să nu aibă nevoie să
trăiască prin credinţă pe perioada marii strigări şi după aceasta,
în timpul strâmtorării lui Iacov. Dacă ar fi aşa atunci revărsarea
ploii târzii ar trebui să aibă loc după sigilarea finală, iar în acest
caz primirea ei de către un individ ar fi garanţia absolută a faptului
că el este sigilat veşnic. După primirea acestui semn incontestabil,
el n-ar mai avea nevoie să trăiască prin credinţă, pentru că ar fi
martor la faptul că el este asigurat pe vecie.
Dar acest lucru este o imposibilitate, fiindcă aceasta va fi cea mai
mare încercare a credinţei impusă vreodată poporului lui
Dumnezeu. Ea va fi perioada când cei sfinţi vor trebui să se lupte
în rugăciune pentru a obţine biruinţa. Este mai mult decât
imposibil pentru noi să înţelegem mai dinainte ce fel de timp al
încercării urmează să aibă loc.
„Timpul de suferinţă şi de groază din faţa noastră va cere o
credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea – o credinţă
care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este
oferit timpul de har spre a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a
biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o
dovadă despre puterea rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor
prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum a făcut el, şi vor fi
serioşi şi stăruitori, aşa cum a fost el, vor reuşi asemenea lui. Aceia
care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui
Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa,
nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu – cât de puţini ştiu ce
înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat
sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când
toată puterea a ajuns la limită. Când valul disperării, pe care nici
o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât
de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui
Dumnezeu!” Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 22.
Obiecţiunea care a fost adusă împotriva acestui argument este
că noi nu vom şti când se va revărsa asupra noastră ploaia târzie.

În sprijinul acestui argument în dispută se citează o declaraţie care
spune: „Ea poate cădea peste inimile tuturor din jurul nostru, dar
noi nu o vom discerne şi nici primi.” Mărturii pentru predicatori,
cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 4.
Această declaraţie este folosită pentru a transmite ideea că
ploaia târzie va fi întru totul o manifestare atât de liniştită, încât
va veni şi va trece fără ca măcar să ştim dacă a venit sau s-a dus.
Dar o asemenea idee apare din nereuşita de a observa cu atenţie
înţelesul cuvântului „a discerne”. A discerne înseamnă a evalua un
lucru în mod corect ca ceea ce este.
Când ploaia târzie va cădea întreaga lume va şti că se întâmplă
ceva remarcabil şi teribil totodată, exact aşa cum au ştiut
conducătorii iudei când s-a revărsat ploaia timpurie. „Puterea care
însoţeşte solia nu face decât să-i mânie şi mai mult pe aceia care
se împotrivesc.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 11. Dar în timp
ce ei sunt pe deplin conştienţi că ceva teribil are loc şi în timp ce îşi
încordează toate energiile ca să-i reziste, totuşi rămâne faptul că
ei nu o vor discerne ca ceea ce este. Pentru ei, puterea lui
Dumnezeu nu este nimic altceva decât puterea lui Satana.
Revărsarea ploii târzii va fi împlinirea finală şi completă a
profeţiei din Ioel 2. Această profeţie s-a împlinit pentru prima dată
în experienţa ucenicilor când asupra lor s-a revărsat ploaia
timpurie. Petru, vorbind prin inspiraţia Spiritului lui Dumnezeu,
a recunoscut evenimentul ca fiind împlinirea profeţiei atunci când
a spus: „Aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel”. Fapte 2,16.
Cu cât mai sigur va fi poporul lui Dumnezeu în înţelegerea profeţiei
şi cu cât mai mult se află sub inspiraţia lui Dumnezeu, cu atât mai
mult va şti că a venit ploaia târzie şi că Ioel 2,28-32 se va împlini
pentru a doua şi ultima oară.
Poporul lui Dumnezeu va şti că ploaia târzie a venit pe baza unui
număr de dovezi. Ei vor şti aceasta deoarece a fost constituit chipul
fiarei, iar căderea Babilonului cel mare este completă. Ei vor şti
prin chiar natura soliei ce va fi proclamată. Vor şti deoarece
Spiritul lui Dumnezeu le va spune aceasta.
De fapt, nu trebuie decât să citim propoziţia de dinaintea celei
citate mai sus din Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă
pentru ploaia târzie, par. 4, pentru a vedea aceasta. Ea spune:
„Dacă nu înaintăm zilnic în exemplificarea virtuţilor creştine
active, nu vom recunoaşte manifestarea Duhului Sfânt în ploaia
târzie. Ea poate cădea peste inimile din jurul nostru, dar noi nu o
vom discerne şi nici primi.”
Iată o avertizare urgentă care ne spune că nu vom recunoaşte
Duhul Sfânt în ploaia târzie dacă nu înaintăm zilnic cu Hristos. De
aceea, dacă noi înaintăm zilnic cu Hristos vom recunoaşte Duhul
Sfânt în ploaia târzie, o vom primi şi vom şti că am primit o
înzestrare reală cu putere şi lumină.
Dar poporul lui Dumnezeu va trăi numai prin credinţă până la
sfârşit, pentru că revărsarea ploii târzii nu va fi niciodată o solie
care ne spune că suntem asiguraţi pe veci. În cele din urmă ei vor
avea dovada vizibilă că sunt asiguraţi veşnic atunci când glasul lui
Dumnezeu îi eliberează în timpul fazei finale a plăgilor.
Un alt argument folosit de toţi este că ploaia târzie va fi dată
doar acelora care sunt pe deplin asiguraţi şi niciodată nu mai pot
cădea din nou, şi că Dumnezeu niciodată nu va oferi Duhul Sfânt
vreunuia care ar putea cădea mai târziu. Dar un asemenea
argument trece cu vederea două lucruri importante. Primul este că
ploaia târzie este aceea care isprăveşte lucrarea harului lui
Dumnezeu în suflet. De aceea, nimeni care aşteaptă să ajungă
desăvârşit înainte de a primi ploaia târzie nu o poate primi
niciodată, pentru că trebuie să primească ploaia târzie ca să ajungă
la această condiţie. Vom fi gata pentru mutarea la cer doar atunci
când ploaia târzie îşi isprăveşte lucrarea în noi, şi nu mai înainte.
Cel de-al doilea lucru este că darul Duhului Sfânt este oferit în
raport cu capacitatea noastră de a-l primi şi nu ca o garanţie că nu
vom cădea din nou niciodată. Sunt mulţi oameni în istorie care au
primit Duhul Sfânt în puterea Lui fără însă să vadă vreodată
împărăţia lui Dumnezeu. Două exemple sunt regele Saul care a
profeţit sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu, şi Iuda care a primit
putere împreună cu ceilalţi ucenici de a merge să vindece pe
bolnavi şi de a face alte minuni.
De asemenea, faptul că cineva a primit revărsarea Duhului când
ploaia târzie cade nu este o garanţie că el va rămâne credincios
până la sfârşit. Nici un copil al lui Dumnezeu nu va fi asigurat
pentru veşnicie decât atunci când glasul lui Dumnezeu va izbăvi
pe poporul Său în timpul căderii plăgii a şasea, foarte, foarte
aproape de a doua venire a lui Hristos. Până atunci însă ar fi
extrem de primejdios să ne relaxăm şi să ne închipuim că acum
suntem asiguraţi pe vecie şi că nu am mai putea cădea iarăşi.
Oricine poate cădea, iar acest lucru face necesară vegherea în
rugăciune şi studiul ca niciodată mai înainte, pentru a fi siguri că

stăm fără să şovăim.
„Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai
mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a
decretului de constrângere a conştiinţei. Şi chiar dacă vor rezista
încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în
timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul
să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au
neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă.
Astfel, noi vedem cum dovezi peste dovezi s-au adunat pentru
arăta natura ordinii evenimentelor ultimelor zile. Curând aceste
evenimente vor veni asupra noastră şi este de datoria tuturor să
înţeleagă şi să ştie că trebuie să fim gata şi să veghem pentru ca
Domnul să ne poată umple cu Duhul Său, aşa încât în cele din urmă
să vedem lucrarea încheiată.
CAPITOLUL 15
Uşa închisă
Î n multe declaraţii inspirate, asemenea celei ce urmează, suntem

îndrumaţi să tragem concluzii pe baza greutăţii dovezilor:
„Nu există nici o scuză pentru îndoială sau scepticism. Dumnezeu
a stabilit ample prevederi pentru a statornici credinţa tuturor
oamenilor, dacă vor să decidă pe baza greutăţii dovezilor. Dar, dacă
ei aşteaptă să fie îndepărtată orice obiecţiune aparentă înainte să
creadă, nu vor fi niciodată stabiliţi, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în
adevăr. Dumnezeu nu va îndepărta niciodată toate dificultăţile
aparente din calea noastră. Cei care doresc să se îndoiască vor avea
prilejul să o facă; cei care vor să creadă vor găsi dovezi bogate pe care
să-şi întemeieze credinţa. Poziţia unora este inexplicabilă, chiar şi
pentru ei. Sunt purtaţi de curent fără ancoră, mânaţi încoace şi
încolo în ceaţa nesiguranţei. Atunci, Satana pune repede mâna pe
cârmă şi duce barca lor fragilă oriunde îi place. Ei devin supuşii
voinţei lui. Dacă aceste minţi n-ar fi ascultat de Satana, n-ar fi fost
înşelaţi de sofismele lui; dacă s-ar fi înclinat de partea lui Dumnezeu,
n-ar fi devenit confuzi şi tulburaţi.” Mărturii pentru comunitate, vol.
4, cap. Poziţia şi lucrarea sanatoriului, par. 25.
Cu toate acestea, este un lucru uimitor faptul că după
prezentarea unor dovezi solide şi incontestabile care descoperă un
aspect important al adevărului prezent, cei care mai obiectează vin
cu o singură declaraţie sumară şi obscură care, luată aparte, poate
sprijini vederile lor contrare, în vreme ce, de fapt, ea anulează
puterea şi adevărul soliei. Ei se vor agăţa de aceasta cu tenacitate
şi încăpăţânare oarbă, alegând să-şi lege întreaga credinţă şi
înţelegere de această singură dovadă, în timp ce resping un
adevărat munte de dovezi care descoperă adevărul deplin. Dar
după cum paiul de care se agaţă omul gata să se înece serveşte doar
pentru a oferi o ultimă clipă de nădejde trecătoare, tot astfel
declaraţiile de care se agaţă aceşti oameni oferă doar o falsă
speranţă fugitivă. O luare în considerare mai atentă a ceea ce de
fapt spune declaraţia va arăta la modul cel mai clar faptul că nu
(206)
UŞA ÎNCHISĂ 207
există nici o contradicţie între ea şi restul tuturor dovezilor.

O astfel de declaraţie tipică este cea care urmează:
„Timpul judecăţilor distrugătoare ale lui Dumnezeu este un
timp de milă pentru aceia care nu au ocazia să înveţe ce este
adevărul. Dumnezeu va privi la ei plin de milă. Inima Sa plină de
îndurare este mişcată; mâna Sa este încă întinsă pentru a mântui,
în timp ce uşa este închisă pentru aceia care nu vor să intre. Vor fi
primiţi mulţi oameni care în aceste zile din urmă aud adevărul
pentru prima oară.” (Review and Herald, 5 iulie 1906). SDA Bible
Commentary, vol. 7, pag. 979.
Iată o declaraţie clară care descoperă faptul că soarta a două
clase diferite de oameni va fi sigilată la două puncte de timp
diferite. În timp ce pentru un grup uşa milei rămâne deschisă,
pentru celălalt grup ea este bine închisă. Aceasta înseamnă că
timpul de probă a trecut pentru un grup, însă mai rămâne o
perioadă din acest timp pentru celălalt grup.
Noi suntem în primejdia de a ajunge la unele concluzii greşite
din aceste lucruri, deoarece pur şi simplu avem tendinţa de a asocia
încheierea timpului de probă sau de har doar cu judecata celor vii.
Este adevărat că în momentul în care numele unei persoane va fi
chemat pentru judecata de cercetare, timpul de probă al acelei
persoane s-a încheiat pentru veşnicie. Toţi aceia care au luat
asupra lor numele lui Hristos vor intra la judecata de cercetare
laolaltă în acelaşi timp, atunci când ia sfârşit ziua ocaziei lor
ultime, pentru că, aşa după cum am văzut, nu vor exista două
grupe – una la începutul ploii târzii, iar cealaltă la sfârşitul ei.
Însă declaraţia de care ne ocupăm aici ar putea fi interpretată
greşit pentru a veni în sprijinul unei astfel de vederi, până când
vom vedea că au existat numeroase încheieri ale timpului de probă
care n-au avut nici o legătură cu judecata de cercetare finală a
poporului care a mărturisit că este al lui Dumnezeu.
De vreme ce timpul de probă a luat sfârşit pentru cei ce au
respins solia de mustrare şi avertizare, se presupune în mod greşit
că acest timp s-a încheiat şi pentru cei ce au primit solia. În toată
veşnicia, ce cuprinde trecutul şi viitorul, nu există decât o singură
încheiere a timpului de har, încheiere care are loc în acelaşi timp
atât pentru cei care au primit mântuirea, cât şi pentru cei care au
respins-o, iar aceasta va fi la sfârşitul marii strigări când timpul
de probă omenesc se încheie pentru a face loc începerii judecăţii
celor vii.
Prima încheiere a timpului de probă a început cu marea

răzvrătire a lui Lucifer. Multă vreme a ţinut Dumnezeu uşa milei
deschisă.
„În marea Sa milă, în armonie cu caracterul Său, Dumnezeu l-a
suportat mult timp pe Lucifer.” Patriarhi şi profeţi, cap. 1, par. 18.
Dar, în cele din urmă, timpul său de probă s-a isprăvit, iar el şi
urmaşii săi au fost excluşi din cer pentru veşnicie. Atât de bine a
fost închisă uşa faţă de ei, încât chiar dacă el a stăruit să fie primiţi
din nou în cer, acest lucru nu li s-a mai putut acorda.
„După ce Satana şi cei ce căzuseră odată cu el au fost izgoniţi din
cer şi el şi-a dat seama că pierduse pentru totdeauna toată
puritatea şi slava acestuia, s-a căit şi a dorit să fie readus în cer.
Era dispus să-şi reia poziţia corespunzătoare sau orice altă poziţie
în care ar fi putut fi numit. Dar nu; cerul nu trebuie pus în
primejdie. Tot cerul putea fi întinat dacă ar fi fost adus înapoi; căci
păcatul îşi afla originea în el şi seminţele răzvrătirii erau în el. Atât
el, cât şi cei ce-l urmaseră au plâns şi au implorat să fie readuşi în
favoarea lui Dumnezeu. Dar păcatul lor – ura, invidia şi gelozia lor
– fusese atât de mare încât Dumnezeu nu-l putea şterge. El trebuia
să rămână pentru a-şi putea primi pedeapsa finală.” Experienţe şi
viziuni, cap.
Căderea lui Satana, par. 3.
Fără îndoială, acesta este un exemplu clar prin care se arată că
perioada timpului de probă pentru Lucifer şi îngerii săi ajunsese
în cele din urmă la sfârşit. Dar trebuie să ne aducem aminte că,
odată ce Lucifer şi-a dat pe faţă adevăratele probleme în cer, toţi
îngerii au fost supuşi unui timp de probă ca să poată avea ocazia
de a lua o decizie proprie pentru a rămâne credincioşi sau pentru
a fi răzvrătiţi mai departe.
Există un punct aici care nu trebuie trecut cu vederea. Când
timpul de probă al lui Lucifer s-a încheiat definitiv, acesta încă a
continuat pentru îngerii loiali până la răstignirea Domnului
Hristos, când „ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea
cerească a fost ruptă”. Hristos Lumina Lumii, cap. 79, par. 15.
Astfel, începând de la cruce îngerii au fost atât de bine sigilaţi
împotriva lui Satana şi a filozofiei lui, încât nu au mai avut nevoie
de timpul de probă. Ei au ales irevocabil să rămână credincioşi lui
Dumnezeu.
Există numeroase exemple de-a lungul istoriei cu privire la
închiderea uşii milei faţă de aceia care au dispreţuit avertizările şi
UŞA ÎNCHISĂ 209
mustrările lui Dumnezeu, în timp ce a rămas deschisă în

continuare pentru aceia care încă s-au luptat şi se luptă pentru
a-şi desăvârşi caractere creştine în temere de Dumnezeu. Iată
câteva dintre ele:
„A existat o uşă închisă în zilele lui Noe. La acea vreme a avut
loc o retragere a Duhului lui Dumnezeu de la neamul omenesc
păcătos care a pierit în apele potopului. Dumnezeu însuşi i-a dat
lui Noe solia despre uşa închisă:
,Duhul Meu nu va rămâne (nu se va lupta) pururea în om, căci
şi omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi zilele lui vor fi de o
sută douăzeci de ani.’ (Geneza 6,3).
A existat o uşă închisă în zilele lui Avraam. Mila a încetat să
stăruie pe lângă locuitorii Sodomei şi, în afară de Lot, soţia, şi cele
două fiice ale sale, toţi au fost mistuiţi de focul care a fost trimis
din cer.
A existat o uşă închisă în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu
le-a spus iudeilor necredincioşi din acea generaţie: ,Iată că vi se
lasă casa pustie’. (Matei 23,38).
Privind de-a lungul timpului până în zilele din urmă, aceeaşi
putere nemărginită a proclamat prin Ioan:
,Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David,
Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni
nu va deschide.’ (Apocalipsa 3,7).
Mi s-a arătat în viziune, şi încă cred acest lucru, că a existat o
uşă închisă în 1844. Toţi care au văzut lumina soliilor primului şi
celui de-al doilea înger şi au respins acea lumină, au fost lăsaţi în
întuneric. Iar aceia care au acceptat-o şi au primit Duhul Sfânt ce
a însoţit proclamarea soliei din cer şi care după aceea au renunţat
la credinţa lor şi au declarat experienţa lor o înşelăciune, au
respins prin aceasta Duhul Lui Dumnezeu şi El nu a mai stăruit
pe lângă ei.
Aceia care nu au văzut lumina, nu se fac vinovaţi de respingerea
ei. Doar clasa care respinsese lumina din cer a fost aceea care n-a
mai putut fi atinsă de Duhul lui Dumnezeu. Iar această clasă
includea, aşa după cum am declarat, pe aceia care au refuzat să
primească solia când le-a fost prezentată şi de asemenea pe aceia
care, prin respingerea ei, au renunţat după aceea la credinţa lor.
Aceştia puteau avea o formă de evlavie şi puteau pretinde că sunt
urmaşii lui Hristos; dar întrucât n-aveau nici o legătură vie cu
Dumnezeu au fost luaţi captivi de amăgirile lui Satana. În viziune
sunt scoase în evidenţă aceste două clase – aceia care au spus că

lumina pe care au urmat-o fusese o înşelăciune, şi cei răi din lume
care, întrucât au respins lumina, respinseseră pe Dumnezeu. Nu
se face nici o referire cu privire la aceia care nu văzuseră lumina şi
care nu se făcuseră vinovaţi de respingerea ei.” Selected Messages,
vol. 1, pag. 63, 64.
În timp ce uşa harului este încă deschisă pentru unii,

ea este închisă pentru aceia care nu vor să intre.
UŞA ÎNCHISĂ 211
Prima uşă închisă, după cum se subliniază în acest citat, este

cea din zilele lui Noe. La vremea aceea, şi uşa milei şi uşa din lemn
a arcei au fost închise pentru totdeauna înaintea acelora care
refuzaseră oferta plină de har a mântuirii lui Dumnezeu în timpul
judecăţilor retributive ale lui Dumnezeu. Dar în vreme ce timpul
de probă luase sfârşit pentru toţi cei din afara arcei, el nu se
încheiase pentru aceia care se aflau înăuntrul minunatei corăbii.
Atât atunci când se aflau înăuntru, cât şi atunci când au ieşit afară
din arcă ei au trăit într-un timp de încercare şi de punere la probă,
cu libertatea de a părăsi neprihănirea oricând ar fi dorit s-o facă.
Aceleaşi condiţii au rămas valabile la distrugerea Sodomei şi a
Gomorei şi, de asemenea, în orice altă situaţie când s-a închis uşa
milei.
Cu aceste principii în minte putem să citim altfel, mult mai
inteligent, declaraţia pe care noi am luat-o în considerare mai sus:
„Timpul judecăţilor distrugătoare ale lui Dumnezeu este un
timp de milă pentru aceia care nu au nici o ocazie să înveţe ce este
adevărul. Dumnezeu va privi la ei plin de milă. Inima Sa plină de
îndurare este mişcată; mâna Sa este încă întinsă pentru a mântui,
în timp ce uşa este închisă pentru aceia care nu vor să intre. Vor fi
primiţi mulţi oameni care în aceste zile din urmă aud adevărul
pentru prima oară.” (Review and Herald, 5 iulie 1906). SDA Bible
Potopul de pe pământ în zilele lui Noe şi arderea Sodomei au fost
în mod cert un timp al judecăţilor distrugătoare ale lui Dumnezeu.
Au fost de asemenea vremuri de milă, pentru că altfel lumea şi
locuitorii ei ar fi fost nimiciţi.
Noi avem nevoie să reţinem faptul că nu trebuie să ne aşteptăm
ca în jurul nostru să se dezvolte o situaţie de mare criză ca să se
încheie timpul nostru de probă. Ni se poate întâmpla acest lucru
pe calea vieţii noastre, aşa cum s-a întâmplat la mii de oameni.
Luaţi seama la solia solemnă cuprinsă în aceste cuvinte:
„Dumnezeu îşi conduce mereu poporul, pas cu pas. El îi va aduce
în diferite situaţii rânduite astfel, pentru a se da pe faţă ceea ce
este în inimă. Unii sunt tari într-un punct, însă cad la următorul.
Cu fiecare pas înainte, inima este încercată şi pusă la probă tot mai
mult. Dacă cei ce pretind că fac parte din poporul lui Dumnezeu
descoperă că inimile lor se opun acestei lucrări drepte, acest lucru
ar trebui să-i convingă că au o lucrare de făcut pentru a birui,
pentru ca să nu fie vărsaţi din gura Domnului. Îngerul a spus:
,Dumnezeu îşi face continuu lucrarea, pentru a pune la încercare şi

a proba pe fiecare din poporul Său’. Unii sunt gata să primească un
anumit punct; însă, atunci când Dumnezeu îi aduce în alt punct în
care sunt puşi la probă, ei se dau înapoi şi se retrag, pentru că
aceasta îi aduce în luptă directă cu un idol îndrăgit. Aici, ei au ocazia
să vadă ceea ce este în inimile lor şi care îi îndepărtează pe Isus. Ei
preţuiesc altceva mai mult decât adevărul, iar inimile lor nu sunt
gata să-l primească pe Isus. Fiecare în mod personal va fi pus la
probă şi încercat o perioadă de timp, pentru a se vedea dacă îşi va
sacrifica idolii şi va da atenţie sfatului Martorului Credincios. Dacă
este cineva care nu va fi curăţit prin ascultarea de adevăr şi nu-şi
va birui egoismul, mândria şi patimile rele, îngerii lui Dumnezeu
au următoarea sarcină: ,Sunt ataşaţi de idolii lor, lăsaţi-i în pace’;
şi ei trec mai departe să-şi facă lucrarea, lăsându-i pe aceştia, cu
trăsăturile lor păcătoase neîndreptate, în stăpânirea îngerilor răi.
Aceia care trec de fiecare punct şi rezistă la fiecare încercare, şi
biruie, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului Martorului
Credincios şi vor primi ploaia târzie, şi astfel vor fi corespunzători
pentru a fi luaţi la cer.” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap.
Biserica Laodicea, par. 7.
Apoi a venit un timp când uşa milei s-a închis pentru totdeauna
în dreptul bisericii iudaice în anul 34 d.Hr. Dar în timp ce uşa a fost
închisă la acea vreme pentru aceia care n-au intrat, acest lucru nu
însemna că timpul de probă al celor care au trecut cu bine
încercarea s-a încheiat pentru totdeauna. Acei apostoli care au dat
marea strigare a ploii timpurii încă mai aveau de trecut printr-o
viaţă de încercări şi de punere la probă, iar faptul că uşa fusese
închisă pentru aceia care n-au dorit să intre nu însemna nici în cea
mai mică măsură că timpul de probă al apostolilor luase sfârşit. Ei
trecuseră cu bine acea încercare de care nu reuşise să treacă
biserica iudaică, dar, într-adevăr, aceasta nu era o garanţie că
urmau să treacă de toate celelalte încercări presărate de-a lungul
căii lor.
Iarăşi, în 1844 a existat o uşă închisă. Acest lucru este clar
adeverit de Scripturi. „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce
ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel
ce închide, şi nimeni nu va deschide.” Apocalipsa 3,7. Aici Domnul
declară că El deschide uşi pe care nimeni nu le poate închide, şi
închide uşi pe care nimeni nu le poate deschide. Apoi, în versetul
următor declară foarte direct adevăratului Său popor că El le-a pus
UŞA ÎNCHISĂ 213
înainte o uşă deschisă. El n-a spus că uşa era deschisă mai departe
pentru toţi, ci doar pentru ei, iar dacă uşa era deschisă doar pentru
ei atunci pentru ceilalţi ea trebuie să fi fost bine închisă.
Ca rezultat al respingerii soliei de către bisericile protestante în
general, uşa milei fusese închisă pentru o clasă numeroasă de
oameni, aşa cum s-a arătat mai sus. Dar, iarăşi, aceasta nu
însemna că ei toţi trecuseră prin judecata de cercetare a celor vii,
din moment ce acea judecată se afla încă în viitor la acea vreme. Şi
nici nu însemna că sigilarea celor care au primit solia a luat sfârşit.
Pe scurt, este ceva exagerat să se ajungă la presupunerea că a
început judecata celor vii, doar pentru că uşa milei s-a închis
pentru biserică în general. De asemenea, este exagerat să se
presupună că încheierea timpului de probă pentru cei care au
respins solia însemnă încheierea timpului de har şi pentru cei care
au primit-o. Noi nu putem şi nu trebuie să citim mai mult decât
trebuie în declaraţia de care ne-am ocupat până acum.
Dificultatea poate fi şi mai mult clarificată când înţelegem că
mai există un alt tip de judecată care trebuie să fie luat în seamă,
şi anume judecata zilnică. Zi de zi are loc o judecată cu ajutorul
căreia Dumnezeu cunoaşte exact starea spirituală a oricărui
individ, a oricărei biserici şi naţiuni în orice moment. Dar aceasta
nu trebuie să fie confundată cu trecerea în revistă finală a fiecărui
caz, ce are loc la sfârşitul vieţii tuturor acelora care au trăit de la
1844 încoace, sau la închiderea timpului de probă al tuturor acelora
care se vor afla în viaţă la vremea aceea.
Că se ţine un asemenea raport zilnic ne este arătat clar prin
următoarele paragrafe:
„Fiecare în mod personal va fi pus la probă şi încercat o perioadă
de timp, pentru a se vedea dacă îşi va sacrifica idolii şi va da atenţie
sfatului Martorului Credincios. Dacă este cineva care nu va fi
curăţit prin ascultarea de adevăr şi nu-şi va birui egoismul,
mândria şi patimile rele, îngerii lui Dumnezeu au următoarea
sarcină: ,Sunt ataşaţi de idolii lor, lăsaţi-i în pace’; şi ei trec mai
departe să-şi facă lucrarea, lăsându-i pe aceştia, cu trăsăturile lor
păcătoase neîndreptate, în stăpânirea îngerilor răi.” Mărturii
pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7.
Pentru ca o asemenea decizie să fie luată, decizie prin care
sufletele sunt lăsate în stăpânirea îngerilor răi, este nevoie ca
Domnul să păstreze un raport detaliat al situaţiei lor zilnice. Din
acest motiv are loc zilnic o judecată, fapt care face ca timpul de
probă pentru oamenii care trăiesc pe pământ să se încheie în

dreptul fiecăruia.
În armonie cu declaraţia de mai sus se află şi următorul
paragraf: „A venit timpul când Ierusalimul este cercetat cu lămpi
aprinse. Domnul este la lucru cercetând caracterul, cântărind
valoarea morală şi luând decizii cu privire la cazuri individuale.”
Mărturii pentru predicatori, cap. Fiţi curaţi, subcap. Standardul
lui Dumnezeu, par. 1.
Această declaraţie a fost scrisă cu mult înainte ca închiderea
harului să aibă loc. Cu toate acestea, ea descrie o judecată a celor
vii, dar nu acea judecată care va avea loc atunci când „lucrarea de
vestire a Evangheliei se termină”, (Parabolele Domnului Hristos,
cap. Năvodul, par. 2), la sfârşitul ploii târzii. Ea nu poate descrie
acest eveniment final deoarece nu se referă la acest timp. De aceea,
singura concluzie care poate fi trasă din această declaraţie este
aceea că sunt două judecăţi ale celor vii – una care se desfăşoară
zilnic şi cealaltă, marea şi solemna trecere în revistă sau
examinare, care va începe imediat după încheierea cu desăvârşire
a timpului de probă sau de har.
Faptul că zilnic are loc o judecată a fiecărui om în parte care
trăieşte, este ceva de aşteptat. Dumnezeu a început să facă aceasta
chiar de la căderea omului. Nu s-a retras Duhul lui Dumnezeu de
la împăratul Saul? Nu a spus Domnul: „Efraim s-a lipit de idoli,
lasă-l în pace!” Osea 4,17? Nu a spus Dumnezeu celor lumeşti (din
vremea lui Noe, din vremea Sodomei şi Gomorei) că trecuseră de
limita timpului lor de probă? Am putea continua astfel exemplu
după exemplu în istoria omenirii, pentru a arăta că declaraţia pe
care am studiat-o în acest capitol nu introduce ceva nou, ci ceva
care întotdeauna a avut loc în istoria oamenilor.
„Îngerul a spus: ,Dumnezeu îşi cântăreşte poporul.’ ” Mărturii
pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 6.
Astfel, este clar că Domnul îşi judecă poporul şi de asemenea pe
oamenii din lume, zi de zi, şi are un raport la zi, de ultimă oră
despre starea noastră. Într-o asemenea lucrare de judecată noi
putem ajunge la punctul unde raportul vieţii noastre s-a încheiat
şi uşa se închide înaintea noastră pentru totdeauna, deşi
continuăm să trăim fără să conştientizăm ca s-a întâmplat aşa
ceva. Dar punctul este acela că noi nu trebuie să aşteptăm până la
judecata de cercetare a celor vii, care începe la sfârşitul marii
strigări, pentru ca această stare grozavă de lucruri să se abată
UŞA ÎNCHISĂ 215
asupra noastră. Ea poate avea loc şi chiar are loc înainte de acel
timp pentru oricine refuză cu îndârjire să ia seama la avertizările
Duhului Său şi respinge în definitiv apelurile Sale.
Dar separat de păstrarea acestui raport zilnic este examinarea
finală a acelor rapoarte, examinare sau trecere în revistă care este
denumită judecata de cercetare. Această judecată continuă din
1844 încoace cu cei morţi în Hristos, însă vine timpul când ea va
trece la cei vii. Noi trebuie să fim foarte atenţi pentru a înţelege
deosebirile dintre aceste două tipuri de judecăţi.
Nu ar trebui să existe nici cea mai mică dificultate în a face acest
lucru. Compară declaraţiile menţionate mai sus cu următoarele
două şi atunci orice dificultate va dispărea.
„Judecata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare
continuă timp de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de
curând – ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui
Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare.” „Când
cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, vieţile tuturor acelora
care au crezut în Isus sunt trecute în revistă înaintea lui
Dumnezeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ,
Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii succesive şi
se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este
cercetat cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respinse. Dacă
mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-au pocăit şi
nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea vieţii, iar
raportul faptelor bune este şters din cartea de amintire a lui
Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 4 de la sfârşit şi par.
13.
Am întâlnit oameni care au dificultăţi în a înţelege de ce trebuie
să se facă această examinare a cazurilor acelora care mărturisesc
a fi copiii lui Dumnezeu. Nu este atât de important dacă înţelegem
de ce trebuie să fie aşa, ci ceea ce este important este să acceptăm
faptul că va avea loc o asemenea trecere în revistă a vieţii oricărui
copil al lui Dumnezeu
Acest punct este clarificat mai departe prin acest verset:
„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror
nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului, junghiat de la
întemeierea lumii.” Apocalipsa 13,8. N.K.J.V. Bible.
Concluziile pe care le putem trage de aici sunt următoarele: Noi
ştim că nimeni nu-şi poate avea numele scris în cartea vieţii dacă
mai întâi nu vine şi nu stabileşte o legătură vie cu Hristos, prin
pocăinţă adevărată şi printr-o mărturisire corectă, pentru ca astfel

să aibă viaţa veşnică în el. Când acest lucru este făcut, atunci
numele lui este scris în cartea vieţii şi rămâne acolo până la
judecata de cercetare, judecată care-l descoperă în lipsă, după cum
se arată în citatul de mai sus.
Astfel deci, avem următoarea situaţie. Avem un om al cărui
nume este scris în cartea vieţii. Icoana fiarei este instaurată şi, la
începutul confruntării, el îl părăseşte pe Dumnezeu şi se închină
fiarei. Dar, după cum se arată în mod clar în Apocalipsa 13,8, nici
unul, nici măcar unul al cărui nume continuă să fie scris în cartea
vieţii Mielului nu va face aşa ceva. De aceea, înainte ca acest om
să înceapă să se închine fiarei, trebuie ca numele lui care a fost
scris în cartea vieţii să fie îndepărtat. Dacă există un lucru care
este sigur atunci acela este că mulţi vor apostazia chiar la început
când fiara şi chipul fiarei fac presiuni, şi din aceasta se deduce că
judecata finală a celor vii trebuie să fi avut loc deja, pentru ca
numele să poată fi îndepărtat din cartea vieţii înainte ca persoana
respectivă să se închine fiarei. Cu alte cuvinte, concluzia care se
trage este aceasta: Încercarea se abate asupra celui al cărui nume
este scris în cartea vieţii; dar sub presiunea ei cade; şi imediat
numele lui vine la judecata celor vii şi este şters din cartea vieţii;
după care el se închină fiarei şi icoanei ei.
Acum, în timp ce este adevărat că numele unei persoane poate
fi şters din cartea vieţii oricând, totuşi nu este adevărat faptul că
numai în timpul judecăţii de cercetare al celor vii numele unei
persoane poate fi scos din cartea vieţii. Vom aduce acum dovezi
pentru a arăta că atunci când un om pierde viaţa veşnică şi îşi
închide uşa milei în dreptul său, aşa încât Dumnezeu este silit să-
l lase sub stăpânirea îngerilor răi, numele lui este îndepărtat din
cartea vieţii.
Şi cum altfel ar putea fi, căci cartea vieţii este o carte a vieţii, nu
a morţii. Ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să păstreze un
nume în cartea vieţii când acel nume devine un nume al morţii. Aşa
ceva nu poate avea loc, iar acest lucru este declarat în următoarele
cuvinte:
„Moise şi-a exprimat marea sa iubire pentru Israel prin
rugăciunea pe care a adresat-o lui Dumnezeu pentru a le ierta
păcatul, sau dacă nu să-i şteargă numele din cartea pe care El o
scrisese. Mijlocirea lui ilustrează aici iubirea lui Hristos şi
mijlocirea Lui pentru neamul omenesc păcătos. Dar Domnul n-a
UŞA ÎNCHISĂ 217
îngăduit ca Moise să sufere pentru păcatele poporului Său

apostaziat. El i-a spus că aceia care păcătuiseră împotriva Lui vor
fi şterşi din cartea scrisă de El; pentru că cel neprihănit nu va suferi
pentru vinovăţia celui păcătos.
Cartea la care se face referire aici este cartea rapoartelor cereşti
unde este scris fiecare nume, faptele tuturor, păcatele şi ascultarea
lor, toate sunt scrise cu credincioşie. Când oamenii comit păcate
care sunt prea grozave pentru a fi iertate de Dumnezeu, numele lor
sunt şterse din cartea vieţii şi sunt destinaţi nimicirii.” SDA Bible
Astfel, în timp ce este adevărat că un nume odată scris în cartea
vieţii poate rămâne acolo până la judecata de cercetare, care are
loc la sfârşitul perioadei marii strigări, totuşi sunt şi situaţii când
lucrurile nu stau chiar aşa. În anumite cazuri, din acea carte sunt
îndepărtate nume înainte de judecată. Acest lucru are loc ori de
câte ori un om a părăsit calea vieţii şi este umplut în schimb numai
şi numai cu moarte.
Să aplicăm deci aceste fapte la timpul de încercare. Un anumit
om, aşa cum am menţionat mai sus, are numele scris în cartea
vieţii şi ajunge să se confrunte cu încercarea iniţială a legii
duminicale. La început el stă cu credincioşie pentru adevăr şi
numele lui rămâne în carte, dar pe măsură ce presiunea creşte el
slăbeşte. El îndură batjocură şi chiar persecuţie aspră, dar când
este dus în faţa curţilor de judecată, slăbiciunea din caracterul său,
datorită lipsei de pregătire, îi produce o cădere şi îl face să se
supună puterilor respective. Chestiunile pe care le implică acel
timp vor fi prea clare şi puterea disponibilă a lui Dumnezeu se va
face văzută pretutindeni pentru a mai exista vreo scuză oarecare
pentru neascultare, şi luând această hotărâre, ea rămâne defini-
tivă. În momentul în care el dă drumul puterii lui Dumnezeu şi îşi
declară intenţia de a se închina fiarei şi icoanei ei, comite un păcat
prea grozav pentru a mai fi iertat şi imediat numele lui este şters
din cartea vieţii, aşa încât atunci când el se pleacă şi se închină
înaintea fiarei o face fără ca numele său să mai fie în cartea vieţii.
El nu va trebui să aştepte judecata celor vii la sfârşitul marii
strigări pentru ca numele său să fie îndepărtat. Aceasta a avut loc
mai înainte. Dar alţii, care până aici au trecut cu bine încercările,
vor continua să se îndrepte spre încercarea finală, mai înainte ca
să poată fi asiguraţi pentru veşnicie.
Lecţia cea mare şi solemnă pe care trebuie s-o învăţăm din
aceste realităţi, este aceea că nu trebuie să ne relaxăm cu gândul

că acum suntem asiguraţi pentru totdeauna pe baza faptului că am
trecut cu bine o încercare stând de partea cea bună în acea criză.
Faptul că alţii din preajma noastră s-au dovedit a sta de partea
greşită, închizându-şi pentru totdeauna în dreptul lor uşa milei, nu
înseamnă a spune că sunt asiguraţi astfel. Dacă ei nu pot face faţă
unei încercări uşoare, atunci nu mai are rost să fie supuşi
încercărilor viitoare. Dar pentru aceia dintre noi care fac faţă şi
trec cu bine de acea încercare, mai rămâne de întâmpinat mai
departe alte încercări şi mai aspre, şi nici unul dintre noi nu va fi
asigurat pe vecie decât atunci când sigiliul final va fi aplicat la
sfârşitul timpului de probă.
CAPITOLUL 16
Lucrarea de sigilare
L ucrarea de sigilare a poporului Domnului pentru timp şi

veşnicie este unul dintre cele mai interesante şi mai
importante evenimente din zilele din urmă. Este lucrarea care,
odată realizată până la punctul unde poporul lui Dumnezeu este
sigilat cu sigiliul final al viului Dumnezeu, oferă siguranţa vieţii
veşnice în împărăţia desăvârşită şi veşnică a lui Dumnezeu. Este
o stare de a fi la care trebuie să ajungă orice copil al Dumnezeului
cel sfânt prin încordarea fiecărei puteri a minţii şi a corpului, prin
slujirea salvatoare a Duhului Sfânt.
În capitolul treisprezece din această carte am stabilit principiul
că în Sfânta Scriptură adesea două lucruri sunt numite cu acelaşi
nume, dar care practic în toate privinţele sunt total diferite. Un
prim exemplu de aplicare al acestui principiu îl găsim în cele două
veniri foarte diferite ale lui Hristos. Amândouă sunt numite
„venirea” lui Hristos, deoarece chiar acest lucru este fiecare dintre
ele – „venirea lui Hristos”. Nu există un alt cuvânt mai bun care să
descrie acest eveniment.
Deoarece evreii s-au dovedit a fi prea orbi din punct de vedere
spiritual pentru a înţelege şi pentru a aplica acest principiu, s-au
aşteptat la o singură venire, când de fapt trebuia să fi văzut două,
rezultatul tragic fiind acela că n-au fost în stare să potrivească
prima venire a lui Isus cu detaliile profetizate despre această
venire, gafă pentru care au plătit preţul înfiorător al pierderii
totale a oricărui lucru, chiar viaţa veşnică.
Astăzi nu mai avem nici o dificultate în a şti că trebuie să aibă
loc şi a doua venire a lui Hristos, faţă de care prima venire a fost
complet diferită, însă dacă nu învăţăm lecţiile vitale din greşeala
iudeilor le vom repeta, pedeapsa fiind la fel de groaznică – pierderea
înfricoşătoare a vieţii veşnice.
Aşadar, vom aborda studiul lucrării de sigilare ţinând seama de
aceste cuvinte de avertizare, ştiind că sunt două sigilii, amândouă
(219)
fiind numite cu acelaşi nume, dar totuşi diferite în aproape toate

privinţele unul de altul.
Ceea ce atrage atenţia la posibilitatea existenţei a două sigilii
este faptul că informaţiile ce provin din Scripturi par a fi atât de
contradictorii, chiar de neîmpăcat, încât nu pot fi niciodată
armonizate dacă noi vedem un sigiliu acolo unde de fapt ar trebui
să vedem două. Unii oameni încearcă să rezolve problema forţând
înţelesul declaraţiilor sau ignorându-le pe acelea care nu pot fi
armonizate cu ideea lor despre ceea ce trebuie să fie sigilarea.
Dar declaraţiile trebuie luate şi înţelese exact aşa cum sunt fără
să se facă nici o încercare de a le schimba înţelesul. Fără îndoială,
pot fi atribuite multe înţelesuri diferite unui text, chiar dacă după
cea mai bună interpretare doar unul singur poate fi corect, însă
acest lucru nu constituie o problemă deoarece Biblia este propriul
ei dicţionar cu ajutorul căreia este clarificat înţelesul biblic al
cuvintelor. Noi trebuie să înţelegem cuvintele Sfintei Scripturi
după definiţiile pe care chiar Biblia le dă acestor cuvinte aşa cum
sunt folosite ele acolo. Vezi Iată Dumnezeul vostru, de F. T. Wright,
capitolele 11 şi 12, pentru o explicaţie suplimentară a acestui
subiect.
Abia atunci când începem un studiu serios şi atent despre
lucrarea de sigilare, vom deveni conştienţi de faptul că există două
sigilări distincte şi separate. Ele sunt total diferite una de cealaltă
şi nu trebuie confundate între ele. Fiecare are locul şi rolul ei în
planul lui Dumnezeu şi nimeni nu poate intra în împărăţia lui
Dumnezeu dacă nu le are pe amândouă. Noi observăm de
asemenea că Biblia nu spune că sunt două sigilii, după cum nu
spune că sunt două veniri ale lui Hristos, sau două legi, sau oricare
alte două lucruri care sunt diferite în Biblie, dar care sunt numite
cu acelaşi nume.
Să ne întoarcem acum la câteva referinţe care vorbesc clar
despre un sigiliu care până astăzi nu a fost primit de către nici un
om care trăieşte pe pământ.
veşnic… (Urmează citatul din Apocalipsa 13,11-17.) ...Aceasta este
încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu
înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit credincioşia faţă
de Dumnezeu păzind legea Sa şi refuzând să accepte un sabat fals,
LUCRAREA DE SIGILARE 221
se vor aduna sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor

primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia care renunţă la adevărul de
origine cerească şi primesc sabatul duminical vor primi semnul
fiarei.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.
Această declaraţie dovedeşte foarte clar că nimeni nu poate
primi sigiliul Dumnezeului cel viu, despre care se vorbeşte aici,
până când nu a trecut de încercarea impusă de ridicarea chipului
fiarei. Mai întâi vine această încercare şi apoi urmează sigiliul lui
Dumnezeu care este pus asupra tuturor acelora care au trecut de
această încercare înfricoşătoare. Astăzi, în timpul scrierii acestei
cărţi, chipul fiarei, ca o forţă sau un mijloc eficient şi activ, încă nu
este instaurat, ceea ce face în mod sigur ca încercarea impusă de
către acest chip sau icoană să nu-l aducă pe poporul lui Dumnezeu
faţă în faţă cu ea. De aceea, nu există nici un suflet omenesc pe faţa
pământului care să fi trecut de această încercare şi, la fel de sigur,
nu există nici un om astăzi care să aibă acest sigiliu.
Adevărul de mai sus este adeverit mai departe de următoarea
declaraţie din Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 2: „Când se încheie
solia îngerului al treilea, mila nu mai mijloceşte pentru locuitorii
vinovaţi ai pământului. Poporul lui Dumnezeu şi-a îndeplinit
lucrarea. Ei au primit ,ploaia târzie’, ,înviorarea de la faţa
Domnului’, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă
înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger care
vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea
finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit
credincioşi faţă de preceptele divine au primit ,sigiliul viului
Dumnezeu.’ ”
Acest citat, asemenea celui de dinaintea lui, face foarte clar
faptul că, într-adevăr, marea încercare finală trebuie să vină, şi
doar aceia care vor rămâne loiali în faţa acestei presiuni vor primi
sigiliul lui Dumnezeu. Nu există nici o dificultate deci de a vedea
că această încercare şi acest sigiliu sunt încă în viitor.
Astfel deci, în lumina acestor lucruri clare este evident faptul că
atunci când Pavel şi alţii ne vorbesc despre un sigiliu obţinut de
către cei ce au trăit la vremea aceea, ei ne vorbesc despre un sigiliu
diferit. Să citim despre aceasta mai întâi în Efeseni 1,12.13:
„…ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am
nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului,
(Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi
cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit.”
Aici Pavel vorbea unor oameni despre care spune că erau sigilaţi
deja cu sigiliul Duhului Sfânt. El nu spunea că ei vor primi un
sigiliu în viitor, ci că ei au primit sigiliul chiar atunci în vremea lor.
Înseamnă acest lucru că ei trecuseră de marea încercare finală?
Nu. Nicidecum. Şi totuşi ei erau sigilaţi. Este evident că acest
sigiliu trebuie să fie, după cum într-adevăr a fost, un sigiliu diferit
de acela la care am făcut referire în primele două declaraţii de mai
sus. Sigiliul la care ne-am referit în acele două declaraţii poate fi
pus asupra unui suflet credincios numai după ce acesta a trecut de
marea încercare finală, pe când acela despre care vorbeşte Pavel
deja a fost pus asupra adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu.
Mai sunt şi alte referinţe cu privire la acest sigiliu în Sfintele
Scripturi. Iată încă una:
„Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă,
nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte
pecetea lui Dumnezeu.” Apocalipsa 9,4.
Faptul că lor li s-a spus să vatăme numai pe acei oameni care nu
aveau sigiliul lui Dumnezeu, este o indicaţie clară a faptului că mai
existau oameni care primiseră sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor
la vremea aceea.
Când se întâmplau aceste lucruri?
Fără îndoială, n-au avut loc la sfârşitul timpului când marea
încercare finală va fi adusă asupra poporului lui Dumnezeu cu
toată puterea unei presiuni îngrozitoare, ci aceste lucruri trebuie
localizate înainte de octombrie 1844.
Cum putem noi să ştim aceasta la modul cel mai sigur?
Ştim datorită faptului că această poruncă de a vătăma doar pe
aceia care nu aveau sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor a fost dată
în timpul trâmbiţei a cincea, profeţie consemnată în Apocalipsa
9,1-11. Această profeţie cuprinde o perioadă de timp profetic, după
cum citim:
„Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni.”
Apocalipsa 9,5.
Cinci luni profetice este echivalentul a o sută cincizeci de ani
literali. Toate aceste perioade de timp profetic sunt amplasate înainte
de octombrie 1844, însă după acest an nu mai există deloc vreo solie
bazată pe timp, după cum scrie clar în Apocalipsa 10,6, unde prin
inspiraţie îngerul ne se spune că „nu va mai fi timp”. K.J.V. Bible.
„Lumina deosebită dată lui Ioan, exprimată clar prin cele şapte
tunete, era o descriere a evenimentelor care aveau să aibă loc în
timpul soliilor primului şi celui de-al doilea înger. Nu era spre cel mai
mare bine al oamenilor să cunoască aceste lucruri, deoarece credinţa
lor trebuia în mod necesar pusă la probă. Cele mai splendide şi mai
înaintate adevăruri urmau să fie vestite în ordinea rânduită de
Dumnezeu. Soliile primului şi celui de-al doilea înger trebuia să fie
vestite, însă nici o lumină suplimentară nu trebuia descoperită
înainte ca aceste solii să-şi fi împlinit lucrarea lor specifică. Acest
lucru este simbolizat prin îngerul care stă cu un picior pe mare şi
vesteşte cu cel mai solemn jurământ că nu va mai fi timp.
Acest timp, pe care îngerul îl anunţă cu jurământ solemn, nu este
sfârşitul istoriei acestei lumi şi nici sfârşitul timpului de probă, ci
este sfârşitul timpului profetic care trebuie să preceadă venirea
Domnului nostru. Asta înseamnă că oamenii nu vor mai avea altă
solie cu privire la un timp fixat. După această perioadă de timp, care
se întinde din 1842 până în 1844, nu mai poate fi stabilit nici un
timp profetic. Cel mai lung timp profetic ajunge până în toamna
anului 1844.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 971.
În afară de acest citat mai există un număr de alte declaraţii ce
confirmă faptul că după anul 1844 nu mai poate exista deloc altă
solie bazată pe un timp fixat, ceea ce înseamnă că orice profeţie
care implică o perioadă de timp stabilită, premergătoare unui
eveniment prezis, trebuie să fie amplasată în istorie înainte de
anul 1844. Din acest motiv, atât trâmbiţa a cincea, cât şi trâmbiţa
a şasea şi-au găsit împlinirea înainte de octombrie 1844, fiindcă
ambele conţin profeţii bazate pe timp.
Cu toate acestea, în pofida avertizărilor clare date împotriva
oricărei încercări de a stabili date profetice, apar persoane care
învaţă că, la un anumit timp, va avea loc un eveniment hotărâtor
pentru succesul lucrării lui Dumnezeu. Când timpul pentru
împlinirea acelui eveniment soseşte, nu se vede nici urmă de aşa
ceva. Neînfricaţi, ei fixează noi date, pe măsură ce fiecare dintre
ele nu se împlineşte, până când glasurile lor nu se mai fac auzite.
Apoi trec câţiva ani fără să mai fie stabilite date profetice până
când apare din nou cineva ca o sfidare la adresa următoarelor
declaraţii:
„Deoarece majoritatea adventiştilor a respins adevărurile cu
privire la sanctuar şi la legea lui Dumnezeu, mulţi au renunţat de
asemenea la credinţa lor în mişcarea adventă şi au adoptat vederi
nesănătoase şi conflictuale cu privire la profeţiile care s-au aplicat
acestei lucrări. Unii au fost conduşi la greşeala de a fixa mereu date
profetice. Lumina celui de-al treilea înger le-ar fi arătat că nici o

perioadă profetică nu se mai întinde până la venirea lui Hristos; că
timpul precis pentru venirea Sa nu este prezis nicăieri. Dar
întorcând spatele luminii, ei au continuat să fixeze mereu date
profetice pentru revenirea lui Isus şi tot de atâtea ori au fost
dezamăgiţi.” Spirit of Prophecy, vol. 4, pag. 290.
„Hristos a dat ucenicilor Săi adevăruri a căror lărgime,
adâncime şi valoare prea puţin au apreciat-o şi au înţeles-o, şi
aceeaşi stare de lucruri există şi printre copiii lui Dumnezeu de
astăzi. Nici noi nu am reuşit să înţelegem măreţia şi frumuseţea
adevărului pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat astăzi. Dacă noi
am înainta în cunoaştere spirituală, atunci am vedea cum adevărul
se dezvoltă şi se extinde în direcţii la care prea puţin am visat, însă
niciodată nu s-ar dezvolta într-o direcţie care să ne conducă să ne
închipuim că am putea cunoaşte vremurile şi soroacele pe care
Tatăl le ţine sub puterea Sa personală. Mereu am fost avertizată
cu privire la fixarea de date. Nu va mai fi exista niciodată iarăşi o
solie pentru poporul lui Dumnezeu care să se bazeze pe un timp
profetic. Noi nu trebuie să ştim timpul hotărât nici pentru
revărsarea Duhului Sfânt şi nici pentru venirea lui Hristos.”
Review and Herald, 22 martie 1892.
Alte declaraţii care se referă la un sigiliu prezent, deosebit de
sigiliul din viitor ce va fi pus doar asupra acelora care vor trece de
marea încercare finală, sunt următoarele:
„Legea lui Dumnezeu, care este sfinţenie desăvârşită, este
singurul standard adevărat al caracterului. Iubirea se exprimă prin
ascultare, iar iubirea desăvârşită alungă orice teamă. Aceia care îl
iubesc pe Dumnezeu au sigiliul Lui pe frunţile lor şi săvârşesc
faptele lui Dumnezeu.” Sons and Daughters of God, pag. 51.
Iarăşi, despre acest sigiliu nu se vorbeşte ca despre ceva pe care-
l vom avea, ci ca despre ceva pe care îl avem deja.
„De îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat pe frunte – nu
este un sigiliu sau un semn ce poate fi văzut, ci o stabilire în adevăr,
atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere
spiritual, ca ei să nu poată fi clintiţi – de îndată ce poporul lui
Dumnezeu este sigilat şi pregătit pentru cernere, aceasta din urmă
va urma. Într-adevăr, această lucrare a început deja; judecăţile lui
Dumnezeu sunt prezente pe pământ acum ca să ne avertizeze
pentru a şti ce va urma.” SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1161.
Această declaraţie defineşte sigilarea ca fiind o stabilire în
adevăr, atât intelectual, cât şi spiritual. Acest lucru descrie un

proces care necesită timp, pentru că nimeni nu poate fi stabilit în
adevăr instantaneu. De aceea, după cum vom arăta mai clar în
acest capitol, puţin mai târziu, acest sigiliu nu poate fi dobândit ca
urmare a trecerii prin marea încercare finală, pentru că acel sigiliu
reprezintă declaraţia lui Dumnezeu că cel credincios a fost pe
deplin stabilit în adevăr, şi nu că se află încă în proces de stabilire.
Atunci este clar că sunt două seturi de declaraţii separate ce
descriu două sigilii diferite. Eu personal le voi numi „primul sigiliu”
şi „al doilea sigiliu”. S-ar putea obiecta că aceşti termeni nu se
găsesc nicăieri în Biblie sau în Spiritul Profetic. Acest lucru este
adevărat, însă este la fel de adevărat că nicăieri în aceste cărţi cu
autoritate nu vom găsi expresii precum „prima venire” şi „a doua
venire”, chiar dacă sunt două astfel de veniri şi chiar dacă suntem
ajutaţi foarte mult să înţelegem că sunt două veniri ale lui Hristos,
folosind acest sistem de identificare.
Trebuie să fie clar deci că, dacă este potrivit să urmăm această
procedură cu privire la cele două veniri ale lui Hristos, atunci
trebuie să facem la fel pentru a aplica acelaşi sistem de identificare
şi pentru cele două sigilii.
Acum, pentru că am văzut clar că sunt două sigilii diferite şi
separate, unul fiind pus asupra copiilor lui Dumnezeu de astăzi,
iar celălalt urmează să fie pus asupra lor atunci când au trecut de
marea încercare finală, a sosit timpul să studiem aceste două sigilii
pentru a vedea ce înseamnă ele cu adevărat. Pentru a face aceasta,
vom studia primul sigiliu şi când vom ajunge să-l înţelegem, vom
studia sigiliul al doilea şi ultimul.
În procesul înţelegerii cu privire la ceea ce este un sigiliu, nu va
fi îndestulător faptul de a gândi la sigiliul lui Dumnezeu în
termenii unei ştampile sau a unui semn de marcare, în afară de
cazul că acestea servesc cu adevărat la aşa ceva. Vom ajunge să
învăţăm că sigiliul lui Dumnezeu înseamnă un sigiliu care
pecetluieşte neprihănirea în inimă şi păcatul în afară. Aceasta este
lucrarea puterii lui Dumnezeu în Sabat, ceea ce înseamnă că
înţelegerea noastră despre Sabat, ca sigiliu, trebuie să se lărgească
în mod semnificativ.
Atunci ce înseamnă ca ceva să fie sigilat?
Înseamnă pur şi simplu că acel lucru a fost închis atât de
eficient, încât nimic de natură străină nu mai poate pătrunde în
spaţiul sigilat şi invers, nimic de valoare nu se mai poate pierde
sau fura. În felul acesta sigilăm noi sticlele şi borcanele cu

conserve, pentru ca agentul descompunerii să nu poată găsi acces
pentru a acri conţinutul. În vremurile de demult, vechile cetăţi
erau închise sau sigilate împotriva inamicului care se apropia.
Pentru a sigila răvaşele sau documentele, aşa încât nimeni, cu
excepţia celui căruia îi erau adresate, să nu îndrăznească să le
deschidă, regii şi guvernatorii îşi puneau o pecete pe ceara pentru
sigilare, imprimând astfel simbolurile autorităţii lor. Odată ce
acest lucru a avut loc, acea scrisoare era bine sigilată şi nu mai
putea fi deschisă de nici o mână străină, decât cu riscul
condamnării la moarte. De aceea, noi vorbim despre sigiliu, în
dreptul unui om, ca fiind o protecţie, o sigilare în afară a ceva şi o
sigilare înăuntru a altui lucru. Şi, când vom studia diferitele dovezi
din Cuvântul cel viu, vom descoperi că tocmai aceasta este ceea ce
săvârşeşte sigiliul lui Dumnezeu pentru poporul Său.
În primul rând, ni se spune că există un sigiliu al Duhului Sfânt.
Se declară că „El [Hristos] a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie
împărtăşit fiecărui suflet pocăit, pentru a-l feri de păcat.” Hristos
Duhul Sfânt, aşa după cum am învăţat din Efeseni 1,12,13, este
un sigiliu. În declaraţia de mai sus ni se spune că El este dat pentru
a ne feri de păcat. Urmează deci că Duhul Sfânt ne sigilează faţă
de păcat sau sigilează păcatul în afară şi neprihănirea înăuntru.
El este pavăza prin care nu pot pătrunde săgeţile arzătoare ale
celui rău.
Acest lucru înalţă concepţia noastră despre sigiliul lui Dum-
nezeu deasupra sferei înţelegerii lui ca un semn de aprobare sau
de selecţie, care se pune pe anumiţi indivizi pentru a-i deosebi de
alţii, doar pentru că susţin un anumit crez, aparţin unei anumite
organizaţii şi acceptă cu credincioşie acel crez şi acea organizaţie.
Noi nu negăm faptul că există un semn de aprobare pus asupra
unor anumiţi indivizi deosebit de semnul fiarei, dar este prea mult
să numim acest semn sigiliul Dumnezeului cel viu. Acest sigiliu
este ceva cu mult mai viu şi mai puternic decât un simplu sigiliu.
Sigiliul este prezenţa reală a Duhului Sfânt în viaţă ca un sigiliu
împotriva eforturilor hotărâte ale diavolului de a ne ispiti să
păcătuim.
Prin urmare, sigiliul lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu
care, la rândul ei, este puterea Duhului Sfânt şi, deci, este puterea
adevărului cel viu al lui Dumnezeu. Când avem această putere în
noi ca o putere vie, reală, care sălăşluieşte în noi, atunci păcatul

nu va mai stăpâni peste noi la modul cel mai cert, iar noi vom fi
dovada sau mărturia împotriva puterii şi tăriei lui. De aceea,
lucrarea Evangheliei în sigilare şi lucrarea Duhului Sfânt în
aplicarea sigilării, sunt una şi aceeaşi lucrare. Din acest motiv, se
poate spune cu adevărat că ploaia târzie este sigilarea, deşi nu
trebuie să uităm că şi ploaia timpurie este sigilarea. Ambele ne vin
de la Isus Hristos, Slujitorul sanctuarului din cer. Iar când lucrarea
de sigilare a Duhului Sfânt şi a Marelui nostru Preot se încheie,
atunci copiii lui Dumnezeu vor avea acea stare morală şi spirituală,
care-i va face să fie pregătiţi de a intra în împărăţia cea veşnică.
Că într-adevăr sigilarea este o lucrare a harului transformator
manifestat în natura omului, este arătat clar în următoarea referinţă:
„De îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat pe frunte – nu
este un sigiliu sau un semn ce poate fi văzut, ci o stabilire în adevăr,
atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere
spiritual, ca ei să nu poată fi clintiţi – de îndată ce poporul lui
Dumnezeu este sigilat şi pregătit pentru cernere, aceasta din urmă
va urma. Într-adevăr, această lucrare a început deja; judecăţile lui
Dumnezeu sunt prezente pe pământ acum ca să ne avertizeze
pentru a şti ce va urma.” SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1161.
Aşa după cum am conchis, şi mai târziu vom înţelege mai bine
acest lucru, acesta este primul sigiliu. Nu poate fi vorba despre cel
de-al doilea sigiliu ca fiind o stabilire sau fixare totală în adevăr,
deoarece acest lucru va fi adus la îndeplinire ca o pregătire în
vederea trecerii cu bine de marea încercare finală. Şi când se
vorbeşte despre primul sigiliu se descrie lucrarea lui ca un proces
de stabilire în adevărul lui Dumnezeu, atât intelectual, cât şi
spiritual, pentru ca să nu putem fi clintiţi.
Aceasta nu este lucrarea unui moment. Cuvântul „stabilire” nu
poate fi folosit niciodată pentru a descrie o lucrare făcută
instantaneu sau repede. Este un cuvânt ce descrie un proces care
necesită o perioadă de timp pentru a fi realizat.
Noi putem spune cu încredere că necesită timp pentru a deveni
cu adevărat stabiliţi în adevărul lui Dumnezeu, până la punctul în
care credincioşia noastră faţă de El este stabilită pe deplin, încât
nimic de pe pământ sau din iad să nu o poată răsturna.
Este în favoarea noastră că ni se pune la dispoziţie timp pentru
a ajunge sigilaţi cu adevărat şi în mod adecvat faţă de puterile
întunericului. Când devenim mai întâi copii ai luminii suntem
departe de a fi ferm stabiliţi în Hristos. Noi suntem doar „prunci

născuţi” care sunt povăţuiţi „să dorească laptele curat al
Cuvântului, ca să putem creşte prin el”. 1 Petru 2,2. N.K.J.V. Bible.
La acest stadiu în viaţa noastră creştină nu avem tăria şi
maturitatea necesară de a trece de marea încercare finală. Între
timp însă sunt îngăduite să vină asupra noastră o succesiune de
încercări care conduc la dezvoltarea tăriei unui soldat încercat,
pentru a ne face în stare să rezistăm la tot ceea ce ar putea diavolul
să aducă asupra noastră.
Deocamdată, când procesul punerii la probă pare ca şi cum
ne-ar distruge mai degrabă decât să ne pregătească pentru
sigilare, este încurajator să ştim că Domnul niciodată nu va
îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, după cum stă scris:
„Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea
omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi
ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi
mijlocul să ieşiţi din ea ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10,13.
Vine însă timpul când orice protecţie va fi înlăturată şi
încercarea va veni din plin, indiferent că am dobândit sau nu tărie
pentru a o înfrunta. Atunci, aceia care au făcut o pregătire asiduă
şi sunt stabiliţi cu credincioşie în adevăr, atât din punct de vedere
intelectual, cât şi din punct de vedere spiritual, vor rezista, în timp
ce aceia care au neglijat acest lucru vor cădea.
Acest adevăr este scos în evidenţă în declaraţia următoare:
„Numai cei care au mâini curate şi inimi pure vor rămâne în
picioare în acel timp al încercării. Acum este timpul ca legea lui
Dumnezeu să fie în mintea noastră, pe frunţile noastre şi scrisă în
inimile noastre.
Domnul mi-a arătat primejdia de a îngădui ca mintea noastră să
se umple de gânduri şi griji lumeşti. Am observat că unele minţi
sunt îndepărtate de adevărul prezent şi de iubirea faţă de Sfânta
Biblie prin citirea unor cărţi incitante; alţii se umplu de nedumeriri
şi de grija pentru ceea ce vor mânca, bea şi îmbrăca. Unii socotesc
venirea Domnului cândva într-un viitor foarte îndepărtat. Timpul
s-a prelungit cu câţiva ani mai mult decât s-au aşteptat ei; din acest
motiv, ei cred că se va mai prelungi cu ceva ani, şi în acest fel
minţile lor sunt distrase de la adevărul prezent şi orientate către
lume. Am văzut o mare primejdie în aceste lucruri; căci dacă
mintea este umplută cu alte lucruri, adevărul prezent este izgonit
şi pe frunţile noastre nu se mai găseşte nici un loc pentru sigiliul
viului Dumnezeu. Am văzut că timpul pe care trebuia să-l mai

petreacă Isus în Sfânta Sfintelor era aproape de sfârşit şi că timpul
nu se mai poate prelungi decât încă foarte puţin. Timpul de răgaz,
atât cât avem, ar trebui folosit pentru cercetarea Bibliei după care
vom fi judecaţi în ziua de pe urmă.
Fraţii şi surorile mele dragi, poruncile lui Dumnezeu şi mărturia
lui Isus Hristos să fie necurmat în mintea voastră şi să scoată afară
gândurile şi grijile lumeşti. Ele să fie subiectul vostru de meditaţie
şi când mergeţi la culcare, şi când vă treziţi. Trăiţi şi acţionaţi
având ca unic considerent venirea Fiului omului. Timpul sigilării
este foarte scurt şi se va termina în curând. Acum când cei patru
îngeri ţin cele patru vânturi este timpul să întărim chemarea şi
alegerea noastră.” Experienţe şi viziuni, cap. Datoria, având în
vedere timpul de strâmtorare, par. 4-6.
În timp ce citim această declaraţie suntem avertizaţi că scrierea
legii lui Dumnezeu pe frunţile noastre este echivalent cu punerea
sigiliului lui Dumnezeu pe frunţile noastre. Notaţi cu atenţie
explicaţia pe care o dă paragraful. Începe prin a spune că a venit
deja timpul ca legea lui Dumnezeu să fie în inimile noastre.
Urmează apoi o înşiruire a unor lucruri primejdioase care, dacă
sunt îngăduite, vor ocupa mintea în locul legii lui Dumnezeu. Toate
acestea sunt menite să ne avertizeze că, dacă aceste lucruri iau
locul legii lui Dumnezeu în minte, în inimă şi pe frunte, atunci nu
mai este loc pentru sigiliul lui Dumnezeu pe frunte.
Alegerea rămâne la îndemâna noastră. Ori putem avea mintea
umplută cu grijile, nedumeririle şi plăcerile acestei lumi, ori putem
deveni din ce în ce mai adânc stabiliţi în adevăr, atât din punct de
vedere intelectual, cât şi din punct de vedere spiritual, ca legea lui
Dumnezeu să fie scrisă în minte, pe frunte şi în inimă. Dacă avem
parte de primul lucru, atunci avem sigiliul diavolului care sigilează
în afară efectiv neprihănirea lui Hristos şi înăuntru puterea
păcatului. Dar dacă dorim al doilea lucru, atunci avem acel sigiliu
al siguranţei prin intermediul căruia ispitele lui Satana nu mai au
nici putere, nici nu mai apelează la inima omului. Când diavolul
vine împotriva noastră el va găsi nu o inimă plină de gânduri şi
ambiţii, ci o inimă umplută cu dragostea lui Dumnezeu şi cu
prezenţa Duhului Sfânt. El nu va găsi deloc simpatie şi răspuns de
la o asemenea inimă.
Acest sigiliu, care este primul, este deci o lucrare făcută în inima
celui credincios prin puterea cea mare a lui Isus Hristos, prin
Duhul Sfânt, după cum s-a dovedit foarte clar până acum. Este
pregătirea pentru marea încercare finală, motiv pentru care are loc
zi de zi înainte ca să vină marea încercare finală. Este o lucrare de
sigilare care a continuat să aibă loc în decursul veacurilor, de la
prima cădere a omului şi până în prezent, şi care va continua să se
desfăşoare câtă vreme continuă timpul de probă omenesc. Ca atare,
ea este cu mult mai mult decât un simplu semn exterior de
aprobare. Aceia care s-au bazat pe credincioşia lor faţă de o biserică
şi faţă de crezul ei, ca fiind garanţia primirii sigiliului lui
Dumnezeu, au nevoie să reconsidere acest lucru, pentru că acest
sigiliu implică mult mai mult. Numai prezenţa vie, reală a puterii
lui Hristos şi a neprihănirii Sale poate să ne sigileze împotriva
puterii păcatului şi a diavolului. Putem să avem acest gen de sigiliu
astăzi, dacă dorim. Să nu ne dăm mulţumiţi până când nu suntem
siguri că într-adevăr îl avem!
CAPITOLUL 17
Primul sigiliu
S igiliul al doilea sau ultimul este sigiliul căruia i se acordă cel

mai mare interes, spre deosebire de primul sigiliu care este
aproape trecut cu vederea. Acest lucru se datorează faptului că
mulţi nu realizează că, pentru a înţelege şi pentru a beneficia de
sigiliul al doilea, trebuie înţeles în mod clar şi trebuie deţinut în
mod personal primul sigiliu, mai ales aşa cum este el descoperit în
serviciul sanctuarului. În serviciul sanctuarului ne este dată o
dovadă sau o demonstrare practică cu privire la natura sigiliului,
a lucrării lui şi a rezultatelor reale ale slujirii lui.
În capitolul anterior s-a stabilit faptul că sunt două sigilii şi nu
unul, accentul fiind pus pe faptul că, în aproape toate privinţele,
ele sunt diferite unul de celălalt.
Acum a sosit timpul să studiem fiecare sigiliu în detaliu, iar
pentru îndeplinirea acestui scop ne vom întoarce la sanctuar sau
cortul întâlnirii.
Este o greşeală extrem de serioasă să privim la sanctuar ca la
ceva al cărui singur scop era transferul vinovăţiei care făcea
posibilă obţinerea iertării de către un om sau altul. Dacă acest
lucru este tot ce realizează slujirea lui Hristos, atunci problema
păcatului n-a fost niciodată rezolvată şi nici nu va fi. Dumnezeu
are în vedere obiective mult mai înalte cu privire la sanctuar decât
acesta. Această prevedere uimitoare, cu caracter mântuitor a
harului divin a fost introdusă pe tărâmul omenesc pentru a se
ocupa de păcat chiar de la rădăcina lui, garantând astfel nimicirea
lui veşnică.
Marea întrebare este: „Ce este păcatul încât să trebuiască să fie
eradicat total? Ce se străduieşte Dumnezeu să elimine în mod exact
din univers?”
Gândiţi-vă la felul cum este luat în discuţie de obicei subiectul
păcatului. De obicei se vorbeşte despre păcat ca fiind faptele
păcatului, vinovăţia păcatului, raportul păcatului şi pedeapsa
păcatului. Dar nici unul din aceste lucruri nu este păcatul în sine.
(231)
Ele toate au de a face cu păcatul, provin din păcat. Oamenii cred

îndeobşte că trebuie să îndepărteze ceea ce provine din păcat –
faptele, vinovăţia, raportul şi pedeapsa lui – fără însă să elimine
păcatul în sine. Potrivit acestui mod de gândire, vinovăţia, care
reprezintă răspunderea pe care o atrage comiterea faptelor
păcătoase, poate fi acceptată de o altă persoană fără ca să aibă loc
un transfer al păcatului real asupra persoanei peste care a fost
aşezată vinovăţia.
Trebuie să fie bine înţeles faptul că dacă păcatul în sine rămâne,
atunci va rămâne şi vinovăţia acelui păcat, pentru că cineva
trebuie să poarte răspunderea pentru păcat sau fărădelege. Mai
mult decât atât, va exista şi un raport al păcatului, pentru că
cineva trebuie să sufere pedeapsa. Problema necesită deci, în
primul rând, eliminarea totală a întregului păcat existent,
înlocuirea lui cu neprihănirea şi sigilarea absolută a oricărei părţi
a împărăţiei lui Dumnezeu împotriva contaminării ei din nou cu
acest distrugător grozav.
Acest vrăjmaş, păcatul, este puterea care locuieşte în fiecare om
prin intermediul moştenirii fireşti sau a eredităţii, în virtutea
faptului că noi suntem copiii lui Adam cel căzut. Această putere
poate fi descrisă ca fiind spiritul răzvrătirii şi este cu mult mai
puternică decât puterea omenească spre a i se rezista. În orice
luptă dintre orice fiinţă omenească lipsită de ajutorul puterii
omnipotente a Duhului Sfânt şi prezenţa păcatului, omul pierde
sigur întotdeauna.
Pavel a încercat cu disperare să scape de mii de ori de puterile
întunericului ce-i stăpâneau viaţa, însă a dat greş cu fiecare
încercare de a obţine victoria. Înfrângerea sa este consemnată în
Romani 7,1-24. În felul acesta, el a învăţat pe calea experienţei
amare adevărul acestor cuvinte:
„Rezultatul consumării fructului din pomul cunoştinţei binelui
şi răului se manifestă în experienţa fiecărui om. În natura sa există
o înclinaţie către rău, o putere căreia nu i se poate împotrivi dacă
nu primeşte ajutor. Pentru a putea ţine piept acestei forţe, pentru
a atinge acel ideal pe care în adâncul sufletului său îl acceptă ca
fiind singurul vrednic de atins, el nu poate găsi ajutor decât într-o
singură putere. Acea puterea este Hristos. Cooperarea cu această
putere este cea mai mare nevoie a omului. Şi să nu fie această
cooperare cel mai înalt ţel în toate eforturile educaţionale?”
Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.
PRIMUL SIGILIU 233
Lucrarea de eliminare a păcatului trebuie să înceapă, şi începe

prin curăţirea oricărui credincios de orice păcat din viaţa sa, până
când nimic din el nu mai răspunde ispitei, lucrare urmată apoi de
sigilarea fiinţei sale atât intelectual cât şi spiritual, împotriva
oricărei contaminări ulterioare de boala care se chemă păcat.
Scopul şi intenţia deplină a slujirii din sanctuarul ceresc este de a
ne pune la dispoziţie această curăţire, cât şi imunitatea care-i
urmează. Este destinată să ne înveţe că prin lucrarea reală din
sanctuarul ceresc, cortul întâlnirii de pe pământ fiind doar o
ilustrare a acestuia, sufletul care nu dispune de protecţie şi de
sigiliu împotriva păcatului, poate fi adus în starea descrisă de
următorul paragraf:
„Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire
inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate
face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care
aduce un element supranatural în natura omenească. Sufletul care
s-a predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează
într-o lume răzvrătită şi vrea ca nici o altă autoritate să nu fie
recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de
puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.” Hristos
Simbolismul folosit în acest paragraf este potrivit îndeosebi când
studiem lucrarea de sigilare. Este simbolismul sufletului care este
o fortăreaţă ţinută în stăpânire de o nouă putere ce rezistă efectiv
atacurilor vrăjmaşului.
Înţelesul lui este clarificat mai departe când se compară cu cele
ce urmează:
„Clipa în care cineva săvârşeşte un păcat greu, din cauza vreunei
ispite, nu dă naştere răului care iese la iveală, ci numai dezvoltă
sau face să se manifeste ce a fost ascuns şi tăinuit în inimă. Ce
cugetă un om în inima sa, aceea şi este, pentru că ‚din inimă ies
izvoarele vieţii’ Proverbe 23,7; 4,23.” Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Oricine se uită la o
femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui, par. 2.
„Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi,
trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar
printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să se supună
puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi
poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită,
prin care ispitele lui îşi manifestă puterea. Dar Hristos a declarat
despre sine: ,Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în

Mine’. Ioan 14,30. Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui
Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise
poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana
să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care
trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării.
Din aceste informaţii putem înţelege că nu vrăjmaşul din afară
este cel de care trebuie să ne temem atât de mult, ci vrăjmaşul
dinăuntru. Gândiţi-vă la o fortăreaţă împotriva căreia se îndreaptă
un vrăjmaş cu o putere remarcabilă. Stăpânul castelului se
pregăteşte să întâmpine vrăjmaşul prin închiderea oricărei căi de
acces. Uşile sunt bine încuiate, ferestrele toate sunt blocate şi totul
este în deplină securitate. Dar vrăjmaşul se apropie cu încredere,
ştiind că el are înăuntru un agent secret care va descuia porţile şi-l
va lăsa să intre. Astfel cetatea este înfrântă. Ea nu este sigilată
împotriva vrăjmaşului, nu pentru că n-a fost depus nici un efort spre
a se închide orice cale de acces către castel împotriva vrăjmaşului,
fiindcă acest lucru a fost făcut, ci pentru că nu s-a dat o atenţie
deosebită spre a se vedea dacă înăuntru se află vreun vrăjmaş care
ar putea anula închiderea punctelor de apărare, punând în felul
acesta la dispoziţia armatei împotrivitoare calea de acces înăuntru.
O astfel de fortăreaţă nu este sigilată împotriva vrăjmaşului.
Puterea personală, fizică a acelui singur om dinăuntru este cu mult
mai mică decât puterea armatei din afară, cu toate acestea, datorită
posturii sale, el poate face mult mai mult pentru înfrângerea totală
a fortăreţei decât armata dinafară.
Toate acestea reprezintă o ilustraţie perfectă a fortăreţei
sufletului omenesc. În afara ei se află un vrăjmaş puternic, dar, aşa
puternic cum este el, este mai puţin de temut decât vrăjmaşul
dinăuntru. Câtă vreme păcatul încă locuieşte înăuntru putem crede
din toată inima, ca şi Petru altădată, că putem rezista diavolului şi
că nu îl trădăm pe Domnul, însă când vrăjmaşul se apropie, unele
dorinţe păcătoase pe care le-am nutrit şi pe care n-am reuşit să le
lepădam, oferă accesul pe care el îl caută şi cetatea sufletului este
înfrântă. Ispita din afară găseşte o coardă sensibilă înăuntru care
răspunde, iar mijloacele de apărare se prăbuşesc în ruină şi
bastionul sufletului este înfrânt.
Dar cu Isus nu a fost aşa. Când vrăjmaşul s-a apropiat de Isus
nu a găsit nimic în El care să-i fi oferit vrăjmaşului avantajul pe
PRIMUL SIGILIU 235
care-l căuta, avantaj care să-l facă în stare să obţină o biruinţa

asupra lui Hristos. El a găsit acea fortăreaţă atât de sigilată din
punct de vedere intelectual şi spiritual, încât ispitele lui n-au putut
avea putere şi n-au putut obţine avantaj asupra Mântuitorului.
Aceasta este condiţia în care trebuie să fim găsiţi, dacă dorim să
trecem cu bine prin marele timp de strâmtorare. Aceasta este în
mod efectiv starea în care trebuie să fim găsiţi, dacă vrem să trecem
cu bine de marea încercare finală. Este acea stare sau condiţie în
care orice reacţie rea a fost atât de complet dezrădăcinată, încât
diavolul nu mai găseşte nimic în noi care să-i deschidă uşa.
„Sufletul care s-a predat lui Hristos devine propria Lui fortăreaţă, pe care El o
păstrează într-o lume răzvrătită... Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti
nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.” Hristos Lumina Lumii, cap. 33, par. 9.
Pentru mulţi oameni este de neconceput ca fiinţele omeneşti să

poată ajunge vreodată în această condiţie. Ei găsesc că e greu de
înţeles cum putem noi vreodată să ajungem să nu mai avem nici o
dorinţă păcătoasă în inimă şi în viaţă. Dar această stare de
puritate sau curăţie poate fi avută şi va fi avută de către adevăraţii
copii ai lui Dumnezeu, la sfârşit. Pentru a veni în ajutorul
înţelegerii acestui lucru, să luăm în considerare pe aceia care
cândva au fost fumători, dar care acum ştiu din proprie experienţă
ce înseamnă să ai victoria totală asupra acestui obicei rău. Iar dacă
tu eşti unul dintre aceştia, se poate spune cu adevărat că acum eşti
un nefumător desăvârşit, fiindcă orice dorinţă după acest rău,
după acest lucru otrăvitor a fost îndepărtată din corpul şi mintea
ta unde odinioară stăpânea nicotina ca rege. Astăzi, cel mai abil şi
convingător vânzător de ţigări din lume poate veni la tine şi să facă
tot ce-i stă în putere să te ispitească să fumezi o ţigară, dar nu va
putea să trezească în tine nici cel mai slab licăr de interes pentru
fumat. Dimpotrivă, vei simţi scârbă şi dezgust pentru tutun.
Aceasta înseamnă să ai sigiliul lui Dumnezeu, în cazul nostru în
domeniul fumatului, dar tot aşa poţi să fi sigilat în orice domeniu
al vieţii tale.
Tu ai acest sigiliu atât din punct de vedere intelectual cât şi din
punct de vedere spiritual. Atât de serioasă a fost educaţia ta în ceea
ce priveşte natura stricăcioasă, otrăvitoare şi distrugătoare a
acestei buruieni rele, atât de bun cunoscător eşti cu privire la ce
săvârşeşte fumatul în organismul omenesc, încât din punct de
vedere mental eşti pregătit să rezişti cu putere de a te mai atinge
de această otravă. O asemenea sigilare în mintea ta, din punct de
vedere intelectual, este produsul unei educaţii profunde cu privire
la cât de distrugător şi detestabil este păcatul în realitate. Acest
sigiliu este tot la fel de necesar ca şi sigiliul din natura spirituală,
deoarece noi trebuie să fim creştini inteligenţi care ştiu ce cred şi
de ce cred.
Dar există şi sigiliul spiritual sau de natură spirituală. Când ai
acest sigiliu pofta şi dorinţa pentru această îngăduinţă a unui
apetit rău au dispărut pentru totdeauna, şi nu vei mai avea nici un
gust pentru el. Este ceva care acum a devenit străin pentru natura
ta şi pentru existenţa şi felul tău de viaţă. Dacă nu ai mai vedea
niciodată ţigări, atunci nu ai considera că pierzi ceva. În felul
acesta tu ştii din proprie experienţă ce înseamnă să ai acest sigiliu
în ceea ce priveşte fumatul sau băuturile alcoolice. Însă noi trebuie
PRIMUL SIGILIU 237
să avem aceeaşi experienţă şi în ceea ce priveşte ura, amărăciunea,

mândria, gelozia, temperamentul rău şi altele asemănătoare.
Când am obţinut o asemenea experienţă din punct de vedere
intelectual şi spiritual, atunci avem cu adevărat plinătatea
sigiliului lui Dumnezeu şi suntem gata să facem faţă şi să trecem
prin încercarea finală.
Lucrarea vieţii noastre este aceea de a obţine această sigilare.
Primul pas într-o asemenea lucrare este partea pe care Dumnezeu
o are de făcut în această direcţie. El este acela care îngăduie ca
ispita să vină asupra noastră pentru a da pe faţă răul din inimile
noastre. „Ispita este ademenirea spre păcat şi aceasta nu vine de
la Dumnezeu, ci de la Satana şi din răul care se află în propriile
noastre inimi. ,Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi
El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.’ Iacov 1,13.
Satana caută să ne ducă în ispită, pentru ca răul din caracterele
noastre să poată fi descoperit înaintea oamenilor şi a îngerilor şi
apoi tot el să ne pretindă ca proprietate a sa.” Cugetări de pe
Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, subcap. Şi nu ne
aduce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău, par. 1, 2.
Domnul îngăduie această încercare şi ispită ştiind că dacă noi
vom învăţa lecţia, atunci acest rău poate fi transformat în bine, în
neprihănire. Efortul diavolului de a ne descuraja şi de a ne acuza
se dovedeşte a fi chiar mijlocul prin care ni descoperă vrăjmaşul
dinăuntrul nostru, care este duşmanul cel mai de temut. Desigur,
n-ar trebui să trecem niciodată prin această experienţă pentru că,
dacă am auzi vocea Duhului Sfânt când încearcă să ne convingă de
păcatele noastre şi să ne descopere cine suntem, atunci n-ar mai
trebui să aşteptăm până când păcătuim din cauza încrederii
noastre de sine. Petru niciodată nu ar fi avut nevoie să treacă prin
umilitoarea tăgăduire din curtea templului, dacă ar fi învăţat
lecţiile pe care Mântuitorul a dorit cu atâta ardoare să i le dea zi
de zi.
Noi trebuie să dăm piept cu vrăjmaşul. Petru trebuia să dea piept
cu vrăjmaşul în curtea templului, dar el nu trebuia să dea piept cu
el în timp ce agentul rău se găsea încă înăuntrul său. Ştiind că o
asemenea confruntare avea să vină în cele din urmă şi ştiind şi când
avea să vină, Isus a căutat să-i arate lui Petru problema dinăuntrul
lui, problemă care urma să-i producă şi chiar i-a produs căderea, aşa
încât înainte de a veni vrăjmaşul să poată fi curăţit de acel rău şi să
poată primi puterea lui Dumnezeu în locul acelui rău. Atunci
diavolul l-ar fi găsit pe Petru sigilat împotriva acestei ispite, fără ca

vreo coardă sensibilă dinăuntrul lui să răspundă acesteia. Dar tot
efortul Mântuitorului de a-l salva de la dezastru s-a dovedit fără
folos, nu din cauza vreunei slăbiciuni a puterii sau a iscusinţei lui
Dumnezeu, ci din pricina orbirii şi a încăpăţânării ucenicului. Dacă
el ar fi îngăduit ca lucrarea harului să fie făcută în inima sa, aşa cum
plănuise Mântuitorul, atunci, când urma să se confrunte cu
vrăjmaşul, el ar fi fost plin de succes. Dar când acea lucrare a harului
nu a fost posibilă din cauza lui Petru, atunci el trebuia s-o înveţe pe
o cale umilitoare şi ruşinoasă. Putem fi recunoscători pentru faptul
că Petru de data asta a primit solia. În cele din urmă el a văzut
vrăjmaşul dinăuntrul său şi, prin puterea lui Dumnezeu, a scăpat
îndată de el. Atunci acea uşă descuiată a fost sigilată şi făcută sigură
înaintea vrăjmaşului. „Acum, încrederea sa în sine dispăruse. Şi
niciodată, el n-a mai repetat vechile cuvinte pline de mândrie.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. Doi închinători, par. 10.
Tot astfel poate fi şi cu noi. Domnul este nerăbdător ca noi să
vedem adevărata natură a vrăjmaşului lăuntric, înainte de ieşi la
luptă cu vrăjmaşul dinafară, dar în orbirea noastră nu reuşim să
facem aceasta. Prin urmare, nesigilaţi fiind, trebuie să facem faţă
vrăjmaşului. Rezultatul sigur este înfrângerea deoarece vrăjmaşul
lăuntric deschide uşa înaintea armatei invadatoare dinafară. Dar
nu sunt pierdute toate şansele. Timpul de probă sau de har
zăboveşte încă, iar dacă suntem doritori să deschidem ochii, atunci
putem şti unde se află adevărata problemă. Şi îndată ce noi ştim
unde este adevărata problemă, atunci s-a realizat chiar primul pas
în procesul sigilării.
Următorul pas este acela de a şti că Isus va rezolva cu adevărat
şi pe deplin problema, prin eradicarea vrăjmaşului lăuntric şi
înlocuirea lui cu viaţa şi puterea Sa, o viaţă şi o putere care
niciodată nu va trăda fortăreaţa şi niciodată nu deschide uşa
vrăjmaşului. Dacă vreodată va cădea fortăreaţa, după ce această
viaţă nouă se află înăuntrul nostru, atunci trebuie că este efectiv
alegerea noastră personală. Trebuie să fie o capitulare, pentru că
puterea dinăuntru nu va trăda niciodată fortăreaţa. Niciodată!
În sanctuarul ceresc, ca slujitor al acestui serviciu ce salvează
viaţa, Isus aşteaptă să îndeplinească această lucrare. Dar nu este
suficient doar să ştim că El poate să facă şi va face această lucrare
şi să credem pe deplin lucrul acesta, ci trebuie să ştim că mai există
un al doilea pas esenţial legat de sigilare. Noi trebuie să venim la
PRIMUL SIGILIU 239
sanctuar şi, aici, să ne însuşim printr-o mărturisire corectă şi

adevărată binecuvântările sigilării care ne aşteaptă la sanctuar.
Natura unei asemenea mărturisiri este de o importanţă vitală.
Nu este suficient doar să mărturisim că am căzut în păcat. Acest
lucru nu ajunge la rădăcina problemei. Mărturisirea trebuie să
atingă recunoaşterea adevăratei probleme, vrăjmaşul lăuntric,
care, pe scurt, este ceea ce suntem. După ce am mărturisit sincer
şi deschis acest lucru, trebuie predat apoi Domnului cerându-i
urgent şi necondiţionat să-l scoată afară şi să-l îndepărteze de noi,
aşa încât să ştim că nu-l mai avem, şi să pună în locul lui un agent,
o putere cu totul nouă şi opusă acestuia.
Aceasta este chiar lucrarea pentru care Mântuitorul se află în
sanctuar ca s-o aducă la îndeplinire, şi El nu doreşte nimic mai
mult decât să facă această lucrare. Desigur, El nu poate s-o facă
decât dacă voinţa noastră consimte şi cooperează, însă în
momentul când El obţine acest lucru, atunci lucrarea se săvârşeşte
în siguranţă şi într-un mod desăvârşit fără ca nimic să se mai poată
adăuga la acest stadiu.
În consecinţă, noi venim la uşa sanctuarului, care este piciorul
crucii, şi aici mărturisim în mod deplin şi cuprinzător păcatul
despre care ştim că locuieşte în noi. Cu aceeaşi hotărâre îl predăm
cu totul Mântuitorului care, prin sângele Său, transferă acel păcat
în sanctuar. Este cât se poate de important ca noi să înţelegem la
acest punct că nu numai vinovăţia păcatului este îndepărtată, ci
chiar păcatul în sine, acel vrăjmaş lăuntric care ne menţinea
nesigilaţi faţă de vrăjmaşul dinafară. Acest lucru este dovedit prin
faptul că transferul sângelui în tipul Vechiului Testament
reprezenta transferul vieţii pierdute a păcătosului, aşa după cum
se învaţă foarte clar în Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28.
Viaţa păcătosului este exact ceea ce el este. Acesta este vrăjmaşul
lăuntric, şi acesta trebuie să piară, înainte ca noi să avem protecţie
sigură faţă de puterea ispitei. Locul pe care-l deţinea acest vrăjmaş
trebuie să rămână complet gol, după cum se arată în următoarea
declaraţie: „Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât
numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi
umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt.” Parabolele
Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 6 de la sfârşit.
Păcatul care se găsea înăuntrul nostru este pus acum la loc sigur
în sanctuar, unde rămâne până în ziua cea mare a judecăţii de
cercetare. Locul unde se găsea înainte a devenit liber şi chiar în
acel loc, înăuntrul nostru, s-a instalat prezenţa Duhului Sfânt,

lucru care a adus cu sine o schimbare a vieţii în realitate şi în mod
literal. Această viaţă nouă lăuntrică, descrisă în mod variat ca
„natura cea nouă”, „viaţa lui Hristos”, „mintea sau gândul lui
Hristos”, „inima cea nouă”, „creaţia sau făptura cea nouă”, „noul
născut”, „natura divină” şi „prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt”, a
luat în primire poziţia şi locul vechii vieţi care odinioară se afla
acolo. Dar cât de opus este caracterul noii vieţi. Viaţa cea veche era
vlăstarul şi prietenul diavolului, chiar propria lui viaţă în sufletul
omului, dar noua viaţă este vlăstarul şi prietenul lui Dumnezeu,
chiar viaţa lui Dumnezeu în suflet.
Putem vedea şi înţelege fără prea mare efort faptul că prima
viaţă va deschide întotdeauna uşa diavolului în ceasul ispitei, dar
cum ţi-ai putea închipui, chiar şi pentru o clipă, că viaţa lui
Dumnezeu în suflet, Duhul Sfânt, care este dăruit agentului uman
chiar pentru scopul de a-l „feri să mai păcătuiască”, este gata să
deschidă uşa şi să-l lase pe diavolul să intre? El niciodată nu va
face acest lucru! El întotdeauna va ţine uşa bine închisă împotriva
vrăjmaşului, sigilând astfel sufletul faţă de ispitele duşmanului. Şi
deoarece prezenţa în suflet a Duhului Sfânt este cea care ne
sigilează în felul acesta faţă de vrăjmaş, chiar acest lucru este
numit sigilarea Duhului Sfânt. Şi pentru că prezenţa Duhului
Sfânt este prezenţa vieţii lui Dumnezeu, fiindcă Duhul Sfânt este
Dumnezeu, ea este denumită tot la fel de sigur şi de adevărat
„sigiliul sau pecetea Dumnezeului cel viu”. Ea este numită cu
aceste nume din simplul motiv că ea este exact ceea ce se spune că
este. Este important ca noi să înţelegem acest lucru. Sigiliul lui
Dumnezeu şi sigiliul Duhului Sfânt sunt exact acea putere de
viaţă, adică sigiliul împotriva invaziei păcatului efectuat de
prezenţa reală a acestei puteri în suflet pentru a ne feri de a mai
păcătui.
Şi tot din acelaşi motiv, Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu.
Acum, pentru ca un om să aibă Sabatul lui Dumnezeu, el are nevoie
cu mult mai mult decât un simplu argument biblic ce dovedeşte că
ziua a şaptea este adevărata zi în care trebuie să ne închinăm. Aşa
după cum se poate învăţa printr-un studiu atent despre Sabatul lui
Dumnezeu, adevăratul Sabat este de găsit numai acolo unde este
prezentă în mod real şi puterea lui Dumnezeu. Vezi Adevărata
neprihănire şi Sabatul lui Dumnezeu, de F. T. Wright. Desigur,
păzirea zilei a şaptea poate fi de găsit şi acolo unde nu este prezentă
PRIMUL SIGILIU 241
puterea lui Dumnezeu, dar adevăratul Sabat al lui Dumnezeu va

avea încorporat în el întotdeauna puterea lui Dumnezeu. În
consecinţă, puterea lui Dumnezeu este sigiliul lui Dumnezeu, ceea
ce înseamnă că, acolo unde este prezent adevăratul Sabat al lui
Dumnezeu, acolo este prezent şi sigiliul lui Dumnezeu.
Despre acest lucru o să învăţăm mai mult mai târziu, însă
pentru moment este bine să înţelegem că natura ultimului mare
conflict între sigiliul lui Dumnezeu, Sabatul, şi semnul fiarei,
duminica, implică ceva cu mult mai mult decât numai o dispută cu
privire la care zi a săptămânii trebuie păzită. Ea va fi o luptă între
puterea lui Dumnezeu şi puterea păcatului, Sabatul fiind
stindardul ce flutură deasupra unei tabere, iar duminica fiind
simbolul puterii păcatului ce flutură deasupra celeilalte tabere.
Prin urmare, nu aceia care au cele mai bune argumente cu privire
la faptul că Sabatul este ziua a şaptea, ci aceia în care se află
prezentă puterea lui Dumnezeu, sigiliul Duhului Sfânt, vor sta de
partea Dumnezeului cel viu.
Aproape că nici nu este nevoie să spunem aici că primul sigiliu
nu este permanent, cu excepţia faptului că noi nu dorim să
renunţăm la el. Nimeni, nici chiar diavolul însuşi, nu ne poate lua
acest sigiliu, dar noi putem alege să renunţăm la el aşa cum au
făcut perechea sfântă în Eden şi regele David, în cazul lui Urie
hetitul. Deşi vrăjmaşul lăuntric nu se mai face simţit pentru că nu
mai este, totuşi Satana îmboldeşte natura noastră omenească prin
care-şi poate face simţite ispitele sale, şi, în vreme ce natura divină
va face apel cu tărie la raţiunea omului respectiv pentru a refuza
să cedeze, natura omenească poate exercita o presiune puternică
asupra acestui om pentru a preda citadela vrăjmaşului. Aici este
locul unde este atât de necesar sigiliul intelectual. Această bătălie
trebuie dată în minte şi este o bătălie pe care fiecare creştin trebuie
să o dea până la sfârşitul vieţii sale împotriva presiunilor puternice
pe care vrăjmaşul le face asupra naturii noastre omeneşti. Ca un
exemplu extraordinar despre aşa ceva, studiaţi experienţa lui Isus
în grădina Ghetsemani.
Acest aspect al cazului este important şi trebuie să necesite mult
studiu şi multă meditaţie din partea creştinilor, însă noi nu avem
suficient spaţiu să-l dezbatem în acest capitol. Studiaţi cu grijă
cartea Renaşterea şi reforma, de F. T. Wright.
Aceasta nu înseamnă că bătălia nu va deveni mai dificilă pe
măsură ce noi înaintăm în viaţă. Adevărul este că încercările şi
ispitele vor deveni mai dificile, însă doar direct proporţional cu

puterea cu care le ţinem piept. Prima sigilare a Duhului Sfânt nu
este ultima. Lucrarea de curăţire înaintează în mod progresiv şi,
pe măsură ce capacitatea noastră de a primi sporeşte, vom primi
din ce în ce mai mult din prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în
sufletul care rămâne credincios. Acest lucru ne sigilează din ce în
ce mai mult.
Partea de început a acestei lucrări este realizată prin puterea
ploii timpurii. Etapele ei finale, spre sfârşit, sunt realizate prin
revărsarea ploii târzii care duce la bun sfârşit „încheierea lucrării
harului lui Dumnezeu în suflet”. Mărturii pentru predicatori, cap.
Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1.
Înainte de a rezuma lucrurile privitoare la primul sigiliu şi de a
trece la înţelegerea celui de-al doilea sigiliu şi ultimul, trebuie să
înţelegem lucrarea ploii timpurii şi a ploii târzii, ca sigiliu al
Dumnezeului cel viu. Acest lucru îl vom face în următorul capitol.
CAPITOLUL 18
Ploaia timpurie şi târzie
N imic nu poate fi mai important decât să înţelegem clar în ce

fel ploaia timpurie şi ploaia târzie sunt o parte a primului
sigiliu şi, ca atare, ploaia timpurie şi târzie trebuie deosebită de
sigiliul al doilea sau ultimul sigiliu, care nu este deloc lucrarea
Duhului Sfânt.
Mulţi susţin ideea că ploaia târzie este diferită în natura şi în
lucrarea ei de ploaia timpurie; că în timp ce ploaia timpurie se
ocupă cu un anumit aspect al păcatului, ploaia târzie se ocupă cu
un alt aspect, diferit al păcatului. Cu toate acestea, un studiu atent
al dovezilor date în Cuvântul lui Dumnezeu va arăta că acest lucru
nu este aşa. Adevărul este că ploaia târzie aduce la încheiere, exact
prin acelaşi proces care este folosit şi în cadrul ploii târzii, lucrarea
începută şi continuată de ploaia timpurie.
A susţine o altă vedere în afara acesteia înseamnă a distruge
întregul simbolism din Cuvântul lui Dumnezeu în această
privinţă. După cum este în natură, tot aşa este şi în har, pentru că
aceleaşi legi creatoare operează în ambele domenii.
De aceea, dacă dorim să înţelegem lucrarea ploii timpurii şi a
ploii târzii în relaţie una cu cealaltă pe tărâm spiritual, atunci
trebuie să ne fie clară mai întâi lucrarea şi relaţia lor una cu
cealaltă în domeniul fizic, în natură. Dacă acest lucru n-ar fi aşa,
atunci de ce foloseşte permanent Dumnezeu căderea ploii timpurii
şi târzii în natură pentru a ilustra căderea ploii timpurii şi târzii
în domeniul spiritual?
El este Acela care ne îndreptă atenţia la căderea ploilor în lumea
naturii şi ne spune în mod efectiv: „Studiaţi acest lucru şi căutaţi
să-l pricepeţi. Apoi veţi fi în stare să învăţaţi şi să înţelegeţi planul
şi lucrarea lui Dumnezeu în darea ploii timpurii şi târzii”.
Dacă Domnul însuşi este cel care ne îndreaptă mintea spre
simbolismul care se găseşte în lumea naturii, ca mijloc de
înţelegere a acestui subiect important, atunci ar fi mult mai bine
să luăm seama la această îndrumare şi să ne întoarcem spre lumea
(243)
naturii pentru a ne informa. Nu putem aduce nici o scuză că nu

facem acest lucru. Nicăieri nu este mai clar exprimat acest adevăr
ca în declaraţia următoare:
„‚Cereţi de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii. Domnul va
face norii să fulgere; El le va da averse de ploaie îmbelşugată, iarbă
pe câmp pentru fiecare.’ ‚...şi El vă face ca ploaia să cadă pentru voi
– ploaia timpurie şi ploaia târzie în cea dintâi lună.’ Zaharia 10,1;
Ioel 2,23. K.J.V. Bible. În Orient, ploaia timpurie cade la timpul
semănatului. Ea este necesară pentru a face sămânţa să
germineze. Sub influenţa averselor fertilizatoare încolţeşte
mlădiţa firavă. Ploaia târzie, care cade aproape de sfârşitul
sezonului, coace grâul şi îl pregăteşte pentru secerat. Domnul
foloseşte aceste operaţii ale naturii pentru a reprezenta lucrarea
Duhului Sfânt. După cum roua şi ploaia sunt date la început pentru
a ajuta sămânţa să germineze şi apoi să coacă recolta, tot astfel
Duhul Sfânt este dat pentru a continua, de la un stadiu la altul,
procesul creşterii spirituale. Coacerea bobului reprezintă
terminarea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea
Duhului Sfânt chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie
desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în întregime
după asemănarea cu Hristos.
Ploaia târzie, maturizând recolta pământului, reprezintă harul
spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului.
Însă dacă ploaia timpurie nu a căzut, atunci nu va exista viaţă;
firul verde nu va încolţi. Dacă aversele timpurii nu şi-au făcut
lucrarea, atunci ploaia târzie nu poate aduce sămânţa la
desăvârşire.” Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru
ploaia târzie, par. 1, 2.
Ca să nu pierdem solia din acest paragraf, să ne concentrăm
atenţia asupra a ceea ce se spune în el. Mai întâi să luăm această
frază: „Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturii (căderea ploii
timpurii şi târzii şi rezultatele pe care ele le aduc) pentru a
reprezenta lucrarea Duhului Sfânt.”
Aici avem o instrucţiune clară şi neîndoielnică de a căuta să
înţelegem lucrările ploii din natură, ca descoperire a lucrării
Duhului Sfânt în ducerea mai departe a lucrării harului lui
Dumnezeu în sufletul omului. După cum este în lumea naturală,
tot astfel este şi în domeniul spiritual. Acest lucru nu înseamnă că
lucrarea ploii timpurii şi târzii poate ilustra întreaga gamă a
lucrării Duhului Sfânt. Nici o lecţie luată din natură nu poate face
PLOAIA TIMPURIE ŞI TÂRZIE 245
aceasta şi, ştiind acest lucru, Isus a folosit mai multe ilustraţii
diferite din natură pentru a descoperi în mod cuprinzător adevărul
deplin. Dar ploaia timpurie şi târzie învaţă foarte clar anumite
aspecte ale lucrării Duhului Sfânt, iar noi trebuie să le cunoaştem
şi să le înţelegem.
Atunci este cât se poate de firesc ca noi să ne îndreptăm mai întâi
să studiem ploaia timpurie şi târzie în lumea naturii. Ploaia
timpurie cade la începutul sezonului şi ea este cea care face ca
sămânţa să germineze şi să răsară. Sub stimulentul acestei ploi
firul înaintează în creştere spre o mlădiţă viguroasă care, chiar
dacă încă nu i-a apărut spicul, promite o recoltă bogată.
Aceast interval de timp este urmat de încetarea ploii timpurii,
care aduce cu sine o perioadă mai uscată, în timpul căreia recolta
supravieţuieşte din averse ocazionale şi din umezeala strânsă în
sol în urma ploii timpurii. Pe parcursul acestui interval de timp,
mlădiţa continuă să crească până la punctul unde spicul imatur al
firului se formează pe tulpină. În nici un caz planta nu este gata
de recoltat şi niciodată nu va fi dacă ploaia târzie nu cade pentru
a întări spicul şi pentru a-l aduce la maturitate deplină. Prin
urmare, către sfârşitul sezonului fermierul care aşteaptă cu
nerăbdare este răsplătit prin venirea ploii târzii ce cade peste
recoltă. Acum el ştie că va exista un seceriş.
Este necesar să accentuăm că în natură nu există posibilitatea
ca grânele să fie gata pentru seceră la începutul ploii târzii. Nu veţi
vedea vreodată pe toată faţa pământului nici un fermier care să se
avânte cu echipamentul de secerat pentru a începe să strângă
grânele în momentul în care ploaia începe să cadă. În schimb, el va
aştepta răbdător până când ploaia târzie, după ce a căzut, face loc
căldurii uscate a verii. Chiar şi atunci el va aştepta până când
căldura soarelui a întărit grânele şi le-a colorat în auriu. Până când
acest lucru nu a fost adus la îndeplinire el nu poate începe să
strângă recolta. Ploaia târzie cade pe parcursul unei perioade de
timp, şi fiecare spic de grâu are nevoie de tot ce aduce această
revărsare pe toată durata ei pentru a fi întărit şi adus la maturitate
deplină ca să fie gata pentru seceriş.
Pe măsură ce grânele înaintează astfel spre a fi gata de
recoltare, fermierul le va ţine sub observaţie testând creşterea lor
până când, în cele din urmă, el face ultimul test şi se pronunţă în
favoarea recoltării lor. Când ploaia târzie şi soarele verii şi-au
încheiat lucrarea şi s-au isprăvit, se ia hotărârea cu privire la tot
lanul de grâne, după care urmează secerişul. Nu se ia hotărârea că

lanul de grâne este gata pentru seceriş la începutul ploii târzii, ci
hotărârea aceasta se ia la sfârşitul ploii târzii, când este gata
pentru recoltat. După cum este în natură, tot astfel trebuie să fie
şi în har, căci altfel de ce ar mai fi trebuit ca Domnul să aleagă
simbolul operaţiilor din natură pentru a ilustra mersul lucrurilor
din domeniul spiritual?
Înainte de a trece la studiul lucrării ploii spirituale, mai există
un alt fapt cu care trebuie să ne familiarizăm. Faptul că nu există
nici cea mai mică deosebire între ploaia timpurie şi ploaia târzie,
în ce priveşte formula apei şi în ce priveşte lucrarea pe care o
săvârşesc. Aceia care susţin cu convingere că ploaia târzie produce
în suflet un gen de lucrare diferită de cea pe care o realizează ploaia
timpurie, în mod sigur nu vor găsi justificare pentru convingerea
lor dacă ar trebui să dea ascultare poruncilor din Cuvântul lui
Dumnezeu şi să folosească operaţiile din natură pentru a ilustra
lucrarea din domeniul spiritual. Ar fi obligaţi să arate în ce fel a
săvârşit ploaia târzie o lucrare diferită pentru plantă faţă de cea
săvârşită de ploaia timpurie.
Însă un asemenea lucru nu poate fi arătat.
Amândouă sunt ploi – vapori de apă condensaţi ce cad din cer
pentru a fi absorbiţi de pământ şi care ajung să pătrundă la
rădăcinile plantei care, prin acelaşi proces de absorbţie în fiecare
caz, se amestecă cu substanţele nutritive dizolvate în structura
plantei. Prin acelaşi proces identic al alcătuirii celulelor creşterea
plantei este dusă mai departe atât prin activitatea ploii timpurii
cât şi a celei târzii. Singura deosebire constă în timpul când ele cad;
una fiind la începutul sezonului şi cealaltă mai târziu, la sfârşitul
sezonului. Aşa stând lucrurile, putem spune că una completează
lucrarea pe care cealaltă a început-o, dar amândouă sunt exact
revărsarea aceleaşi ploi. Adică, una nu este o revărsare de apă, în
vreme ce cealaltă este o revărsare a unui alt compus chimic.
Amândouă sunt apă.
Toţi oamenii care au experimentat puterea transformatoare a
Duhului Sfânt prin schimbarea vieţii de la păcat la sfinţenie şi care
după aceea cresc constant în viaţa creştină, ar trebui să nu aibă
nici o dificultate în a înţelege lucrarea ploii timpurii la începutul
experienţei lor trăite în Isus. Fiecare va şti că atunci când a primit
mântuirea, lucrarea era înviorătoare şi uimitoare după cum ploaia
timpurie coboară din belşug neîntrerupt. Apoi au urmat averse
suplimentare după revărsarea iniţială şi, sub influenţa lor, a avut

loc o creştere neîntreruptă care a condus la dezvoltarea carac-
terului creştin. Dar în natură căderea ploii timpurii este urmată
de un timp de uscăciune. Soarele arde cu putere, şi ceva din căldura
lui este simţită. Aceasta nu înseamnă că influenţa ploii nu se mai
face simţită, pentru că aerul este încărcat de umezeală – dovada
acestui lucru fiind dată de roua fiecărei dimineţi – însă există o
diferenţă faţă de cum era în timpul când ploaia cădea din
abundenţă la început.
Tot astfel se petrec lucrurile şi în domeniul spiritual când, după
prima înflăcărare a noii experienţe, urmează o perioadă mai puţin
spectaculoasă a dezvoltării liniştite şi viguroase. Duhul Sfânt nu a
fost retras. În fiecare dimineaţă se face simţită roua blândă a
prezenţei Sale, dar acum au loc încercări şi dificultăţi zilnice
calculate să întărească muşchii morali şi să ne pregătească pentru
primirea ploii târzii, care, dacă ar cădea prea devreme, ar da greş
în aducerea la îndeplinire a lucrării ei.
Însă ploaia timpurie nu poate încheia şi nici nu încheie lucrarea
harului lui Dumnezeu în suflet. Aceasta este lucrarea ploii târzii,
iar această lucrare a harului lui Dumnezeu în suflet are nevoie de
toată durata timpului când cade ploaia târzie pentru ca ploaia
târzie să facă acest lucru, exact aşa cum se face şi în natură. Această
lucrare nu va fi adusă la îndeplinire instantaneu când cad primele
averse ale ploii târzii. Necesită timp ca ploaia târzie să-şi facă
lucrarea în mod complet. Este un proces al creşterii, şi creşterea
întotdeauna necesită timp. Acest lucru este foarte clar arătat în
declaraţia următoare: „Pe măsură ce membrii trupului lui Hristos
se apropie de perioada ultimului lor conflict, ,timpul strâmtorării
lui Iacov’, ei vor creşte în Hristos şi se vor împărtăşi în mare măsură
cu Duhul Său. Când solia îngerului al treilea creşte până ce devine
o mare strigare şi când lucrarea de încheiere este însoţită de mare
putere şi slavă, poporul credincios al lui Dumnezeu se va împărtăşi
de această slavă. Ploaia târzie este cea care îi înviorează şi îi
întăreşte pentru a trece prin timpul strâmtorării. Feţele lor vor
străluci de slava acelei lumini care însoţeşte îngerul al treilea.” SDA
Bible Commentary, vol. 7, pag. 984.
Timpul care precede imediat timpul strâmtorării lui Iacov este
perioada ploii târzii. Notaţi faptul că în descrierea experienţa
poporului lui Dumnezeu pe durata acelei perioade, cuvintele
folosite sunt: „ei vor creşte în Hristos”. Când s-au scris aceste
Relaţia dintre ploaia timpurie şi

cea târzie în natură
Ploaia timpurie Ploaia târzie
Cade în timpul semănatului Cade către sfârşitul sezonului

Desăvârşeşte procesul de
Produce germinarea creştere
Mai întâi fir verde, apoi spic Urmează grâu deplin în spic
Fără ploaia timpurie, ploaia Fără ploaia târzie

târzie nu este de nici un folos nu există seceriş
Aceasta este ploaie Aceasta este tot ploaie
Aceste principii sunt valabile

şi în domeniul spiritual
cuvinte gândul avut în minte a fost în legătură cu lumea naturală

unde grâna creşte în timpul perioadei ploii târzii până ajunge la
maturitate deplină. Tot astfel se va întâmpla şi atunci când, în
timpul ploii târzii spirituale, poporul lui Dumnezeu va primi
creşterea finală spre maturitate deplină, care îi va pregăti să
suporte timpul strâmtorării lui Iacov şi, în acelaşi timp, să fie gata
pentru înălţarea la cer.
Pentru a confirma mai departe adevărul că ploaia timpurie nu
încheie lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet, trebuie doar să ne
întoarcem la declaraţia citată mai sus, din Mărturii pentru
predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1, care spune:
„Coacerea bobului reprezintă terminarea lucrării harului lui
Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt chipul moral al
lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârşit în caracter”.
Acest lucru ne învaţă că fără binecuvântarea ploii târzii şi a
lucrării pe care ea o va face în sufletul tuturor acelora care sunt în
viaţă la venirea ei, când vine timpul ca s-o primim, lucrarea
completă a harului prin care suntem aduşi acolo unde, în realitate,

nu mai avem nici o pată şi nici o zbârcitură sau orice altceva în
suflet, n-ar fi posibilă. Prin urmare, fără lucrarea harului lui
Dumnezeu pe care ploaia târzie o va săvârşi în suflet, nici unul
dintre noi nu va fi pregătit vreodată pentru mutarea la cer. Din
acest motiv stă scris: „Aceia care trec de fiecare punct şi rezistă
fiecărui test, şi biruiesc, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului
Martorului Credincios şi vor fi pregătiţi prin ploaia târzie pentru
a fi luaţi la cer.” Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 226.
Trebuie să fie cât se poate de clar faptul că ploaia târzie este
necesară pentru a atinge acea stare finală a desăvârşirii care ne va
face corespunzători pentru a fi luaţi la cer – pentru a intra în
împărăţia cerurilor fără a vedea moartea – dar trebuie să
accentuăm din nou faptul că, în timp ce ploaia târzie sfârşeşte
lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet, procesul acesta nu este
deloc diferit de cel al ploii timpurii, ci este doar continuarea
aceluiaşi proces spre desăvârşirea finală, completă. Cu alte cuvinte,
sigiliul Duhului Sfânt în ploaia timpurie continuă să fie sigiliul
Duhului Sfânt şi în ploaia târzie. El este unul şi acelaşi sigiliu.
Pentru a ilustra acest punct să ne gândim la o echipă de
muncitori care, după ce ajung la un anumit stadiu în construcţia
unei clădiri, încetează munca la acea structură pentru moment. Se
prea poate ca ei să aştepte ca betonul planşeului să se usuce sau
aşteaptă să sosească unele materiale. Mai târziu echipa se întoarce
să termine lucrarea începută mai devreme. Procedând astfel, ei
folosesc aceleaşi procedee, aceleaşi materiale şi aceleaşi scule ca şi
mai înainte, deoarece clădirea este aceeaşi ca şi mai înainte şi nu
s-a schimbat, cu excepţia faptului că ea devine mai înaltă şi mai
aproape de terminare.
Acum, pentru terminarea lucrării construcţiei acestei clădiri
deosebite au fost necesare două etape, însă când ea a fost terminată
nu o putem descrie ca fiind două clădiri diferite, ci una singură. Nu
sunt deloc două lucrări deosebite, ci o singură lucrare completă –
ultima ei etapă nefiind decât completarea primei etape de către
aceiaşi muncitori care folosesc aceleaşi metode şi aceleaşi scule.
Tot astfel acelaşi Lucrător – Duhul Sfânt – vine prin ploaia
timpurie să înceapă lucrarea de clădire a caracterului. Apoi, la
sfârşit, El vine prin ploaia târzie să termine ceea ce a început. Dacă
lucrarea Sa de la început este sigiliul Duhului Sfânt, atunci
lucrarea Sa de la sfârşit este încă acelaşi sigiliu. Sigiliul al doilea,
după cum vom vedea pe măsură ce înaintăm în studiu, este un

sigiliu cu totul diferit; Duhul Sfânt nu este implicat deloc. Eşecul
de a înţelege această distincţie stă la baza tuturor înţelegerilor
greşite cu privire la natura lucrării ploii târzii şi a sigilării.
Dar unde îi plasează aceasta pe acele milioane de creştini care
au murit fără ca să fi primit vreodată ploaia târzie şi care, pentru
acest motiv, au intrat în mormânt fără ca în sufletele lor să fi fost
sfârşită lucrarea harului lui Dumnezeu? Aceşti creştini în mod
sigur n-au fost transformaţi în întregime după chipul lui Hristos.
Vor fi pierduţi sau Judecătorul universului are un standard mai jos
pentru aceştia?
Trebuie să existe un factor de echilibru deoarece noi ştim foarte
bine că în împărăţia cerului va fi salvată o mare mulţime, ce
include pe apostolii credincioşi, Moise, martirii din Vechiul şi Noul
Testament şi mulţi, mulţi alţii care niciodată n-au primit
beneficiile ploii târzii. La suprafaţă, un fapt pare să-l nege pe
celălalt, însă nu pot exista contradicţii fiindcă nu există nici un
paradox în Scripturi, în ciuda faptului că mulţi învăţaţi şi
neînvăţaţi susţin că există astfel de lucruri.
Explicaţia simplă constă în faptul, recunoscut oricum de mulţi
credincioşi, că pentru a trece cu bine prin timpul strâmtorării lui
Iacov şi pentru a fi luaţi la cer fără să vedem moartea, este necesar
un nivel de experienţă diferit faţă de nivelul cerut pentru a trece
prin moarte şi înviere. Este important să notăm şi să accentuăm
faptul că există un nivel diferit al aceleaşi experienţe, nu o altă
experienţă, diferită, care trebuie adăugată la lucrarea ce trebuie
făcută de Duhul Sfânt în timpul ploii timpurii. Adevărul acesta este
bine exprimat în declaraţia următoare de către unul din pionierii
adventişti, James White:
„Masele cred că dacă un om este pregătit pentru moarte, el este
pregătit şi pentru venirea Domnului. Dar ele nu iau în considerare
deosebirea dintre a fi mort şi a te afla în viaţă pentru a-l întâmpina
pe Domnul la apariţia Sa. Una este să mori în Domnul, să ne
predăm sufletul Lui în timp ce El pledează pentru noi înaintea
tronului Tatălui, şi cu totul altceva este să te afli în timpul
strâmtorării după ce Isus a încetat să mai pledeze în favoarea
omului, după ce preoţia Lui s-a încheiat şi se pregăteşte să vină
pentru a salva pe ai Săi şi pentru a se răzbuna pe duşmanii Săi.
Cei care înţeleg aceste lucruri vor fi recunoscători cerului deoarece,
în mila lui Dumnezeu, au fost găsite mijloace pentru desăvârşirea
sfinţilor.” Life Sketches of James and Ellen White (Schiţe din viaţa
lui James şi Ellen White), pag. 431. Acest fragment este din
volumul original intitulat Life Sketches, şi nu trebuie confundat cu
cartea de astăzi Schiţe din viaţa lui Ellen White.
O scurtă reflecţie va dovedi adevărul declaraţiei de mai sus. La
convertire nu ne este dată o descoperire deplină a tot ceea ce se află
între noi şi Dumnezeu. O simplă ilustraţie despre acest lucru o
găsim în cazul reformatorilor, precum Luther şi Wesley, care nu au
păzit toată viaţa lor adevărata zi de Sabat. Dar acest păcat n-a fost
pus în contul lor, deoarece predând toate lucrurile în mâna
Mijlocitorului lor s-au putut odihni în asigurarea că El, şi nu ei,
poartă răspunderea păcatelor necunoscute din viaţa lor. În felul
acesta, ei au fost perfect ocrotiţi de puterea şi răutatea celui rău,
putând fi salvaţi astfel spre viaţă veşnică. Acest principiu, potrivit
căruia credinciosul este făcut răspunzător pentru ascultarea de
adevăr doar în măsura în care îl înţelege, este clar subliniat în
„Am văzut că testul de acum legat de Sabat nu putea veni până
când nu se isprăvea mijlocirea lui Isus din Sfânta şi până nu trecea
dincolo de cea de-a doua perdea; de aceea, creştinii care au adormit
înainte ca uşa să fie deschisă către Sfânta Sfintelor, când a luat
sfârşit strigătul de la miezul nopţii, în cea de-a şaptea lună din
1844, şi care nu au ţinut adevăratul Sabat, acum se odihnesc în
nădejde; căci ei nu au avut lumina şi testul legat de Sabat, pe care
le avem noi acum, de când a fost deschisă acea uşă. Am văzut că
Satana îi ispitea în acest punct pe unii din poporul lui Dumnezeu.
Întrucât atât de mulţi creştini veritabili au adormit în triumful
credinţei şi nu au păzit adevăratul Sabat, ei se îndoiau că acesta
ar fi un test pentru noi acum.” Experienţe şi viziuni, cap. Uşa
deschisă şi cea închisă, par. 3.
Ceea ce a cerut Dumnezeu de la ei este exact ceea ce El cere
oricărui suflet din orice veac din istoria acestei lumi, şi anume, ca
ei să trăiască după toată lumina de care dispun în timpul vieţii lor.
Deoarece ei au trecut test cu test şi punct cu punct şi au arătat cu
consecvenţă că îl doresc mai degrabă pe Isus decât păcatul, au
primit asigurarea că indiferent ce le-ar mai putea descoperi
Dumnezeu, ei sunt gata să renunţe la acel lucru mai degrabă decât
să piardă cerul şi viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu.
Dar pentru că ei au murit înainte de căderea ploii târzii, au fost
lipsiţi de lumina care i-ar fi făcut în stare să atingă starea de
dezvoltare morală desăvârşită după chipul lui Isus pe parcursul

vieţii lor. Dar ei au murit înaintând treptat către această stare şi
au trăit în perfectă armonie cu voinţa lui Dumnezeu, în măsura în
care au fost în stare s-o cunoască. Domnul recunoaşte acest lucru
ca fiind tot ceea ce ei puteau face cel mai bine şi El acceptă aceasta
ca o garanţie că, dacă ei ar fi trăit suficient de mult timp pentru a
primi ploaia târzie, atunci ar fi făcut orice pas necesar pentru
atingerea perfecţiunii caracterului.
Prin urmare, la moartea lor, ce reprezintă încheierea timpului
de probă personal, Domnul, în ale cărui mâini şi-au încredinţat
toate lucrurile, a transferat în sanctuar în numele lor toate
imperfecţiunile sau nedesăvârşirile neştiute, ascunse şi nepără-
site, rămase în ei. În felul acesta, toate păcatele lor merg înainte la
judecată pentru a fi transferate asupra ţapului pentru Azazel în
ziua cea mare a socotelilor finale.
Dar în timp ce toţi aceia care au murit în Hristos înainte ca El
să-şi facă apariţia vor avea un Mijlocitor care va mijloci pentru ei
până la punctul încheierii timpului lor de probă personal, care
urmează chiar în momentul morţii, aceia care trăiesc după acest
punct al încheierii timpului lor de probă, nu vor mai avea Mijlocitor
care să mai mijlocească pentru ei. Timpul când se va întâmpla
acest lucru este cunoscut sub numele de timpul strâmtorării lui
Iacov. Acesta va fi un timp îngrozitor.
„Profetul zice: ,Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?
Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca
focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va
curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se
lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri nepri-
hănite.’ Maleahi 3,2.3. Aceia care vor trăi pe pământ atunci când
mijlocirea lui Hristos va înceta în sanctuarul de sus trebuie să stea
în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să
fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin
sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor
stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu răul. În timp ce
judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele
credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în mijlocul
poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să se producă o
lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această
lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa 14.”
Dacă, din momentul în care timpul de probă s-a încheiat, ei încă

mai au păcate în ei înşişi, atunci vor trebui să poarte răspunderea
pentru acestea deoarece nu va mai fi mijlocitor care să o poarte
pentru ei. Însă ei nu vor avea puterea să acţioneze în numele lor,
ceea ce înseamnă că nu pot scăpa singuri de păcătoşenie. De aceea,
orice persoană care intră în timpul strâmtorării lui Iacov cu păcate
cunoscute sau necunoscute înăuntrul ei, este legată de acel păcat
pe vecie. Nu va exista absolut nici o cale de scăpare pentru o
asemenea persoană.
Va fi un timp când caracterul tuturor va fi dat pe faţă în mod
deplin, pentru că atât cei neprihăniţi cât şi cei nelegiuiţi vor fi
aşezaţi sub cea mai mare presiune posibilă pentru a-şi da pe faţă
caracterul. Rezultatul va fi că, în şi prin rămăşiţa credincioasă lui
Dumnezeu, neprihănirea Sa va fi văzută în razele ei cele mai
strălucitoare, în timp ce în şi prin aceia care au respins mila Sa
nelegiuirea va apărea în hidoşenia ei cea mai rea şi mai respin-
gătoare cu putinţă. Vezi Cei şapte îngeri, de F. T. Wright. Nu se va
mai afla atunci nici un păcat ascuns în cineva, pentru că toate vor
fi date pe faţă.
Dar atunci unde pot ei să trimită aceste păcate? Sanctuarul –
singurul loc unde noi putem trimite păcatul – este închis pentru
totdeauna, aşa încât orice păcat care se mai găseşte în ei va rămâne
în ei pentru totdeauna. Întrucât orice mijloc prin care păcatul poate
fi îndepărtat din ei nu le va mai fi disponibil lor şi nimănui altcuiva;
toate aceste păcate trebuie să rămână pe vecie în ei, astfel că,
oriunde se duc păcatul trebuie să-i urmeze. Dacă ei ar fi luaţi la cer,
atunci şi păcatul ar merge acolo şi, întrucât acest lucru niciodată
nu poate fi posibil, lor nu li se va permite niciodată să meargă în
cer. Dacă li s-ar permite acest lucru, atunci de ce Dumnezeu a
eliminat păcatul pentru totdeauna din cer şi din Paradis?
Aşadar, prin chiar natura cazului aşa cum este el, aceia care vor
trece prin timpul strâmtorării lui Iacov când nu va mai fi mijlocitor
între ei şi Dumnezeu, trebuie să aibă ultimul nivel de desăvârşire
în experienţa lor. Chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie
desăvârşit în ei, iar ei trebuie să fie pe de-a-ntregul transformaţi
după asemănarea lui Hristos. De aceea, ei toţi trebuie să aibă mai
multă lumină şi mai multă putere decât au avut cei care au trăit
înaintea lor. Înaintaşii lor au avut binecuvântarea ploii timpurii
care i-a condus cât s-a putut pe calea dezvoltării, însă nu i-a adus
la o maturitate deplină în creşterea lor. De aceea ei trebuia să guste
moartea. Dar aceia care trăiesc vor beneficia de o dezvoltare în plus

asigurată de ploaia târzie, ce îi va aduce la maturitate deplină.
Ploaia târzie încheie lucrarea de sigilare a Duhului Sfânt începută
de ploaia timpurie, dar trebuie să accentuăm din nou faptul că
acesta nu este un sigiliu diferit, nu este o lucrare diferită. Este
acelaşi Duh Sfânt care face aceeaşi lucrare şi care acordă exact
acelaşi sigiliu. Acesta este primul sigiliu. Al doilea sigiliu, după
cum vom vedea pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, nu este
acordat decât după ce Duhul Sfânt şi-a sfârşit lucrarea Sa, iar
ploaia timpurie şi ploaia târzie s-au încheiat.
Până acum în acest studiu am văzut cum Cuvântul lui Dum-
nezeu învaţă că ploaia târzie sfârşeşte lucrarea de desăvârşire a
credincioşilor şi că, fără ea, n-ar putea fi posibil pentru noi să
atingem maturitatea deplină a caracterului lui Hristos şi să fim
gata pentru luarea la cer. În acelaşi timp, acest adevăr este contrar
concepţiei comune cum că nimeni nu va primi ploaia târzie până
când nu a atins desăvârşirea absolută de caracter. Din pricina
cultivării acestei idei foarte mulţi au adoptat poziţia cum că
judecata celor vii are loc înainte de ploaia târzie, aşa încât, după ce
judecata a stabilit faptul că perfecţiunea caracterului a fost atinsă,
oamenii respectivi pot primi ploaia târzie. Dar această concepţie
este nerezonabilă, după cum am văzut din dovezile de până acum
din Cuvântul lui Dumnezeu şi după cum vom vedea chiar mai clar
şi mai puternic pe măsură ce înaintăm în această serie de studii.
Noi însă nu trebuie să trecem de acest punct fără să examinăm
dovezile pe care se bazează concluzia cum că ploaia târzie vine doar
asupra acelora care au atins desăvârşirea absolută de caracter.
Iată două declaraţii care pot fi înţelese ca sprijinind această vedere,
când este susţinută într-o anumită lumină:
„Astăzi noi trebuie să avem vasul nostru curăţit ca să poată fi
pregătit pentru roua cerului, pregătit pentru aversele ploii târzii;
pentru că va veni ploaia târzie, şi binecuvântarea lui Dumnezeu va
umple orice suflet care este curăţit de orice pângărire.”
Evanghelizare, cap. Solia triumfătoare, subcap. Ocazia timpului
prezent, par. 1.
„Aceia care trec de fiecare punct şi rezistă fiecărui test, şi
biruiesc, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului Martorului
Credincios şi vor primi ploaia târzie, şi astfel vor fi corespunzători
pentru a fi luaţi la cer.” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap.
Biserica Laodicea, par. 7.
Luate separat, fără a ţine seama de alte texte, trebuie să fim de

acord cu faptul că aceste declaraţii ar justifica poziţia care spune
că judecata celor vii începe înainte de căderea ploii târzii. Dar
există un lucru pe care noi în mod sigur nu-l putem face. Noi nu
putem ajunge la concluzii corecte din Scripturi, fără să comparăm
text cu text pentru a vedea ce vrea să ne spună Cuvântul, când se
folosesc anumite expresii.
O asemenea comparare a textelor va arăta ce înţelege Dum-
nezeu prin a face faţă oricărui test şi prin curăţirea de orice
pângărire. Când noi facem faţă cu succes oricărui test sau încercări
cu care ne-am confruntat până acum, Domnul ne consideră ca şi
cum am fi făcut faţă tuturor încercărilor, deoarece chiar acelaşi
spirit al supunerii întreţesut cu încrederea în puterea lui
Dumnezeu de a ne salva de cel rău în acea criză, este ceea ce se cere
pentru a trece chiar prin marea încercare finală. Fără îndoială,
credinţa noastră va trebui să fie atunci mai puternică, dar ea va fi
exact aceeaşi credinţă şi, când facem faţă încercărilor prezente cu
putere şi tărie, noi oferim dovada despre hotărârea de a face faţă
în acelaşi fel încercării finale. Principiul implicat este acelaşi ca şi
atunci când Domnul îl consideră pe un om ucigaş, pentru că în
inima sa îl urăşte pe semenul său.
Aceasta nu înseamnă că pentru noi nu mai este necesar să
trecem prin marea încercare finală. Chiar dacă trecerea de orice
test sau încercare adusă asupra noastră până la timpul ploii târzii
ne-a calificat să primim ploaia târzie, noi încă putem da greş în
timpul încercărilor ultimei bătălii şi îndeosebi în marea încercare
finală.
Nimic nu poate fi mai clar decât acest adevăr: Marea încercare
finală, de care trebuie să trecem înainte de a primi sigiliul final, nu
vine înainte, ci chiar la sfârşitul ploii târzii. În capitolul unsprezece
al acestei cărţi au fost prezentate dovezile cu privire la marea
încercare finală, iar aceste dovezi au arătat că marea încercare
finală, după cum se declară în Parabolele Domnului Hristos, cap.
În întâmpinarea Mirelui, par. 11, „vine la încheierea timpului de
har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti”.
Dacă declaraţia din Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap.
Biserica Laodicea, par. 7, citată mai sus, ar însemna că trebuie să
trecem de orice încercare inclusiv de marea încercare finală înainte
ca să putem primi ploaia târzie, atunci ploaia târzie nu ar putea
cădea decât după încheierea timpului de probă pentru toţi oamenii,
când va fi prea târziu pentru a mai satisface nevoile vreunui suflet.

Adevărul este că nimeni nu va putea atinge ultima treaptă a
desăvârşirii absolute înainte de revărsarea ploii târzii, fiindcă
ploaia târzie este singura în măsură să ne aducă la acest nivel din
moment ce ploaia timpurie şi-a încheiat lucrarea ei de pregătire.
Astfel, ploaia timpurie şi ploaia târzie ne asigură sigiliul Duhului
Sfânt prin intermediul căruia suntem aduşi acolo unde diavolul nu
va mai găsi nimic în noi care să răspundă la şiretlicurile lui. Toţi
aceia care au acest sigiliu şi trec de marea încercare finală sunt
pregătiţi să primească sigiliul al doilea, fără de care nu putem fi
asiguraţi definitiv şi veşnic faţă de şiretlicurile lui Satana.
Subiectul despre sigiliul al doilea şi ultimul va fi studiat în
următorul capitol.
CAPITOLUL 19
Sigiliul al doilea
D upă ce am stabilit din Cuvântul lui Dumnezeu că sunt două

sigilii distincte şi separate, tot la fel de diferite unul de celălalt
ca şi prima şi a doua venire a lui Hristos, am cheltuit timp şi spaţiu
considerabil studiind primul din cele două sigilii. Era esenţial ca
noi să facem acest lucru deoarece este imposibil să înţelegem cel
de-al doilea şi ultimul sigiliu, dacă nu avem mai întâi o clară
înţelegere a primului sigiliu. Dar acum, pentru că avem această
înţelegere, putem să trecem la studiul celui de-al doilea sigiliu sau
ultimul, care este diferit şi separat de primul.
Primul sigiliu, după cum am văzut, este:
o lucrare care este făcută în noi zi de zi;
este lucrarea Duhului Sfânt începută de
ploaia timpurie şi încheiată de ploaia târzie;
este un proces de stabilire în adevăr
atât din punct de vedere intelectual cât şi spiritual şi,
din acest motiv, este lucrarea acestei vieţi;
sigilează păcatul în afară şi neprihănirea înăuntru;
ne pregăteşte pentru marea încercare finală;
trebuie să fie o lucrare întru totul încheiată înainte de judecată.
Este destul de evident în felul acesta că primul sigiliu este un
dar foarte cuprinzător şi extraordinar pentru copilul pocăit şi
credincios al lui Dumnezeu, care sfârşeşte lucrarea harului lui
Dumnezeu în suflet. Când această lucrare de sigilare ia sfârşit, nu
mai există în om nici urmă de pată, zbârcitură sau altceva de felul
acesta, iar diavolul nu mai poate găsi nimic în el care să răspundă
ispitelor sale. De aceea, este foarte potrivit şi firesc să întrebăm:
Dacă primul sigiliu face totul pentru mine, atunci de ce mai am
nevoie de cel de-al doilea sigiliu şi ultimul? Ce mai îmi lipseşte de
care eu să am nevoie şi pentru care să nu se fi făcut deja nici o
prevedere în primul sigiliu? Dacă lucrarea de curăţire săvârşită în
sufletul meu s-a încheiat şi dacă chipul moral al lui Isus este format
(257)
cu desăvârşire înăuntru, atunci nu sunt eu gata pentru a intra în

cer ca rezultat al lucrării creatoare al lui Hristos?
Acestea sunt întrebări foarte bune deoarece este foarte evident că,
dacă Domnul şi-a încheiat lucrarea în sufletul meu – şi noi am văzut
dincolo de orice posibilitate de îndoială că aceasta este exact ceea ce
realizează primul sigiliu – atunci El nu mai are de făcut nici o lucrare
în plus în sufletul meu prin cel de-al doilea sigiliu. Şi nici nu va face
aşa ceva. Trebuie să ne fixăm bine în minte faptul că cel de-al doilea
sigiliu nu are nimic de-a face cu curăţirea sufletului omului. Această
lucrare este încheiată la vremea aceea, şi nimeni nu poate încheia
ceea ce a fost încheiat, sau să desăvârşească perfecţiunea.
În acelaşi timp, cel de-al doilea sigiliu este încă sigilarea poporului
lui Dumnezeu. Este o lucrare făcută pentru ei, dar nu în ei şi,
întrucât semnificaţia sigiliului este aceea că îi asigură împotriva
invadării păcatului, atunci acest sigiliu le va oferi, într-un fel care
nu a fost adus la îndeplinire de către primul sigiliu, o protecţie finală
şi veşnică faţă de invadarea nedorită a păcatului în viaţa lor. Aceasta
nu înseamnă a spune decât că, deşi au un caracter absolut desăvârşit
necesar pentru primirea din nou în cer, ei încă nu pot intra acolo
până când această lucrare suplimentară, nerealizată de primul
sigiliu, nu a fost făcută pentru ei. Înseamnă a spune mai departe că
această lucrare este ceva ce depăşeşte competenţa sau sfera de
activitate a Duhului Sfânt, ceva pe care El chiar nu-l poate face
pentru ei. El a făcut tot ceea ce a putut să facă în cadrul primului
sigiliu, dar acum altcineva trebuie să aducă la îndeplinire acest
ultim serviciu pentru ei.
Acest lucru nu înseamnă a limita câtuşi de puţin puterea
Duhului Sfânt. Nu înseamnă a spune că El nu este omnipotent. El
este cu adevărat atotputernic în sensul cel mai deplin al
cuvântului, însă nu este vorba de putere, ci de competenţă sau
sferă de activitate, pentru că Isus Hristos a obţinut dreptul de a
face anumite lucrări în virtutea jertfei Sale, lucru pe care nimeni
altul nu îl poate face în afara Lui. Astfel, o să vedem îndată că
sigiliul al doilea este lucrarea Mântuitorului însuşi şi nu a Duhului
Sfânt. Chiar şi aşa, în timp ce Isus îndeplineşte lucrarea reală de
sigilare în acest caz, Duhul Sfânt îşi are partea Sa de făcut prin
faptul că El va conduce, va îndruma şi va ajuta poporul lui
Dumnezeu pentru a înţelege această lucrare care merge înainte
pentru ei, şi pentru a întreţine o relaţie corectă faţă de ea, aşa încât
ei să poată primi beneficiul deplin al acestui ultim sigiliu.
SIGILIUL AL DOILEA 259
Ce este atunci această lucrare finală care oferă poporului lui

Dumnezeu cel de-al doilea sigiliu şi ultimul împotriva invadării
nedorite a păcatului? În ce anume nu oferă primul sigiliu protecţie
deplină şi finală?
Răspunsul este simplu şi clar. Pentru a înţelege răspunsul
trebuie să ne întoarcem să vedem cum se desfăşura lucrarea
Evangheliei, aşa cum era ea descoperită în sanctuar. În studiul
precedent despre primul sigiliu am văzut cum era dus în sanctuar
păcatul, în felul acesta fiind îndepărtat vrăjmaşul dinăuntrul celui
credincios, aşa încât acest vrăjmaş lăuntric să nu mai poată
deschide porţile vrăjmaşului dinafară. În locul agentului cel rău în
suflet vine prezenţa lui Isus care nu va deschide niciodată porţile
diavolului şi ispitelor sale. În felul acesta, sufletul este sigilat faţă
de puterea păcatului exact după cum o cetate pământească este
asigurată prin aceeaşi procedură, împotriva vreunui duşman
dinafară.
Pentru a ilustra acest lucru să presupunem că un grup de agenţi
inamici care a deschis porţile castelului pentru a primi trupele
vrăjmaşe, a fost detectat, capturat şi aruncat într-o închisoare
sigură. Atâta vreme cât sunt ţinuţi în închisoare ei nu mai pot
deschide porţile cetăţii pentru duşmanul dinafară. Prin urmare,
castelul, având toate porţile bine închise şi pe agenţii inamici
aruncaţi în închisoare, a fost sigilat faţă de aceia care îl atacau
dinafară.
Acesta este un tablou ce descoperă felul în care primul sigiliu
este un sigiliu. Acelaşi tablou frumos este zugrăvit în următoarea
declaraţie:
„Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire
inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate
face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care
aduce un element supranatural în natura omenească. Sufletul care
s-a predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează
într-o lume răzvrătită şi vrea ca nici o altă autoritate să nu fie
recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de
puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.” Hristos
Acum, în vreme ce această prevedere ar părea că înlătură în mod
adecvat problema păcatului, totuşi nu o face în întregime. Când
păcătoşenia care a fost luată din cel credincios este pusă în
sanctuar, ea rămâne acolo pentru a se face ispăşire pentru ea, ca
astfel să poată fi pusă asupra ţapului pentru Azazel sau să poată

fi pusă din nou asupra păcătosului. Până la înlăturarea ei finală,
noi ne confruntăm cu posibilitatea înfiorătoare ca toate păcatele să
se întoarcă din nou asupra noastră, ca şi cum niciodată n-am fi fost
curăţiţi de ele. Isus a făcut cunoscut acest lucru în mod clar în pilda
robului nemilostiv din Matei 18,21-35.
„Atunci Petru s-a apropiat de El, şi i-a zis: ,Doamne, de câte ori
să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte
ori?’ Isus i-a zis: ,Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci
de ori câte şapte.’ De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un
împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă
socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni.
Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe
el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească
datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis:
,Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.’ Stăpânul robului
aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria.
Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui
de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l
strângea de gât, zicând: ,Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.’ Tovarăşul lui
s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: ,Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi
voi plăti.’ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până
va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au
întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele
petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acela, şi i-a zis:
,Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat. Oare
nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă
de tine?’ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor,
până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc,
dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”
Robul ispravnic fusese iertat de stăpânul său de o datorie atât
de uriaşă, ce era dincolo de posibilitatea lui de a o plăti vreodată.
Iertarea fusese deplină şi totală şi, dacă el ar fi împlinit condiţia de
a-şi fi tratat tovarăşii de slujbă tot aşa cum fusese tratat şi el, ar fi
fost scutit de acea datorie ca şi cum niciodată n-ar fi făcut-o. Tot la
fel se întâmplă şi în lucrarea de mântuire a omului:
„Neprihănirea înseamnă ascultare de lege. Legea cere
neprihănire, iar acest lucru îl face pe păcătos să fie dator legii; dar
el este neînstare să-şi plătească datoria. Singura cale prin care
poate ajunge la neprihănire este prin credinţă. Prin credinţă, el
poate prezenta înaintea lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar

Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul păcătosului.
Neprihănirea lui Hristos este primită în locul neputinţei omului,
iar Domnul primeşte, iartă şi îndreptăţeşte sufletul pocăit care
crede şi îl socoteşte ca şi cum ar fi neprihănit şi îl iubeşte ca pe Fiul
Său. Acesta este modul în care credinţa este socotită drept
neprihănire; şi sufletul iertat înaintează din har în har, din lumină
în lumină şi mai mare. El poate spune cu bucurie: ,El ne-a mântuit,
nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea
Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul
Sfânt, pe care l-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos,
Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin
harul Lui, să ne facem în nădejde moştenitori ai vieţii veşnice.’ Tit
3,5-7.” Review and Herald, 4 noiembrie 1890.
„Pentru Adam, a fost posibil, înainte de căderea sa în păcat, să-
şi formeze un caracter neprihănit prin ascultare de legea lui
Dumnezeu. Dar el a dat greş în a face aceasta şi, prin păcatul său,
natura noastră este decăzută, iar prin noi înşine nu putem ajunge
neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi, nesfinţi, nu putem asculta
în mod desăvârşit de legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Noi nu avem
o neprihănire a noastră, cu care să facem faţă, să răspundem
cerinţelor legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale
de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor
şi ispitelor, aşa cum trebuie să trăim şi noi. El a trăit o viaţă fără
păcat. A murit pentru noi şi acum se oferă să ia păcatele noastre şi
să ne dea în schimb neprihănirea Sa. Dacă ne predăm Lui şi-l
primim ca Mântuitor personal, atunci, aşa păcătoasă cum ar fi
viaţa noastră, noi suntem socotiţi neprihăniţi pentru El şi prin El.
Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului
nostru, şi suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-am
fi păcătuit niciodată.” Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei
ucenicii, par. 15.
Omul din parabolă nu şi-a tratat tovarăşul de slujbă, care îi
datora o sumă neînsemnată de bani, după cum el însuşi fusese
iertat. Când stăpânul a auzit aceasta, iertarea i-a fost retrasă şi
datoria i-a fost socotită din nou ca şi cum niciodată n-ar fi fost
iertat. Pilda, în întregime, a fost concepută pentru a face clar acest
punct, şi anume că pedeapsa se întoarce înapoi asupra omului care
nu-şi păstrează neprihănirea, atât de complet ca şi cum nu ar fi fost
niciodată iertat.
Pilda a fost rostită pentru a ilustra un adevăr spiritual, Isus

făcând clar aceasta când spune: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel
ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”
Matei 18,35.
Isus nu a făcut altceva decât să repete un adevăr deja clarificat
în Vechiul Testament. „Dar dacă cel rău se întoarce de la toate
păcatele pe care le-a săvârşit, şi păzeşte toate legile Mele şi face ce
este drept şi plăcut, va trăi negreşit, nu va muri. Toate fărădelegile
pe care le-a făcut, i se vor uita! El va trăi, din pricina neprihănirii
în care a trăit. Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul,
Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe
căile lui şi să trăiască? Însă dacă cel neprihănit se abate de la
neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate
urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată
neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la
păcat; de aceea va muri în ele.” Ezechiel 18,21-24.
În felul acesta, Cuvântul Dumnezeului cel viu arată foarte clar
faptul că nu poate exista un asemenea lucru, ca odată fiind salvat
să fii pentru totdeauna salvat. În vreme ce este adevărat că
iertarea şi curăţirea sunt chiar mijloacele efective pentru a ne
statornici în neprihănire în experienţa noastră zilnică, de
asemenea trebuie să înţelegem că aceleaşi mijloace, iertarea şi
curăţirea, sunt condiţionate de credincioşia noastră continuă până
la sfârşit.
Aici, pe acest pământ, suntem puşi la probă. Soarta noastră nu
este încă sigilată definitiv şi veşnic. Păcatele care au fost
mărturisite şi predate Mântuitorului, Marele nostru Preot, sunt
puse la loc sigur în sanctuar până în ziua cea mare a ispăşirii finale,
dar dacă la vremea aceea vom fi găsiţi necredincioşi ele vor fi puse
din nou asupra noastră ca şi cum niciodată n-am fi fost iertaţi.
Acest adevăr este învăţat clar în următorul paragraf: „Adevăruri
importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul
simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul
nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase
doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra
sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea
autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi
exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul care
avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea
legii.” Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33.
Primul sigiliu Al doilea sigiliu

Lucrarea Duhului Sfânt; înce- Un singur act îndeplinit în
pută prin ploaia timpurie şi de- sanctuarul ceresc la sfârşitul
săvârşită prin ploaia târzie; timpului de har sau de probă;
Adevărul din punct de vedere Nu este o lucrare îndeplinită în
intelectual şi spiritual este noi;
Prin urmare o lucrare de o viaţă; Este o lucrare puternică făcută
Sigilează păcatul în afară şi pentru noi;
neprihănirea înăuntru; Pusă la dispoziţie doar acelora
Pregăteşte pentru marea încer- care trec cu bine marea încer-
carea finală; care finală;
Trebuie să fie încheiată com- Nu este sigiliul Duhului Sfânt;
plet înainte de judecată. Este lucrarea lui Hristos ca
Mare Preot;
Disponibilă doar acelora care
au primit primul sigiliu;
Este sigiliul şi asigurarea veş-
nică a acelora care îl primesc,
în orice privinţă.
Nu există nimic în serviciul zilnic care să aducă acea eliberare

deplină. Nici primul sigiliu nu poate oferi protecţia necesară
pentru a ne asigura pe vecie faţă de întoarcerea asupra noastră a
acelor păcate care au fost despărţite de noi în serviciile zilnice. Tot
timpul nostru de punere la probă pe pământ ne aflăm încă în
poziţia de a avea uşa deschisă a posibilităţii ca păcatul să se
întoarcă iarăşi asupra noastră. Este o uşă faţă de care noi trebuie
să fim sigilaţi pentru totdeauna, aşa încât păcatul să nu se mai
poată întoarce asupra noastră niciodată. Ar fi un lucru teribil ca
toate păcatele noastre să atârne gata să cadă asupra noastră
pentru toată veşnicia.
Trebuie să fie foarte evident faptul că prevederea de a fi sigilaţi
în faţa oricărei posibilităţi ca păcatul să se mai întoarcă din
sanctuar asupra noastră, este o lucrare foarte diferită de cea a
îndepărtării păcatului şi a aşezării lui în sanctuar. Cu toate
acestea, amândouă sunt, în sensul cel mai real al cuvântului, o
sigilare în neprihănire împotriva păcatului. Prima lucrare este
preliminară celei de-a doua, pentru că dacă noi nu avem primul

sigiliu, atunci în sanctuar nu vor fi păcate care să se întoarcă
asupra noastră faţă de care să fim protejaţi. Totuşi, în timp ce
prima este preliminară celei de-a doua, ea nu este completă în sine
şi, fără a doua lucrare, tot ceea ce s-a realizat în cadrul primului
sigiliu nu va fi de nici un folos.
Acest lucru trebuie făcut foarte clar. Gândiţi-vă la următoarea
situaţie. Un credincios a lepădat cu credincioşie orice păcat care i-
a fost descoperit şi a intrat în posesia neprihănirii lui Isus care a
fost stabilită în locul acelor păcate. El a ajuns să primească toate
beneficiile ploii târzii care au dezvoltat în el caracterul lui Hristos
până la măsura lui deplină. El a făcut faţă şi a trecut de marea
încercare finală care vine la încheierea timpului de probă omenesc,
fiind astfel pregătit sufleteşte să intre în cer.
Dar ispăşirea finală ce trebuie făcută în sanctuar nu a fost încă
săvârşită pentru el, chiar dacă au fost întrunite toate condiţiile şi
timpul ei a sosit. Până când slujirea lui Hristos din Sfânta Sfintelor
în sanctuarul ceresc să ajungă să ofere ispăşire finală pentru
păcatele celor neprihăniţi, în cer există o acumulare grozavă a
tuturor păcatelor sale din trecut, cu posibilitatea ca acestea să se
întoarcă din nou asupra lui la sfârşit. Omul a primit beneficiul
deplin al lucrării primului sigiliu. Duhul Sfânt, în virtutea sferei
Sale de activitate pe care o desfăşoară, a făcut tot ceea ce poate face
pentru el ca persoană, dar acest lucru nu îl sigilează faţă de
posibilitatea trimiterii înapoi a acelei poveri îngrozitoare a răului.
Aceasta este o lucrare diferită. Sigiliul al doilea este cel care face
acest lucru şi poate fi efectuat doar de o singură Persoană, Isus
Marele nostru Preot, care în virtutea sângelui Său vărsat poate şi
doreşte, prin faptul că a intrat în Sfânta Sfintelor din sanctuarul
ceresc, să stropească sângele Său spre şi peste tronul milei şi, în
felul acesta, să facă ispăşire finală pentru păcatele noastre
mărturisite şi părăsite. La acest punct totul depinde de El. După
cum împărăteasa Estera era singura persoană din lume care putea
să meargă înaintea împăratului şi să pledeze pentru Israelul din
vechime, tot astfel Isus va fi singura persoană din univers care
poate să meargă şi să pledeze înaintea Împăratului împăraţilor
pentru Israel.
Dar El nu face acest lucru pur şi simplu din obligaţie. Slujirea
Sa nu este decât un serviciu făcut dintr-o constrângere divină a
iubirii Sale sufleteşti şi de nestins. Jertfa Sa a fost întotdeauna şi
va rămâne întotdeauna o jertfă benevolă. Oricât l-ar costa acest

lucru, noi ştim că El va merge până la capăt cu ispăşirea finală fără
să ezite câtuşi de puţin. Pe acest fapt ne putem bizui cu cea mai
mare siguranţă şi încredere, chiar dacă în timpul judecăţii celor vii
încrederea noastră că El va face acest lucru va fi pusă la încercare
la maximum.
Există însă pericolul ca noi să subestimăm implicaţiile depline
a ceea ce înseamnă acest lucru pentru noi. Din acest motiv, în
efortul nostru de a lămuri cât de important este ca Isus să facă
ispăşirea finală şi de a înfăţişa natura şi lucrarea celui de-al doilea
sigiliu, să presupunem că Isus va refuza la urmă să meargă până
la capăt cu lucrarea Sa.
Acum, noi toţi ştim că Marele nostru Preot nu va refuza nici
pentru o clipă să facă ispăşirea finală pentru păcatele celor
neprihăniţi. Dar pentru a înţelege cât de mult depinde de Hristos
ca să facă această ispăşire finală, noi trebuie să vedem care ar fi
consecinţele teribile ca urmare a refuzului Său. Adică, să
presupunem pentru moment că El ar refuza în realitate să aducă
la îndeplinire această slujire vitală când vine timpul ca El să
păşească înaintea tronului milei şi să stropească sângele Său
pentru ispăşirea finală a păcatelor noastre, act în virtutea căruia
El poate să ia toate păcatele adevăratului popor al lui Dumnezeu
şi să le pună asupra ţapului de trimis sau ţapul pentru Azazel.
Şi atunci ce se va întâmpla?
Ce ar însemna aceasta pentru omul de aici de pe pământ la
vremea aceea care, în timp ce se află în viaţă, a primit beneficiile
depline ale sigilării zilnice, întipărirea deplină a Duhului Sfânt în
caracterul lui Hristos din viaţa sa, pregătirea morală pentru
intrarea în cer şi în a cărui inimă a pulsat nădejdea luării la cer?
Noi trebui să luăm în considerare doar astfel de persoane, şi nu
altele, fiindcă restul nu poate primi deloc beneficiile ispăşirii finale.
Ar însemna ca păcatele lui să nu poată fi puse asupra ţapului
pentru Azazel, pentru că doar prin Hristos se poate realiza acest
lucru, prin săvârşirea ispăşirii finale. Însă păcatele nu pot rămâne
nici în sanctuar, deoarece sanctuarul trebuie curăţit de ele
neîntârziat. Timpul limită pe parcursul căruia ele pot rămâne în
sanctuar a expirat. Urmează judecata care reclamă curăţirea
sanctuarului şi care aduce cu sine acest lucru. De aceea, păcatul
trebuie să fie îndepărtat din sanctuar şi trimis în altă parte.
Întrucât păcatul nu poate fi pus, în aceste împrejurări, asupra
ţapului de trimis, atunci el trebuie să se întoarcă asupra omului

care le-a săvârşit. Nu există nici o altă alternativă, iar un
asemenea lucru ar însemna să nu mai existe salvare pentru nimeni
dintre noi, ci doar întunericul unei nopţi veşnice. Şi aceasta chiar
dacă omul respectiv a primit toate beneficiile primului sigiliu.
În lumina acestor fapte clare nimeni n-ar trebui să mai aibă nici
cea mai mică dificultate în a vedea că primul sigiliu nu ne oferă
protecţie faţă de posibilitatea ca toate păcatele noastre mărturisite
să se întoarcă din sanctuar asupra noastră. În acelaşi timp, nu
trebuie să uităm că primul sigiliu este indispensabil. Acesta
trebuie să fie experimentat pentru a primi sigiliul al doilea. El este
preliminar, dar nu este ultimul. Aşa minunat şi desăvârşit cum
este, dacă ar fi singurul sigiliu primit atunci n-am putea beneficia
la sfârşit de mântuire.
Aşa se face că primul sigiliu ne conduce până la un punct, dar
ne lasă nesigilaţi faţă de posibilitatea grozavă ca toate păcatele
noastre să se întoarcă din nou asupra noastră în ziua cea mare a
judecăţii. Însă când Isus păşeşte înaintea tronului milei şi
stropeşte sângele Său preţios, aşa cum El o va face la modul cel mai
sigur pentru fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit cu adevărat care
a primit toate beneficiile lucrării Duhului Sfânt în cadrul primului
sigiliu, atunci păcatul va fi pus asupra ţapului pentru Azazel, fiind
astfel asiguraţi pe vecie faţă de posibilitatea trimiterii înapoi a
păcatului sub orice formă.
Această lucrare finală a lui Isus din sanctuar pune un sigiliu
protector asupra noastră, prin excluderea pentru totdeauna a
oricărei posibilităţi ca păcatul să obţină din nou stăpânirea asupra
poporului lui Dumnezeu. Acesta este cel de-al doilea sigiliu şi
ultimul care, în timp ce şi el sigilează în afară păcatul şi înăuntru
neprihănirea, după cum face şi primul sigiliu în felul său, totuşi
este diferit în orice privinţă faţă de primul sigiliu.
Deoarece am făcut un sumar al factorilor primului sigiliu, să
facem acum un sumar al factorilor sigiliului al doilea pentru a
arăta într-un mod clar şi distinct diferenţele. Sigiliul al doilea:
este un singur act înfăptuit în sanctuarul ceresc
la sfârşitul timpului de probă;
nu este o lucrare făcută în noi, ci
este o mare lucrare făcută pentru noi;
este oferit după marea încercare finală doar
acelora care au trecut de această încercare;
nu este sigiliul Duhului Sfânt;

este lucrarea lui Hristos ca Mare Preot;
este disponibil doar pentru cei care au primit primul sigiliu;
este, în orice privinţă, sigilarea şi siguranţa veşnică a
acelora care îl primesc.
Înainte de a încheia acest capitol ar fi bine să petrecem puţin
timp în studierea implicaţiilor neînţelegerii corecte a diferenţelor
dintre cele două sigilii. În nici un caz nu vom exagera dacă spunem
că o înţelegere greşită a acestor diferenţe va avea drept rezultat
pierderea sigură a vieţii veşnice, din moment ce trăim în timpul
când avem la dispoziţie această lumină şi când implicaţiile celor
două sigilii sunt atât de importante pentru cei ce trăiesc astăzi.
Cel de al doilea sigiliu nu este o lucrare făcută în poporul lui Dumnezeu, ci pentru ei
după ce au fost curăţiţi şi albiţi de focurile persecuţiei şi ale încercării. Odată ce această
lucrare este făcută, ei sunt asiguraţi pe vecie.
Când fariseii şi iudeii de altă dată n-au fost în stare să înţeleagă

diferenţele dintre cele două veniri ale lui Hristos, acest lucru i-a
costat viaţa veşnică pentru că s-au aşteptat ca El să vină la prima
venire aşa cum e descris că va veni la a doua Sa venire. Când El
nu a venit în felul în care metoda lor incorectă de studiu i-a condus
să-l aştepte, atunci l-au respins şi, drept consecinţă, au pierdut
viaţa veşnică. A fost o realitate tot la fel de serioasă ca şi situaţia
despre care vorbim. Tot aşa şi înţelegerea greşită cu privire la
sigilii ne va conduce să adoptăm o poziţie care ne va costa viaţa
veşnică. Să vedem cum este posibil acest lucru.
Dificultatea iudeului din vechime era aceea că el vedea doar o
venire acolo unde ar fi trebuit să vadă două. În acelaşi fel, copilul
de rând ce se pretinde astăzi copilul lui Dumnezeu, vede doar un
sigiliu acolo unde ar trebui să vadă două sau, pentru a face
lucrurile şi mai rele, desparte ploaia timpurie şi târzie, care
formează şi este primul sigiliu, în două sigilii diferite unul de
celălalt.
Când se susţine, ca o înţelegere greşită, că este doar un singur
sigiliu, atunci ceea ce urmează ca linie de raţionament este
inevitabil. În primul rând, se deduce că sigiliul lui Dumnezeu îi
este dat omului după ce a fost judecat şi păcatele sale sunt şterse
din sanctuar.
Acest lucru este adevărat, însă numai cu privire la cel de-al
doilea sigiliu.
Apoi, se deduce că sigilarea este o lucrare făcută de Duhul Sfânt
în cel credincios îndeosebi în timpul revărsării ploii târzii, prin care
se încheie lucrarea de desăvârşire a caracterului în sufletul lui. Şi
acest lucru este adevărat, dar de astă dată numai cu privire la
primul sigiliu.
Avem aici, deci, adunaţi o serie de anumiţi factori despre sigiliile
lui Dumnezeu. Factorii sunt adevăraţi, dar greşeala este că
cercetătorul i-a adunat ca şi cum toţi ar descrie acelaşi sigiliu, când
de fapt ei nu fac acest lucru.
Punând laolaltă aceşti factori ca şi cum ar descrie doar un singur
sigiliu, vor rezulta următoarele concluzii. Dacă sigiliul lui
Dumnezeu se capătă la judecată şi dacă acelaşi sigiliu realizează
lucrarea finală de desăvârşire a caracterului în cei sfinţi, atunci
urmează că noi vom veni la judecată fără să beneficiem de lucrarea
completă de desăvârşire a caracterului, vom veni cu lipsuri,
slăbiciuni şi cu defecte de caracter ce trebuie să fie îndepărtate,
pentru ca noi să putem sta desăvârşiţi pe deplin înaintea lui

Dumnezeu. Acest lucru va însemna că la judecată noi nu vom veni
cu un caracter desăvârşit şi va mai însemna ca după judecată să
aibă loc curăţirea finală a sufletului.
Mai mult decât atât, dacă noi spunem că sigiliul lui Dumnezeu
este dat la judecată şi că ploaia târzie este acelaşi sigiliu, atunci ar
trebui să credem că ploaia târzie trebuie să urmeze şi să nu
preceadă judecata. Adică, mai întâi omul trebuie să ajungă să ia
parte la judecata celor vii şi apoi, după ce este judecat şi găsit ca
împlinind condiţiile cerute, i se dă darul ploii târzii şi este trimis
să dea marea strigare altora care vor fi la rândul lor judecaţi,
sigilaţi cu ploaia târzie şi apoi trimişi să strângă pe alţii, până când
şi cel din urmă om a fost adus în biserică.
Aceasta este singura concluzie posibilă care poate fi trasă, în
timp ce cercetătorul vede mereu doar un singur sigiliu în loc de
două. Să nu trecem cu vederea faptul că, atâta vreme cât este văzut
doar un singur sigiliu în loc de două, Scripturile pot fi folosite cu
putere pentru a sprijini această teorie care, la rândul ei, va avea o
mare putere de convingere asupra minţii tuturor celor care văd
doar un singur sigiliu acolo unde ar trebui să vadă două.
Dar cum poate costa pe cineva acest lucru viaţa veşnică?
Credinţa şi convingerea ta conduc dezvoltarea caracterului tău.
Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”
Ioan 8,32. Cu alte cuvinte, doar adevărul te va face liber. Rătăcirea
nu va face acest lucru. Dacă tu crezi că poţi să vii la judecată
îmbrăcat cu hainele murdare ale unui caracter cu defecte, atunci
exact în acest fel te vei prezenta la judecată. Şi, pe cât de sigur este
că vei face acest lucru, pe atât de cert este că vei fi examinat şi găsit
cu pete, zbârcituri şi alte asemenea lucruri. Dar toţi cei care vor
dobândi viaţa veşnică, la acea dată „trebuie să fie încercaţi şi
dovediţi fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta”.
Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 5 de la sfârşit. A fi găsit având
altă stare spirituală înseamnă să fii aruncat afară şi să pierzi viaţa
veşnică la modul cel mai sigur cu putinţă.
Iar dacă noi credem că ploaia târzie vine doar peste aceia care
au fost judecaţi şi sigilaţi, chiar în acel moment când cineva
primeşte revărsarea Duhului Sfânt, acel cineva va ajunge să
creadă imediat că a fost asigurat pentru veşnicie şi nu mai are
nevoie de credinţă, chiar la vremea când de fapt el are cea mai mare
nevoie să trăiască prin credinţă.
Dacă iudeii din vremea lui Hristos ar fi înţeles diferenţa dintre

cele două veniri care erau numite cu acelaşi nume, dar care totuşi
erau diferite, atunci ei n-ar fi pierdut viaţa veşnică. Tot aşa şi noi,
dacă astăzi înţelegem diferenţa dintre cele două sigilii care sunt
denumite la fel, dar care totuşi sunt diferite, atunci vom scăpa de
consecinţele înşelăciunii.
Astăzi este timpul de a fi siguri că legea lui Dumnezeu este scrisă
pe frunţile şi în inimile noastre, şi atunci vom fi pregătiţi să primim
marele sigiliu final când vine timpul pentru aceasta. Fie ca fiecare
să-şi întărească chemarea şi alegerea sa.
CAPITOLUL 20
Marea strigare începe
Î n capitolele anterioare am studiat un număr de aspecte diferite

ale evenimentelor ultimelor zile cu ajutorul cărora am stabilit
anumite pietre de hotar sau repere, cât şi un număr de principii
corecte. Fără această temelie am fi nepregătiţi să înţelegem
succesiunea întâmplărilor care au loc în timpul evenimentelor ce
încheie marea şi teribila luptă dintre Dumnezeul cerului, în
calitate de conducător al poporului Său pe acest pământ, pe de o
parte, şi diavolul, în calitate de conducător al fiarei şi al icoanei ei,
pe de altă parte. Ar fi foarte potrivit în acest stadiu al studiului
nostru să revedem pe scurt ceea ce am învăţat până acum, înainte
de a merge pas cu pas mai departe prin evenimentele care vor
culmina cu restaurarea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.
Marea mişcare a celei de-a doua veniri a fost prezentă în lume
încă din anul 1831, anunţând judecata prezentă a celor morţi şi
judecata viitoare a celor vii, descoperind lucrarea extraordinară a
lui Isus din sanctuarul ceresc şi proclamând adevărul Sabatului.
Dar bisericile lumii au respins această lumină, fapt care a condus
la decăderea lor morală şi a lumii.
Această decădere va fi pusă de către conducători pe seama
„profanării duminicii”, ceea ce-i face să înainteze şi mai mult în
respingerea adevărului lui Dumnezeu şi să vină, în aceeaşi
măsură, în sprijinirea instituţiei papale, cu rezultatul că, în
întreaga lume, se va deschide şi mai larg uşa pentru manifestarea
din plin a răzvrătirii, fărădelegii şi spiritismului. Aceasta oferă
diavolului un şi mai mare control asupra elementelor şi, din ce în
ce mai mult, el va da frâu liber forţelor naturii peste care are
stăpânire într-o anumită măsură, cu rezultatul că pustiiri de orice
fel vor aduce pierderi îngrozitoare de vieţi şi de bunuri materiale.
Conducătorii bisericii, dornici să îşi asigure puterea statului
pentru a înlocui puterea pierdută a lui Dumnezeu, se vor uni în cele
din urmă şi vor prezenta autorităţilor civile argumentul că toate
necazurile lor se datorează nesocotirii „sfinţeniei duminicii”, şi că
(271)
aceste necazuri nu vor înceta decât atunci când păzirea duminicii

va fi impusă ca unicul mijloc de restaurare a legii şi ordinii. Iar
autorităţile, nerealizând faptul că acesta este cel mai rău lucru cu
putinţă pe care ar putea să-l facă în restaurarea oricărei legi şi
ordini, se vor înclina înaintea argumentului şi vor impune
legislaţia duminicală. Icoana fiarei este instaurată în acest fel, iar
căderea Babilonului cel mare este astfel completă; a sosit timpul
ca cel de-al patrulea înger să lumineze pământul cu slava lui.
În timp ce lumea este împinsă în agonia acestui dezastru final
şi al autodistrugerii, Domnul îşi are pregătită oştirea Sa pentru
bătălie. Studiul celor şapte îngeri din Apocalipsa 14 şi 18 arată că
nu poporul mişcării îngerului al treilea va încheia lucrarea ce
trebuie sfârşită înainte de încheierea timpului de probă, ci
mişcarea îngerului al patrulea.
Profeţia din Matei 22 confirmă mai mult faptul că cei poftiţi, care
sunt recunoscuţi a fi pretinsul popor al lui Dumnezeu, nu vor da
niciodată marea strigare. Această datorie va fi adusă la îndeplinire
de slujitorii credincioşi ce fac invitaţia finală, avertizează şi
cheamă pe cei poftiţi care au respins atât de categoric şi atât de
grabnic eforturile lor. Când se apropie timpul pentru a fi dată
marea strigare, slujitorii credincioşi care alcătuiesc nucleul
mişcării îngerului al patrulea se unesc într-o foarte strânsă
armonie şi cresc în caracter şi în valoare morală, astfel încât
Domnul îi poate folosi în ultima bătălie.
Respingerea acestei avertizări şi invitaţii adresată celor poftiţi
aduce cu sine o cernere definitivă în mijlocul pretinsului popor al
lui Dumnezeu, cu rezultatul că cei credincioşi sunt scoşi afară – un
eveniment care deja este de domeniul trecutului. În ciuda acestui
fapt mulţi încă aşteaptă ca cernerea să aibă loc în viitor,
neînţelegând că sunt două cerneri: prima fiind provocată de
mărturia directă a Martorului Credincios către Laodicea, iar a
doua are loc ca urmare a testului sau încercării de ordin fizic de la
sfârşitul perioadei marii strigări.
Judecata celor vii nu începe cu marea strigare, ci este situată la
sfârşitul ei, când marea încercare finală a decretului de moarte
este impusă asupra poporului lui Dumnezeu. Nici unul din ei nu
poate primi cel de-al doilea şi ultimul sigiliu până când n-a trecut
de acel test îngrozitor, fapt care va determina primirea sau nu a
ultimului sigiliu. Ploaia târzie este cea care desăvârşeşte sau
încheie lucrarea harului lui Dumnezeu în sufletele celor
MAREA STRIGARE ÎNCEPE 273
credincioşi în timp ce aceştia se apropie de ultima încercare,

aducând la bun sfârşit în ei lucrarea primului sigiliu ca pregătire
pentru primirea celui de-al doilea sigiliu.
Întrucât am permis Cuvântului lui Dumnezeu să stabilească
aceşti factori pentru noi, a venit timpul să pornim pas cu pas un
studiu detaliat al evenimentelor care vor avea loc în timpul marii
strigări. Nicăieri nu sunt expuse mai bine aceste evenimente decât
în capitolul „Ultima avertizare” din Tragedia veacurilor, capitol
care va constitui baza studiului nostru. Este interesant de notat
faptul că în ediţia originală din anul 1884, acest capitol era
intitulat „Marea strigare”. Schimbarea titlului este doar în
formulare şi nu în semnificaţie, căci nu este marea strigare ultima
avertizare dată lumii?
Primele trei pagini ale capitolului sunt devotate unei discuţii
despre natura problemelor implicate în marea bătălie. În primul
rând este citată Apocalipsa 18,1.2.4 care vorbeşte despre un alt
înger ce luminează pământul cu slava lui şi vesteşte căderea
Babilonului cel mare, urmat fiind apoi de un alt glas care cheamă
poporul lui Dumnezeu afară din Babilon, ca să nu primească
plăgile lui.
Apoi urmează acest comentariu important şi interesant:
„Acest pasaj din Scriptură arată înainte, către o vreme când
vestirea căderii Babilonului, adusă de cel de al doilea înger din
Apocalipsa capitolul 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugarea
menţiunii referitoare la stricăciunile care au intrat în diferite
organizaţii care constituie Babilonul, de când a fost dată pentru
prima oară solia, în vara anului 1844.” Tragedia veacurilor, cap.
Ultima avertizare, par. 2.
Este important ca această declaraţie să fie ţinută minte, pentru
că atunci când vom vedea că se împlinesc aceste condiţii să ştim că
marea strigare a început.
Aici ni se spune că atunci când vine acest timp va lua amploare
o stare de lucruri teribilă, de fărădelegi, după cum stă scris:
„Este descrisă aici o stare grozavă în lumea religioasă. Cu fiecare
respingere a adevărului, minţile oamenilor se vor întuneca mai
mult, inimile lor se vor împietri şi mai tare, până când vor fi
zăvorâte într-o împietrire necredincioasă. Sfidând avertismentele
pe care Dumnezeu le-a dat, ei vor continua să calce în picioare unul
dintre preceptele Decalogului, până când vor ajunge să-i
prigonească pe aceia care-l socotesc sfânt. Hristos este batjocorit
prin dispreţul pus asupra Cuvântului şi poporului Său. Când

învăţăturile spiritismului sunt primite de biserici, opreliştea
impusă inimii fireşti este îndepărtată, iar mărturisirea religiei va
deveni o mantie care ascunde cele mai josnice nelegiuiri. Credinţa
în manifestările spiritiste deschide uşa pentru duhurile
amăgitoare şi pentru învăţăturile demonilor şi în felul acesta
influenţa îngerilor răi va fi simţită în biserici.” ibid., par. 2.
Aceste cuvinte sunt întru totul demne de crezare pentru că ele
descriu starea de lucruri în care se afundă lumea extrem de rapid,
chiar înaintea ochilor noştri. Noi suntem martorii acestor împliniri
ale profeţiilor despre care ştim că în curând îşi vor ajunge
împlinirea lor completă. Lumea nepocăită este osândită. Nu este
nevoie să ne convingem de adevărul acestor preziceri. Aceste
declaraţii nu au nevoie de comentarii suplimentare.
După cum este de aşteptat, căderea lumii, în general, într-o
apostazie totală nu face altceva decât să urmeze exemplul
căpeteniei ei – Babilonul cel mare – care va fi atins acele adâncimi
înaintea restului lumii şi, odată cu aceasta, va trage după sine pe
toţi aceia care-l urmează. Nu este de mirare că la acea vreme se
spune că apostazia şi căderea lui este completă:
„Despre Babilon, la vremea când s-a scos în evidenţă în această
profeţie, s-a spus: ,Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la
cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirea ei.’ Apocalipsa
18,5. El a umplut măsura nelegiuirii lui şi distrugerea este gata să
cadă peste el.” ibid., par. 3.
Aceste câteva rânduri sunt tot ce este necesar pentru a confirma
faptul că, atunci când această stare de lucruri va fi atinsă,
Babilonul cel mare va cădea complet pentru a nu se mai ridica
niciodată. Dar în timp ce uşa milei va fi închisă pentru totdeauna,
la vremea aceea, în faţa acelora care se împărtăşesc de căderea
totală a Babilonului, vor mai fi totuşi şi din aceia care nu s-au
identificat cu Babilonul, şi dintre aceştia va fi strâns un mare
seceriş de suflete. Ei nu vor fi lăsaţi să piară, ci li se va da cea mai
deplină ocazie de a scăpa de Babilon pe vecie.
„Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de
căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi
afară din el, ca să nu ia parte la păcatele lui şi să nu ,primească
urgiile ei’. De aici mişcarea simbolizată printr-un înger coborând din
cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic,
făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se
aude chemarea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu’. Aceste

înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea
finală, care va fi dată locuitorilor pământului.” ibid., par. 3.
Chiar acum ei se află ascunşi într-un număr mare printre cei din
Babilon care nu au interes faţă de adevăr, după cum stă scris:
„Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu care
există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea
adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi
dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru
acest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea
lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar
chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste
biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni
mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări
şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea
când aceia care îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor
mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt ,iubitori de plăceri
mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie,
dar tăgăduindu-i puterea.’ ” Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea
respinsă, par. 2 de la sfârşit.
„Cu toată decăderea larg răspândită a credinţei şi a evlaviei, în
aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de
revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în
mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o aşa reînviorare a
evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile
apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste
copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile
acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât pastori, cât şi laici,
vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a
rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor
pentru a doua venire a Domnului. Vrăjmaşul sufletelor doreşte să
împiedice această lucrare; şi înainte ca să vină timpul pentru o
astfel de lucrare, el va încerca să o împiedice, introducând o
contrafacere. În bisericile pe care va reuşi să le aducă sub puterea
lui amăgitoare, va face să pară că s-a revărsat o binecuvântare
deosebită a lui Dumnezeu; se va manifesta ceea ce se crede a fi un
mare interes religios. Mulţimile se vor bucura că Dumnezeu
lucrează în mod minunat pentru ei, când de fapt aceasta este
lucrarea altui spirit. Sub o aparenţă religioasă, Satana va căuta
Prin securea puternică a adevărului soliei îngerului al treilea,

mulţi vor fi despărţiţi de bisericile căzute şi de lume.
să-şi întindă influenţa peste lumea creştină.” Tragedia veacurilor,

cap. Redeşteptări moderne, par. 8.
„Grozav va fi deznodământul la care va fi adusă lumea. Puterile
pământului, unindu-se să lupte împotriva poruncilor lui
Dumnezeu, vor decreta ca ,toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi
şi robi’ (Apocalipsa 13,16) să se conformeze practicilor bisericii prin
păzirea sabatului neadevărat. Toţi aceia care refuză să consimtă
vor primi pedepse civile şi, în cele din urmă, se va spune că merită
moartea. Pe de altă parte, Legea lui Dumnezeu, bucurându-se de
ziua de odihnă a Creatorului, cere ascultare şi ameninţă cu mânia
pe toţi aceia care calcă preceptele ei.” Tragedia veacurilor, cap.
Aşa după cum se arată în acest ultim paragraf, ultima luptă va

fi cu privire la validitatea Sabatului zilei a şaptea, ca zi adevărată
de închinare, în opoziţie cu ziua întâi a săptămânii. Însă ar fi cu
mult prea superficial, un lucru extrem de primejdios de altfel, să
vedem în această confruntare înspăimântătoare doar o mare
bătălie ce are ca scop să dovedească ce zi a săptămânii este
desemnată de Dumnezeu ca zi de închinare. Această chestiune a
fost clarificată, stabilită de multă vreme, iar toţi marii conducătorii
religioşi ai marilor şi micilor denominaţiuni, inclusiv Biserica
Romano-Catolică, au admis nestingherit că ziua a şaptea este ziua
de închinare desemnată de Iehova.
Dar în timp ce admit acest lucru ei vor da pe faţă cel mai rău gen
de ostilitate faţa de Sabat, când acesta este prezentat în puritatea
şi puterea lui, şi faţă de aceia care vor rămâne credincioşi neabătuţi
faţă de tot ceea ce reprezintă el. Aceasta ne atrage atenţia la faptul
că există o păzire a Sabatului în adevăratul sens al cuvântului şi,
de asemenea, o păzire formală a zilei a şaptea. Aceasta din urmă
se pretinde a fi un lucru veritabil, deşi în fapt nu este nimic altceva
decât o contrafacere neputincioasă. Cu cât mai mult sunt înşelaţi
oamenii, cu atât mai mulţumit este Satana.
În confruntarea finală, Sabatul lui Dumnezeu va fi simbolul
tuturor problemelor ce trebuie rezolvate în această ultimă bătălie
titanică. Unde se găseşte Sabatul lui Dumnezeu, se găseşte şi puterea
lui Dumnezeu, pentru că ambele sunt inseparabile. Vezi cartea
Adevărata neprihănire şi Sabatul lui Dumnezeu de F.T. Wright.
Deci, atunci când puterea extraordinară a Dumnezeului atot-
puternic a rostit lumile la existenţă, acolo şi-a făcut simţită
prezenţa şi Sabatul. Se cerea aceeaşi putere pentru a structura
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ ca şi în ceruri, şi din nou a fost
Sabatul. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu trimisă în lume,
în Isus Hristos, ca să ne salveze din păcatele noastre. Rezultatul
este o nouă creaţie. Din nou este prezent Sabatul inseparabil legat
de puterea lui Dumnezeu.
Satana se teme cel mai mult când Sabatul este înţeles şi primit
în mod corect deoarece puterile ce se găsesc la-ndemâna sa, aşa
cum sunt ele simbolizate de stindardul duminical, sunt cu totul
nesemnificative. Cu toate acestea, fiindcă şi-a sădit gândul şi
spiritul său în miliarde de muritori înşelaţi, el este în stare lanseze
un atac formidabil împotriva poporului lui Dumnezeu, în acest
timp al sfârşitului.
Dacă ar putea să suprime toate manifestările şi acţiunile puterii

lui Dumnezeu, atunci el va distruge Sabatul, stindardul care arată
unde se află prezenţa şi autoritatea lui Dumnezeu. Odată cu
înlăturarea prezenţei lui Dumnezeu, Satana intră în posesia
teritoriului vacant. Apoi, despărţiţi de mântuire, toţi vom pieri. De
asemenea diavolul va pieri deoarece şi el depinde de Dumnezeu
pentru întreţinerea vieţii sale. Nu este de mirare că: „Grozav va fi
deznodământul la care va fi adusă lumea”. ibid., par. 4.
Ar putea fi scrise multe cărţi care să analizeze natura proble-
melor ce trebuie rezolvate pe vecie în ultima mare bătălie a
veacurilor dintre bine şi rău, dar avem spaţiu suficient doar pentru
a arăta clar că lupta va fi cu mult mai cuprinzătoare şi mai serioasă
decât a aduce argumente cu privire la care zi a săptămânii este
Sabatul. Toţi cei care s-au hotărât să rămână credincioşi de partea
adevărului au nevoie să cerceteze în profunzime aceste lucruri
pentru că, în apropierea grabnică a acestei confruntări, fiecare
bărbat, femeie şi copil trebuie să se angajeze în totalitate de partea
adevărului sau de partea rătăcirii, a luminii sau a întunericului, a
neprihănirii sau a păcatului, a puterii lui Dumnezeu sau a puterii
lui Satana, a Sabatului sau a duminicii.
„Odată ce problema a fost prezentată clar înaintea omului,
oricine va călca Legea lui Dumnezeu pentru a asculta de legiuirea
omenească primeşte semnul fiarei; el primeşte semnul de
apartenenţă faţă de puterea de care alege să asculte, în loc să
asculte de Dumnezeu. Avertizarea din ceruri este aceasta: ,Dacă se
închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte
sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu turnat
neamestecat în paharul mâniei Lui’. Apocalipsa 14,9.10.
Dar nimeni nu trebuie să sufere mânia lui Dumnezeu până când,
mai întâi, adevărul nu i-a fost adus în minte şi în conştiinţă şi nu
a fost respins. Sunt mulţi care n-au avut niciodată ocazia să audă
adevărurile deosebite pentru vremea aceasta. Obligativitatea
poruncii a patra n-a fost pusă niciodată înaintea lor în adevărata
ei lumină. Acela care citeşte toate inimile şi pune la încercare toate
motivele nu va lăsa pe nimeni, dintre aceia care doresc să cunoască
adevărul, să fie amăgit cu privire la scopurile luptei. Decretul nu
va fi impus oamenilor orbeşte. Fiecare trebuie să aibă lumină
suficientă pentru a lua o hotărâre în mod deliberat.” Tragedia
veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 5, 6.
Putem să fim plini de mulţumire pentru că la vremea aceea
problema nu va fi învăluită în ceaţă, ci va fi prezentată clar

înaintea oamenilor, după cum citim:
„Decretul nu va fi impus oamenilor orbeşte. Fiecare trebuie să
aibă lumină suficientă pentru a lua o hotărâre în mod deliberat.”
ibid., par. 6.
Sigur că diavolul nu va cruţa nici un efort pentru a lăsa problema
cât mai în ceaţă posibil, dar în ciuda acestui fapt puterea care
însoţeşte solia va clarifica orice problemă, pentru ca nimeni să nu
aibă vreo scuză. Pentru o perioadă de timp necunoscută nouă
astăzi şi nedescoperită nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu, lupta
va fi înverşunată până când lumea-ntreagă va fi adusă în cele din
urmă faţă în faţă cu marea încercare finală care, după cum am
învăţat deja, vine la „încheierea timpului de har”. Parabolele
Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 11.
Apoi, după cum ne-arată în mod clar următoarea declaraţie, o
clasă de oameni va primi semnul fiarei, în timp ce cealaltă clasă va
primi sigiliul Dumnezeului cel viu.
„Sabatul va constitui proba cea mare a credincioşiei, căci el este
adevărul pus în discuţie în mod deosebit. Când va fi adusă
încercarea finală asupra oamenilor, se va trage linia de deosebire
dintre aceia care îl slujesc pe Dumnezeu şi aceia care nu-l slujesc.
În timp ce păzirea sabatului neadevărat pentru a asculta de legea
statului, contrară poruncii a patra, va fi o recunoaştere făţişă a
apartenenţei la o putere care este în opoziţie cu Dumnezeu, păzirea
Sabatului adevărat, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, este o
dovadă de credincioşie faţă de Creator. Pe când o categorie, care
primeşte semnul supunerii faţă de puterile pământeşti, primeşte
semnul fiarei, cealaltă, alegând semnul supunerii faţă de
autoritatea divină, primeşte sigiliul lui Dumnezeu.” ibid., par. 7.
Notaţi cu mare atenţie faptul că evenimentele din acest paragraf
sunt datate de declaraţia: „Când va fi adusă încercarea finală
asupra oamenilor...”. De aceea, ştiind că încercarea finală vine
asupra oamenilor chiar la sfârşitul timpului de har, când marea
strigare a luat sfârşit şi a fost dată ultima avertizare, abia atunci
se va vedea linia de despărţire dintre cei care aleg definitiv
duminica şi aceia care aleg Sabatul. Atunci vor primi cele două
categorii de oameni semnul fiarei şi sigiliul lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate primi sigiliul Dumnezeului cel viu până când
n-a făcut dovada că îşi menţine neabătut credincioşia faţă de
Dumnezeu, sub presiunea tuturor încercărilor sau testelor ce
sporesc în severitate, încercări care sunt premergătoare şi includ

încercarea finală. După cum vom vedea pe scurt vor fi o serie de
încercări care devin din ce în ce mai dificile, mai aspre, încercări
care încep de astăzi şi sfârşesc cu marea încercare finală.
Încercările majore vor fi următoarele în ordinea lor: persecuţia
generală, ameninţarea cu amenzi şi închisoare, privarea dreptului
de a cumpăra şi de a vinde, trădarea de către membrii familiei,
prieteni şi credincioşii apostaziaţi, decretul morţii.
Aceia care trec prin acest foc încrucişat îngrozitor nu-şi pot
permite să dea greş la nici un punct în mersul lor înainte, pentru că
dacă vor da greş atunci vor primi semnul fiarei chiar în acel punct
al eşecului lor, şi astfel vor fi pierduţi pe vecie. Ei nu mai au nevoie
astfel să facă faţă nici unei încercări după aceasta pentru a li se
hotărî destinul lor veşnic, deoarece prin eşecul lor se vede foarte clar
faptul că nu se ridică la înălţimea încercării. De exemplu, aceia care
nu pot suporta încercarea impusă de ameninţarea cu amenzi şi
închisoare, nu au nici o speranţă în a face faţă presiunii cu mult mai
mari a decretului ce interzice vânzarea şi cumpărarea şi, totodată,
puterea lor de rezistenţă în confruntarea cu decretul morţii se va
face una cu ţărâna.
Dar, pe de altă parte, adevăratul popor al lui Dumnezeu care va fi
în viaţă la acea vreme, nu poate primi sigiliul înainte de marea
încercare finală deoarece prin ea, şi nicidecum printr-o încercare mai
neînsemnată, se va decide destinul veşnic al poporului lui Dumnezeu.
În felul acesta stă scris limpede: „Domnul mi-a arătat în mod
clar că chipul fiarei va fi format înainte de încheierea timpului de
har; pentru că aceasta este marea încercare pentru poporul lui
Dumnezeu, prin care se va decide destinul lor veşnic... [Este citată
Apocalipsa 13,11-17, care include decretul de moarte.]
Dumnezeu înainte de a fi sigilat.” SDA Bible Commentary, vol. 7,
pag. 976.
Această declaraţie li se aplică acelora care sunt încă în marea
vale a hotărârii în timpul marii strigări, şi îi include şi pe aceia care
dau solia, pentru că ei se pot încă întoarce din drum dacă vor slăbi.
Nimeni nu va fi veşnic în siguranţă decât după ce a trecut de
judecata celor vii, după ce păcatele sale adunate în sanctuarul
ceresc sunt şterse şi puse asupra ţapului de trimis. Aceasta este
lucrarea adusă la îndeplinire de Hristos, care în final sigilează pe
vecie pe cei credincioşi cu neprihănirea veşnică.
Acesta va fi timpul despărţirii definitive dintre cei care primesc

sigiliul lui Dumnezeu şi aceia care primesc semnul fiarei.
Într-adevăr, stă scris:
„Când va fi adusă încercarea finală asupra oamenilor, se va trage
linia de deosebire dintre aceia care îl slujesc pe Dumnezeu şi aceia
care nu-l slujesc... Pe când o categorie, care primeşte semnul
supunerii faţă de puterile pământeşti, primeşte semnul fiarei,
cealaltă, alegând semnul supunerii faţă de autoritatea divină,
primeşte sigiliul lui Dumnezeu.” ibid., par. 7.
Această declaraţie este în perfectă armonie cu cea din Parabolele
Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2, 4:
„Când lucrarea de vestire a Evangheliei se termină, judecata va
fi aceea care va face lucrarea de selectare între bun şi rău… Când
lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat lucrarea de
despărţire între ceea ce este bun şi ceea ce este rău, hotărându-se
pentru totdeauna destinul fiecăruia.”
CAPITOLUL 21
Marea strigare ia amploare
A m studiat primele trei pagini ale capitolului intitulat „Ultima

avertizare” din Tragedia veacurilor, în cadrul căruia se
descoperă importanţa problemelor în jurul cărora se dă lupta în
perioada căderii ploii târzii. Odată stabilit acest fapt, ne întoarcem
la timpul prezent ca să putem continua mai în detaliu examinarea
evenimentelor care au loc unul după altul.
Spre sfârşitul celei de a treia pagini a capitolului mai sus
menţionat începe o descriere pas cu pas a evenimentelor marii
strigări, aşa după cum nu găsim nicăieri altundeva în Cuvântul
inspirat. Primele cuvinte ne conduc direct la punctul imediat
premergător începerii marii strigări şi, apoi, ne poartă pas cu pas
chiar spre sfârşitul revărsării ploii târzii. Să citim aceste cuvinte,
făcând pauză din când în când, pentru a atrage atenţia la
importanţa informaţiilor oferite.
„Odinioară, aceia care au prezentat adevărurile celei de a treia
solii îngereşti au fost priviţi adesea ca nişte alarmişti. Prevestirile
lor că intoleranţa religioasă va câştiga teren în Statele Unite, că
biserica şi statul se vor uni ca să-i prigonească pe aceia care păzesc
poruncile lui Dumnezeu, au fost socotite neîntemeiate şi absurde.
S-a declarat cu încredere că această ţară n-ar putea deveni
niciodată altceva decât ceea ce a fost – apărătoarea libertăţii
religioase. Dar, pe măsură ce problema impunerii păzirii duminicii
este discutată în cercuri tot mai largi, evenimentul de care s-au
îndoit şi nu l-au crezut atâta vreme se vede apropiindu-se, iar
întreita solie va produce un efect pe care nu l-a avut mai înainte.”
Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 8.
Acest paragraf vorbeşte de lucrurile care se vor întâmpla chiar
înainte de a începe în mod real marea strigare. Majoritatea
oamenilor a fost complet lipsită de credinţă în posibilitatea ca
America cea liberă să aducă vreodată presiuni şi persecuţie asupra
oricărui om care nu va păzi rânduielile bisericii, însă vine timpul
când acest lucru se va întâmpla şi solia celui de-al treilea înger va
(282)
MAREA STRIGARE IA AMPLOARE 283
creşte atunci în putere şi în influenţă până se va uni cu îngerul din

Apocalipsa 18, punctul de început al marii strigări. Este necesar să
comparăm paragraful de mai sus cu cel din Experienţe şi viziuni,
cap. Marea Strigare, par. 1:
„Solia căderii Babilonului, aşa cum a fost dată de cel de-al doilea
înger, este repetată, cu menţionarea în plus a stricăciunilor care au
intrat în biserici din 1844. Lucrarea acestui înger vine chiar la timp
pentru a se alătura ultimei mari lucrări a soliei celui de-al treilea
înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare.”
Această promulgare a legii duminicale ce constituie semnul
deplinei şi ultimei căderi a Babilonului cel mare, din pricina
păcatelor lui care au ajuns până la cer, aduce lumea la punctul celei
mai mari crize din istoria ei; fapt care, cu toate acestea, nu-l face
pe Dumnezeu să fie lipsit de soluţie. Răspunsul Său la această criză
este revărsarea cea mai deplină a puterii Sale peste copiii care sunt
ai Săi, ca şi în trecut când Duhul Său a venit peste copiii Săi
credincioşi pentru a face faţă crizelor de atunci.
„În toate generaţiile, Dumnezeu i-a trimis pe slujitorii Săi să
mustre păcatul atât în lume, cât şi în biserică. Dar oamenii doresc
să le fie spuse lucruri plăcute, iar adevărul simplu şi curat nu este
primit. Mulţi reformatori, când şi-au început lucrarea, s-au hotărât
să aibă o mare prudenţă când au atacat păcatele bisericii şi ale
naţiunii. Ei nădăjduiau ca, prin exemplul unei vieţi curate de
creştin, să-i aducă pe oameni înapoi la învăţăturile Bibliei. Dar
Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor aşa cum a venit peste Ilie,
inspirându-l să mustre păcatele unui împărat nelegiuit şi ale unui
popor apostaziat; ei nu s-au putut opri să predice declaraţiile
lămurite ale Bibliei – învăţături pe care nu fuseseră dispuşi să le
prezinte. Ei au fost constrânşi să declare cu ardoare adevărul şi
primejdiile care ameninţau sufletele. Cuvintele pe care Dumnezeu
le dădea ei le rosteau fără teamă de urmări, iar oamenii erau
constrânşi să asculte avertizarea.” Tragedia veacurilor, cap.
Aşa a fost întotdeauna în trecut şi tot astfel va fi şi în viitor când
va începe marea strigare. Îşi va face apariţia o criză îngrozitoare
ce va avea drept rezultat ameninţarea lumii cu autodistrugerea
totală. Dar Dumnezeu nu va lăsa lumea să fie înghiţită de această
criză fără să-i dea o ultimă avertizare. Din acest motiv, El trimite
Duhul Său atotputernic asupra credincioşilor Săi care se roagă
pentru puterea ploii târzii.
„Tot astfel va fi vestită şi solia îngerului al treilea. Când vine

timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu
va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se
consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai mult prin
ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de instituţiile de
învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi
să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvintele pe care
Dumnezeu li le dă. Păcatele Babilonului vor fi descoperite.
Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către
autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată,
dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate. Pin aceste
avertizări solemne, oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii vor auzi cuvinte
pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire vor asculta
mărturia că Babilonul este biserica decăzută din cauza rătăcirilor
şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului trimis pentru ea din
cer.” ibid., par. 10.
Sunt câteva puncte care solicită atenţia noastră în acest
paragraf. În primul rând, trebuie să fie foarte clar faptul că aceasta
este descrierea începutului marii strigări şi, deci, a ploii târzii care
cade din abundenţă, ploaie ce aduce cu sine marea strigare. Acestea
nu sunt evenimente care au avut loc mai înainte, ci chiar la
începutul lansării marii strigări. Cea de-a doua propoziţie din
paragraf face clar acest lucru, după cum urmează: „Când vine
timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere”, urmează
apoi enumerarea evenimentelor care nu ar fi avut loc dacă nu ar fi
venit timpul; timpul când solia să fie dată cu cea mai mare putere.
Şi care este timpul acela?
Este timpul când puterea cea mare a îngerului din Apocalipsa
18 se uneşte cu solia îngerului al treilea, în puterea ploii târzii,
pentru a începe marea strigare a ultimei avertizări. În ediţia din
1884 a cărţii The Great Controversy, pag. 424, aceeaşi propoziţie
sună astfel: „Când vine timpul ca marea strigare să fie
proclamată”, ceea ce ne arată foarte clar că acesta este timpul marii
strigări, care este descris în frazele ce urmează. Ceea ce se descrie
în propoziţiile următoare reprezintă evenimentele care vor avea loc
în timpul marii strigări.
Dovezi în plus ne sunt oferite când citim chiar despre natura
avertizării care se face auzită. Paragraful al doilea din capitolul
„Ultima avertizare” al cărţii Tragedia veacurilor arată că
Apocalipsa 18 se va împlini pe durata acestui timp „când vestirea
Revărsarea ploii târzii va fi cea mai mare strălucire de lumină care

a fost dăruită vreodată oamenilor de pe acest pământ.
căderii Babilonului, adusă de cel de al doilea înger din Apocalipsa

capitolul 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugarea menţiunii
referitoare la stricăciunile care au intrat în diferite organizaţii care
constituie Babilonul, de când a fost dată pentru prima oară solia,
în vara anului 1844”.
Solia îngerului al doilea aşa cum s-a făcut auzită în 1844, a
anunţat căderea parţială a Babilonului, dar, din acel an, el se face
vinovat de mult mai multe păcate care vor fi trecute în contul lui
prin ultima avertizare.
„A doua solie îngerească din Apocalipsa 14 a fost predicată mai
întâi în vara anului 1844, ceea ce a făcut să aibă la acea vreme o
aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde
avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar
respinsă în general şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă.

Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală, în
anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare
a respingerii luminii soliei advente; dar acea cădere nu a fost
totală. Atunci când ele au continuat să respingă adevărurile
deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult.
Totuşi, încă nu se putea spune ,a căzut Babilonul... pentru că el a
făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei lui’. El încă
nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul
asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare
pentru timpul nostru există şi a câştigat teren în bisericile
protestante din toate ţările creştinătăţii; şi aceste biserici sunt
cuprinse în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea
înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant.
Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va lucra
,cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase şi cu toată
amăgirea nelegiuirii’; iar aceia care ,n-au primit dragostea
adevărului, ca să fie mântuiţi’, vor fi lăsaţi să primească ,o lucrare
de rătăcire ca să creadă o minciună’. 2 Tesaloniceni 2,9-11. Până
când această stare nu va fi atinsă, iar unirea bisericii cu lumea nu
va fi realizată deplin în toată creştinătatea, căderea Babilonului
nu va fi totală. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea
desăvârşită a profeţiei din Apocalipsa 14,8 este încă în viitor.”
Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 3 şi 4 de la
sfârşit.
Aşa se face că starea spirituală a bisericilor va atinge punctul cel
mai de jos posibil, făcând imposibilă reabilitarea lor. Atunci va fi
timpul când se va face auzită puternica proclamare prin care se va
anunţa nu numai faptul că Babilonul a căzut, ci că s-a isprăvit cu
Babilonul cel mare.
Acesta va fi timpul când, prin lucrarea îngerului din Apocalipsa
18, vor fi menţionate toate stricăciunile care s-au adunat odată cu
pătrunderea lor în biserici, începând cu anul 1844. Aceste
stricăciuni sunt:
„Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de
către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea
neobservată, dar rapidă a puterii papale…” Aici sunt cuprinse
toate păcatele şi nu mai este nimic care ar face ca Babilonul să se
afunde şi mai mult în vinovăţia lui; însă nici unul din aceste trei
lucruri nu se putea găsi în 1844.
Nu a existat nici un fel de agitaţie atunci pentru a impune

păzirea duminicii prin lege. Nu a fost luată în dezbatere şi nici
măcar nu a fost menţionată. Nici spiritismul nu era o mare putere
în biserici deşi începuse să câştige teren în biserici imediat după
respingerea soliei advente.
În sfârşit, în acele vremuri puterea papală nu era o forţă care să
fie luată în seamă. În 1798 papalitatea primise rana de moarte iar
după acest an succesul ei ajunsese în declin cu adevărat, într-atât
de mult încât mulţi credeau că ea niciodată nu va mai ajunge pe o
poziţie proeminentă în lume. Pe data de 24 noiembrie 1848, de
exemplu, papa a trebuit să fugă din Roma pentru a-şi scăpa viaţa,
iar apoi în 1860 papalitatea şi-a pierdut terenurile din Italia, cu
excepţia Vaticanului. În acelaşi timp, încă de pe atunci, la început
mai încet apoi din ce în ce mai repede, papalitatea a început să
recâştige poziţia de putere proeminentă în lume. La vremea când
s-a făcut auzită solia îngerului al doilea, în 1844, papalitatea nu
mai era deloc o figură mondială proeminentă.
Dar la timpul descris în paragraful zece al capitolului „Ultima
avertizare”, toate aceste stricăciuni ce au luat în stăpânire tot mai
mult bisericile care alcătuiesc Babilonul sunt atacate şi demascate
cu putere, dovedind fără nici o îndoială că noi citim aici despre
evenimente care au loc în primele etape ale marii strigări.
Odată ce acest lucru este clar pentru mintea noastră, suntem
gata acum să mergem la următorul eveniment din cadrul ordinii
evenimentelor ultimelor zile, pe măsură ce lupta din timpul marii
strigări ia amploare până ajunge la punctul ei culminant.
Pe măsură ce continuăm să studiem această succedare a
evenimentelor, punctul nostru de reper rămâne mai departe para-
graful pomenit anterior care, după cum am văzut deja, descrie
evenimentele care au loc la începutul marii strigări. Înainte de a
citi mai departe restul acestui paragraf, trebuie să notăm un alt
punct pe care trebuie să-l ţinem minte, şi anume că fiecare
eveniment este strict dependent de evenimentul care a avut loc
înaintea lui. O scurtă trecere în revistă a primelor evenimente, aşa
după cum am văzut în paragraful luat în discuţie, dovedeşte acest
adevăr.
Mai întâi de toate, vine timpul când solia trebuie proclamată cu
cea mai mare putere. Îndată ce vine acest timp, şi nu înainte,
Dumnezeu începe să lucreze cu cea mai mare putere prin
instrumente umile; El le califică prin revărsarea Duhului Său.
Rezultatul direct al acestui lucru, care altfel ar fi imposibil, este că

ei sunt constrânşi să meargă înainte şi să vestească cuvintele de
avertizare pe care li le dă Dumnezeu. Înzestraţi astfel cu putere şi
călăuziţi li se oferă posibilitatea de a da în vileag păcatele Babi-
lonului şi, ca o urmare firească a acestui lucru, mii şi mii vor auzi
plini de uimire cuvinte pe care niciodată nu le-au mai auzit, şi
anume că Babilonul este biserica decăzută din pricina respingerii
luminii şi adevărului ceresc. În felul acesta încep să ia amploare
evenimentele, iar interesul nostru se concentrează acum asupra a
ceea ce urmează să se întâmple. În această privinţă avem sufi-
cientă informaţie, după cum citim:
„Când oamenii merg la învăţătorii lor de mai înainte, cu
întrebarea răscolitoare: ,Sunt aceste lucruri aşa?’, pastorii le
prezintă fabule, proorocesc lucruri plăcute pentru a le potoli te-
merile şi pentru a linişti conştiinţa trezită. Dar în timp ce mulţi
refuză să se mulţumească doar cu autoritatea oamenilor şi cer un
,Aşa zice Domnul’, pastorii populari, asemenea fariseilor din
vechime, plini de mânie că autoritatea lor este pusă la îndoială, vor
denunţa solia ca fiind de la Satana şi vor provoca mulţimile
iubitoare de păcat să-i insulte şi să-i prigonească pe aceia care o
vestesc.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 10.
Notaţi din nou că fiecare eveniment în succesiunea lui din acest
paragraf, este urmarea firească şi inevitabilă a evenimentului de
dinaintea lui.
Dar observaţi de asemenea care sunt primele măsuri ce sunt
adoptate împotriva poporului lui Dumnezeu. Vor fi ele o prigoană
înverşunată care să conducă la ameninţarea cu moartea? La acest
stadiu nu va fi absolut nimic atât de drastic, deoarece mai marii
bisericilor apostaziate nu dau cine ştie ce importanţă minusculei
rămăşiţe de credincioşi. La acea vreme poporul lui Dumnezeu nu
va fi o mare ceată, pentru că solia laodiceană a provocat o mare
cernere deja în Biserica Adventistă înainte de începerea marii
strigări, după cum se arată în mod clar Experienţe şi viziuni, cap.
Cernerea. Istoria a arătat întotdeauna că doar o minoritate
neînsemnată a stat de partea corectă a acestor încercări care
provoacă cernere în biserică, şi tot astfel va fi din nou. Spiritul
Profetic vorbeşte despre poporul lui Dumnezeu când se referă la el,
la vremea când începe conflictul, ca fiind „mica grupă care stă în
lumină... a celor puţini, dar credincioşi.” Mărturii pentru comu-
nitate, vol. 5, cap. Sigiliul lui Dumnezeu, par. 9, 10.
Când legea duminicală se va promulga pentru întâia oară ea nu

va fi îndreptată iniţial împotriva poporului lui Dumnezeu,
deoarece va fi o minoritate mult prea neînsemnată care nu are
absolut nici un cuvânt de spus şi nici o influenţă în treburile
oamenilor, motiv pentru care bisericile vor privi această minoritate
ca nefiind demnă de luat în seamă într-un fel sau altul.
Legea duminicală va fi introdusă deoarece bisericile, care au
pierdut toată puterea lui Dumnezeu din cauza respingerii
adevărului trimis lor de către cer, au devenit neputincioase pentru
a rezolva grelele probleme care apasă asupra lumii, aducând astfel
omenirea întreagă la limita autodistrugerii mondiale. Văzând
marea lor pierdere şi temându-se de propria lor distrugere, ca
urmare a forţelor nimicitoare reactive provocate de eşecul lor,
bisericile se întorc spre o altă sursă de putere – puterea statului –
pentru a se salva pe ele şi lumea de la nimicire. Aceasta va fi
soluţia lor forte şi remarcabilă, ultima încercare din partea
omenirii tremurânde de a fi rezolvator de probleme în locul lui
Dumnezeu.
Adevăratul popor al lui Dumnezeu va înţelege datorită pregă-
tirii lui în principiile odihnei de Sabat că orice plan iniţiat de către
oameni, ca rezolvatori de probleme, va fi nu numai sortit eşecului,
dar va înrăutăţii şi mai mult situaţia care şi aşa este disperată. Cu
iubirea cea mai profundă pentru masele de oameni ce se îndreaptă
spre nimicire, ei îi vor avertiza cu privire la consecinţele groaznice
ale detronării lui Dumnezeu ca Rezolvator de probleme şi înlo-
cuirea Lui cu nişte bieţi oameni. Înzestraţi cu putere şi inspiraţi de
Duhul Sfânt în puterea ploii târzii, ei vor avea un impact extra-
ordinar asupra lumii. Cu totul pe neaşteptate poporul lui Dumne-
zeu, pe care conducătorii religioşi l-au privit ca fiind lipsit de
importanţă, îşi va face apariţia ca o mare putere influentă.
Această stare de lucruri îşi găseşte paralela în experienţa
fariseilor care socoteau că dându-l pe Hristos morţii necazurile lor
vor pieri, atât de puţin preţ puneau ei pe biserica lui Hristos din
vremea lor. Însă destul de curând au trebuit să admită că apostolii
erau o mare putere de care trebuiau să ţină seama, după cum se
reflectă în strigătul disperat şi furios al mai marilor iudei împo-
triva apostolilor: „Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învă-
ţătura voastră”. Fapte 5,28.
Exact la fel va fi atunci când bisericile din aceste zile din urmă
îşi vor asigura puterea statului ca să impună decretele lor şi vor
socoti că nu au nici cel mai mic motiv să se îngrijoreze, însă, spre

surpriza şi uimirea lor, vor descoperi că o mică şi neînsemnată
grupă de oameni plină de o putere neobişnuită şi extraordinară, se
va ridica şi va da în vileag adevărata natură a planului lor. Cu toate
acestea, chiar atunci când aceşti oameni ai lui Dumnezeu îşi fac
apariţia întâiaşi dată pe scenă, mai marii lumii vor subestima în
mod serios puterea care se află în ei şi vor crede că îi pot aduce cu
uşurinţă la tăcere numai prin argumentele întemeiate pe puterea
propriei lor autorităţi. Pentru unii acest lucru va fi suficient, însă
alţii vor cere un clar „Aşa zice Domnul”, în faţa căruia aceşti
oameni nu pot răspunde cu Cuvântul lui Dumnezeu, care
condamnă în principiu şi în fapt tot ceea ce fac ei.
Abia atunci când ei văd că puterea argumentului nu are nici un
efect şi că tot ceea ce au făcut, plănuit şi luptat este primejduit, vor
recurge la vechea armă a celui rău – persecuţia – apelând la
mulţimea credulă pentru a-i ataca pe solii credincioşi ai lui
Dumnezeu.
Astfel devine simplu şi clar că prima măsură folosită împotriva
poporului lui Dumnezeu, după ce începe marea strigare, nu va fi
persecuţia, ci doar puterea argumentului bazată pe autoritatea
oamenilor. În mod cert aceasta nu este o mare încercare pentru
poporul lui Dumnezeu. A fi în stare să faci faţă cu succes
argumentelor celor care se opun adevărului nu este o experienţă
dureroasă, ci mai degrabă una încurajatoare, chiar dacă trebuie să
ţinem seama şi de faptul că există o anumită tristeţe când vedem
că oameni inteligenţi şi raţionali iau poziţie neînţeleaptă, ce
distruge sufletul, împotriva Dumnezeului cerului.
Dar în mod predominant mintea şi interesul nostru nu trebuie
să fie absorbite cu vrăjmaşii adevărului, ci cu înaintarea plină de
succes a adevărului şi să vedem la timpul acela că lucrurile merg
bine mai degrabă, deoarece un viu interes ia în stăpânire pe
oameni şi mulţi arată că nu se dau mulţumiţi cu nimic mai puţin
decât cu o dovadă solidă din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu va fi cine
ştie ce greutate să faci parte din biserică în acea vreme, şi mai mult
ca sigur aceasta arată că marea încercare finală se află încă în
viitor. Vom ajunge la ea la timpul potrivit în studiul nostru şi, când
o vom face, o vom recunoaşte ca ceea ce este şi la ce punct al
timpului are loc.
Şi, pe cât de cert este că ei încă nu s-au confruntat cu marea
încercare finală, tot atât de sigur este că judecata celor vii nu a
început încă la vremea aceea, pentru că ea este „marea încercare

pentru poporul lui Dumnezeu prin care îşi va hotărî soarta lui
veşnică”. SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. Această
încercare trebuie să vină peste ei şi să fie trecută cu succes înainte
ca ei să poată fi judecaţi pentru a deveni vrednici de cel de al doilea
şi ultimul sigiliu, sigiliu pe baza căruia sunt feriţi veşnic de
şiretlicurile diavolului. De aceea, întrucât marea încercare finală
nu vine asupra lor aici, în fazele de început ale marii strigări, după
ce primesc plinătatea Duhului Sfânt în puterea ploii târzii, ei nu
sunt încă judecaţi şi sigilaţi cu cel de-al doilea şi ultimul sigiliu. De
aceea, ploaia târzie vine înainte şi nu după ce suntem judecaţi. Nici
un adevăr nu poate fi mai simplu şi mai clar decât acesta.
În ciuda eforturilor clerului de a suprima adevărul, solia creşte
rapid în putere şi influenţă. „Pe măsură ce lupta se extinde în
domenii noi şi mintea oamenilor este atrasă către Legea lui
Dumnezeu, cea călcată în picioare, Satana se agită. Puterea care
însoţeşte solia nu face decât să-i mânie şi mai mult pe aceia care
se împotrivesc. Clerul va face eforturi aproape supraomeneşti
pentru a îndepărta lumina ca să nu lumineze peste turma lor. Prin
toate mijloacele pe care le au la dispoziţie, vor încerca să interzică
discutarea acestor probleme vitale. Biserica va face apel la braţul
puternic al puterii civile şi papistaşii şi protestanţii se vor uni în
această lucrare. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea
duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă, va fi chemată în
ajutor legea împotriva celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu. Ei
vor fi ameninţaţi cu amenzi şi închisoare, iar unora le vor fi oferite
poziţii cu influenţă şi alte beneficii şi avantaje, cu condiţia să
renunţe la credinţa lor. Dar răspunsul lor statornic va fi: ,Arătaţi-
ne din Cuvântul lui Dumnezeu rătăcirea noastră’, acelaşi răspuns
pe care l-a dat şi Luther în împrejurări asemănătoare. Aceia care
sunt târâţi înaintea tribunalelor aduc o puternică susţinere a
adevărului, iar unii care aud sunt conduşi să ia poziţie pentru
păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta, lumina
va fi adusă multor mii de suflete care altfel n-ar putea cunoaşte
nimic despre aceste adevăruri.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima
avertizare, par. 11.
Acest paragraf ne arată că am ajuns la timpul când lupta se va
încinge şi mai mult şi înaintează în tăria ei deplină, biserica luând
măsuri tot mai hotărâte împotriva adevăratului popor al lui
Dumnezeu. În studierea acestui paragraf trebuie să avem grijă să
Succesiunea evenimentelor aşa cum au loc

ele în timpul dezvoltării marii strigări,
în puterea ploii târzii
Solia celui de al treilea înger creşte până ce devine o mare strigare;
Chipul fiarei este ridicat;
Vine timpul ca solia să înainteze cu cea mai mare putere, ceea ce în-
seamnă că a venit timpul pentru începerea marii strigări;
Dumnezeu cheamă pe slujitorii Săi şi îi umple cu Duhul Lui în puterea
ploii târzii;
El îi trimite ca să dea lumii ultima avertizare;
Păcatele Babilonului sunt date pe faţă, păcate ce includ relele care s-au
adăugat de la 1844 încoace – legile duminicale, amăgirile spiritismului
şi înaintarea papalităţii;
Aceasta este repetarea soliei îngerului al doilea de către îngerul din
Apocalipsa 18;
Mii şi mii sunt treziţi;
Ei merg la predicatorii lor cu întrebări serioase;
Aceştia încearcă să nu dea atenţie întrebărilor;
Oamenii nu sunt mulţumiţi cu aceasta şi cer dovezi biblice;
Predicatorii devin furioşi pentru că autoritatea lor este pusă la îndoială;
Drept represalii ei iniţiază persecuţia;
Slujitorii lui Dumnezeu refuză să fie aduşi la tăcere;
Lupta intră în noi câmpuri, iar Satana este tulburat;
Legile duminicale sunt decretate împotriva poporului lui Dumnezeu;
Unii sunt amendaţi, alţii sunt închişi, iar altora li se oferă mită sau po-
ziţii atractive;
Ei cer dovezi biblice;
Persecuţia devine tot mai teribilă, sălbatică;
Este stabilit decretul ce interzice cumpărarea şi vânzarea;
Lucrurile escaladează către o criză de proporţii imense;
Pe măsură ce furtuna se apropie va avea loc o mare cernere;
Mulţimi îşi vor abandona poziţia şi se vor uni cu vrăjmaşul;
Credinţa poporului lui Dumnezeu va fi încercată la maximum;
Unii declară că dacă ar fi prevăzut urmările cuvintelor lor, ar fi păstrat
tăcerea;
Este dat decretul morţii, ca un apogeu al tuturor acestor dezvoltări;
Aceasta este marea încercare finală;
Urmează imediat judecata celor vii;
Apoi urmează sigilarea;
Toate aceste lucruri sunt urmate de timpul strâmtorării lui Iacov şi tim-
pul marii strâmtorări ce include ultimele şapte plăgi.
nu tragem concluzii greşite din declaraţia: „Pe măsură ce mişcarea

pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai
hotărâtă, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc
poruncile lui Dumnezeu”. Dacă nu luăm în considerare anumiţi
factori, atunci am putea înţelege această frază ca însemnând că
legea duminicală încă nu a fost dată în această fază a evenimentelor.
În primul rând, după cum am văzut mai înainte, aprobarea legii
duminicale instaurează icoana fiarei şi aduce cu sine căderea
completă a Babilonului cel mare. Solia îngerului marii strigări
anunţă căderea Babilonului cel mare şi, de aceea, este o solie ce nu
poate fi făcută auzită până când nu se realizează acest lucru. Pe
cât de sigur că aceasta este aşa, legea duminicală a fost dată
înainte ca să înceapă marea strigare, şi pe cât de sigur este că
marea strigare ia amploare, tot atât de sigur este că legea
duminicală a fost aprobată. De aceea, timpul la care se face
referire, în acest punct, în declaraţia pe care o studiem este un timp
care arată că legea duminicală deja a fost aprobată de ceva vreme.
Nu există nimic în această declaraţie care să tăgăduiască acest
lucru. Când declaraţia este citită cu atenţie, se poate vedea că nu
se spune că legea duminicală este aprobată chiar atunci, în acel
moment. Ea spune că mişcarea pentru impunerea duminicii devine
mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă şi, ca atare, va fi chemată în ajutor
legea împotriva celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu. Mişcarea
pentru impunerea duminicii nu va înceta să existe atunci când
obţine succes în aprobarea legii duminicale, mai ales că tot ce se
putea câştiga la acea vreme este o lege generală. După aprobarea
legii mişcarea va rămâne foarte activă în acest domeniu, ca să vadă
dacă legea este impusă. Şi, de îndată ce se ivesc violări ale ei, ei vor
pleda pentru adăugarea mai multor articole în această lege care să
cuprindă orice posibilităţi şi încălcări neprevăzute până în acel
moment; aşa cum este cazul cu toate legile concepute de oameni.
După ce a avut câştig de cauză cu primele ei cereri şi apoi când se
confruntă cu acest protest puternic al unui grup minoritar,
mişcarea devine într-adevăr mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă în
eforturile ei de a impune legea duminicală, care deja este în
vigoare, există. Până la acest punct legea nu a fost îndreptată în
mod direct împotriva păzitorilor Sabatului, ci împotriva celor
nereligioşi care nu au nici un interes să aducă închinare lui
Dumnezeu; dar acum devine necesar ca legea să fie îndreptată
împotriva păzitorilor poruncilor lui Dumnezeu.
Când vede această ameninţare, această mişcare tot mai

îndrăzneaţă şi mai hotărâtă pentru impunerea duminicii apelează
la puterea civilă şi îi câştigă de partea ei când cheamă în ajutor sau
invocă legea împotriva păzitorilor Sabatului. Cuvântul „a invoca”
înseamnă în mod literal „a chema în ajutor”; şi nu poţi chema în
ajutor ceva ce deja nu există. Legea nu a fost concepută iniţial ca o
armă directă folosită împotriva păzitorilor poruncilor, dar acum,
pentru că ei sunt hotărâţi şi redutabili împotriva impunerii legii
duminicale, legea este chemată în ajutor pentru prima oară în mod
specific împotriva lor.
Poporul lui Dumnezeu va fi târât la curtea de judecată pentru a
da mărturie despre credinţa lui. Acesta este un efort din partea
diavolului de a aduce la tăcere mărturia lor, însă pentru că ei refuză
să se lase intimidaţi dau în schimb o mărturie puternică în
favoarea adevărului, cu rezultatul că mii de oameni aud solia care
altfel n-ar fi auzit-o niciodată, iar unii dintre ei se hotărăsc să stea
de partea poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, în loc ca solia să fie
adusă la tăcere ea este făcută să meargă şi mai departe prin aceste
mijloace.
Întrebăm iarăşi: A început judecata celor vii în acest moment al
timpului? Pentru a răspunde trebuie să punem o altă întrebare: A
venit marea încercare finală peste poporul lui Dumnezeu în
această etapă a evenimentelor?
Realitatea este că ei nu au ajuns nici măcar la timpul când se dă
decretul ce interzice cumpărarea şi vânzarea, care este o încercare
mult mai uşoară decât decretul morţii şi, mai ales, în contextul în
care decretul morţii va fi impus copiilor lui Dumnezeu. De fapt,
ceea ce face decretul morţii, după cum vom vedea în cele din urmă,
o punere la încercare aşa de mare nu este atât de mult ameninţarea
cu moartea, ci implicaţiile şi împrejurările în care este impus. Vom
înţelege mai bine acest lucru când vom ajunge la el.
Acum însă dorim să examinăm dovada care arată că decretul de
interzicere a cumpărării şi vânzării este un decret care va fi dat
după perioada de timp pe care noi deja o studiem de ceva vreme.
Ni se spune că ei sunt ameninţaţi cu amenzi şi închisoare.
Impunerea unei amenzi, adică obligaţia de a plăti o anumită sumă
de bani, nu ar fi necesară dacă un om s-ar afla sub un decret care
i-ar interzice să vândă sau să cumpere. În aceste condiţii banii săi
ar fi complet lipsiţi de valoare şi, dacă i s-ar lua banii, n-ar fi nici
o pedeapsă pentru el. Cu alte cuvinte, decretul ce interzice
vânzarea şi cumpărarea este o pedeapsă mai mare decât amenda

sau închisoarea, aşa că acest decret va fi aprobat mai târziu în
viitor, în derularea evenimentelor, la un anumit timp.
Ar fi bine acum să ne reamintim din nou declaraţia care spune:
„Pentru că ei refuză să calce legea Sa, ca să asculte, în schimb, de
puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În
cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi.” Hristos
Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 24. Această declaraţie
arată în mod clar că presiunea la care este supus poporul lui
Dumnezeu va creşte progresiv până la ultimul decret al morţii.
Lumea ia măsuri severe împotriva lor aşteptându-se ca acest lucru
să slujească scopului lor de a-i aduce la tăcere, dar când aceste
măsuri dau greş ei vor adopta măsuri din ce în ce mai severe, şi tot
mai severe, pentru că îşi dau seama că sunt incapabili să aducă la
tăcere glasul de mustrare şi de avertizare.
Combinând această declaraţie cu adevărurile pe care le-am
studiat din Tragedia veacurilor, descoperim următoarea ordine a
evenimentelor: se aprobă legea pe care poporul lui Dumnezeu
refuză s-o onoreze, deoarece acest lucru ar însemna să-l dezonoreze
pe Dumnezeu; mai mult decât atât, în puterea extraordinară a
Duhului Sfânt ei protestează împotriva legii şi arată că ea aduce
cu sine dezastru; mişcarea ce impune legea duminicală iese în
întâmpinare mai întâi cu argumente; apoi vine cu prigoană
personală; după care urmează legile de urmărire judiciară şi
ameninţarea cu amenzi şi închisoare; şi mai apoi, deoarece ei încă
refuză să calce legea lui Dumnezeu pentru a asculta de legea ţării,
această mişcare impune decretul ce interzice vânzarea şi
cumpărarea; şi când şi acest lucru dă greş din nou în a-i aduce la
tăcere, în cele din urmă este impus decretul morţii care, din cauza
împrejurărilor teribile şi a situaţiei implicate, devine cel mai sever
şi cel mai teribil decret cu care a avut de a face cineva în istoria
omenirii, cu excepţia a ceea ce a suferit Isus pe cruce. Unii oameni
în trecut au avut de făcut faţă şi au rezistat testului impus prin
decrete ale morţii, dar niciodată nu s-au confruntat cu grozăvia
unui asemenea decret.
De la acest timp înainte bătălia se dezlănţuie cu furie şi cu o
mare putere. Vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt înverşunaţi peste
măsură şi nimic nu li se pare prea crud sau disperat ca să
folosească, în intenţia lor nesăbuită, spre a aduce la tăcere glasul
disident. „Ascultarea cu sinceritate de Cuvântul lui Dumnezeu va
fi considerată ca răzvrătire. Orbiţi de Satana, părinţii vor exercita

asprime şi lipsă de înţelegere faţă de copiii lor credincioşi, stăpânul
şi stăpâna vor prigoni pe servul care păzeşte poruncile. Dragostea
va fi denaturată; copiii vor fi dezmoşteniţi şi alungaţi de acasă. Se
vor împlini literal cuvintele lui Pavel: ,Toţi cei ce voiesc să trăiască
cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi’ 2 Timotei 3,12. Când
apărătorii adevărului refuză să cinstească sabatul duminical, unii
dintre ei vor fi aruncaţi în închisori, unii vor fi exilaţi, alţii vor fi
trataţi ca robi. Pentru înţelepciunea omenească, toate acestea par
acum imposibile; dar, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu, care îi
ţine în frâu, va fi retras de la oameni, iar ei vor fi sub stăpânirea
lui Satana, care urăşte principiile divine, vor avea loc manifestări
stranii. Inima poate deveni foarte crudă atunci când temerea de
Dumnezeu şi dragostea sunt înlăturate.” Tragedia veacurilor, cap.
Aceasta este perspectiva tuturor acelora care în aceste zile din
urmă vor fi credincioşi Domnului. Dumnezeu nu ne promite o
cărare uşoară şi presărată cu flori către împărăţia cerească, ci mai
degrabă una care este plină cu orice fel de greutăţi, primejdii şi
prigoană. Este o potecă ce necesită cea mai mare credinţă, curaj şi
răbdare, care trebuie dezvoltate astăzi dacă avem de gând să
suportăm ziua aceea.
Ura faţă de poporul lui Dumnezeu va fi universală. Când începe
marea strigare se va trăi o experienţă extraordinară la început,
pentru că solia înaintează cu o putere cuceritoare împotriva
citadelelor rătăcirii. Dar diavolul nu va dormita şi nici nu va sta
trândav în timp ce solii neprihănirii merg înainte cu adevărul. În
această etapă Duhul lui Dumnezeu se retrage şi mai mult de pe
pământ, cu rezultatul că dezastrele şi calamităţile vor fi din ce în
mai frecvente şi mai teribile; şi ca urmare pământul va fi redus la
sărăcie şi foamete.
„Şi atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia
care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa
de oameni care a provocat dizgraţia Cerului va pune toate
necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui
Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se
va spune că oamenii îl insultă pe Dumnezeu prin călcarea
sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor
înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că
aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin
aceasta respectul faţă de duminică, sunt instigatorii oamenilor,

împiedicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea
materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva
slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite:
,Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: Tu eşti acela care nenoroceşti
pe Israel? Ilie a răspuns: Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa
tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după
Baali.’ 1 Împăraţi 18,17.18. Când mânia oamenilor va fi provocată
prin acuzaţii neadevărate, ei vor urma faţă de trimişii lui
Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul
apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie.” Tragedia veacurilor,
cap. Conflictul care se apropie, par. 19.
Seceta grozavă care a adus Israelul din vechime la o aşa
strâmtorare fizică groaznică a fost rezultatul direct al păcatelor
regelui şi ale poporului, deşi ei puneau vina necazurilor chiar pe
omul care le dăduse avertizarea care, dacă ar fi ascultat-o, i-ar fi
scăpat de toate necazurile. Tot astfel va fi din nou; întreaga lume
va fi incitată la vrăjmăşie împotriva păzitorilor Sabatului.
Strâmtorările teribile la care va fi adusă lumea vor fi pricinuite de
păcatul conducătorilor şi al oamenilor. Dar ei vor arunca vina
tuturor necazurilor lor asupra micii grupe de oameni ai lui
Dumnezeu, de altfel singurii ce vor da avertizarea care, dacă i-ar
da ascultare, ar scăpa lumea de toate necazurile ei.
Niciodată în istoria omenirii de după potop nu s-au mai bucurat
atâţia oameni de o aşa bogăţie, confort şi belşug. Ei nu sunt
obişnuiţi să trăiască în greutăţi, cu toate că este chiar generaţia
care va fi forţată să simtă din plin lipsurile şi sărăcia. Închipuiţi-
vă furia care se va prăvăli peste poporul lui Dumnezeu, popor
despre care lumea îşi închipuie în mod greşit că este cauza tuturor
necazurilor ei. În felul acesta nori de furtună, negri şi grei, se vor
aduna în mânia lor distrugătoare deasupra capetelor adevăraţilor
copii ai lui Dumnezeu. Atunci vor fi puse la încercare curajul şi
credinţa; atunci va veni încercarea finală; atunci va sosi timpul
când „o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în
solia îngerului al treilea… îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în
rândurile împotrivitorilor”.
Despre aceasta vom studia mai departe în următorul capitol.
CAPITOLUL 22
Ultima cernere
D acă există un lucru care trebuie să fie clar în studiul desfăşurării

luptei dintre forţele Dumnezeului oştirilor şi puterile împărăţiei
întunericului în timpul marii strigări, atunci acel lucru este presiunea
la care va fi supus poporul lui Dumnezeu şi care va spori treptat în
severitate odată cu trecerea timpului. Am văzut că legea duminicală
este decretată mai întâi de toate ca un mijloc prin care se oferă
bisericilor putere asupra oamenilor, putere pe care au pierdut-o din
pricina apostaziei lor şi, ca atare, nu au în vedere pe poporul lui
Dumnezeu care la vremea aceea va fi atât de mic la număr şi
răspândit pe toată suprafaţa pământului, încât nu se va considera că
merită atenţie. Dar spre marea surpriză a clericilor lumeşti, această
minoritate nebăgată în seamă şi nerecunoscută se va ivi îmbrăcată cu
puterea Duhului Sfânt fără măsură.
La început împotrivitorii adevărului vor subestima la modul cel
mai serios această desfăşurare de lucruri neprevăzută şi îşi vor
închipui, siguri de sine, că îi pot face faţă cu argumente. Deoarece
acest lucru se va dovedi a fi cu totul fără folos pentru toţi căutătorii
sinceri ai adevărului, vrăjmaşii lor vor fi forţaţi să folosească
persecuţia şi vor impune şi mai riguros legea duminicală. În acest
timp adevăratul credincios va vedea cum devine obiectul urii şi al
persecuţiei din partea tuturor, experienţa aceasta fiind cu adevărat
una extrem de neplăcută.
Dar, deşi înspăimântător cum va fi acest timp, nu va fi decât
începutul apropierii groaznicei furtuni care, în cele din urmă, se va
prăvăli peste copii lui Dumnezeu cu o furie nestăvilită. Apoi va
urma marea încercare finală, o încercare de o aşa severitate şi
intensitate, încât va da pe faţă orice caracter slab ce pretinde a face
parte din oştirea lui Dumnezeu. Atunci, aceia care au fost în
mijlocul păzitorilor Sabatului fecioare neînţelepte şi neghină
printre grâu, peşti răi printre cei buni, vor fi văzuţi în adevărata
lor lumină şi vor părăsi rândurile poporului lui Dumnezeu pentru
a deveni cei mai aprigi persecutori, vrăjmaşi şi împotrivitori. De
(298)
ULTIMA CERNERE 299
fapt, mulţi dintre ei nici măcar nu vor aştepta până când se va

dezlănţui furtuna asupra lor, căci văzând că se apropie şi
înţelegând semnele ei prevestitoare ei vor abandona rândurile cu
mult înainte. Acest lucru este clar arătat în declaraţia imediat
următoare celei pe care am citat-o în ultimul nostru studiu, din
cartea Tragedia veacurilor:
„Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au
mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost
sfinţiţi prin ascultare de adevăr, îşi vor părăsi poziţia şi vor trece
în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-
se de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi
lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă
partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care
odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a
amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor
lor de mai înainte. Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea
tribunalelor pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaziaţi
sunt agenţii cei mai eficienţi ai lui Satana de a-i prezenta într-o
lumină falsă şi a-i acuza şi, prin declaraţii mincinoase şi bănuieli,
de a-i incita pe conducători împotriva lor.” Tragedia veacurilor, cap.
Este necesar să ne luăm puţin timp şi spaţiu pentru a studia
acest paragraf înainte de a merge mai departe, pentru că este
indispensabil să clarificăm câteva întrebări care apar în acest
paragraf. Tabloul prezentat aici este acela al unei mari cerneri în
mijlocul poporului lui Dumnezeu care are loc nu la începutul
perioadei marii strigări, ci după ce aceasta a luat o mare amploare,
atunci când „o mare grupă de credincioşi care au mărturisit
credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin
ascultare de adevăr, îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile
împotrivitorilor”.
Aceasta înseamnă că biserica marii strigări nu va fi o biserică
liberă de elemente nesfinţite chiar până la sfârşitul lucrării ei, când
se dezlănţuie furtuna marii încercări finale ce va despărţi pe cei
credincioşi de cei pretinşi credincioşi. Aceasta înseamnă că
fecioarele neînţelepte sunt încă amestecate cu cele înţelepte chiar
până la sfârşit.
Se înţelege că acest adevăr se află în directă opoziţie cu ideea
susţinută de atâţia oameni cu privire la structura bisericii marii
strigări, despre care mulţi cred că este o biserică în care se găsesc
doar oameni sfinţi şi curaţi. Ei gândesc că în timpul marii strigări

problemele implicate vor fi atât de clare şi presiunea ce apasă
asupra celor care stau de partea adevărului atât de mare, încât
doar cei care sunt credincioşi veritabili, statornici îndrăznesc să
stea de partea adevărului.
Că această idee e falsă este evident din două puncte de vedere.
În primul rând, Cuvântul lui Dumnezeu spune desluşit că grâul şi
neghina se vor găsi împreună pe tot parcursul acestei perioade.
Dovezile inspirate cu privire la aceasta deja au fost prezentate în
capitolul al treisprezecelea al acestei cărţi. Vă sugerez să-l recitiţi
cu mare atenţie chiar acum, mai înainte de a continua acest studiu.
Până una alta iată o altă declaraţie care adevereşte că biserica
lui Dumnezeu din timpul marii strigări se va compune din grâu
amestecat cu neghină:
„Dacă cei care pot ajuta în – nu se vor trezi ca să înţeleagă
datoria lor, ei nu vor recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu atunci când
se va face auzită marea strigare a îngerului al treilea. Când lumina
merge înainte pentru a lumina pământul, în loc de a veni în
ajutorul Domnului, ei vor căuta să constrângă lucrarea Lui să se
supună ideilor lor înguste. Permiteţi-mi să vă spun că Dumnezeu
va lucra în această ultimă lucrare într-un mod cu totul deosebit de
ordinea firească a lucrurilor şi într-un fel contrar oricărei plănuiri
omeneşti. Atunci vor exista printre noi unii care vor căuta mereu
să dirijeze lucrarea lui Dumnezeu, să dicteze chiar şi ce paşi să fie
făcuţi când lucrarea înaintează sub îndrumarea îngerului care se
uneşte cu îngerul al treilea în solia ce trebuie dată lumii.
Dumnezeu va folosi căi şi mijloace care vor arăta că El ia frâiele în
mâinile Sale. Lucrătorii vor fi surprinşi de mijloacele simple pe
care El le va folosi pentru aducerea la îndeplinire şi desăvârşirea
lucrării Sale de neprihănire.” Mărturii pentru predicatori, cap.
Nevoia conducerii divine, subcap. Nu a fost sfatul lui Dumnezeu de
a îngrădi lucrarea, par. 1.
Nu fecioarele înţelepte, ci fecioarele neînţelepte sunt acelea care
caută mereu să dirijeze şi să dicteze ce paşi trebuie făcuţi în
biserica lui Dumnezeu când marea strigare este în proces de
dezvoltare. Ambele categorii „cresc împreună până la seceriş; iar
secerişul este încheierea timpului de har”. Parabolele Domnului
Hristos, cap. Neghina, par. 6.
În al doilea rând, presiunea la care este supus poporul lui
Dumnezeu nu este aşa de mare la începutul marii strigări pentru
ULTIMA CERNERE 301
a împiedica intrarea fecioarelor neînţelepte în biserică. De fapt

tabloul care ni se prezintă este acela al unui popor, poporul lui
Dumnezeu, văzut ca o grupă triumfătoare şi plină de succes în
primele faze ale ploii târzii, stadiu în care situaţia lor este mai bună
în toate privinţele. Orice efort al autorităţilor civile şi ecleziastice
de a-i aduce la tăcere va fi spulberat. Oameni remarcabili, printre
care oameni de stat şi jurişti, vor lua o poziţie hotărâtă de partea
soliei, iar când oamenii mari primesc adevărul, alţii îi urmează
întotdeauna orbeşte.
În felul acesta, în decursul revărsării ploii târzii, năvodul
Evangheliei, aşa cum face întotdeauna, va scoate din mare în
vederea ultimei separări atât peşti buni cât şi peşti răi, care vor
intra în cala vasului – adevărata biserică – până în momentul când
ultima încercare aduce la îndeplinire lucrarea finală de separare.
La urma urmei, vestirea soliei marii strigări înseamnă vestirea
Evangheliei veşnice, aşa cum niciodată înainte n-a mai fost
proclamată. Ea va însemna coborârea năvodului Evangheliei în
marea lumii şi aducerea cu sine a unui seceriş mai mare decât a
încăput vreodată în acest năvod.
După simpla lege a mediei aritmeticii vor fi scoşi mai mulţi peşti
răi decât buni. Va fi o perioadă când lucrurile merg într-adevăr în
direcţia unor stări ce produc agitaţie şi frământare îngrozitoare.
Acesta este chiar lucrul care le atrage pe fecioarele neînţelepte,
cărora le place să fie acolo unde este frământare şi agitaţie şi care
caută să se lase purtate de val încotro le duce acesta. Dar când
devine evident că totul s-a împotmolit şi s-a dus de râpă, atunci ele
mărturisesc că s-au înşelat şi se-ntorc iarăşi în bisericile lor.
Cu toate acestea nu trebuie să înţelegem că fecioarele
neînţelepte primesc în realitate, alături de fecioarele înţelepte,
umplerea personală cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii. N-ar fi
posibil un asemenea lucru deoarece doar aceia care au fost mai
întâi curăţiţi de vechea natură sau firea pământească şi care au
viaţa Duhului Sfânt înăuntrul lor, pot fi folosiţi de Duhul Sfânt în
vestirea unei solii extraordinare. În paragraful pe care-l studiem
categoria care-şi abandonează poziţia sunt aceia care au mărturisit
adevărul, dar nu au fost sfinţiţi prin ascultare de el.
Iată descrierea exactă a fecioarelor neînţelepte: „Cei
reprezentaţi prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriţi. Ei au
consideraţie faţă de adevăr, l-au apărat şi l-au susţinut. Unii ca
aceştia se simt atraşi către cei care cred adevărul, dar nu s-au
supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus

Hristos, şi n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.
Aşa că în mod sigur fecioarele neînţelepte nu pot primi şi nu pot fi
umplute cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii. Am putea trage
concluzia că, la vremea aceea, ar fi imposibil ca fecioarele neînţelepte
să se amestece cu cele înţelepte, deoarece vor fi în mod dureros
conştiente de diferenţa dintre ele şi cei care au primit cu adevărat
puterea lui Dumnezeu. Dar să fie oare aşa? În vremea aceea o putere
deosebită va însoţi solia, aşa că oriunde pătrunde ea va fi ceva de care
trebuie să se ţină seama. Fecioarele neînţelepte vor apăra solia şi îşi
vor da seama de puterea care o însoţeşte. Ele vor interpreta acest
lucru ca fiind puterea Duhului Sfânt din ele înseşi. Ele vor fi de
asemenea prinse în frământarea luptei şi vor trăi entuziasmul luptei,
ca şi cum ar avea puterea Duhului Sfânt în ele. În felul acesta ele vor
merge înainte complet autoamăgite – aşa cum întotdeauna au fost
fecioarele neînţelepte – până când răbufnirea ultimei furtuni le va
descoperi lor şi altora jalnica lor lipsă de ulei în lămpi.
Acestea sunt adevăruri solemne şi se cuvine ca în lumina lor
fiecare dintre noi să ia seama la experienţa personală cu adevărul.
Dacă suntem credincioşi în solia unei trăiri neprihănite, atunci noi
suntem fie fecioare înţelepte, fie neînţelepte. Nu putem fi cate-
gorisiţi drept ipocriţi. Ei sunt aceia care pretind sau mărturisesc
că slujesc lui Dumnezeu, dar resping soliile pe care El li le trimite
în acel ceas critic. Dacă noi credem în soliile din timpul prezent,
atunci nu suntem ipocriţi şi, astfel, putem fi ori fecioare înţelepte,
ori neînţelepte. Mântuirea noastră veşnică depinde de ceea ce ştim
noi că suntem în realitate. De aceea, să ne cercetăm inimile şi vieţile
ca să vedem dacă dispunem de umplerea cu Duhul Sfânt – chiar
viaţa lui Hristos în suflet, viaţă ce înlocuieşte vechea viaţă rea care
se afla acolo înainte. Cultivaţi apoi noua viaţă cu toată puterea pe
care ne-a dat-o Dumnezeu; priviţi la Cel care ne ajută să creştem pe
măsură ce ne facem partea noastră. Atunci, şi numai atunci, vom fi
în stare să rezistăm când vine asupra noastră încercarea finală.
Întăriţi-vă chemarea şi alegerea cât încă mai este timp şi ocazie. Fie
ca nimic să nu ne despartă de adevărul lui Dumnezeu.
Un al doilea punct pe care trebuie să-l luăm în considerare când
studiem paragraful treisprezece din Tragedia veacurilor, sunt cele
două separări. În acest paragraf este descrisă separarea acelora
care n-au fost sfinţiţi prin adevăr de aceia care rămân credincioşi.
ULTIMA CERNERE 303
Astfel, are loc o mare cernere sau separare care ajută biserica să
rămână curată şi sfântă, liberă de toate elementele nesfinţite, iar
făgăduinţa este:
„Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane!
Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Căci nu
va mai intra în tine nici un om netăiat împrejur sau necurat.”
Isaia 52,1.
Nu vom pricepe în mod clar această cernere în natura ei, precum
şi ceea ce realizează ea, dacă nu înţelegem principiul existenţei
celor două cerneri, fiecare cu caracteristicile ei distinctive, care au
loc la două puncte din timp cu totul diferite şi care diferă una de
cealaltă în toate privinţele. Am discutat acest principiu în amă-
nunţime şi l-am lămurit în mod evident în capitolul treisprezece al
acestei cărţi, şi vă sugerez încă o dată să examinaţi cu atenţie
dovezile prezentate acolo. Ca să putem stabili care dintre cele două
separări este descrisă în paragraful din Tragedia veacurilor,
trebuie mai întâi să enumerăm pe scurt principalele diferenţe,
după cum urmează:
Prima separare, descrisă ca fiind coborârea năvodului în mare,
este adusă la îndeplinire prin încercarea venită în urma soliei
trimise de Dumnezeu bisericii şi nu prin presiune sau persecuţie.
Cea de-a doua şi ultima separare este adusă la îndeplinire printr-
o încercare sau punere la probă şi prin persecuţie. Un studiu al
pildei celor zece fecioare face clar acest lucru. În această pildă se
vesteşte solia şi fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte se despart
de restul celor care nu arată nici un interes în a ieşi în
întâmpinarea Mirelui. Fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte sunt
la un loc în biserică, întocmai după cum peştii buni şi răi sunt
laolaltă în vasul care este simbolul bisericii. Apoi vine sfârşitul,
când misiunea Evangheliei ia sfârşit şi sunt puse la probă atât
fecioarele înţelepte cât şi cele neînţelepte. Atunci se va vedea care
dintre ele se bucură de prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt ca, în
felul acesta, să poată intra în odaia de nuntă împreună cu Mirele.
Astfel, în timp ce în ambele pilde, cea a peştilor şi cea a
fecioarelor, prima separare desparte pe cei buni şi răi de restul
lumii, cea de-a doua separare îi desparte pe cei buni de cei răi, pe
cele înţelepte de cele neînţelepte.
Deoarece unii confundă separarea descrisă în Tragedia
veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 13 cu cea din Experienţe şi
viziuni, cap. Zguduirea (Cernerea), par. 1-8, este bine să clarificăm
Localizarea celor două cerneri finale
Solia laodiceană este ve-

stită poporului declarat al Marea furtună se năpu- Decretul
lui Dumnezeu, înainte de steşte asupra fecioarelor morţii
marea strigare. Are loc înţelepte şi neînţelepte
cernerea Marea cernere finală
Cernerea din
Cernerea din Tragedia vea-
Experienţe şi Solia mer- curilor, cap.
viziuni, cap. ge înainte Ultima aver-
Zguduirea, cu putere tizare, par. 11-
par. 1-8 14
Timpul strâmto-
Perioada marii
strigări rării lui Iacov
Prima cernere, provocată de vestirea soliei laodiceene către po-

porul declarat al lui Dumnezeu înainte de începerea marii stri-
gări, trebuie să fie clar distinsă de marea cernere finală care vi-
ne ca rezultat al vestirii ultimei solii de avertizare.
toate diferenţele. Nu trebuie să există vreo îndoială în mintea

noastră cu privire la faptul că aceste două separări nu sunt
aceleaşi, ci sunt diferite şi au loc la timpuri diferite. În primul rând,
separarea descrisă în Experienţe şi viziuni are loc înainte ca să
înceapă marea strigare, în timp ce cea descrisă în Tragedia
veacurilor are loc când marea strigare a ajuns aproape de
încheierea ei. N-ar trebui să fie nici cea mai mică dificultate în a
vedea acest lucru. Nimic nu este mai clar în Experienţe şi viziuni
decât faptul că acea cernere are loc înainte de începerea marii
strigări, în vreme ce este la fel de clar că cernerea descrisă în
Tragedia veacurilor are loc mai târziu, la un timp cu totul diferit
de cel în care are loc prima cernere.
La fel de clar este şi faptul că cernerea din Experienţe şi viziuni
ULTIMA CERNERE 305
este provocată de proclamarea unei solii, pe când cea descrisă în

Tragedia veacurilor este provocată de dezlănţuirea unei furtuni
năprasnice a celei mai înverşunate prigoane cu putinţă. Că prima
cernere sau zguduire, despre care discutăm aici, este provocată de
proclamarea unei solii reiese într-un mod foarte clar din aceste
cuvinte: „Am întrebat care este înţelesul zguduirii pe care o
văzusem şi mi s-a arătat că aceasta va fi provocată de mărturia
directă, adusă de sfatul Martorului Credincios către laodiceeni.
Aceasta îşi va face efectul asupra inimii celui ce o primeşte şi îl va
face să înalţe stindardul şi să vestească fără ocoliş adevărul. Unii
nu vor suporta mărturia directă. Ei se vor ridica împotriva ei, şi
aceasta este ceea ce va provoca o zguduire în poporul lui
Dumnezeu.” Experienţe şi viziuni, cap. Zguduirea, par. 4.
Adevărata proclamare a soliei laodiceene este proclamarea
Evangheliei veşnice. Mulţi au ideea că este o solie de denunţare aşa
că, atunci când ei se ridică şi declară în sunet de trâmbiţă relele şi
rătăcirile bisericii, ei cred totuşi că vestesc solia laodiceană.
Aceasta este o greşeală gravă care a fost făcută de prea mulţi
oameni, pentru că ceea ce n-au reuşit ei să vadă este faptul că solia
laodiceană este ceva cu mult mai mult decât denunţarea şi
înfăţişarea păcatelor şi, dacă ei nu vestesc ceea ce este în adevăr
solia, atunci nu o vestesc deloc.
Dovada clară a acestui fapt rezidă în faptul că şi-au făcut
apariţia atât de mulţi aşa-zişi reformatori care au vestit ceea ce şi-
au închipuit ei că este solia laodiceană dar care de fapt nu era nimic
mai mult decât o tiradă de învinuiri, şi totuşi, n-a fost provocată
nici o cernere, pe când adevărata proclamare a adevăratei solii
laodiceene va aduce cu sine o mare cernere în mijlocul poporului
lui Dumnezeu, încât unii nu vor suporta adevărul tăios şi se vor
ridica împotriva lui.
O solie care a constat din învinuiri niciodată nu a reuşit să
provoace în toată istoria o cernere şi o adevărată reformă. În cartea
sa intitulată Lessons from the Reformation, pag. 102, A. T. Jones
arată că „Reforma nu a constat şi nu constă din expunerea şi
denunţarea nelegiuirilor Bisericii Romane”. El recunoaşte că acest
fapt este ceva incidental, o parte indispensabilă a vestirii, dar ea
nu este solia în sine. „Dacă”, susţine el, „expunerea şi denunţarea
nelegiuirilor acestei biserici ar fi putut aduce reformă, atunci
Reforma ar fi avut loc în lume mai devreme cu cinci sute de ani.”
Nu au lipsit oamenii care au văzut rătăcirile din biserică, care să
se teamă de urmările acestor rele şi care să îşi înalţe glasul neînfricaţi

în semn de protest şi condamnare la vederea acestor lucruri. „Aceşti
reformatori” includeau papi, episcopi, preoţi, enoriaşi şi prinţi care,
cu cinci sute de ani mai înainte de începerea Reformei, s-au ridicat
unul după altul şi au denunţat relele pe care le-au văzut, dar este un
fapt istoric, serios şi clar, că nici unul dintre ei şi nici toţi laolaltă nu
au început vreodată lucrarea de reformă în cadrul Bisericii Catolice.
Dar când s-au ridicat oameni care aveau Evanghelia cea vie şi au
vestit-o, atunci a început Reforma şi împreună cu ea a venit şi
cernerea şi despărţirea, care-i urmează în mod inevitabil.
Principiul implicat aici este clar arătat în aceste cuvinte:
„Abia când simţi că ţi-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba
chiar viaţa ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos
bârna din propriul tău ochi şi eşti în stare să-l ajuţi pe fratele tău.
Atunci vei putea să te apropii de el şi să-i mişti inima. Niciodată n-a
fost cineva întors din calea sa greşită prin mustrări şi reproşuri; dar,
în felul acesta, mulţi au fost îndepărtaţi de Hristos şi şi-au închis
inimile în faţa convingerii. Un spirit de iubire, o purtare amabilă şi
atrăgătoare poate să-i salveze pe cei rătăciţi şi să acopere o mulţime
de păcate. Descoperirea lui Hristos în propriul tău caracter va avea
o putere transformatoare asupra tuturor acelora cu care vii în
contact. Fie ca Hristos să se manifeste zilnic în tine şi El va descoperi
prin tine energia creatoare a Cuvântului Său – o influenţă blândă,
convingătoare şi totodată puternică, pentru a crea din nou alte suflete
după frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru.” Cugetări de pe
Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. De ce vezi
tu paiul din ochiul fratelui tău, ultimul paragraf.
Exact în acelaşi fel proclamarea soliei laodiceene va aduce la
îndeplinire o lucrare de reformă categorică şi o cernere evidentă,
deoarece pe primul plan va fi proclamarea Evangheliei veşnice şi
nu denunţarea greşelilor. Solia însăşi ne spune aceasta în mod clar.
Vedeţi iarăşi ce spune ea în realitate, citiţi-o şi treceţi peste
versetul care vorbeşte despre faptul că suntem nenorociţi, săraci,
orbi, goi şi ticăloşi, şi opriţi-vă la versetul care spune: „Te sfătuiesc
să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi
haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea
goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.”
Apocalipsa 3,18.
Aurul este credinţa şi iubirea care curăţă sufletul şi sădeşte în
el caracterul lui Isus Hristos; haina albă este haina neprihănirii lui
ULTIMA CERNERE 307
Hristos; iar doctoria pentru ochi este discernământul spiritual.

Evanghelia este aceea care oferă aceste lucruri, iar toţi aceia care
acceptă Evanghelia lui Isus Hristos primesc toate aceste lucruri.
Aceasta este solia din 1888, despre care ni se spune că a oferit
aceleaşi trei daruri exact în aceeaşi ordine. „Ea a prezentat
îndreptăţirea prin credinţa în Garantul şi a invitat poporul să
primească neprihănirea lui Hristos, care se dă pe faţă prin ascultare
faţă de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi l-au pierdut pe Isus din
vedere. Ei aveau nevoie să-şi îndrepte privirile către persoana Sa
divină, către meritele Sale şi către iubirea Sa neschimbătoare pentru
familia umană.” Mărturii pentru predicatori, cap. Respingerea
luminii, subcap. Solia îndreptăţirii prin credinţă, par. 1.
Această declaraţie dovedeşte deci că solia lui Hristos şi a
neprihănirii Sale care a fost prezentată în 1888 şi în următorii cinci
ani poporului advent, nu a fost altceva decât solia laodiceană care,
la rândul ei, este Evanghelia veşnică, puterea vie a lui Dumnezeu
care ne scapă de orice păcătoşenie şi păcat.
Când a fost prezentată atunci mulţi s-au ridicat împotriva ei şi
au reuşit să înăbuşe sfatul Martorului Credincios, dar făgăduinţa
a fost că se va întoarce iarăşi şi, când va veni, va provoca o cernere
în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Acest timp a venit demult şi
deja este de domeniul trecutului. Curând va începe marea strigare
şi va aduce neîntârziat asupra fecioarelor înţelepte şi neînţelepte
furtuna groaznică a persecuţiei şi strâmtorării, care va despărţi
grâul de neghină şi peştii cei buni de cei răi.
Cei care nu pot face distincţie între aceste două cerneri încă
aşteaptă ca cernerea să aibă loc în viitor, când de fapt prima deja
a avut loc în trecut şi încă îşi continuă lucrarea destinată ei de
Dumnezeu. Astfel de oameni greşiţi nu sunt salvaţi în ciuda
ignoranţei lor, tot la fel ca şi evreii ce încă aşteaptă venirea lui
Mesia care, de fapt, a venit cu aproape două mii de ani în urmă,
fără ca măcar evreii să ştie acest lucru.
Astfel că putem să fim siguri de faptul că cernerea despre care
se vorbeşte în Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 13, este cea de-a
doua şi ultima cernere.
Înainte ca marea strigare să înceapă îngerul al patrulea trebuie
să se reîntoarcă cu solia lui – solie care a fost respinsă în 1888. El
s-a reîntors cu această solie la poporul advent care, exact aşa cum
a fost profetizat în Matei 22, a respins cea de-a doua invitaţie la
nuntă. Dar aruncarea năvodului Evangheliei prin vestirea soliei
Poporului advent din 1888 i s-a oferit solia

laodiceană, care este Evanghelia cea veşnică,
vindecarea deplină pentru crima lor spirituală.
Solia laodi- Aceasta este Acestea sunt Solia de la

ceană oferă Evanghelia, darurile sal- 1888
vindecarea vatoare ale lui
pentru Dumnezeu
Aur curăţit Necredinţă Îndreptăţirea Credinţă şi

prin foc prin credinţă iubire
Ascultarea de
Haine albe Păcătoşenie Neprihănirea toate porun-
lui Hristos cile lui Dum-
nezeu
Alifie pentru Discernămân- Redobândirea

ochi Orbire tul spiritual prezenţei lui
Hristos
laodiceene nu a fost fără rezultate, aşa că au fost prinşi laolaltă,

din mare, peşti buni şi peşti răi. Toate acestea au loc înainte de
începerea marii strigări.
Apoi, când această solie se va face auzită, aceia care au primit
lumina adevărului vor vesti exact aceeaşi solie a îngerului al
patrulea în puterea tăriei Duhului Sfânt bisericilor lumii, cu
rezultatul că încă odată năvodul Evangheliei va fi aruncat în mare
şi va scoate afară peşti buni şi peşti răi.
ULTIMA CERNERE 309
Apoi, în cele din urmă, urmează scenele de încheiere când marea

încercare finală separă pe cei buni de cei răi. Lecţia pe care trebuie
s-o învăţăm de aici este faptul că, chiar dacă noi am reuşit până
acum să rămânem de partea corectă a lucrurilor, acest fapt încă nu
constituie o garanţie a biruinţei finale. Ne aşteaptă încă marea
încercare finală.
Majoritatea celor care vor fi doborâţi prin cernere la vremea
aceea vor fi cei care au venit în timpul marii strigări. De asemenea
vor mai fi cernuţi şi din aceia care au devenit membri ai mişcării
înainte de căderea ploii târzii. Unii dintre aceştia deja fac parte din
mişcare. Ei au mers bine până acum şi par dintre aceia care vor fi
în stare să îndure până la sfârşit. Aceştia sunt cei care au trecut cu
bine de prima cernere, dar aceasta nu este o garanţie că ei vor ieşi
biruitori din marea încercare finală care provoacă ultima cernere
de curăţire.
În timp ce aceia care au făcut faţă cu bine primei cerneri mai
trebuie încă să treacă de încercarea ce provoacă cea de-a doua
cernere, aceia care au căzut la prima cernere nu vor avea parte de
cea de-a doua. Parabola năvodului confirmă faptul că nu există nimic
mai sigur decât aceasta. Majoritatea credincioşilor adventişti sunt
doborâţi prin cernere când li se dă solia laodiceană şi, astfel, ei nu
mai pot lua parte la cea de a doua cernere.
Cu adevărat înfricoşător va fi timpul acela. Atunci tot ceea ce
poate fi zguduit va fi zguduit, şi doar aceia care au adevărul ca un
principiu viu în inimă vor fi în stare să reziste.
„Satana va săvârşi minuni ca să înşele; el îşi va stabili puterea
la nivel mondial. Biserica pare că este pe punctul să cadă, dar nu
va cădea. Ea va continua să stea, în timp ce păcătoşii din Sion vor
fi cernuţi – pleava va fi separată de grâul preţios. Acest este un
calvar teribil, dar cu toate acestea trebuie să aibă loc. Nimeni în
afara acelora care au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul
mărturisirii lor nu va fi de găsit printre cei credincioşi şi sinceri,
fără pată sau fără vreo zbârcitură a păcatului, fără viclenie pe
buzele lor. Noi trebuie să ne dezbrăcăm de automulţumirea, de
fariseismul nostru şi să ne îmbrăcăm cu neprihănirea lui Hristos.”
Selected Messages, vol. 2, pag. 380.
„Acum este timpul pentru poporul lui Dumnezeu să se arate
credincios principiilor. Când religia Domnului Hristos este cel mai
mult dispreţuită, când legea Sa este cel mai mult desconsiderată,
atunci ar trebui ca zelul nostru să fie cel mai fierbinte şi curajul şi
După cum pleava este separată de grâu, tot aşa încercarea finală
va separa fecioarele înţelepte de cele neînţelepte.
statornicia noastră să fie de neclintit. Să stai în apărarea

adevărului şi a neprihănirii când majoritatea ne uită, să porţi
bătăliile Domnului atunci când luptătorii sunt puţini – aceasta va
fi proba, încercarea noastră. În acest timp, noi trebuie să strângem
căldură din răceala altora, curaj din laşitatea lor, credincioşie din
trădarea lor. Naţiunile vor fi de partea marelui conducător rebel.”
Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Lucrători pentru Dumnezeu,
par. 16.
CAPITOLUL 23
Probaţi la maximum
Î ntrucât am stabilit în studiul nostru de până acum faptul că

cernerea descrisă în Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare,
par. 13, este cea de-a doua şi ultima cernere, suntem pregătiţi acum
să studiem mai în detaliu natura marii încercări finale ce va veni
asupra poporului lui Dumnezeu, încercare prin care trebuie să
treacă acest popor înainte de a fi sigilat. Ceva mai înainte am văzut
că marea încercare finală este decretul morţii, dar acum urmează
să vedem că ceea ce o face să fie o încercare atât de mare este cu
mult mai mult decât faptul de a sta faţă-n faţă cu moartea. Ceea
ce o va face să fie o experienţă atât de groaznică vor fi
circumstanţele şi conjunctura deosebită în care este impusă asupra
credincioşilor.
Noi toţi suntem pe deplin conştienţi de faptul că o anumită
încercare prin care trebuie să trecem în anumite circumstanţe
poate fi extraordinar de grea şi de înfricoşătoare, spre deosebire de
acelaşi tip de încercare dată în condiţii mai favorabile. Deci trebuie
să învăţăm acum că noi nu numai că trebuie să dăm faţă cu
încercarea grea a decretului morţii, dar mai trebuie să o şi
înfruntăm în circumstanţele cele mai dificile posibile, când
grozăvia şi presiunea ei vor fi simţite la maximum. Martirii au
înfruntat sentinţa morţii de nenumărate ori, însă niciodată în
conjunctura în care sfinţii zilelor din urmă vor trebui s-o înfrunte.
Este foarte adevărat că testul sau încercarea lor a fost mare, dar
niciodată nu se poate compara cu încercarea căreia trebuie să-i facă
faţă cei credincioşi chiar în zilele din urmă.
Descrierea acestui tablou urmează după ultimul paragraf pe
care noi l-am studiat în capitolul anterior din Tragedia veacurilor.
Să-l citim exact de unde am rămas.
„În vremea aceasta de persecuţie, credinţa slujitorilor Domnului
va fi pusă la încercare. Ei au dat avertizarea cu credincioşie privind
numai la Dumnezeu şi la Cuvântul Său. Duhul lui Dumnezeu care
le-a mişcat inimile i-a determinat să vorbească. Animaţi de un zel
(311)
sfânt şi cu un puternic impuls divin, au pornit la îndeplinirea

datoriilor lor fără să calculeze la rece urmările rostirii în faţa
oamenilor a cuvântului pe care Dumnezeu li-l dăduse. Ei n-au ţinut
seama de interesele pământeşti, nici n-au căutat să-şi păstreze
bunul nume sau viaţa. Cu toate acestea, atunci când furtuna
împotrivirii şi a apăsării se năpusteşte peste ei, unii, copleşiţi de
descurajare, vor fi gata să exclame: ,Dacă am fi prevăzut urmările
cuvintelor noastre, am fi stat liniştiţi!’ Ei sunt aruncaţi în greutăţi.
Satana îi asaltează cu ispite teribile. Lucrarea pe care şi-au
asumat-o pare peste puterile lor de a fi adusă la îndeplinire. Sunt
ameninţaţi cu distrugerea. Entuziasmul care îi mânase s-a dus; cu
toate acestea, nu pot da înapoi. Atunci, simţindu-şi deznădejdea
grozavă, aleargă la Cel atotputernic după întărire. Ei îşi amintesc
că acele cuvinte pe care le rostiseră nu fuseseră ale lor, ci ale
Aceluia care le încredinţase avertizarea. Dumnezeu a pus adevărul
în inimile lor, iar ei n-au putut să nu-l vestească.” Tragedia
veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 14.
În acest paragraf sunt trei propoziţii care descriu într-un mod
simplu felul cum evoluează lucrurile chiar la sfârşitul perioadei
marii strigări. Ele sunt următoarele: „Ei au dat avertizarea cu
credincioşie... Sunt ameninţaţi cu distrugerea... Entuziasmul care
îi mânase s-a dus.”
Prima dintre cele trei propoziţii arată că lansarea avertizării
este de domeniul trecutului la timpul acela. Nu se spune că ei
„dau”, ci că „au dat” avertizarea. Prima acţiune este la timpul
prezent, iar a doua este la timpul trecut, şi este folosită pentru a
descrie ceva ce a avut loc – adică ultima avertizare a omenirii. În
armonie cu aceasta este declaraţia că ei sunt ameninţaţi cu
distrugerea. Acest lucru arată că decretul morţii atârnă acum
deasupra capetelor celor ce în aparenţă sunt lipsiţi de apărare.
Cunoscând faptul că decretul morţii vine ca rezultat al dovezilor
prezentate în capitolul doisprezece al acestei cărţi, putem şti la ce
punct al timpului ne aduce propoziţia: „Sunt ameninţaţi cu
distrugerea”. Ne aduce la acel punct al timpului chiar înaintea
încheierii timpului de har sau de probă, când poporul lui
Dumnezeu trebuie să treacă prin marea încercare finală.
Unii ar putea gândi că şi decretul ce interzice vânzarea şi
cumpărarea ne va ameninţa cu distrugerea şi, într-un anumit sens,
acest lucru este adevărat. Mai degrabă, acest decret ne ameninţă
cu înfometarea, condiţie în care un om poate trăi destul de mult
PROBAŢI LA MAXIMUM 313
timp, mai ales dacă el este în stare să-şi facă rost de ceva hrană de
pe unde apucă. Ameninţarea cu distrugerea implică o moarte
imediată ce poate surveni ca urmare a unui decret al morţii.
Cea de-a treia propoziţie ne spune că „Entuziasmul care îi
mânase s-a dus”. Acesta este un indiciu clar că ploaia târzie a luat
sfârşit. Ploaia târzie nu poate să cadă şi nu va cădea niciodată la
nesfârşit, nici în natură, nici în har. Odată ce ea şi-a făcut lucrarea
nu mai este necesară şi ia sfârşit. Ar fi imposibil ca poporul lui
Dumnezeu să nu fie mânat de entuziasm atâta vreme cât Duhul
lui Dumnezeu încă se revarsă prin ei în puterea ploii târzii. De
aceea chiar faptul că „entuziasmul care îi mânase s-a dus” arată că
s-a ajuns la timpul când a fost adusă la îndeplinire ultima lucrare
făcută prin Duhul Sfânt, ploaia târzie luând sfârşit şi lăsându-i în
aparenţă lipsiţi de putere şi de ajutor.
Acest lucru nu înseamnă că Duhul Sfânt i-a părăsit. Nicidecum!
Prezenţa Sa în ei va fi la fel de reală şi de adevărată la vremea
aceea ca şi mai înainte, însă El nu se va mai revărsa prin ei; nu din
pricina vreunei greşeli sau nereuşite din partea lor, ci din cauza
greşelii şi nereuşitei oamenilor din lume de a primi avertizarea
plină de har ce li s-a dat.
Când Duhul Sfânt se revarsă prin noi cu putere conştientizăm
cel mai mult acest lucru şi ne bucurăm de prezenţa Lui; dar El se
poate afla în noi şi fără să fim conştienţi despre aceasta sau fără
să avem dovada că El este în noi.
Sunt trei faze distincte ale lucrării Duhului Sfânt pentru noi.
Prima este când El vine la noi din afară şi ne convinge de păcat şi de
necurăţie. Aceasta este o experienţă dureroasă, una de care suntem
foarte mult conştienţi atunci când are loc. Dacă Duhul reuşeşte să
ne aducă la adevărata pocăinţă, atunci El poate să vină şi să
locuiască în noi, dar, şi notaţi acest punct cu atenţie, El poate locui
doar în omul care a fost adus la adevărata pocăinţă prin convingere
personală, convingere dată de lucrarea reuşită a Duhului Sfânt.
Acum urmează pace şi linişte, acolo unde mai înainte era nelinişte
şi luptă. Pentru scurtă vreme Duhul Sfânt ne lasă în seama gloriei
acestei noi vieţi pe care am găsit-o, după care urmează pregătirea
pentru căminul veşnic. Curând însă dăm de necazuri şi suntem puşi
în situaţii dificile şi din când în când pare că suntem daţi uitării de
Duhul Sfânt, însă ajungem să învăţăm că aceasta este ceva doar
aparent şi nu real, pentru că El este tot atât de prezent în aceste
dificultăţi după cum a fost şi în cadrul experienţei naşterii din nou.
Toate acestea sunt o pregătire pentru a sluji şi pentru a da

mărturie, fapt care corespunde cu a treia lucrare a Duhului Sfânt,
deoarece El, care a lucrat atât de eficient pentru noi din afară ca
să poată ajunge să locuiască în noi, lucrează acum prin noi pentru
mântuirea altora. Aceasta este cea mai îmbucurătoare parte a
experienţei în Duhul Sfânt – timpul când conştientizăm cel mai
mult prezenţa Sa. Dar Duhul Sfânt va lucra prin noi doar cu
condiţia menţinerii unei strânse comuniuni cu El în locul unde
suntem puşi să lucrăm. Când inimile celor care sunt în sfera
noastră de influenţă devin atât de împietrite datorită poziţiei pe
care au luat-o în respingerea slujirii Duhului Sfânt prin cel
credincios, atunci Duhul se retrage nu de la cel credincios, ci de la
cel care l-a respins. Dar prin retragerea Sa încetează să mai curgă
prin cel credincios asemenea unui curent, rămânând în schimb
liniştit înăuntrul lui până când va veni o altă ocazie ca Duhul Sfânt
să inunde sufletul nevoiaş.
În acest punct credinţa celui credincios este pusă cu adevărat la-
ncercare. El a trăit într-un mod real duioşia lucrării Duhului Sfânt
în viaţa Sa şi deodată ea nu se mai face simţită. Brusc se simte
ispitit să creadă că Duhul Sfânt l-a părăsit şi începe să-şi examineze
viaţa pentru a vedea ce anume a făcut de a întristat pe Oaspetele
ceresc. În acelaşi timp el este conştient de durerea, descurajarea şi
dezamăgirea adusă de refuzul sufletelor pentru care lucrase; ceea
ce este o adevărată punere la probă a credinţei în adevărul însuşi,
deoarece ştim că ori de câte ori un suflet refuză adevărul suntem
puşi în situaţia de a ne întreba dacă avem sau nu adevărul.
Un alt lucru care ne afectează este acela că, cu cât mai înalt este
vârful experienţei avute anterior şi cu cât mai mare este
intensitatea acesteia prin lucrarea puterii Duhului Sfânt, cu atât
mai mare va fi riposta când această experienţă ajunge la capăt. Un
exemplu excelent cu privire la acest lucru este experienţa lui Ilie
la porţile Izreelului. Toată ziua se luptase cu preoţii lui Baal la
altarele de pe muntele Carmel. Înzestrat cu putere de Duhul Sfânt
stătuse fără-ncetare de veghe pe munte, neîndrăznind nici măcar
pentru o clipă să-şi piardă din vigilenţă. Apoi urmează triumful şi
reabilitarea adevărului lui Dumnezeu, uciderea preoţilor ticăloşi
ai lui Baal, rugăciunea solitară de mijlocire pentru ploaie,
răspunsul la rugăciunea sa şi alergarea Sa la porunca Cerului
înapoi prin ploaie spre porţile Izreelului. Apoi deodată totul a luat
sfârşit. Istovit din punct de vedere fizic şi mental, el căzu într-un
somn adânc din care apoi a fost trezit ca să audă ameninţarea

teribilă a Izabelei – sentinţa de moarte.
Duhul Sfânt nu se mai revărsă prin el fiindcă în acel moment nu
mai avea niciunde să se reverse, iar Ilie, cu disperare, s-a simţit
singur şi părăsit chiar dacă în realitate nu era aşa. Cu toate
acestea, aceasta era tot ceea ce putea vedea şi simţi şi, pentru că
vedea şi simţea doar acest lucru, s-a întors şi a fugit ca să-şi scape
viaţa. Cu cât mai înalt este nivelul activităţii spirituale atunci când
Duhul se revarsă prin noi, cu atât mai mare este simţământul
dezamăgirii când acel curent încetează să mai curgă când se
încheie lucrarea.
După cum a fost cu Ilie în trecut, tot astfel va fi şi cu poporul lui
Dumnezeu când marea strigare se va sfârşi. Ceea ce face ca tabloul
lui Ilie în această experienţă a vieţii sale să fie şi mai viu, este că el
e chiar tipul poporului care va da marea strigare. El s-a luptat cu
Ahab şi cu Izabela din timpul său, amândoi fiind tipul sau simbolul
marelui sistem apostat din zilele din urmă, căci exact după cum Ahab
şi Izabela erau o combinaţie între stat şi biserică, uniţi pentru a
impune închinarea la Baal ca o sfidare la adresa Dumnezeului
cerului, tot astfel Ahab şi Izabela din aceste zile din urmă vor fi o
combinaţie între biserică şi stat, amândouă unite pentru a impune
închinarea la Baal ca o sfidare la adresa Dumnezeului cerului.
Decretând ca tipul să întâlnească antitipul în zilele din urmă,
Domnul declară că numele simbolic al poporului care va lupta cu fiara
şi cu icoana ei va fi poporul Ilie, şi după cum proorocul Ilie a fost
înălţat la cer fără să vadă moartea, tot astfel aceia care sunt poporul
Ilie în aceste zile din urmă vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea.
După cum proorocul Ilie a trăit ziua puterii şi triumfului său în lupta
cu Ahab şi Izabela, tot aşa poporul Ilie de astăzi va trăi ziua puterii
şi triumfului lui când se luptă cu Ahab şi Izabela din aceste zile din
urmă. La sfârşitul zilei aceleia a urmat însă marea dezamăgire prin
faptul că puterea lui Dumnezeu a încetat să mai curgă prin el chiar
în momentul când puterile sale fizice se epuizaseră; şi exact aşa se va
întâmpla cu cei credincioşi în această ultimă luptă. Izabela a dat
decretul morţii chiar în acel moment al timpului când ameninţarea
cu moartea a avut cel mai mare impact posibil.
Exact la fel va avea loc deznodământul succesului poporului lui
Dumnezeu când Duhul Sfânt încetează să se mai reverse prin ei,
fapt care va aduce cu sine o experienţă a dezamăgirii şi a epuizării.
Chiar în momentul acestui deznodământ Izabela acestor zile din
urmă, plină de o furie indescriptibilă, va da decretul morţii. Fiind

dat în acel moment al timpului, va avea un impact pe care altfel nu
l-ar fi avut şi, asemenea lui Ilie, ei vor dori să fugă cât mai departe.
Citim despre aceasta în paragraful pe care deja l-am citat mai sus,
după cum urmează:
„Cu toate acestea, atunci când furtuna împotrivirii şi a apăsării
se năpusteşte peste ei, unii, copleşiţi de descurajare, vor fi gata să
exclame: ,Dacă am fi prevăzut urmările cuvintelor noastre, am fi
stat liniştiţi!’ ” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 14.
Notaţi faptul că fraza spune că „unii” se vor simţi copleşiţi şi nu
toţi. Aceasta înseamnă că unii vor avea de dat o luptă mai aspră
deoarece nu au izbutit să înveţe cum să dezvolte o credinţă vie,
suficientă pentru a le garanta o experienţă mai bună. Despre
aceştia stă scris:
„Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai
decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista
neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă.”
Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 23.
Începem să întrevedem că ceea ce face ca decretul morţii să fie
cu mult mai mult decât un test, o punere la probă pentru poporul
lui Dumnezeu, spre deosebire de cum a fost pentru martirii din
vechime, este concursul de împrejurări care-l face să fie o
ameninţare bruscă pentru poporul lui Dumnezeu, aşa cum a fost
ameninţat şi Ilie în vechime. Şi doar dacă ar fi numai atât tot ar fi
destul de rău, dar trebuie să ştim că va fi cu mult mai mult decât
atât.
Cheia pentru a înţelege expresia „cu mult mai mult decât atât”,
se găseşte în acelaşi paragraf paisprezece din capitolul „Ultima
avertizare”, după cum citim:
„Lucrarea pe care şi-au asumat-o pare peste puterile lor de a fi
adusă la îndeplinire.”
La prima vedere aceasta ar părea în contrast cu ideea din acelaşi
paragraf, prin care se arată că la vremea când au loc aceste
evenimente marea strigare a luat sfârşit, iar lucrarea s-a încheiat.
Totuşi, discrepanţa va dispărea când ne vom aminti că poporul lui
Dumnezeu nu ştie în realitate când se va sfârşi lucrarea. Deşi este
Doar aceia care sunt ferm stabiliţi în adevăr vor putea supravieţui
furtunii opoziţiei şi reproşului care va urma.
adevărat că respingerea soliei în cazul unora va fi atât de clară şi

de hotărâtă, încât nu va fi nici o îndoială cu privire la poziţia lor,
totuşi în cazul multor altora nu va fi posibil ca mintea mărginită a
omului să stabilească sau să precizeze dacă pentru ei a luat sfârşit
lucrarea. De asemenea nu trebuie să uităm că Satana, care este
permanent la lucru să înşele, va face să pară că mulţi dintre cei de
partea sa sunt cu adevărat convertiţi, părând ca şi cum ar avea
nevoie doar de adevărurile deosebite pentru această vreme ca să-i
pregătească pentru veşnicie. Pentru noi la vremea aceea va părea
cu adevărat că marea lucrare abia a început când, de fapt, ea deja
s-a încheiat. Dumnezeu ştie că s-a sfârşit. Duhul Sfânt şi îngerii
vor şti că s-a sfârşit, însă sfinţilor lui Dumnezeu nu le va fi dat să
cunoască aceasta.
Faptul că lucrarea pare departe de a fi încheiată, cu toate că

puterea ploii târzii s-a oprit, le va sugera că marea strigare n-a
reuşit să-şi facă lucrarea, implicaţiile teribile ce decurg din acest
fapt fiind acelea că a fost pierdută pentru totdeauna ocazia de a
câştiga victoria finală şi definitivă. Acesta va fi martorul vizibil
înfricoşător al împrejurărilor din acel timp – un martor pe care
diavolul totdeauna a căutat să-l exploateze la maximum, exact aşa
cum a făcut cu copiii lui Israel la trecerea Mării Roşii şi cu Hristos
pe muntele ispitirii. La vremea aceea, „a triumfa” însemna să te
bizui numai pe Cuvântul lui Dumnezeu şi să refuzi să crezi cu toată
convingerea martorul vizibil mult prea convingător şi izbitor al
împrejurărilor; şi tot astfel se va întâmpla în acest ultim conflict de
încheiere. Prin credinţă au trecut izraeliţii Marea Roşie, prin
credinţă a biruit Mântuitorul pe Satana pe munte şi tot prin
credinţă, şi numai prin credinţă, vor învinge cei neprihăniţi în
scenele de încheiere ale ultimei mari lupte din toate veacurile.
Adevăratul copil al lui Dumnezeu va şti, pe măsură ce intră în
ultimul conflict, că marea strigare este o chestiune de viaţă şi de
moarte: învingi sau mori. Ca şi regina Estera, care este de
asemenea un simbol al poporului care înfruntă marea încercare
finală, noi vom merge în această luptă cu cuvintele: „Dacă va fi să
pierim, vom pieri”. Posibilitatea de a pieri nu era nici exclusă şi nici
atrăgătoare pentru Estera, şi exact la fel va fi şi pentru noi la
sfârşit. Noi trebuie să intrăm în acest conflict cu toate posibilităţile
lui teribile, dar dacă vom cădea nu va mai fi niciodată o altă ocazie,
nici pentru noi şi nici pentru vreo altă generaţie de oameni.
Noi avem Cuvântul lui Dumnezeu care nu va da greş, fiindcă
Hristos spune: „Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe
pământ cuvântul Lui”. Romani 9,28. Dar împotriva acestui Cuvânt
stă groaznicul martor vizibil al împrejurărilor; cel mai cumplit din
câte au fost vreodată, şi dacă ne aducem aminte, Satana niciodată
nu a dat greş să curme repede toate acele mari redeşteptări şi
reforme pe care le-a stabilit Domnul. Acest lucru niciodată nu s-a
întâmplat din pricina vreunei nereuşite sau deficienţe din partea
lui Dumnezeu, ci mereu şi mereu s-a datorat îndărătniciei copiilor
lui Dumnezeu de a-l urma pe Dumnezeu până la sfârşit în vederea
încheierii lucrării începută atât de bine. Ei întotdeauna au eşuat
în această lucrare nobilă; un eşec care a dat diavolului ocazia pe
care o căuta, de a schimba mersul evenimentelor şi de a distruge
redeşteptarea. Dacă voia lui Dumnezeu ar fi fost împlinită, atunci
lucrarea s-ar fi încheiat cu foarte multă vreme în urmă, iar poporul

lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie acum pe noul pământ. În schimb
suntem încă aici în această lume obidită a întunericului şi a morţii.
Când Israel a intrat în ţara Canaanului cu multă vreme în urmă,
planul lui Dumnezeu a fost ca ei să fie un popor neprihănit ce urma
să se dezvolte şi să se răspândească până când întreaga lume avea
să se umple de prezenţa lui Dumnezeu, fapt care ar fi condus la
izgonirea diavolului. Ei au început atât de bine, însă au lăsat mici
ţinuturi ici şi colo, locuite de canaaniţii cruzi, care au crescut în
putere până când ei, evreii, au fost cei izgoniţi. Vezi Judecători
1,27-36. Prin David li s-a oferit o altă ocazie (Evrei 4,7), dar din nou
l-au dezamăgit pe Dumnezeu. Diavolul a reuşit iarăşi să anihileze
lucrarea cea bună. În Daniel 9,24-27, Dumnezeu le-a hotărât 490
de ani „până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor,
până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii
veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la
ungerea Sfântului sfinţilor”.
Ispăşirea păcatelor poate fi adusă la îndeplinire atunci când, pe
de o parte, li s-au pus capăt pentru totdeauna în viaţa poporului
lui Dumnezeu, iar pe de altă parte când toate păcatele şi toţi
păcătoşii au fost nimiciţi. Când se va săvârşi o astfel de lucrare,
atunci înfrângerea diavolului va fi decisivă şi absolută, iar
împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe vecie. Că a fost planul lui
Dumnezeu ca această lucrare să fie realizată pentru şi prin Israel
în cadrul celor 490 de ani este arătat foarte clar în textul de mai
sus, şi că diavolul a reuşit să împiedice ceea ce Domnul a avut în
plan se vede la fel de clar din mărturia istoriei.
A urmat apoi Biserica Apostolică. Dacă a existat vreodată o
biserică înzestrată cu puterea de a încheia lucrarea, atunci aceasta
a fost Biserica Apostolică. Condusă de către oameni care au umblat
şi au vorbit în mod personal cu Mântuitorul, care au fost uniţi prin
funiile dragostei cereşti, extraordinare, care au fost plini de Duhul
Sfânt şi plini de tărie în Scripturi, ei păreau plini de certitudinea
îndeplinirii lucrării pe care doreau s-o sfârşească. Nici ei nu erau în
necunoştinţă cu privire la pericolul eşecului, pentru că Pavel le-a
amintit de generaţiile de mai înainte care irosiseră ocazia pe care
au avut-o, şi le-a adresat această rugăminte arzătoare:
„Să luăm deci bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare
făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se
pomenească venit prea târziu.” Evrei 4,1.
Dar ei au irosit ocazia de a intra în odihna făgăduită, încât

lucrarea lui Dumnezeu iarăşi nu s-a îndeplinit şi diavolul a
triumfat.
Dar diavolul niciodată nu poate triumfa pe deplin, chiar dacă
firavul fir al adevărului devine uneori atât de subţire, încât pare
că dispare cu totul. Însă răsare din nou, viu şi de nestins, puternic
şi viguros pentru a face un alt efort de a încheia lucrarea.
Cel de-al cincilea efort de felul acesta a început în anul 1831, doar
pentru a sfârşi din nou în tiparul deja familiar al neizbânzii şi
înfrângerii pentru forţele lui Dumnezeu. Noi suntem familiarizaţi cu
multe declaraţii care spun că dacă poporul lui Dumnezeu ar fi fost
credincios, atunci această lucrare ar fi fost încheiată cu foarte mult
timp înainte, iar noi am fi fost în mod cert în împărăţia lui
Dumnezeu; dar lucrurile nu stau în felul acesta. Vezi Evanghelizare,
cap. 20, subcap. Motivul amânării, par. 5-11; Tragedia veacurilor,
cap. 26, par. 19; Hristos Lumina Lumii, cap. 69, par. 20.
A urmat apoi cea de-a şasea ocazie pentru intrarea în ţara
făgăduită oferită prin puternica solie a îndreptăţirii prin credinţă
care a început să se facă auzită în anul 1888. Încă o dată s-a
pregătit terenul pentru încheierea grabnică a lucrării, şi din nou:
„Satana a izbutit să ţină departe de poporul nostru, într-o mare
măsură, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a
năzuit cu tot sufletul să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a
împiedicat să capete acea eficienţă care i-ar fi făcut în stare să ducă
lumii adevărul, tot aşa după cum apostolii l-au vestit după Ziua
Cincizecimii.” Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235.
Aşa se face că vrăjmaşul sufletelor va intra în conflictul final
având în spate un raport neîntrerupt de succese, chiar dacă nu
complete. Aceasta îi va da curajul să creadă că el va avea succes din
nou, dar de astă dată definitiv şi pe vecie. El are ocazia de a avea
succes, după cum stă scris:
„Dacă ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar fi deplină.”
Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 13. În cazul acesta
el ar câştiga ceea ce mereu a fost atât de aproape să câştige.
Aşa se va întâmpla că la sfârşitul perioadei marii strigări
martorul vizibil al împrejurărilor va declara cu tărie că diavolul a
avut succes iarăşi. Satana va jubila şi va pune înaintea celor sfinţi
un tablou zugrăvit în culorile cele mai negre cu putinţă, pentru a
le nimici credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu şi pentru a-i
înfrânge la modul cel mai categoric. El va arăta spre faptul că
Cele şapte ocazii favorabile de a sfârşi lucrarea cuprinse
între ocazia din timpul lui Iosua până la sfârşit
Reapariţia
Cei 490 de Biserica Mişcarea Mişcarea
în prezent
Iosua David ani Daniel îngerului al
apostolică adventă a îngerului
Evrei 4,8 Evrei 4,7 9,24-27 patrulea
Evrei 4,1 1831-1844 al patrulea
PROBAŢI LA MAXIMUM
1888-1893 1950
1 2 3 4 5 6 7
321
Duhul Sfânt nu se mai revarsă prin ei şi va declara că aceasta este

dovada sigură că Dumnezeu i-a părăsit. El le va spune că lucrarea
nu e nicidecum terminată şi va susţine că Duhul Sfânt i-a părăsit
deoarece ei l-au întristat şi l-au îndepărtat. El va arăta spre
mulţimea fără număr care-i ţine partea; el îşi va desfăşura puterea
prin minuni şi prin aparente convertiri; el va declara că ei nici
măcar nu sunt creştini deoarece prin încăpăţânarea lor absurdă fac
ca lumea întreagă să zacă sub mâna grea a calamităţilor şi
distrugerilor; el va arăta spre marele număr de oameni care tocmai
i-au abandonat şi care au devenit acuzatorii lor cei mai răi; el va
face ca lucrurile să pară ca şi cum ar fi părăsiţi de Dumnezeu şi de
oameni; el le va pune înainte istoria vieţii lor din trecut şi va
declara că ei nu sunt nimic altceva decât nişte epave netrebnice,
infame. Argumentele lui nu vor părea nici necugetate, nici lipsite
de greutate, pentru că orice martor vizibil al împrejurărilor vor
declara cu tărie că el spune adevărul şi numai adevărul. Niciodată
n-ar putea exista o situaţie mai disperată ca aceasta şi niciodată
n-ar părea mai zadarnic efortul lor de a păstra adevărul. Cugetaţi
la acest tablou. Încercaţi să vă faceţi o idee măcar despre cum vor
arăta lucrurile la vremea aceea, pentru că nici cuvintele şi nici
imaginaţia nu pot zugrăvi cu adevărat natura înspăimântătoare
a acelei încercări şi a acelei experienţe. Până când nu vor trăi din
experienţă aceasta, nimeni dintre noi nu va fi în stare să cunoască
adevărul deplin al unei asemenea experienţe.
Într-o asemenea conjunctură şi tocmai într-un asemenea timp
va fi dat decretul morţii împotriva lor, după cum a fost dat şi
împotriva lui Ilie. Atunci Satana îşi va prezenta ultimul argument
în timp ce moartea le rânjeşte în faţă. „Ce se poate câştiga prin
moarte?”, va susţine el. „Martirii de pe vremuri au murit ca
învingători deoarece ştiau că sângele lor va fi o sămânţă din care
vor răsări mulţi alţii pentru adevăr, dar acesta este ceasul ultimei
înfrângeri pentru adevărul lui Dumnezeu. Totul este pierdut şi
nimic nu mai poate fi câştigat prin moartea voastră.” Diavolul va
prezenta situaţia în detaliile ei cele mai exagerate cu putinţă şi în
liniile ei cele mai teribile înaintea celor credincioşi din vremea
aceea.
Astfel, nu numai decretul morţii în sine, ci decretul morţii în
toată această conjunctură reprezintă şi este, după cum numai un
asemenea decret poate fi, marea încercare finală prin care trebuie
să treacă toţi mai înainte ca să poată primi, în stare vie, cel de-al
doilea şi ultimul sigiliu al Dumnezeului cel viu. Este inutil să mai

spunem că singuri care vor supravieţui vor fi aceia care au învăţat
să trăiască prin credinţă şi numai prin credinţă; aceia care s-au
consacrat înaintea Domnului, încât să poată spune: „Dumnezeu
este Dumnezeul nostru; şi chiar dacă El va da greş, atunci şi noi
vom da greş împreună cu El. Mai degrabă vom cădea împreună cu
El în neprihănire, decât să rămânem cu diavolul în păcat.”
În felul acesta vor fi încleştaţi diavolul şi cei neprihăniţi în
ultima luptă teribilă. În cele din urmă poporul lui Dumnezeu va fi
curăţit, apoi ajung la judecata de cercetare a celor vii unde sunt
şterse păcatele lor şi primesc sigiliul Dumnezeului cel viu.
Este într-adevăr o perspectivă sumbră pentru poporul lui
Dumnezeu care se aşteaptă să fie în viaţă la vremea aceea. Nici
unul din noi nu va înfrunta şi nu va trece cu succes prin această
încercare dacă nu înfruntă şi nu trece cu bine de încercările mai
mici de astăzi. Oamenii care astăzi nu pot înfrânge mândria şi
egoismul, în mod sigur nu vor putea rezista atunci.
Fie ca înţelegerea acestor evenimente viitoare să mişte, să
trezească pe fiecare cititor la o lucrare şi mai consacrată în vederea
curăţirii sufletului pentru buna lui creştere, astfel încât fiecare
dintre noi să fie în stare să reziste în acel ceas întunecat şi teribil.
CAPITOLUL 24
Iosua şi îngerul
Î n studiul nostru de până acum am văzut câte ceva din experienţa

înspăimântătoare pe care cei neprihăniţi o vor parcurge pe
măsură ce vor ajunge la marea încercare finală. Am văzut că ceea
ce va face ca decretul morţii să fie atât de îngrozitor va fi concursul
de împrejurări care-l va face să fie impus asupra noastră. Va fi
încărcat cu toată furia Izabelei ultimelor zile, când martorul vizibil
al împrejurărilor va proclama cu tărie că Dumnezeu s-a retras de
la noi şi ne-a lăsat în seama răutăţii arhivrăjmaşilor noştri.
Aceasta îl face să fie în sine o încercare ce va părea mai presus de
posibilitatea suportării omeneşti, dar, după cum am văzut, aceasta
nu este totul deoarece încercarea va veni peste un popor care va fi
confruntat, după cum declară toate aparenţele, cu eşecul misiunii
lor. Noi vom intra în acest ultim conflict decisiv ştiind că acesta
constituie concluzia finală a luptei îndelungate dintre cele două căi,
binele şi răul. Timp de şase mii de ani lupta a mers când înainte,
când înapoi. Au fost timpuri în istorie când adevărul a pornit să
învingă şi a învins şi timpuri când diavolul s-a aflat în avantaj pe
câmpul de luptă.
Ambele puteri s-au zbătut pentru a sfârşi lupta, însă nici una nu
a reuşit s-o facă. Dacă rătăcirea ar fi putut şterge definitiv adevărul
de pe faţa pământului, atunci victoria ar fi fost de partea ei, însă a
existat întotdeauna o linie firavă de supravieţuitori care au stat de
partea lui Dumnezeu, chiar atunci când lucrurile erau cele mai rele
cu putinţă. Pe de altă parte, nici adevărul nu a reuşit vreodată să
înfrângă definitiv rătăcirea. Astfel, lupta a mers când înainte, când
înapoi, dar acum în sfârşit cei doi potrivnici au intrat în competiţie,
fiecare ştiind cât de cumplită este această competiţie. Unul sau
celălalt dintre potrivnici va ieşi pe deplin şi definitiv biruitor din
această luptă, în vreme ce partea care a pierdut va fi înfrântă pe
vecie. La început, când începe marea strigare, fiecare făgăduinţă
le va arăta celor neprihăniţi că ei vor fi cei victorioşi, dar pe măsură
ce mii părăsesc în mod laş rândurile şi se apropie furtuna, fapt care
(324)
IOSUA ŞI ÎNGERUL 325
va face să rămână doar o mică rămăşiţă împrăştiată şi, pe măsură

ce ploaia târzie se opreşte, toate aparenţele vor sugera că lucrarea
a dat greş şi că încă odată rătăcirea a ieşit învingătoare. Acest lucru
va aduce cu sine o presiune grozavă asupra celor credincioşi de a
trece de partea care pare să fie cea învingătoare. Niciodată n-ar
putea arăta lucrurile mai întunecate sau mai lipsite de speranţă.
Niciodată n-ar putea decretul morţii, care va fi impregnat cu ură
şi răzbunare, să fie impus cu o eficienţă mai mare ca în momentul
acela.
Şi totuşi, aceasta încă nu este tot ceea ce va avea de suferit la
acea vreme poporul lui Dumnezeu, pentru că, pe lângă toate
acestea, numele lor vor fi trecute în revistă chiar atunci la judecata
de cercetare a celor vii. Acest ultim lucru va fi suficient de
îngrijorător pentru ei, fără toate celelalte la un loc, iar noi putem
fi foarte siguri că cel rău va folosi la maximum această ocazie
pentru a distruge credinţa poporului lui Dumnezeu. Prin ceea ce
va trebui să treacă poporul lui Dumnezeu numai în această
privinţă, este arătat clar în parabola despre Iosua şi Înger, însă
înainte ca s-o studiem, vrem să arătăm că există dovezi certe în
Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par 14, care ne ajută
să adeverim că judecata celor vii are loc în acest punct final al
timpului.
Sunt unii care învaţă în mod eronat că marea încercare finală se
abate asupra celui credincios înainte ca el să poată primi ploaia
târzie şi să poată da solia marii strigări. Asemenea oameni înţeleg
că judecata celor vii începe înainte de marea strigare şi că doar
aceia care trec cu bine de acest test, ce sunt judecaţi ca meritând
viaţa veşnică, care au parte de ştergerea păcatelor şi primesc
sigiliul Dumnezeului cel viu, pot lua parte la vestirea avertizării
finale în puterea ploii târzii.
Paragraful următor ne pune la dispoziţie dovezi în plus care
arată că această idee este mai mult decât eronată. Notaţi modul lui
de exprimare:
„În vremea aceasta de persecuţie, credinţa slujitorilor Domnului
va fi pusă la încercare. Ei au dat avertizarea cu credincioşie privind
numai la Dumnezeu şi la Cuvântul Său. Duhul lui Dumnezeu care
le-a mişcat inimile i-a determinat să vorbească. Animaţi de un zel
sfânt şi cu un puternic impuls divin, au pornit la îndeplinirea
datoriilor lor fără să calculeze la rece urmările rostirii în faţa
oamenilor a cuvântului pe care Dumnezeu li-l dăduse. Ei n-au ţinut
seama de interesele pământeşti, nici n-au căutat să-şi păstreze

bunul nume sau viaţa. Cu toate acestea, atunci când furtuna
împotrivirii şi a apăsării se năpusteşte peste ei, unii, copleşiţi de
descurajare, vor fi gata să exclame: ,Dacă am fi prevăzut urmările
cuvintelor noastre, am fi stat liniştiţi!’ ” Tragedia veacurilor, cap.
Nu arată foarte clar acest paragraf că furtuna persecuţiei care
se năpusteşte asupra lor vine ca urmare a rostirii fără înconjur a
cuvântului lui Dumnezeu în puterea Duhului Sfânt? Se vede faptul
că paragraful spune că ei au dat avertizarea şi că se angajează în
lucrarea lor fără nici o conştienţă reală a urmărilor ce decurg din
aceasta. La început nu există nici o ameninţare deosebită pentru
posesiunile sau viaţa lor, fiindcă în acest timp nimic din toate
aceste lucruri nu se încadrează în tabloul evenimentelor. Dar ei au
ieşit să proclame cuvântul lui Dumnezeu şi, fără întârziere, au
declanşat o reacţie firească din partea celor care urăsc adevărul.
Apoi, când furtuna se năpusteşte asupra lor, unii vor fi gata să
strige că dacă ar fi ştiut unde îi conduc toate aceste lucruri, atunci
niciodată nu ar fi mers înainte.
Lucrurile au evoluat astfel până la punctul unde ei sunt
ameninţaţi şi denunţaţi de peste tot de aceia care mai înainte le
fuseseră prieteni. Satana a chemat sub drapel puterile naţiunilor
pentru a promulga decretul morţii, ca să fie sigur că ei vor fi
distruşi. Ei sunt doar o mică grupă acum care au ales să rămână
în lumină. Acesta este tabloul evenimentelor aşa cum se vor
întâmpla ele, ca rezultat al proclamării marii strigări.
Şi de asemenea acesta este exact tabloul lucrurilor care vor avea
loc atunci când începe experienţa lui Iosua şi a Îngerului, în
măsura în care se aplică în mod deosebit experienţei poporului lui
Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii. Să citim ca o
dovadă a acestui lucru din Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap.
Iosua şi îngerul, par. 13:
„Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplică cu o
deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la
încheierea marii zile a ispăşirii. Biserica rămăşiţei va trece prin
mari încercări şi necazuri. Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu
şi au credinţa lui Isus vor simţi mânia balaurului şi a oştirii lui.
Satana consideră pe locuitorii pământului ca fiind supuşii lui, el
obţinând controlul asupra bisericilor apostate; dar iată o mică
grupă care se opune şi rezistă supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i
şteargă de pe faţa pământului, atunci triumful lui ar fi deplin.

După cum a influenţat naţiunile păgâne să nimicească pe Israel,
tot astfel, în viitorul apropiat, el va ridica puterile nelegiuite ale
pământului pentru a nimici pe poporul lui Dumnezeu. Tuturor li
se va cere să dea ascultare decretelor omeneşti pentru violarea legii
divine. Aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu şi datoriei
faţă de El vor fi ameninţaţi şi proscrişi. Ei vor fi ,daţi în mâinile lor
până şi de părinţi, fraţi, rude şi prieteni.’ ”
Încheierea marii zile a ispăşirii este judecata celor vii. Atunci va
trece biserica rămăşiţei prin mari încercări şi necazuri. Acesta este
timpul când „Satana consideră pe locuitorii pământului ca supuşii
lui”; când el obţine „controlul asupra bisericilor apostate”. Acesta
este timpul când tot ceea ce mai stă între el şi triumful său complet
este această mică grupă care este alcătuită în mod evident din aceia
care au mai rămas după marea cernere sau zguduire provocată de
izbucnirea furtunii persecuţiei descrisă în Tragedia veacurilor, cap.
Ultima avertizare, par. 13, 14, ce urmează ca o consecinţă a vestirii
ultimei avertizări în puterea ploii târzii. Acesta este acel timp când
el va ridica toate puterile nelegiuite ale pământului să nimicească
pe poporul lui Dumnezeu, lucru pe care-l vor încerca să-l facă prin
promulgarea decretului morţii. Acesta este acel timp când „Aceia
care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu şi datoriei faţă de El vor
fi ameninţaţi şi proscrişi. Ei vor fi ,daţi în mâinile lor până şi de
părinţi, fraţi, rude şi prieteni.’ ”
Armonizaţi faptele date în această declaraţie cu informaţiile
deja studiate din Tragedia veacurilor, şi nu va exista nici cea mai
mică îndoială că judecata celor vii are loc la sfârşitul perioadei
marii strigări. Iată încă o dovadă care se adaugă la multe altele pe
care le-am văzut în capitolele anterioare.
Unii se pot mira de ce ne străduim atât de mult să punem la
dispoziţie un tablou aşa de cuprinzător şi de exact al teribilei
experienţe prin care urmează să treacă poporul lui Dumnezeu. Dar
există un foarte bun motiv pentru aceasta. În primul rând, după
cum evreii s-au aşteptat ca Mesia să vină şi să inaugureze pentru
ei o epocă de o extraordinară glorie şi supremaţie militară în lume,
tot astfel există şi ideea comună cu privire la venirea ploii târzii
cum că ea este o perioadă glorioasă de triumf, de reabilitare şi de
supremaţie spirituală în biserică. Dar, în timp ce este adevărat că
marea strigare începe în felul acesta, pe fondul stării de lucruri
zugrăvite mai sus are loc o înrăutăţire înspăimântătoare a
lucrurilor până acolo încât tendoanele şi muşchii spirituali ai

adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu vor fi puse la încercare până la
limita suportabilităţii.
Abordând venirea lui Mesia cu idei pe de-a-ntregul eronate cu
privire la ea, iudeii au suferit teribil şi, în cele mai multe cazuri,
au suferit o pierdere veşnică. În acelaşi fel, dacă noi abordăm
conflictul final cu idei eronate despre ceea ce urmează să aibă loc,
atunci vom suferi mari pierderi care, în multe cazuri, vor sluji la
nimicirea credinţei care altfel ar rezista conflictului. Scopul precis
pentru care ni se dă Cuvântul sigur al prorociei este acela de a ne
pregăti pentru ceea ce urmează să aibă loc, astfel încât când are loc
noi să nu fim luaţi prin surprinde nici în cea mai mică măsură.
De aceea dacă noi înţelegem ceea ce am studiat în aceste capitole
şi le păstrăm în minte, aşa încât să putem intra în conflictul final
aşteptând ca evenimentele să aibă loc după cum stă scris, atunci
când ele vor avea loc nu vom fi luaţi prin surprindere, ci vom fi
întăriţi ştiind că ceea ce are loc este exact ceea ce ne-a avertizat
Dumnezeu că se va întâmpla. Să ne fixăm deci bine în minte de
acum înainte că viitorul va fi cu adevărat o luptă cruntă şi teribilă,
că drumul spre împărăţia lui Dumnezeu nu este pavat cu roze şi că
va trebui să biruim prin credinţă şi prin răbdare stăruitoare.
Exact în timpul când cupa amărăciunilor, a durerii va fi deja
plină pentru cei credincioşi, ei vor fi chemaţi să înfrunte judecata
celor vii. Că acest lucru nu este ceva ce se petrece automat şi
departe de noi în curţile cereşti, fără să ne implice din punct de
vedere emoţional, spiritual şi fizic, ne este făcut clar atât prin
simbolul experienţei copiilor lui Israel când ei trebuia să facă faţă
marii zile a ispăşirii, cât şi prin ilustraţia dată de experienţa lui
Iosua şi a Îngerului. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să facem
un scurt rezumat cu privire la natura lucrării din cortul mărturiei
în ispăşirea zilnică şi ispăşirea finală.
Păcatul, după cum am învăţat din studiul cu privire la trăirea
neprihănită, nu este atât de mult „ceea ce facem”, ci „ceea ce
suntem” – dispoziţiile şi natura interioară, dinăuntrul omului.
Aceasta este rădăcina necazurilor şi niciodată nu pot fi roade bune
în viaţă dacă mai întâi nu există o nouă rădăcină şi un nou pom.
Unicul scop al serviciului sanctuarului este acela de a scoate
păcatul din noi şi de a-l înlătura pentru totdeauna, aşa încât să
nu-l mai cunoaştem. Prima etapă a acestei lucrări constă în înde-
părtarea păcatului din om şi punerea lui în locul sfânt sau Sfânta
din sanctuarul ceresc unde şi rămâne până la înlăturarea şi punea

lui asupra ţapului de trimis, la sfârşitul timpului de probă al
omenirii.
Chiar în acest punct se aplică mai întâi parabola despre Iosua şi
Înger. Tabloul este descris în Zaharia 3,1-5: „El (îngerul) mi-a
arătat pe marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului
Domnului, şi pe Satana stând la dreapta lui ca să-l pârască.
Domnul a zis Satanei: ,Domnul să te mustre, Satano! Domnul să
te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune
scos din foc?’ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi
stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul,
a zis celor ce erau înaintea Lui: ,Dezbrăcaţi-l de hainele murdare
de pe el!’ Apoi i-a zis lui Iosua: ,Iată că îndepărtez de la tine
nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ Eu am zis: ,Să i
se pună pe cap o mitră curată!’ Şi i-au pus o mitră curată pe cap, şi
l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.”
Iosua este simbolul poporului lui Dumnezeu. Întrucât marele
preot este reprezentantul poporului, hainele murdare pe care le
poartă reprezintă caracterul nostru nedesăvârşit sau nele-
giuirea noastră. Iosua stând în picioare înaintea Îngerului
Domnului – adică Isus, Mântuitorul şi Marele nostru Preot
ceresc – îmbrăcat în haine murdare este un tablou al păcătosului
pocăit care stă înaintea lui Hristos cu toată nelegiuirea lui,
pledând pentru iertare şi curăţire. Dar în timp ce el face acest
lucru, vrăjmaşul este prezent ca să-l descurajeze pentru ca el să
nu poată culege binecuvântarea promisă.
Pentru ca noi să primim binecuvântarea iertării trebuie să
înţelegem nevoia noastră personală. Noi trebuie să fim în stare să
vedem că adevărata noastră problemă nu este ceea ce facem, ci ceea
ce suntem. Apoi, noi trebuie să ştim că Isus nu numai că a promis
să îndepărteze cu totul păcatul din noi, ci că El are şi toată puterea
şi voinţa necesară pentru a o face. Având încredere că El va face
aceasta, atunci trebuie să venim la El, să cerem şi să primim. Dacă
noi nu ne facem partea noastră, atunci nici Mântuitorul nu şi-o
poate face pe a Lui. Satana ştie acest lucru, motiv pentru care
lucrează din greu să menţină păcatul în noi, deoarece el ştie că dacă
poate reuşi în acest punct, atunci nu mai există nici temere, nici
primejdie ca păcatul să fie pus permanent asupra lui la sfârşit. Deci
el lucrează pentru a face ca păcatul nostru să pară din cale afară
de rău, încât să ne facă să ne temem că ar fi prea mult pentru
Mântuitorul să ne ierte vreodată păcatul. El ştie prea bine că dacă

poate nimici credinţa noastră în puterea Marelui Preot de a ne
curăţi şi de a ne ierta, atunci Dumnezeu nu mai poate face nimic
pentru noi. Trebuie să ţinem minte permanent că experienţa lui
Iosua şi a Îngerului, atunci când este considerată ca o ilustraţie a
serviciilor zilnice sau a ispăşirii zilnice, este un tablou al
transferării păcatului de la om asupra sanctuarului.
Însă Iosua este arătat ca unul care vine la sanctuar sau templu,
iar pentru el este rostit cuvântul încurajator:
„Dezbrăcaţi-l de hainele murdare şi îmbrăcaţi-l cu haine de
sărbătoare.”
Trebuie să fie un lucru evident acum că dacă hainele sunt
îndepărtate de pe el, atunci el nu le mai are deloc. Mai degrabă el
are hainele nepătate ale neprihănirii lui Hristos în locul hainelor
vechi murdare, care se află acum în sanctuarul ceresc.
În felul acesta, Satana a pierdut prima rundă a bătăliei, dar nu a
pierdut încă runda finală. Acele păcate nu sunt puse încă asupra lui
şi, în vreme ce este adevărat că ele sunt cu încă un pas mai aproape
de el, deşi judecata finală nu a avut loc, el se poate prezenta, şi chiar
o va face, la acea şedinţă mare şi ultimă a tribunalului pentru a se
apăra, pledând pentru cauza sa. La vremea aceea el nu se va
preocupa câtuşi de puţin de vreun om care încă mai poartă hainele
lui murdare, indiferent cât de zelos ar putea fi acel om în domeniul
religios sau cât de mare şi de extraordinară ar fi credinţa lui. Satana
ştie că asemenea persoane se află în mod sigur în puterea lui şi că
păcatele lor niciodată nu vor fi puse asupra sa.
Însă el va fi extrem de preocupat cu orice om ale cărui haine
murdare sunt în sanctuar, fiindcă el se află în pericolul iminent ca
ele să fie puse asupra lui pe vecie.
Situaţia cu care se va confrunta poporul credincios al lui
Dumnezeu la sfârşitul perioadei marii strigări, pe lângă toate
celelalte necazuri şi probleme de la vremea aceea, este aceea că
păcatele lor s-au acumulat în sanctuar, iar dacă ei nu-şi fac partea
în acel ceas cumplit şi disperat, atunci toate acele păcate se vor
întoarce din nou asupra lor, cu consecinţe fatale veşnice. A da greş
acum înseamnă a da greş pentru totdeauna, înseamnă a pierde
viaţa veşnică. Ei au o foarte importantă parte de jucat; a cărei
natură este ilustrată în serviciul marii zile a ispăşirii din cadrul
slujbelor cortului mărturiei din vechime. Pe vremea aceea poporul
trebuia să se adune în jurul cortului, să înţeleagă ce făcea marele
preot, să-şi chinuiască sufletele prin cercetarea inimii şi să îl

urmeze prin credinţă pe preot când acesta mergea înaintea lui
Dumnezeu.
Tot astfel va fi şi în ultimele zile când poporul lui Dumnezeu va
trebui să înţeleagă exact nevoia lui la vremea respectivă. Ei vor
trebui să înţeleagă că păcatele pe care le-au trimis dinainte în
sanctuar şi care s-au acumulat acolo trebuie să fie ispăşite definitiv
şi pe deplin prin stropirea sângelui pentru ei peste tronul milei, în
virtutea căruia păcatele pot fi luate şi puse asupra capului ţapului
de trimis. Ei vor şti că acest lucru este ceva ce nu-l pot face pentru
ei înşişi sub nici o formă, deloc. Există doar o singură Persoană care
poate face aceasta pentru ei, şi anume Isus, Marele Preot din
sanctuarul ceresc. Ei trebuie să creadă că El poate să facă şi chiar
va face aceasta şi, având această încredere, ei trebuie să vină şi să
lase în realitate şi pe deplin această lucrare în grija Lui. Totul va
depinde de menţinerea unei credinţe statornice în acel ceas; un
timp când a menţine credinţa înseamnă cea mai grea datorie dată
vreodată muritorilor.
Satana ştie aceasta şi, cu o viclenie teribilă şi crudă, va recurge
la orice armă din arsenalul său pentru a le nimici credinţa în
făgăduinţele lui Dumnezeu. Deja am văzut că el se va folosi cu
putere de martorul vizibil al împrejurărilor în efortul său de a-i
convinge că lucrarea lui Dumnezeu este un eşec total şi că nu se va
câştiga nimic prin moarte în aceste condiţii. El va arăta spre
dovezile care sugerează că ei au fost părăsiţi de Dumnezeu şi de
oameni, va arăta spre puterea care încă se află de partea lui, spre
marele număr de oameni – ce include o mulţime din foştii lor
camarazi care acum se numără printre urmaşii lui Satana – şi le
va sugera cu viclenie că este „înţelept” să urmeze mulţimile, de
dragul siguranţei lor.
El nădăjduieşte prin toate aceste lucruri să îi aducă la o stare de
slăbiciune şi de incertitudine înainte de a-i lovi cu ultima lui armă.
Acesta este barajul de foc prin care se slăbeşte rezistenţa
inamicului în război înainte de asaltul final. După ce-i trece prin
acest proces istovitor, Satana va veni la ei ca principal acuzator la
judecată, iar când ei cu inimi nerăbdătoare îşi întorc privirile către
lucrarea finală a Marelui lor Preot din sanctuarul ceresc, el va
prezenta înaintea lor tabloul trecutului lor păcătos într-o lumină
atât de rea ca o asigurare că ei sunt mult, mult prea păcătoşi pentru
a mai fi vreodată iertaţi de Isus, cel neprihănit şi sfânt.
„Ispititorul stă lângă ei să-i acuze, aşa cum a stat să i se

împotrivească lui Iosua. El arată spre hainele lor mânjite, la caracterele
lor pline de defecte. Le prezintă slăbiciunea şi nebunia lor, păcatele
nerecunoştinţei, neasemănarea lor cu Hristos, Răscumpărătorul lor, pe
care l-au dezonorat. El se străduieşte să înfricoşeze sufletul la gândul
că situaţia este fără speranţă, că pata necurăţiei nu va putea fi niciodată
spălată. Nădăjduieşte ca astfel să le distrugă credinţa, pentru ca în
acest fel să cedeze ispitelor sale, să întoarcă spatele credincioşiei lor faţă
de Dumnezeu şi să primească semnul fiarei.” Mărturii pentru
comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi îngerul, par. 14.
În felul acesta cei credincioşi vor fi asaltaţi cu toată puterea,
presiunea şi viclenia pe care le poate aduna diavolul, şi nu va fi o
Aceia care trec prin timpul strâmtorării lui Iacov vor fi încercaţi la maximum
cu gândul că situaţia lor este lipsită de speranţă, însă Isus aşteaptă
să-şi îmbrace poporul cu neprihănirea veşnică.
experienţă uşoară să treci cu bine prin toate acestea. Priviţi înapoi

la experienţa pe care aţi avut-o în trecut şi amintiţi-vă cât de greu
a fost să credeţi atunci când martorul vizibil al împrejurărilor a
adunat nori negri de jur-împrejurul vostru. Gândiţi-vă apoi mai
departe la acea încercare şi mai mare, din viitor, şi vedeţi că dacă
a fost greu să credeţi în mijlocul acelor puţini nori negri, ce va fi
atunci când se va aduna ultima furtună despre care nu avem nici
cea mai slabă idee în prezent?
Nu este de mirare atunci că aceasta este descrisă ca fiind marea
încercare finală. Încercarea finală este destinată să scoată la iveală
orice slăbiciune pe care încercările anterioare n-au reuşit să le dea
pe faţă, şi este de asemenea încercarea finală pentru că nu mai
există nici o altă încercare ce poate fi născocită pentru a-i urma. Ca
atare, Satana îşi va epuiza toate resursele în această încercare
finală şi nu va mai avea nimic pe care să-l poată aduce asupra lor
după aceea, cu excepţia şiretlicurilor deja cunoscute.
Dumnezeu nu poate şi nici nu îşi va pune sigiliul asupra nimănui
care nu a trecut de această încercare, din simplul motiv că marea
încercare finală este intenţionată să descopere orice slăbiciune pe
care încercările mai uşoare nu le-au dat pe faţă mai înainte. Unii
vor suporta persecuţia în primele etape ale perioadei marii strigări,
însă vor cădea când va fi dat decretul de interzicere a vânzării şi
cumpărării. Alţii vor trece de această încercare, însă vor cădea când
va veni ultima încercare. După cum spune Satana: „când violarea
sabatului nostru va fi pedepsită cu moartea, atunci mulţi dintre
aceia care acum iau poziţia de păzitori ai poruncilor vor trece de
partea noastră.” „…el ştie ce este adevărul.” Mărturii pentru
predicatori, cap. Cursele lui Satana, par. 5; cap. Solii lui
Dumnezeu, subcap. Alegerea fatală, par. 1. Şi în timp ce le vorbeşte
îngerilor săi despre ceea ce el ştie că va avea loc, putem vedea că
vor fi şi din aceia care vor suporta cu succes încercările mai uşoare,
dar vor cădea la marea încercare finală. Aşadar, cum ar putea
Dumnezeu să pună sigiliul ultimei confirmări asupra poporului
Său când încă există posibilitatea ca ei să cadă în acel timp de
criză? Răspunsul evident este că El nu-şi permite să facă acest
lucru. Aceasta scoate în evidenţă faptul că aceia care susţin că
judecata celor vii şi punerea sigiliului final au loc înainte de ploaia
târzie, nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce constituie marea
încercare finală, atunci când va veni ea, şi ce va însemna ea pentru
poporul lui Dumnezeu.
Este de înţeles că va avea loc o mare cernere la vremea aceea, o

cernere care va înlătura orice suflet care nu a izbutit să facă cea
mai serioasă şi mai sârguincioasă pregătire pentru acel eveniment.
Dar la timpul acela va exista o rămăşiţă care va rezista, care va
suporta şi care va rămâne credincioasă lui Dumnezeu indiferent de
implicaţiile care ar putea apărea. Ei vor fi un popor care a învăţat
în viaţa aceasta să nu se îngrozească la vederea martorului vizibil
al împrejurărilor; un popor care a învăţat să trăiască prin credinţă
în orice experienţă a vieţii; care îl cunosc pe Răscumpărătorul; şi
care ştiu că El trăieşte pentru ei în sanctuarul ceresc. Ei vor fi un
popor care şi-au stabilit pentru totdeauna în minte faptul că sunt
de partea lui Dumnezeu şi care nu vor lăsa absolut nimic să-i abată
de la credincioşia lor. Ei vor fi un popor care în aceste zile de probă
au obţinut biruinţa asupra apetitului, a iubirii modei şi a etalării,
a plăcerilor păcatului şi a oricăror nebunii ale lumii. Ei vor fi
bărbaţi şi femei de o mare tărie de caracter. Ei vor fi cei o sută
patruzeci şi patru de mii care nu vor vedea niciodată moartea şi
care îl vor urma pe Miel oriunde va merge de-a lungul întregii
veşnicii. Ei vor fi bărbaţi şi femei extraordinari.
Dar acest caracter, acest gen de credinţă şi acea putere de a
suporta nu se câştigă într-o zi. Este rezultatul unei vieţi întregi de
consacrare şi de pregătire temeinică. Este rezultatul câştigării
biruinţelor mici zi de zi. Este rezultatul unei trăiri victorioase
asupra oricărui păcat şi a oricărei slăbiciuni când ne asaltează pe
cărarea vieţii; pentru că trebuie să fii sigur că dacă nu ai biruinţa
asupra oricărui păcat astăzi, atunci în mod cert nu vei putea rezista
mâine. De aceea, câtă vreme se mai zice astăzi; câtă vreme îngerii
din ceruri, din milă şi răbdare, ţin în frâu cele patru vânturi ale
vrajbei; cât încă mai este timp de pregătire, să facem sigură
chemarea şi alegerea noastră în şi prin puterea extraordinară a
Evangheliei lui Isus Hristos. Dumnezeu va binecuvânta şi va ajuta
pe oricine va trece imediat la lucru şi va face din aceasta prima şi
cea mai importantă lucrare din întreaga lui viaţă.
CAPITOLUL 25
Durata timpului strâmtorării

lui Iacov
P e parcursul ultimelor câteva capitole am studiat acea parte a

capitolului „Ultima avertizare” din Tragedia veacurilor care
ne-a ajutat să urmărim desfăşurarea evenimentelor de la
începutul ploii târzii şi până la încheierea acestei ultime chemări
adresate oamenilor de pe acest pământ. Întrucât am ajuns la
punctul unde lucrarea ia sfârşit şi poporul lui Dumnezeu este silit
să dea fuga la Cel atotputernic pentru tărie, în timp ce diavolul îi
apasă cu toată puterea şi viclenia sa şi cu toată puterea oamenilor
răi, putem spune că am ajuns la sfârşitul unei secţiuni a
capitolului respectiv. Restul capitolului este consacrat unei
descrieri generale a unor realităţi cu privire la ultima avertizare
dată în puterea ploii târzii.
Acum ne interesează să studiem acele evenimente şi împrejurări
care au loc la sfârşitul ploii târzii când misiunea Evangheliei se
încheie. Am văzut că diavolul şi poporul Domnului sunt încleştaţi
într-o luptă titanică la vremea aceea. Satana va lucra cu toată
puterea şi îndemânarea sa ca să distrugă credinţa poporului lui
Dumnezeu, mai ales atunci când ei înfruntă judecata celor vii, în
timp ce ei, pe de altă parte, sunt hotărâţi să nu se lase şi să câştige
biruinţa. Odată cu începerea judecăţii celor vii în ceruri vor fi
deschise şi cărţile rapoartelor, aşa încât pe baza rapoartelor
conţinute de ele să se poată lua hotărârea de înlăturare a păcatelor
care se află în sanctuar – acele haine murdare care au fost
îndepărtate în prealabil de la cei pocăiţi şi puse asupra
sanctuarului în folosul lor chiar până la acest moment al timpului.
În timp ce adevăraţii credincioşi de pe acest pământ suportă cu
succes marea încercare finală, deoarece sunt curăţiţi de toate
păcatele şi de toată nelegiuirea, după cum confirmă rapoartele din
ceruri, şi în timp ce ei stăruie în rugăciune înaintea Mântuitorului,
Marele lor Preot şi Reprezentant înaintea Tatălui la judecată,
(335)
pentru a le şterge păcatele, Isus păşeşte spre tronul milei şi

mărturiseşte păcatele lor prin stropirea sângelui Său pe el. În
virtutea acestei mărturisiri a lui Isus în Sfânta Sfintelor, toate
păcatele pe care El le-a mărturisit acolo chiar de când a intrat în
această despărţitură în 1844, mai întâi pentru neprihăniţii morţi
şi apoi pentru neprihăniţii cei vii, vor fi îndepărtate din sanctuar
şi puse asupra ţapului de trimis – Satana – când Hristos îşi face
apariţia pe pământ. Despre aceasta vom studia ceva mai târziu
când vom ajunge la acest eveniment în studiul nostru.
Apoi, chiar în timpul când Isus face acea mărturisire finală
deasupra tronului milei, timpul de har ia sfârşit iar mila nu mai
pledează în favoarea neamului omenesc. Atunci vor fi rostite acele
cuvinte foarte solemne: „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai
departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este
fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este
sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi
răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
Apocalipsa 22,11.12.
„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul
copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare
va fi găsit scris în carte.” Daniel 12,1.
Încheierea timpului de probă sau de har înseamnă începutul
marelui timp de strâmtorare şi al timpului strâmtorării lui Iacov.
În vreme ce aceste două timpuri de strâmtorare au acelaşi punct
de început şi se derulează simultan pentru o vreme, unul dintre ele
are o durată mai lungă decât celălalt şi, de aceea, ele nu sunt unul
şi acelaşi lucru. Marele timp de strâmtorare are de-a face cu
experienţa celor răi, iar timpul strâmtorării lui Iacov este timpul
prin care trec cei neprihăniţi. Primul se întinde până la cea de-a
doua venire a lui Isus, în vreme ce timpul strâmtorării lui Iacov ia
sfârşit ceva mai înainte, atunci când glasul lui Dumnezeu
eliberează pe poporul Său de mânia vrăjmaşilor lor. Acest lucru va
deveni şi mai clar pe măsură ce înaintăm în studiul nostru.
Înainte de a studia evenimentele ce au loc în această perioadă
de timp în succesiunea lor, ar fi bine să clarificăm problema legată
de durata acestui timp de strâmtorare. În trecut s-a susţinut pe
scară mare că timpul strâmtorării va dura un an întreg, de la
încheierea timpului de har şi până la a doua venire a lui Isus pe
DURATA TIMPULUI STRÂMTORĂRII LUI IACOV 337
norii cerului. Acest concept era bazat pe o anumită înţelegere a

Apocalipsei 18,8, care ne spune următoarele:
„Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei:
moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru
că Domnul Dumnezeu care a judecat-o, este tare.”
Cunoscând principiul stabilit că o zi în profeţie este simbol
pentru un an literal, atunci este mult prea uşor să se ajungă la
concluzia că versetul de mai sus ne spune că ultimele şapte plăgi
vor cădea pe parcursul unui an de zile. Dar o asemenea concluzie
poate fi susţinută doar dacă trecem cu vederea o serie de factori
importanţi. În primul rând, există alte trei versete în acelaşi
capitol care spun că plăgile vor veni „într-un ceas” (versetele
10,17,19). Acum, un ceas este la fel de mult un simbol pentru o zi
literală, ceea ce înseamnă că ne întâlnim, după câte se pare, cu o
contradicţie în acest capitol. Cineva ar putea conchide pe baza
greutăţii dovezilor că sunt trei texte care declară că plăgile vor veni
într-un ceas, spre deosebire de unul singur care spune că ele vor
veni într-o zi şi, de aceea, pe baza acestui raţionament plăgile vor
dura a douăzeci şi patra parte dintr-un an, adică în jur de 15 zile,
mai mult sau mai puţin.
Cu toate acestea, această poziţie nu poate fi satisfăcătoare
deoarece avem versetul care ne spune desluşit „într-o singură zi”.
Singura poziţie, deci, care ne rămâne s-o adoptăm este aceea că
principiul zi-an este nul dacă ţinem cont de timpul când are loc
acţiunea descrisă în acest capitol, iar această poziţie este cea
corectă. Este corectă deoarece ni se spune foarte desluşit, foarte
clar că după încheierea celor două mii trei sute de zile profetice
timpul profetic a încetat.
Cuvântul infailibil al Îngerului puternic, care nu este nimeni
altul decât Hristos însuşi (SDA Bible Commentary, vol. 7, pag.
971), declară că „…nu va mai fi timp”. Apocalipsa 10,6 (K.J.V.
Bible).
Întrucât acest cuvânt a fost rostit la vremea experienţei dulci-
amare, noi ştim că el se aplică la încheierea marii profeţii a celor
două mii trei sute de ani, care s-au sfârşit pe data de 22 octombrie
1844. Comentând această declaraţie, iată ce spune Spiritul
Profetic:
„Acest timp, pe care îngerul îl anunţă cu un jurământ solemn,
nu este sfârşitul istoriei acestei lumi şi nici al timpului de probă,
ci este sfârşitul timpului profetic care va preceda venirea
Domnului nostru. Adică oamenii nu vor mai avea o altă solie bazată
pe un timp precis, stabilit. După această perioadă de timp, ce se
întinde între 1842 şi 1844, nu mai poate fi vorba de o trasare clară,
precisă a timpului profetic. Cel mai lung calcul se întinde până în
toamna anului 1844.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 971.
Datorită acestei declaraţii clare putem şti că după anul 1844
principiul de interpretare zi-an nu se mai aplică, aşa că nu trebuie să
înţelegem termenii „zi” sau „ceas” din Apocalipsa 18 că au drept scop
să descopere cercetătorului Bibliei lungimea exactă a timpului când
vor cădea plăgile. Practic ideea care ni se transmite este aceea că
plăgile vor veni pe neaşteptate şi vor avea loc într-o foarte scurtă
perioadă de timp. În realitate noi nu avem nici un indiciu clar despre
cât de mult va dura timpul strâmtorării, afară de anumite dovezi care
sugerează că va avea o durată cu mult mai puţin de un an de zile.
Mai întâi, în capitolele precedente am văzut atât de clar că
decretul morţii va fi dat deja înainte să înceapă cu adevărat marele
timp de strâmtorare şi că ziua stabilită pentru aducerea lui la
îndeplinire va fi în cadrul timpului de strâmtorare. Acest lucru ar
trebui să ne atragă atenţia asupra faptului că timpul strâmtorării
va dura cu mult mai puţin decât un an. În privinţa aceasta trebuie
să ne aducem aminte că dezastrele, calamităţile îngrozitoare care
prăpădesc lumea în timpul ultimelor şapte plăgi, nu cad peste o
lume care, la vremea când începe această perioadă, se bucură de o
prosperitate minunată şi fericită. E departe de a fi aşa ceva, fiindcă
pe măsură ce lumea continuă să se împietrească în împotrivirea ei
faţă de adevăr, diavolul are stăpânire din ce în ce mai mare asupra
elementelor, aşa încât năpastele se înmulţesc şi se răspândesc chiar
înainte de începerea marii strigări. Astăzi nu trebuie decât să
privim la tabloul lumii pentru a şti că lucrurile sunt în curs de a
deveni din ce în ce mai rele, şi vor continua în felul acesta în aceeaşi
măsură în care se intensifică respingerea adevărului lui Dumnezeu.
„În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare
medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru,
până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi
părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe
mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în tornade cumplite şi în
uragane cu grindină înspăimântătoare, în furtuni, inundaţii,
forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de
recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să
fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza epidemiilor.

Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai
dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a
animalelor. ,Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi
şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu
ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!’ Isaia 24,4.5.”
Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18.
Dacă problemele se înrăutăţesc acum, atunci ce va fi pe
pământul acesta când ploaia târzie ia amploare? Sub fluxul acelei
lumini respingerea adevărului va deveni din ce în ce mai sfidătoare
până la încheierea timpului de har, când respingerea va fi completă
şi Satana va avea control deplin asupra tuturor celor care nu s-au
pocăit şi asupra elementelor naturii. De aceea, putem şti că pe
perioada marii strigări dezastrele de tot soiul se vor intensifica în
mod vertiginos până când lumea, chiar înainte de revărsarea
ultimelor şapte plăgi, va ajunge într-o stare vrednică de plâns.
Unii se întreabă de ce aduce Satana distrugere asupra supuşilor
împărăţiei sale, când ar fi mai bine pentru el în aparenţă să facă
lumea mai fericită şi mai curată pentru ca oamenii să poată trăi
mai bine. Satana însă nu este preocupat atât de mult să facă o lume
mai bună pentru noi toţi, ci este preocupat să-şi scape propria piele.
Singura cale prin care poate face acest lucru acum este aceea de a
dovedi că Dumnezeu este greşit. Pentru a dovedi aceasta el trebuie
să-l împiedice pe Dumnezeu să facă ceea ce El a spus că va face: „să
încheie lucrarea şi s-o scurteze în neprihănire”. Romani 9,28.
(K.J.V. Bible). Satana deja a reuşit să-şi prelungească foarte mult
viaţa prin faptul că a zădărnicit încheierea lucrării în trecut, iar
dacă el va putea în cele din urmă să distrugă lucrarea lui
Dumnezeu de pe pământ, atunci va reuşi să aducă dovada că
Dumnezeu este greşit; că Dumnezeu nu-şi poate ţine cuvântul, că
puterea păcatului a fost atât de mare încât le-a fost imposibil
creaturilor inteligente să o biruie şi că Dumnezeu a cerut prea mult
fiinţelor create când se aştepta ca ele să asculte de legea Sa. Dacă
el ar reuşi să facă aceasta, atunci ar abate de la el puterea lui
Dumnezeu pentru pedepsirea lui cu nimicire veşnică şi ar câştiga
lupta de a fi repus în drepturi în ceruri, în condiţiile impuse de el.
Ca mijloc în atingerea acestui scop există un plan bine calculat
în activitatea lui distructivă în lume care-i aduce un dublu
câştig. În primul rând, face ca oamenii să îl acuze pe Dumnezeu
de lucrarea pe care de fapt el o săvârşeşte, aşa încât să-i conducă
să-l urască pe Dumnezeu şi să se unească cu el în răzvrătirea lui

îngrozitoare împotriva Creatorului care nu nimiceşte pe nimeni. În
al doilea rând, „amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că
aceia care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele.
Clasa de oameni care a provocat dizgraţia Cerului va pune toate
necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de legea lui
Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă.”
În felul acesta diavolul este în stare să-şi făurească o armă cu
ajutorul căreia să-şi aducă la îndeplinire ambiţia, de atâta vreme
nutrită, de a distruge pe poporul lui Dumnezeu, fiindcă „dacă ar
putea să-i şteargă de pe faţa pământului, atunci triumful lui ar fi
deplin”. Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi îngerul,
par. 13.
Acesta este un adevăr înspăimântător. Tot ceea ce trebuie să facă
diavolul este să zădărnicească formarea celor o sută patruzeci şi
patru de mii, prin uciderea tuturor celor care se vor număra printre
ei, şi astfel va câştiga marea luptă şi îşi va dovedi punctul de
vedere. El nici măcar nu trebuie să aştepte până atunci, pentru că
dacă ar putea distruge pe toţi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu
astăzi, atunci triumful său va fi complet chiar acum. Dar să lăudăm
pe Dumnezeul cerului că „Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul
celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie” (Psalm 34,7), lucru
pe care-l va face chiar până la sfârşit.
„Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în
creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit
pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei
minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ei obiectul
unui blestem general. Se va cere ca acei oameni puţini, care stau
în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai
fie toleraţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie
aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus
acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către
,conducătorii poporului’. ,Oare nu vă gândiţi că este în folosul
nostru’, spunea Caiafa cel nelegiuit, ,să moară un singur om pentru
norod şi să nu piară tot neamul?’ Ioan 11,50. Acest argument va
părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva
acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca
meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând oamenilor libertatea ca,
după un anumit timp, să-i dea la moarte...
Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de

necaz şi de suferinţă, descrise de profet ca fiind timpul strâmtorării
lui Iacov.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 7, 8.
Deja prin mass-media suntem martorii mâniei oamenilor şi a ce
poate face aceasta când revolta stradală se dezlănţuie fără stavilă,
însă cu mult mai rău va fi atunci când furia oamenilor va fi
provocată de o fervoare turbată când constată că sunt lipsiţi de
case, ţarini, cei dragi, sănătate, hrană şi tot confortul vieţii, din
cauza unei minorităţi încăpăţânate, după cum îşi închipuie ei,
care refuză să se supună voinţei majorităţii, a bisericii şi a
statului. Cum vor arăta aceste manifestări frenetice ale furiei
când întreaga lume se va uni în ura ei împotriva unei clase de
oameni minoritară, încât va părea că-ntr-o clipă va fi ştearsă de
pe faţa pământului?
Lumea nu poate face acest lucru câtă vreme mai este timp de
har, fiindcă cei patru îngeri încă ţin în frâu cele patru vânturi ale
vrajbei: „Câtă vreme Isus stătuse între Dumnezeu şi omul vinovat,
oamenii avuseseră o protecţie asupra lor; dar când El a încetat să
mai stea între om şi Tatăl, aceasta a fost îndepărtată şi Satana a
avut controlul deplin asupra acelora care în cele din urmă au rămas
nepocăiţi.” Experienţe şi viziuni, cap. Încheierea vestirii celei de-a
treia solii îngereşti, par. 4.
Înseamnă că din momentul în care se încheie timpul de probă
diavolul are controlul fără restricţie şi liber asupra maselor de
oameni care au respins adevărul lui Dumnezeu. Din acest motiv el
poate face absolut orice cu omenirea. Întrucât oamenii sunt
îmbibaţi cu ura lui faţă de cei credincioşi şi drepţi, Satana şi ei sunt
uniţi în teama lor comună, disperată şi mistuitoare de a scăpa
pământul de această minoritate dezgustătoare. Este rezonabil să
conchidem, în lumina tuturor acestor fapte, că Satana şi oamenii
au de gând să aştepte aproape un an întreg înainte de a-şi aduce
la îndeplinire planul de a pune în aplicare decretul morţii?
Bineînţeles că nu! Atât diavolul cât şi urmaşii săi vor căuta să facă
acest lucru cât de repede posibil.
În acelaşi timp, Satana nu vrea să facă nici o greşeală în privinţa
aceasta. El ştie că dacă se va pripi va pierde ocazia, aşa că el pune
la cale un plan sistematic, bine organizat, cu cea mai atentă şi
meticuloasă fineţe pentru ca nimeni dintre cei neprihăniţi să nu
mai poată perpetua adevărul lui Dumnezeu care-i garantează lui
distrugerea.
Va fi întocmai aşa cum s-a întâmplat în zilele Esterei; decretul

morţii va fi întocmit de către oamenii conducători ai lumii într-un
loc de întrunire anume, acceptat de către toţi. Decretul va fi mai
întâi lucrarea autorităţilor ecleziastice care trebuie apoi ratificat
de către puterile pământului; exact aşa cum Izabela din vechime a
aşternut în scris în numele regelui şi a sigilat cu sigiliul lui sentinţa
morţii pentru Nabot, slujitorul credincios şi ascultător al lui
Dumnezeu. Vezi 1 Împăraţi 21,8.
Acest decret, după cum am citit mai sus, le va da oamenilor
dreptul de a fi călăi, lucru care le conferă putere legală pe baza
căreia pot să transmită copii ale decretului morţii în orice colţ al
pământului, întocmai cum decretul din zilele Esterei a trebuit să
fie trimis mai întâi în orice parte a lumii, înainte ca să poată fi
aplicat planul de lichidare a poporului lui Dumnezeu.
Ştiind că experienţa poporului din zilele Esterei a fost un simbol
sau o avanpremieră a lucrurilor care vor avea loc în ultimele zile, noi
putem şti cum va fi iarăşi, fapt confirmat în declaraţia următoare:
„Apoi i-am văzut pe conducătorii pământului consfătuindu-se,
iar pe Satana şi îngerii lui, lucrând febril în jurul lor. Am văzut un
document ale cărui copii fuseseră răspândite în diferite părţi ale
pământului, cu ordin ca, dacă sfinţii nu renunţă la credinţa lor
specifică, dacă nu părăsesc Sabatul şi nu păzesc prima zi a
săptămânii, oamenii să aibă libertatea, după o anumită perioadă
de timp, să-i omoare.” Experienţe şi viziuni, cap. Vremea marii
strâmtorări, par. 1.
Un asemenea lucru nu necesită mult timp. În condiţiile actuale,
odată ce decretul a fost întocmit şi aprobat, tipărirea, împachetarea
şi distribuirea lui în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii ar fi
realizate doar în câteva zile. Mai trebuie să luăm în considerare şi
faptul că la vremea aceea liniile de comunicaţie vor fi distruse în
mare măsură din cauza năpastelor şi distrugerii care apasă greu
asupra lumii, lucru care ar necesita puţin mai mult timp ca durată,
însă în nici un caz un an întreg. Cel mult poate lua o săptămână
sau două.
De aceea, este cu mult mai rezonabil să conchidem că timpul
strâmtorării lui Iacov va fi de o durată relativ scurtă, lucru pentru
care trebuie să fim absolut recunoscători, pentru că atunci ne-am
putea întreba pe bună dreptate cum ar putea fi posibil pentru
natura omenească să îndure douăsprezece luni de chin în
strâmtorarea lui Iacov. Cândva am trecut personal printr-o
asemenea experienţă preţ de douăzeci şi patru de ore, dar într-o

formă mult mai blândă, şi atunci m-am temut că voi ceda psihic şi
mental. Am fost însă eliberat înainte de a se petrece un asemenea
lucru, fapt pentru care am fost foarte recunoscător, iar după ce am
trecut prin această experienţă nu pot înţelege cum ar putea cineva
să suporte douăsprezece luni fără să se dezintegreze mental şi
spiritual.
O declaraţie care este demnă de luat în considerare cu privire la
chestiunea legată de lungimea duratei timpului strâmtorării este
cea din A Word to the Little Flock (Un cuvânt către mica turmă),
pag. 12: „Domnul mi-a arătat în viziune că Isus s-a sculat, a închis
uşa şi a intrat în Sfânta Sfintelor în luna a şaptea a anului 1844;
dar scularea lui Mihael (Daniel 12,1), pentru a-şi elibera poporul
se află încă în viitor.
Acest lucru nu va avea loc până când Isus nu şi-a sfârşit lucrarea
Sa preoţească din sanctuarul ceresc, până când nu şi-a dezbrăcat
veşmântul Său preoţesc şi s-a îmbrăcat cu hainele Sale împărăteşti
şi şi-a pus coroana, pentru a călători în carul Lui de nori ca să
,zdrobească neamurile în mânia Sa’ şi să îşi elibereze poporul.
Atunci Isus va avea în mână secera ascuţită (Apocalipsa 14,14),
iar sfinţii vor striga zi şi noapte la Isus, care şade pe nor, ca să pună
secera şi să secere.
Acesta va fi timpul strâmtorării lui Iacov (Ieremia 30,5-8), un
timp din care vor fi eliberaţi cei sfinţi prin vocea lui Dumnezeu.”
Această declaraţie ne spune că de îndată ce Isus şi-a încheiat
lucrarea de Mare Preot în sanctuar, El îşi schimbă hainele preoţeşti
cu hainele regeşti ale dreptăţii şi răzbunării, după care urmează
imediat călătoria Lui din ceruri spre acest pământ, pentru a-şi
elibera poporul. În timp ce El călătoreşte astfel spre pământ, sfinţii
de pe pământ vor striga la El să-şi arunce secera şi să secere. Apoi
ni se spune că timpul când au loc aceste evenimente este chiar
timpul strâmtorării lui Iacov, lucru care ne-ar ajuta să înţelegem
cât durează timpul strâmtorării dacă am şti cât timp îi ia lui Isus
să dezbrace hainele Sale preoţeşti, să şi le pună pe cele ale
răzbunării şi să se coboare din ceruri pe pământ.
Nicăieri nu ni se spune cât timp va dura această călătorie a Lui,
deşi ştim în mod sigur că ea poate fi realizată în şapte zile sau chiar
mai puţin, pentru că aceasta va fi durata timpului în călătoria
noastră de întoarcere în ceruri. Dovada acestui fapt o găsim în
Experienţe şi viziuni, cap. Prima mea viziune, par. 6:
„Noi toţi am intrat împreună în nor şi am urcat timp de şapte

zile spre marea de cristal...”
Numai atât ne este clar deocamdată, că drumul spre ceruri
ocupă doar un interval de şapte zile. Cu toate acestea, noi nu putem
adopta poziţia hotărâtă cum că lui Isus Hristos îi sunt necesare
exact şapte zile pentru a veni pe pământ. Mai pot fi şi alţi factori
care încă nu ne sunt descoperiţi, ce ar putea prelungi cu puţin
perioada sau ar micşora-o un pic, dar toate acestea ne arată că
lungimea sau durata timpului va fi cu mult mai mică decât un an
întreg.
Citind despre experienţa sfinţilor din cadrul timpului
strâmtorării lui Iacov, găsim următoarea declaraţie în Spirit of
Prophecy, vol. 4, pag. 447:
„Dacă oamenii ar putea privi cu ochii cerului, ei ar vedea
companii de îngeri care excelează în tărie, tăbărâţi în jurul acelora
care au păzit cuvântul răbdării lui Hristos. Cu o gingăşie plină de
simpatie îngerii au fost martori la suferinţa lor şi au auzit
rugăciunile lor. Ei aşteaptă cuvântul Comandantului lor ca să-i
scape de primejdie. Însă ei trebuie să aştepte încă puţină vreme.
Poporul lui Dumnezeu trebuie să bea paharul şi să fie botezat cu
botezul. Tocmai această zăbovire, atât de dureroasă pentru ei, este
răspunsul cel mai bun la rugăciunile lor. În timp ce ei se străduiesc
să aştepte cu încredere ca Dumnezeu să lucreze, ei sunt îndemnaţi
să exercite credinţă, speranţă şi răbdare, lucruri care au fost atât
de puţin exercitate în timpul experienţei lor religioase. Totuşi din
pricina celor aleşi, timpul strâmtorării va fi scurtat. Sfârşitul va
veni mult mai repede decât se aşteaptă oamenii. Grâul va fi strâns
şi legat în snopi pentru grânarul lui Dumnezeu; neghina va fi
legată ca vreascurile pentru focul nimicirii.”
Dovada ce ne este pusă la dispoziţie este aceea că timpul
strâmtorării lui Iacov, de o intensitate înspăimântătoare, va dura
în mod cert cu mult mai puţin de un an, de fapt va fi de o durată
foarte scurtă. Pentru aceia care vor trece prin acest timp de
strâmtorare va părea ca o mie de ani durata lui, dar cu toate că va
fi atât de îngrozitor şi de dificil şi-n aparenţă peste puterea
omenească de a îndura, tăria Domnului va fi biruinţă pentru
poporul Său, iar în acest timp ei vor ieşi mai mult decât biruitori.
CAPITOLUL 26
Plăgi, şi ultimele plăgi
Î ntrucât am stabilit în capitolul precedent că timpul strâmtorării

va fi în realitate cu mult, mult mai scurt decât se presupune în
general, a sosit timpul să studiem cele ce se întâmplă pe parcursul
acestei perioade de timp. Pentru a face acest lucru este necesar mai
întâi să studiem acest interval de timp în termeni generali. Apoi
vom lua în considerare secvenţa evenimentelor prin care trec cei
neprihăniţi, după care vom arunca o privire asupra lucrurilor care
au să le sufere cei răi.
Ar trebui să fie foarte clar deja, din cele ce am studiat până
acum, că încheierea timpului de probă marchează începutul
acestui timp de strâmtorare, un timp care nu a mai fost niciodată
pe acest pământ. Totuşi, ar fi extrem de util pentru noi să stabilim
acest punct cu adevărat pe baza dovezilor din Cuvântul lui
Dumnezeu. În realitate vom vedea că va veni timpul când Isus va
pune capăt slujirii Sale preoţeşti în Sfânta Sfintelor din sanctuarul
ceresc şi va părăsi acea poziţie, aşa încât nu va mai fi Mijlocitor
pentru oameni. Când se va ajunge la acest punct al timpului cei răi
vor fi lăsaţi cu totul pe seama puterii lui Satana, care va arunca
lumea întreagă într-o asemenea strâmtorare cum nu ne-am putea
imagina vreodată ca ar fi cu putinţă.
Aceasta este arătat în mod clar în declaraţia următoare: „Când
El [Hristos] părăseşte sanctuarul, întunericul îi acoperă pe
locuitorii pământului. În acest timp grozav, cel neprihănit trebuie
să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire. Frâul
care a fost pus celor nelegiuiţi este îndepărtat şi Satana are
stăpânire deplină peste cel care a rămas până la urmă nepocăit.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârşit. Lumea a lepădat
mila Sa, a dispreţuit iubirea Sa şi a călcat în picioare legea Sa.
Nelegiuiţii au trecut hotarul punerii lor la probă; Duhul lui
Dumnezeu căruia i-au rezistat cu încăpăţânare a fost până la urmă
retras. Neocrotiţi de harul divin, ei nu au nici o apărare de cel rău.
Satana îi va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o mare şi
(345)
finală strâmtorare. Când îngerii lui Dumnezeu încetează să mai

ţină în frâu vânturile sălbatice ale patimii omeneşti, toate
elementele de discordie şi luptă vor fi lăsate libere. Pământul
întreg va fi adus într-o ruină mai grozavă decât aceea care a venit
peste Ierusalimul din vechime.
Un singur înger i-a nimicit pe toţi întâii născuţi ai egiptenilor şi
a umplut ţara de jale. Când David a păcătuit împotriva lui
Dumnezeu, prin numărarea poporului, un înger a făcut o
distrugere mare, prin care i-a fost pedepsit păcatul. Aceeaşi putere
de distrugere, pe care au arătat-o îngerii sfinţi la porunca lui
Dumnezeu, va fi manifestată de îngerii răi atunci când El le
îngăduie. Sunt gata acum forţe şi aşteaptă doar îngăduinţa divină,
ca să răspândească pustiirea pretutindeni.” Tragedia veacurilor,
cap. Timpul strâmtorării, par. 3, 4.
Dar în vremea aceea poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va
fi găsit scris în carte.” Daniel 12,1.
omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul
fiecărui suflet va fi hotărât şi nu va mai fi nici un sânge ispăşitor
care să cureţe de păcat. Când Isus părăseşte poziţia Sa de
Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna
declaraţie: ,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine
este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să
trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se
sfinţească şi mai departe.’ Apocalipsa 22,11. Apoi Duhul lui
Dumnezeu, care ţinea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ.
După cum Iacov era ameninţat cu moartea de către fratele său
mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din
partea celor răi care caută să-l distrugă. Şi, după cum patriarhul
s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau,
tot astfel cei neprihăniţi vor striga la Dumnezeu zi şi noapte pentru
scăpare de vrăjmaşii care-i înconjoară.” Patriarhi şi profeţi, cap.
Noaptea luptei, par. 16.
Aceste declaraţii arată la modul cel mai clar faptul că încetarea
slujirii lui Hristos în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc indică
timpul când va fi retrasă întru-totul prezenţa restrictivă a Duhului
Sfânt, ce are drept urmare începerea timpului strâmtorării. Pentru
PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI 347
cei răi aceasta va însemna revărsarea ultimelor şapte plăgi care

reprezintă mânia neamestecată a lui Dumnezeu împotriva
călcătorului de lege. Faptul că ultimele şapte plăgi încep odată cu
încheierea slujirii din sanctuar, ne este arătat în mod cert în
următoarele declaraţii:
„Când Hristos îşi încetează mijlocirea în sanctuar, mânia Sa
neamestecată cu milă va fi dezlănţuită împotriva tuturor acelora
care se închină fiarei şi icoanei ei şi primesc semnul ei. Apocalipsa
14,9.10. Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci când
Dumnezeu a fost pe punctul de a-l elibera pe Israel au fost
asemănătoare în caracter cu acele judecăţi mai teribile şi mai
întinse, care urmează să cadă peste lume chiar înainte de
eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor,
cap. Timpul strâmtorării, par. 40.
„Apoi am văzut că Isus nu avea să părăsească Sfânta Sfintelor
până când nu avea să fie hotărât fiecare caz, fie pentru mântuire,
fie pentru nimicire, şi că mânia lui Dumnezeu nu putea veni până
când Isus nu-şi termina lucrarea în Sfânta Sfintelor, până nu-şi
scotea veşmintele de preot şi nu îşi punea hainele răzbunării.
Atunci Isus nu va mai sta între Tatăl şi om, iar Dumnezeu nu va
mai păstra tăcerea, ci îşi va revărsa mânia asupra celor care au
respins adevărul Său.” Experienţe şi viziuni, cap. Sigilarea, par. 1.
„Când Isus a ieşit din Sfânta Sfintelor, am auzit clopoţeii
veşmântului Său; şi, în acel moment al ieşirii Sale, un nor de
întuneric i-a acoperit pe locuitorii pământului. Atunci nu a mai fost
nici un mijlocitor între omul vinovat şi un Dumnezeu jignit. Câtă
vreme Isus stătuse între Dumnezeu şi omul vinovat, oamenii
avuseseră o protecţie asupra lor; dar când El a încetat să mai stea
între om şi Tatăl, aceasta a fost îndepărtată şi Satana a avut
controlul deplin asupra acelora care în cele din urmă au rămas
nepocăiţi. Era imposibil ca plăgile să fie revărsate în timp ce Isus
slujea în sanctuar; dar când lucrarea Sa de acolo ia sfârşit şi
mijlocirea Sa se încheie, nu mai există nimic care să stăvilească
mânia lui Dumnezeu, şi aceasta se dezlănţuie cu furie asupra
capului neprotejat al păcătosului vinovat, care a dispreţuit
mântuirea şi a urât mustrarea.” Experienţe şi viziuni, cap.
Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 4.
Aceste declaraţii ne arată într-un mod foarte lămurit că ultimele
şapte plăgi nu pot să fie şi nici nu vor fi revărsate asupra
locuitorilor vinovaţi ai pământului până când nu se încheie slujire
a lui Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Însă de îndată

ce lucrarea de mijlocire ia sfârşit, plăgile vor începe să fie
revărsate. Nu va mai fi nici un fel de zăbovire în această privinţă.
De aceea, noi trebuie să fim statorniciţi în acest adevăr, şi anume
când slujirea lui Isus ia sfârşit în Sfânta Sfintelor, El îşi pune
hainele răzbunării şi imediat încep să se reverse ultimele şapte
plăgi asupra capetelor neprotejate ale celor răi, în vreme ce, în
acelaşi timp, poporul lui Dumnezeu de pe pământ este aruncat în
experienţa timpului strâmtorării lui Iacov. Aceste lucruri trebuie
să fie foarte clare.
Cititorul nepăsător şi superficial nu are parte de o înţelegere
corectă şi autentică a Cuvântului lui Dumnezeu, ci doar cercetătorul
atent, cugetător şi evlavios care este pregătit să compare verset cu
verset şi să lase ca fiecare cuvânt să-şi aibă greutatea lui proprie,
adevărată. Astfel că, la prima citire a declaraţiilor de mai sus, se lasă
impresia că dezlănţuirea ultimelor şapte plăgi va fi una dramatică;
aducând cu ea o stare de lucruri complet diferită de ceea ce a avut
loc mai înainte, că toţi oamenii nu vor avea nici cea mai mică
dificultate să vadă că au început ultimele şapte plăgi.
Un studiu atent al evenimentelor care se petrec în acea vreme
arată că nu astfel vor sta lucrurile, ci mai degrabă că ultimele şapte
plăgi vor fi doar înteţirea finală a plăgilor în lume, care sunt deja
prezente ca rezultat al apostaziei universale. Atât de groaznice vor
fi aceste plăgi care vor cădea înainte de încheierea timpului de
probă, încât declanşarea ultimelor şapte plăgi nu va fi nimic nou şi
ciudat pentru oamenii de pe pământ, ci mai degrabă vor fi acelaşi
lucru dar de o severitate mai mare. Cele care au loc înainte de
încheierea timpului de har se vor întrepătrunde cu acelea care vin
după ele, şi nici un om nu va fi în stare să spună când se vor sfârşi
primele, care au loc înainte, pentru a face loc celorlalte ultime şapte
plăgi, indiferent cât de bun ar fi cercetătorul Bibliei. De fapt nici
chiar Satana, care este cel mai bun cercetător al Bibliei, nu va fi în
stare să le deosebească. Din acest motiv avem nevoie să cercetăm,
să studiem dovezile cu privire la toate aceste lucruri.
În primul rând, expresia folosită mereu şi mereu de către
Spiritul Profetic, „ultimele şapte plăgi”, este în ea însăşi plină de
înţeles. Ele nu sunt numite doar cele şapte plăgi, ci ultimele şapte
plăgi. Dacă acestea sunt ultimele plăgi, atunci trebuie să mai fie
măcar una sau mai multe plăgi înainte, deoarece nimic nu poate fi
ultimul câtă vreme n-a existat ceva înaintea lui.
Evoluţia primelor plăgi şi a ultimelor şapte înainte şi după încheierea timpului
de probă. În timpul ultimelor şapte plăgi, pentru prima dată în veşnicie,
Dumnezeu îşi va retrage în întregime prezenţa de pe o planetă locuită.
Reforma Sabatu- Timpul de probă s-a încheiat

Spiritismul Nelegiuirea spo-
lui respinsă pro- Mihael se scoală în picioare
câştigă putere reşte considerabil
gresiv Căderea ultimelor şapte plăgi
PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI
1 2 3 4 5 6 7
Primele plăgi – cutremure, tornade, incendii, Ultimele şapte plăgi – răni dureroase, sân-
boli, inundaţii, războaie, furtuni cu grindină, ge, călduri insuportabile, întuneric, secarea
etc., cresc în intensitate pe măsură ce re- Eufratului, cutremurul şi grindina cea mare
stricţiile puse asupra Satanei sunt înlăturate
349
Acum, din declaraţiile citate mai sus noi am învăţat că ultimele

şapte plăgi vin în întregime după încheierea timpului de har şi
întrucât ele încep în momentul când se încheie timpul de probă
omenesc, atunci primele plăgi trebuie să le localizăm înainte de
încheierea acestui timp.
Pe deasupra, ni se spune într-un mod clar că aceste ultime şapte
plăgi sunt antitipul plăgilor care au căzut asupra Egiptului când
Dumnezeu era pe punctul să-şi elibereze poporul de puterea
opresorului de atunci.
„Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci când Dumnezeu a
fost pe punctul de a-l elibera pe Israel au fost asemănătoare în
caracter cu acele judecăţi mai teribile şi mai întinse, care urmează
să cadă peste lume chiar înainte de eliberarea finală a poporului lui
Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 40.
Făcând o comparaţie între acel timp şi viitorul apropiat ne va
arăta că într-adevăr primul este tipul celui de-al doilea şi, de aceea,
a fost consemnat ca o lecţie de mare valoare pentru poporul lui
Dumnezeu, care va trece prin scenele de încheiere ale istoriei
acestei lumi.
În ambele cazuri avem de-a face cu un decret de moarte dat
împotriva poporului lui Dumnezeu ce vizează distrugerea lor de pe
faţa pământului. Despre acest decret de moarte din timpul lui
faraon citim:
„Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una
Şifra şi cealaltă Pua, şi le-a zis: ,Când veţi împlini slujba de moaşe
pe lângă femeile evreilor, şi le veţi vedea pe scaunul de naştere,
dacă este băiat să-l omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să
trăiască.’ ” Exod 1,15.16.
Un asemenea decret nu poate avea drept rezultat decât
exterminarea neamului omenesc, pentru că dacă nu mai sunt
bărbaţi nu mai poate exista nici o generaţie viitoare. Când acest
decret a dat greş din pricina credincioşiei moaşelor, atunci
împăratul a dat un al doilea decret care era cu mult mai îngrozitor:
„Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui: ,Să
aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte, şi să lăsaţi pe toate
fetele să trăiască.’ ” Versetul 22.
Faraonul era la vremea aceea cea mai înaltă autoritate
pământească şi tot astfel cele mai înalte autorităţi pământeşti vor
da din nou un decret menit să extermine poporul lui Dumnezeu.
Dar după cum Dumnezeu a trimis acele zece plăgi teribile înainte
de a-şi izbăvi poporul Său din timpul acela, tot astfel El va trimite
din nou plăgi în ultimele zile înainte de eliberarea finală a
poporului Său. După cum a fost atunci, tot aşa va fi din nou.
Aceasta ne conduce la concluzia că dacă atunci au fost zece plăgi,
tot astfel vor fi din nou zece plăgi în ultimele zile. Dacă acest lucru
este adevărat şi dacă, după cum ştim, ultimele şapte dintre ele îşi
găsesc locul după încheierea harului, atunci primele trei trebuie să
aibă loc înainte de încheierea timpului de har.
Noi nu ştim nici un loc unde am putea găsi specificate exact trei
plăgi ca având loc înainte de încheierea timpului de har, dar putem
găsi dovezi abundente pentru a ne arăta că pământul va fi lovit cu
dezastre de proporţii înspăimântătoare înainte să vină acel timp.
De fapt, aceste năpaste năpădesc deja pământul şi se înrăutăţesc
pe an ce trece.
Să urmărim acest fir iarăşi în capitolul intitulat „Conflictul care
se apropie” din Tragedia veacurilor. Deoarece am cheltuit ceva
timp în acest capitol şi anterior în capitolul patru, noi vom atinge
aici doar punctele mai importante, ca o introducere a adevărului
cu privire la ultimele şapte plăgi, puncte ce trebuie bine înţelese.
Începând cu anul 1844 mari adevăruri cu privire la reforma
Sabatului şi la adevărata păzire a legii lui Dumnezeu au fost
expuse înaintea oamenilor şi bisericilor lumii. Chemarea nu numai
că a fost neluată în seamă, dar ea a fost respinsă în mod categoric
şi i s-a rezistat cu putere de către aceste biserici. Acum, simplul
fapt e că este imposibil să te împotriveşti chemării lui Dumnezeu
fără să suferi îngrozitor, ca rezultat al acestei împotriviri. Cauzei
îi urmează efectul. Orice acţiune produce o reacţie opusă şi pe
măsură. Aceste biserici au semănat vânt şi în mod sigur vor culege
furtună. „Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde,
această lepădare a legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a
patra, va deveni aproape generală. Învăţăturile conducătorilor
religiei au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către
dispreţuirea legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor
conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care
există în lumea creştină.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care
se apropie, par. 11.
Este de cea mai mare importanţă ca aceşti conducători să
ascundă de oameni adevărata cauză a necazurilor care se abat
asupra lor cu o severitate crescândă, pentru ca oamenii să întoarcă
spatele şi să găsească vină pentru profanarea duminicii. Şi acest
act din partea lor înseamnă o şi mai mare respingere a cerinţelor

lui Dumnezeu faţă de ei, în timp ce ei caută să stabilească o zi falsă
de închinare. Astfel, citim:
„Cu toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că
rapida răspândire a stricăciunii se datorează în mare măsură
profanării aşa-numitului ,Sabat creştin’ şi că impunerea păzirii
duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii.” Tragedia
veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 12.
Un asemenea act nu serveşte decât la deschiderea şi mai largă
a uşii pentru invazia necredinţei şi a spiritismului şi, pentru că
spiritismul este puterea prin care lucrează Satana, acest fapt îi dă
celui rău o mai mare putere pentru a-şi face voia pe pământ. Este
planul şi lucrarea acestui vrăjmaş hain ca să apară înaintea
oamenilor ca un binefăcător al neamului omenesc, pe când în
realitate vine ca un distrugător. Să citim despre aceasta:
„Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii,
vindecând bolile oamenilor şi pretinzând a aduce un sistem nou şi
mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp el lucrează ca
un nimicitor...
În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare
mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în tornade cumplite şi în
uragane cu grindină înspăimântătoare, în furtuni, inundaţii,
forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de
recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să
fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza epidemiilor.
Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai
dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a
animalelor. ,Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi
şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu
ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!’ Isaia 24,4.5.”
Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 16, 18.
Există două puncte care necesită atenţie în această declaraţie.
Primul este subliniat de cuvintele: „Chiar acum el este la lucru”.
Aceste cuvinte au fost scrise cu mai bine de nouăzeci de ani în
urmă, întrucât au apărut în volumul patru al seriei The Spirit of
Prophecy, pag. 407. Nu numai că ni se spune că el era la lucru pe
PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI
353
Calamităţi şi distrugeri abundă chiar acum în lume. Cuvântul sigur al profeţiei ne informează în mod clar că acestea vor
deveni tot mai frecvente şi mai dezastruoase până la sfârşitul timpului de probă, când vor începe cele şapte plăgi din urmă.
vremea aceea, ci că „Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai

frecvente şi mai dezastruoase”. Cei care trăim în prezent suntem
martorii adevărului grozav al acestor cuvinte. Aceste calamităţi
sunt într-adevăr din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase.
Anul 1992 a fost marcat fără îndoială de un şir lung de dezastre
înspăimântătoare. Cu toate acestea, atât de deprinsă a devenit
lumea cu aceste lucruri din cauza repetării lor frecvente şi cu o aşa
mare severitate, încât abia dacă se ţine seama de ele.
Dar cercetătorul serios al Bibliei observă faptul că aceste lucruri
devin tot mai frecvente şi mai dezastruoase, pe măsură ce nivelul
moral şi spiritual al lumii scade din ce în ce mai mult şi tot mai
mult. Această prăbuşire nu a fost niciodată mai rapidă ca în ultimii
ani. Parcă oamenii leapădă orice restricţie şi se lasă în voia tuturor
ticăloşiilor, folosindu-şi corpurile în satisfacerea celor mai dez-
gustătoare şi detestabile pofte şi plăceri.
Această situaţie devine acum în mod inevitabil din ce în ce mai
rea, rezultatul fiind acela că Duhul lui Dumnezeu se va retrage tot
mai mult şi mai mult de pe pământ, în timp ce puterea spiri-
tismului va deveni din ce în ce mai vădită, până când aceste lucruri
capătă formă de plăgi.
Noi ştim că atunci când va începe marea strigare, lucrurile vor
fi ajuns la punctul în care se va spune despre bisericile lumii că:
„A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor,
o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări
necurate şi urâte… Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au
ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.”
Apocalipsa 18,2.5.
Aceasta ne arată că se va ajunge la o anumită stare de lucruri
atunci când puterea spiritismului va fi cu mult mai mare decât este
în prezent. Atunci biserica va fi devenit chiar locaşul demonilor,
fiind plină de orice duh necurat; atât de serioase devenind lucru-
rile, încât păcatele ei vor ajunge până în cer. Aceasta înseamnă că
Satana va avea atunci putere nelimitată în cadrul acelor biserici
prin care va folosi în măsura cea mai deplină puterea duşmănoasă
şi distructivă a spiritismului.
Astăzi lucrurile nu au atins încă acel punct şi nici nu-l vor atinge
până când bisericile nu se vor uni în scopul lor comun împotriva
adevărului lui Dumnezeu. Dar acel timp vine, iar dacă distrugerea
lumii este atât de rea precum e azi – Satana neposedând putere
deplină în biserici – atunci ce va fi când el va exercita o putere
nelimitată în şi prin intermediul bisericilor? Este prea înfricoşător

chiar să ne şi gândim la acest lucru.
Dar acest lucru nu va fi deloc cel mai rău dintre toate, căci va fi
doar începutul perioadei marii strigări, după cum am învăţat mai
înainte. La vremea aceea diavolul va avea control deplin asupra
bisericilor, dar cu toate acestea nu şi al lumii. De aceea, spiritismul
va fi încă limitat în puterea lui. Lupta din timpul marii strigări se
va da pentru câştigarea minţii oamenilor. La începutul acelui timp
bisericile vor fi pe deplin dedicate diavolului, în timp ce poporul lui
Dumnezeu va fi consacrat lui Dumnezeu, însă mulţimile
pământului încă nu au luat decizia finală, de o parte sau de alta.
Dar în timpul marii strigări trebuie luată această hotărâre; şi noi
ştim că majoritatea oamenilor se va decide de partea cea greşită.
Ideea este că orice om care se decide de partea greşită sporeşte
prin aceasta puterea lui Satana – care este puterea spiritismului.
Cu cât mai mare este puterea spiritismului, cu atât mai în stare
este vrăjmaşul sufletelor să apară ca binefăcător al neamului
omenesc, în vreme ce de fapt este şi mai capabil să lucreze ca
nimicitor. Toată această manifestare este în armonie cu faptul că,
pe măsură ce marea strigare progresează şi oamenii iau din ce în
ce mai mult decizia finală de partea greşită, puterea spiritismului
devine mai mare iar distrugerile ce vin asupra pământului sunt tot
mai întinse şi mai teribile.
Dacă distrugerile pe care astăzi le vedem pe pământ sunt atât
de întinse şi de funeste, când puterea lui Satana este încă limitată,
atunci cum va fi în timpul marii strigări când el va căpăta o putere
din ce în ce mai mare, în ascensiunea sa constantă către vârful
acelei puteri pe care o va obţine când se sfârşeşte timpul de probă?
Întreaga lume se va clătina sub loviturile teribile ce vin una după
alta, pe măsură ce calamităţile ce se abat asupra pământului se
transformă în plăgi, înainte de a se încheia definitiv timpul de har.
Apoi, când diavolul obţine control complet şi definitiv asupra
întregului pământ, cu excepţia celor ale căror nume sunt scrise în
cartea vieţii Mielului, spiritismul va atinge culmea puterii sale
distructive când se încheie timpul de har, iar această putere se va
manifesta prin intermediul ultimelor şapte plăgi.
În felul acesta se poate vedea că plăgile care cad pe pământ chiar
înainte de încheierea timpului de har sunt cu puţin mai puţin
grozave decât acelea care cad imediat după încheierea timpului de
probă sau de har şi, de aceea, cei care trăiesc la vremea aceea nu
vor fi în stare să spună care este diferenţa dintre ele sau să ştie
când se sfârşesc unele şi încep altele. Acesta este un punct foarte
important, unul pe care trebuie să-l ţinem bine minte, pe măsură
ce înaintăm în studiul nostru.
Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la retragerea Duhului
Sfânt de pe pământ. Este de asemenea o lucrare progresivă. În ce
priveşte Babilonul, retragerea Duhului lui Dumnezeu este deja
completă chiar de la începutul timpului marii strigări – cu ceva
timp înainte de încheierea definitivă a harului. Dar pentru lume în
general, această retragere finală nu este completă până când nu ia
sfârşit timpul de probă omenesc.
Putem şti în felul acesta că lucrurile vor deveni din ce în ce mai
rele odată cu trecerea timpului, până când vom ajunge la marele
timp de strâmtorare, un timp cum lumea nu a mai cunoscut
vreodată. Cunoscând ceea ce urmează să aibă loc, orice creştin
inteligent este chemat să ia hotărârea de a se pregăti cu cea mai
mare grijă şi cât se poate de profund pentru ceea ce ne aşteaptă,
fiindcă doar aceia care şi-au pus inima cu adevărat să slujească lui
Dumnezeu vor rezista în ziua aceea.
CAPITOLUL 27
Ora necunoscută
Î ncheierea timpului de probă omenesc, care are loc concomitent

cu terminarea slujirii lui Hristos din sanctuarul ceresc şi care
introduce ultimele şapte plăgi, este un eveniment de cea mai mare
însemnătate pentru familia omenească. Atunci se va decide soarta
fiecărei fiinţe omeneşti; unii pentru viaţa veşnică şi restul pentru
distrugere veşnică.
Majoritatea oamenilor sunt neştiutori cu privire la venirea certă
a unei asemenea zile, însă aceia care ştiu acest lucru de obicei cred
că ziua aceea nu va veni fără ca ei să ştie în mod exact când va avea
loc evenimentul. În general se crede că se va da un semn prin
intermediul căruia cei sfinţi de pe pământ vor cunoaşte că timpul
de probă s-a încheiat şi că omenirea a fost aruncată în timpul
strâmtorării. Dar va fi oare aşa? Trebuie să examinăm cu grijă
dovezile pentru a vedea dacă va fi vreun indiciu care să arate celor
vii că timpul de probă a trecut şi că nu mai există nici o altă ocazie
pentru mântuire.
În primul rând, să vedem dacă oamenii cei răi de pe pământ vor
şti că timpul lor de probă a trecut pentru totdeauna. Pentru a găsi
răspunsul trebuie doar să citim din cartea Tragedia veacurilor, cap.
Timpul strâmtorării, par. 6, unde ni se spune în termenii cei mai
clari că cei răi nu vor şti faptul că glasul milei nu mai pledează în
favoarea lor pentru a se pocăi şi că soarta lor a fost stabilită pentru
totdeauna.
„Când prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă în cele din urmă de
la naţiunea iudeilor, preoţii şi poporul n-au ştiut lucrul acesta. Cu
toate că erau sub stăpânirea lui Satana şi erau mânaţi de patimile
cele mai îngrozitoare şi mai nelegiuite, ei încă se socoteau ca fiind
aleşi de Dumnezeu. Slujba de la templu continua; jertfele erau
aduse pe altarele mânjite şi în fiecare zi era cerută binecuvântarea
divină asupra unui popor vinovat de sângele scumpului Fiu al lui
Dumnezeu, care căuta să-i ucidă pe slujitorii şi pe apostolii Săi. Tot
astfel, locuitorii pământului nu vor şti atunci când hotărârea
(357)
irevocabilă a sanctuarului a fost pronunţată şi soarta lumii a fost

stabilită pentru totdeauna. Formele religiei vor fi continuate de
către un popor de la care a fost retras, în cele din urmă, Duhul lui
Dumnezeu; iar zelul satanic cu care prinţul răului îi va inspira
pentru împlinirea planurilor lui răutăcioase va fi asemenea zelului
pentru Dumnezeu.”
La această mărturie clară, evidentă mai pot fi adăugate aceste
cuvinte inspirate, din aceeaşi sursă, cap. În faţa raportului vieţii,
par. 2, 3 de la sfârşit:
„Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor
va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se
încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului.
Hristos, privind către înainte la acest timp, spune în cartea
Apocalipsa: ,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine
este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să
trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se
sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este
cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui.’ Apocalipsa 22,11.12.
Atât cel neprihănit cât şi cel păcătos vor trăi împreună pe
pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor
mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost
pronunţată în sanctuarul de sus.”
Aceste declaraţii clarifică întrebarea dacă cei răi au cunoştinţă
despre această zi măreaţă. Ei nu vor şti că ziua cea mare a judecăţii
de cercetare a luat sfârşit în sanctuarul ceresc şi că nu mai este
timp de probă pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Aceasta
este în acord cu tipul sau simbolul dat prin intermediul serviciului
sanctuarului sau cortului întâlnirii din vechime, unde vedem că
păgânii din jur nu ştiau nimic despre faptul că serviciul din cadrul
marii zile a ispăşirii avea loc în sanctuarul lui Dumnezeu din
Israel. De asemenea ei nu ştiau nici când se sfârşeşte acest serviciu
şi când ieşea preotul la poporul care-l aştepta. Tot astfel, nici ei nu
vor şti nimic în marele antitip.
Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului este un cercetător foarte
sârguincios al profeţiei şi în general al Bibliei. În această privinţă
el dă dovadă de oarecare înţelepciune, întocmai ca şi generalii de
armată din această lume, care studiază cu cea mai deosebită
atenţie documentele vrăjmaşilor lor pentru a deveni pe cât de mult
posibil buni cunoscători ai planurilor acestora. Biblia, în care
Dumnezeu şi-a descoperit în prealabil desfăşurarea acţiunilor
ORA NECUNOSCUTĂ 359
Locuitorii pământului nu vor şti când va fi luată decizia irevocabilă care hotărăşte
definitiv soarta lumii. Formele religiei vor continua să fie păstrate de către
oameni de la care s-a retras în cele din urmă Duhul Sfânt.
Sale, este o carte la îndemâna tuturor, iar Satana nu pierde ocazia.

Următoarele declaraţii vor arăta în mod clar că Satana nu numai
că este un cercetător al Bibliei, ci şi că el înţelege cu exactitate,
într-un mod limpede ceea ce citeşte şi studiază.
„Îngăduiţi numai ca fiul înşelăciunii şi martorul mincinos să fie
primit de către o biserică ce a avut o mare lumină, mari dovezi, şi
acea biserică va discredita solia pe care Dumnezeu a trimis-o şi va
primi cele mai iraţionale presupuneri şi cele mai false afirmaţii şi
teorii. Satana râde de nebunia lor, căci el ştie ce este adevăr.”
Mărturii pentru predicatori, cap. Solii lui Dumnezeu, subcap,
Alegerea fatală, par. 1.
„Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată

stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu,
Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din
generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă
de aceste profeţii, şi ei să-l lepede pe Hristos la venirea Lui.”
Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 4.
„El încă se mai arată ca un înger de lumină şi dă de înţeles că
are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise.”
Hristos Lumina Lumii, cap. Biruinţa, par. 2.
„Satana e un sârguincios cercetător al Bibliei. El ştie că timpul
lui este scurt şi caută ca la orice punct să zădărnicească lucrarea
Domnului pe acest pământ.” Mărturii pentru comunitate, vol. 9,
cap. Ultima criză, par. 20.
Ne-am putea aştepta, din acest motiv, ca dacă ar fi cineva care
să cunoască cel mai bine când se încheie timpul de probă, acesta să
fie Satana, şi totuşi găsim că nici el nu ştie acest lucru. Aceasta se
spune într-un mod clar în următoarele declaraţii:
„Aşa cum Satana l-a influenţat pe Esau să meargă împotriva lui
Iacov, tot astfel el îi va provoca pe cei nelegiuiţi să distrugă poporul
lui Dumnezeu în timpul strâmtorării. Şi, aşa cum l-a acuzat pe
Iacov, el îşi va ridica acuzaţiile împotriva poporului lui Dumnezeu.
El consideră lumea ca fiind supusă lui; dar grupa aceea mică, a
celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu, se împotriveşte supre-
maţiei lui. Dacă ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar
fi deplină. El vede că îngerii sfinţi îi păzesc şi îşi dă seama că
păcatele le-au fost iertate; dar nu ştie că situaţia lor a fost hotă-
râtă în sanctuarul de sus.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul
strâmtorării, par. 13.
„În timpul strâmtorării, Satana îi provoacă pe cei nelegiuiţi şi
aceştia încercuiesc poporul lui Dumnezeu ca să-l distrugă. Dar el
nu ştie că în cărţile din ceruri a fost scris cuvântul ,iertare’ în
dreptul numelor celor care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. El nu
ştie că s-a dat porunca: ,Dezbrăcaţi-i de hainele murdare’,
,îmbrăcaţi-i cu haine de sărbătoare’ şi ,puneţi-le pe cap o mitră
curată.’ ” Review and Herald, 19 noiembrie 1908.
Întrebarea cu privire la cei răi şi la stăpânul lor, dacă ei ştiu că
timpul de probă a luat sfârşit cu adevărat la timpul când au loc
aceste evenimente, este lămurită foarte clar. Răspunsul este că nici
ei, nici stăpânul lor nu ştiu când se încheie acest timp de har.
Acum trebuie să studiem întrebarea dacă sfinţii vor şti totuşi că
acest eveniment a avut loc în sanctuarul de sus. Aceasta naşte

imediat întrebarea: Dacă ei vor şti acest lucru, atunci cum îl pot
cunoaşte?
Evenimentul în sine are loc în cer, şi tot ce se petrece acolo este
ascuns de privirile oamenilor. Noi putem şti ce se întâmplă acolo
numai prin împlinirea unui eveniment profetizat aici pe pământ
sau printr-un semn dat de Dumnezeu şi menit să ne spună că
evenimentul a avut loc în cer. Ca o ilustraţie a acestui fapt, avem
profeţia despre cele două mii trei sute de zile a căror sfârşit spunea
poporului lui Dumnezeu de pe pământ că în ceruri avusese loc un
eveniment – încheierea slujirii din prima despărţitură şi începutul
slujirii în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Aşa se face că
atunci când a venit timpul desemnat pentru un asemenea
eveniment, poporul lui Dumnezeu a ştiut prin cuvântul sigur al
profeţiei ceea ce avusese loc în sanctuarul de sus.
Dar nu există nici un timp în cadrul profeţiei care să ne spună
când urmează să se sfârşească timpul de probă. Din motive foarte
întemeiate acest timp nu a fost descoperit fiilor oamenilor. Desigur,
sunt oameni în lumea de astăzi care declară, exact aşa cum a fost
profetizat că va avea loc, că ei ştiu şi că pot spune chiar anul când
se va sfârşi timpul de har. Sărmanele suflete sunt amarnic înşelate
şi nu se cade să le ascultăm, pentru că nici nu trebuie să luăm
aminte la spusele lor, căci am fost avertizaţi că:
„Dacă înaintăm în cunoaşterea spirituală vom vedea adevărul
dezvoltându-se şi extinzându-se în linii la care prea puţin am visat,
însă el niciodată nu se dezvoltă în vreo direcţie care să ne conducă
să ne închipuim că noi ştim vremurile şi soroacele pe care Tatăl le
păstrează sub puterea Sa personală. Mereu şi mereu am fost
avertizată cu privire la stabilirea de date. Nu va mai fi niciodată
vreo solie pentru poporul lui Dumnezeu care să se bazeze pe timp.
Noi nu trebuie să ştim timpul precis nici pentru revărsarea
Duhului Sfânt şi nici pentru venirea lui Hristos.” SDA Bible
„Dumnezeu nu ne-a descoperit nouă timpul când această solie
va lua sfârşit sau când timpul de probă se va încheia. Acele lucruri
care sunt descoperite să le primim pentru noi şi copiii noştri; dar
să nu căutăm să aflăm ce a fost păstrat secret în sfatul Celui
atotputernic.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 989.
Din acest motiv, trebuie să fie clar tuturor că noi nu putem şti
dinainte când va veni ziua aceea şi nici diavolul nu poate ştii,
fiindcă în Cuvântul lui Dumnezeu nu se află nimic care să ne

vorbească despre acel timp. Aceasta este ceva care a fost păstrat
secret în sfaturile Tatălui ceresc.
Întrucât am rezolvat întrebarea dacă ei ştiu dinainte când se
încheie timpul de har, următoarea întrebare logică este dacă există
vreun eveniment prezis care, atunci când se împlineşte, să ne
spună că marele eveniment al încheierii timpului de probă are loc
în sanctuarul de sus, sau că a avut loc. Aceasta nu este o întrebare
dificilă la care să răspundem şi, de fapt, în parte deja şi-a primit
răspunsul, deoarece am văzut că diavolul care este un cercetător
serios al Bibliei nu va şti, chiar şi după ce se încheie timpul de
probă, că a avut loc realmente evenimentul în sine.
Aceste dovezi clare admit o singură concluzie, şi anume că nu
există nici un eveniment prezis în Cuvântul sigur al profeţiei, a
cărui împlinire să marcheze încheierea timpului de har şi, din acest
motiv, să fie ca un semn pentru poporul lui Dumnezeu că eve-
nimentul a avut loc în cer. Dacă un asemenea eveniment ar fi scos
în evidenţă în profeţie, atunci Satana l-ar cunoaşte tot la fel de bine
ca şi poporul lui Dumnezeu, ba încă şi mai bine, aşa încât când vine
momentul împlinirii lui el să ştie că timpul de probă s-a încheiat.
Dar el nu va şti acest lucru. Din acest motiv, nici oamenii nu vor
şti. Acest argument este foarte concludent în sine şi ar fi tot ceea
ce este necesar ca să vină în sprijinul nostru pentru a înţelege
corect chestiunea, dar Dumnezeu ne-a dat şi alte dovezi pe lângă
aceasta. Să privim cu mai multă atenţie în Tragedia veacurilor,
cap. În faţa raportului vieţii, par. 2 de la sfârşit.
„Atât cel neprihănit cât şi cel păcătos vor trăi împreună pe
pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor
mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost
pronunţată în sanctuarul de sus.”
Dacă situaţia ar fi fost aceea că poporul lui Dumnezeu, ca
cercetător al profeţiei, ar cunoaşte acel eveniment, pe când cei răi
nu, atunci distincţia ar fi apărut foarte clar în această declaraţie,
însă ea nu apare. Dimpotrivă, ni se spune într-un mod limpede că
atât cei neprihăniţi cât şi cei răi nu vor şti „că hotărârea finală şi
irevocabilă a fost pronunţată în sanctuarul de sus”.
Însă unii pot întreba numaidecât cum s-ar putea întâmpla aşa
ceva, când ştim că începutul ultimelor şapte plăgi marchează
începutul timpului de strâmtorare care la rândul lui începe odată
cu încheierea timpului de probă. Se susţine că din moment ce
plăgile nu pot veni până când nu ia sfârşit lucrarea lui Isus în

sanctuarul ceresc, în acest caz apariţia plăgilor va fi un semn sigur
că timpul de probă s-a sfârşit.
Dacă situaţia ar fi ca ultimele şapte plăgi să-şi facă apariţia pe
un pământ fără plăgi, atunci argumentul acesta ar avea cât de cât
greutate, dar după cum am văzut în studiul despre plăgi şi
ultimele plăgi din capitolul precedent, ultimele şapte plăgi vin ca
o culminare a unei situaţii catastrofale ca urmare a intensităţii
plăgilor. La asemenea proporţii vor ajunge primele plăgi, încât
venirea ultimelor şapte plăgi nu va fi nimic nou sau ceva ieşit din
comun, şi nici măcar pentru diavolul nu va fi posibil să distingă
acel punct al timpului când iau sfârşit primele plăgi şi când încep
ultimele plăgi. La toate acestea mai trebuie adăugată şi starea
amplificată de confuzie şi de distrugere, aşa încât va fi imposibil
să se interpreteze corect vreunul din evenimentele care au loc pe
pământ. Dacă diavolul ca cercetător excelent, inteligent şi exact
al Bibliei, aşa cum este el, nu poate spune când se va încheia
timpul de har, atunci cu atât mai puţin vor fi în stare să spună cei
sfinţi.
Cu toate acestea, oricât de clară şi de desluşită este dovada care
subliniază faptul că încheierea timpului de probă nu va fi anunţată
pe acest pământ, mai există unii oameni care încă aduc argumente
prin care vor să dovedească contrariul. Să ne luăm puţin timp ca
să vedem dacă aceste argumente au vreo greutate.
Cândva era pusă în circulaţie o declaraţie care, chipurile, se
pretindea că ar fi inspirată şi care spunea că atunci când Isus
părăseşte sanctuarul ceresc, pe pământ se va lasă din nou un
întuneric literal, aşa cum s-a întâmplat la răstignirea lui Isus, şi
că acesta va fi pentru poporul lui Dumnezeu semnul că timpul de
har s-a încheiat.
Fiindcă această declaraţie, dacă ar fi adevărată, este în directă
contradicţie cu celelalte mărturii din Cuvântul inspirat cu privire
la evenimentele ultimelor zile, m-am gândit să depun un efort
deosebit pentru a-i verifica autenticitatea. Această verificare nu a
scos la iveală nici măcar o singură dovadă că declaraţia cu pricina
este o declaraţie autentică a Spiritului Profetic şi, de aceea, trebuie
să fie întru totul nesocotită. Este adevărat că există declaraţii care
spun că atunci când Isus părăseşte sanctuarul întunericul acoperă
pământul, însă toate aceste declaraţii fac referire la un întuneric
spiritual. Altminteri, cum ar putea cei răi să continue să semene şi
să zidească, neştiind că evenimentul a avut loc, dacă pământul este

acoperit de un întuneric intens? Abia când are loc plaga a cincea
întunericul literal acoperă pământul, dar lucrul acesta se întâmplă
la distanţă de cinci plăgi după încheierea timpului de probă. Dacă
întunericul ar acoperi pământul la încheierea timpului de probă,
atunci cum ar putea plaga a cincea să aducă negură pe un pământ
deja cuprins de întuneric?
Chiar modul de exprimare cu privire la căderea întunericului,
care are loc la începutul timpului de strâmtorare, arată că acesta
este un întuneric spiritual şi nu unul literal.
„Când El părăseşte sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii
pământului.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 3.
Dacă acesta ar fi un întuneric literal, atunci ar fi trebuit să se
spună că întunericul acoperă pământul, însă declaraţia ne
spune într-un mod specific că întunericul acoperă pe locuitorii
pământului.
În ziua aceea cumplită când era iminentă căderea Ierusalimului,
câţiva credincioşi din zilele lui Ieremia au ascuns chivotul sfânt din
Sfânta Sfintelor a cortului întâlnirii. Înăuntrul chivotului se afla
legea lui Dumnezeu. Acest chivot care conţine legea lui Dumnezeu
este încă ascuns şi păstrat până astăzi, aşa după cum ni se spune
în următoarea declaraţie:
„Printre cei neprihăniţi care se găseau încă în Ierusalim, cărora
le fusese lămurit planul divin, erau unii care s-au hotărât să aşeze
departe de mâinile nemiloase chivotul sfânt care cuprindea tablele
de piatră pe care fuseseră înscrise preceptele Decalogului. Şi aşa au
făcut. Cu plâns şi amărăciune ei au ascuns chivotul într-o peşteră,
unde avea să stea ascuns de poporul Israel şi Iuda din cauza
păcatelor lor şi nu urma să le mai fie redat. Acel chivot sfânt este
încă ascuns. Niciodată n-a fost deranjat de când a fost pus într-un
loc necunoscut.” Profeţi şi regi, cap. Duşi ca robi în Babilon, par. 4.
Dar el nu va rămâne pentru totdeauna ascuns. Vine ziua când
el va fi scos afară ca o probă materială a judecăţii, după cum ni se
spune limpede în declaraţiile următoare:
„ ,Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai,
(Hristos) i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise
cu degetul lui Dumnezeu.’ Nimic din ce este scris pe acele table nu
poate fi şters. Raportul preţios al Legii a fost pus în chivotul
mărturiei şi se află încă acolo, ascuns la loc sigur de familia
omenească. Dar la timpul prevăzut de Dumnezeu, El va scoate
afară aceste table de piatră, ca să fie o mărturie înaintea lumii

întregi împotriva nesocotirii poruncilor Sale şi împotriva închinării
idolatre a unui sabat contrafăcut.” SDA Bible Commentary, vol. 1,
pag. 1109.
„Există dovezi abundente despre caracterul neschimbător al
legii lui Dumnezeu. A fost scrisă cu degetul lui Dumnezeu ca
niciodată să nu fie ştearsă, ca niciodată să nu fie distrusă. Tablele
de piatră sunt ascunse de Dumnezeu pentru a fi prezentate în ziua
cea mare a judecăţii, exact aşa cum le-a scris El.” SDA Bible
„Când va începe judecata şi când cărţile vor fi deschise şi fiecare
om va fi judecat potrivit cu lucrurile scrise în cărţi, atunci tablele
de piatră, ascunse de Dumnezeu până la vremea aceea, vor fi
prezentate înaintea lumii ca standard al neprihănirii. Atunci
bărbaţii şi femeile vor vedea că premisa mântuirii lor este
ascultarea de legea desăvârşită a lui Dumnezeu. Nimeni nu va găsi
scuză pentru păcat. Pe baza principiilor neprihănite ale acestei
Legi, oamenii îşi vor primi sentinţa fie spre viaţă, fie spre moarte.”
Unii au folosit aceste declaraţii ca să încerce să dovedească ideea
că începerea judecăţii celor vii va fi anunţată în mod spectaculos
prin scoaterea la iveală a chivotului sfânt şi a celor zece porunci
sfinte, scrise pe două table de piatră. În măsura în care judecata
celor vii, aşa după cum am văzut în capitolele de mai înainte, vine
la încheierea timpului de probă, atunci, zic ei, închiderea probei ar
fi anunţată cu claritate de această descoperire şi prezentare.
Pentru cititorul superficial, aceasta oferă un argument convin-
gător, dar cercetătorul serios al adevărului este mai grijuliu în
judecata sa.
El nu va trage imediat concluzia că declaraţiile se referă la
judecata de cercetare a celor neprihăniţi. El este avizat că mai
există o altă judecată, şi va dori să vadă cu claritate la care dintre
acestea două se referă ele. Studiind cu grijă, el nu va rămâne în
dubiu cu privire la judecata la care se referă ele, mai ales că, chiar
declaraţiile specifică despre care din judecăţi este vorba. Nu avem
decât să le citim cu grijă, ca să vedem :
„Tablele de piatră sunt ascunse de Dumnezeu, pentru a fi
prezentate la ziua mare a judecăţii întocmai după cum le-a scris
El.” „Când va începe judecata, şi când cărţile vor fi deschise, şi
fiecare om va fi judecat potrivit cu lucrurile scrise în cărţi, atunci
tablele de piatră, ascunse de Dumnezeu până la ziua aceea, vor fi

prezentate înaintea lumii ca normă a neprihănirii.”
Ziua judecăţii la care Legea va fi scoasă la iveală, va fi „ziua cea
mare” a judecăţii, când cazul „fiecărui” om va fi judecat.
Ni se spune din nou şi din nou că la judecata de cercetare de
dinaintea închiderii probei omeneşti, sunt judecaţi numai cei care
se consideră a fi poporul lui Dumnezeu. „În slujba tipică, numai
aceia care au venit înaintea lui Dumnezeu cu mărturisire şi
pocăinţă, şi ale căror păcate, prin sângele jertfei pentru păcat, au
fost transferate în cort, luau parte în ziua ispăşirii finale. Întocmai
aşa, la ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare,
singurele cazuri luate în consideraţie sunt acelea ale celor care se
consideră a fi poporul lui Dumnezeu. Judecata celor răi este o
lucrare distinctă şi separată, şi are loc mai târziu.” Tragedia
Prin aceasta noi ştim că timpul când fiecare persoană este
judecată potrivit cu lucrurile scrise în cărţi, nu este judecata
dinaintea închiderii probei umane, pentru că atunci doar cea mai
infimă minoritate a omenirii este judecată. Această judecată poate
fi împlinită numai la sfârşitul mileniului, când orice om a fost
înviat din morţi, şi se află în persoană înaintea tronului lui
Dumnezeu. Aceasta este judecata finală – ziua ce mare a judecăţii,
când fiecare întrebare cu privire la adevăr şi la eroare va fi definitiv
limpezită. Atunci Domnul va ilustra înaintea ochilor uimiţi ai
mulţimilor scenele ispitirii si ale căderii, şi alte evenimente
semnificative din istoria marii lupte, în special scenele răstignirii
şi ale învierii lui Hristos. Atunci, ca şi în curţile de judecată
pământeşti, când sunt prezentate toate „dovezile”, vor fi prezentate
de asemenea toate „dovezile” că nu a existat nici o scuză pentru
păcat, că Legea nu a fost abolită niciodată, şi că ea va rămâne
veşnic în noua împărăţie.
Atunci Domnul va şedea pe tronul judecăţii, şi ei „vor vedea în
mâinile Sale tablele Legii divine – poruncile pe care ei le-au
dispreţuit şi le-au călcat.” Tragedia veacurilor, cap. 42, par. 20.
Abia atunci va avea rost şi valoare să fie arătate poruncile, pentru
că atunci va trebui să fie pentru totdeauna rezolvată întrebarea cu
privire la autoritatea acelei Legi. Dacă ea ar fi scoasă la iveală în
timpul judecăţii celor vii, nu va împlini nimic folositor la ora aceea.
Cazurile tuturor care mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu au
fost decise, şi ceilalţi, care sunt hotărâţi să distrugă pe poporul lui
Dumnezeu, nu mai pot fi schimbaţi atunci, pentru că va fi cu mult

prea târziu.
Trebuie să fie clar deci, pentru cercetătorul rugător al
Cuvântului lui Dumnezeu, că cele zece porunci, scrise de degetul
lui Dumnezeu pe tablele de piatră, nu vor fi arătate până la
sfârşitul mileniului, unde ele vor apărea ca dovezi convingătoare
în scenele finale ale marii lupte, când fiecare om va face cunoscut
în cele din urmă că Dumnezeu este drept şi adevărat.
Este deci limpede că nu va fi dat nici un semn particular care să
anunţe închiderea harului, şi că evenimentul va trece fără ca
diavolul, sau acoliţii lui, sau cei neprihăniţi, să fie avertizaţi cu
privire la el.
Aceasta este în armonie cu tipul slujbei de la templul Vechiului
Testament. Poporul ştia atunci, întocmai după cum ştim noi azi că
marele preot a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc.
După cum noi îl urmăm azi prin credinţă, iar nu prin vedere, ei îl
urmau pe când el se ducea înaintea tronului harului, dar ei nu
puteau şti, şi nici nu ştiau în ce moment stropea el sângele peste
capacul harului de deasupra chivotului. Până ce marele preot nu
apărea la uşa templului, ei nu ştiau că slujba a fost încheiată. Tot
aşa, până la ora când vocea lui Dumnezeu îşi izbăveşte poporul
Său, şi se vede semnul Fiul Omului, noi nu vom şti că slujba a fost
încheiată.
Este important ca în perioada aceea de timp noi să nu ştim că
ziua cea mare a ispăşirii a trecut, pentru că numai dacă vom trăi
prin credinţă, iar nu prin vedere, în timpul acela, ne va fi posibil
să-l vedem pe Satana întocmai aşa cum este el în realitate, şi să
pierdem astfel orice urmă de simpatie cu el. Cei răi vor fi aduşi de
asemenea la punctul lor de întoarcere.
Deocamdată, marea noastră lucrare este să ne pregătim pentru
ziua aceea, care se grăbeşte să vină peste noi, la un ceas pe care nu
îl ştim.
CAPITOLUL 28
Primele patru plăgi
C a rezultat al studiului cuprins în ultimele două capitole, dacă

nu chiar mai mult, am stabilit câţiva factori. Aceştia sunt:
ultimele şapte plăgi nu încep să cadă peste locuitorii vinovaţi de pe
pământ, până când nu este încheiată lucrarea lui Isus în Sfânta
Sfintelor din sanctuarul ceresc; ultimele şapte plăgi vor fi apogeul
unor serii devastatoare de plăgi şi de pustiiri pe pământ înainte de
încheierea timpului de probă; atât de severe vor fi necazurile
înainte de încheierea timpului de probă, încât ele se vor
întrepătrunde cu cele care vin după ele, astfel încât nimeni nu va
putea să ştie când se sfârşesc unele şi când încep altele. Am aflat
de asemenea că Dumnezeu a tăinuit data când se va sfârşi timpul
de probă şi nu a dat nici un indiciu prin care oamenii de pe acest
pământ sau diavolul să poată şti că a trecut timpul de har.
Cu aceşti factori înaintea noastră suntem pregătiţi să studiem
şi să înţelegem plăgile, aşa cum au loc ele în ordinea lor. Ele sunt
descrise în Apocalipsa 16,1-21, în timp ce unele detalii mai
amănunţite ne sunt oferite în capitolul 17. Ordinea lor este
următoarea: prima este o rană grozavă care distruge trupurile
celor care au semnul fiarei şi se închină icoanei ei. În plaga a doua
marea devine ca sângele unui om mort şi fiecare făptură vie din
mare va muri. A treia este acelaşi flagel, dar se abate asupra
râurilor şi izvoarelor apelor, astfel încât îngerul declară că Domnul
este drept că le dă să bea sânge datorită faptului că ei au omorât
pe sfinţii lui Dumnezeu. În plaga a patra soarele dogoreşte cu mare
putere până acolo încât oameni şi animale sunt arşi, băşicaţi.
Aceste prime patru plăgi, aşa după cum vom înţelege mai bine
pe măsură ce înaintăm, pot fi clasificate împreună, în timp ce
ultimele trei au legătură una cu cealaltă. Plaga a cincea are de-a
face cu întunericul gros şi de nepătruns ce se abate asupra
scaunului de domnie al fiarei. A şasea plagă este secarea marelui
râu Eufrat, iar ultima este înspăimântătorul cutremur de pământ
combinat cu căderea grindinei.
(368)
PRIMELE PATRU PLĂGI 369
Cartea Tragedia veacurilor descrie oarecum natura exactă a

primelor patru plăgi; deşi puţin spaţiu este alocat descrierii
rezultatelor acestor prime patru dezastre. Nu există nici un motiv
să credem că ele sunt simbolice, ci mai degrabă vor cădea peste
oameni exact aşa cum citim.
Prima plagă va fi o rană nespus de dureroasă şi de nevindecat
care va apărea pe corpurile celor care au urmat şi au dat sprijin
fiarei şi icoanei ei în războiul lor împotriva Dumnezeului cerului.
Ştiinţa medicală, deja năucită de apariţia atâtor boli până acum,
va fi absolut incapabilă să fie de vreun ajutor în această situaţie.
Nu numai că nu vor avea nimic care să vindece boala, dar chiar
dacă ar avea, înlesnirile doctorilor vor fi neputincioase să facă faţă
cerinţelor extraordinare ale milioanelor de oameni care aleargă
căutând alinare. Şi încă lucrurile sunt şi mai rele prin faptul că
medicii înşişi vor fi atât de loviţi de această boală, încât nu vor fi
în stare să îi ajute pe alţii. Nici un cuvânt omenesc astăzi n-ar
putea zugrăvi tabloul real al naturii înspăimântătoare a acestei
plăgi care va cădea peste familia omenească. Chiar gândul cu
privire la aceasta ar fi îndestulător să ne determine să depunem
eforturi mai mari pentru a ne asigura că nu vom fi printre aceia
care, la vremea aceea, se vor închina fiarei şi icoanei ei. Şi ea va fi
doar prima dintre cele şapte.
Plăgile a doua şi a treia vor fi foarte asemănătoare; singura
deosebire cu adevărat va fi aceea că cea de-a doua preface apa mării
în sânge, în timp ce cea de-a treia face acelaşi lucru cu râurile şi
izvoarele apelor. Acest fapt în sine va fi o repetare a primei plăgi
care a căzut peste Egipt, când această naţiune a refuzat să
elibereze din robie pe copiii lui Israel. Ca şi în cazul egiptenilor, din
nou făpturile vii din mare vor muri şi mirosul groaznic al
stârvurilor lor va polua aerul de care oamenii au nevoie ca să
respire pentru a trăi. Gândiţi-vă la natura disperată a lipsei de apă
ce va fi simţită la vremea aceea de către marile oraşe, care iau apa
din râuri şi din lacuri.
Aceste plăgi, aşa după cum am văzut, nu sunt acţiunea directă
a lui Dumnezeu, ci rezultatul firesc al păcatelor Babilonului. Ele
sunt rezultatele păcatelor lui; pedepse de la care Domnul i-ar fi
salvat ca să nu le sufere, dacă ei s-ar fi pregătit ca să-i îngăduie lui
Dumnezeu să-i salveze, însă pentru că nu şi-au pus încrederea în
El, protecţia Lui a fost retrasă şi sunt lăsaţi să îndure rezultatul
final al căilor lor rele.
Pe măsură ce această stare îngrozitoare de lucruri ia amploare

pe pământ, îngerul spectator rosteşte dreptatea acestei sentinţe:
„Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: ,Drept eşti Tu, Doamne, care
eşti şi care erai! Tu eşti sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta.
Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat
şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.’ Şi am auzit altarul zicând: ,Da,
Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt
judecăţile Tale!’ ” Apocalipsa 16,5-7.
Acesta este rezultatul înfricoşat al legii, un adevăr pe care noi îl
vedem zilnic în lumea naturii din jurul nostru, şi anume că ceea ce
semănăm, aceea culegem; iar recolta este de obicei mai bogată
decât semănatul. Semănăm o sămânţă, mai ales într-o lume ce
abundă în rău, iar secerişul este însutit. Astfel, aceşti lucrători răi
din zilele din urmă vor complota moartea poporului lui Dumnezeu,
le vor lua casele, pământurile şi tot suportul material al vieţii,
semănând prin aceasta sămânţa care va aduce un seceriş abundent
al răzbunării. Pe cât de cert vor face acest lucru, pe atât de sigur
va fi şi culesul. Dangătul unei morţi înspăimântătoare se va face
auzit în timpul acestei plăgi, pe măsură ce oamenii, căzuţi în
disperare din cauza febrei provocată de bubele ce le acoperă corpul,
caută apă ca să-şi stingă setea arzătoare, deşi n-au nimic de băut.
Mărturia îngerilor cu privire la dreptatea lui Dumnezeu scoate
în evidenţă un adevăr foarte valoros şi interesant despre
experienţa sfinţilor din acea vreme. Acest lucru conduce la
întrebarea dacă va exista martiriu pe scară largă în zilele din
urmă. Acest subiect este şi interesant şi important deoarece cei
care vor da piept cu acel timp trebuie să ştie ce-i aşteaptă. Pe
măsură ce Ioan a văzut peceţile desfăcute una după alta, sosise
timpul să fie deschisă pecetea a cincea, după cum urmează: „Când
a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor
care fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din
pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi
ziceau: ,Până când Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat,
zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor
pământului?’ Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus
să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul
tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor care aveau să fie omorâţi
ca şi ei.” Apocalipsa 6,9-11.
Tabloul prezentat aici este limpede. După marele martiriu din
secolele de dinainte, aceste milioane par a striga pentru înapoierea
vieţilor lor şi pentru condamnarea persecutorilor lor. Acest lucru

nu trebuie înţeles sub nici o formă ca fiind un spirit de răzbunare,
ci doar un spirit de dreptate şi de corectitudine. Marea întrebare
este: Cât timp va mai trece până se va face dreptate? Răspunsul
dat este că ei trebuie să se odihnească până când mai târziu, în
viitor, vor fi alţii care vor suferi moartea de martir, aşa cum au
suferit-o şi ei. Întrebarea ce se iveşte imediat este legată de timpul
când marele martiriu va avea loc. Această chestiune însă este
foarte clară până în prezent, deoarece noi încă aşteptăm să aibă loc
aşa ceva.
Răspunsul ne este dat în mod clar în aceste cuvinte: „Când a fost
rupt sigiliul al cincilea, Ioan Descoperitorul a văzut în viziune, sub
altar, grupa celor care au fost omorâţi pentru Cuvântul lui
Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos. După aceasta au
urmat scenele descrise în Apocalipsa 18, când cei care sunt
credincioşi, fideli sunt chemaţi afară din Babilon.” SDA Bible
Aşadar, aceia care vor fi omorâţi ca şi ei vor suferi martiriul chiar
în ultime scene ale istoriei acestui pământ când se va încheia
definitiv ultima lucrare. Mai mult, dovada ce sprijină aceasta se
află în Apocalipsa 20,4, unde este descrisă grupa celor care, printre
alţii, vor trăi şi vor domni cu Hristos o mie de ani în cer:
„Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele
li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul
din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui
Dumnezeu, şi ale celor care nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi
nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au
împărăţit cu Hristos o mie de ani.”
Aici ni se spune că vor fi unii în împărăţia cerurilor cărora li se
va fi tăiat capul pentru că nu s-au închinat fiarei şi icoanei ei. O
asemenea respingere a închinării şi o asemenea decapitare nu pot
fi posibile decât în viitor, când domnia fiarei şi a icoanei ei va fi o
realitate. Asemenea dovezi arată cu putere că mulţi vor da piept cu
moartea de martir, sângele fiindu-le vărsat de mâinile celor răi în
ultimele scene ale istoriei acestei lumi.
Există cel puţin două declaraţii care sprijină acest raţionament.
Ele sună astfel:
„Două armate vor sta distincte şi separate, iar această distincţie
va fi atât de vizibilă, încât mulţi care vor fi convinşi de adevăr vor
trece de partea poporului care păzeşte poruncile al lui Dumnezeu.
Când această mare lucrare este pe punctul să aibă loc în cadrul

luptei, înainte de încheierea conflictului final, mulţi vor fi închişi,
mulţi vor fugi din metropole şi din oraşe ca să-şi scape viaţa, iar
mulţi vor fi martiri de dragul lui Hristos în apărarea fermă a
adevărului. Ei vor fi aduşi înaintea regilor şi a conducătorilor,
precum şi înaintea conciliilor pentru a întâmpina acuzaţii false,
absurde şi mincinoase ridicate împotriva lor, însă ei trebuie să stea
fermi ca o stâncă la principiu, iar făgăduinţa este: ,Şi puterea ta să
ţină cât zilele tale!’ (Deuteronom 33,25). Nu veţi fi ispitiţi peste
puterile voastre. Isus a suportat toate acestea şi încă mult mai
mult. Porunca expresă a lui Dumnezeu trebuie ascultată, pentru
că Dumnezeu lucrează. Luca 21,8-19.” The Ellen White 1888
Materials, pag. 484. Vezi şi Selected Messages, vol. 3, pag. 397,
precum şi Maranatha, pag. 199.
„Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care
se apropie; dacă acesta este neglijat, atunci lumea protestantă va
vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai că atunci va
fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în
putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare,
în biserici şi în inimile oamenilor. Ea îşi înalţă construcţii masive
şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţi-
ile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pen-
tru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească.
Tot ce doreşte este o poziţie avantajoasă, şi aceasta i s-a dat deja.
În curând, vom vedea şi vom simţi care este scopul elementului ro-
man. Toţi aceia care vor crede şi vor asculta de Cuvântul lui Dum-
nezeu vor stârni prin aceasta mustrarea şi persecuţia.” Tragedia
veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, ultimul
paragraf.
Totuşi, dacă este aşa, se ivesc unele probleme foarte interesante
care ne solicită să studiem ceva mai în profunzime. În primul rând,
ni se spune că aceşti martiri ai zilelor din urmă vor fi „omorâţi ca
şi ei”, ceea ce arată că aceleaşi metode de omorâre folosite de către
persecutorii din trecut vor fi repetate în aceste zile din urmă. Cum
s-a procedat în trecut? Întotdeauna biserica a emis decretele şi apoi
s-a dus la stat pentru a fi impuse, exact aşa cum Izabela „a scris
nişte scrisori în numele lui Ahab” şi „le-a pecetluit cu pecetea lui
Ahab” (1 Împăraţi 21,8), când ea a conceput decretul de moarte
împotriva lui Nabot din Izreel. Într-adevăr, întregul accent al
simbolismului icoanei fiarei ne învaţă şi ne spune că metodele
Bisericii Romane, ca persecutoare, vor fi metodele bisericii

moderne în rolul ei de persecutoare. Aceasta înseamnă că încă
odată biserica va emite legi, iar statul le va impune.
Noi ştim însă că nu se va emite nici un decret de moarte până
aproape de încheierea perioadei marii strigări şi chiar şi atunci data
aplicării acestui decret va fi amânată până după încheierea
timpului de probă. Înainte de data aplicării acestui decret va fi
ilegal să fie omorât vreunul dintre copiii lui Dumnezeu. Noi ştim că
nici un sfânt nu va fi omorât după aprobarea decretului de moarte
şi nici pe durata timpului de strâmtorare. (Vezi Tragedia veacurilor,
cap. Timpul strâmtorării, ultimul paragraf). Ştim de asemenea că
se va hotărî ca în întreaga lume să se dea lovitura într-o singură
noapte, prin aceasta urmărindu-se reducerea la tăcere a glasului
protestatar al poporului lui Dumnezeu; iar cei răi vor fi foarte
aproape de realizarea scopului lor diabolic. Însă chiar în clipa când
săbiile sunt gata să cadă peste capetele neputincioase ale
victimelor, întunericul acoperă întreaga scenă şi planul de a-i da
morţii este înfrânt.
În aceste condiţii, cum este posibil să existe martiriu pe scară
largă? Realitatea este că, în timp ce cei o sută patruzeci şi patru de
mii nu îşi varsă cu adevărat sângele şi nu sunt deloc decapitaţi, toţi
dintre ei vor fi martirii despre care se vorbeşte profetic în
Apocalipsa 6,11, din moment ce doar martiriul celor o sută
patruzeci şi patru de mii poate avea ca rezultat eliberarea
martirilor din vremurile trecute. În ceea ce priveşte experienţa lor
ei vor gusta şi vor şti tot ceea ce au ştiut şi au înţeles martirii din
trecut. Asemenea lor, ei vor sta neclintiţi de partea adevărului atât
de nepopular şi vor fi persecutaţi pentru el. Ei vor sta de partea
adevărului în ciuda presiunii enorme exercitate asupra lor, până
când, asemenea martirilor din trecut, îşi vor auzi pronunţată
sentinţa de moarte. Ca şi cei de demult, ei fug, sunt vânaţi şi
urmăriţi şi, în cele din urmă, sunt găsiţi şi încolţiţi fără putinţă de
scăpare. Apoi, pe când ei se pleacă în rugăciune cu umbrele morţii
deasupra lor, săbiile ce atârnă deasupra capului lor sunt gata să
cadă, îndeplinindu-şi misiunea lor mortală. Încordaţi, ei aşteaptă
să fie omorâţi din moment în moment. După cum armele din trecut
au lovit şi întunericul învăluia deodată conştiinţele sfinţilor, care
cădeau ca să nu se mai ridice până în dimineaţa învierii, tot astfel
cei o sută patruzeci şi patru de mii, exact în acelaşi moment critic,
vor fi învăluiţi de cel mai dens întuneric şi vor simţi moartea tot
atât de sigur ca şi cum ar fi murit. În acest fel ei vor trăi tot ceea
ce au trăit vreodată martirii şi, de aceea, în ochii lui Dumnezeu ei
vor fi socotiţi ca şi cum şi-ar fi dat viaţa cu adevărat, în timp ce cei
răi sunt socotiţi ca şi cum le-ar fi luat viaţa în realitate.
În descrierea celei de-a doua şi celei de a treia plăgi, în Tragedia
veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 40, se face referire la
dreptatea lui Dumnezeu, prin faptul că le dă să bea sânge: „Aşa
teribile cum sunt aceste pedepse, dreptatea lui Dumnezeu este pe
deplin dovedită. Îngerul lui Dumnezeu declară: ,Drept eşti Tu,
Doamne... pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au
vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge.
Şi sunt vrednici.’ Apocalipsa 16,2-6. Condamnând pe poporul lui
Dumnezeu la moarte, ei şi-au atras vinovăţia sângelui lor ca şi când
ar fi fost vărsat de propria lor mână.”
Observaţi cum Biblia declară pur şi simplu că „aceştia au vărsat
sângele sfinţilor şi al proorocilor”, însă în explicaţia acesteia în
Tragedia veacurilor se declară că aceştia se fac vinovaţi ca şi când
ei l-ar fi vărsat. Aceasta sugerează foarte clar faptul că sângele nu
este vărsat în realitate, însă cei răi nu sunt mai puţin vinovaţi din
cauza aceasta, dat fiind faptul că ei au tocmai o astfel de intenţie
şi, în măsura în care ar fi putut s-o aducă la îndeplinire, ei ar fi
făcut-o. Vinovăţia zace asupra celor răi ca şi cum ar fi dus la bun
sfârşit intenţia lor, iar experienţa prin care vor trece cei neprihăniţi
este ca şi cum ar fi murit în realitate.
În timp ce aceste realităţi exclud o mare şi reală vărsare de
sânge de martiri în scenele finale, ele nu înlătură posibilitatea ca
unii să îşi piardă viaţa în timpul perioadei marii strigări datorită
violenţei mulţimilor, asasinatului sau a torturii secrete. Numai
timpul va arăta la vremea aceea măsura deplină a activităţilor
maliţioase ale vrăjmaşilor adevărului.
Prima plagă îi va chinui cumplit pe mulţi din locuitorii pă-
mântului cu acea rană înspăimântătoare şi dureroasă. Urmă-
toarele două vor face imposibilă aprovizionarea cu apă, şi vor
umple aerul cu miasmele morţii. Acum, dacă oamenii ar fi avut
nevoie vreodată de o briză răcoritoare care să le uşureze
suferinţele, acel timp va fi atunci, dar urmează ceva şi mai rău,
deoarece plaga a patra aduce cu sine un soare dogoritor, cu
temperaturi insuportabile. Închipuiţi-vă tortura acelora care vor
trăi în vremea aceea fără ocrotire în faţa acestor calamităţi.
Degustări ale acesteia au fost experimentate când valuri de
căldură au toropit pentru un timp unele regiuni ale pământului,

însă niciodată n-a existat un val de arşiţă mare de proporţiile celui
din plaga a patra, când oamenii, deja gemând sub plăgile de mai
înainte, abia dacă mai pot suporta această nouă grozăvie.
Pierderile omeneşti şi de animale vor fi înfricoşătoare, adăugând o
povară în plus pentru cei vii. Hrana va fi într-atât de insuficientă,
încât foametea va bântui pământul, în timp ce focuri nimicitoare
vor izbucni ridicând astfel temperatura aerului, primejduind şi
chiar luând vieţile multora şi mistuind rezervele de hrană deja
reduse la minimum.
Cartea Tragedia veacurilor ne îndreaptă atenţia către profeţiile
Vechiului Testament privitoare la starea de lucruri şi la timpul
acesta. „Profeţii au descris astfel starea pământului în acest timp
înfricoşător: ,Pământul este întristat căci bucatele de pe câmp sunt
nimicite... Toţi pomii de pe câmp s-au uscat... şi s-a dus bucuria de
la copiii oamenilor!’ ,S-au uscat seminţele sub bulgări, grânarele
stau goale! Cum gem vitele! Cirezile de boi sunt buimace, căci nu
mai au păşune; căci au secat pâraiele şi a mâncat focul islazurile
pustiei’. ,În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în
gemete, zice Domnul Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere
o mulţime de trupuri moarte.’ Ioel 1,10-12; 17-20; Amos 8,3.”
Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 41.
Nu se poate oferi un tablou mai îngrozitor despre acest timp ce
va veni. Faptul că locuitorii de pe acest pământ nu sunt nimiciţi în
totalitate, se datorează numai şi numai faptului că aceste prime
patru plăgi nu sunt mondiale. După ce face referire la primele
patru plăgi, citatul continuă astfel: „Aceste plăgi nu sunt generale,
căci locuitorii pământului ar fi nimiciţi cu totul. Totuşi, vor fi cele
mai îngrozitoare calamităţi care au fost cunoscute vreodată de
muritori. Toate judecăţile care au venit peste oameni până la
încheierea timpului de har fuseseră amestecate cu milă. Sângele
mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe cel păcătos să primească măsura
deplină pentru vinovăţia lui; dar, în judecata finală, mânia este
revărsată neamestecată cu milă”. Tragedia veacurilor, cap. Timpul
După cum vom vedea, ultimele trei plăgi vor fi mondiale, dar nu
tot astfel este cu primele patru. Ele sunt limitate la anumite regiuni
ale pământului; un alt motiv în plus ce va face dificil să ştim că
ultimele şapte plăgi au început. Dar, când se declară că ele vor fi
limitate la anumite zone ale pământului, acest lucru nu trebuie să ne
„Câmpia este pustiită, pământul întristat ... căci bucatele de pe câmp sunt pierdute ...
Toţi pomii câmpiei s-au uscat...” Ioel 1,10-12.
conducă să înţelegem că zonele vor fi mici, ci mai degrabă întinse, cu

pierderi de vieţi şi de proprietăţi incomensurabile. Strâmtorarea care
vine în timpul acesta va fi asemenea năpustirii unui torent
distrugător asupra lumii. Suferinţele vor fi îngrozitoare şi de
necrezut.
Acesta este acel timp când se va împlini următoarea făgăduinţă:
„O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu
se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi.
Pentru că zici: ,Domnul este locul meu de adăpost!’ Şi faci din Cel
Preaînalt locul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va
ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău.” Psalm 91,7-10.
Chiar aceeaşi lume în care cei răi vor suferi atât de teribil,
murind ca rezultat al plăgilor, va fi lumea în care se vor afla şi cei
neprihăniţi. Până acum ei au fost tot atât de dependenţi de pământ
pentru întreţinerea vieţii lor ca şi oricare alt om, iar acum, dacă ei
nu ar avea o protecţie mai bună decât a celor răi, atunci ar pieri
împreună cu ei. Ei vor suferi împreună cu cei răi într-o anumită
măsură, dar nu din cauza efectului direct al plăgilor, ci oarecum
din pricina stării de lucruri adusă de plăgi.
„Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferinţe; dar când este
persecutat şi chinuit, când suferă lipsuri şi nu are hrană, nu va fi
lăsat să piară. Dumnezeul acela care a avut grijă de Ilie nu va trece
pe lângă nici unul dintre copiii Săi jertfitori de sine. El, care numără
perii capului, va avea grijă de ei şi, în timp de foamete, vor fi
săturaţi. În timp ce nelegiuiţii mor de foame şi de boli, îngerii îi vor
ocroti pe cei drepţi şi le vor împlini nevoile. Pentru cei care umblă
în neprihănire făgăduinţa este: ,I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi’.
,Cei nenorociţi şi cei lipsiţi caută apă şi nu este; li se usucă limba de
sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi
părăsi.’ Isaia 33,15.16; 41,17.
,Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un
rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor
pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura
în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele.’ Habacuc
3,17.18.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 44, 45.
Aceştia sunt poporul Ilie şi, ca şi Ilie, nevoile lor în această vreme
de foamete şi de molimă vor fi împlinite de îngerii cerului. Aceasta
nu înseamnă că Ilie nu a suferit de lipsuri şi de necazuri, căci
tocmai aceasta i s-a întâmplat în acel loc singuratic şi pustiu, dar
el nu a suferit de plaga ce s-a abătut asupra Israelului cel păcătos.
Tot astfel, chiar dacă ei vor suferi puţin, ca efect indirect al plăgilor,
plăgile ca atare nu se vor apropia de cei drepţi, şi vor fi întreţinuţi
cu hrană din ceruri.
Suferinţa lor adevărată din cadrul acestei perioade de timp este
suferinţa timpului strâmtorării lui Iacov, o agonie mentală
înfricoşătoare produsă de teama lor că ar putea să-l trădeze pe
Domnul lor prin slăbiciunea cărnii sau din cauză că n-au părăsit
orice păcat de care ar putea să mai fie vinovaţi.
Astfel, o lume muribundă va suferi grozav în agonia acelor urgii
teribile care vor veni peste întreaga omenire, ca rezultat al
fărădelegii şi păcatului absurd al acestei lumi vechi. Şi cu toate
acestea, aceste prime patru plăgi nu sunt sfârşitul deplin – ultimul

apogeu. Mai sunt încă trei plăgi de venit – a cincea, a şasea şi a
şaptea. Când şi acestea din urmă îşi vor săvârşi lucrarea lor de
nimicire, atunci nu va mai fi nimeni lăsat în viaţă pe pământ,
fiindcă cei asupra cărora se vor abate vor fi în întregime distruşi,
fie de plăgi, fie de violenţa unora împotriva altora.
Fie ca Domnul să-şi aibă calea Sa în îndrumarea vieţilor noastre,
încât să fim socotiţi vrednici de a scăpa de plăgi, care se vor abate
cât de curând asupra pământului!
CAPITOLUL 29
Plaga a cincea
Î ntrucât am consumat ceva timp şi spaţiu luând în considerare

primele patru plăgi, a venit timpul să le studiem pe ultimele trei.
Acestea sunt cele mai importante şi de mari proporţii dintre cele
şapte, şi se va vedea că, în timp ce primele patru nu sunt generale,
fiindcă dacă-ar fi ar distruge în totalitate pe toţi locuitorii
pământului, ultimele trei sunt generale şi aduc la pieire restul
locuitorilor pământului.
Prima din aceste ultime trei plăgi constă într-un întuneric dens
şi de nepătruns care se aşterne peste scaunul de domnie al fiarei;
următoarea are de-a face cu secarea marele râu Eufrat, iar ultima
este înfricoşătoarea cădere de grindină combinată cu marele
cutremur de pământ care zguduie întreaga lume, aşa cum nici un
cutremur n-a mai zguduit-o vreodată. La vremea aceea insule
întregi vor dispărea, lanţuri de munţi se scufundă, iar porturile
maritime vor fi înghiţite de oceanul înfuriat, în timp ce căderea
grindinei cu fiecare piatră cântărind douăzeci şi cinci de kilograme
va nimici oraşele trufaşe ale lumii aducându-le la ruină. Este peste
puterile minţii omeneşti, chiar dacă omul a fost martor la
distrugerile celor mai îngrozitoare războaie, ca să-şi poată închipui
măcar măcelul, pustiirea şi prăpădul pe care le vor aduce aceste
ultime plăgi.
Prima dintre aceste ultime trei plăgi, după cum am notat mai
sus, va fi revărsarea întunericului asupra tronului fiarei, prin care
împărăţia ei este înghiţită de întuneric:
„Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei.
Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi
muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din
pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit
de faptele lor.” Apocalipsa 16,10.11.
Încă odată trebuie să subliniem nevoia de a observa ce spun
Scripturile în realitate. Versetul de mai sus declară că întunericul
(379)
este revărsat peste scaunul de domnie al fiarei şi că, datorită

acestui lucru, întreaga ei împărăţie este înghiţită de întuneric. Să
însemne aceasta că întunericul se revarsă mai întâi peste un
anumit loc, iar după aceea se împrăştie până când este acoperită,
înecată de întuneric întreaga împărăţie? Textul nu spune aşa ceva.
El declară că plaga întunericului se revarsă peste scaunul fiarei şi
că, din acest motiv, toată împărăţia s-a umplut de întuneric. Acest
lucru ne va sugera imediat faptul că scaunul de domnie al fiarei şi
împărăţia fiarei sunt unul şi acelaşi lucru, unul fiind egal cu
celălalt, nici unul dintre ele nefiind centrul sau capitala celuilalt.
Fără a citi textul pentru a vedea ce spune în mod explicit, am
putea fi înclinaţi să tragem concluzia că întunericul a căzut peste
un anumit loc, şi anume – aşa după cum este în general socotit a fi
scaunul de domnie al fiarei – peste Roma. Dar când se înţelege că
întreaga împărăţie a fiarei este înghiţită de întuneric, atunci
trebuie să ştim că întunericul se întinde cu mult mai mult decât
asupra acestei zone geografice, fiindcă împărăţia fiarei va cuprinde
în realitate, literalmente tot pământul la vremea aceea. Nu există
un adevăr care să fie mai clar învăţat de Cuvântul sigur al profeţiei
ca acela care ne învaţă că fiara va stăpâni la vremea aceea întreaga
lume, chiar dacă astăzi martorul vizibil al împrejurărilor declară
cu putere că acest curs al evenimentelor nu va avea loc niciodată.
Însă noi am învăţat că mărturia Cuvântului profeţiei este cu mult
mai demnă de crezare decât mărturia simţurilor noastre care
tăgăduieşte ceea ce prezice Cuvântul lui Dumnezeu.
Să ne întoarcem atunci la acest Cuvânt pentru a dovedi că aşa
stau lucrurile în acele ultime zile. În Apocalipsa 13,8, după ce se
vorbeşte despre restaurarea finală a papalităţii, este scris:
„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror
nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mie-
lului care a fost înjunghiat.”
În acest verset sunt scoase în evidenţă două clase de oameni:
aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului şi toţi
ceilalţi care fără nici o excepţie se închină fiarei, astfel tot
pământul va fi la acea vreme împărăţia ei. Se poate spune deci că
întreg pământul va cuprinde atunci împărăţia fiarei, în ciuda
prezenţei poporului lui Dumnezeu pe pământ, pentru simplul
motiv că la vremea aceea poporul lui Dumnezeu va fi fost deposedat
de orice palmă de pământ. Ei vor fi doar nişte fugari şi proscrişi,
fără vreo palmă de loc pe tot pământul care să-l poată numi în
PLAGA A CINCEA 381
vreun fel oarecare proprietatea lor. Împotriva lor va sta întreaga

lume unită sub stindardul celui rău.
Este adevărat că astăzi sunt multe naţiuni şi regate care sunt
ostile pe faţă de sistemul papal şi care s-au angajat să rămână
ostile mereu faţă de acest sistem; dar mari schimbări vor avea loc
în lume şi multe lucruri vor fi diferite într-adevăr. Este greu de
crezut că vrăjmaşi înverşunaţi şi neîndurători precum evreii şi
arabii vor putea vreodată să stea pe aceeaşi baricadă ca apărători
comuni ai sistemului papal, dar tocmai aşa va fi. Nici n-ar trebui
să considerăm acest lucru ca fiind dincolo de limitele posibilului,
pentru că noi am văzut cum în trecut unele naţiuni au fost
încleştate într-o luptă înverşunată una împotriva celeilalte, ca mai
apoi, doar la câţiva ani după aceea, să devină mari aliaţi şi
parteneri de afaceri.
Există declaraţii clare şi explicite care arată că va fi o unire
globală a puterilor acestui pământ sub conducerea fiarei. Să
trecem în revistă câteva dintre ele:
papalitatea pentru constrângerea conştiinţei şi pentru a-i obliga pe
oameni să onoreze sabatul cel fals, oamenii din fiecare ţară de pe glob
vor fi determinaţi să urmeze exemplul ei... Naţiunile străine vor
urma pilda Statelor Unite. Deşi ea se află în fruntea lor, totuşi aceeaşi
criză va veni asupra poporului nostru în toate părţile lumii.” Mărturii
pentru comunitate, vol. 6, cap. Lucrarea pentru timpul acesta, par.
14; cap. Atitudinea noastră faţă de autorităţile civile, par. 4.
„Istoria se va repeta. Religia falsă va fi înălţată. Prima zi a
săptămânii, o zi de lucru obişnuită, care nu are nici o sfinţenie, va
fi înălţată aşa cum a fost şi chipul în Babilon. Tuturor naţiunilor,
limbilor şi popoarelor li se va porunci să se închine înaintea acestui
sabat fals. Acesta este planul lui Satana de a anula ziua instituită
de Dumnezeu şi dăruită lumii ca memorial al creaţiunii.
Decretul care impune închinarea în această zi va fi proclamat în
toată lumea...
Necaz şi persecuţie va veni peste toţi aceia care, ascultând de
Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să se închine acestui sabat fals.
Forţa este ultima resursă a oricărei religii false. La început
încearcă să atragă, după cum a încercat împăratul Babilonului cu
puterea muzicii şi înfăţişarea exterioară. Dacă aceste atracţii,
inventate de oameni inspiraţi de Satana, nu izbutiseră să-i
determine pe oameni să se închine chipului, atunci flăcările
nesăţioase ale cuptorului erau gata să-i mistuie. Tot astfel va fi şi

acum. Papalitatea şi-a exercitat puterea pentru a-i sili pe oameni
să asculte de ea, şi va continua să facă acest lucru. Noi avem nevoie
de acelaşi spirit care a fost dat pe faţă de către slujitorii lui
Dumnezeu în conflictul cu păgânismul.” SDA Bible Commentary,
vol. 7, pag. 976.
„Lumea este plină de furtună, război şi ceartă. Totuşi, sub o
conducere unică – puterea papală – oamenii se vor uni ca să se
împotrivească lui Dumnezeu în persoana martorilor Lui.” Mărturii
pentru comunitate, vol. 7, cap. Biserica şi casa de editură, subcap.
Datoria bisericii faţă de casa de editură. par. 2.
„Va fi o unire mondială, o mare armonie, o confederaţie a forţelor
lui Satana...
„În războiul care va fi dus în ultimele zile se vor uni, în opoziţie
cu poporul lui Dumnezeu, toate puterile corupte care au apostaziat
de la credincioşia faţă de legea lui Iehova.” SDA Bible Commentary,
vol. 7, pag. 983.
Aceste declaraţii nu lasă nici o îndoială în mintea noastră cu
privire la faptul că la sfârşit lumea întreagă va fi loială puterii
vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului, după cum este simbolizat
în profeţia cu privire la fiară. Aceasta dovedeşte într-un mod foarte
clar că împărăţia fiarei va cuprinde lumea întreagă, oamenii
acordând toată încrederea şi loialitatea acestei împărăţii, în timp ce
poporul lui Dumnezeu, care nu este din lume, va fi despuiat de orice
formă de proprietate care i-a aparţinut în această lume. Prin
aceasta noi putem şti că întunericul plăgii a cincea nu va fi ceva
restrâns, îngrădit la o zonă geografică limitată, ca de pildă cetatea
Romei, ci va acoperi în realitate întregul pământ. Va fi o plagă
globală, nu ca primele patru plăgi şi, ca atare, ea va fi prima dintre
cele trei plăgi globale care vor aduce la îndeplinire judecata
Babilonului.
De regulă s-a înţeles că locul de domnie într-o împărăţie este o
zonă geografică relativ mică, situat în centrul împărăţiei. Pot
apărea însă unele dificultăţi pentru cercetătorul Cuvântului în
înţelegerea modului cum întunericul care se revarsă asupra
scaunului fiarei poate să umple, să acopere toată împărăţia sau
lumea.
Dar această dificultate este complet eliminată când înţelegem
cine este fiara în realitate şi cu cine se află în luptă. Există un număr
de fiare care apar în profeţiile din Daniel şi din Apocalipsa. Este leul,
PLAGA A CINCEA 383
ursul, pardosul (leopardul) şi fiara grozav de înspăimântătoare din

Daniel 7, berbecul şi ţapul din Daniel 8, balaurul cel mare din
Apocalipsa 10, fiara care semăna cu un leopard, fiara cu două coarne
ca ale unui miel din Apocalipsa 13, fiara din adânc sau abis din
Apocalipsa 11 şi fiara de culoare stacojie sau roşu-aprins din
Apocalipsa 17.
Noi am gândit că acestea sunt marile puteri ale pământului:
Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, papalitatea, ridicarea ate-
ismului, puterile protestante apostaziate şi, în cele din urmă,
ultima mare confederaţie a apostaziei; şi nu am făcut nici un fel de
greşeală crezând acest lucru. Cu toate acestea, noi trebuie să
căpătăm o viziune mai largă şi mai exactă care să ne dezvolte
înţelegerea cu privire la aceste simboluri, fără ca să tăgăduim
câtuşi de puţin concluziile susţinute până acum. În loc de a
considera aceste puteri ca fiind vrăjmaşii direcţi ai lui Dumnezeu,
să ne gândim la ele ca fiind agenţii de pe acest pământ prin puterea
cărora a lucrat marele vrăjmaş al lui Dumnezeu ca să distrugă
cauza Lui. Cu alte cuvinte, să ne gândim la Satana ca fiind fiara
care, fiind invizibil pentru oameni, a apărut înaintea lumii şi a
poporului lui Dumnezeu în forma vizibilă a puterilor aflate sub
controlul său. Ceea ce înseamnă că forma vizibilă, cum ar fi de pildă
Babilonul sau Roma, este doar manifestarea fizică a puterii şi a
prezenţei lui Satana. Aşadar, el este adevărata fiară.
Justificarea acestui adevăr este dată de cel puţin două referinţe.
Prima se află în Ezechiel 28,12: „Fiul omului, fă un cântec de jale
asupra împăratului Tirului şi spune-i: ,Aşa vorbeşte Domnul,
Dumnezeu: ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de
înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe’ ”.
Aici avem o solie directă cu privire la împăratul Tirului, sau
măcar aşa pare a fi, însă dacă citim mai departe constatăm că ea
nu vorbeşte despre nici o fiinţă omenească de pe pământ, ci despre
Satana însuşi, arhiapostatul, primul mare răzvrătit. Împăratul
Tirului care din punct de vedere fizic şedea pe tronul acelei cetăţi,
nu a fost niciodată în cetatea lui Dumnezeu
şi n-a umblat niciodată „prin mijlocul pietrelor scânteietoare”
(versetul 14). Deci nu el era adevăratul împărat al Tirului. El era
doar paravanul vizibil prin care diavolul îşi aducea la îndeplinire
voinţa, aşa că din acest motiv Satana şi nu împăratul Tirului era
adevăratul împărat al Tirului, adevăratul stăpânitor al acelei
împărăţii. Tot astfel s-a întâmplat cu Babilonul şi cu celelalte
împărăţii prin care a lucrat diavolul. Diavolul şi nu monarhiile

pământeşti este adevărata fiară a profeţiilor.
În Apocalipsa 12 fiara diabolică apare ca un mare balaur roşu ce
are de gând să înghită copilul femeii, copil care va aduce eliberare
bisericii lui Dumnezeu pe acest pământ. Noi ştim foarte bine că
Roma păgână era împărăţia vizibilă prin care a lucrat diavolul la
vremea aceea, cu toate acestea Biblia îl numeşte în mod clar pe
acest balaur ca fiind Satana, cel care a fost aruncat din cer pe
pământ: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi
Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ;
şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apocalipsa 12,9.
Acest adevăr este confirmat mai departe de această declaraţie
din Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat,
par. 12, 13: „O interpretare corectă a simbolurilor folosite este
necesară pentru înţelegerea acestei solii (Apocalipsa 14,9.10.) Ce
este reprezentat prin fiară, prin chip, prin semn?
Seria profeţiilor în care se găsesc aceste simboluri începe cu
Apocalipsa 12, cu balaurul care a căutat să-l distrugă pe Hristos la
naşterea Sa. Balaurul este Satana (Apocalipsa 12,9), el este acela
care l-a determinat pe Irod să-l dea la moarte pe Mântuitorul. Dar
unealta principală a lui Satana, care a făcut război cu Hristos şi cu
poporul Său în primele secole ale erei creştine, a fost Imperiul
Roman, în care păgânismul era religia predominantă. Astfel, în
timp ce balaurul reprezintă în primul rând pe Satana, în al doilea
rând este un simbol al Romei păgâne”.
Această declaraţie arată foarte clar faptul că puterile
pământului nu sunt decât în sens secundar fiarele profeţiei. În
primul rând ele sunt Satana, diferitele fiare simbolizând diferitele
înfăţişări prin care el lucrează pe acest pământ.
Când diavolul a căzut întâiaşi dată din ceruri de la desăvârşirea
sa spirituală, a căutat să îşi aşeze scaunul său de domnie şi de
autoritate chiar acolo, în împărăţia cerului, dar războiul care a
rezultat l-a aruncat în spaţiu fără să-i curme însă ambiţiile sale
nesfinte. Ceea ce nu izbutise să facă în cer se hotărâse să facă pe
acest pământ, după ce avea să câştige un avanpost aici prin
amăgirea şi căderea lui Adam şi a Evei. De-a lungul secolelor s-a
muncit să-şi stabilească supremaţia sa completă pe pământ, aşa
încât să devină baza sa de operaţii împotriva împărăţiei cerurilor.
Tronul puterii sale nu este restrâns doar la singur loc pe acest
pământ, ci întreaga planetă este împotriva împărăţiei lui
PLAGA A CINCEA 385
Dumnezeu. De aceea, noi trebuie să ne gândim la acest pământ ca

la un întreg desăvârşit, ca fiind scaunul de domnie al fiarei, o bază
mare de operaţiuni ostile împotriva împărăţiei lui Dumnezeu. Cât
de potrivit este deci că întunericul va năpădi complet scaunul de
domnie al fiarei, şi nu doar parţial, când va cădea plaga a cincea.
Dar mai există şi un alt motiv serios pentru care întregul pământ
este copleşit de întunericul dens la vremea aceea, motiv care are de-
a face cu eforturile celor răi de a distruge complet poporul lui
Dumnezeu de pe pământ, pentru ca triumful lui Satana să fie total.
După cum am observat în capitolul precedent, descrierea
ultimelor şapte plăgi este redată în partea a doua a capitolului
„Timpul strâmtorării” din Tragedia veacurilor. Primele patru plăgi
sunt menţionate în ordinea lor, iar restul capitolului este consacrat
stabilirii rezultatelor acelor prime patru plăgi. Acesta este un
tablou al groazei, al foametei, al lipsurilor acute, al secetei şi al
molimelor, timp în care poporul lui Dumnezeu este ocrotit în mod
miraculos, aşa cum a fost Ilie la pârâu. N-ar fi posibil ca primele
patru plăgi să fie descrise în ordinea lor, iar restul de trei să nu fie
de asemenea descrise în ordinea lor. Aşa se face că chiar capitolul
imediat următor începe cu evenimentele care conduc la revărsarea
ultimelor trei plăgi pe pământ.
Va veni ziua când timpul pentru aplicarea decretului morţii va
fi foarte aproape, iar naţiunile pământului se vor fi decis să-i
extermine într-o singură noapte pe cei atât de urâţi, despre care îşi
închipuie că au adus toate necazurile asupra lumii. Chiar de la
acest punct începe capitolul.
„Când protecţia legilor omeneşti va fi retrasă de la aceia care
cinstesc legea lui Dumnezeu, în diferite ţări se va produce o mişcare
simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret
se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această
sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura
decisivă, care să aducă la tăcere glasul de discordie şi de mustrare.
Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 1.
Este important să înţelegem că poporul lui Dumnezeu nu este
strâns într-un singur loc pe pământ la vremea aceea, ci este risipit
de-a lungul şi de-a latul pământului. Acest lucru este arătat
limpede în această declaraţie din The Review and Herald, 19
noiembrie 1908:
„Apoi, în ziua asprei încercări El va spune: ,Du-te, poporul meu,
intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe,
până va trece mânia!’ Isaia 28,26. Care este odaia unde ei trebuie
să se ascundă? Ea este protecţia lui Hristos şi a îngerilor sfinţi.
Poporul lui Dumnezeu nu se află în timpul acesta într-un singur
loc. Ei sunt în grupuri diferite, în diferite părţi ale pământului; şi
ei vor fi puşi la probă individual, nu în grup. Fiecare trebuie să facă
faţă încercării pentru sine.”
Deoarece sfinţii lui Dumnezeu vor fi risipiţi atunci peste tot în
lume, aşa cum sunt astăzi, Isus va trimite îngerii Săi în cele patru
colţuri ale pământului ca să-i adune când El vine pe norii cerului.
Este scris:
„El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor
aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a
cerurilor până la cealaltă.” Matei 24,31.
Ei nu vor fi atunci strânşi la Ierusalim sau în oricare alt loc de
pe pământ. Declaraţia din Experienţe şi viziuni, cap. Timpul
secerişului, par. 4, stabileşte foarte clar faptul că poporul lui
Dumnezeu nu se va aduna în vechiul Ierusalim atunci sau la vreun
alt timp, deoarece ni se spune că: „Ierusalimul cel vechi nu va fi
niciodată zidit din nou” şi de aceea poporul lui Dumnezeu nici n-ar
anticipa şi nici n-ar plănui să se ducă iarăşi acolo.
Aşa se va întâmpla că peste tot în lume, în diverse locuri, cei
nelegiuiţi se vor pregăti pentru lucrarea morţii, plănuită să îi
omoare pe cei neprihăniţi.
„Poporul lui Dumnezeu – unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi
în locuri singuratice în păduri şi munţi – se roagă încă pentru
ocrotire divină, în timp ce, în toate părţile, grupuri de oameni înar-
maţi, mânaţi de oştile de îngeri răi, se pregătesc pentru lucrarea
morţii. Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Is-
rael va interveni pentru eliberarea celor aleşi ai Săi. Aşa zice Dom-
nul: ,Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbă-
toarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge, ca să se ducă la
muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să ră-
sune glasul Lui măreţ. Îşi va arăta braţul gata să lovească în mâ-
nia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul
înecului, furtunii şi pietrelor de grindină’. Isaia 30,29.30.” Tragedia
veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 2.
În felul acesta este pusă la cale scena pentru ultima încercare a
forţelor răului de a câştiga bătălia împotriva adevărului şi a
neprihănirii; iar în acest timp de întuneric Domnul va interveni
pentru eliberarea poporului Său. Apoi urmează momentul fixat de
PLAGA A CINCEA 387
Întunericul plăgii a cincea va stăvili intenţiile criminale ale celor răi şi va inaugura un
şir de evenimente care vor conduce la eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu.
cei nelegiuiţi şi se năpustesc cu furie spre a distruge cu totul pe cei

neprihăniţi.
„Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de
oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un
întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste
pământ.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat,
par. 3.
Trebuie să notăm că cei răi au conspirat să dea lovitura noaptea.
Fără îndoială, ei şi-au stabilit dinainte locurile ascunse ale celor
sfinţi şi îi încercuiesc în timpul zilei, aşteptând cu nerăbdare ora
fixată pentru atac. Apoi, la mijlocul nopţii, ei se reped asupra prăzii
şi nu există nici o îndoială că au lanterne cu care să-şi poată aduce
la îndeplinire lucrarea morţii şi a nimicirii. Întregul plan se

desfăşoară cu succes până în momentul când ei ridică armele pentru
a omorî pe poporul lui Dumnezeu, când brusc întunericul plăgii a
cincea cade asupra pământului. Este un întuneric atât de dens,
încât nimic nu mai poate fi văzut cu ochiul, în ciuda lanternelor pe
care le au; va fi atât de neaşteptat, încât armele înălţate niciodată
nu vor cădea asupra victimelor ţintite. Acest eveniment absolut
neaşteptat va servi la răsturnarea completă a planurilor celor răi
de a distruge pe poporul lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce va face
ca plaga să aibă proporţii înfricoşătoare şi o semnificaţie aparte
pentru Babilonul cel mare. Diavolul, adevăratul împărat al
Babilonului, ştie la vremea aceea că totul depinde de capacitatea lui
de a distruge pe poporul lui Dumnezeu de pe întreaga suprafaţă a
pământului. El nu a avut succes să-i determine să păcătuiască,
motiv pentru care trebuie nimiciţi, aşa încât Duhul Sfânt, datorită
căruia prezenţa lui Dumnezeu rămâne pe pământ, să nu mai aibă
nici un loc de pus piciorul pe pământ şi, astfel, Satana să aibă în
cele din urmă controlul de necontestat al întregului pământ.
El s-a luptat continuu timp de şase mii de ani pentru a ajunge
la o astfel de stare de lucruri şi iată că el a ajuns chiar la punctul
unde succesul lui se află doar la un pas de reuşită, când deodată
întunericul împiedică întregul plan, cei sfinţi fiind încă în viaţă
ascunşi vederii, la loc sigur, în profunzimea unui întuneric de
nepătruns, cu mult mai adânc decât întunericul nopţii. Nici măcar
nu ne putem imagina chinul frustrării, spaima produsă de
implicaţiile acestei înfrângeri şi groaza care îi va cuprinde pe cei
răi şi pe conducătorii lor, când vor vedea ce înseamnă aceasta
pentru ei. Nu este deloc de mirare că Biblia spune: „şi ei îşi muşcau
limbile de durere”. Apocalipsa 16,10.
Slujbaşii nelegiuiţi ai Izabelei, marele sistem apostaziat al
opresiunii ecleziastice, au fost pe deplin convinşi de către preoţi şi
conducători că plăgile, care le-au nimicit tot ceea ce aveau,
aducându-i la o strâmtorare atât de teribilă, sunt cauzate de
refuzul minorităţii urâte de a se închina sabatului duminical şi că
nu ar mai exista nici o speranţă de mângâiere şi de revenire la
prosperitate trecătoare decât cu preţul nimicirii acesteia.
Anticiparea bucuroasă a acestei alinări a suferinţelor îi îndeamnă
să ducă la capăt lucrarea ucigaşă, doar pentru a descoperi în
ultimul moment că prada le scapă în întunericul dens.
Pe de altă parte, conducătorii ştiu că toată nădejdea lor de
PLAGA A CINCEA 389
supremaţie definitivă constă în distrugerea poporului lui

Dumnezeu, aşa cum ştie şi stăpânul lor, diavolul, şi din cauza acestei
evoluţii a lucrurilor ei sunt dezamăgiţi până la disperare şi groază.
Pentru poporul lui Dumnezeu această experienţă în sine este
groaznică la început. Ei sunt plecaţi în rugăciune, pledând înaintea
lui Dumnezeu pentru izbăvire, fiecare aparenţă spunându-le că a
sosit ultima lor clipă de viaţă. Sunt pe deplin conştienţi că armele
au fost ridicate deasupra lor şi se pregătesc să primească lovitura
de moarte. Cei răi urlă în ura şi furia lor nestăvilită. Totul este
groază şi confuzie, şi lumini puternice sunt îndreptate asupra lor.
Ei aşteaptă moartea în momentul imediat următor, dar chiar în
clipa imediat următoare sunt aruncaţi într-un întuneric de
nepătruns în care totul este ascuns vederii.
Aceasta este exact experienţa martirilor din trecut. Ei erau vânaţi
şi urmăriţi până când armele morţii erau ridicate deasupra capetelor
lor. În clipa următoare asupra lor cădea întunericul de nepătruns al
morţii. În felul acesta, cei o sută patruzeci şi patru de mii vor gusta
moartea fără să moară în realitate. De fapt, va fi cu mult mai rău
decât ceea ce au trăit martirii, fiindcă întunericul însemna pentru ei
încetarea din viaţă şi, prin urmare, a experienţei lor, însă aceşti
ultimi martiri vor trăi, vor simţi totul în mijlocul întunericului. De
aceea, vor crede că sunt morţi, cu toate că experimentează
simţământul înfricoşător al groazei la gândul acesta. Pentru ei va
însemna că totul este pierdut, deoarece ştiu prea bine că biruinţa
finală depinde rămânerea lor în viaţă până la sfârşit.
Astfel, plaga a cincea a acelui întuneric sufocant şi înspăimân-
tător este o experienţă teribilă pentru toţi cei în cauză. Dar ea
marchează punctul de cotitură pentru poporul lui Dumnezeu şi
începutul marii deşteptări a celor răi, care îi determină să îşi
retragă complet sprijinul oferit Babilonului cel mare, fapt care
aduce căderea totală şi ultimă a acestuia. Dar în timp ce suferinţa
Babilonului aduce sfârşitul existenţei lui, pentru cei neprihăniţi
suferinţa este doar ca durerile naşterii spre viaţa veşnică.
Cât de important şi de necesar este ca astăzi, câtă vreme se mai
zice astăzi, să ne facem sigură alegerea şi chemarea noastră, ca să
putem scăpa de plăgile care vor cădea peste Babilonul cel mare.
CAPITOLUL 30
Momentul eliberării
Î ntunericul plăgii a cincea, de nepătruns, ca de cerneală,

marchează începutul unor schimbări foarte dramatice în
întreaga scenă a evenimentelor de încheiere ale istoriei acestui
pământ. Pentru cei răi aceasta înseamnă zădărnicirea completă a
planurilor lor de exterminare a poporului lui Dumnezeu şi astfel
de obţinere a victoriei în favoarea diavolului, care timp de şase mii
de ani s-a străduit să o câştige. Întunericul ascunde atât de complet
pe cei neprihăniţi de faţa celor răi, încât aceştia nu-i pot găsi şi nu
le pot face rău sub nici o formă.
Dar asta nu-i totul. Imediat după aceasta apare un curcubeu
strălucitor care înconjoară fiecare grupă de rugători, ca mărturie a
unei atenţii deosebite şi a protecţiei consecvente pe care Domnul o
are pentru poporul Său. Acesta nu este un curcubeu obişnuit,
deoarece este scris că el străluceşte cu slava lui Dumnezeu. Cei răi
sunt conştienţi de natura supranaturală a acestei glorii şi, ca
rezultat, sunt opriţi în mod absolut din drumul lor; incapabili să se
mişte, ei sunt martorii faptului că Dumnezeu îi recunoaşte ca fiind
ai Săi pe cei urâţi de întregul pământ. În capitolul precedent,
paragraful din Tragedia veacurilor care vorbeşte despre acest
întuneric este paragraful care descrie în continuare oprirea celor
răi din năvala lor de a-i distruge pe cei sfinţi. Pentru a vedea şirul
evenimentelor cităm aici întregul paragraf:
„Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de
oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un în-
tuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ.
Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu
se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători.
Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare
se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri în-
fricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc
să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare.” Tragedia veacurilor, cap.
Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3.
(390)
MOMENTUL ELIBERĂRII 391
Astfel, pentru cei răi întunericul este urmat de o spaimă şi o

groază şi mai mare, în timp ce văd cum chiar aceia despre care
credeau că sunt cauza judecăţilor lui Dumnezeu asupra pă-
mântului sunt de fapt cei pe care Domnul îi iubeşte şi îi protejează.
În felul acesta, fluviul marelui atac al omenirii pline de răzbunare
este oprit din cursul lui, după care seacă, cum vom vedea în curând,
cursul lui rostogolindu-se înapoi asupra Babilonului ca un mare
potop distrugător.
Dar ceea ce pentru lume este groază şi confuzie, pentru poporul
lui Dumnezeu este începutul unei noi zile de speranţă şi aşteptare.
De fapt, acesta este momentul când agonia strâmtorării lui Iacov
ia sfârşit; ei sunt izbăviţi din aceasta, intrând în bucuria eliberării
lor veşnice. Întrucât a fost urmat de gloria curcubeului, întunericul
este urmat acum şi de glasul din cer care le spune să privească în
sus, la gloria cerească, unde îl văd pe Fiul omului şezând pe tronul
Tatălui Său.
„Poporul lui Dumnezeu aude un glas lămurit şi melodios
spunând: ,Priviţi în sus’ şi, ridicându-şi ochii către cer, văd cur-
cubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători care acopereau fir-
mamentul se despart şi, asemenea lui Ştefan, ei privesc neclintiţi
spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul
Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinţei Sale, iar de pe
buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui şi a sfinţilor în-
geri: ,Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi a-
ceia, pe care Mi i-ai dat Tu.’ Ioan 17,24. Se aude din nou un glas
melodios şi biruitor spunând: ,Iată-i vin! Vin sfinţii fără pată, fără
vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre
îngeri;’ iar buzele palide şi tremurânde ale acelora care au ţinut
tare la credinţa lor scot un strigăt de biruinţă.” Tragedia veacurilor,
cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 4.
În timp ce este adevărat că cei răi nu sunt în stare să vadă ceea
ce poporul lui Dumnezeu poate vedea, ei văd totuşi îndeajuns ca să
realizeze implicaţiile pierderii grozave şi veşnice pe care trebuie s-o
sufere acum. Pentru ei acesta este un moment impresionant al
descoperirii adevărului aşa cum este el în realitate.
În capitolul pe care-l studiem din Tragedia veacurilor, subiectul
care ne interesează este experienţa poporului lui Dumnezeu, pe
când următorul capitol, intitulat „Pustiirea pământului”, ne poartă
pe acelaşi tărâm dar din punct de vedere al experienţei celor
nelegiuiţi. În capitolul „Pustiirea pământului”, par. 4, se face
Când poporul lui Dumnezeu vede dovezile primirii şi eliberării lor

de către Dumnezeu, scoate un strigăt de biruinţă.
referire la acelaşi moment al timpului menţionat în capitolul de

dinaintea lui, din care au fost luate citatele de mai sus. „Când
glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce
o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a
vieţii.”
Vocea lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, după cum
putem observa din capitolul „Poporul lui Dumnezeu salvat”, par. 4,
imediat după întunericul plăgii a cincea şi apariţia curcubeului ce

înconjoară pe poporul lui Dumnezeu. Acesta este momentul când
cei nelegiuiţi se trezesc; momentul când înşelăciunile vrăjmaşului
sufletelor îşi pierd puterea asupra minţilor lor. Paragrafele 5-10
din cap. „Pustiirea pământului” descriu această deşteptare. Ne-ar
lua prea mult spaţiu să le cităm aici, dar recomand cititorului să le
citească pentru sine. Iată totuşi principalele idei şi evenimente
care se petrec în vremea aceasta:
„În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au
îndreptăţit calea lor păcătoasă.” Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea
pământului, par. 4. Este foarte important să înţelegem că diavolul
nu este stăpânul direct al neamului omenesc. Oamenii sunt
stăpâniţi de natura lor rea interioară care aprinde pasiunile rele ale
naturii lor omeneşti căzute şi corupte. Dovada clară că diavolul nu
este stăpânul incontestabil este dată de faptul că el trebuie să-şi
trimită duhurile lui rele să săvârşească miracole pentru a înşela
lumea ca să-l urmeze. Notaţi cât de clar este dovedit acest lucru în
declaraţia următoare:
„Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor de-
scoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de mi-
nuni a demonilor. Duhuri de demoni vor merge la împăraţii
pământului şi în lumea întreagă, pentru a-i întări în amăgire şi
pentru a-i îndemna să se alieze cu Satana în lupta lui împotriva
conducerii cerului. Prin aceste mijloace, vor fi amăgiţi deopotrivă
conducătorii şi supuşii.” Tragedia veacurilor cap. Timpul strâm-
torării, par. 30.
Dacă diavolul ar fi fost stăpânul suprem al pământului şi al
fiecărui individ în care se găseşte natura carnală sau firea
pământească – după cum au aproape toţi oamenii de pe pământ –
atunci nu ar mai fi necesar ca Satana să îi înşele pentru a-i da lui
puterea şi loialitatea lor. Dimpotrivă, le-ar comanda să facă front
comun sub conducerea sa şi să-i apere cauza împotriva Dumne-
zeului cerului. Marea problemă a împărăţiei Satanei e aceea că este
motivată de spiritul supremaţiei eului, aşa încât fiecare individ
doreşte să fie regele, iar toţi ceilalţi să îi servească. Atât Satana, cât
şi supuşii săi sunt motivaţi „de o putere de jos”. Mărturii pentru
predicatori, cap. Solii lui Dumnezeu, subcap. Lupta devine mai
aprigă, par. 1.
Această putere este puterea păcatului. Aceasta este puterea
stăpânitoare pe care Satana caută s-o stârnească şi s-o aţâţe şi pe
care de asemenea o controlează şi o canalizează pentru a-i veni în

sprijin, un sprijin deplin şi neîmpărţit, în războiul lui împotriva
cerului. Cu toate acestea, mult prea adesea planurile lui dau greş
deoarece supuşii săi îşi consacră timpul şi energiile pentru
realizarea propriilor interese şi pentru propria lor împărăţie. În
felul acesta, toată împărăţia diavolului este plină de luptă şi
confuzie. Priviţi cum astăzi arabii şi evreii, de exemplu, îşi
consumă puterea şi energiile luptându-se între ei, în vreme ce
Satana doreşte ca ei să îşi unifice resursele şi puterea în sprijinul
combinat al războiului lui împotriva lui Dumnezeu. Va veni timpul
când ei vor face acest lucru, însă nu fără multă viclenie şi o putere
de convingere înşelătoare din partea celui rău şi a îngerilor lui.
Metodele prin care el va face ca această putere de convingere să
fie eficientă vor fi o combinaţie între distrugere şi favoruri.
„Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i
păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să pros-
pere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri
pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela
care-i chinuieşte.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se
apropie, par. 17.
Declaraţia că Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care
Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit, pare a contrazice
adevărurile descoperite în declaraţiile deja citate, până se va vedea
din contextul declaraţiei că se referă la controlul pe care Satana îl
are asupra trupurilor şi averilor acestor oameni. El îi poate
distruge sau îi poate face să prospere după voie, dar aceasta nu
însemnă că le poate controla comportamentul sau să le pretindă
loialitate după cum voieşte.
Cei asupra cărora va aduce mari năpaste vor fi aceia care sunt
înceţi în a fi aduşi pe aceeaşi linie cu organizarea şi plănuirea sa,
în timp ce aceia pe care-i face să prospere sunt cei care sunt
cooperativi. În măsura în care puterea spiritismului creşte, în
aceeaşi măsură vor fi necazuri înspăimântătoare în lume, până
când aceasta va fi redusă la o stare de ruină economică şi dezastru.
„În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare
mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în ura-
gane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure,
în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El

distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi
suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe
pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce
în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra
oamenilor şi a animalelor. ,Ţara este tristă, sleită de puteri;
locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii
ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel
veşnic!’Isaia 24,4.5.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se
apropie, par. 18.
Oamenii îşi vor epuiza puterile minţii şi ale trupului în efortul
lor de a rezolva crizele multiple care îi vor asalta. Regi, dictatori,
preşedinţi şi primi-miniştri vor fi forţaţi, din cauza unei disperări
totale, să recunoască faptul că situaţia îi depăşeşte. Întotdeauna a
fost calea oamenilor păcătoşi aceea de a căuta ajutorul lui
Dumnezeu când se înmulţesc în jurul lor nenorocirile de pe
pământ, şi tot astfel va fi din nou când ei se vor întoarce la
Dumnezeu pentru ajutor. Dar această generaţie a lepădat pe
Dumnezeul cerului şi chiar în timpul calamităţii oamenii nu au de
gând să-şi schimbe nici inimile, nici căile. Satana ştie aceasta
foarte bine şi astfel el, care este cauza şi executorul tuturor
necazurilor care vor fi adus lumea în acea stare, declară în mod
amăgitor că Dumnezeul cerului îşi manifestă neplăcerea pentru
profanarea duminicii.
„Atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia
care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa
de oameni care a provocat dizgraţia cerului va pune toate
necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dum-
nezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va
spune că oamenii Îl insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului
duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta
până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care
susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respec-
tul faţă de duminică, sunt instigatorii poporului, împiedicând
revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea materială.”
În felul acesta diavolul, întrucât i-a condus pe oameni la
despărţire de Dumnezeu, producându-le ură şi dispreţ faţă de solia
adevărului, va avea la dispoziţie omenirea lipsită de ocrotire
divină, o situaţie de care va profita la maximum. El va aduce
familia omenească neprotejată la o stare de disperare totală, fapt

care o va determina să vadă în Dumnezeu unica ei speranţă. Dar,
spre imensa lui satisfacţie, Satana va înţelege că victimele sale nu
au nici o dorinţă să fie salvate de puterea lui dinăuntrul lor, ci doar
de plăgile, distrugerile şi molimele din afară. Vrăjmaşul cel mare
se va prezenta înaintea maselor lumii ca fiind dumnezeul pe care
ei pot să-l accepte, acela care le va aduce prosperitate materială.
Ca dovadă a puterii lui şi a bunăvoinţei de a o folosi în folosul lumii
pieritoare, el realizează cele mai remarcabile minuni înaintea
mulţimilor care sunt totalmente înşelate de această realizare.
Întrucât a câştigat loialitatea totală a oamenilor din întreaga
lume, Satana, cu o autoritate mare şi convingătoare, va arăta spre
adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu ca fiind cei care au provocat
mânia lui Iehova asupra întregii omeniri, ale cărei necazuri,
declară el, nu vor înceta până când aceşti aducători de necazuri nu
vor fi exterminaţi.
Diavolul a elaborat şi a construit acest plan cu mare grijă şi
răbdare, întregul succes depinzând de înşelăciune, pentru că
oamenii din lume vor înceta imediat să-l mai slujească din clipa
când vor descoperi că au fost traşi pe sfoară. Aceasta îi oferă
diavolului un motiv în plus să-i distrugă pe cei credincioşi, deoarece
atât viaţa lor, cât şi mărturia soliilor lor sunt perfect calculate de
Dumnezeu să demaşte adevărata natură a lucrării lui Satana. Cu
ce nerăbdare trebuie să se apropie el de momentul când va fi adus
la îndeplinire decretul morţii şi cu ce groază, alarmă şi spaimă
trebuie să vadă venirea plăgii a cincea, cu slava curcubeului
învăluitor care îi urmează şi cu glasul eliberator din cer! Atunci, cu
o frică disperată şi tremurând, el îşi va vedea masca înşelăciunii
smulsă, astfel încât acum el stă descoperit în adevăratul său
caracter înaintea privirilor acelora care puţin mai înainte îi
dăduseră sprijin deplin şi neîmpărţit. Abia atunci cei răi vor vedea
şi vor înţelege că i-au slujit lui Satana şi nu Dumnezeului cerului.
Ei vor fi plini de regrete, dar nu de regretul că s-au aflat în război
cu Dumnezeu, ci dimpotrivă, că această postură i-a costat
supremaţia şi domnia lor.
„Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării
păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dum-
nezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc
de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mij-
loc nefolosit pentru a birui.” Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea
pământului, par. 5.
Pe cât de mult va fi întreaga lume de partea lui Satana, cu
excepţia sfinţilor sigilaţi ai lui Dumnezeu, pe atât de mult vor
vedea că au fost amăgiţi şi se întorc cu desăvârşire împotriva lui,
astfel încât nu va mai fi de partea lui nici măcar un singur om. El
a pus totul la bătaie ca să-i câştige pe toţi, însă va descoperi în
schimb că îi va pierde pe toţi. Atât oamenii, care sunt masele
înşelate, cât şi predicatorii, principalii agenţi în aducerea la
îndeplinire a acestei lucrări de amăgire, vor vedea cărarea pe care
au fost conduşi şi vor reacţiona rapid cu violenţă şi sete de sânge.
„Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe al-
tul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în mani-
festarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păs-
torii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe as-
cultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i
prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor,
aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amă-
gire. Mulţimile se umplu de furie. ,Suntem pierduţi!’ strigă ei, ,şi
voi sunteţi cauza pieirii noastre’; şi se aruncă asupra păstorilor
care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel
mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave.
Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica
să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui
Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor.
Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.” Tragedia veacurilor, cap.
Pustiirea pământului, par. 11.
În felul acesta va fi irosită pe vecie ultima ocazie a lui Satana de
a câştiga marea luptă. Acei slujitori de care el depinsese pentru
succes prin intermediul puterii înşelăciunii, se dovedesc acum
vrăjmaşii săi şi aşa-numiţii lui distrugători. Astfel venirea plăgii a
cincea aduce cu sine o schimbare uriaşă şi neaşteptată în întreg
cadrul sfârşitului timpului. Ea este începutul sfârşitului
comploturilor şi planurilor răutăţii şi este timpul pentru eliberarea
poporului lui Dumnezeu.
Atât de mare şi de extraordinară va fi această schimbare în
întâmplările ei, încât chiar natura însăşi va fi întoarsă cu susul în
jos şi dereglată din cursul ei. Este timpul acum să ne întoarcem la
cap. „Poporul lui Dumnezeu salvat”, par. 5, unde găsim referinţa
directă la venirea întunericului, la slava curcubeului învăluitor şi
la deschiderea cerurilor pentru cei sfinţi, de unde aud glasul care-i
eliberează de puterea împărăţiei întunericului. Aici aflăm că „La

miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru eliberarea
poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui.
Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiţii
privesc cu groază şi cu uimire această scenă, în timp ce neprihăniţii
privesc cu bucurie solemnă semnul eliberării lor. Totul în natură
pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori
întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul
cerurilor dezlănţuite este un spaţiu luminat de o slavă de
nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor
ape, zicând: ,S-a isprăvit!’Apocalipsa 16,17.”
Această declaraţie confirmă că încercarea de a-i distruge pe cei
neprihăniţi are loc într-adevăr la miezul nopţii. Este rezonabil să
concluzionăm că cei nelegiuiţi vor folosi lumină artificială pentru
a localiza şi pentru a omorî pe poporul lui Dumnezeu. Aceasta ne
dă oarecum o idee despre densitatea întunericului care este atât de
mare, încât întrece cu mult mai mult întunericul nopţii obişnuite.
Dacă acest întuneric s-ar coborî în timpul strălucirii după-amiezii,
atunci contrastul ar fi unul foarte mare, dar n-am fi decât foarte
puţin în stare să înţelegem cât de întunecat va fi acel întuneric. Dar
când noi vedem că acest întuneric este mai mare decât miezul cel
mai întunecat al nopţii, în care se va săvârşi acest act, abia atunci
putem să vedem că acest întuneric este cel mai adânc cu putinţă;
un întuneric în care nu va fi în stare să strălucească nici măcar cea
mai strălucitoare lumină electrică. Practic, va fi simbolul
adâncimii întunericului în care au coborât cei răi.
Apoi apare soarele chiar în acel ceas al miezului nopţii,
strălucind cu toată puterea lui. Aproape că nici nu e posibilă o
convulsie mai mare a naturii ca trecerea de la miezul nopţii la
miezul zilei, însă este de înţeles acest lucru deoarece „totul în
natură pare că şi-a schimbat cursul”. Ivirea norilor întunecaţi şi
grei va fi ameninţătoare pentru cei răi, ca o prevestire a nimicirii
care vine, şi din cauza venirii lor violente, generată de schimbarea
completă a cursului firesc al lumii întregi, ei se izbesc nebuneşte şi
vijelios unii de alţii. În mijlocul acestei furii şi bubuituri, va exista
un spaţiu clar de o slavă indescriptibilă de unde se va face auzit
glasul lui Dumnezeu care va declara scurt şi concis „S-a isprăvit!”
Prin faptul că se face referire la Apocalipsa 16,17, acest lucru ne
arată că această voce se face auzită imediat după vărsarea
potirului al şaptelea asupra pământului. Citind mai departe
următoarele paragrafe din capitolul „Poporul lui Dumnezeu

salvat” din cartea Tragedia veacurilor, remarcăm că furia deplină
a plăgii a şaptea urmează exact în ordinea corectă. Ea este
cutremurul de pământ şi grindina prin care vor fi distruse complet
toate palatele şi templele, casele de afaceri şi casele păcatului;
ruina lor va fi totală şi decisivă.
Totuşi, studierea plăgii a şasea trebuie să aibă loc înaintea
studierii plăgii a şaptea. Plaga a şasea nu prea pare să-şi aibă locul
în ordinea ei. Plaga a cincea este descrisă în paragraful 3 al
capitolului „Poporul lui Dumnezeu salvat”, iar puţin mai jos, în
paragraful 5, se află declaraţia pe care o face Dumnezeu, care este
cel dintâi eveniment al plăgii a şaptea. Am constatat pretutindeni,
atât în Biblie, cât şi în Tragedia veacurilor, că plăgile sunt
introduse în ordinea lor, aşa încât trebuie să ne aşteptăm în mod
firesc ca plaga a şasea să se afle între plaga a cincea şi a şaptea în
textul examinat.
Cu toate acestea, este adevărat că nu se face nici o menţiune cu
privire la marele râu Eufrat pe pagina respectivă. Se menţionează
întunericul plăgii a cincea, urmat de evenimentele descrise mai
departe, dar nu nici un cuvânt nu face referire la râul Eufrat şi nici
la naţiunile care sunt localizate de jur împrejurul acestui râu.
Să însemne aceasta că plaga a şasea este omisă din acest studiu
al cărţii Tragedia veacurilor? Să însemne aceasta că plaga
respectivă, care a fost punctul focal al unui studiu şi al unui interes
atât de mare, să nu fie menţionată deloc în această carte? Sunt
mulţi care şi-au exprimat din plin surpriza la gândul că scrierile
Spiritului Profetic nu pomenesc nimic cu privire la secarea marelui
râu Eufrat şi cu atât mai puţin cu privire la ultima şi marea bătălie
a Armaghedonului.
Dar trebuie observat că plaga a şasea nu a fost recunoscută ca
atare şi de aceea nu fost văzută în realitate aşa cum este ea descrisă
pe pagina respectivă din cartea Tragedia veacurilor, unde apare
între plăgile a cincea şi a şaptea. Eşecul de a înţelege adevăratele
principii ale interpretării profetice i-a condus pe atât de mulţi să
caute un lucru eronat, chiar dacă-l căutau în locul potrivit. Această
greşeală nu este ceva neobişnuit în istorie. Evreii încă mai aşteaptă
venirea lui Mesia – fără să ştie că El deja a venit şi a plecat – pur
şi simplu din cauză că ei au căutat şi încă mai caută un gen de
persoană foarte diferită faţă de Acela care a venit în realitate, cu
toate că ei au căutat-o în locul şi la timpul potrivit şi cu toate că El
a venit exact aşa cum s-a profetizat.

Deoarece am studiat aproape în detaliu primele cinci plăgi şi
deoarece am ajuns în studiul nostru la punctul în care plaga a şasea
trebuie să fie văzută şi înţeleasă în mod exact, aşa cum este în
realitate, ne vom întoarce să studiem principiile de interpretare
care ne vor arăta la modul cel mai clar care este în realitate plaga
a şasea. Atunci nu vom mai avea nici cea mai mică dificultate în a
o vedea chiar acolo la locul ei potrivit în Tragedia veacurilor, între
plaga a cincea şi plaga a şasea.
CAPITOLUL 31
Râul Eufrat
P laga a şasea este secarea marelui râu Eufrat, ca să poată fi

pregătită calea împăraţilor din răsărit.
„Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi
apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină
din răsărit.” Apocalipsa 16,12.
Este suficient material în acest text pentru a oferi un studiu
bogat cercetătorului sincer al Cuvântului lui Dumnezeu, dar nu
avem îndeajuns spaţiu pentru a-l acoperi în întregime. Mai
degrabă vom depune efort pentru a stabili punctele principale cu
privire la acest eveniment culminant şi de a lăsa în seama
cititorului să urmărească subiectul mai departe pentru sine. În
viitor ne plănuim să abordăm acest subiect în mod separat.
Trebuie să înţelegem încă de la început ce este plaga a şasea
punând întrebarea: ce este râul Eufrat şi ce reprezintă secarea lui?
Această întrebare va îndrepta deodată mintea cititorului
obişnuit către râul Eufrat care curge prin Irakul modern în Golful
Persic. Acest lucru va readuce în minte acea mare cetate,
Babilonul, care în vremurile străvechi se afla de o parte şi de alta
a acestui râu şi care a rezistat astfel până când apele i-au fost
secate în vederea pregătirii căii pentru venirea împăratului de la
răsărit, Cir, unsul lui Dumnezeu. A urmat apoi căderea acestei
cetăţi pentru ca niciodată să mai fie clădită.
Dar râul în sine încă mai curge şi astăzi la vale, către mare, exact
aşa cum a făcut-o în acele vremuri de demult apuse. Când râul
apare din nou în Apocalipsa, ca având încă semnificaţie în aceste
zile din urmă, mintea cercetătorului obişnuit se îndreaptă spre
acea zonă geografică, aşteptându-se ca împlinirea profeţiei din
textul luat în studiu să aibă loc în acel loc de pe pământ.
Cercetătorul trage concluzia că ţările care sunt aşezate de o parte
şi de alta a fluviului trebuie să fie secate, astfel încât calea
împăraţilor naţiunilor răsăritene, China şi Japonia, să poată găsi
un drum de acces nestingherit pe câmpiile Esdraelonului unde,
(401)
după cum presupune, trebuie să se dea bătălia Armaghedonului.

Din nefericire, această metodă de interpretare este în con-
tradicţie evidentă cu un principiu fundamental, cel mai uşor de
dovedit de altfel dintre toate principiile de interpretare. Pe
deasupra, este o violare a principiilor de bază ale Evangheliei, prin
faptul că se dă mai multă importanţă poziţiei geografice decât
identităţii sau cine eşti în realitate.
Este esenţial să vedem şi să înţelegem că pentru Dumnezeu nu
are importanţă locul în care te găseşti. Pe Dumnezeu îl interesează
ce anume eşti, indiferent unde te afli pe pământ. De aceea, trebuie
să vedem că geografia nu are nimic de a face cu identificarea
simbolurilor biblice din Cuvântul sigur al profeţiei.
Acest principiu este uşor de dovedit. Cu mult timp în urmă, de
o parte şi de alta a malurilor marelui râu Eufrat era aşezată marea
cetate a Babilonului, care este descrisă de Ieremia mereu şi mereu
ca împăratul de la miazănoapte – marele distrugător şi vrăjmaş al
poporului lui Dumnezeu. Este o greşeală totuşi să presupunem că
atunci când Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia către această cetate
ar vedea-o ca pe o putere politică situată într-un loc fix geografic.
Ceea ce a văzut Dumnezeu în această cetate a fost un mare sistem
religios apostat, aflat în război cu principiile fundamentale ale
Evangheliei şi dând sprijin deplin diavolului. Ceea ce Dumnezeu a
văzut a fost acel sistem religios care a folosit puterea armată a
acelei cetăţi care a ajutat-o în războiului ei împotriva Cerului,
astfel încât maşinăria politică din acel loc geografic servea doar la
atingerea scopurilor apostaziei.
Venise timpul însă când cetatea, ca aşezare geografică, a fost
redusă la ruină totală, încetând să mai existe ca putere politică,
pentru ca niciodată să nu se mai ridice. Dar Babilonul, apostazia
care constituie Babilonul – aşa cum a văzut Dumnezeu Babilonul
– nu a încetat să existe. Într-adevăr, Babilonul a încetat să mai
existe ca aşezare geografică, dar aceasta nu înseamnă că el a
încetat să existe, căci în noua lui aşezare geografică Babilonul
continua să fie Babilon, în toate sensurile acestui cuvânt. El era
exact acelaşi în ce priveşte caracterul, intenţiile, spiritul şi războiul
lui camuflat subtil împotriva cerului. Geografia lui s-a schimbat,
dar caracterul şi lucrarea lui nu s-au schimbat şi pe cât de sigur
Domnul l-a numit Babilon atunci când se afla pe malurile
Eufratului, pe atât de sigur El numeşte aceeaşi putere nelegiuită
ca fiind Babilon oriunde şi-ar găsi o bază de operaţiuni. Ceea ce-i
RÂUL EUFRAT 403
determină numele nu este poziţia lui geografică, ci ceea ce este el.

Nimeni nu pare să aibă dificultăţi în a vedea acest lucru cu
privire la Babilon. Când cercetătorul contemporan al Bibliei citeşte
referirile pe care Apocalipsa le face la Babilon, mintea lui nu se
străduieşte să-l caute în cadrul limitelor geografice ale acelei
aşezări cu numele acesta. Dimpotrivă, el caută adevăratul Babilon
care se afla în interiorul acelei cetăţi bizuindu-se pe puterea lui
politică şi militară şi îl găseşte în toată lumea rânduindu-şi
puterile politice şi militare ale întregului pământ în vederea
pregătirii pentru ultima lui încercare de a răsturna guvernarea lui
Dumnezeu şi de a-şi stabili propria supremaţie în locul ei.
Acelaşi principiu trebuie să fie valabil şi va fi valabil în cazul
oricărei alte identificări a puterilor ultimelor zile. Israelul este
numele pe care l-a purtat o naţiune din vechime, dar iarăşi
Dumnezeu nu a văzut o împărăţie politică cu puterea financiară şi
cu armată, ci El a văzut adevărul Său şi pe oamenii care păstrau
acel adevăr.
Nu vreau să spun că fiecare iudeu era o putere pentru adevăr,
fiindcă evrei falşi erau amestecaţi cu cei credincioşi. Cei care erau
credincioşi luminii primite din cer erau aceia pe care Iehova îi
recunoştea ca fiind Israelul cel adevărat, şi nu cei rebeli, cei
nepăsători sau apostaziaţi.
Puterea politică a Israelului mai există şi astăzi, dar adevărul
nu se mai găseşte în Israel, exceptând poate unele suflete
credincioase ascunse de privirile noastre. Cu siguranţă vor fi găsiţi
unii atunci când începe marea strigare.
Dar, între timp, adevărul şi oamenii adevărului nu mai sunt de
găsit aici. Atât adevărul, cât şi oamenii care îl deţin şi-au găsit
refugiul în alte regiuni geografice şi pe cât de sigur este că adevărul
lui Dumnezeu nu a încetat vreodată să existe, tot atât de sigur nici
Israel nu a încetat vreodată să existe. Israelul va fi găsit pre-
tutindeni unde se găseşte adevărul şi poporul lui Dumnezeu.
Acest lucru este adevărat şi cu privire la cea de-a treia putere,
Egiptul, împăratul de la miazăzi sau împăratul sudului. În vreme
ce Babilonul este religia apostaziată şi contrafăcută, iar Israel este
adevărul lui Dumnezeu, Egiptul este ateismul, deoarece a declarat
război deschis împotriva Dumnezeului cerului, atitudine pe care o
vedem astăzi la ţările comuniste şi la lumea păgână. După cum
Babilonul şi Israelul apar în ultima carte a Bibliei, tot astfel apare
şi Egiptul, împăratul de la miazăzi. Referinţa se găseşte în
Apocalipsa 11,8. Nu avem nici un fel de îndoieli sau întrebări cu

privire la identitatea şi la locul unde se află Egiptul la timpul la
care se referă profeţia, deoarece în Tragedia veacurilor, cap. Biblia
şi Revoluţia franceză, par. 13, ni se spune la modul cel mai clar că
Egiptul era prezent pe pământul Franţei revoluţionare în acel
timp.
Iată declaraţia:
„ ,Cetatea cea mare’, pe ale cărei străzi au fost omorâţi martorii
şi unde zac trupurile lor, este Egiptul ,spiritual’. Dintre toate
popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai
mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit
poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire
mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului cum a
făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în
numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: ,Cine este Dom-
nul ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu
cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece’. Exod 5,2. Aceas-
ta înseamnă ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea
glas unei respingeri asemănătoare a pretenţiilor viului Dumnezeu
şi urma să manifeste un spirit asemănător de necredinţă şi dispreţ.
,Cetatea cea mare’ mai este comparată spiritual şi cu Sodoma.
Stricăciunea Sodomei în călcarea legii lui Dumnezeu s-a manifes-
tat îndeosebi în imoralitate. Şi acest păcat urma să fie o caracteris-
tică proeminentă a naţiunii care trebuia să împlinească speci-
ficările acestei profeţii.”
O citire atentă a acestei declaraţii arată că nu se ţine seama
câtuşi de puţin de geografie în identificarea puterii la care se face
referire ca Egipt. Singurul considerent avut în vedere este
caracterul acelei puteri. Când s-a descoperit acel caracter, atunci a
fost descoperit şi Egiptul modern; nu localizat pe malurile Nilului,
ci în Franţa, în timpul Revoluţiei franceze. De asemenea, Egiptul
mai există şi în zilele noastre şi se găseşte pretutindeni unde există
un spirit de război făţiş şi declarat împotriva lui Dumnezeu.
Aceste dovezi ar trebui să fie suficiente pentru a arăta că nu are
nimic de a face considerentul geografic cu identificarea sim-
bolurilor profetice care şi-au avut localizarea lor geografică în
locurile antice numite cu aceleaşi nume. De aceea, nu este deloc
necesar să privim în direcţia fluviului modern, fizic, Eufrat pentru
a găsi ce semnifică fluviul din Apocalipsa sau ce înseamnă secarea
lui. În schimb, noi trebuie să descoperim caracterul râului, aşa cum
RÂUL EUFRAT 405
apare în timpurile Vechiului Testament, şi apoi să urmărim acel

caracter până la sfârşitul vremurilor. Abia atunci când vom
descoperi acest lucru vom şti ce reprezintă acel râu şi unde se află
el astăzi ca să fim în stare să înţelegem secarea acestuia.
Râul Eufrat apare întâiaşi dată în Grădina Edenului, fiind unul
din râurile vieţii care susţinea făpturile vii din cadrul acelei
creaţiuni perfecte. Ca râu al vieţii în Paradisul lui Dumnezeu era
în mod clar simbolul puterii vii a Duhului lui Dumnezeu ce curgea
pentru întreţinerea vieţii fizice şi spirituale a familiei omeneşti, şi
este planul şi scopul lui Dumnezeu ca întotdeauna să fie aşa.
Dumnezeu niciodată nu a intenţionat ca vreo altă putere să
înlăture puterea Sa de la întreţinerea creaturilor făcute de El.
Aceasta nu din cauză că Dumnezeu este extrem de posesiv cu
ceea ce a creat sau pentru că în mod egoist şi cu gelozie ar refuza
să îşi împartă stăpânirea cu altcineva, după cum este cazul cu
potentaţii lumeşti şi satanici. Dumnezeu ştie însă că El este
singurul care are puterea de a susţine viaţa şi care caută
neîncetat fericirea tuturor făpturilor Sale. El ştie că această cale
a Lui nu numai că este cea mai bună, ci este singura cale a
împlinirii şi a fericirii. Nu există alternative. Orice altă cale este
o cale a durerii care sfârşeşte în moarte. Numai şi numai din acest
motiv Dumnezeu doreşte să-şi salveze creaţia, motiv care este
întru totul în favoarea intereselor lor, pentru care este
responsabil, Domnul intenţionând ca nici o altă autoritate să nu
o înlocuiască pe a Sa.
Dar acest lucru nu este înţeles de cei care au fost înşelaţi de
sofismele Satanei. Ca atare, ei se îndepărtează de Râul Vieţii care
în Eden era numit „Eufrat”. Apele lui vii duceau mai departe
puterea susţinătoare şi vindecătoare a lui Dumnezeu către toţi
aceia care beau din el, exact aşa cum va face Râul Vieţii pe noul
pământ pentru toţi cei care vor bea din el.
Edenul fizic sau Grădina lui Dumnezeu nu se mai află pe acest
pământ şi, de aceea, nici Eufratul, care este Râul Vieţii, nu mai
poate fi găsit pe pământ. Există un alt râu care susţine astăzi pe
cei credincioşi în Isus – revărsarea Duhului Sfânt care este
prezenţa vie a lui Dumnezeu pe pământ şi în suflet – şi care
totodată este simbolizat prin curgerea marelui râu Eufrat, aşa cum
se găsea el în grădina Edenului. Când acesta seacă din cauză că îl
îndurerăm şi îl îndepărtăm pe Duhul Sfânt, atunci sufletul rămâne
lipsit de puterea lui Dumnezeu.
Cu toate că această pierdere este înfricoşătoare, totuşi sufletul

nu este conştient de faptul că Duhul Sfânt s-a îndepărtat de el şi,
drept urmare, îi blamează pe cei din jur pentru necazurile sale, în
loc să recunoască faptul că el este cauza necazurilor. Apoi, cel rău
este exact la locul potrivit pentru a oferi în loc o altă putere –
puterea forţei şi a constrângerii, care este calea împărăţiei lui – în
locul puterii care a fost pierdută. Această putere este acceptată
repede, cu bucurie şi cu nerăbdare, şi oriunde îşi face simţită
prezenţa, acolo se găseşte clădit şi Babilonul, dar nu pe râul lui
Dumnezeu, ci pe râul păcatului. Cu alte cuvinte, acesta este clădit
nu pe puterea lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, ci pe puterea forţei
şi a constrângerii prin care fiecare individ este forţat să facă voia
acelor puteri.
Se poate observa acest lucru în Babilonul antic când, după ce a
fost înălţat chipul sau statuia respectivă, împăratul a ordonat ca
toţi să se aplece şi să i se închine, altminteri vor suferi, ca
alternativă, o moarte îngrozitoare în cuptorul aprins. Cuptorul nu
se afla acolo doar ca o simplă ameninţare pe care împăratul să nu
intenţioneze să o pună în aplicare, deoarece, după cum s-a văzut,
când cei trei tineri, singurii dintre toţi umpluţi cu Duhul Sfânt, au
dovedit că în ei se află o putere mai mare decât puterea Babi-
lonului, au fost aruncaţi în acel cuptor din care au scăpat doar prin
puterea şi prezenţa lui Dumnezeu.
Probabil că nicăieri nu este ilustrat mai bine acest lucru ca în
felul cum s-a format fiara prin apariţia puterii sistemului romano-
catolic în primele secole. Următorul citat din Great Empires of
Prophecy (Mari imperii ale profeţiei), pag. 472, de A. T. Jones,
scoate în evidenţă realitatea acestui fapt:
„Biserica era pe deplin conştientă de faptul că a pierdut puterea
lui Dumnezeu înainte de a căuta puterea statului. Dacă n-ar fi fost,
atunci niciodată nu ar fi făcut vreo propunere oficială autorităţii
imperiale şi nici n-ar fi primit cu favoare vreun avans de la ea.
Există o putere care aparţine Evangheliei lui Hristos, iar ea este
inseparabilă de adevărul Evangheliei; aceasta este puterea lui
Dumnezeu. De fapt, Evanghelia este doar manifestarea acelei
puteri; pentru că Evanghelia ,este puterea lui Dumnezeu pentru
mântuirea fiecăruia care crede’. De aceea, atâta vreme cât o
adunare sau organizaţie a oamenilor care profesează sau
împărtăşesc Evanghelia lui Hristos susţin cu sinceritate principiul
acelei Evanghelii, tot atâta vreme puterea lui Dumnezeu va fi cu
RÂUL EUFRAT 407
ei şi nu vor avea nevoie de nici o altă putere pentru a-şi face simţită
influenţa lor spre bine, ca să fie cunoscută pretutindeni. Dar de
îndată ce vreun om sau asociaţie care profesează sau mărturiseşte
Evanghelia pierde spiritul ei, tot atât de curând pierde şi puterea.
Atunci, şi numai atunci, o asemenea organizaţie caută un alt gen
de putere pentru a suplini locul aceleia pe care a pierdut-o.
Tot astfel a fost cu biserica din această vreme. Ea căzuse, o
cădere deplorabilă de la curăţie şi adevăr, şi de aceea de la puterea
Evangheliei. Şi, întrucât a pierdut puterea lui Dumnezeu şi a
evlaviei, ea a apucat cu lăcomie puterea statului şi a nelegiuirii.
Scopul hotărât al episcopatului, pe care l-a avut în vedere atunci
când a încheiat acea tranzacţie cu Constantin şi i-a acordat
influenţa bisericii în aspiraţiile sale imperiale, a fost acela de a-şi
asigura legi prin care să-şi poată impune disciplina şi dogmele
asupra acelora în dreptul cărora pierduse puterea de a-i convinge
sau de a-i îndupleca.”
Se înţelege deci că Babilonul este clădit pe puterea constrângă-
toare a oamenilor. De fapt, nu trebuie decât să citim istoria
papalităţii şi a Reformei protestante pentru a vedea că biserica
papală a fost neputincioasă în a face ceva, dacă n-ar fi avut de partea
ei autoritatea regelui. Au existat vremuri când biserica a hotărât
moartea anumitor protestanţi, dar pentru că n-a putut să îşi asigure
puterea statului nu a fost în stare să-şi aducă la îndeplinire voinţa
nelegiuită. De aceea, Dumnezeu nu trebuie decât să înlăture de la
Babilon puterea statului, care este puterea oamenilor, şi acesta
devine neputincios nemaiavând nici puterea lui Dumnezeu pentru
a-i câştiga pe oameni, nici puterea statului pentru a-i forţa. Acesta
este exact modul cum Dumnezeu a redus puterea papalităţii prin
puterea Cuvântului Său scris, când soliile lui au fost făcute clare
prin prezenţa şi prin puterea Duhului Său Sfânt. Prezentarea
Sfintelor Scripturi a smuls papalităţii sprijinul prinţilor şi al regilor
şi i-a adus căderea completă.
Punctul important este următorul: când biserica se întoarce de
la puterea lui Dumnezeu şi adoptă alternativa puterii oamenilor şi
a puterii banului, ea nu face aceasta în mod deschis, într-un război
declarat împotriva lui Dumnezeu, ci mai degrabă declară că încă
este slujitoarea şi locţiitoarea lui Dumnezeu pe pământ. Pentru a
convinge lumea, biserica apostaziată adoptă o contrafacere a
oricărui lucru care ţine de adevăr.
Aşa se face că totul în cadrul acestui sistem este o contrafacere
Eufratul, marele râu simbolic de care depinde Babilonul pentru susţinerea sa, reprezintă
puterea banilor şi puterea oamenilor. Dacă acest râu seacă, atunci căderea Babilonului
este absolut sigură. Pe de altă parte, adevăratul popor al lui Dumnezeu nu depinde câtuşi
de puţin de aceste resurse, fiindcă puterea lui Dumnezeu este îndestulătoare pentru el.
a adevărului, a originalului şi, pentru că este o contrafacere menită

să înşele, această amăgire nu poate fi desăvârşită, nici eficace întru
totul, dacă n-ar fi numită cu acelaşi nume ca cel al adevărului.
Totul în acest sistem contrafăcut include puterea care-l susţine,
putere care, deşi ei pretind a fi puterea lui Dumnezeu în mijlocul
lor, nu este nimic de felul acesta, ci mai degrabă este puterea
sprijinului omenesc şi a celui satanic.
Puterea lui Dumnezeu, simbolizată prin râul vieţii – marele râu
Eufrat din grădina Eden – a fost marele original. De aceea, dacă
orice alt lucru care a aparţinut împărăţiei lui Dumnezeu a fost
RÂUL EUFRAT 409
contrafăcut şi în forma aceasta contrafăcută i s-a dat acelaşi nume

ca originalului, fie în formă simbolică, fie în formă reală, atunci nu
trebuie să ne aşteptăm ca numele râului lui Dumnezeu, ca simbol
al puterii lui Dumnezeu, să fie dat râului lui Satana, ca simbol al
puterii lui?
În Paradisul lui Dumnezeu din Grădina Eden împărăţia lui
Dumnezeu a fost clădită de jur împrejurul marelui râu Eufrat.
Satana a ştiut acest lucru şi, pentru că a fost planul lui să reproducă
perfect o posibilă contrafacere a împărăţiei lui Dumnezeu din
această lume – capodopera aceasta fiind Babilonul antic – a ales să
o construiască de o parte şi de alta a marelui râu Eufrat, astfel încât
oamenii când căutau originalul să găsească falsul fără nici un
detaliu lipsă, pentru ca astfel să fie determinaţi să servească
falsului în locul originalului. Râul Eufrat a fost într-adevăr un râu
al vieţii pentru Babilonul antic. El furniza cetăţii atât susţinere, cât
şi protecţie. Babilonul nu era o cetate obişnuită în care locuitorii să
trăiască de obicei în interiorul zidurilor protectoare şi apoi să iasă
afară la câmp să lucreze pământul pentru a-şi asigura hrana şi
îmbrăcămintea necesară. Zidurile cetăţii acopereau o suprafaţă de
peste o mie de pogoane. În interiorul acestor ziduri era loc suficient
pentru agricultură până acolo încât ei puteau cultiva suficientă
hrană care să-i facă în stare să reziste unui asediu la nesfârşit,
inclusiv secetei. Acest râu ce curgea neîncetat furniza o sursă
inepuizabilă de apă. În acest fel râul era o sursă de susţinere din
punct de vedere fizic pentru locuitorii dinăuntrul cetăţii.
De asemenea el oferea protecţie deoarece de jur împrejurul
cetăţii se afla un şanţ adânc şi larg, plin cu apă, care era alimentat
continuu de apele râului. Acest lucru făcea imposibil asaltul
zidurilor de apărare. Astfel, râul oferea şi protecţie cetăţii, fapt care
făcea din el un râu al vieţii în sens dublu: păzea pe toţi locuitorii
Babilonului de pericolul oricărui atac şi întreţinea viaţa cetăţii
garantându-i o permanentă sursă de apă, pentru băut şi pentru
agricultură. Este important de observat acest lucru, fiindcă el are
legătură directă cu râul Eufrat din ultimele zile.
Tot ceea ce întruchipa Babilonul în trecut, ca aşezare geografică,
constituie simbolul sau tipul a ceea ce este şi va fi Babilonul în
ultimele zile ale istoriei acestui pământ şi a ceea ce a fost de fapt
întotdeauna, oricând şi oriunde l-a reclădit diavolul. Acest lucru
este adevărat deoarece intenţiile şi scopurile lui Satana nu s-au
schimbat niciodată. El are o dârzenie de a stabili o împărăţie rivală
împotriva lui Dumnezeu şi de a conduce lumea-ntreagă pentru a

servi acelei împărăţii, astfel încât să-şi poată stabili pretenţiile
împotriva Dumnezeului cerului.
De aceea, atunci când el nu a izbutit să realizeze acest lucru, ca
o dinastie permanentă pe malurile râului antic, el nici nu şi-a
abandonat intenţiile şi nici nu a căutat să le realizeze în vreun alt
fel. Acest lucru înseamnă a spune că el îşi va clădi din nou cetatea
– Babilonul – şi din nou o va aşeza de o parte şi de alta a marelui
râu Eufrat. Numai că de această dată nu căutăm un oraş fizic, cu
clădiri, aşa cum arată o localitate geografică, şi nici nu căutăm un
râu fizic pe care să fie aşezată această cetate mistică.
Pentru a găsi cetatea trebuie să căutăm acelaşi sistem, acelaşi
caracter, aceeaşi domnie a forţei, aceeaşi contrafacere a tot ce
aparţine lui Dumnezeu sau a ceea ce se numeşte Dumnezeu şi
aceeaşi ură neîndurătoare împotriva adevăratului popor al lui
Dumnezeu. Găsind aceste lucruri putem spune că am găsit cetatea
cea mare, Babilonul. Apoi, pentru a găsi râul trebuie să căutăm
ceea ce caută Babilonul pentru susţinere şi protecţie; pentru că
râul modern Eufrat, care este legat de Babilon în încheierea istoriei
acestui pământ, trebuie să aibă aceeaşi relaţie cu Babilonul de
astăzi aşa cum a avut-o şi-n trecut, în zilele lui Daniel.
Această putere la care caută astăzi susţinere şi protecţie cetatea
cea mare este puterea oamenilor, adică puterea regilor şi a
preşedinţilor. În Apocalipsa 17,15 ni se spune în mod foarte clar că:
„Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade,
gloate, neamuri şi limbi.”
Aceste cuvinte sunt menite să ne explice tabloul descris în
versetul 1, unde lui Ioan i se arată „judecata curvei celei mari, care
şade pe ape mari”.
În versetul 5 i se dezvăluie numele: „Babilonul cel mare, mama
curvelor şi spurcăciunilor pământului”.
Exact aşa cum a fost în trecut, în vremurile Vechiului Testament,
când Satana a încercat încă de timpuriu să pună pe picioare o
contrafacere eternă a împărăţiei lui Dumnezeu, (marea cetate
Babilon a fost clădită atunci de o parte şi de alta a apelor râului
Eufrat, ce simbolizau puterea şi viaţa acelei cetăţi, oferindu-i
susţinere şi protecţie), tot aşa este tabloul pe care ni-l oferă
Babilonului din ultimele zile care este aşezat pe multe ape,
simbolul puterii popoarelor şi naţiunilor acestui pământ. Este mai
mult decât evident faptul că dacă numele contrafăcut dat
RÂUL EUFRAT 411
simbolului puterii Babilonului în trecut a fost Eufratul, atunci,

întrucât Babilonul pretinde că „nu greşeşte niciodată şi nici nu
poate greşi”, nu poate exista vreo schimbare a numelui contrafăcut
al puterilor către care el se întoarce acum pentru a înlocui puterea
lui Dumnezeu. Acele multe ape pe care şade Babilonul mistic şi
simbolic sunt cu adevărat apele râului Eufrat.
Ceea ce a produs căderea Babilonului antic a fost secarea apelor
Eufratului care a condus la pregătirea căii pentru împăraţii din
răsărit, Cir şi armatele lui. Ceea ce va produce ultima cădere a
Babilonului spiritual, modern va fi de asemenea secarea definitivă
a acelor ape, ce vor fi constituite atunci din sprijinul maselor de
oameni, pentru a pregăti calea împăraţilor de la Răsărit care, după
cum am învăţat, vor fi copia sau antitipul perfect al împăratului
Cir.
În concluzie, dacă dorim să înţelegem căderea Babilonului
modern, trebuie să ne familiarizăm cu căderea Babilonului antic;
deoarece chiar modul în care Dumnezeu i-a înlăturat protecţia şi
sprijinul atunci, este exact acelaşi mod în care El îi va îndepărta
protecţia şi sprijinul în viitorul apropiat.
CAPITOLUL 32
Plaga a şasea
Î n căutarea noastră de a înţelege ce înseamnă secarea râului

Eufrat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsărit, am
descoperit că în interpretarea simbolurilor ultimelor zile, geografia
nu are nici o greutate şi nici o legătură cu ele. Am aflat că, la
origine, Eufratul se găsea în grădina Eden ca râu al vieţii; deci un
simbol al puterii vii a lui Dumnezeu de a susţine viaţa întregii
creaţiuni.
Am văzut că atunci când oamenii se întorc de la puterea lui
Dumnezeu ei caută o alternativă, puterea forţei lăsată de
Dumnezeu în mâinile împărăţiilor pământeşti. Am văzut cum şi-a
clădit Satana împărăţia de o parte şi de alta a Eufratului ca o
contrafacere a împărăţiei lui Dumnezeu din grădina Edenului
care, la rândul ei, a fost aşezată pe Eufratul originar. Întrucât acea
împărăţie clădită în zilele puternicului Nebucadneţar s-a năruit,
diavolul caută în zilele din urmă să reclădească Babilonul mistic
din nou pe apele Eufratului simbolic, ape care reprezintă fluviul
uriaş al sprijinului omenesc de care este dependent Babilonul
pentru susţinere şi protecţie.
Rezidirea Babilonului va fi făcută prin acelaşi război pe care cel
rău l-a purtat împotriva Domnului încă de la început, iar răspunsul
lui Dumnezeu va fi răspunsul neschimbat al neprihănirii. De
aceea, Dumnezeu va trata construirea Babilonului cel mare de
astăzi exact aşa cum a tratat Babilonul din zilele lui Daniel; fapt
ce ne asigură că studiul modului cum a căzut Babilonul originar va
fi pentru noi o descoperire clară a felului în care va cădea Babilonul
modern.
Nu trebuie decât să comparăm istoria celor întâmplate atunci cu
declaraţia din Apocalipsa despre căderea din viitor, pentru a vedea
că va fi o repetare exactă a evenimentelor, dar la o scară cu mult,
mult mai mare.
În trecut Babilonul atinsese culmea apostaziei în momentul în
care se pregătise să ia vasele sfinte ale Domnului şi să bea din ele
(412)
PLAGA A ŞASEA 413
în vederea preamăririi sistemului ei de închinare, cauzată de beţie.

Exact în acelaşi fel păcatele Babilonului vor ajunge până la cer în
zilele din urmă, când ia lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi le
foloseşte pentru propria lui închinare.
În vremurile de demult Eufratul a fost secat ca să fie pregătită
calea împăraţilor de la răsărit care au intrat în cetatea ce a căzut
într-o singură noapte, pentru a nu mai fi ridicată niciodată. Tot
astfel Cuvântul profeţiei din Apocalipsa 16,12 declară că îngerul al
şaselea va „vărsa potirul lui peste râul cel mare, Eufrat, şi apa lui
va seca, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din
răsărit”.
În trecut acea cetate a căzut, pentru a nu mai fi ridicată
niciodată. Tot astfel Babilonul modern va cădea, pentru a nu se mai
ridica niciodată.
Această paralelă este adevărată nu numai în ce priveşte
ridicarea şi căderea Babilonului antic sau a celui modern, ci
oriunde găsim Babilonul. Unii vor indica Apocalipsa 9,14 şi pretind
că principiul este violat aici deoarece cred că Eufratul simbolizează
Turcia. Dar aceasta este o înţelegere greşită a simbolismul
capitolului. Râul Eufrat reprezintă în acest capitol exact ceea ce
reprezintă în oricare alt capitol al Bibliei. În primul rând, el
reprezintă puterea lui Dumnezeu în Eden. În al doilea rând,
reprezintă puterea care înlocuieşte puterea lui Dumnezeu; aceasta
fiind puterea forţei sau a păcatului. În Apocalipsa 9 nu există nici
o abatere şi nici o tăgăduire a acestui principiu.
Întreg subiectul din Apocalipsa 9 este bătălia dintre împăratul
de la miazănoapte, Babilonul, al cărui centru se afla în Roma la
vremea aceea, şi împăratul de la miazăzi, ateismul, al cărui centru
se afla în Imperiul Otoman la timpul respectiv. Ateismul este fiara
din adânc, după cum ni se spune în mod clar în profeţia din
Apocalipsa 11. Din păcate nu avem spaţiu disponibil pentru a
explora acest subiect pe de-a-ntregul aici, însă dovada despre
aceasta o găsim comparând Apocalipsa 11,8 cu Tragedia veacurilor,
cap. Biblia şi Revoluţia franceză, par. 12-14. Comparaţia acestor
două referinţe va clarifica faptul că puterea care iese din fântâna
adâncului este ateismul.
Întorcându-ne la începutul capitolului al nouălea din Apocalipsa
găsim că stelei i s-a dat cheia fântânii adâncului pe care o deschide
şi din ea, nicidecum din Eufrat, ies aceste puteri mahomedane care
sunt slobozite împotriva imperiilor aflate sub controlul şi în
sprijinul papalităţii.
Papalitatea este Babilonul din Evul Mediu. Ea era situată în
oraşul Roma protejată din toate părţile de un imens cerc de naţiuni
care nu numai că o susţineau prin scurgerea bogăţiilor lor într-un
şuvoi nestăvilit în cuferele ei, dar o şi protejau de vrăjmaşul ei,
împăratul de la miazăzi. Pentru ca puterile turceşti să poată
ajunge la Roma şi s-o distrugă, trebuia mai întâi să traverseze
apele sau popoarele dintre ele sau să sece efectiv acele ape.
Dar numai Unul singur poate seca apele, iar El este Dumnezeu.
Acest lucru este adevărat, chiar dacă un general ateu ce provenea
dintr-o naţiune ateistă a fost cel care l-a luat pe papa prizonier în
1798. Însă nu puterea ateismului a fost cea care secase fluviul
sprijinului omenesc care l-a lăsat pe papa fără protecţie la vremea
aceea, ci puterea Evangheliei din cadrul Reformei a înlăturat
puterea acestuia. Nimeni nu poate studia istoria Reformei fără să
ajungă la această concluzie.
Tabloul Europei în timpul Evului Mediu a fost că Babilonul era
înconjurat de naţiunile europene care, ca popoare, sunt simbolizate
prin ape; după cum au fost simbolizate întotdeauna popoarele
lumii în profeţia biblică. Ele au fost apele care şi-au dat sprijinul
Babilonului. De aceea, ele trebuie să fie apele Eufratului. Dincolo
de aceste naţiuni, cum ar fi chiar pe malurile Eufratului, se aflau
acele naţiuni ateiste care ieşiseră din fântâna adâncului şi care
poftiseră să treacă peste acele ape pentru a distruge inima
Babilonului.
Ele n-ar fi putut face acest lucru dacă cei patru îngeri n-ar fi
ţinut în frâu cele patru vânturi ale vrajbei. Pentru a ţine în frâu
această vrajbă aceşti îngeri trebuie să stea între cele două puteri
care se înfruntă una cu cealaltă. Dacă ne gândim la Europa ca fiind
Eufratul – naţiunile europene pe ale căror ape era clădită şi
aşezată Roma – atunci trebuie să ne gândim la turci ca aflându-se
chiar pe malurile acestui mare râu, iar între ei şi Roma, care la
vremea aceea era Babilon, se aflau îngerii care ţineau în frâu cele
patru vânturi ale vrajbei. Acest lucru ar însemna deci că cei patru
îngeri ar fi chiar pe malurile Eufratului legaţi pentru a-şi face
lucrarea de ţinere în frâu, până când vor trebui să fie dezlegaţi.
Apoi, când vor fi dezlegaţi, turcii nu vor mai avea nimic care să îi
ţină în frâu în înaintarea lor prin ape, în drumul lor spre Roma.
Redarea textului în versiunea autorizată King James a Bibliei
tinde să inducă în eroare în această privinţă, fiindcă vorbeşte
PLAGA A ŞASEA 415
despre cei patru îngeri ca fiind legaţi în râul cel mare Eufrat, pe
când traducerea germană şi versiunea americană Revised
Standard redau textul: „la râul cel mare Eufrat”. Cea din urmă este
o versiune mult mai exactă a acestui text deosebit [ca şi traducerea
Cornilescu de altfel], pentru că exprimă înţelesul corect al profeţiei.
Este demn de observat faptul că deşi Eufratul fizic de astăzi se afla
la vremea aceea pe teritoriul turcilor, nu are nimic de a face cu
simbolismul profeţiei. Faptul că se afla acolo nu făcea din el deloc
simbolul împărăţiei turceşti şi ar fi o mare greşeală să presupunem
că ar fi fost simbolul acesteia, deoarece dacă ar fi aşa ar însemna
să violăm principiile de interpretare profetică.
Ne-am putea întreba ce râu a fost secat la căderea Babilonului
în 1844. Aceasta este o întrebare bună pentru că Babilonul nu
poate cădea niciodată fără ca să aibă loc mai întâi secarea râului.
Totuşi este adevărat că în 1844 nu a fost secat nici un râu al
sprijinului omenesc.
În realitate nici n-ar trebui să ne aşteptăm să fi avut loc un
asemenea lucru, deoarece căderea care a surprins Babilonul în
1844 nu a fost aceeaşi cădere care a luat prin surprindere Babilonul
din zilele lui Daniel şi care va lua prin surprindere din nou pe
Babilonul cel mare de la sfârşitul timpului. Căderea din zilele lui
Daniel a fost una de tip material şi fizic care a adus cu sine o
distrugere permanentă, pe când căderea din 1844 a fost una
spirituală care a condus la adevărata condiţie babiloniană, o cădere
spirituală care reprezintă de fapt secarea adevăratului râu Eufrat
al cărui simbol este râul din grădina Edenului.
În 1844, ca rezultat al respingerii soliei primului şi celui de-al
doilea înger, Duhul lui Dumnezeu a părăsit bisericile, iar ele au
rămas lipsite de râul vieţii care curge de la tronul lui Dumnezeu
către poporul Lui adevărat. Acest lucru a determinat bisericile să
se întoarcă la o altă sursă de putere şi tărie – sprijinul puterii
statului – adică puterea neamurilor, seminţiilor, limbilor şi
popoarelor.
Astăzi bisericile curtează lumea cu şi mai mult zel şi o vor face
până la vremea când vor câştiga protecţia şi sprijinul deplin al
puterilor acestei lumi care, în final, supunându-se voinţei bisericii,
vor porni să distrugă pe poporul lui Dumnezeu de pe faţa
pământului. Trebuie văzut deci că în experienţa tuturor acelora
care vor fi pierduţi în cele din urmă trebuie să aibă loc două căderi
ce urmează celor două secări ale celor două râuri Eufrat; prima este
secarea celui adevărat, cea de a doua este secarea contrafacerii lui.

Mai întâi seacă râul puterii lui Dumnezeu – prezenţa lăuntrică
a Duhului Său – ca rezultat al respingerii adevărului. Aceasta este
o cădere în moartea spirituală şi în apostazie. Urmează apoi
întoarcerea către alternativa puterii forţei, putere care serveşte
doar atâta vreme cât continuă marea amăgire. Apoi seacă,
nemaiexistând nici o altă sursă de viaţă şi susţinere, având drept
rezultat o cădere din care nu mai există posibilitate de reabilitare.
Când aceste principii sunt înţelese, atunci nu mai există nici un
fel de dificultate în a vedea că plaga a şasea se află exact acolo unde
trebuie să se afle; chiar între plăgile a cincea şi a şaptea, aşa după
cum putem observa în Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui
Dumnezeu salvat, par. 3.
Când plaga a cincea este aproape să cadă vedem cum vastele
mulţimi de pe întreg pământul se năpustesc în acea noapte
prestabilită asupra adevăratului popor al lui Dumnezeu pentru a
le aduce nimicirea. Ca un potop uriaş şi distrugător, acest torent
de oameni se aruncă asupra prăzii lor. Acesta este timpul când
Babilonul stăpâneşte întru totul întreaga lume ca rezultat al
faptului că a înşelat toate naţiunile, seminţiile, limbile şi popoarele
ca să-i dea sprijin. Va exista însă o clasă de oameni, puţini la
număr, risipiţi peste tot în lume şi dispreţuiţi de toate naţiile, care
a refuzat să se plece înaintea supremaţiei Babilonului şi care, din
pricina puterii lui Dumnezeu dinăuntrul lor, ameninţă securitatea
Babilonului prin puterea lor de a demasca înşelăciunea, singura
cale prin care poate continua Babilonul.
De aceea, această enormă masă de oameni care fac voia
Babilonului îi oferă protecţie şi sprijin sunt acele ape care sunt
numite în mod simbolic Eufrat. Aceasta este apa care va fi secată
la plaga a şasea pentru a pregăti calea împăraţilor de la răsărit.
Dar la vremea aceea Babilonul va fi foarte încrezător că un
asemenea vast şi unit curent de oameni loiali, căruia i se opun doar
câţiva, n-ar putea fi secat niciodată, aşa că va exulta cu gândul la
victoria desăvârşită ce nu-i mai poate scăpa.
În chiar ultimul moment posibil din timpul rămas când încă
lovitura de moarte nu a căzut asupra sfinţilor lui Dumnezeu,
întunericul ascunde vederii întreaga scenă. Cei răi nu sunt în stare
să-şi mânuiască armele şi poporul lui Dumnezeu scapă de moartea
care cu o clipă mai înainte părea a fi sigură.
Apoi, în momentul următor îşi face apariţia curcubeul,
PLAGA A ŞASEA 417
Marele râu Eufrat originar şi contrafacerea lui

Râul vieţii se afla în grădina Eden;
Când omul a păcătuit, nu a mai avut acces la acel râu;
Oamenii au suferit o cădere spirituală;
Atunci ei s-au întors spre puterea oamenilor şi a banilor;
Acesta era un Eufrat contrafăcut;
Acesta a fost susţinătorul Babilonului.
Secarea râului Eufrat la căderea definitivă a Babilonului antic

Babilonienii alcătuiau un sistem religios apostaziat;
Ei depindeau de acel mare fluviu pentru susţinerea vieţii şi pentru protecţie;
Ei depindeau de el, în loc de a depinde de râul vieţii;
Pentru o vreme şi-a împlinit acel scop cu privire la viaţa fizică;
Bând vinul Babilonului din vasele templului, apostazia lor a devenit totală;
Împăraţii din răsărit, conduşi de împăratul Cir, au secat râul;
În acest fel a fost pregătită calea împăraţilor de la răsărit;
Babilonul, de multă vreme căzut din punct de vedere spiritual, a căzut acum
şi din punct de vedere fizic;
Babilonul nu se va mai ridica niciodată;
Cir era o preînchipuire pentru Hristos, singurul care poate nimici Babilonul;
Împăratul Cir a fost chemat de Dumnezeu să elibereze captivii.
Marele râu Eufrat din timpul trâmbiţei a şasea

Secarea Eufratului pregăteşte calea pentru împăraţii de la răsărit;
Hristos şi oştile Lui sunt împăraţii de la răsărit;
Nu poate avea loc a doua venire decât dacă apele au secat;
Când apele sunt secate, căderea Babilonului va fi definitivă;
Va veni noaptea când o extraordinar de mare de mulţime de oameni răi se
va năpusti asupra celor sfinţi la porunca Babilonului;
Ei vor folosi arme pentru a distruge;
Înainte ca armele să poată cădea, intervine întunericul plăgii a cincea;
Mulţimile mânioase (marele râu Eufrat) sunt pe neaşteptate oprite;
Apoi un curcubeu înconjoară fiecare grupă de sfinţi care se roagă;
Glasul lui Dumnezeu izbăveşte pe poporul Lui;
Marele râu ce susţine Babilonul, Eufratul, este secat cu desăvârşire;
Aceasta este plaga a şasea
Urmează cutremurul şi marea grindină a plăgii a şaptea
Îşi fac apariţia împăraţii de la răsărit, Hristos şi oştile Sale
Babilonul cel mare a căzut pentru a nu-şi mai face niciodată apariţia
Secarea marelui râu Eufrat în timpul plăgii a şasea

Secarea Eufratului pregăteşte calea pentru împăraţii de la răsărit;
Hristos şi oştile Lui sunt împăraţii de la răsărit;
Nu poate avea loc a doua venire decât dacă apele au secat;
Când apele sunt secate, căderea Babilonului va fi definitivă;
Va veni noaptea când o extraordinar de mare de mulţime de
oameni răi se va năpusti asupra celor sfinţi la porunca Babilonului;
Ei vor folosi arme pentru a distruge;
Înainte ca armele să poată cădea, intervine întunericul plăgii a cincea;
Mulţimile mânioase (marele râu Eufrat) sunt pe neaşteptate oprite;
Apoi un curcubeu înconjoară fiecare grupă de sfinţi care se roagă;
Glasul lui Dumnezeu izbăveşte pe poporul Lui;
Marele râu ce susţine Babilonul, Eufratul, este secat cu desăvârşire;
Aceasta este plaga a şasea
Urmează cutremurul şi marea grindină a plăgii a şaptea
Îşi fac apariţia împăraţii de la răsărit, Hristos şi oştile Sale
Babilonul cel mare a căzut pentru a nu-şi mai face niciodată apariţia
strălucind cu acea slavă de la tronul lui Dumnezeu pe care nici unul

dintre cei răi nu va îndrăzni şi nu va avea puterea s-o străpungă.
„Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare
se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri în-
fricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc
să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare.” Tragedia veacurilor, cap.
Marele râu seacă brusc din înaintarea sa, tot aşa cum a fost când
Cir a abătut cursul lui în şanţurile care duceau la mlaştini. Dar
urmează ceva şi mai rău. Scenă după scenă trece în succesiune
rapidă înaintea ochilor îngroziţi ai mulţimilor, trezind noi gânduri
pentru înţelegerea situaţiei. La început bănuiesc că au făcut o
teribilă şi groaznică greşeală, că sunt subiectul unei amăgiri fatale.
Apoi, în timp ce aud voci stranii din cer care comunică în mod
evident cu aceia pe care ei se hotărâseră să-i omoare cu o clipă mai
înainte, în timp ce văd strălucirea de pe feţele celor care doar cu
puţin înainte fuseseră obiectul persecuţiei celei mai înverşunate;
în timp ce aud strigăte de biruinţă; în timp ce văd soarele răsărind
la miezul nopţii şi toată natura întoarsă cu susul în jos, râurile
PLAGA A ŞASEA 419
încetând să mai curgă, norii întunecaţi şi furioşi rostogolindu-se cu

ciocniri şi tunete violente unul împotriva altuia, în mijlocul cerului
– din acel spaţiu limpede de o slavă de nedescris – se face auzit
glasul lui Dumnezeu ca glasul multor ape proclamând că totul s-a
sfârşit.
Câtă vreme au fost martorii tuturor acestor scene, bănuiala lor
a crescut şi s-a transformat într-o convingere fermă şi teribilă că
sunt totalmente pierduţi şi totul din cauza înşelăciunii înspăi-
mântătoare practicate asupra lor de Babilon. Atât de evident este
acest fapt, încât până şi pastorii mărturisesc deschis lucrarea lor
de amăgire. Acum, furia mulţimilor nu va mai cunoaşte limite,
când cu o violenţă setoasă de sânge şi de răzbunare se întorc asupra
pastorilor – principalii slujitori ai Babilonului. Eufratul va fi din
nou secat şi Babilonul cel mare îşi ajunge sfârşitul şi rămâne fără
nici un fel de ajutor. El a întors spatele puterii lui Dumnezeu şi nu
mai poate găsi nici un ajutor. El a înşelat în mod josnic naţiunile
ca să-l susţină şi să-l ajute, iar acum ele îşi dau seama de
înşelăciunea căreia i-au căzut pradă spre ruina lor totală şi îşi
retrag orice ajutor de la Babilon, lăsându-l fără apărare şi expus
răzbunării lor. Nu mai este nimeni la care să alerge pentru ajutor;
nicăieri nu se mai poate ascunde, nicăieri nu mai poate fugi. Totul
este pierdut şi ca şi piatra de moară pe care îngerul o aruncă în
adâncul oceanului fără să mai iasă afară, tot astfel Babilonul cel
mare se prăbuşeşte ca să nu se mai ridice niciodată.
Este demn de notat că chiar râul care pentru Babilon era
protecţie şi susţinere a devenit mijlocul distrugerii, pentru că el
oferea chiar calea spre inima Babilonului prin care a şi căzut. Chiar
acei oameni care asiguraseră susţinerea şi sprijinul Babilonului
vor deveni, încă o dată, tocmai mijlocul prin care este adus la
distrugere finală, pentru că armele din mâinile lor îi vor omorî pe
slujitorii religiei.
Acest mare râu seacă pentru a pregăti calea împăraţilor de la
răsărit. Întrebarea care se pune acum este: cine sunt împăraţii de
la răsărit?
Aceia care cred în interpretarea geografică se aşteaptă ca
naţiunile din răsărit, cum ar fi India, China şi Japonia, să fie cei
care împlinesc această profeţie. Dar adevărul este că în ultimele
zile toţi împăraţii de pe întreg pământul vor fi uniţi sub stindardul
papalităţii. Va fi o singură confederaţie uriaşă a răului; acel singur
front unit împotriva lui Dumnezeu. Dacă lumea-ntreagă este o
singură tabără, atunci ce naţiuni de pe pământ vor veni din est sau
răsărit? Singurul răspuns plauzibil este: nici una!
Împăraţii de la răsărit sunt cei care au distrus Babilonul
originar şi singura cale de a înţelege cine sunt împăraţii de la
răsărit în ultima bătălie este aceea de a ne întoarce în trecut şi de
a studia caracterul şi lucrarea acelor împăraţi de la răsărit. Abia
atunci vom înţelege cine vor fi împăraţii de la răsărit din ultima
bătălie.
Cuvântul sigur al profeţiei are să ne spună suficient de multe
lucruri despre împăratul Cir, chiar înainte ca să se fi născut. Aceste
preziceri divine le găsim în Isaia 41 şi 45. Mai întâi, întrebările care
„Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire... Săbiile care erau destinate să ucidă pe poporul
lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a distruge pe vrăjmaşii lor. Pretutindeni este
luptă şi sânge vărsat.” Tragedia veacurilor, cap. 41, par. 11.
PLAGA A ŞASEA 421
se pun sunt despre Cir: „Cine a ridicat de la răsărit pe acela pe care,

în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine îi
supune neamuri şi împăraţi? Cine le face sabia praf şi arcul o
pleavă luată de vânt?” Isaia 41,2.
„Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care îl ţine
de mână, ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul
împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă ... Eu am
ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El
îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de război,
fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.”
Isaia 45,1.13.
Aici ni se dă o listă de detalii cu privire la acela care era
împăratul de la răsărit în vechime. Şi pentru că acest împărat a
fost tipul ultimului Împărat de la răsărit, ceea ce s-a spus despre
el, în măsura în care el era simbolul, va fi adevărat şi cu privire la
Împăratul de la sfârşit.
Iată lista: El a fost chemat în neprihănire ca să fie instrumentul
lui Dumnezeu în nimicirea Babilonului, marele vrăjmaş al lui
Dumnezeu; El a fost unsul lui Dumnezeu; toate căile lui au fost
călăuzite de Dumnezeu; El a clădit cetatea lui Dumnezeu,
Ierusalimul; El le-a dat drumul prinşilor de război ai Babilonului,
fără preţ de răscumpărare şi fără daruri.
Ar fi putut naţiunile păgâne din Orientul îndepărtat să îm-
plinească vreodată aceste detalii descrise în tip? Sunt ele chemate
în neprihănire? Vor fi toate căile lor călăuzite de Dumnezeu? Vor
zidi ele cetatea lui Dumnezeu, care este biserica lui Dumnezeu, şi
vor da drumul captivilor Babilonului, când ei înşişi vor fi parte
integrantă a acestei cetăţi? Răspunsul la toate aceste întrebări este
în mod evident nu!
Cine este atunci unsul Domnului care se va afla la cârma acestor
oştiri care vor distruge Babilonul? Cine va fi singurul care în aceste
zile din urmă are puterea de a-i seca apele şi de a-i înlătura
stăpânirea o dată şi pentru totdeauna? Cine va fi singurul care va
clădi biserica lui Dumnezeu şi singurul care va pune în libertate pe
captivii Babilonului, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri?
Singurul chemat în neprihănire de la răsărit este Hristos,
Minunatul Răscumpărător. El este marele Împărat de la răsărit
care va face toate aceste lucruri la sfârşit.
Dar Scripturile folosesc pluralul. Ele nu spun că este pregătită
cale împăratului de la răsărit, ci calea împăraţilor de la răsărit.
Cum poate avea loc aşa ceva când Hristos este singurul Împărat?
Realitatea este că Hristos nu va veni singur. Cu El vor veni alţi
împăraţi, ca de pildă Ilie, Moise, Enoh şi ceilalţi care au fost înviaţi
atunci când Hristos a înviat. Toţi aceştia sunt împăraţi în cer acum,
după cum vor fi toţi cei răscumpăraţi în veşnicia care vine.
Cuvântul ne spune că „dacă suntem copii, suntem şi moştenitori:
moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos.”
„Şi a făcut din noi împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.”
„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu mine pe scaunul de domnie,
după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui
de domnie.” Romani 8,17; Apocalipsa 1,6; 3,21.
Aceste versete biblice împreună cu altele declară în mod foarte
clar că sfinţii lui Dumnezeu vor fi împăraţi când ajung în cer; de
aceea Moise, Enoh şi Ilie sunt cu certitudine împăraţi în împărăţia
cerurilor chiar astăzi. La fel de sigur este şi faptul că atunci când
Isus vine iarăşi vor veni şi ei cu El. Deci nu va fi doar un singur
Împărat care vine de la răsărit, ci vor fi mulţi împăraţi.
Aceşti împăraţi nu pot veni până când n-a fost adus la înde-
plinire scopul marii lupte. Acest scop este descoperirea carac-
terului lui Satana, pe de o parte, până la punctul unde toţi îl vor
părăsi şi descoperirea caracterului lui Dumnezeu, pe de altă parte,
când toţi oamenii vor vedea că El este drept, bun şi blând. La
secarea Eufratului toţi cei nelegiuiţi văd că au fost amăgiţi, iar
slujitorii religiei îşi mărturisesc chiar lucrarea de amăgire, ceea ce
înseamnă că Satana nu mai are nici măcar un singur ucenic care
să stea de partea sa. Scopul marii lupte fiind împlinit în felul
acesta, nu mai există nimic care să întârzie venirea Mântuitorului
şi atunci El se va întoarce; şi tocmai în acest sens se spune că
secarea Eufratului pregăteşte calea pentru venirea împăraţilor de
la răsărit.
Aşa se face că plaga a şasea va aduce sfârşitul Babilonului ca să
nu se mai ridice niciodată.
CAPITOLUL 33
Strâmtorarea lui Iacov
Î ntreaga istorie a marelui timp de strâmtorare, care urmează

după încheierea timpului de har şi are de a face cu venirea
plăgilor în ordinea lor, este istoria a două experienţe paralele:
experienţa celor răi care suferă judecăţile lui Dumnezeu şi
experienţa celor neprihăniţi care trec prin agonia şi incertitudinea
acestui timp grozav. Este imposibil să urmărim experienţa unei
părţi fără a face referire la cealaltă, cu toate că nu este posibil să le
acoperim pe amândouă pe deplin în acelaşi timp. Până acum ne-am
ocupat în studiul nostru de căderea ultimelor şapte plăgi care
afectează oarecum şi experienţa celor neprihăniţi, dar care sunt pe
deplin simţite de cei ce au respins adevărul. Din acest motiv, studiul
ultimelor şapte plăgi este în mod esenţial un studiu al eveni-
mentelor care urmează să li se întâmple celor nelegiuiţi.
Totuşi, pe durata acestui timp cei neprihăniţi nu vor fi simpli
spectatori ai dramei, ci vor trece prin unele dificultăţi şi încercări
destul de grele. Plăgile a cincea şi a şasea vor marca sfârşitul
timpului de suferinţe pentru cei neprihăniţi, fiindcă după aceea vor
fi izbăviţi de toată lupta şi agonia şi vor privi uimiţi soarta finală
a vrăjmaşilor lor. Înainte de a trece la studiul celei de a şaptea plăgi
şi la cea de a doua venire a lui Hristos ar fi bine să ne întoarcem la
încheierea timpului de probă şi să urmărim experienţa poporului
lui Dumnezeu până la începerea plăgii a şaptea.
După cum încheierea timpului de probă sau de har este acel
moment care începe cu căderea celor şapte plăgi, tot astfel este şi
cu timpul strâmtorării lui Iacov care va începe exact în acelaşi
moment. Acest lucru este foarte clar arătat în citatul următor:
„Experienţa lui Iacov în timpul acelei nopţi de luptă şi chin
reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să
treacă chiar înaintea revenirii lui Hristos. Profetul Ieremia, într-o
viziune sfântă, privind către acest timp, spunea: ,Auzim strigăte
de groază; e spaimă, nu este pace. Pentru ce s-au îngălbenit toate
feţele? Vai! căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea! Este
(423)
o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea.’

Ieremia 30,5-7.
Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea o-
mului, atunci va începe acest timp de strâmtorare.” Patriarhi şi
profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 15, 16.
Acesta va fi timpul când poporul lui Dumnezeu va trebui să fugă
în cele mai singuratice şi pustii locuri de pe pământ pentru a se
ascunde. Înainte de sosirea acestui timp ei se vor retrage într-o
mare măsură din societate, pentru că decretul de impunere a
sabatului papal – instaurarea fiarei şi a icoanei ei – va fi semnul
pentru părăsirea oraşelor mari, ca pregătire pentru ultima fugă.
Acest lucru este arătat foarte clar în declaraţia următoare:
„Acum nu este timpul ca poporul lui Dumnezeu să-şi fixeze
afecţiuni sau să-şi strângă comori în această lume. Timpul nu este
prea departe, când, asemenea primilor ucenici, vom fi forţaţi să ne
refugiem în locuri pustii şi izolate. După cum asediul Ierusalimului
de către armatele romane a fost un semnal pentru iudeii creştini
să fugă, tot astfel asumarea puterii de către naţiunea noastră prin
decretul de impunere a sabatului papal va fi o avertizare pentru
noi. Atunci va fi timpul să părăsim marile oraşe, să ne pregătim să
le părăsim pe cele mici pentru locuinţe retrase, în locuri izolate,
printre munţi.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Biserica,
lumina lumii, par. 24.
Făurirea chipului fiarei va fi semnul unor vremuri foarte
tulburătoare pentru poporul lui Dumnezeu care vor părăsi cu
desăvârşire marile oraşe în acest timp. Desigur, aceia care pricep
bine îndrumările lui Dumnezeu vor căuta case la ţară cu mult timp
înainte de aceasta, deoarece poporul lui Dumnezeu ar trebui astăzi
să locuiască în afara marilor oraşe. Aceia care nu pot părăsi imediat
serviciul şi afacerile lor, ar trebuie să-şi planifice, spre binele lor,
să facă acest lucru cât mai curând posibil. Altminteri vor pierde
totul, aşa cum a pierdut Lot în Sodoma, şi se vor expune la încercări
cu mult prea grele, faţă de ceea ce ei ar avea de suportat la ţară.
Înţeleapta îndrumare de a scăpa de oraşe este o îndrumare
generală din partea Celui Preaînalt, plănuită să ne pregătească în
vederea primirii şi ascultării de îndrumări specifice, care ne vor
spune nu numai când şi cum să plecăm, ci ne vor călăuzi spre
refugiul pregătit pentru noi.
Cu toate acestea, este de aşteptat să mai existe un număr mic
de locuitori ai oraşelor care vor primi solia marii strigări şi care vor
STRÂMTORAREA LUI IACOV 425
ieşi nu numai din babilonul bisericii, ci şi din babilonul oraşelor

spre a se uni cu aceia care deja au ieşit din amândouă.
Această ieşire din marile oraşe va fi doar primul pas către fuga
finală. Când se va impune decretul morţii asupra lor, ceea ce face
ca întreaga protecţie a legilor omeneşti să fie înlăturată, fiind lăsaţi
astfel în seama călăilor, ei vor fugi în locurile cele mai retrase şi
mai singuratice de pe pământ.
Despre această fugă stă scris: „I-am văzut pe sfinţi părăsind
oraşele şi satele, strângându-se laolaltă în grupuri şi trăind în
locurile cele mai singuratice. Îngerii le asigurau hrana şi apa, în
timp ce oamenii cei răi sufereau de foame şi de sete”. Experienţe şi
viziuni, cap. Vremea marii strâmtorări, par. 1.
Această fugă nu va trece neobservată de către vrăjmaşii
poporului lui Dumnezeu care, la vremea respectivă, îi vor
supraveghea foarte îndeaproape. Din cauza opoziţiei manifestate
de ei împotriva decretelor duminicale şi din cauza refuzului lor
absolut de a păzi duminica, ajung să fie însemnaţi ca bărbaţi şi
femei asupra cărora zace întregul blam al tuturor necazurilor din
lume.
De aceea, cei nelegiuiţi vor înseta după răzbunare şi chiar îi vor
supraveghea plini de suspiciune, bănuindu-i pe cei neprihăniţi că
ar putea pune la cale câteva noi planuri care să conducă la o sporire
a suferinţei celor răi. Aşa se va face că:
„Atunci când sfinţii au părăsit oraşele şi satele, au fost urmăriţi
de cei răi, care căutau să le ia viaţa.” Experienţe şi viziuni, cap.
Vremea marii strâmtorări, ultimul paragraf.
Sângele martirilor a fost sămânţa care a încolţit într-o recoltă
bogată de suflete preţioase, dând naştere unui protestantism tare
şi puternic, însă în timpul strâmtorării lui Iacov nu va mai fi posibil
deloc ca moartea celor neprihăniţi să aducă roade bune, pentru că
toţi care au putut fi salvaţi au fost salvaţi, iar secerişul va fi
complet.
În plus, ar fi o biruinţă totală pentru diavolul dacă ar putea avea
putere asupra vieţii celor credincioşi la vremea aceea. De aceea,
după cum cei trei tineri evrei credincioşi, care au refuzat să
mănânce bucatele împăratului şi să se închine înaintea chipului
ridicat la porunca sa, au fost izbăviţi de la moarte, tot astfel copiilor
loiali ai lui Dumnezeu nu li se va îngădui să cadă sub puterea
vrăjmaşului la vremea respectivă.
„Atenţia mi-a fost îndreptată către credinciosul Noe. Când a
început să cadă ploaia şi a venit potopul, Noe şi familia lui intraseră

în arcă şi Dumnezeu i-a închis înăuntru. Noe îi avertizase cu
credincioşie pe locuitorii lumii antediluviene, în timp ce ei îl
batjocoriseră şi îl luaseră peste picior. Şi în timp ce apele cădeau pe
suprafaţa pământului şi aceştia se înecau, unul după altul, priveau
acea arcă, pe seama căreia făcuseră atâtea glume, plutind în
siguranţă pe creasta valurilor, salvându-l pe Noe cel credincios şi pe
familia lui. Am văzut că membrii poporului lui Dumnezeu, care
avertizaseră cu credincioşie lumea de mânia care avea să vină,
aveau să fie salvaţi în acelaşi fel. Dumnezeu nu va îngădui ca
oamenii cei nelegiuiţi să-i nimicească pe cei care au aşteptat să fie
luaţi la cer şi care nu au vrut să accepte decretul fiarei sau să
primească semnul ei. Am văzut că, dacă celor răi li s-ar permite
să-i ucidă pe sfinţi, Satana şi oştirea lui cea rea şi toţi cei care îl
urăsc pe Dumnezeu ar fi satisfăcuţi. Şi, ah, ce triumf ar fi pentru
maiestatea satanică să aibă putere în acea ultimă luptă asupra
celor care au aşteptat atât de mult să-l poată privi pe Cel pe care-l
iubeau! Cei care au luat în râs ideea ca sfinţii să se înalţe la cer vor
fi martorii grijii lui Dumnezeu faţă de poporul Său şi vor privi
slăvita lor izbăvire.” Experienţe şi viziuni, cap. Vremea marii
strâmtorări, par. 4.
Tot astfel va fi atunci când cei sfinţi părăsesc oraşele şi satele
pentru a găsi ascunzători în cele mai pustii locuri de pe pământ şi
când cei răi se grăbesc să le curme salvarea şi să-i distrugă pe loc,
chiar înainte de timpul aplicării decretului morţii, în timp ce
îngerii vor interveni să-i protejeze de această soartă. Despre
aceasta stă scris:
„Dar săbiile care au fost ridicate pentru a-i ucide pe cei din
poporul lui Dumnezeu s-au frânt şi au căzut la fel de neputincioase
ca nişte paie. Îngeri ai lui Dumnezeu îi apărau pe sfinţi. Strigătul
lor, înălţat zi şi noapte după izbăvire, a ajuns înaintea Domnului.”
Experienţe şi viziuni, cap. Vremea marii strâmtorări, ultimul
paragraf.
Această experienţă a izbăvirii din mâna celor răi este o
experienţă care are loc înainte de eliberarea lor, când cade plaga a
cincea, plaga întunericului, pentru că în textul de mai sus vedem
că poporul lui Dumnezeu continuă să strige în agonie după
izbăvire, după nereuşita celor nelegiuiţi de a-i omorî, în timp ce
izbăvirea sau eliberarea lor finală din ultima încercare a celor răi
de a-i distruge este urmată de acel mare strigăt de biruinţă şi de
mulţumire. Ar părea că atunci când primele încercări de a-i

distruge pe sfinţii care fug sunt împiedicate de forţe supranaturale,
cei răi, socotind că această putere este puterea diavolului în slujba
căreia sunt extrem de convinşi că se află sfinţii lui Dumnezeu, se
hotărăsc să plănuiască mai în profunzime şi mai sigur moartea
sfinţilor. Din acest motiv va fi aleasă o anumită noapte în care se
hotărăsc să dea lovitura decisivă prin care să aducă la tăcere
pentru totdeauna glasul mustrător. Ei plănuiesc pe baza greutăţii
evidente a numărului să covârşească pe poporul lui Dumnezeu, în
ciuda puterii extraordinar de mari care a lucrat în favoarea acestui
popor. N-ar putea face o greşeală mai mare şi o vor afla pe pielea
lor prin dureri nesfârşite.
Faptul că cei răi caută să îi distrugă pe sfinţi înainte de timpul
stabilit în mod oficial este confirmat mai departe în această
declaraţie:
„În unele locuri, înainte de împlinirea timpului pentru punerea
în practică a decretului, cei răi s-au repezit asupra sfinţilor pentru
a-i ucide; dar îngeri sub chip de războinici au luptat pentru ei.
Satana dorea să aibă privilegiul de a-i nimici pe sfinţii Celui
Preaînalt; dar Isus le-a poruncit îngerilor Săi să vegheze asupra
lor. Făcând un legământ cu cei care păziseră legea Sa, Dumnezeu
avea să fie onorat înaintea păgânilor care îi înconjurau; şi Isus avea
să fie onorat prin preschimbarea, fără a vedea moartea, a acelor
credincioşi care îl aşteptaseră atât de mult timp.” Experienţe şi
viziuni, cap. Vremea marii strâmtorări, par. 1.
Pe durata acestui timp, de la încheierea timpului de har şi până
când glasul lui Dumnezeu îi eliberează pentru totdeauna de
puterea vrăjmaşului, credincioşii trec prin timpul care în mod
profetic este descris ca fiind timpul strâmtorării lui Iacov. Acesta
este un antitip al experienţei lui Iacov când s-a întors în ţara sa
după exilul îndelungat într-o ţară străină.
Tot astfel poporul lui Dumnezeu se va întoarce în patria lor,
pământul Canaanului ceresc, când vor trece prin aceeaşi
experienţă. De fapt, după cum Iacov ajunsese la hotarele
Canaanului pământesc, tot astfel şi ei vor ajunge la hotarele patriei
cereşti.
Însă lui Iacov nu i s-a permis să intre în ţara părinţilor săi fără
ameninţarea îngrozitoare a unei distrugeri totale ce venea din
partea fratelui său geamăn. Acesta era fratele care fusese născut
cu aceleaşi oportunităţi ca şi el şi, împreună cu Iacov, să intre în
plinătatea unei legături vii cu Dumnezeu şi să moştenească

dreptul spiritual de întâi născut. Dar Esau îşi vânduse acest drept
pe lucrurile cărnii şi astfel l-a pierdut pentru totdeauna. El alesese
lucrurile trecătoare ale acestei lumi şi acum, cu perspectiva
întoarcerii lui Iacov, se temea grozav că şi aceste lucruri i se vor
lua. De aceea, pentru a-şi păstra ceea ce pentru el era de primă
valoare, s-a hotărât să îşi ucidă fratele.
Tot astfel va fi şi-n aceste zile din urmă când cei nelegiuiţi vor fi
aceia care au avut aceleaşi oportunităţi de a se bucura de
binecuvântările spirituale pe care le-a avut şi adevăratul poporul
al lui Dumnezeu, dar care au ales să tânjească după lucrurile
acestei lumi ca valori supreme. În timpul strâmtorării ei vor vedea
Când cei răi văd cum pier idolii lor în marele timp de strâmtorare, se vor convinge că
sfinţii neprihăniţi sunt cauza tuturor necazurilor lor şi se vor scula să-i omoare.
cum aceste lucruri le vor fi luate de secetă, dezastre şi boli şi vor fi

la fel de convinşi ca şi Esau că cei neprihăniţi sunt aceia care îi
lipsesc de averile lor pământeşti. Deci, ei se hotărăsc să-i distrugă
pe cei sfinţi tot aşa cum se hotărâse Esau să-l distrugă pe Iacov.
Este demn de luat în serios gândul că Esau găsise justificări
serioase pentru atitudinea lui, chiar dacă, la drept vorbind, nu avea
deloc dreptul de a se simţi astfel. Însă el nu putea uita amăgirea
în care căzuse din cauza fratelui său, când intrase în cortul tatălui
său înşelându-l prin faptul că s-a dat drept Esau, când de fapt el
era Iacov. Astfel şi-a asigurat Iacov binecuvântarea pe care şi-o
dorea Esau. Iacov îşi dorise binecuvântarea spirituală, iar Esau şi-
o dorise numai pe cea materială, ca să prospere, să fie bogat şi
influent. A fost cu adevărat nedrept ca Esau să simtă răzbunare
după aceasta, pentru că el deja îşi vânduse în mod deliberat şi
nesăbuit dreptul de întâi născut lui Iacov şi, de aceea, n-ar mai fi
trebuit să aibă nici o pretenţie; însă nu a fost drept nici faptul că
Iacov l-a amăgit pe fratele său pentru a o lua înaintea acestuia.
Această greşeală a dat apă la moară lui Esau care, ca om păcătos
ce era, nici măcar nu s-a oprit pentru a pune în balanţă dreptatea
sau nedreptatea cauzei sale, ci comportamentul lui Iacov i-a oferit
scuza de a căuta răzbunare. Era motivat doar de interes şi câştig
personal. Practic, nu-l interesa nimic altceva.
Când Iacov se apropia de ţara Canaan, sub călăuzirea şi
conducerea lui Dumnezeu, a auzit vestea că Esau înainta în fruntea
unei cete de oameni înarmaţi cu intenţia de a omorî toată familia şi
slujitorii lui Iacov. Iacov ar fi putut foarte bine să înfrunte acest
pericol fără teamă, dar conştiinţa îi spunea că propriul lui păcat
adusese asupră-i acest dezastru ameninţător. Acest lucru îl umpluse
cu groaza de nedescris cum că din cauza păcatului său n-ar mai fi cu
putinţă să scape de soarta ce-l aştepta. El nu avea armată să-l apere,
n-avea nici un fel de arme şi, de aceea, după toate aparenţele
posibile, părea condamnat. Nu se îngrijora atât de mult cu privire la
sine, ci era teribil de împovărat pentru onoarea numelui lui
Dumnezeu şi pentru viitorul cauzei lui Dumnezeu. El înţelegea că
Sămânţa neprihănită, prin care urmau să fie mântuiţi toţi oamenii,
trebuia să se tragă din linia regală a lui Iuda, fiul său, iar dacă el ar
fi nimicit, atunci s-ar face una cu ţărâna întregul plan al mântuirii
şi făgăduinţa lui Dumnezeu şi totul ar fi pierdut. Dumnezeu vorbise
şi declarase că trebuia să vină Sămânţa neprihănită, şi avea să vină
ca Fiu al lui Avraam. Puterea lui Dumnezeu se afla în acest cuvânt,
iar diavolul s-a străduit chiar de la început să facă fără efect acest
Cuvânt. Dacă Satana ar fi reuşit să-i distrugă pe fiii lui Avraam,
aşa încât făgăduinţa să nu poată fi împlinită prin ei, el ar fi dovedit
că are putere să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu, lucru care i-ar
fi asigurat biruinţa deplină în marea luptă.
Faptul că Iacov realiza că propriul păcat adusese această ame-
ninţare asupra întregului plan al lui Dumnezeu, făcea ca sufletul
lui să fie plin de cea mai intensă agonie. Acest adevăr este declarat
foarte limpede în paragraful următor:
„Ajungând la hotarele ţării, s-a umplut de frică la vestea
apropierii lui Esau în fruntea unei cete de luptători, fără îndoială
puşi pe răzbunare. Ceata lui Iacov, neînarmată şi fără apărare,
părea să cadă victimă neajutorată violenţei şi măcelului. Şi, pe
lângă povara temerii şi neliniştii, se mai adăuga şi povara
apăsătoare a remuşcării, că păcatul lui fusese acela care adusese
această primejdie.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării,
par. 9.
Nu mai exista decât un singur loc unde să se poată duce, iar
acesta era iubirea iertătoare a marelui său Răscumpărător.
„Singura lui nădejde era în harul lui Dumnezeu; singura lui
apărare trebuia să fie rugăciunea. Cu toate acestea, n-a lăsat nimic
nefăcut din partea lui pentru a ispăşi răul făcut fratelui şi pentru a
îndepărta primejdia care-l ameninţa. Tot astfel şi urmaşii lui
Hristos, când se apropie timpul strâmtorării, fac toate demersurile
pentru a fi priviţi într-o lumină potrivită de oameni, pentru a
dezarma prejudecata şi pentru a îndepărta primejdia care ameninţă
libertatea de conştiinţă.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul
Puţin realizăm astăzi cum lucruri, care pot părea chiar
nevinovate în sine, vor fi scoase la iveală în acele zile şi vor fi
folosite ca o ocazie împotriva noastră. Dacă vor fi folosite astfel
lucruri care sunt chiar nevinovate, atunci cu atât mai mult vor fi
folosite acele lucruri care sunt greşeli şi păcate. La vremea aceea,
diavolul îşi va face apariţia ca „pârâşul fraţilor noştri” cu o putere
neatinsă vreodată mai înainte. Apocalipsa 12,10.
Prin influenţa servilor săi de pe pământ pe care el îi va înzestra
cu memorii extraordinar de ascuţite, diavolul le va aduce aminte
de toate păcatele şi greşelile poporului lui Dumnezeu şi le va
îngrămădi asupra lor, pentru a le provoca disperare, şi anume că
Dumnezeu nu poate să-i elibereze niciodată. Această experienţă
cumplită începe odată cu judecata celor vii. Ea nu se opreşte aici,

ci continuă pe tot parcursul timpului strâmtorării lui Iacov. Astfel,
după cum a fost cu Iacov, tot astfel va fi şi cu ei, şi anume „Singura
lor nădejde este în mila lui Dumnezeu; singurul lor refugiu va fi
rugăciunea. După cum Iosua pleda înaintea Îngerului, tot astfel
creştinii bisericii rămăşiţei, cu inimi frânte şi credinţă statornică,
vor pleda pentru iertare şi eliberare prin Isus Hristos, Apărătorul
lor. Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor, văd
slăbiciunea şi nevrednicia lor şi, în timp ce privesc la ei, sunt
aproape în pragul disperării. Ispititorul stă lângă ei să-i acuze, aşa
cum a stat să i se împotrivească lui Iosua. El arată spre hainele lor
mânjite, la caracterele lor pline de defecte. Le prezintă slăbiciunea
şi nebunia lor, păcatele nerecunoştinţei, neasemănarea lor cu
Hristos, Răscumpărătorul lor, pe care l-au dezonorat. El se
străduieşte să înfricoşeze sufletul la gândul că situaţia este fără
speranţă, că pata necurăţiei nu va putea fi niciodată spălată.
Nădăjduieşte ca astfel să le distrugă credinţa, pentru ca în acest
fel să cedeze ispitelor sale, să întoarcă spatele credincioşiei lor faţă
de Dumnezeu şi să primească semnul fiarei.
Satana aduce înaintea lui Dumnezeu acuzaţiile sale împotriva
lor, declarând că datorită păcatelor lor au pierdut protecţia divină,
pretinzând dreptul de a-i nimici ca pe nişte călcători ai Legii. Cu
privire la ei, el declară că este numai drept ca şi ei, asemenea lui,
să fie excluşi de la harul lui Dumnezeu. ,Sunt aceştia’, spune el,
,poporul care urmează să-mi ia locul în ceruri şi locul îngerilor care
mi s-au alăturat? În timp ce ei mărturisesc că ascultă de Legea lui
Dumnezeu, păzesc ei preceptele ei? N-au fost iubitori mai mult de
ei decât de Dumnezeu? Nu şi-au pus interesele mai presus de cele
ale slujbei lor? N-au iubit ei lucrurile acestei lumi? Priviţi la
păcatele care le-au marcat viaţa. Priviţi egoismul lor, răutatea şi
ura lor unul faţă de celălalt’ ”. Mărturii pentru comunitate, vol. 5,
cap. Iosua şi Îngerul, par. 14, 15.
Acesta va fi într-adevăr un timp teribil pentru poporul lui
Dumnezeu, deoarece Satana pune înaintea lor toate păcatele din
viaţa lor din trecut. Acest lucru va pune gaz pe foc în ce priveşte
furia păgânilor împotriva lor, oferindu-le ocazia pe care ei o cred a
fi mai mult decât o justificare pentru a-i distruge.
Fie ca poporul lui Dumnezeu de astăzi să înveţe ce înseamnă
acest lucru şi să depună orice efort pentru a înlătura orice ocazie
care ar putea fi folosită împotriva lui Dumnezeu în acele ultime
zile. Să punem deoparte orice dispoziţie de a povesti, în afara

bisericii lui Dumnezeu, necazurile pe care diavolul le stârneşte
înăuntrul ei din cauza slăbiciunii omeneşti cu care suntem încă
blestemaţi şi din cauza lipsei de credinţă necesară pentru a o birui.
Orice asemenea istorisiri vor fi ascultate cu nesaţ, fiind stocate în
sala memoriei, maturizate până la deplinătatea răului şi scoase din
nou la iveală în ultimele zile într-o formă care va uimi şi ne va
îngrozi. Atunci cât de mult ne vom fi dorit să nu fi trădat biserica
lui Dumnezeu de astăzi.
A existat tendinţa printre adventişti să devină foarte şireţi în
afaceri, pentru a reuşi să obţină întotdeauna tot ceea ce este mai
bun dintr-o tranzacţie şi să plătească mai nimic pentru ceea ce
cumpără, dar să vândă la preţul cel mai bun posibil. Aceasta ne face
să credem că am fi buni oameni de afaceri şi că fără îndoială
Dumnezeu aşteaptă ca noi să cumpărăm şi să vindem cu înţe-
lepciune. Dar există o deosebire între aceasta şi un chilipirgiu
versat. Cât de adesea pretinşii copii ai lui Dumnezeu scapă de o
tranzacţie mulţumiţi fiind de ei înşişi în privinţa afacerii făcute,
însă prea puţin realizează că oamenii din lume cu care au încheiat
afacerea i-au remarcat ca fiind persoane de care trebuie să se
ferească şi să se păzească. Nu există nimic pe care lumea să-l
dispreţuiască mai mult decât un pretins creştin care este şmecher
şi meschin în afaceri. Toate afacerile noastre trebuie să fie marcate
de modestie şi de curtoazie creştină, afaceri prin care să fim
pregătiţi să plătim valoarea reală a lucrului care ni s-a oferit spre
cumpărare şi să nu ne zbatem să obţinem nici măcar cea mai mică
concesie posibilă de la ceilalţi. Poate ne simţim ca unii care au
procedat foarte bine astăzi, dar gândurile noastre vor fi foarte
diferite în ziua când aceste lucruri se vor întoarce ca un bumerang
împotriva noastră.
Fie ca noi să învăţăm să-i tratăm pe toţi oamenii de afaceri, pe
vecinii noştri şi pe oamenii cu care venim în contact chiar şi numai
o singură dată în viaţa noastră cu toată curtoazia creştină şi cu
toată iubirea care îi va recomanda pe copiii lui Dumnezeu şi
adevărul lui Dumnezeu înaintea lor şi care va strânge pentru
poporul lui Dumnezeu un credit de fapte bune pentru zilele din
urmă. Vom scăpa în felul acesta de multe suferinţe atunci şi, ceea
ce e şi mai important, vom evita de a da ocazie vrăjmaşilor
adevărului să se ridice împotriva Dumnezeului pe care îl repre-
zentăm. Fie ca niciodată să nu avem faţă de nimeni atitudinea că
ar trebui să ne slujească pe noi sau că ne-ar fi datori nouă cu ceva

în vreun fel. Fie ca noi să le arătăm clar atitudinea noastră prin
faptul că le apreciem poverile şi problemele muncii lor şi că am face
tot ce ne stă în putere ca să le uşurăm acele poveri dacă putem. Fie
ca noi să învăţăm să simţim în mod sincer că ceea ce le cerem să
facă pentru noi în derularea afacerii nu-i obligă să ne fie datori şi
să ne dea nouă ce este mai bun, ci mai degrabă faptul că ei ne fac
o mare favoare. Dacă noi simţim şi acţionăm cu naturaleţe în acest
fel, ei vor vedea acest lucru şi vor fi influenţaţi să gândească în mod
favorabil despre Dumnezeul pe care noi îl reprezentăm.
Aceasta face parte din pregătirile necesare pentru timpul care
va veni curând. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe
Tatăl vostru care este în ceruri.” Matei 5,16.
CAPITOLUL 34
Un popor fără păcat
Î n perioada încheierii timpului de probă cei neprihăniţi vor fi „pe

deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor”, îşi vor vedea
„slăbiciunile şi nevrednicia” şi vor fi „pe punctul disperării”. Profeţi
şi regi, cap. Iosua şi Îngerul, par. 16.
Acest lucru este destul de rău, dar ceea ce este şi mai rău va fi
conştientizarea faptului că cei nelegiuiţi vor cunoaşte tot ceea ce
este mai rău despre copiii lui Dumnezeu şi vor folosi această
cunoaştere pentru a-şi justifica tentativa de a-i extermina de pe
faţa pământului pe cei neprihăniţi, cu scopul de câştiga victoria
pentru diavolul în lupta lui îndelungată împotriva lui Hristos.
Aceasta va fi o încercare foarte mare pentru cei neprihăniţi, însă
nu va fi singura povară pe care o vor avea de purtat în timpul acelei
perioade. Ei vor trăi de asemenea cu teama că încă nu au fost
curăţiţi de orice păcat din ei.
Este important să înţelegem că în cadrul acestui timp sfinţii vor
fi de fapt un popor fără păcat. Ei vor trebui să fie astfel pentru a
trece prin acest timp fără Mijlocitor în sanctuarul ceresc. Odată ce
Mijlocitorul declară că lucrarea Sa în slujba de mijlocire s-a
încheiat, sanctuarul va fi închis pentru totdeauna în ce priveşte
primirea vreunui păcat de orice natură ar fi el. Timpul de probă va
fi sfârşit atunci când începe timpul strâmtorării lui Iacov.
Acest lucru ne spune că sanctuarul a fost curăţat de orice
pângărire care a ajuns în el ca rezultat al mărturisirilor făcute de
poporul lui Dumnezeu. Odată ce sanctuarul din cer a fost curăţat,
el nu va mai fi niciodată pângărit din nou, nici măcar de o singură
pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta.
Din acest motiv, orice păcat din orice om după încheierea
timpului de har trebuie să rămână în el pentru totdeauna, fără
putinţa de a le mai trimite în sanctuarul ceresc. De atunci încolo,
oriunde se va duce va fi însoţit de acel păcat. Întrucât acel păcat
nu va putea fi separat de persoana lui niciodată şi întrucât nici un
om care are păcat nu va putea intra vreodată în cer, atunci o
(434)
UN POPOR FĂRĂ PĂCAT 435
asemenea persoană nu se poate număra printre copiii lui

Dumnezeu şi nici nu va avea vreun loc în cer.
Oricine care se va număra atunci printre copiii lui Dumnezeu
trebuie să fie curăţit de toate păcatele pentru veşnicie. Dumnezeu
va avea un popor curat la vremea aceea şi pe cât de sigur va avea
un asemenea popor, tot atât de sigur acel popor va fi un popor fără
păcat. La vremea aceea nu vor mai fi jumătăţi de măsură, nici un
loc între neprihănire şi nelegiuire. Noi vom fi sfinţi sau nesfinţi,
neprihăniţi sau nelegiuiţi, curaţi sau necuraţi. La încheierea
timpului de har sau de probă Isus îşi sfârşeşte lucrarea ca
Mijlocitor pentru neamul omenesc şi se ridică şi spune: „Cine este
nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se
întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască şi mai
departe fără prihană; şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai
departe. Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să
dau fiecăruia după fapta lui.” Apocalipsa 22,11.12.
Astfel, când se încheie timpul de probă nu vor exista decât două
clase de oameni: aceia care sunt neprihăniţi şi aceia care sunt
necuraţi şi nesfinţi. Trebuie notat că aceasta necurăţie este o
necurăţie reală şi literală a păcatului, în timp ce neprihănirea este
starea reală de a fi neprihănit. În nici un caz nu va fi o atitudine
sau o poziţie a omului cu privire la necurăţie sau la curăţie, ci chiar
starea reală a acelui om. Nimeni nu va avea nici cea mai mică
dificultate în a înţelege că, atunci când Isus va spune celor
nelegiuiţi să fie nelegiuiţi mai departe, acele cuvinte arată că acea
persoană se află într-o stare reală de nelegiuire. Aceasta este o
descriere a stării lui reale şi nu o descriere a ceva separat de el,
care îi va fi socotit sau imputat. Dacă acele cuvinte înseamnă acest
lucru în privinţa necurăţiei şi a nesfinţeniei, atunci cum putem da
o interpretare diferită cuvintelor: „cine este fără prihană, să
trăiască şi mai departe fără prihană”? Aşa ceva nu se poate face!
Tot atât de sigur după cum cuvântul „a fi nesfânt” înseamnă ceea
ce spune el, tot la fel de sigur şi cuvântul „a fi neprihănit” înseamnă
exact ceea ce spune el.
Adevărul este că poporul lui Dumnezeu va fi un popor desăvârşit,
fără păcat, pe durata timpului strâmtorării lui Iacov şi, de aceea,
pentru întreaga eternitate care le va sta înainte de atunci încolo.
„Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va
mijloci în Sanctuarul de sus vor trebui să stea în faţa unui
Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată,
caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii.

Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie
să fie biruitori în lupta cu cel rău.” Tragedia veacurilor, cap. În
Sfânta Sfintelor, par. 6.
Aceste cuvinte sunt clare, cu toate acestea mai există şi din aceia
care susţin că poporul lui Dumnezeu nu va fi curăţit de toate
păcatele până în ziua când Isus vine pe norii cerului. Un asemenea
punct de vedere este dezminţit nu numai de faptul că sanctuarul
este închis la încheierea timpului de probă pentru oameni, cu puţin
timp înainte de apariţia reală a Mântuitorului pe norii cerului, ci
şi de cuvintele clare ale următoarei declaraţii:
„Noi ne pregătim să-l întâmpinăm pe Cel care, escortat de o suită
de îngeri sfinţi, are să apară pe norii cerului, pentru a face legătura
finală a celor credincioşi şi drepţi cu nemurirea. Când va veni, El nu
va veni să ne cureţe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din
caracterele noastre sau să vindece infirmităţile temperamentului şi
înclinaţiilor noastre. Dacă, totuşi, va face această lucrare pentru noi,
ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni
Domnul, cei care sunt sfinţi vor fi sfinţi şi mai departe. Cei care şi-au
păstrat trupul şi duhul lor în sfinţenie şi cinste vor face legătura
finală cu nemurirea. Dar cei care sunt nedrepţi, nesfinţiţi şi murdari
vor rămâne aşa pentru totdeauna. Nici o lucrare nu va fi făcută atunci
pentru a îndepărta defectele lor şi spre a le da caractere sfinte.
Curăţitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi
să îndepărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie
făcute în acest timp de probă. Acum este timpul să se aducă la
îndeplinire această lucrare pentru noi.” Mărturii pentru comunitate,
vol. 2, cap. Cumpătare creştină, par. 4.
Nu se poate arăta în cuvinte mai desluşite ca acestea faptul că
Isus nu ne va curăţi de păcat
când vine pe norii cerului. O asemenea lucrare de curăţire
trebuie îndeplinită înainte de acel timp. Ba mai mult, ni se spune
foarte clar cu cât timp înainte trebuie adusă la îndeplinire această
lucrare. Ea va fi săvârşită în intervalul timpului de har. Acest lucru
pune o limită timpului pe durata căruia are loc această lucrare;
această limită este în intervalul perioadei cât durează timpul de
har. Aceasta înseamnă că dacă lucrarea nu este adusă la înde-
plinire câtă vreme mai este timp de probă, atunci orice ocazie de a
o mai aduce la îndeplinire va trece pentru totdeauna şi va trebui
să pierim în păcatele noastre.
Astfel este făcut clar şi simplu faptul că cei neprihăniţi vor

deveni cu adevărat şi pe deplin neprihăniţi şi nu vor mai avea nici
un păcat în ei sau asupra lor pe durata acestui timp. Dar în timp
ce acest lucru va fi adevărat, totuşi ei nu vor şti aceasta. Dim-
potrivă, ei vor fi chinuiţi de teama teribilă că înăuntrul lor încă
se mai află rădăcini ascunse ale păcatului, în intervalul acestui
timp de strâmtorare înfiorătoare.
Dacă ar putea şti că timpul de probă a luat sfârşit, atunci ei s-ar
resemna cu orice fel de soartă hărăzită, însă nu vor şti că timpul de
probă s-a încheiat; ei nu vor şti că veşnicia a fost sigilată pentru ei
şi, fiindcă se aşteaptă ca sfârşitul să vină foarte curând, se vor teme
că vor fi prinşi nepregătiţi de a sta fără de păcat şi fără Mijlocitor
în acele scene finale chinuitoare.
O persoană cu adevărat fără păcat este o persoană altruistă sau
neegoistă. O persoană neegoistă este acea persoană care nu-şi face
griji nici măcar pentru o clipă în privinţa sa sau ce se va întâmpla
cu sine, ci îşi face griji doar pentru cauza pentru care este
răspunzătoare, în parte sau în întregime, după cum este cazul. De
aceea, cei credincioşi vor fi un popor fără păcat pe durata timpului
strâmtorării lui Iacov, astfel încât teama şi necazurile pe care le vor
experimenta nu vor fi cu privire la ei, ci cu privire la cauza lui
Dumnezeu de care ei sunt preocupaţi.
Ei vor vedea de jur împrejurul lor ticăloşia celor răi, lucru care
va trezi în ei cea mai puternică dorinţă de a vedea încheiat întregul
capitol al păcatului şi al răzvrătirii.
„Din toate părţile ei aud comploturi de trădare şi văd lucrarea
activă a răzvrătirii, iar în inima lor se ridică o dorinţă puternică, o
sete sinceră a sufletului ca această mare apostazie să se termine,
iar nelegiuirea celor răi să aibă un sfârşit.” Tragedia veacurilor,
cap. Timpul strâmtorării, par. 16.
Dar ei vor înţelege că această lucrare de a pune sfârşit păcatelor
şi de aducere a neprihănirii veşnice pe acest pământ, nu poate fi
îndeplinită dacă mai întâi nu va fi săvârşită în vieţile copiilor lui
Dumnezeu. Ei ştiu că puterea lui Satana în lume nu poate fi
anihilată dacă mai întâi nu i se pune capăt în ei. Prin acest fapt, ei
vor înţelege că dacă încă se mai găseşte păcat în ei, atunci
Dumnezeu nu poate sfârşi lucrarea şi nu poate pune capăt răului.
Însă, după cum am subliniat în cap. 24 al acestei cărţi, va veni
un timp când va părea ca şi cum toată lucrarea lui Dumnezeu s-a
năruit încă odată sub atacurile abile ale lui Satana. Va părea că
marea strigare este nulă, exact aşa cum s-a întâmplat în toate
celelalte înviorări din trecut. Această aparenţă a lucrurilor va fi
atât de irezistibil de convingătoare, încât va constitui o încercare
înfiorătoare pentru sfinţii lui Dumnezeu din acel timp. Ei vor şti,
după cum şi noi ştim deja, că lucrarea lui Dumnezeu nu se năruie
niciodată din cauza vreunei deficienţe a puterii Lui, ci se năruie
doar din cauza poporului lui Dumnezeu care nu izbuteşte să
folosească din plin puterea şi tăria lui Dumnezeu. Din acest motiv,
ei vor fi convinşi că eşecul total al luptei, aşa cum pare a fi în ochii
lor şi aşa cum Satana caută să-i determine să creadă acest lucru,
este rezultatul direct al eşecului lor de a îndepărta orice păcat şi
necurăţie.
Dacă ar fi în joc doar vieţile şi interesele lor, acest lucru ar fi ceva
neînsemnat în ochii lor, însă ei ştiu problemele implicate sunt cu
mult mai mari. Ei ştiu că Domnul depinde de credincioşia cu care
stau de partea Lui în această criză, aşa încât El să poată sfârşi
lucrarea şi să pună capăt groazei păcatului pentru totdeauna. Dar
ei simt că nu au susţinut pe Domnul şi cauza Sa tocmai atunci când
El avea cea mai mare nevoie de ei. Chinul real din timpul
strâmtorării lui Iacov va lua naştere chiar din această temere şi
convingere, exact aşa cum s-a întâmplat cu Iacov în vechime.
Dar în timp ce ei îşi cercetează inimile prin cea mai minuţioasă
autoexaminare, nu pot să aducă la lumină nici un păcat sau vreo
păcătoşenie din ei – din simplul motiv că nu pot găsi în ei ceea ce
nu mai e de găsit. Ei nu pot găsi păcat acolo unde nu mai e de găsit
păcatul.
Unii se pot mira de aceasta şi vor sugera că atunci când o
persoană atinge o stare de neprihănire, în mod sigur va şti acest
lucru. Totuşi, nu trebuie decât să privim înapoi la experienţa
noastră de salvare din robia păcatului pentru a vedea că nu e chiar
aşa. Când prin experienţa naşterii din nou am ajuns întâiaşi dată
la Dumnezeu, care a îndepărtat din noi chiar natura păcatului ca
să putem deveni noi făpturi în Hristos, cercetându-ne inimile am
descoperit că pentru o vreme nu am mai găsit nici un păcat. Dar pe
măsură ce timpul se scurgea şi lucrarea de educare şi de reformă
înainta puţin câte puţin, Domnul a scos la iveală lucruri despre
care nici măcar nu aveam habar înainte, arătându-ni-le aşa cum
sunt. La rândul nostru, îndepărtam păcatul respectiv ca să ne
bucurăm iarăşi de libertatea de a nu mai avea nici un păcat
conştient în noi, doar pentru a descoperi mai târziu că mai sunt şi
Curăţia nepătată, frumuseţea şi desăvârşirea acestor flori încântătoare constituie

o ilustraţie potrivită a desăvârşirii nepătate de caracter pe care
o vor avea sfinţii în timpul strâmtorării lui Iacov.
alte lucruri care sunt necesare să fie scoase la iveală şi de care

trebuie să fim eliberaţi, punându-le asupra marelui Curăţitor de
păcate.
Fiecare ocazie de acest fel ar fi putut fi ultima, în măsura în care
puteam vedea acest lucru, deoarece părea că în timpul fiecărei
experienţe de acest gen, de curăţire a inimii, ajunsesem să fim
curăţiţi de ultimele noastre păcate, însă doar pentru a descoperi că
mai există încă un alt păcat în faţa noastră.
Acest lucru îmi aminteşte de o experienţă pe care am avut-o
cândva în timp ce mă căţăram pe un munte înalt. De la poalele
muntelui, tot ceea ce puteam vedea era prima creastă mai de jos şi
se părea că nu mai există alta afară de aceasta din locul unde mă

aflam eu. Dar după ce am cucerit prima creastă, am descoperit o
alta care-mi stătea înainte, în timp ce piscul stătea ascuns vederii.
De-a lungul întregii zile am avut aceeaşi experienţă, cucerind
crestele care se aflau mai jos decât piscul real, lucru care m-a
condus să cred că ajunsesem la ultima creastă, doar pentru a
descoperi că o alta îmi stă înainte.
Aşadar, când noi vom ajunge realmente la ultima curăţire, cum
o vom putea deosebi ca fiind diferită de experienţele anterioare,
care întotdeauna erau urmate de ivirea unor greşeli nerecunoscute
şi nebănuite? Răspunsul simplu este că nu vom putea cunoaşte
aceasta. Când ultimul păcat este îndepărtat, nu vom putea şti că
s-a ajuns la fundul vasului. Aşa stând lucrurile, este uşor să
înţelegem de ce pe durata timpului strâmtorării lui Iacov ne vom
cerceta încă inimile pentru a vedea dacă mai există ceva care
trebuie să fie îndepărtat; ceva care îl împiedică pe Dumnezeu să îşi
facă lucrarea Sa finală în lume. Noi nu vom şti că suntem sigilaţi
pentru veşnicie şi fără păcat decât atunci când vocea lui Dumnezeu
anunţă izbăvirea poporului Său în timpul plăgii a şasea.
Însă dacă am mai fi în stare să aducem la lumină vreun păcat
nemărturisit, ar fi imposibil pentru noi să rezistăm în acel timp.
„Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care
a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar
fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat viaţa. Tot astfel, în timpul
strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate
nemărturisite, care să le vină în minte, pe când sunt chinuiţi de
groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar nimici credinţa şi
n-ar mai avea încredere în a lupta cu Dumnezeu pentru eliberare.
Dar, în timp ce au un simţ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate
ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la
judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.” Tragedia
veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 18.
Fără a studia mai departe, unii au tras concluzia că această
declaraţie spune că cei neprihăniţi au suferit o pierdere completă
a memoriei păcatelor lor din trecut. Dar înţelesul biblic al
cuvântului „aducere aminte” (sau „pomenire”) este cu mult mai
adânc şi trebuie văzut că cineva poate să nu aibă păcate pe care să
şi le aducă aminte şi totuşi să aibă o ţinere de minte deplină a
experienţelor sale trecute. Aceasta subliniază faptul că noi nu
trebuie să interpretăm vreodată cuvintele Scripturilor potrivit cu
înţelegerea pe care noi o dăm acestor cuvinte, ci numai în sensul în

care le foloseşte Biblia. Nu este nimic neobişnuit sau ciudat cu
privire la acest lucru, căci orice călător a învăţat aceasta. Cuvintele
au o însemnătate diferită de la o ţară la alta şi de la o epocă la alta.
Pentru a ilustra acest punct, permiteţi-mi să relatez următoarea
experienţă pe care am avut-o în Tennessee, Statele Unite, în 1967.
Fusesem invitaţi să prezentăm solia neprihănirii vii unui grup de
oameni care păzeau Sabatul, la câţiva kilometri, la sud de
Chattanooga. După prezentare, am sugerat că poate ei au plăcerea
să ni se alăture pentru studiul din Sabat după-amiază, ce urma să
aibă loc peste câteva zile. Doamna care ne găzduia a spus că, în
măsura în care o privea pe ea, ar fi mai mult decât mulţumită să
vină, dar urma să-l întrebe pe soţul ei şi dacă nu avea nici o
obiecţiune, atunci vor veni acolo în mod sigur. Ne-a rugat s-o sunăm
vineri după-amiază ca să ne dea un răspuns, după ce avea să se
consulte cu soţul ei. Decizia trebuia s-o ia el.
Aşa că am sunat-o la telefon vineri după-amiază şi am primit
următorul răspuns: „Soţul meu habar nu are să vină, aşa că vom fi
acolo”. Engleza era limba ei naturală, ea neştiind nici o altă limbă,
cu toate acestea aş fi fost foarte confuz din cauza răspunsului ei
dacă aş fi interpretat cuvintele ei în felul în care le-aş fi folosit eu.
Eu aş fi spus: „Soţul meu habar nu are să vină, aşa că îmi pare rău
nu vom fi acolo”. Ca să înţeleg însă mesajul transmis de către
femeie a trebuit să înţeleg ce vrea să spună ea când a rostit acele
cuvinte şi nu ceea aş fi înţeles eu dacă le-aş fi folosit eu personal.
În realitate ea voia să spună că nu era nici o problemă, nici o povară
pentru soţul ei s-o însoţească, aşa că ei urmau să fie prezenţi acolo.
Tot astfel, în Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost tradus cu multă
vreme în urmă, şi în Spiritul Profetic, care foloseşte aceeaşi limbă
ca şi Biblia, trebuie să punem întrebarea: „Ce vrea să spună
Cuvântul lui Dumnezeu când foloseşte anumite expresii?” Pentru
a găsi răspunsul nu trebuie să interpretăm cuvintele potrivit
modului cum folosim noi asemenea cuvinte, ci potrivit cu modul în
care le foloseşte Biblia. Vom găsi întotdeauna exemple clare despre
aceasta în anumite locuri din Biblie.
În privinţa înţelesului în termeni biblici a expresiei „pomenire”,
trebuie să mergem înapoi la Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este
el raportat în Deuteronom 25,17-19. „Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut
Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe
drum şi, fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe
dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit

şi sleit de puteri. Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă,
după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara pe
care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre
stăpânire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiţi
lucrul acesta.”
Judecata a trebuit să fie amânată timp de aproape patru secole,
până când iudeii s-au aşezat în ţara făgăduită, însă niciodată n-
aveau să uite cuvintele: „să ştergi pomenirea lui Amalec de sub
ceruri”.
„Executarea acestei porunci fusese amânată timp de patru sute
de ani; dar amaleciţii nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Domnul
ştia că, dacă ar fi posibil, poporul acesta nelegiuit ar şterge de pe
pământ atât pe poporul Său, cât şi închinarea la adevăratul
Dumnezeu. Venise acum timpul să se aducă la îndeplinire sentinţa
aceasta amânată atât de mult.” Patriarhi şi profeţi, cap. Lepădarea
lui Saul, par. 3.
Israel nu a uitat această instrucţiune. Ei au şters complet, total
această „pomenire” respingătoare.
La prima vedere modul cum e folosit cuvântul „pomenire” pare
să fie contradictoriu, la fel ca şi declaraţia doamnei din Tennessee,
dar numai pentru că noi avem definiţia noastră pentru cuvântul
„pomenire”, care diferă de modul cum este folosit cuvântul în
Biblie. Pentru a înţelege textul, noi trebuie să înţelegem ce spune
Cuvântul lui Dumnezeu când foloseşte această expresie, nu ceea ce
ar însemna pentru noi dacă l-am folosi în mod personal.
Trebuie să fie clar că există o deosebire în mintea lui Dumnezeu,
între „ţinere de minte” sau „aducere aminte” şi „pomenire”.
Întregul raport al păcatului lui Amalec se află chiar în Cuvântul
lui Dumnezeu care, la rândul lui, va fi folosit în ceruri în timpul
celor o mie de ani drept sursă pentru judecarea celor răi. Dacă
ştergerea „pomenirii” păcatului lui Amalec includea distrugerea
amintirii păcatului lor, atunci de ce nu i-a instruit Dumnezeu să îi
şteargă din scrierile sfinte capitolele care vorbesc despre păcatul
lor? Pentru că există o deosebire între cele două.
Astăzi, orice „pomenire” a amaleciţilor a fost ştearsă de pe faţa
pământului. Regele Saul a fost însărcinat să-i distrugă, aşa cum
este consemnat în 1 Samuel 15. Totuşi, în timp ce i-a nimicit pe toţi
cei pe care i-a putut captura, cu excepţia regelui şi a vitelor lor, au
fost câţiva care au scăpat cu viaţă, pentru că amaleciţii au fost
aceia care mai târziu au ars Ţiclagul când David se afla departe.
El i-a urmărit şi i-a nimicit pe toţi, cu excepţia a cinci sute de
oameni care au scăpat fugind pe cămile. Vezi 1 Samuel 30. Ultima
dată când mai citim despre ei în Biblie este atunci când fiii lui
Simeon „au bătut rămăşiţa de amaleciţi care scăpase cu viaţă”.
1 Cronici 4,43.
Astfel s-a împlinit porunca lui Dumnezeu de ştergere a
„pomenirii” amaleciţilor. Astăzi, orice urmă a acestui popor a
dispărut de pe faţa pământului. Nu mai există nici un vestigiu al
scrierilor lor, al culturii şi clădirilor lor, sau orice altceva care să fie
o „pomenire” a acelui popor. A dispărut totul, chiar dacă rapoartele
istorice despre existenţa şi faptele lor rămân. Cu alte cuvinte, este
imposibil să găseşti undeva în lume vreo „pomenire” a acelui popor
– vreun lucru material, tangibil, care ar fi o „amintire” a existenţei
lor pe pământ. Tot ce a mai rămas este raportul scris a ceea ce au
fost cândva şi a ceea ce au făcut ei poporului lui Dumnezeu în trecut.
În acelaşi mod, poporul lui Dumnezeu nu va fi preocupat în in-
tervalul timpului de strâmtorare cu păcatele pe care şi le-amintesc
că le-au comis în viaţa lor trecută. Ei ştiu că au avut grijă ca acestea
să fie trimise dinainte în Sanctuar, pentru judecată. Ceea ce îi va
îngrijora va fi acel păcat care s-ar mai afla încă în ei şi care nu a fost
trimis în sanctuarul ceresc. Pentru a vedea dacă este adevărat lucrul
acesta, ei cercetează spre a vedea dacă mai există vreun rest rămas
din obiceiurile, teoriile şi ideile păcătoase – orice care este o
„pomenire” a lucrului în sine, întocmai după cum ruinele, tăbliţele
de lut sau unele relicve ale amaleciţilor ar fi o „pomenire” a existenţei
lor. Dar oricât ar cerceta ei nu mai pot găsi prezenţa vie a vreunui
păcat în ei. Totul a fost îndepărtat. Orice „pomenire” a pierit,
întocmai după cum orice „pomenire” a amaleciţilor a dispărut de pe
pământ prin puterea vie a lui Dumnezeu, prin poporul Său. Chiar
scopul raportului experienţei lui Israel cu amaleciţii este acela de a
ne furniza o ilustraţie în Vechiul Testament a modului prin care să
putem înţelege experienţa poporului lui Dumnezeu când nu-şi mai
pot aminti păcatele.
Pentru mai multe detalii despre deosebirile între „amintirea”
păcatului şi „pomenirea” lui, vezi Calea lui Dumnezeu în sanctuar,
capitolul „Ştergerea păcatelor”, de F. T. Wright.
Astfel, timpul strâmtorării lui Iacov va fi timpul ultimei lupte
între adevăr şi rătăcire; între neprihănire şi fărădelege. În ceea ce-
l priveşte, diavolul va face tot ce-i stă în putinţă pentru a distruge
credinţa poporului lui Dumnezeu în cauza lui Dumnezeu, aşa încât

să-i poată avea de partea sa. Dacă ar reuşi acest lucru, atunci el ar
împiedica demascarea lui finală înaintea ochilor oamenilor,
prevenind astfel împlinirea scopului îndelungatei lupte, scop care,
după cum am văzut, este de a conduce lucrurile la punctul unde
Satana să fie văzut în mod deplin şi real aşa cum este atât de
oameni, cât şi de îngeri. Doar un popor care sub extraordinară
presiune poate menţine deplinătatea neprihănirii, poate demasca
păcatul în toată urâţenia lui hidoasă, înlăturând astfel tot sprijinul
de la Satana.
Este esenţial deci, ca în intervalul acesta de timp credincioşii să
trăiască prin credinţă şi numai prin credinţă. Niciodată nu va exista
un timp când poporul lui Dumnezeu să fie atât de deplin lipsit de
orice martor vizibil al împrejurărilor în favoarea credinţei lor sau
când să se trezească cu un formidabil munte de împrejurări şi
lucruri vizibile îngrămădite asupra lor, calculate să-i conducă să-şi
nege credinţa. Toate aparenţele din interior şi din exterior dau
mărturie că este un eşec cauza lui Dumnezeu şi că îi aşteaptă numai
înfrângere şi distrugere dacă vor continua să rămână credincioşi lui
Dumnezeu. Sub presiunea înspăimântătoare a acelui timp,
singurul lucru care-i va determina să meargă mai departe este
faptul că, prin Evanghelie, au pierdut orice urmă de egoism, fiind
interesaţi doar de cauza şi lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi
aşa, atunci ei n-ar putea să reziste deloc la vremea aceea, fiindcă
propriul interes sau egoismul i-ar determina să abandoneze cauza
lui Dumnezeu pentru a-şi salva propriile vieţi.
În lumina acestui adevăr, putem să înţelegem de ce Dumnezeu
nu va descoperi timpul când are loc încheierea perioadei de probă.
Dacă El ar face acest lucru, atunci poporul lui Dumnezeu nu ar mai
avea nevoie să trăiască prin credinţă, ci prin vedere. Ei vor şti că
soarta fiecăruia dintre ei a fost sigilată fără putinţă de schimbare
şi că ar fi inutil să îşi mai cerceteze inimile sau să mai aibă urechi
pentru argumentele şi presiunile lui Satana.
Din acest motiv noi trebuie să învăţăm astăzi să trăim prin
credinţă şi să devenim foarte puternici în această experienţă. Când
va veni timpul ca noi să trăim prin credinţă, în sensul absolut al
cuvântului, atunci va fi prea târziu să mai dezvoltăm genul de
credinţă care să ne determine să mergem înainte.
„Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o
credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea – o credinţă
care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este

oferit timpul de har pentru a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov
a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o
dovadă a puterii rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor
prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum a făcut el şi vor fi
sinceri şi stăruitori aşa cum a fost el vor reuşi asemenea lui. Aceia
care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui
Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa
nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu – cât de puţini ştiu ce
înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat
sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când
toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care
nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă,
cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui
Dumnezeu!
Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai
decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista
neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă.
Trebuie ca acum să facem cunoştinţă cu Dumnezeu, punând la
încercare făgăduinţele Sale. Îngerii înregistrează orice rugăciune
sinceră şi stăruitoare. Trebuie ca mai degrabă să ne lipsim de
îngăduinţe egoiste decât să neglijăm comuniunea cu Dumnezeu.
Mai bine cea mai neagră sărăcie, cea mai mare lepădare de sine,
cu aprobarea Sa, decât bogăţie, onoruri, confort şi prietenie, dar
fără ea. Trebuie să ne luăm timp de rugăciune. Dacă îngăduim ca
minţile noastre să fie năpădite de interese pământeşti, Domnul ne
poate da timp pentru a ne despărţi de idolii noştri de aur, de case
sau de ţarini fertile.
Tânărul n-ar fi amăgit de păcat, dacă ar refuza să meargă pe o
altă cale decât aceea pe care o poate cere binecuvântarea lui
Dumnezeu. Dacă solii care duc lumii ultima avertizare solemnă s-ar
ruga pentru binecuvântarea lui Dumnezeu nu într-un mod rece,
leneş şi nepăsător, ci cu ardoare şi credinţă, aşa cum a făcut Iacov,
ar găsi multe locuri unde ar putea spune: ‚Am văzut pe Dumnezeu
faţă către faţă şi viaţa mi-a fost păstrată.’ Geneza 32,30. Ei ar fi
socotiţi de cer ca prinţi, având putere să biruie în lupta cu Dumnezeu
şi cu oamenii. ‚Timpul de încercare cum n-a mai fost niciodată’ se

va dezlănţui în curând peste noi; şi vom avea nevoie de o
experienţă pe care acum nu o avem şi pe care mulţi sunt prea
nepăsători să o câştige. Adesea, se întâmplă că încercarea se arată
dinainte mai mare decât în realitate; dar acest lucru nu este
adevărat cu privire la criza din faţa noastră. Imaginaţia cea mai
vie nu poate cuprinde mărimea ei. În acest timp de încercare, orice
suflet trebuie să stea pentru sine înaintea lui Dumnezeu. ‚Chiar
dacă ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea – zice
Domnul Dumnezeu – că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei
şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor.’ Ezechiel 14,20.”
Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 22-26.
CAPITOLUL 35
Curăţirea pământescului
Î n capitolul anterior am accentuat din plin faptul că poporul lui

Dumnezeu va fi curăţit de orice păcat înainte de începerea
timpului strâmtorării lui Iacov, aşa încât vor fi un popor fără păcat
şi altruist pe în cursul acestei perioade de timp. Am arătat că,
întrucât calea pentru îndepărtarea păcatului din viaţa oricărui
individ va fi închisă pentru totdeauna înainte ca să înceapă
timpului strâmtorării lui Iacov, este necesar ca orice păcat să fie
îndepărtat din ei înainte de a începe această perioadă de timp.
Am putea întreba atunci cum se face că următoarele cuvinte
sunt scrise cu privire la experienţa celor neprihăniţi din cadrul
aceleaşi perioade de timp, despre care s-a arătat că ei nu mai au de
fapt nici un păcat lăuntric.
„Istoria lui Iacov este, în acelaşi timp, şi o asigurare că
Dumnezeu nu-i va lepăda pe aceia care au fost amăgiţi, ispitiţi şi
duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăinţă adevărată.
Când Satana caută să distrugă această grupă de oameni,
Dumnezeu îşi trimite îngerii să-i încurajeze şi să-i ocrotească în
vreme de primejdie. Asalturile lui Satana sunt furibunde şi
hotărâte, amăgirile sunt teribile; dar ochiul Domnului este asupra
copiilor Săi, iar urechea Lui aude strigătele lor. Necazul lor este
mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie; dar Maestrul
topitor îi va scoate ca pe aurul curăţit în foc. Iubirea lui Dumnezeu
pentru copiii Săi, în timpul acestei perioade de încercare cruntă,
este tot atât de puternică şi delicată ca în zilele prosperităţii lor
celei mai strălucite; dar este necesar pentru ei să fie puşi în
cuptorul de foc; pământescul lor trebuie să fie mistuit, astfel încât
chipul lui Hristos să poată fi reflectat în mod desăvârşit.” Tragedia
veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21.
Iată un tablou care vorbeşte de un proces de rafinare şi curăţire
care va mistui pământescul lor, până când chipul lui Isus este
reflectat în mod desăvârşit. Ba mai mult, aceasta trebuie să aibă
(447)
loc după încheierea timpului de har, în cursul perioadei timpului

strâmtorării lui Iacov.
Aceasta pare oarecum să contrazică adevărul că orice păcă-
toşenie trebuie să fie curăţită din cei neprihăniţi înainte ca să
înceapă timpul strâmtorării lui Iacov. Când ne confruntăm cu o
contradicţie aparentă, asemenea celei despre care vorbim, tendinţa
firească a omului este să aleagă una dintre cele două declaraţii care
îl atrage mai mult şi s-o ignore complet pe cealaltă sau să forţeze
înţelesul ambelor. Acesta nu este felul de abordare al adevăratului
creştin, care acceptă cu toată inima ambele declaraţii ca fiind
adevărate, se încrede în Dumnezeu pentru înlăturarea aparentelor
contradicţii şi aşteptă cu răbdare ca El să facă acest lucru. Un
asemenea procedeu nu va aduce niciodată dezamăgire.
Adevărul este că în cazul celor care vor trece în viaţă prin timpul
strâmtorării lui Iacov, trebuie să fie obţinută mai întâi desă-
vârşirea fără cusur, însă pământescul lor nu va fi îndepărtat până
la terminarea timpului strâmtorării lui Iacov.
Aceia care susţin că nu putem să fim fără păcat sau neprihăniţi
până la a doua venire a lui Isus, când Domnul va schimba aceste
trupuri păcătoase în asemănarea trupului Său slăvit, încât
putrezirea să fi schimbată în neputrezire şi moartea în nemurire,
cred că cuvântul „
pământesc” înseamnă păcătoşenie. Totuşi, a susţine un
asemenea lucru înseamnă a admite că există o contradicţie în
Scripturi, însă aşa ceva nu există, deoarece nu există decât
consistenţă perfectă în Cuvântul scris şi rostit al lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu se contrazice niciodată pe Sine, deoarece în clipa în
care ar face-o ar deveni un mincinos. Cu alte cuvinte, dacă El ar
spune adevărul într-un loc şi altundeva ar spune ceva care
contrazice adevărul, atunci cea de-a doua declaraţie nu ar mai
putea fi adevărul. Ar fi o tăgăduire a adevărului, iar aceasta este o
minciună. De aceea, nu pot exista contradicţii reale în Scripturi,
chiar dacă multe par a fi prezente în Biblie şi în Spiritul Profetic.
Chiar dacă doar par a fi contradicţii, acest lucru se datorează
faptului că noi nu am învăţat să privim şi să înţelegem în mod
corect Cuvântul lui Dumnezeu.
Prin urmare, avem declaraţii clare care arată că orice
păcătoşenie trebuie îndepărtată din inimile copiilor lui Dumnezeu,
înainte de încheierea timpului de har, aşa încât ei, chiar şi sub cea
mai mare presiune a descurajării şi sub cea mai mare încercare,
CURĂŢIREA PĂMÂNTESCULUI 449
plănuite să descopere şi cea mai infimă imperfecţiune, lipsă sau

slăbiciune, să nu poată găsi în inima lor nici cea mai mică urmă de
pomenire a păcatului.
Pe de altă parte, avem această declaraţie care vorbeşte despre
un proces de rafinare şi curăţire care are menirea de a distruge cu
desăvârşire tot pământescul nostru, încât chipul lui Isus să poată
fi descoperit pe deplin, în mod perfect în noi. Este datoria noastră
de a studia cu sârguinţă, cu rugăciune şi în profunzime pentru a
ajunge la punctul unde să înţelegem ce înseamnă exact pămân-
tescul şi de ce nu este îndepărtat pe deplin înainte de încheierea
timpului de har, chiar dacă toată păcătoşenia caracterului este
curăţită înainte.
Pentru a ne ajuta în această înţelegere, să ne întoarcem la
declaraţia următoare din The Review and Herald, 12 august, 1884:
„Timpul strâmtorării este încercarea cea mai grea care trebuie
să scoată la iveală caractere asemenea lui Hristos. Este plănuit să
conducă pe poporul lui Dumnezeu să renunţe la Satana şi la
ispitele lui. Ultimul conflict îl va descoperi pe Satana înaintea lor
în adevăratul lui caracter, acela al unui tiran crud, şi va face pentru
ei ceea ce nimic altceva n-ar fi putut face, dezrădăcinându-l cu totul
din afecţiunile lor. Pentru că a iubi şi a nutri păcatul, înseamnă a
iubi şi a-l dori pe autorul lui, acel duşman de moarte al lui Hristos.
Când scuză păcatul şi se agaţă de perversitatea caracterului, ei
oferă Satanei un loc în afecţiunile lor şi îi aduc omagiu.”
Trebuie să avem grijă să nu interpretăm greşit prima propoziţie
din această declaraţie. Ea nu spune că timpul strâmtorării ne va
oferi caractere asemenea lui Hristos, ci că scoate la iveală caractere
asemenea lui Hristos. Adevărul este că necazurile scot la iveală
doar ceea ce există deja în noi. Dacă noi avem un caracter rău,
atunci încercarea grea a necazului va scoate la iveală răul care deja
se află în noi şi îl dezvoltă până la un nivel foarte înalt de răutate,
însă dacă noi avem deja un caracter asemenea lui Hristos, atunci
încercarea grea a necazului îl va scoate la iveală în toată depli-
nătatea şi frumuseţea dezvoltării şi desfăşurării lui. Acesta este
motivul pentru care Pavel a spus: „căci ştim că necazul aduce
răbdare”. Romani 5,3.
Toţi ştiu din experienţă că necazul aduce nerăbdare, pentru că
acesta este adevărul în cazul oamenilor care nu sunt născuţi din
nou, deşi toţi dintre noi am fost în această stare. Dar Pavel nu
vorbeşte aici despre oameni care nu sunt născuţi din nou, ci despre
aceia care „sunt socotiţi neprihăniţi prin credinţă” şi au „pace cu

Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos... prin credinţă” au
„intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în
nădejdea slavei lui Dumnezeu”. Romani 5,1.2.
Miezul şi mesajul declaraţiei de mai sus sunt că pe durata
timpului strâmtorării lui Iacov poporul lui Dumnezeu va ajunge să
îl vadă pe Satana în adevărata lumină şi în adevăratul lui caracter,
încât vor renunţa pentru totdeauna la toată afecţiunea şi simpatia
pentru el. Acest lucru va produce o aşa stare de ură împotriva
principiilor lui, încât va avea loc o despărţire deplină şi totală de
el.
Unii pot argumenta că aceasta este echivalent cu o ultimă şi
deplină curăţire de păcat, însă există o mare deosebire. Deosebirea
este descoperită în experienţa îngerilor sfinţi care au ajuns la
acelaşi punct unde afecţiunile lor pentru Satana au fost
dezrădăcinate definitiv prin dovada plinătăţii neprihănirii pe
crucea Calvarului. Acest adevăr este arătat clar în următoarele
cuvinte, care descriu mai întâi modul în care diavolul a pornit
război cu Hristos la cruce şi apoi rezultatul vizibil al acestui lucru,
în privinţa lui şi a îngerilor lui loiali:
„Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El s-ar fi
supus măcar într-un singur lucru lui Satana, pentru a scăpa de
acea îngrozitoare tortură, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului ar
fi triumfat. Hristos şi-a plecat capul şi a murit, dar şi-a păstrat cu
tărie credinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu. ,Şi am auzit în cer
un glas tare, care zicea: Acum, a venit mântuirea, puterea şi
împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui;
pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea
Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.’ Apocalipsa 12,10.
Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese
descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului
ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui
Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti. De aici
înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea
pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau
din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că
sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului.
Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost
ruptă.” Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 14, 15.
În această declaraţie, cuvântul „simpatie” este folosit cu privire
la legătura care mai exista încă între Satana, care altădată fusese
Lucifer, cel mai iubit de îngerii din ceruri, şi îngerii loiali care nu
căzuseră niciodată în păcat. Am putea susţine că există o deosebire
între simpatie şi afecţiune, şi într-adevăr există. Cu toate acestea,
această deosebire nu neagă faptul că a existat o afecţiune pentru
Satana care a rămas în inimile îngerilor credincioşi, până la
vremea când Hristos a murit pe cruce. Acest lucru este arătat
foarte clar în următoarea declaraţie:
„Prin această alegere [a evreilor şi a romanilor cu privire la
judecarea şi răstignirea lui Hristos] s-au dat pe faţă principiile
Satanei; iar oştirile cereşti şi toate lumile create de Dumnezeu au
înţeles că Satana era un acuzator al fraţilor, un mincinos şi un
ucigaş. În ceruri şi printre lumile necăzute s-a rezolvat întrebarea
cu privire la puterea amăgitoare a lui Satana şi a principiilor sale
răutăcioase şi s-a dovedit pe vecie desăvârşita puritate şi sfinţenie
a lui Hristos, care îndura încercarea în favoarea omului căzut. Prin
dezvoltarea caracterului şi a principiilor lui Satana, el s-a dez-
rădăcinat pentru totdeauna din afecţiunea lumilor necăzute, iar
lupta cu privire la pretenţiile lui şi cu privire la drepturile lui
Hristos a fost rezolvată în ceruri pentru eternitate. Neprihănirea
manifestată în caracterul lui Hristos trebuia să fie pentru tot-
deauna ancora, salvarea veşnică pentru omenire. Orice suflet care
îl alege pe Hristos poate spune cu credinţă: ,Domnul, neprihănirea
mea.’ ” Selected Messages, vol. 1, pag. 348.
Aceste declaraţii stabilesc deci faptul că până la răstignire
îngerii credincioşi rămăseseră încă loiali lui Dumnezeu, dar nu
fără rezerve. Ei încă mai aveau un anumit grad de afecţiune pentru
Satana şi mai exista încă un anumit nivel de simpatie între el şi
aceştia. Aceasta din cauza faptului că, în primul rând, ei avuseseră
o foarte profundă iubire pentru el şi o părtăşie bogată şi minunată
cu el, ceea ce dădea greutate însemnată argumentelor lui cu privire
la greşelile pe care el pretindea că le-a descoperit în guvernarea lui
Dumnezeu. Acele argumente au fost prezentate într-un mod atât
de convingător şi de viclean, încât ei n-au putut să le respingă şi să
treacă de ele cu uşurinţă, fapt care i-a legat pe îngeri de arhi-
amăgitor cu un oarecare grad de afecţiune şi de simpatie, pe
parcursul celor patru mii de ani de până la cruce.
Ideea este că deşi au avut această simpatie şi afecţiune pentru
diavolul, acest lucru nu i-a făcut să devină păcătoşi şi nici nu s-au
pângărit cu acea păcătoşenie care ar fi solicitat alungarea lor din
Situaţia care a exi-

stat în împărăţia lui La cruce, ca-
Înainte de Dumnezeu între că- racterul lui
căderea lui derea lui Satana şi Dumnezeu a
Lucifer nu fost descoperit
existau în- crucea de pe Golgota în razele lui ce-
doieli cu pri- le mai străluci-
vire la carac- toare, iar cel al
terul lui lui Satana în hi-
Dumnezeu. doşenia cea
mai urâtă
Mai mult de 4000 de ani
Îngerii răzvrătiţi au fost înşelaţi de Satana, căruia i-au acordat

loialitatea lor fără rezerve.
Cele două treimi ale îngerilor credincioşi nu au putut răspunde
acuzaţiilor aduse guvernării lui Dumnezeu, dar l-au slujit pe
Dumnezeu în pofida acestor îndoieli. Ei au făcut aceasta trăind
prin credinţă vie vreme de mai mult de 4000 de ani.
De-a lungul acestei perioade de timp, Satana, cu toate că fuse-
se exclus din cer, îi aştepta pe îngerii credincioşi când părăseau
curţile cereşti, spre a-i ironiza cu întrebări la care ei nu puteau
răspunde.
La cruce, toate întrebările îngerilor credincioşi cu privire la
adevăr şi rătăcire şi-au găsit pentru totdeauna răspunsul.
Oamenii nu au văzut încă ceea ce au văzut îngerii. Trebuie să
vină timpul când şi ei vor fi eliberaţi de toată simpatia pentru
minciunile lui Satana, prin faptul că văd ceea ce îngerii au
văzut la Calvar.
Atunci va veni sfârşitul.
ceruri. Deşi au avut rezerve cu privire la Dumnezeu, ei i-au rămas

loiali; fiind gata să se încreadă în El până când avea să conducă
lucrurile la punctul unde ei să poată vedea că ceea ce declarase El era
întocmai aşa cum spusese în realitate. În timp ce ei aveau simpatie
şi afecţiune pentru arhiamăgitorul, sub nici o formă n-au trecut de
partea diavolului, spre a se uni cu el în lucrarea lui de răzvrătire
împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv ei nu deveniseră păcătoşi.
Cu toate acestea, în timp ce nu au avut nevoie să fie curăţiţi de
păcătoşenie, totuşi aveau nevoie să fie curăţiţi sau eliberaţi de
această afecţiune şi simpatie, înainte ca împărăţia lui Dumnezeu să
poată fi stabilită în siguranţă veşnică, absolută. Ca acest lucru să se
poată realiza, se îngăduise ca marea luptă să continue până când
avea să fie atins acest obiectiv. În mare, el a fost atins pentru îngerii
şi locuitorii lumilor necăzute, când neprihănirea s-a dat pe faţă cel
mai deplin şi cel mai puternic pe crucea Calvarului.
Ceea ce a trebuit făcut pentru îngerii curaţi şi desăvârşiţi,
trebuie de asemenea să fie făcut şi pentru oameni, atât pentru cei
care s-au unit cu Satana în răzvrătirea sa împotriva guvernării lui
Dumnezeu, cât şi pentru cei care s-au rupt de el şi s-au unit cu
Dumnezeu în războiul Său împotriva păcatului. Pentru marea
majoritate a omenirii acest lucru se va face la sfârşitul mileniului
când li se va oferi o panoramă completă şi deplină a marii lupte,
chiar de la începuturile ei, dar pentru ca tabloul să vorbească de la
sine este nevoie de timp când chestiunile ce privesc amândouă
părţile sunt dezvoltate pe deplin în timpul perioadei marii lupte.
Cu alte cuvinte, lucrurile trebuie să ajungă la punctul unde să nu
mai existe îndoieli sau semne de întrebare, în vreme ce oamenii
încă mai trăiesc pe pământ; aşa încât cei neprihăniţi şi cei răi să
vadă lucrurile aşa cum le-au văzut îngerii sfinţi – că Satana şi căile
lui nu sunt bune deloc.
Va fi o deosebire însă între modul cum cei rătăciţi vor vedea acest
lucru şi modul cum cei neprihăniţi vor vedea acelaşi lucru. Pentru
cei răi, regretul pentru ce au pierdut şi mânia îndreptată împotriva
celui care le-a produs ruinarea nu vor fi pentru că urăsc păcatul, ci
doar pentru că ei nu vor să sufere consecinţele păcatului.
Pe de altă parte, cei neprihăniţi vor urî păcatul în sine şi nu vor
dori să mai aibă de a face cu el pe vecie. Ei vor fi complet şi veşnic
vindecaţi de el prin această experienţă finală, atunci când vor fi
pentru totdeauna curăţiţi de orice afecţiune şi simpatie pentru
Satana şi căile lui.
Astăzi putem gândi că nu avem nici o simpatie şi nici o afecţiune

pentru Satana. Noi putem crede că suntem pe de-a-ntregul de
partea Domnului, dar aceasta se datorează faptului că noi încă nu
înţelegem că de fiecare dată când urmăm în relaţiile noastre cu
ceilalţi principiul potrivit căruia punem eul şi interesele noastre
personale pe primul loc chiar şi în cea mai infimă măsură, arătăm
în aceeaşi măsură afecţiune pentru Satana şi simpatie cu el. Să nu
uităm niciodată că spiritual ne-am născut din tatăl nostru diavolul,
la fel de bine după cum fizic ne-am născut din părinţii noştri.
Satana este soţul neamului omenesc, iar noi am produs enorm
împreună cu el. De aceea, după cum a existat o unire şi o părtăşie
adâncă stabilită între Satana şi îngeri înainte de căderea lui, tot
astfel există astăzi o părtăşie adâncă între familia omenească şi
Satana. Chiar dacă am fost născuţi din nou şi am intrat în familia
lui Dumnezeu, foarte mult din această afecţiune rămâne şi trebuie
să fie îndepărtată. Însă acest lucru este realizat doar parţial în
viaţa acelora care au intrat în mormânt şi care sunt destinaţi să
învie la învierea celor drepţi.
Cu toate acestea, pentru ca cerul să fie în siguranţă veşnică toţi
cei care vor locui în el trebuie să fie curăţiţi cu desăvârşire şi de
păcătoşenie şi de pământesc, chiar dacă toţi oamenii au intrat în
mormânt fără ca această lucrare să fie săvârşită complet în ei şi
pentru ei. Întrebarea este: „Cum vor obţine aceşti oameni aceeaşi
eliberare completă de păcătoşenie şi pământesc, ca aceia care o vor
învăţa pe viu sub o presiune înfiorătoare?”
În primul rând, a existat un serviciu al sanctuarului menit să
poarte de grijă păcatelor din neştiinţă, aşa încât dacă o persoană avea
să moară cu un păcat necunoscut în viaţa sa, aceasta să poate
beneficia totuşi de învierea celor drepţi. Pentru un studiu aprofundat
al acestui subiect, vezi cap. „Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă”,
din cartea Calea lui Dumnezeu în sanctuar, de F.T. Wright.
Totuşi, în vreme ce cei credincioşi care au murit cu păcate din
neştiinţă pot fi încă curăţiţi şi luaţi la cer, mai au încă nevoie să
vadă natura reală a acelor păcate până acolo încât să le fie scârbă
continuu şi cu desăvârşire de acele păcate, într-atât de mult încât
să nu se mai găsească niciodată în pericolul de a le comite iarăşi.
Pentru a realiza acest lucru Dumnezeu va păstra un raport
credincios şi complet al realizărilor celor care vor fi curăţiţi de
toată păcătoşenia înainte de încheierea timpului de har şi de
pământesc după încheierea acestui timp. Acest raport va fi
disponibil pentru examinare tuturor îngerilor sfinţi şi tuturor

celor neprihăniţi toată veşnicia. Ceea ce vor învăţa ei astfel va
descoperi caracterul glorios al lui Dumnezeu în toată
splendoarea strălucirii lui şi, de asemenea, va demasca
caracterul ticălos al lui Satana în toată urâţenia lui hidoasă. În
urma acestui lucru ei vor pierde fără rezerve toată simpatia cu
diavolul şi îşi vor retrage tot sprijinul de la el. După cum îngerii
sfinţi au putut rămâne într-o stare de neprihănire, fără păcat şi
cu toate acestea a trebuit să fie curăţiţi de toată simpatia lor cu
Satana, atunci când Isus a fost răstignit, tot astfel cei neprihăniţi
care sunt înviaţi, în starea lor fără păcat din ceruri, vor fi curăţiţi
de toată simpatia cu Satana.
Văzând că pământescul trebuie înlăturat de la un popor deja
fără păcat, suntem conduşi să înţelegem că înainte ca să vină
sfârşitul este necesar ca poporul lui Dumnezeu să aibă mai mult
decât neprihănirea. Îngerii lui Dumnezeu au trăit timp de patru
mii de ani în neprihănire înainte să vină vremea când să-şi piardă
toată afecţiunea şi simpatia pentru diavolul. Pe parcursul acestui
timp ei au fost în stare să vadă cine este diavolul şi care sunt faptele
sale cu mult mai mult decât putem noi să vedem pe acest pământ;
pentru că ceea ce nouă ne este ascuns într-atât de mult, lor le este
descoperit. Neprihăniţii cei morţi de asemenea vor fi devenit cu
desăvârşire şi pe vecie neprihăniţi înainte ca să vadă adevăratul
caracter al diavolului şi în felul acesta să-şi piardă toată afecţiunea
pentru el, fiindcă acest lucru nu va fi realizat pentru ei decât după
învierea lor pentru viaţă veşnică.
Aceasta ne arată că nici un om nu poate fi despărţit complet şi pe
deplin de diavolul până acolo încât orice simpatie sau afecţiune să fie
îndepărtată pe vecie, câtă vreme se mai află în el vreo păcătoşenie.
Acest adevăr este în perfectă armonie cu experienţa celor neprihăniţi
în perioada timpului strâmtorării lui Iacov. Ei vor intra în această
perioadă de timp ca un popor desăvârşit şi pe de-a-ntregul nepri-
hănit, popor în care nu se va mai găsi deloc păcatul. Păcatul a fost
curăţit din ei în intervalul timpului de har, astfel încât oricât şi-ar
cerceta ei inimile nu vor mai găsi nimic, nici o amintire sau pomenire
a păcatului în timpul strâmtorării lui Iacov. Astfel, ei vor fi tot la fel
de curaţi şi de sfinţi ca şi îngerii, dar, asemenea îngerilor înainte de
cruce, vor trebuie încă să fie curăţiţi de toată simpatia cu diavolul sau
afecţiunea pentru el. Aceasta este lucrarea care trebuie făcută pentru
ei pe parcursul timpului strâmtorării lui Iacov. Aceasta are de a face
Ultima curăţire
va fi cea de
pământesc
Căderea
Calvarul
lui Lucifer
Mai mult de 4000 de ani
Îngerii credincioşi au mai păstrat încă o măsură de simpatie faţă de

pretenţiile şi afirmaţiile lui Satana.
Aceasta i-a condus să se întrebe dacă nu cumva există ceva lumină
în slujirea de sine, care este pământescul.
La cruce, Isus a demonstrat că viaţa veşnică poate fi găsită doar
într-o slujire altruistă, dezinteresată.
Această demonstraţie a fost atât de eficace, încât îngerii au fost
atunci pe deplin şi definitiv eliberaţi de sofismele Satanei.
Cu toate că omenirea nu a fost eliberată la acea vreme, sfinţii vor fi
în cele din urmă izbăviţi, prin curăţirea de pământesc, în timpul
strâmtorării lui Iacov.
Atunci orice verigă de simpatie între cei sfinţi şi Satana va fi sfărâ-
mată pentru veşnicie.
Sfârşitul Sfârşitul
timpului de marii lupte
probă
Timpul strâmtorării lui Iacov
Când pământescul în întregime va fi complet

curăţit din poporul lui Dumnezeu
cu îndepărtarea pământescului lor şi nu cu păcătoşenia lor.

Întrebarea care se pune este: „Ce este pământescul?”
Probabil că este mai uşor să spunem ce nu este pământescul, în
lumina celor spuse mai devreme, ceea ce ne arată că el nu este şi
nici nu poate fi păcătoşenia; deoarece cei neprihăniţi vor fi un popor
fără păcat, chiar dacă mai au nevoie să fie curăţiţi de pământesc.
Dacă pământescul nu este păcătoşenie, atunci ce este? În lumina
a ceea ce noi am studiat în paragrafele anterioare este evident că
trebuie să existe o oarecare legătură între pământesc şi afecţiunea
şi simpatia cu Satana. Noi ştim că el este prinţul acestui pământ
şi mai ştim că:
„În toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au
avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea.”
Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 7 de la sfârşit.
În natura omenească – adică natura noastră pământească – se
află legea instinctului de conservare împreună cu posibilităţile
plăcerilor nepermise şi autodistrugătoare care sunt foarte atrac-
tive, în diverse grade, pentru omenescul oricăruia dintre noi. Noi
depindem de pământ şi de productivitatea lui pentru a ne întreţine
viaţa fizică, iar când se arată primejdia ce ameninţă să ne fie luate,
atunci o teamă grozavă năpădeşte inima noastră şi încreţeşte
fruntea cu îngrijorările ei. În asemenea împrejurări, există ten-
dinţa să luăm lucrurile în mâinile noastre şi să luăm măsuri care
sunt motivate numai de interes personal.
În omenescul nostru avem tendinţa să uităm foarte repede că nu
pământul, ci Dumnezeul cerului este cel care este adevăratul
susţinător şi împlinitor al tuturor nevoilor noastre fizice şi spirituale.
Noi nu ne dăm seama că orice tendinţă de a depinde pentru sprijin
de mediul înconjurător dă pe faţă simpatie pentru Satana şi pentru
căile lui şi o lipsă de încredere şi de dependenţă faţă de Dumnezeul
cerului. Legea instinctului de conservare nu este păcătoasă în sine şi
nu este păcătoasă în realitate nici atunci când inima este cuprinsă de
frica ce survine ca urmare a ameninţării cu pierderea (cu condiţia ca
frica să nu survină în urma unei necredinţe păcătoase, ci mai degrabă
din omenescul nostru); dar ea devine păcătoasă atunci când lăsăm ca
frica să decidă ce curs adoptăm atunci când ne confruntăm cu
pierderea. Prezenţa fricii nu este decât presiunea ispitei, iar ispita nu
este păcat. Ea doar ne conduce la păcat când cedăm presiunii şi facem
ceea ce ispita ne dictează să facem.
Cu toate acestea, va veni vremea când, în timpul strâmtorării
lui Iacov, poporul lui Dumnezeu va deveni atât de complet despărţit

de Satana şi de pământescul lui, încât legea instinctului de
conservare nu va mai avea nici un efect asupra lor. Singura noastră
încredere va fi în Dumnezeu şi ne vom preda vieţile în mâinile Sale
atât de complet, încât orice ar veni peste noi ne va fi tot una, cu
condiţia ca neprihănirea Lui să fie stabilită pentru totdeauna în
noi, iar păcatului şi păcătoşeniei să le fi pus capăt definitiv şi în
mod corespunzător.
Astăzi noi credem că vieţile noastre sunt predate pe deplin în
Singura speranţă a poporului lui Dumnezeu va fi să se încreadă pe de-a-ntregul în

Dumnezeu. El i-a condus atât de departe, şi acum nu-i va părăsi. (Vezi Experienţe
şi viziuni, cap. Înălţarea lui Hristos – cap. Ucenicii lui Hristos, par. 1-4.)
mâna lui Dumnezeu, dar permiteţi minţii voastre să se ocupe pentru

o clipă cu un tablou în genul primirii unei înştiinţări că v-aţi pierdut
locul de muncă; inderdicţiei puse asupra serviciilor voastre;
evacuării din propria casă fără nici o compensaţie; exilării fără nici
un ban în buzunar într-o ţară săracă, supraaglomerată unde se
vorbeşte o limbă străină vouă. Permiteţi minţii voastre să se ocupe
cu lucruri de genul acesta şi apoi sondaţi-vă simţămintele. Dacă
mintea voastră îşi poate imagina în realitate că vi s-ar întâmpla
asemenea lucruri cu adevărat şi cu toate acestea descoperiţi că
sunteţi calmi şi vă puteţi odihniţi în Dumnezeu, atunci puteţi avea
încredere că pământescul a fost curăţit din voi şi că sunteţi gata
pentru mutarea la cer.
Oricum se va cere o pregătire nespus de aspră ca să se poată
ajunge la o experienţă de o asemenea calitate – o pregătire
disponibilă doar celor care vor trăi pe pământ în timpul strâm-
torării lui Iacov. Ploaia târzie trebuie să-i învioreze şi să-i
întărească pentru a putea face faţă acestei presiuni groaznice a
ispitei, cea mai severă cu care a trebuit să se confrunte vreodată
vreun credincios, cu excepţia incredibilei agonii a lui Hristos din
Ghetsemani. Din acest motiv, nici o persoană nu a fost încă pe
deplin curăţită de pământesc şi nici nu va fi până la sfârşitul
timpului de strâmtorare al lui Iacov.
Ce oameni vor fi aceia care în timp ce încă trăiesc pe acest
pământ ajung la punctul unde au deplinătatea caracterului lui
Hristos înăuntrul lor şi s-au despărţit definitiv de toată simpatia
şi afecţiunea pentru vrăjmaşul sufletelor! Ei vor fi mijlocul prin
care Domnul va fi în stare să-şi manifeste plinătatea neprihănirii
Sale până acolo încât chiar cei răi vor vedea adevărata natură a lui
Satana şi a principiilor lui, fapt care-i va conduce să-l părăsească
pentru totdeauna, chiar dacă vor rămâne mai departe cu vrăjmăşia
lor împotriva Domnului cerului şi al pământului. Atunci scopul
marii lupte va fi îndeplinit, iar Dumnezeu va putea în cele din urmă
să se întoarcă şi să-i ia acasă pe copiii Săi credincioşi pentru a fi cu
El pentru veşnicie. Iată-i pe cei o sută patruzeci şi patru de mii care
îşi vor împlini rolul lor special prin descoperirea într-un fel aparte
a minunăţiilor iubirii şi milei lui Dumnezeu în toată eternitatea.
Fie ca Domnul să dăruiască celor credincioşi din această generaţie
privilegiul de a fi această grupă.
CAPITOLUL 36
Plaga a şaptea
A m urmărit până acum succesiunea plăgilor aşa cum cad ele

una câte una în ordinea lor. Am văzut că primele patru nu sunt
generale, însă este foarte clar faptul că ultimele trei vor fi generale.
Urmând cursul acestor evenimente am văzut că există o deosebire
foarte clară între experienţa prin care va trece poporul lui
Dumnezeu şi experienţa pe care o vor trăi cei nelegiuiţi.
În vreme ce, pe de o parte, cei răi vor suferi din plin sub greutatea
primelor patru plăgi care cad în anumite regiuni ale pământului,
pe de altă parte vor fi absolut siguri că sunt cu totul de partea cea
bună, deşi sunt pe deplin înşelaţi de Satana prin intermediul
Babilonului cel mare. În loc să citească în suferinţele lor mesajul
că îşi primesc pedeapsa pentru păcatele lor, ei blamează pe cei
neprihăniţi din pricina necazurilor lor, despre care sunt convinşi
că sunt singura cauză a calamităţilor de pe pământ. Ceea ce îi va
ajuta să aibă această convingere va fi faptul că cei neprihăniţi nu
vor fi lipsiţi cu totul de suferinţe. Ei vor suferi de foame şi de sete
într-o anumită măsură, iar grozava agonie mintală şi spirituală
prin care vor trece va fi privită de cei răi ca fiind indiciul unei
conştiinţe extrem de tulburate.
În timp ce cei răi sunt atât de siguri că au dreptate, cei neprihăniţi
sunt plini de o adevărată frică cum că ei sunt tocmai ceea ce sunt
acuzaţi a fi – provocatorii necazurilor oamenilor. Această stare de
lucruri va continua până la secarea marelui râu Eufrat când
lucrurile vor lua o cu totul altă turnură. Când Domnul va pres-
chimba captivitatea poporului Său, cei răi vor vedea că de fapt ei
înşişi sunt pierduţi pe veci şi vor recunoaşte atunci că aceia despre
care crezuseră că sunt în realitate copiii diavolului sunt de fapt aleşii
lui Dumnezeu cu drept la viaţă veşnică în Paradisul de sus.
Atunci se vor împlini cuvintele profetice din Apocalipsa 3,9:
„Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt
iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să se închine la picioarele
tale, şi să ştie că te-am iubit.”
(460)
PLAGA A ŞAPTEA 461
Ce întorsătură uluitoare vor lua lucrurile! De aici înainte, cu o

intensitate tot mai mare chiar până la vremea eliberării poporului
lui Dumnezeu de vrăjmaşii lor, cei care se pretind a fi adevăratul
popor al lui Dumnezeu, dar care în realitate sunt de partea marelui
apostat, îi vor lua în derâdere şi îi vor acuza pe copiii adevăraţi ai
Domnului ca fiind copiii Satanei şi cauza tuturor calamităţilor din
pricina refuzului lor încăpăţânat de a se pleca înaintea legii
duminicale.
Aceşti bigoţi falşi, împuterniciţi de către autoritatea însemnată
a guvernelor civile şi de puterea grozavă a spiritismului, se vor
acoperi pe ei şi cauza lor cu o sfinţenie religioasă menită să aducă
înapoi viaţa spirituală şi interesul religios printre oameni. Ei vor
fi capabili să facă să pară că poporul lui Dumnezeu este într-adevăr
de partea vrăjmaşului oricărei neprihăniri şi, ca atare, sub
blestemul Cerului.
Dar va veni timpul când chiar aceia care au aruncat toate aceste
acuzaţii împotriva poporului lui Dumnezeu şi care au căutat cu
disperare să-i distrugă, vor veni, vor îngenunchea realmente şi vor
mărturisi înaintea tuturor că ei au fost cei greşiţi şi că tocmai aceia
pe care i-au acuzat a fi vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt de fapt singurii
copii adevăraţi ai lui Dumnezeu de pe pământ. În mod firesc, pastorii
care au contribuit la promovarea legii duminicale vor fi cei mai aprigi
acuzatori ai poporului lui Dumnezeu, pe de o parte, şi aprigi în
pretenţia lor cu privire la propria sfinţenie, pe de altă parte.
De aceea, ei vor fi cei care vor veni în mod deosebit şi se vor
arunca la picioarele sfinţilor, recunoscând cât de greşiţi au fost în
lucrarea lor diabolică de a calomnia caracterele celor cu adevărat
neprihăniţi. Acesta va fi un timp extrem de groaznic pentru ei, mai
întunecat decât şi-ar putea cineva imagina, şi totuşi nu vor avea
scuze, pentru că avertizarea dată prin soliile primilor patru îngeri
a anunţat consecinţele înfricoşătoare ale instaurării fiarei şi ale
icoanei fiarei în aceste zile din urmă. Dumnezeu a făcut totul din
partea Sa, tot ceea ce ar fi putut face vreodată pentru a-i salva de
aceste urmări; numai să fi acceptat ceea ce El avea pentru ei. Cu
toate acestea, în faţa acestei avertizări finale, date în plinătatea
ploii târzii, ei s-au hotărât să ridice chipul fiarei şi, prin aceasta,
au atras asupra lor consecinţele înfiorătoare ale acţiunilor lor.
Azi este ziua lor, ziua în care toate lucrurile par să meargă după
cum voiesc ei. Dar vine ziua răsplătirii când situaţia se va schimba
atât de dramatic şi pentru totdeauna.
„Am văzut că preoţii care îşi călăuzesc turma către moarte

urmează să fie curând opriţi din îngrozitoarea lor înaintare. Plăgile
lui Dumnezeu vin, dar nu va fi suficient pentru păstorii mincinoşi
să fie torturaţi de una sau două din aceste plăgi. Mâna lui
Dumnezeu va fi în acea vreme încă întinsă cu mânie şi dreptate, şi
nu şi-o va trage înapoi până nu vor fi împlinite pe deplin scopurile
Sale şi până când preoţii năimiţi nu sunt aduşi să se închine la
picioarele sfinţilor şi să recunoască faptul că Dumnezeu i-a iubit,
pentru că s-au ţinut cu tărie de adevăr şi au păzit poruncile lui
Dumnezeu, şi până când nu sunt nimiciţi toţi nelegiuiţii de pe
pământ.” Experienţe şi viziuni, cap. Păstorii mincinoşi, par. 3.
În aşa fel vor sta lucrurile, că va veni timpul când fiecare bărbat,
femeie şi copil de pe pământ vor şti pe ce poziţie stau. Cei răi vor
şti că sunt pierduţi pe vecie şi fără speranţă, fără nici o şansă de a
mai câştiga vreodată mântuirea. Ei vor şti că au făcut alegerea
greşită şi, mai rău decât atât, că au persecutat şi au căutat să-i
distrugă chiar pe aceia care au făcut alegerea corectă şi care s-au
aşezat de partea Dumnezeului cerului, Cel atotputernic. Atât de
deplină va fi această cunoaştere pentru ei şi atât de mult o vor
înţelege, încât nimeni nu va vedea că mai este de vreun folos să se
prefacă sau să fie ipocrit. Astfel, ei vor recunoaşte acest adevăr
pentru ei înşişi şi pentru toţi cei din jur.
După cum am văzut mai înainte, pastorii nu vor mărturisi doar
înaintea celor sfinţi că au săvârşit o lucrare rea, ci vor mărturisi
aceasta chiar înaintea acelora pe care i-au amăgit şi condus pe
poteca morţii şi a nimicirii.
„Atât pastorii, cât şi oamenii văd că n-au menţinut legătura
corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului
oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a
dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii,
până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de
stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au
lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu
poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o
simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna – viaţa veşnică.
Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor
văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce
au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror
credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că
Dumnezeu i-a iubit.
PLAGA A ŞAPTEA 463
Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul

pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în
manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei.
Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus
pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i
prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor,
aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de
amăgire. Mulţimile se umplu de furie. ,Suntem pierduţi!’ strigă ei,
,şi voi sunteţi cauza pieirii noastre’; şi se aruncă asupra păstorilor
care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel
mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave.
Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica
să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui
Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor.
Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.” Tragedia veacurilor, cap.
Pustiirea pământului, par. 10, 11.
Furia care va fi generată în acest moment va întrece orice
imaginaţie. Cu o furie necontrolată, mulţimile se năpustesc asupra
acelora care i-au condus la acest punct de la care nu mai există
întoarcere. Va fi experienţa cea mai groaznică din toată istoria
pământului.
„Este cu neputinţă de descris groaza şi disperarea acelora care
au călcat în picioare sfintele porunci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu
le-a dat Legea Sa; ei şi-ar fi putut compara caracterele cu ea şi ar
fi descoperit defectele cât încă era ocazia pentru pocăinţă şi pentru
schimbare; dar, pentru a-şi asigura aprobarea lumii, i-au dat la o
parte preceptele şi i-au învăţat pe alţii să o calce. Ei au încercat să-
l constrângă pe poporul lui Dumnezeu să-i profaneze Sabatul.
Acum sunt condamnaţi de Legea aceea pe care au dispreţuit-o. Cu
o claritate îngrozitoare, văd că nu au nici o scuză. L-au ales pe acela
pe care l-au slujit şi căruia i s-au închinat. ,Şi veţi vedea din nou
atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce
slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-i slujeşte.’ Maleahi 3,18.”
Pe cât de sigur vor şti cei nelegiuiţi că sunt pierduţi, tot atât de
sigur vor şti cei neprihăniţi la acest moment al timpului că sunt
mântuiţi pentru veşnicie. Ei vor şti că acum nu mai pot şi nu vor
mai fi pierduţi şi că în curând vor intra şi se vor bucura de gloria
căminului lor ceresc, creat din nou pentru ei. Pentru cei neprihăniţi
au luat sfârşit toate suferinţele şi îngrijorările. Minţile lor vor avea
acum deplină odihnă, ştiind că s-a dat lupta, că s-a câştigat

biruinţa şi că sunt sigilaţi pentru totdeauna. Aceasta le va produce
o bucurie de nespus când înţeleg că noaptea neagră îndelungă a
păcatului este pe punctul de a lua sfârşit şi că diavolul a fost înfrânt
în cele din urmă definitiv.
Iată cuvintele profetice care descriu acel moment când vestea că
sunt în siguranţă pentru veşnicie ajunge la urechile lor:
„Poporul lui Dumnezeu aude un glas lămurit şi melodios
spunând: ,Priviţi în sus’ şi, ridicându-şi ochii către cer, văd cur-
cubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători care acopereau
firmamentul se despart şi, asemenea lui Ştefan, ei privesc
neclintiţi spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului
stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinţei
Sale, iar de pe buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui
şi a sfinţilor îngeri: ,Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună
cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu’. Ioan 17,24. Se aude din nou
un glas melodios şi biruitor spunând: ,Iată-i vin! Vin sfinţii fără
pată, fără vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge
printre îngeri;’ iar buzele palide şi tremurânde ale acelora care au
ţinut tare la credinţa lor scot un strigăt de biruinţă.
La miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru
eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată
puterea lui. Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă.
Nelegiuiţii privesc cu groază şi cu uimire această scenă, în timp ce
neprihăniţii privesc cu bucurie solemnă semnul eliberării lor. Totul
în natură pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai
curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În
mijlocul cerurilor dezlănţuite este un spaţiu luminat de o slavă de
nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor
ape, zicând: ,S-a isprăvit!’ Apocalipsa 16,17.” Tragedia veacurilor,
cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 4, 5.
Pentru cei nelegiuiţi cunoaşterea faptului că sunt pierduţi pe
vecie nu le aduce nici o mângâiere, nici o slăbire a suferinţelor lor
şi nici încetarea marelui timp de strâmtorare pe care au trebuit
deja să-l îndure atât de mult. Din contră, suferinţe şi mai
năprasnice vor veni asupra lor în acest timp, deoarece înainte de
acest moment avuseseră credinţa care-i încuraja că ei aveau
dreptate şi le oferea o presupusă asigurare în a-i distruge pe cei
sfinţi pentru a recâştiga favoarea cerului şi a se întoarce la
prosperitate materială.
PLAGA A ŞAPTEA 465
Acum ei ştiu că toate aceste speranţe au fost în van şi că trebuie

să facă faţă unei nimiciri teribile şi eterne, fără Dumnezeu şi fără
nădejde în lume. Ei realizează că au pierdut cerul ca să câştige
lumea aceasta şi, făcând lucrul acesta, au pierdut absolut tot. Una
este să suferi când ai o cauză şi când ai speranţa că va exista un
sfârşit cu un viitor mai bun, fapt care face ca suferinţa să fie
tolerabilă, de suportat şi având un scop, însă cu totul alta este să
suferi grozăvia ororilor distrugătoare când ştii că sfârşitul
înseamnă pierzare definitivă şi veşnică.
Pentru a înţelege experienţa celor răi atunci când plaga a şaptea
cade asupra lor trebuie să înţelegem starea lor mintală când
această plagă vine peste ei. Trebuie să înţelegem că plaga a şaptea,
din punctul lor de vedere, este cea mai teribilă calamitate care dă
peste ei.
Pentru omul lumesc care a jertfit adevărul lui Dumnezeu cel mai
important lucru sunt posesiunile materiale şi siguranţa pe care
acestea o reprezintă pentru el. Ele constituie pentru el asigurarea
de viaţă şi garanţia perpetuării numelui şi influenţei sale.
Pasiunea atotmistuitoare a oamenilor neconvertiţi este să-şi
asigure controlul personal şi posesiuni în cantităţi enorme din
bunurile acestei lumi. Am văzut cum uneltesc şi înşeală ei, cum
jefuiesc şi escrochează şi cum omoară şi mint pentru a strânge tot
ce se poate. Ca să-şi păstreze aceste comori, ei vor lepăda, vor
respinge în cele din urmă chemarea lui Dumnezeu şi vor căuta să
distrugă pe poporul lui Dumnezeu de pe faţa pământului.
În vreme ce încearcă să facă acest lucru vor fi nevoiţi să îndure
primele plăgi, dar nici una dintre aceste plăgi nu va distruge cu
desăvârşire bogăţiile materiale ale omenirii. Cu adevărat, ele
distrug prosperitatea materială. Soarele arzător fără strop de
ploaie, bunăoară, prăpădeşte recoltele, seacă râurile şi ucide mii şi
mii de locuitori ai pământului din cauza acestei arşiţe excesive.
Dar oamenii au mai trecut înainte prin asemenea secete şi au
urmat apoi zile mai bune, însă nu tot astfel se va întâmpla şi de
data aceasta.
Acum a venit vremea când oamenii văd că au pierdut cerul şi pe
Dumnezeu pentru totdeauna şi că plăgile care au căzut peste ei se
datorează păcatelor şi răzvrătiri lor. Acum, când ştiu ce-i aşteaptă
şi de ce au suferit atât de mult, inimile lor sunt umplute cu groaza
cea mai teribilă a ceea ce urmează să se mai întâmple. Ei privesc
cu o frică cutremurătoare la oraşele lor mândre, la vilele lor
splendide, la băncile lor pline de aur şi de lucruri preţioase, la

maşinile şi avioanele lor, la ambarcaţiunile şi trenurile lor. Să piară
oare toate acestea? Aceste lucruri au supravieţuit până acum
primelor plăgi. Ele arată atât de trainice, de frumoase şi de stabile.
Probabil că prin mintea lor va trece gândul că dacă au pierdut pe
Dumnezeu şi cerul, cel puţin să rămână cu toate acestea şi să
trăiască mai departe fără Dumnezeu. La urma urmei, ele au fost
clădite prin propria lor putere. Aşa vor gândi ei ca şi Nebucadneţar
din vechime. Şi dacă aceste lucruri au fost clădite fără Dumnezeu
– vor zice ei – atunci pot continua să se bucure de ele fără
Dumnezeu.
Dar dacă prin mintea lor vor trece aceste gânduri, ele vor fi de
scurtă durată fiindcă va cădea peste ei ultima şi cea mai groaznică
dintre toate plăgile – cea de-a şaptea. Ea va veni peste un neam
omenesc care, întrucât a renunţat la Dumnezeu preferând această
lume şi comorile ei, va vedea în această ultimă plagă distrugerea
totală şi definitivă a tuturor acelor comori; pentru că plaga a şaptea
va distruge literalmente pământul.
„Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din
scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: ,S-a isprăvit!’ Şi
au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de
pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un
cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei
părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu şi-a adus
aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei
mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit.
O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a
căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din
pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare.”
Apocalipsa 16,17-21.
Dintre toate forţele distructive cunoscute de om un mare
cutremur de pământ este lucrul cel mai subit, cel mai terifiant, cel
mai violent şi cel mai distructiv. Mai mult decât atât, un cutremur
de pământ nu vine niciodată singur. El aduce cu sine foc şi valuri
pustiitoare şi, în cazul acesta, furtuni şi cicloane, urletul ura-
ganului şi bombardamentul cu grindină uriaşă; ceva ce oamenii
n-au mai văzut niciodată în toată istoria acestei planete.
În trecut, cutremure puternice au devastat anumite regiuni ale
pământului, dar ariile lor geografice au fost totdeauna limitate.
Acum vine un cutremur de pământ care nu este limitat din punct
PLAGA A ŞAPTEA 467
de vedere geografic. Nu va fi nici un colţişor de pe planetă care să

nu fie devastat de el. Descriind acest lucru, Tragedia veacurilor
declară: „Pământul întreg se ridică şi se coboară ca valurile mării”.
„Munţii tremură ca o trestie bătută de vânt, iar stâncile
prăbuşite sunt răspândite peste tot. Se aude vuietul unei furtuni
care se apropie. Marea este lovită cu furie. Se aude urletul furtunii
ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg
se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă.
Chiar temeliile par că se prăbuşesc. Lanţuri de munţi se prăbuşesc.
Insule locuite dispar. Porturile mării, care au devenit asemenea
Sodomei din cauza nelegiuirii, sunt măturate de apele înfuriate.
Când îngerul al şaptelea îşi varsă potirul său pe pământ, focul, grindina şi
un mare cutremur vor distruge literalmente, în mod real, pământul.
,Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea

potirul de vin al furiei mâniei Lui.’ Pietre mari, fiecare cântărind
,aproape un talant’, îşi fac lucrarea de distrugere. Oraşele în-
gâmfate ale pământului sunt doborâte. Palatele prinţilor, în care
mai marii lumii şi-au risipit bogăţiile pentru a se slăvi pe ei înşişi,
se prăbuşesc în ruine înaintea ochilor lor.” Ibid.
Ar putea mintea vreunui om să-şi închipuie astăzi ce tablou
implică distrugerea adusă de această ultimă şi cea mai teribilă
plagă? Aceia care sunt foarte aproape să înţeleagă acest tablou
sunt cei care au trăit cutremure de pământ groaznice, însă pentru
restul dintre noi este peste puterea minţii omeneşti să cuprindă un
asemenea lucru.
Încercaţi să vă imaginaţi, dacă puteţi, o situaţie în care întreaga
scoarţă a pământului este într-o stare fluidă şi se rostogoleşte în
valuri. Vedeţi copacii înalţi şi falnici rostogolindu-se înainte şi
înapoi, pe măsură ce pământul se mişcă sub ei, smulşi de violenţa
mişcărilor pământului; crengi uriaşe rupte şi azvârlite cu o forţă
zdrobitoare pe jos, peste tot. Lanţurile imense de munţi se
scufundă ca şi cum temeliile lor s-ar fi surpat, în timp ce insule
întregi, împreună cu locuitorii lor, se scufundă ca nişte vase fără
fund în adâncurile oceanelor.
Mari crăpături se cască în pământ, poduri se vor prăbuşi şi
şosele se vor rupe şi vor fi distruse definitiv. Palate grandioase şi
semeţe, zgârie nori şi alte monumente grandioase ale bogăţiei şi
priceperii omeneşti se vor prăbuşi literalmente, devenind mor-
mane de ruine şi nori de praf, îngropându-i pe mulţi din
proprietarii şi chiriaşii lor. Caverne uriaşe, care se deschid şi se
închid pe fundul mărilor, vor trimite valuri colosale de apă de la o
margine la cealaltă a suprafeţei oceanelor lovind cu putere
malurile continentelor şi inundând vaste regiuni geografice.
Marile porturi maritime, faimoase pentru nelegiuirea şi imo-
ralitatea lor, vor fi îngropate sub milioane de tone de apă
tumultoase şi fierbinţi care vor mătura totul în calea lor. Vasele
gigant transoceanice vor fi ridicate pe crestele valurilor şi purtate
departe pe uscat, naufragiind prin retragerea apelor mării şi fiind
transformate într-o grămadă de deşeuri. Clădirile deja dărâmate
din cauza cutremurului de pământ devin nişte mormane uriaşe de
gunoaie pretutindeni.
În felul acesta va veni distrugerea atât pe mare, cât pe uscat şi
este războiul ultim şi definitiv, iar un asemenea război implică
PLAGA A ŞAPTEA 469
astăzi pământul, marea şi aerul. În timp ce aceste forţe sunt la

lucru la suprafaţă, pământul va fi supus celui mai groaznic
bombardament pe care l-a experimentat vreodată. Imense pietre
de grindină, fiecare având greutatea unui talant vor lovi şi vor
pulveriza întreaga suprafaţă a pământului. Un talant este
echivalentul a treizeci de kilograme. Unii oameni au trăit pe pielea
lor efectul grindinei când pietrele cântăreau doar între şaptezeci şi
o sută de grame, iar noi am citit şi am văzut fotografii ale
dezastrului provocat de grindină când pietrele erau tot atât de mari
ca mingea de golf sau de oină, cântărind probabil în jur de 800 de
grame. Distrugerea a fost de necrezut. Recoltele au fost bătute şi
culcate la pământ, acoperişurile caselor au fost ciuruite, geamurile
făcute ţăndări şi animalele omorâte. Dar închipuiţi-vă efectul pe
care-l are nişte blocuri mari de gheaţă, fiecare în greutate de un
talant, izbind cu putere de la mii de metri înălţime într-un baraj
de nestăvilit întreaga suprafaţă a pământului.
Pentru cei care sunt pierduţi pe veci aceasta va fi grozăvia
tuturor grozăviilor, spaima tuturor spaimelor, rodul deplin al
cursului lor păcătos prin neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeul
cerurilor. Va fi împlinirea cea mai deplină a principiului biblic care
spune că oricine va căuta să îşi scape viaţa, o va pierde cu
certitudine şi oricine este gata să-şi piardă viaţa şi toate bunurile
acestei lumi, pentru Hristos, o va găsi spre viaţă veşnică.
În timp ce cei nelegiuiţi pier cu milioanele, străduindu-se în zadar
să caute un loc de adăpost din faţa furtunii, cei neprihăniţi sunt în
siguranţă datorită mâinii protectoare a lui Dumnezeu. Ei pur şi
simplu stau şi privesc nimicirea celor nelegiuiţi, trăind pe pielea lor
în acest timp plinătatea făgăduinţelor din Psalmul 91,1-16:
„Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra
Celui Atotputernic, zice despre Domnul: ,El este locul meu de
scăpare, şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!’ Da,
El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te
va acoperi cu penele Lui şi te va ascunde sub aripile Lui. Căci scut
şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza
din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma
care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza
mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar
de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea
răsplătirea celor răi. Pentru că zici: ,Domnul este locul meu de
adăpost!’ şi faci din Cel Preînalt turnul tău de scăpare, de aceea nici
o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul

tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile
tale; şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de
vreo piatră. Vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui
de lei şi peste şerpi. ,Fiindcă Mă iubeşte’, zice Domnul, ,de aceea îl
voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. Când Mă va
chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l
voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea
Mea.’ ”
Astăzi este ziua când orice credincios trebuie să memoreze acest
psalm, astfel încât atunci când Domnul izbăveşte poporul Său de
nimicirea care bântuie ziua în amiaza mare şi când vedem o mie
căzând în jurul nostru şi zece mii la dreapta noastră, fără ca plaga
să ne atingă, aceste făgăduinţe vor fi un sprijin foarte preţios
pentru credinţa noastră şi vom izbucni într-o cântare de mulţumire
şi de laudă la adresa lui Dumnezeu.
În acest mod va veni plaga a şaptea şi ultima în care vor intra
atât cei nelegiuiţi, cât şi cei neprihăniţi. Cei neprihăniţi ştiu că ei
sunt mântuiţi pentru eternitate, pe când ceilalţi ştiu că sunt
pierduţi iremediabil şi pe vecie. Ştiind că au pierdut orice nădejde
a vieţii veşnice, ei vor mărturisi atunci pierderea totală a tuturor
lucrurilor pământeşti pentru care au jertfit tot ceea ce era demn de
valoare şi veşnic. Milioane vor pieri împreună cu averile lor, dar
vor fi unii care vor supravieţui acestui holocaust pentru a fi martori
la revenirea Mântuitorului pe norii cerului şi care vor fugi îngroziţi
de prezenţa Lui.
CAPITOLUL 37
Învierea specială
P ână acum am studiat plaga a şaptea în rolul ei de mare şi

grozav distrugător al fiarei, al icoanei ei şi al mulţimilor care
au fost amăgite de această capodoperă a înşelăciunii. Am văzut
cum cutremurul de pământ şi piatra, împreună cu furtuna,
uraganul şi valurile pustiitoare rezultate, vor distruge atât de mult
din structurile mari şi frumoase al lumii şi vor nimici o mare parte
a locuitorilor pământului. Când vor lua sfârşit pământul va fi
redus la o ruină de nelocuit.
Dar cutremurul de pământ face şi mai mult decât atât. El
deschide uşile închisorilor şi eliberează pe aceia care au fost
încarceraţi pentru refuzul lor de a se închina fiarei şi icoanei ei,
astfel încât nu vor mai fi închişi sau încătuşaţi niciodată. Ei ies
biruitori cu mare bucurie.
Dar acestea nu sunt singurele uşi de închisori care vor fi deschise
de cutremur. „Mormintele se deschid ,şi mulţi din aceia care au
adormit în ţărâna pământului... se trezesc, unii pentru viaţă
veşnică, iar alţii pentru ruşine şi ocară veşnică’. Daniel 12,2. Toţi
aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ies din
morminte slăviţi, ca să asculte legământul lui Dumnezeu de pace
cu aceia care au păzit Legea Sa. ,Şi cei care l-au străpuns’
(Apocalipsa 1,7), aceia care au batjocorit şi au râs de agonia de
moarte a lui Hristos şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului
şi ai poporului Său sunt înviaţi, ca să-l vadă în slava Sa şi să vadă
cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători.” Tragedia
Acest eveniment va fi o împlinire a profeţiei făcută cu mult timp
înainte. Prima referinţă se află în Daniel 12,1.2.
(471)
va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului

se vor scula, unii pentru viaţă veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine
veşnică.”
Trebuie observat că aici avem o înviere de care au parte şi cei
neprihăniţi şi cei nelegiuiţi. Unii se vor scula pentru viaţă veşnică,
iar alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Noi ştim din 1 Tesaloniceni
4,13-18 că atunci când Isus vine pe norii cerului toţi aceia care
dorm în mormintele lor vor învia la învierea celor drepţi, pe când
Apocalipsa 20 ne spune că restul celor nelegiuiţi morţi vor rămâne
în mormintele lor până la sfârşitul celor o mie de ani.
Dar aceia care au parte de această înviere, după cum ne spune
declaraţia de mai sus, au parte de ea cu puţin timp înainte de
apariţia Domnului Isus pe norii cerului, fiind o înviere distinctă şi
separată de cea de care vor avea parte majoritatea celor ne-
prihăniţi morţi. Neprihăniţii care participă la această înviere –
numită în general învierea specială – sunt aceia care au murit în
credinţa soliei îngerului al treilea. Adică îi implică pe toţi aceia care
din 1844 au murit cunoscând, spre mântuirea lor, întreita solie
îngerească sau solia din Apocalipsa 14,6-12. Nimeni dintre cei
drepţi care au murit înainte de 1844 nu va avea parte de această
înviere. Există un motiv special pentru aceasta, pe care îl vom
discuta foarte pe scurt.
Este important ca să nu ne dăm mulţumiţi cu o înţelegere
superficială a ceea ce înseamnă a fi în credinţa soliei îngerului al
treilea. Mult prea mulţi oameni gândesc că această specificaţie este
întrunită prin simplul fapt de a crede într-o listă de doctrine cum
ar fi: Sabatul, sanctuarul, a doua venire a lui Hristos ş.a.m.d.,
împreună cu abţinerea de la plăcerile şi ambiţiile lumeşti.
A înţelege în acest mod lucrurile înseamnă a fi laodicean.
Înseamnă a fi ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, în timp ce crezi
că eşti bogat spiritual şi nu duci lipsă de nimic.
Cel de-al treilea înger urmează primilor doi îngeri şi are toată
lumina amândurora. Primul vine cu Evanghelia cea veşnică, care
este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea din păcat în mod
literal, prin dezrădăcinarea vechii naturi spirituale şi înlocuirea ei
cu noua natură divină.
Fără această transformare lăuntrică o persoană nu trăieşte în
credinţa îngerului al treilea, indiferent la ce doctrine subscrie sau la
cât de multe practici rele ar renunţa în viaţa sa. Pentru o mai detaliată
descriere a acestei tip de experienţă şi a modului cum poate fi
ÎNVIEREA SPECIALĂ 473
obţinută, studiaţi broşura Salvat din robia păcatului, de F.T. Wright.

Împreună cu cei neprihăniţi care sunt înviaţi în acest timp
special de dinaintea apariţiei reale a lui Hristos pe norii cerului
sunt şi unii dintre cei nelegiuiţi care au murit în trecut. Ei sunt
înviaţi pentru a fi martorii apariţiei Sale în slavă şi sunt cei care
vor fi înviaţi pentru ocară şi ruşine veşnică. Privind înainte cu un
ochi profetic Isus, în noaptea când a fost trădat şi condamnat, a
declarat înaintea persecutorilor Săi că va veni timpul când ei vor
fi martorii venirii Lui şi vor vedea o situaţie foarte diferită faţă de
aceea care exista în noaptea arestării şi condamnării Lui.
Marele preot, nerăbdător să-l audă pe Isus condamnându-se singur,
i-a zis: „,Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu.’ ,Da’, i-a răspuns Isus, ,sunt!’ ,Ba mai mult, vă spun că de
acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui
Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.’” Matei 26,63.64.
Caiafa a murit şi a fost îngropat de mult timp, în vreme ce
apariţia lui Hristos pe norii cerului se află încă în viitor. Aşadar,
pentru ca el să fie un martor al acestui spectacol extraordinar –
deşi va fi departe de a fi minunat în ochii săi – el va trebui să fie
înviat în mod special pentru scopul acesta. Şi va fi înviat împreună
cu mulţi alţii care s-au aflat în linia întâi în războiul teribil lor
împotriva Fiului lui Dumnezeu.
Aşa se face că atunci când Isus vine iarăşi, aceia care s-au muncit
cel mai mult şi cel mai sârguincios pentru a-l distruge, vor fi
martorii puterii şi slavei care-l înconjoară.
„Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce l-au
străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina
Lui! Da, Amin.” Apocalipsa 1,7.
Pentru aceia care s-au războit cu El fără nici o remuşcare, va fi
experienţa cea mai teribilă cu putinţă şi, din acest motiv, vor căuta
să se ascundă de faţa lui Isus. Situaţia se va schimba acum, iar ei
se vor simţi condamnaţi pentru faptele lor nelegiuite. Pentru ei nu
va exista nici un loc pentru ascuns şi vor fi distruşi, rămânând
practic neîngropaţi la moartea lor până se vor sfârşi cei o mie de ani.
„Acolo sunt aceia care şi-au bătut joc de Hristos în umilinţa Sa.
Cu o putere deosebită le revin în minte cuvintele Suferindului,
când, somat de marele preot, a declarat solemn: ,Vă spun că de
acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui
Dumnezeu şi venind pe norii cerului’. Matei 26,64. Acum îl văd în
slava Lui şi mai trebuie să-l vadă şi stând la dreapta puterii.
Aceia care au luat în râs afirmaţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu

rămân acum fără cuvânt. Iată-l pe Irod cel îngâmfat, care şi-a bătut
joc de titlul Său regesc şi le-a poruncit soldaţilor dispreţuitori să-l
încoroneze ca împărat. Acolo sunt chiar oamenii aceia care, cu mâini
nelegiuite, i-au pus pe umeri mantia de purpură, pe fruntea Sa
sfântă coroana de spini şi în mâinile Sale, care nu s-au împotrivit,
un sceptru derizoriu, plecându-se înaintea Sa într-o batjocură
hulitoare. Oamenii care l-au lovit şi l-au scuipat pe Domnul vieţii
acum se întorc de la privirea Sa pătrunzătoare şi caută să fugă de
copleşitoarea slavă a prezenţei Sale. Aceia care i-au bătut cuiele în
mâini şi în picioare, soldatul care i-a împuns coasta privesc aceste
semne cu groază şi cu remuşcare.
Cu o claritate înspăimântătoare, preoţii şi conducătorii îşi
reamintesc evenimentele de pe Calvar. Cu o groază înfiorătoare, îşi
reamintesc cum, clătinând din cap într-o bucurie satanică, au
exclamat: ,Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui!
Dacă este El Împăratul lui Israel, să se coboare acum de pe cruce,
şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum
Dumnezeu, dacă-l iubeşte’. Matei 27,42-43.
Îşi amintesc, în culori vii, parabola Mântuitorului cu privire la
vierii care au refuzat să dea stăpânului lor rodul viei, care şi-au
bătut joc de robii lui şi i-au ucis fiul. Îşi amintesc şi sentinţa pe care
ei înşişi au pronunţat-o: ,Stăpânul viei va pierde pe acei nelegiuiţi’.
În păcatul şi în pedepsirea acelor oameni necredincioşi, preoţii şi
bătrânii îşi văd propria cale, precum şi soarta lor dreaptă. Şi acum
se înalţă un strigăt de agonie, de moarte. Mai puternic decât
strigătul: ,Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!’, care a răsunat pe străzile
Ierusalimului, se înalţă vaiul groaznic, disperat: ,El este Fiul lui
Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!’ Ei caută să fugă din prezenţa
Împăratului împăraţilor. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în
peşterile adânci ale pământului, prăbuşite de furia naturii.
În viaţa tuturor acelora care resping adevărul, sunt momente
când conştiinţa se trezeşte, când memoria redă amintirile
chinuitoare ale unei vieţi de făţărnicie, iar sufletul este hărţuit de
regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparaţie cu remuşcarea
din ziua aceea, când teama vine ca o pustiire, când nimicirea vine
ca o furtună! Proverbe 1,27. Aceia care au vrut să distrugă pe
Hristos şi pe poporul Său credincios sunt acum martorii slavei care
îi înconjoară. În groaza lor, ei aud glasurile sfinţilor, exclamând în
tonuri pline de bucurie: ,Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care
aveam încredere că ne va mântui’. Isaia 25,9.” Tragedia veacurilor,

cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 21-25.
Scopul învierii acestei categorii de oameni nelegiuiţi este cât de
poate de evident, dar ar fi bine să ne întrebăm de ce trebuie să
existe o înviere specială a unei părţi a celor neprihăniţi, adică a
acelora care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea, înaintea
tuturor celorlalţi neprihăniţi?
Ceva din răspunsul la această întrebare poate fi găsit în
deosebirea dintre strigătul de biruinţă scos de către aceia care sunt
înviaţi la învierea specială, înainte de cea de-a doua venire, şi
strigătul de biruinţă scos de aceia care sunt înviaţi când Hristos
apare realmente pe norii cerului. Să le comparăm.
Strigătul de biruinţă dat de către cei care învie la învierea
specială nu este dat chiar în momentul când ies din morminte. El
urmează la puţină vreme după aceea pe parcursul timpului când
lucrurile continuă să evolueze în plaga a şaptea.
Urmărind descrierea dată în Tragedia veacurilor, cap. Poporul
lui Dumnezeu salvat, par. 6-12, aflăm că după marele cutremur
urmează o furtună teribilă. Cerurile sunt năpădite de nori negri,
furioşi, din care ies fulgere înspăimântătoare şi sunt clătinate de
rostogolirea bubuitului tunetelor.
„Deasupra vuietului înspăimântător al tunetului, glasuri tainice
şi îngrozitoare anunţă soarta celor nelegiuiţi. Cuvintele spuse nu
sunt înţelese de toţi; dar sunt înţelese lămurit de învăţătorii
mincinoşi. Aceia care cu puţin mai înainte fuseseră atât de
nepăsători, atât de îndrăzneţi şi provocatori, atât de încântaţi în
cruzimea lor faţă de poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu
sunt acum copleşiţi de consternare şi tremură de frică. Vaietele lor
se aud mai presus de vuietul naturii dezlănţuite. Demonii recunosc
dumnezeirea lui Hristos şi tremură înaintea puterii Sale, în timp
ce oamenii strigă după milă şi se târăsc într-o spaimă jalnică.”
Cei deja înviaţi sunt martorii tuturor acestor lucruri. Este dificil
să ne imaginăm impresia pe care aceasta o are asupra minţii lor.
Ei s-au dus în mormânt şi ultimele impresii conştiente ale minţii
lor au fost acelea ale împrejurimilor în care se găseau la vremea
morţii lor, undeva pe la mijlocul sec. al XIX-lea. Când ei au murit
lumea era relativ paşnică şi bine aşezată. Apoi, pe neaşteptate sunt
înviaţi şi se trezesc în această scenă a unei distrugeri şi al unui
haos indescriptibil. Le va lua ceva timp în mod cert ca să se
adapteze la toate acestea, să poată pricepe ce se întâmplă şi să îşi

dea seama unde sunt. La început vor crede că totul e doar un vis.
Apoi, pe măsură ce dau atenţie realităţii înconjurătoare, cerurile
încep să se schimbe. La început se vede o despicătură în nori prin
care străluceşte o stea de o lumină strălucitoare. „Printr-o des-
chizătură în nori, străluceşte o stea a cărei luminozitate este de
patru ori mai mare în contrast cu întunericul. Ea inspiră nădejde
şi bucurie celor credincioşi, dar asprime şi mânie călcătorilor Legii
lui Dumnezeu. Aceia care au jertfit totul pentru Hristos sunt acum
în siguranţă, ocrotiţi ca în cortul tainic al Domnului. Ei au fost
încercaţi şi, înaintea lumii şi a dispreţuitorilor adevărului, şi-au
dovedit credincioşia faţă de Acela care a murit pentru ei. O
schimbare uimitoare s-a petrecut cu aceia care şi-au păstrat
integritatea chiar şi în faţa morţii. Au fost eliberaţi deodată din
întuneric şi de sub tirania oamenilor transformaţi în demoni.
Feţele lor, până de curând palide, îngrijorate şi trase, strălucesc
acum de uimire, credinţă şi iubire. Glasurile lor se înalţă într-un
cântec de biruinţă: ,Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru,
un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne
temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în
inima mărilor, chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi
s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii’. Psalm 46,1-3.”
Ca răspuns la acest cântec de laudă şi de biruinţă, despicătura
din nori se lărgeşte, iar stelele strălucesc prin ea. „Apoi apare pe
cer o mână care ţine cele două table de piatră închise ca o carte.”
Acestea sunt tablele legii şi, în timp ce toţi privesc fermecaţi, mâna
deschide tablele şi legea poate fi citită de toţi.
„Cuvintele sunt atât de clare, încât toţi le pot citi. Memoria este
trezită, întunericul superstiţiei şi al rătăcirii este alungat de orice
minte şi Cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare
şi autoritare, sunt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor
pământului.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu
salvat, par. 11.
Acest lucru aduce cu sine ultimul mare moment al adevărului
înaintea minţii tuturor oamenilor care au dispreţuit şi călcat în
picioare legea lui Dumnezeu şi care credeau că prin aceasta ar face
un serviciu lui Dumnezeu. Acum fiecare poate vedea cu claritate
vie cine sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu.
Cei neprihăniţii, cât şi cei răi care au parte de învierea specială, vor vedea legea lui
Dumnezeu reabilitată. Un grup se va bucura de biruinţa asupra fiarei şi a icoanei ei,
în timp ce celălalt va căuta să se ascundă de descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu.

le-a dat legea Sa; ei şi-ar fi putut compara caracterele cu ea şi ar
parte preceptele şi i-au învăţat pe alţii să o calce. Ei au încercat
să-l constrângă pe poporul lui Dumnezeu să-i profaneze Sabatul.
Acum sunt condamnaţi de legea aceea pe care au dispreţuit-o. Cu
o claritate îngrozitoare, văd că nu au nici o scuză. L-au ales pe
acela pe care l-au slujit şi căruia i s-au închinat. ,Şi veţi vedea din
nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce
slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-i slujeşte’.
Vrăjmaşii legii lui Dumnezeu, de la slujitorii altarelor şi până la

ultimul dintre ei, au o nouă înţelegere cu privire la adevăr şi
datorie. Prea târziu văd că Sabatul poruncii a patra este sigiliul
viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura adevărată a sabatului lor
fals şi temelia de nisip pe care au clădit. Îşi dau seama acum că au
luptat împotriva lui Dumnezeu. Învăţătorii religiei au dus sufletele
la pierzare, pretinzând că le duc către porţile Paradisului. Până în
ziua socotelilor finale, nu se va şti cât de mare este răspunderea
bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de teribile sunt urmările
necredincioşiei lor. Numai în veşnicie vom putea aprecia corect
pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia
căruia Dumnezeu îi va spune: ,Du-te de la Mine, rob rău!’. Maleahi
3,18. Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu, par. 12, 13.
Astfel va fi desăvârşită complet victoria asupra fiarei şi icoanei
ei. Nu mai există nici măcar unul care să se mai lupte pentru cauza
pe care acum o văd definitiv şi în totalitate pierdută şi terminată.
Acei neprihăniţi care au fost înviaţi la învierea aceasta specială, au
avut ocazia în acest timp să cuprindă semnificaţia scenelor de
dinaintea lor. Ei vor vedea că a venit sfârşitul fiarei şi al icoanei ei
şi sunt gata să se unească cu neprihăniţii cei vii în marele strigăt
de biruinţă asupra fiarei şi a icoanei ei. Aceasta se întâmplă
imediat după ce se anunţă ziua şi ora întoarcerii lui Isus.
Acest anunţ urmează imediat după evenimentele descrise mai
sus. În acelaşi timp cu acest anunţ, Dumnezeu rosteşte legământul
Său veşnic faţă de poporul Său.
„Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care l-au
cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un
strigăt puternic de biruinţă.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui
Cartea Tragedia veacurilor nu ne spune ce reprezintă acest strigăt
de biruinţă, dar în Experienţe şi viziuni, cap. Izbăvirea sfinţilor, par.
2, acest lucru este făcut limpede. Aici citim despre acelaşi strigăt la
acelaşi moment al timpului: „Şi când binecuvântarea veşnică a fost
rostită pentru cei care-l onoraseră pe Dumnezeu prin sfinţirea
Sabatului Său, s-a auzit un strigăt puternic de biruinţă asupra fiarei
şi asupra chipului ei.”
Dar acesta nu este strigătul de biruinţă care iese de pe buzele
celor care sunt înviaţi la învierea generală. Strigătul lor este diferit
din motive foarte întemeiate. „Când glasul lui Dumnezeu i-a
chemat pe sfinţii adormiţi, pământul s-a zguduit îngrozitor. Aceştia
au răspuns chemării şi au ieşit înveşmântaţi în nemurire slăvită,

strigând: ,Victorie, victorie asupra morţii şi mormântului! O
moarte, unde îţi este boldul? O mormântule, unde îţi este bi-
ruinţa?’ ” Experienţe şi viziuni, cap. Izbăvirea sfinţilor, par. 5.
De ce este această deosebire? De ce un grup al sfinţilor înviaţi
strigă victorie asupra fiarei şi icoanei ei, iar celălalt grup strigă
victorie asupra morţii şi asupra mormântului?
Lumina soliei îngerului al treilea care descoperă ridicarea fiarei
şi a icoanei ei, nu a fost înţeleasă înainte de predicarea marii solii
a celei de-a doua veniri în ultima jumătate a secolului al XIX-lea.
Aceia care au primit această solie au ieşit pentru a da lupta finală
cu fiara şi cu icoana ei, iar speranţa întregii lor vieţi a fost aceea
de a fi martorii acestei victorii. Bărbaţi ca James White, bunăoară,
şi-au dedicat energiile şi resursele întregii lor vieţi pentru acea
bătălie, dar au murit fără ca să vadă biruinţa câştigată. Aşa că, în
marea Lui milă şi iubire, Domnul îi va învia din timp ca să vadă
victoria realizată. Pe măsură ce se ridică din paturile lor de
ţărână, chiar lucrul pe care ei speraseră şi se munciseră să-l vadă
va fi văzut înaintea lor ca o realitate ce se consumă.
Primii reformatori protestanţi erau neştiutori cu privire la
această ultimă mare luptă. Marele lor vrăjmaş a fost moartea. Este
adevărat că ei s-au luptat împotriva papalităţii în Evul Mediu, dar
această luptă a fost diferită de bătălia care se va da în aceste ultime
zile ale istoriei pământului. De aceea, dacă ei ar fi înviaţi din timp
să vadă înfrângerea fiarei şi a icoanei ei, ar fi un mister pentru ei
pe care n-ar fi în stare nici să-l înţeleagă şi nici să-l aprecieze. Aşa
că ei rămân în mormintele lor până la vremea când este obţinută
marea biruinţă asupra morţii şi asupra mormântului. Ei au intrat
în mormânt aşteptând ziua când moartea şi mormântul nu aveau
să mai aibă nici o putere asupra lor, şi sunt înviaţi în starea
nemuritoare pentru a da strigătul cel mare al victoriei asupra
ultimului vrăjmaş – moartea.
Desigur, sfinţii în viaţă şi aceia care au înviat la învierea
specială se unesc în strigătul lor de biruinţă asupra morţii şi
asupra mormântului, împreună cu sfinţii care sunt înviaţi la
apariţia fizică a lui Hristos pe norii cerului.
Mai există şi un alt motiv pentru care ei îşi rezervă strigătul de
biruinţă asupra morţii şi asupra mormântului până la această
vreme. Motivul este că nemurirea, care este biruinţa deplină
asupra morţii şi asupra mormântului, nu a fost acordată nimănui
până la acest timp. Când ei au înviat la învierea specială nu se

spune că au fost făcuţi nemuritori, ci doar glorificaţi. La învierea
generală, aceia care fuseseră glorificaţi înainte vor fi făcuţi
nemuritori sau, cu alte cuvinte, vor primi biruinţa finală şi
definitivă asupra morţii şi asupra mormântului.
„Neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi ,într-o clipă, într-o clipeală
din ochi’. La glasul lui Dumnezeu, ei au fost glorificaţi; acum sunt
făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt răpiţi să-l
întâlnească pe Domnul lor în văzduh.” Tragedia veacurilor, cap.
Acea zi a bucuriei pentru cei neprihăniţi când totul se va
schimba spre deosebire de timpul prezent, când pare că rătăcirea
triumfă, nu este prea departe. Cât de mult merită să ne străduim
pentru a avea locul şi partea noastră în acest măreţ şi glorios grup,
care va fi în stare să dea strigătul de biruinţă asupra fiarei şi
icoanei ei şi mai apoi asupra morţii şi a mormântului!
CAPITOLUL 38
Ultimele ore ale celor răi
S tudiul învierii speciale care precede învierea generală la cea de-

a doua venire a lui Hristos, arată că există puţin timp între
această înviere şi apariţia reală a lui Isus, în intervalul acestui
timp existând o succesiune de evenimente dramatice şi inte-
resante. Scopul acestui capitol este acela de a parcurge acele
evenimente până la venirea lui Isus pe norii cerului.
Învierea specială are loc chiar la începutul plăgii a şaptea;
primul eveniment al plăgii fiind tocmai izbucnirea neaşteptată a
cutremurului de pământ înspăimântător, urmat apoi şi însoţit de
ploaia torenţială groaznică a pietrei distrugătoare. Ne putem
imagina că acest cutremur de pământ va căpăta forţă şi avânt după
prima undă de şoc. Ceea ce sugerează acest fapt este că în acest
timp mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu se vor afla în celulele închisorilor,
a căror eliberare va fi obţinută prin surparea zidurilor închisorilor
de forţa primei unde de şoc a cutremurului. Acest adevăr este
exprimat în cuvintele următoare:
„Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur
puternic, un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când
sunt oamenii pe pământ... Zidurile închisorilor se prăbuşesc şi
poporul lui Dumnezeu, care a fost ţinut în captivitate pentru
credinţa lui, este eliberat.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui
Forţa extraordinară a acestui cutremur este de aşa natură, încât
face ca „pământul întreg” să se ridice şi să se coboare „ca valurile
mării”; lanţuri de munţi să se scufunde; insule locuite să dispară;
oraşele îngâmfate ale pământului să fie doborâte; iar palatele
semeţe să se prăbuşească în ruină înaintea ochilor lor. Tragedia
Cu certitudine, un cutremur cu o asemenea forţă având drept
efect o aşa ruină, conform celor descrise în paragraful citat mai sus,
ar dărâma în întregime închisorile peste cei sfinţi mai înainte ca
să apuce să scape, dacă acel cutremur ar lovi cu toată forţa lui
(481)
distructivă chiar de la începutul izbucnirii lui. Mai exact, prima lui

undă de şoc va provoca mari spărturi în zidurile închisorilor şi va
scoate uşile din ţâţâni, iar sfinţii lui Dumnezeu vor trebui să-şi
găsească scăparea de îndată. Apoi şocurile următoare vor sfâşia
întreaga lume în bucăţi şi nu vor mai lăsa în picioare nici o clădire,
ci doar un morman de dărâmături prăfuite în care nimeni nu mai
poate supravieţui.
Chiar în clipa când sfinţii sunt eliberaţi din închisori, cei
neprihăniţi care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea vor
ieşi afară din temniţa morţii, de asemenea deschisă prin puterea
cutremurului de pământ. Apoi ei vor sta împreună cu neprihăniţii
rămaşi în viaţă – cei o sută patruzeci şi patru de mii. În acelaşi
timp, aşa după cum am văzut deja în studiul nostru, aceia care sunt
înviaţi, din pricina rolului lor deosebit în războiul împotriva
poporului lui Dumnezeu, pentru a-l vedea pe Cel care vine pe norii
cerului, de asemenea rămân pe pământ pentru a fi martori la
înfrângerea definitivă a Babilonului.
În acest moment al timpului toată natura se găseşte într-o
stare de haos şi ruină totală. În vreme ce pământul se ridică şi se
rostogoleşte precum valurile unui ocean furios, uscatul este
biciuit cu putere de violenţa pietrelor de grindină, iar cerul de
deasupra este plin de nori negri şi furioşi care se rostogolesc şi se
ciocnesc unii de alţii. În intervalul acestui timp cei neprihăniţi se
bucură de o protecţie specială, pentru că altminteri ar fi distruşi
de furia naturii. Se repetă din nou experienţa lui Noe. După cum
arca lui plutea în siguranţă pe o mare furioasă şi sălbatică, ce ar
fi distrus-o repede şi sigur fără protecţia lui Dumnezeu, tot astfel
va fi şi acum.
Atunci poporul lui Dumnezeu va cunoaşte din experienţă
personală adevărul făgăduinţei din Psalmul 91.
Acesta este cel mai îngrozitor timp pentru cei răi care sunt
terifiaţi de spectacolul din jurul lor. Fulgerele în flăcări ce par să
dea foc pământului şi tunetele cumplite care bubuie şi copleşesc
pământul nu sunt ce e cel mai rău cu putinţă, ci sunt doar decorul
zgomotos al anunţării cumplite a soartei lor.
„Deasupra vuietului înspăimântător al tunetului, glasuri tainice
şi îngrozitoare anunţă soarta celor nelegiuiţi. Cuvintele spuse nu
sunt înţelese de toţi; dar sunt înţelese lămurit de învăţătorii
mincinoşi. Aceia care cu puţin mai înainte fuseseră atât de
nepăsători, atât de îndrăzneţi şi provocatori, atât de încântaţi în
ULTIMELE ORE ALE CELOR RĂI 483
cruzimea lor faţă de poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu

sunt acum copleşiţi de consternare şi tremură de frică. Vaietele lor
se aud mai presus de vuietul naturii dezlănţuite. Demonii recunosc
dumnezeirea lui Hristos şi tremură înaintea puterii Sale, în timp
ce oamenii strigă după milă şi se târăsc într-o spaimă jalnică.”
Cu toate că este un moment înspăimântător şi groaznic pentru
ei, totuşi ceea ce urmează este şi mai rău. Va fi îndeajuns de rău
să-şi audă propria condamnare, însă din nou Domnul va declara că
cei credincioşi sunt poporul Lui deosebit şi că pentru ei este
pregătită răsplata celor neprihăniţi.
„Printr-o deschizătură în nori, străluceşte o stea a cărei
luminozitate este de patru ori mai mare în contrast cu întunericul.
Ea inspiră nădejde şi bucurie celor credincioşi, dar asprime şi mânie
călcătorilor legii lui Dumnezeu. Aceia care au jertfit totul pentru
Hristos sunt acum în siguranţă, ocrotiţi ca în cortul tainic al
Domnului. Ei au fost încercaţi şi, înaintea lumii şi a dispreţuitorilor
adevărului, şi-au dovedit credincioşia faţă de Acela care a murit
pentru ei. O schimbare uimitoare s-a petrecut cu aceia care şi-au
păstrat integritatea chiar şi în faţa morţii. Au fost eliberaţi deodată
din întuneric şi de sub tirania oamenilor transformaţi în demoni.
Feţele lor, până de curând palide, îngrijorate şi trase, strălucesc
acum de uimire, credinţă şi iubire. Glasurile lor se înalţă într-un
cântec de biruinţă: ,Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un
ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem,
chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima
mărilor, chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica
până acolo de să se cutremure munţii.’ Psalm 46,1-3.” Tragedia
Cât de supărător va fi pentru cei nelegiuiţi să vadă că tocmai
aceia pe care ei i-au socotit ca fiind cauza tuturor necazurilor şi pe
care căutau cu tot dinadinsul să isprăvească cu ei, primesc
aprobarea lui Dumnezeu şi asigurarea făţişă a binecuvântării şi
protecţiei Lui.
Dar va urma ceva şi mai îngrozitor, pentru că nu există nimic mai
teribil pentru călcătorul legii decât să i se prezinte legea cu toată
claritatea şi puterea ei. Înaintea acelor cuvinte condamnatoare el
se vede aşa cum este în realitate, iar o groază de nedescris îi
cuprinde inima.
„Când aceste cuvinte de o încredere sfântă se înalţă către
Dumnezeu, norii se dau la o parte şi se vede cerul înstelat, nespus

de glorios, în contrast cu firmamentul întunecat şi ameninţător de
partea cealaltă. Slava cetăţii cereşti străbate prin porţile deschise.
Apoi apare pe cer o mână care ţine cele două table de piatră închise
ca o carte. Profetul spune: ,Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui,
căci Dumnezeu este Cel ce judecă.’ Psalm 50,6. Această lege sfântă,
neprihănirea lui Dumnezeu care a fost proclamată pe Sinai în
mijlocul tunetelor şi al focului ca o călăuză a vieţii, este acum
descoperită oamenilor ca regulă de judecată. Mâna deschide
tablele şi se văd preceptele Decalogului, parcă scrise cu o pană de
foc. Cuvintele sunt atât de clare, încât toţi le pot citi. Memoria este
trezită, întunericul superstiţiei şi al rătăcirii este alungat de orice
minte şi Cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare
şi autoritare, sunt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor
pământului.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu
salvat, par. 11.
Acesta va fi cel mai important moment în istoria mari lupte.
Ultima mare bătălie va fi dată chiar cu privire la principiile legii lui
Dumnezeu. Această lege a fost apărată de cei neprihăniţi chiar cu
preţul pierderii tuturor lucrurilor, inclusiv al vieţii, şi tocmai
această lege s-au străduit să o distrugă cei nelegiuiţi sub conducerea
lui Satana. Acum se va vedea că principiile legii lui Dumnezeu sunt
absolut veşnice, infinite şi că aceia care se luptă împotriva acestei
legi o fac cel mai sigur spre propria lor autodistrugere.
Succesiunea revelaţiei pentru cei nelegiuiţi în timpul acestei
perioade va fi şi interesantă şi înfiorătoare. Mai întâi, ei vor fi
martorii nimicirii tuturor lucrurilor materiale pe care le păstrau ca
un sfânt odor şi pentru care nu numai că au dispreţuit legea lui
Dumnezeu, dar au şi căutat să o distrugă, crezând că acest lucru le
va servi pentru a se proteja de pierdere. Însă pierderea comorii lor
vine însă ca rezultat cert al eliminării din viaţa lor şi al căutării de
a distruge legea lui Dumnezeu şi pe poporul care a iubit şi a
susţinut această lege.
Apoi, ei văd că tocmai poporul care a apărat această lege şi a
păzit-o cu credincioşie, nu numai că este ocrotit în mijlocul
distrugerii totale din jur, dar mai sunt realmente şi binecuvântaţi
şi slăviţi de Dumnezeu însuşi. Acest lucru nu ajută decât la
transmiterea mesajului că secerişul pe care ei îl culeg acum este
consecinţa inevitabilă a cursului pe care l-au urmat; după cum tot
atât de cert drumul urmat de către cei neprihăniţi le-a adus
binecuvântare şi protecţie.
Cheia de boltă în înţelegerea faptului că ei au pierdut totul
definitiv va fi prezentarea legii lui Dumnezeu chiar înaintea
privirilor lor. Ei au căutat să o explice; s-o schimbe; s-o distrugă şi
să se ascundă de ea. Au crezut că au reuşit sau că cel puţin pot
păcătui fără ca vreodată să mai dea faţă cu ea.
Acum această lege este înfăţişată ochilor nu doar aici jos pe
pământ unde ei puteau avea acces la ea şi puteau s-o atace, ci chiar
acolo sus în ceruri în mâinile lui Dumnezeu. Ea este înfăţişată în
toată splendoarea ei strălucitoare, nepătată şi neştirbită de
atacurile secolelor şi la fel de permanentă, de reală şi de adevărată
ca întotdeauna. Nu mai poate exista nici o întrebare cu privire la
indestructibilitatea acestei legi. Nu mai poate exista acum nici o
posibilitate de a scăpa de pedeapsa certă a călcării ei. Ea este acolo,
înaintea privirilor lor, într-o formă prea reală şi prea durabilă ca
să poată trece sau înceta vreodată.
le-a dat legea Sa; ei şi-ar fi putut compara caracterele cu ea şi ar
parte preceptele şi i-au învăţat pe alţii să o calce. Ei au încercat
să-l constrângă pe poporul lui Dumnezeu să-i profaneze Sabatul.
Acum sunt condamnaţi de legea aceea pe care au dispreţuit-o. Cu
o claritate îngrozitoare, văd că nu au nici o scuză. L-au ales pe
acela pe care l-au slujit şi căruia i s-au închinat. ,Şi veţi vedea din
nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce
slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-i slujeşte.’ Maleahi 3,18.
Vrăjmaşii legii lui Dumnezeu, de la slujitorii altarelor şi până la
ultimul dintre ei, au o nouă înţelegere cu privire la adevăr şi
datorie. Prea târziu văd că Sabatul poruncii a patra este sigiliul
viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura adevărată a sabatului lor
fals şi temelia de nisip pe care au clădit. Îşi dau seama acum că au
luptat împotriva lui Dumnezeu. Învăţătorii religiei au dus sufletele
la pierzare, pretinzând că le duc către porţile Paradisului. Până în
ziua socotelilor finale, nu se va şti cât de mare este răspunderea
bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de teribile sunt urmările
necredincioşiei lor. Numai în veşnicie vom putea aprecia corect
pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia
căruia Dumnezeu îi va spune: ,Du-te de la Mine, rob rău!’ ”
Sumarul evenimentelor dintre plaga a şaptea

şi cea de-a doua venire a lui Hristos
Glasul lui Dumnezeu declară: „S-a sfârşit“.
Glasul acela clatină cerurile şi pământul;
Urmează marele cutremur, valul nimicitor al fluxului şi grindina cea
mare;
Zidurile închisorilor se prăbuşesc eliberând mulţi sfinţi;
Are loc învierea specială;
Nori groşi acoperă cerul;
Din când în când soarele străbate printre nori;
Fulgere sălbatice împresoară pământul într-o pătură de foc;
Voci tainice şi înfricoşătoare declară pieirea celor răi;
Nu toţi înţeleg cuvintele rostite;
Dar învăţătorii falşi le înţeleg bine;
Demonii recunosc divinitatea lui Hristos şi tremură înaintea puterii
Lui;
Oamenii imploră milă şi se târăsc cu groază cumplită;
O stea strălucitoare confirmă că cei neprihăniţi se află în siguranţă;
O transformare miraculoasă se petrece cu ei;
Norii se trag înapoi, iar slava cetăţii străbate până la ei;
Legea sfântă a lui Dumnezeu este arătată pe cer;
Glasul lui Dumnezeu anunţă ziua şi ora venirii lui Hristos;
Legământul cel veşnic este rostit către cei sfinţi;
Curând, la răsărit, apare norul reîntoarcerii lui Hristos;
Tragedia veacurilor, cap. 40, par. 1-14.
Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 12, 13.
Aceste evenimente aduc situaţia până la punctul în care cei
nelegiuiţi văd în modul cel mai deplin că au fost amăgiţi şi duşi pe
căi greşite şi renunţă la sprijinul pentru diavolul şi pentru agenţii
lui. Se va realiza atunci scopul deplin al marii lupte, fiind pregătită
pe deplin astfel calea pentru venirea Mântuitorului şi îngerilor Lui.
Următorul eveniment al dramei este anunţarea realmente a zilei
şi a orei venirii lui Isus. Nimeni nu va şti această dată până la acest
moment al timpului, oricât de mult şi-ar dori unii acest lucru, în
ciuda faptului că sunt şi din acei profeţi falşi care pretind că o
cunosc. Dar vine timpul când, chiar înainte de apariţia lui Isus, vor
fi anunţate ziua şi ora venirii lui Isus, spre bucuria de nedescris a

celor neprihăniţi.
„Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua şi
ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său.
Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai
puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în
sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum
strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai.
Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea
asupra acelora care l-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea
Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă.”
Ca o recunoaştere finală şi ca o mărturisire a înfrângerii lor
totale, cei nelegiuiţi se aruncă la picioarele sfinţilor pe care se
hotărâseră să îi distrugă şi recunosc după toate acestea că ei sunt
cei credincioşi şi aceia pe care Domnul i-a iubit. Aceasta va fi
împlinirea făgăduinţei făcute de Domnul bisericii Filadelfia:
„Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că
sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină şi să se
închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit.” Apocalipsa 3,9.
Stabilirea faptului că acesta este timpul când are loc împlinirea
acestei făgăduinţe este dată în următoarea declaraţie din Experienţe
şi viziuni, cap. Prima mea viziune, par. 2, 3: „La scurtă vreme, am
auzit vocea lui Dumnezeu, asemenea unor ape multe, care ne-a spus
ziua şi ceasul venirii lui Isus. Sfinţii care erau în viaţă, 144 000 la
număr, au cunoscut şi au desluşit glasul, dar cei răi au crezut că este
un tunet şi un cutremur. Când Dumnezeu a rostit timpul, a turnat
asupra noastră Duhul Sfânt, iar feţele noastre s-au luminat şi au
început să strălucească de slava lui Dumnezeu, precum faţa lui
Moise când a coborât de pe Muntele Sinai.
Cei 144 000 erau toţi sigilaţi şi perfect uniţi. Pe frunţile lor scria:
Dumnezeu, Noul Ierusalim, şi mai era o stea strălucitoare în care
era scris Numele cel nou al lui Isus. Văzând starea noastră fericită,
sfântă, cei răi s-au umplut de mânie şi s-au repezit cu violenţă ca să
pună mâna pe noi pentru a ne arunca în închisori; dar noi am întins
mâna în Numele Domnului şi ei au căzut neajutoraţi la pământ.
Apoi, s-a văzut că sinagoga lui Satana ştia că Dumnezeu ne iubea pe
noi cei care ne puteam spăla unul altuia picioarele şi îi salutam pe
fraţi cu o sărutare sfântă, şi ei s-au închinat la picioarele noastre.”
Acesta va fi un timp de suferinţă grozavă pentru cei nelegiuiţi şi
neîndoios şi pentru cei neprihăniţi. În timp ce neprihăniţii se

bucură de biruinţă, acea bucurie nu va fi din cauză că ei au obţinut
biruinţa asupra altor bărbaţi şi femei, ci doar fiindcă adevărul a
triumfat asupra fărădelegii. În timp ce se vor bucura că adevărul
a învins, ei vor privi cu durere cum bărbaţii şi femeile care ar fi
putut fi părtaşi împreună cu ei la fericire veşnică, pierd totul în
marele conflict al vieţii.
Este clar că în vreme ce nelegiuiţii se vor pleca la picioarele
neprihăniţilor, pastorii lor vor face acelaşi lucru, ba chiar într-un
mod şi mai dureros decât o fac cei nelegiuiţi pretutindeni.
„Am văzut că preoţii care îşi călăuzesc turma către moarte
urmează să fie curând opriţi din îngrozitoarea lor înaintare. Plăgile
lui Dumnezeu vin, dar nu va fi suficient pentru păstorii mincinoşi
să fie torturaţi de una sau două din aceste plăgi. Mâna lui
Dumnezeu va fi în acea vreme încă întinsă cu mânie şi dreptate, şi
nu şi-o va trage înapoi până nu vor fi împlinite pe deplin scopurile
Sale şi până când preoţii năimiţi nu sunt aduşi să se închine la
picioarele sfinţilor şi să recunoască faptul că Dumnezeu i-a iubit,
pentru că s-au ţinut cu tărie de adevăr şi au păzit poruncile lui
Dumnezeu, şi până când nu sunt nimiciţi toţi nelegiuiţii de pe
pământ.” Experienţe şi viziuni, cap. Păstori mincinoşi, par. 3.
Acesta va fi atunci sfârşitul, dar şi începutul. Pentru cei
nelegiuiţi va fi sfârşitul total şi definitiv al războiului lor împotriva
Dumnezeului cerului în persoana poporului Său. Acum s-au
isprăvit toate uneltirile şi teoriile lor şi vor fi nimiciţi cu
desăvârşire. Pentru cei neprihăniţi acesta va fi sfârşitul suferinţei
şi al luptei, al batjocurii şi al dispreţului, al dificultăţilor şi al
slăbiciunii omeneşti, dar şi începutul extraordinarei vieţi veşnice
în împărăţia slavei restaurate.
În lumina slavei care le aparţine prin părtăşia cu Hristos şi îngerii,
toate luptele acestei vieţi vor părea a fi nimic. Zi a bucuriei într-
adevăr, când păcatul şi neascultarea vor ajunge la sfârşitul cuvenit
şi când va stăpâni numai neprihănirea în împărăţia lui Dumnezeu.
Astăzi, fiecare dintre noi îşi hotărăşte locul în care se va găsi la
vremea aceea prin poziţia pe care o adoptăm acum. Ori ne pregătim
să stăm împreună cu cei neprihăniţi atunci, ori cu cei răi. Fie ca
Domnul să ne ajute să vedem poteca adevărată şi adecvată şi să
avem curajul şi credinţa să mergem pe ea, aşa încât atunci când va
veni timpul să fim găsiţi credincioşi.
CAPITOLUL 39
Isus vine din nou
A nunţarea zilei şi a ceasului venirii lui Isus este urmată destul

de repede de apariţia Sa: „Îndată se arată la răsărit un nor mic,
negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară
pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric.
Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului.
Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ,
devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce se face un
nor mare, alb, având la bază o slavă asemănătoare unui foc
mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un
cuceritor puternic. Acum nu mai este ,Omul durerii’, ca să bea
paharul amar al ruşinii şi al durerii, ci El vine biruitor în cer şi pe
pământ, să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. ,Cel credincios şi
adevărat’, ,în dreptate va judeca şi va face război’. ,Şi oştile din
ceruri îl vor urma.’ Apocalipsa 19,11-14. Odată cu acordurile
melodiei cereşti a îngerilor sfinţi, o mulţime nenumărată îl
însoţeşte pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme
strălucitoare – ,zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii’. Nici o pană
omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este
în stare să-i înţeleagă splendoarea. ,Măreţia Lui acoperă cerurile
şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina.’
Habacuc 3,3.4. Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi
îl priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte
capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta Sa
frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de
amiază: ,Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor.’ Apocalipsa 19,16.” Tragedia
Când Isus vine a doua oară vor exista patru clase generale de
oameni: neprihăniţii cei vii şi nelegiuiţii cei vii, neprihăniţii cei
morţi şi nelegiuiţii cei morţi. Cei neprihăniţi în viaţă vor alcătui
două grupe: cei o sută patruzeci şi patru de mii ce nu vor muri
niciodată şi cei înviaţi la învierea specială. De asemenea şi cei
(489)
nelegiuiţi în viaţă alcătuiesc două grupe: cei nelegiuiţi care încă nu

au murit şi cei nelegiuiţi care au avut parte de învierea specială.
Acestea totalizează împreună şase clase de oameni şi fiecare clasă
va avea soarta pe care o merită.
Sfinţii în viaţă sau, aşa cum înţelegem, cei o sută patruzeci şi
patru de mii şi sfinţii înviaţi care învie la învierea specială, fiindcă
au fost credincioşi soliei îngerului al treilea, vor fi martorii
ultimelor evenimente ale plăgii a şaptea şi vor vedea, în primul
rând, semnul Fiului Omului în micul nor, urmat de plinătatea
venirii Sale pe măsură ce se apropie tot mai mult de pământ. Acest
lucru nu va fi văzut de către cei neprihăniţi care încă se află în
mormintele lor, pentru că învierea lor nu are loc decât după ce Isus
a ajuns în realitate chiar deasupra locurilor lor de odihnă.
Când Isus îşi face apariţia prima dată în măreţia Sa copleşitoare
şi în desăvârşirea Sa curată, scena umple inimile oricărui om viu cu
o teamă de nedescris. Este o teamă ce-i cuprinde şi pe cei neprihăniţi
şi pe cei nelegiuiţi; deşi disperarea celor nelegiuiţi vine ca urmare a
grozăviei unui caz cu desăvârşire fără speranţă. Dar până şi „cei
neprihăniţi strigă tremurând: ,Cine poate sta în picioare?’ ” Tragedia
Pentru cei nelegiuiţi nu există răspuns la această întrebare, în
afara celui mai grozav refuz: „În faţa prezenţei Sale, ,toate feţele
îngălbenesc’; peste cei care au respins mila lui Dumnezeu, cade
groaza disperării veşnice. ,Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii
şi toate feţele au îngălbenit.’ Ieremia 30,6; Naum 2,10.” Tragedia
Dar când cei neprihăniţi pun întrebarea tremurând, Dumnezeu
dă răspunsul care le luminează feţele cu bucuria certitudinii
izbăvirii. Acest răspuns vine când „cântarea îngerilor se opreşte şi
urmează un timp de înspăimântătoare tăcere. Apoi, glasul lui Isus
se aude zicând: ,Harul Meu vă este de ajuns’. Feţele neprihăniţilor
se luminează şi bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând
tonuri mai înalte, cântă iarăşi pe măsură ce se apropie de pământ.”
De ce cei neprihăniţi care au trecut cu succes printr-un ase-
menea conflict dureros şi au primit asemenea dovezi de izbăvire,
bunăoară înfrângerea totală a vrăjmaşilor lor şi minunea învierii
sfinţilor adormiţi din mormintele lor, tremură la gândul că nici un
om nu poate sta în prezenţa lui Isus şi să fie salvat? Este pentru că
ei încă au păcat în viaţa lor?
ISUS VINE DIN NOU 491
Pentru unii, asemenea lucruri pot justifica o aşa concluzie, însă

nu poate fi decât o concluzie eronată, pentru că la încheierea
lucrării Sale de Mare Preot, chiar cu puţin înainte de venirea Lui,
Isus declară: „Cine este nedrept, să rămână şi mai departe nedrept;
cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără
prihană, să trăiască şi mai departe fără prihană; şi cine este sfânt
să se sfinţească şi mai departe!” Apocalipsa 22,11.
Trebuie observat că exprimarea clară a acestui verset pune
accentul pe starea de fapt, reală în care se va găsi fiecare categorie
la vremea aceea şi nu pe vreo stare de neprihănire sau perfecţiune
pe care ei ar putea spera s-o aibă. Cu alte cuvinte, cei care vor sta
în picioare pe pământ vor fi cu adevărat, literalmente, un popor
fără păcat. De aceea, în mod sigur nu din cauza vreunui păcat în ei
pun această întrebare tremurând, deoarece ei vor fi un popor fără
păcat şi vor rămâne astfel pe vecie.
Dar deşi sunt un popor fără păcat ei încă trăiesc în carnea
muritoare, supusă putrezirii şi deci în carnea păcătoasă. Conferirea
nemuririi şi a neputrezirii nu are loc până la învierea generală, când
acest dar este dăruit tuturor copiilor lui Dumnezeu laolaltă. Acest
lucru este la fel de adevărat şi cu privire la cei o sută patruzeci şi
patru de mii şi cu privire la cei înviaţi la învierea specială.
Confirmarea acestui fapt este dată în declaraţiile următoare,
dintre care prima descrie starea în care se află cei înviaţi la învierea
specială când ies din mormintele lor. Trebuie să notăm faptul că nu
se face nici o menţiune la primirea de către ei a nemuririi sau
neputrezirii la acest timp, ci doar că ei sunt glorificaţi. Li se conferă
nemurirea şi neputrezirea la învierea generală a celor neprihăniţi,
la venirea lui Isus.
Iată prima declaraţie care descrie învierea celor care învie când
cutremurul de pământ al plăgii a şaptea le deschide mormintele:
„Mormintele se deschid ,şi mulţi din aceia care au adormit în ţărâna
pământului... se trezesc, unii pentru viaţă veşnică, iar alţii pentru
ruşine şi ocară veşnică’. Daniel 12,2. Toţi aceia care au murit în
credinţa soliei îngerului al treilea ies din morminte slăviţi, ca să
asculte legământul lui Dumnezeu de pace cu aceia care au păzit legea
Sa.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 7.
Observaţi din nou că la acest timp, chiar dacă au fost înviaţi ca
să primească viaţa veşnică, nu le este conferită nemurirea în
momentul când ies din mormânt. Ei sunt doar glorificaţi şi trebuie
să mai aştepte încă puţin pentru a primi acest dar al nemuririi şi
al neputrezirii. Acest lucru se întâmplă atunci când acest dar le

este dat tuturor celorlalţi care încă dorm la vremea aceea în
mormânt, dar care vor fi înviaţi când Isus vine în persoană pe
pământ. Acest lucru este făcut limpede în următoarele cuvinte:
„Neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi ,într-o clipă, într-o clipeală
din ochi’. La glasul lui Dumnezeu, ei au fost glorificaţi; acum sunt
făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt răpiţi să-l
întâlnească pe Domnul lor în văzduh. Îngerii îi ,adună pe cei aleşi
din cele patru vânturi, de la o margine a cerului, până la cealaltă’.
Copilaşii sunt purtaţi de îngerii sfinţi şi daţi în braţele mamelor
lor. Prieteni multă vreme despărţiţi prin moarte sunt uniţi pentru
a nu se mai despărţi niciodată şi, cu cântări de bucurie, se înalţă
împreună spre cetatea lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap.
Am putea întreba foarte bine care este deosebirea între a fi
glorificat şi a fi făcut nemuritor. Este foarte evident din declaraţiile
de mai sus că există o deosebire foarte clară; cineva poate să o aibă
pe prima fără s-o aibă pe a doua. Răspunsul este dat în următoarea
declaraţie din Experienţe şi viziuni, cap. Prima mea viziune, par. 2,
care face referire la experienţa lui Moise când a fost glorificat
pentru că se afla în prezenţa lui Dumnezeu, motiv pentru care faţa
sa a început să strălucească, încât copiii lui Israel nu s-au mai
putut uita la el trebuind să-şi pună un văl pe faţă. Totuşi ştim că
el nu a fost făcut nemuritor, dovadă fiind faptul că avea să moară.
Declaraţia sună astfel:
„La scurtă vreme, am auzit vocea lui Dumnezeu, asemenea unor
ape multe, care ne-a spus ziua şi ceasul venirii lui Isus. Sfinţii care
erau în viaţă, 144 000 la număr, au cunoscut şi au desluşit glasul,
dar cei răi au crezut că este un tunet şi un cutremur. Când
Dumnezeu a rostit timpul, a turnat asupra noastră Duhul Sfânt,
iar feţele noastre s-au luminat şi au început să strălucească de
slava lui Dumnezeu, precum faţa lui Moise când a coborât de pe
Muntele Sinai.”
A fi glorificat înseamnă deci a fi atât de umplut cu Duhul lui
Dumnezeu, încât chiar strălucirea Duhului Sfânt care străbate
prin omul respectiv este o slavă la care cei nelegiuiţi nu pot privi.
Ea poate fi asemănată cu gloria care a strălucit în jurul lui Hristos
pe muntele schimbării la faţă, dar nu înseamnă că omul care a fost
glorificat astfel a fost izbăvit de carnea păcătoasă, căzută, supusă
putrezirii şi muritoare. Moise fusese glorificat cât încă mai avea
această carne muritoare şi tot aşa va fi şi cu cei o sută patruzeci şi

patru de mii care împreună cu cei înviaţi la învierea specială vor
avea această carne când vor fi glorificaţi.
Toate acestea ne oferă răspunsul legat de motivul pentru care cei
neprihăniţi fără păcat strigă tremurând, atunci când Isus vine pe
norii cerului, „Cine poate sta în picioare?” Ei ştiu că în prezenţa lui
Dumnezeu, lipsiţi de orice protecţie, carnea păcătoasă, muritoare şi
supusă stricăciunii nu poate trăi. Ea va fi distrusă şi pentru că ştiu
că au acest fel de carne, ei se aşteaptă să fie distrusă şi împreună
cu ea şi ei. În privinţa acestor aşteptări ei nu vor fi nici induşi în
eroare, nici dezamăgiţi în ce priveşte distrugerea acelei cărni,
deoarece acea carne păcătoasă, supusă putrezirii şi muritoare
trebuie să piară pentru totdeauna, însă în acelaşi moment Domnul
le va da un corp de carne şi sânge creat din nou, corp ce va fi nesupus
putrezirii şi nemuritor. Atât de fulgerător vor scăpa de una şi vor
primi pe cealaltă, încât cei sfinţi vor rămâne conştienţi pe întreaga
durată instantanee a operaţiunii. „Neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi
,într-o clipă, într-o clipeală din ochi.’” Tragedia veacurilor, cap.
Cei nelegiuiţi sunt şi ei extrem de conştienţi în acest timp că
păcatul nu poate trăi în prezenţa unui Dumnezeu curat şi sfânt,
însă în vreme ce neprihăniţii aud cuvintele mângâietoare „Harul
Meu este îndestulător pentru voi”, pentru cei care au trăit întreaga
lor viaţă în păcat şi fărădelege nu se vor face auzite asemenea
cuvinte de mângâiere. Ei trebuie să moară, fără ca vreun act
creator să le dăruiască nemurirea în locul stricăciunii pe care ei au
nutrit-o şi au cultivat-o permanent.
Acum se împlinesc cuvintele din Apocalipsa 6,15-17 pe măsură
ce cei nelegiuiţi, într-o panică disperată, de la cei mai puternici
regi şi potentaţi şi până la cel mai de jos sclav, caută să se ascundă
de acea prezenţă. Ei se strecoară în văgăuni, sub ruinele
fărâmiţate ale clădirilor, în crăpăturile şi fisurile munţilor,
strigând stâncilor să-i zdrobească mai degrabă decât să dea faţă
cu acea strălucire formidabilă.
„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi
cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri
şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,Cădeţi peste
noi, şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce stă pe scaunul de domnie şi de
mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine
poate sta în picioare?’ ” Apocalipsa 6,15-17.
Însă în ziua aceea nu va exista nici un loc în care să te ascunzi

dinaintea feţei Mielului care vine cu puterea Tatălui să execute
judecata celor nesfinţi şi nelegiuiţi. Indiferent unde ar căuta cei
nelegiuiţi să se ascundă, plaga a şaptea va da de ei şi îi va distruge
şi nu va mai rămâne nici unul din ei pe pământ. „La venirea
Domnului Hristos, nelegiuiţii sunt şterşi de pe faţa întregului
pământ, nimiciţi de suflarea gurii Sale şi distruşi de strălucirea
slavei Sale.” Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 15.
Trebuie înţeles că la acest punct al timpului nu mai sunt lăsaţi
în viaţă pe pământ nici unul dintre cei nelegiuiţi. Aceia care au fost
înviaţi la învierea specială pentru a vedea venirea lui Isus, sunt
omorâţi împreună cu aceia care au rămas în viaţă în timpul
revărsării teribile a ultimelor şapte plăgi. Nu mai este nimeni care
să îngroape morţii, corpurile zac împrăştiate pe întregul pământ.
Când Isus se coboară pe pământ; când plaga a şaptea îi distruge
pe nelegiuiţi; când cei neprihăniţi întreabă tremurând: „Cine va fi
în stare să stea în picioare?”; când vine răspunsul: „Harul Meu este
îndeajuns pentru voi”; când feţele celor neprihăniţi se luminează
de o încredere sfântă şi de bucurie; când îngerii cântă iarăşi cu notă
mai înaltă; şi când întregul cortegiu de slavă este tot mai aproape
de pământ, marele seceriş al neprihăniţilor morţi de-a lungul
tuturor veacurilor încă dorm în mormintele lor, neştiind ce se
petrece deasupra lor.
Însă a venit marele moment al bucuriei pentru izbăvirea lor
veşnică din temniţa morţii, învierea generală – marele seceriş al
veacurilor. Acesta este timpul către care priveşte cu o inimă plină
de speranţă orice copil al lui Dumnezeu, rugându-se, nădăjduind
şi lucrând în scopul venirii cât mai curând, foarte curând a
sfârşitului – pe toată durata vieţii noastre. Ne-ar face bine să
contemplăm adesea această scenă, aşa încât tabloul ei să ne
îndemne spre eforturi din ce în ce mai mari şi tot mai mari pentru
grăbirea acestei zile.
Să medităm adesea la acest timp când: „În mijlocul zguduirii
pământului, a strălucirii fulgerelor şi a bubuitului tunetelor, glasul
Fiului lui Dumnezeu îi strigă pe sfinţii adormiţi. El priveşte
mormintele celor neprihăniţi; apoi, ridicând mâinile către cer, strigă:
,Treziţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă, voi, care dormiţi în ţărână, şi
sculaţi-vă!’ În lungul şi în latul pământului, morţii vor auzi glasul
acela şi aceia care îl aud învie. Şi pământul întreg va răsuna de
vuietul acelei armate nespus de mari din fiecare naţiune, neam,
limbă şi popor. Ei vin din închisoarea morţii, îmbrăcaţi cu slavă

nemuritoare, strigând: ,Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este
boldul, moarte?’ 1 Corinteni 15,55. Iar neprihăniţii cei vii şi sfinţii
înviaţi îşi unesc glasurile într-un strigăt de biruinţă îndelung fericit.
„Toţi ies din mormintele lor având aceeaşi statură cu care au
intrat în mormânt. Adam, care se găseşte în mulţimea celor înviaţi,
este de o înălţime distinsă şi cu o statură maiestuoasă, cu puţin
Cea de a doua venire a lui Hristos este un eveniment pe care

sfinţii l-au anticipat cu bucurie de mii de ani.
mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu. Este un mare contrast între
el şi oamenii din ultimele generaţii; în această privinţă, se vede
marea degenerare a neamului omenesc. Dar toţi învie cu pros-
peţimea şi vigoarea tinereţii veşnice. La început, omul a fost creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci
şi în trăsături şi formă. Păcatul a desfigurat şi aproape a şters
chipul divin; dar Hristos a venit să refacă ceea ce a fost pierdut. El
va schimba trupurile noastre netrebnice şi le va face asemenea
trupului Său slăvit. Chipul muritor, lipsit de frumuseţe, odinioară
întinat de păcat, devine desăvârşit, frumos şi nemuritor. Toate
defectele şi diformităţile sunt lăsate în mormânt. Readuşi la pomul
vieţii, în Edenul multă vreme pierdut, cei mântuiţi ,vor creşte’
(Maleahi 4,2) la statura deplină a neamului omenesc, în slava lui
de la început. Ultima rămăşiţă a blestemului păcatului va fi
îndepărtată şi cei credincioşi ai lui Hristos se vor arăta ,în
frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru’, la minte, la suflet şi
la trup, reflectând chipul desăvârşit al Domnului lor. O, minunată
mântuire! Mult discutată, mult aşteptată, contemplată cu o
anticipaţie înflăcărată, dar niciodată înţeleasă pe deplin.”
Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 26, 27.
Cât de mult va creşte numărul celor din Împărăţie la vremea
aceea! Mai întâi, singurii oameni în viaţă pe pământ vor fi cei o sută
patruzeci şi patru de mii. Apoi, li se vor adăuga toţi credincioşii care
au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ce vor îngroşa şi mai
mult rândurile celor credincioşi. Apoi, li se vor adăuga milioanele
tuturor veacurilor care au fost credincioşi Domnului tot timpul
vieţii lor, dar care au trebuit să aştepte în morminte până la timpul
acesta. „Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor,
totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea
în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire
fără noi.” Evrei 11,39.40.
Acest pasaj biblic arată clar că desăvârşirea finală a sfinţilor,
care nu va fi experimentată în sensul cel mai deplin al cuvântului
până ce nu le sunt conferite nemurirea şi neputrezirea, este ceva
pe care nici o parte a celor răscumpăraţi nu o va primi înaintea
celeilalte. Excepţie de la aceasta o fac cei care deja sunt în cer,
bunăoară Moise, Enoh, Ilie şi aceia care au înviat la învierea lui
Isus şi care slujesc împreună cu El în curţile cereşti în momentul
de faţă, după cum este arătat în Matei 27,52.53; Hristos Lumina
Lumii, cap. 81, par. 18-20; şi Apocalipsa 4 şi 5.
Aşa se face că atunci când Isus vine, neprihăniţii în viaţă nu o

vor lua înaintea celor care sunt înviaţi, ci vor aştepta până ce toţi
sunt înviaţi ca să primească împreună cu ei darul nemuririi şi să
se înalţe cu toţii în nor, ca să fie cu Isus pentru totdeauna. Pavel
lămureşte acest lucru foarte clar 1 Tesaloniceni 4,13-18:
„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au
adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Căci
dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va
aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în
adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care
vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor
adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt şi cu glasul unui
arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va coborî din cer, şi întâi
vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas,
vom fi toţi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe
Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte!”
Astfel, tabloul este clar. Când Hristos se coboară, sfinţii în viaţă
de pe pământ aşteaptă învierea tuturor celorlalţi neprihăniţi.
Aceştia sunt sculaţi din morminte şi întreaga familie a celor
răscumpăraţi este răpită împreună pentru a-l întâmpina pe
Domnul în văzduh, unindu-se cu îngerii, cu Enoh, Moise, Ilie şi cu
cei care au înviat la învierea lui Isus, înconjurându-l cu toţii pe
Răscumpărătorul şi Împăratul lor.
Sub ei, pământul este un câmp vast de pustiire şi ruină, fără nici
un locuitor pe suprafaţa lui. Va fi lăsat în această stare timp de o
mie de ani de odihnă sabatică, pentru a împlini legea lui Dumnezeu
care a fost în mod flagrant călcată în tot timpul celor şase mii de
ani anteriori.
Cine poate înţelege bucuria şi fericirea care va fi exprimată
atunci în cântările de laudă ce ţâşnesc din inimile sfinţilor
glorificaţi şi nemuritori? Cine poate vedea acum cât de ieftine şi
fără valoare vor fi atunci lucrurile de pe acest pământ în ochii lor?
Cine poate înţelege cât de recunoscători vor fi ei atunci că au
îndurat lipsuri, necazuri şi jertfe ce implică slujirea Domnului
slavei azi, când încă ni se pare că toate merg după felul lumii şi că
cei nelegiuiţi sunt aceia care totdeauna prosperă?
Dar în timp ce imaginaţia noastră astăzi abia dacă este în stare
să prindă tabloul minunăţiilor lui extraordinare, totuşi certi-
tudinea realităţii lui este absolut sigură. Este o realitate! Când va
avea loc va fi o veşnică izbăvire de boală, suferinţă, moarte, durere,

despărţiri, dezamăgiri, speranţe năruite, pierderi grele, păcat,
nelegiuire, molime şi încă o mie de alte boli. Va fi o izbăvire de tot
ce doreşte inima omenească să fie izbăvită, dar să nu uităm
niciodată că doar aceia care sunt eliberaţi acum de păcat au
speranţe de a fi eliberaţi de toate aceste lucruri. Doar cei care sunt
mai întâi eliberaţi de puterea lui Satana dinăuntrul lor, câtă vreme
mai există timp de probă, pot spera atunci să fie izbăviţi pentru
totdeauna de puterea lui Satana din afară.
CAPITOLUL 40
Transferul păcatelor asupra

ţapului de trimis
A m petrecut ceva timp pentru a parcurge evenimentele finale

care au loc chiar înaintea apariţiei lui Isus. Atât de multe
lucruri se întâmplă în timpul plăgii a şaptea, încât am putea căpăta
impresia că se va scurge destul timp în derularea lor, însă acest
lucru nu este adevărat. Aceste evenimente se petrec într-o
succesiune foarte rapidă şi va trece doar puţin timp înainte ca
Hristos să-şi facă apariţia pe norii cerului pentru a-i răscumpăra
pe credincioşii Săi de pe pământ.
Cu toate acestea, înainte ca acest cortegiu glorios de fiinţe
răscumpărate să pornească în călătoria lor înapoi spre ceruri
împreună cu Hristos, cu îngerii şi cu cei răscumpăraţi care fuseseră
luaţi la ceruri mai înainte, precum Moise, Ilie şi Enoh, mai există
încă o lucrare pe care Hristos trebuie s-o aducă la îndeplinire. Ea
va fi împlinirea tipului reprezentat prin mărturisirea păcatelor
asupra ţapului pentru Azazel.
În ziua cea mare a ispăşirii care avea loc în fiecare an în ziua a
zecea a lunii a şaptea, după ce preotul îndeplinise ispăşirea pentru
Sfânta Sfintelor, pentru Sfânta şi pentru altarul de jertfe, el
mărturisea toate păcatele lui Israel asupra ţapului pentru Azazel
şi, prin mâna unui bărbat puternic, îl izgonea într-un surghiun
veşnic în pustie ca să nu se mai întoarcă niciodată în tabăra lui
Israel. Consemnarea acestui lucru o găsim în Levitic 16,20-22:
„Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru
cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi
pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu, şi să
mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate
călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul
ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea
însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate
fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul.”
(499)
Un fapt care este dovedit cu mare claritate este acela că orice

slujbă din sanctuarul Vechiului Testament este tipul unui
eveniment care urma să aibă loc în era Noului Testament. Din
acest motiv, mărturisirea păcatelor lui Israel asupra capului
ţapului pentru Azazel după ziua cea mare a ispăşirii, îşi găseşte
împlinirea într-un eveniment undeva în viitor. Acel moment al
timpului asupra căruia privim în general este undeva după
încheierea lucrării lui Hristos, Marele Preot, din sanctuarul
ceresc. Şi chiar aşa se dovedeşte a fi, deoarece următoarea de-
claraţie din Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par.
17, este o dovadă suficient de clară cu privire la timpul când are
loc acest eveniment.
„Acum are loc evenimentul prefigurat în ultimul serviciu solemn
al zilei de ispăşire. Când lucrarea din sfânta sfintelor se încheia,
iar păcatele lui Israel erau îndepărtate din sanctuar în virtutea
sângelui jertfei pentru păcat, atunci era adus înaintea Domnului
ţapul cel viu; şi în faţa adunării, marele preot mărturisea pe capul
lui ,toate nelegiuirile copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege
cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului’. Levitic 16,21.
Tot astfel, când lucrarea de ispăşire din sanctuarul ceresc se va
încheia, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor
celor răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse
asupra lui Satana; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care
le-a provocat să le înfăptuiască. Şi după cum ţapul era trimis
departe, într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe
pământul pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.”
Deja am clarificat acest punct, fiind sprijinit de declaraţia citată
mai sus, că punerea păcatelor celor neprihăniţi asupra lui Satana
la a doua venire a lui Hristos este în strictă concordanţă cu
ceremonia simbolică din ziua cea mare a ispăşirii din vechiul
Israel. Ar fi bine acum să aruncăm o privire mai îndeaproape
asupra tipului şi împlinirii lui, pentru a înţelege şi pentru a aprecia
exactitatea tipului sau simbolului şi a lecţiilor ce trebuie învăţate
din acesta. Vom face acest lucru mai întâi din punct de vedere al
potrivirii în timp a împlinirii evenimentului.
În legătură cu sanctuarul din vechime sau cortul întâlnirii
existau două feluri diferite de activităţi: cele care aveau loc în
curtea sanctuarului şi cele care aveau loc înăuntrul acestuia.
Curtea reprezintă pământul, în timp ce sanctuarul în sine
reprezintă templul lui Dumnezeu din ceruri. Acest adevăr este
TRANSFERUL PĂCATELOR 501
Actul simbolic al ţapului care era condus în pustie la sfârşitul Zilei Ispăşirii îşi va
găsi împlinirea când Satana este îngrădit pe pământul pustiit timp de o mie de ani.
dovedit de către scriitorii Epistolei către Evrei şi Apocalipsei.

În Evrei 8 şi 9 subiectul este lucrarea din sanctuarul ceresc ca
împlinire a tipului prevăzut în dispensaţiunea Vechiului Testament.
Aşa se face că în Evrei 9,1-10 structura şi serviciile sanctuarului
pământesc sunt menţionate ca o umbră şi ca exemplu al lucrurilor
bune care vor urma. Trebuie să mai notăm şi faptul că în timp ce
scriitorul descrie ceea ce reprezintă tipul celor cereşti, el nu men-
ţionează nimic despre curtea sanctuarului din simplul motiv că nu
există nimic în curte care să fie un tip al lucrurilor cereşti, ci doar al
lucrurilor de pe pământ.
Adeverind aceasta lui Ioan i s-a spus: „Dar curtea de afară a
templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor,
care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.”

Apocalipsa 11,2.
Este prea puţin necesar să dezvoltăm acest punct în această
carte, deoarece cei mai mulţi dintre aceia care au citit aceste
cuvinte deja au înţeles aceste lucruri şi sunt pregătiţi să aprecieze
concluziile certe trase din ele. Pentru cei care doresc detalii mai
amănunţite le recomandăm să studieze cartea Calea lui Dumnezeu
în sanctuar. Totuşi, ne putem lua ceva timp pentru a aborda acest
subiect aici. În primul rând, trebuie să vedem că în vremurile
Vechiului Testament orice eveniment care avea loc înăuntrul
templului nu putea fi văzut deloc de către poporul care se afla în
curtea acestuia. Ei puteau urmări mişcările preotului din sanctuar
doar cu ochiul credinţei. De asemenea, când Zaharia, tatăl lui Ioan
Botezătorul, zăbovise mult înainte să-şi facă apariţia din pricina
îngerului vizitator care-l reţinuse, nerăbdarea poporului se
transformase în teamă crezând că fusese lovit înăuntru, loc unde
nu-l puteau vedea şi nici nu puteau intra.
Pe cât de sigur este acest lucru în legătură cu sanctuarul
pământesc, pe atât de sigur este şi în legătură cu sanctuarul ceresc.
Orice eveniment din slujbele tipice care avea loc în curte şi care
putea fi văzut de popor, va avea loc în antitip pe pământ şi va putea
fi văzut de poporul lui Dumnezeu.
De asemenea, orice eveniment care în tip avea loc înăuntrul
cortului întâlnirii, ascuns de privirile poporului, va avea loc în
antitip înăuntrul sanctuarului ceresc, ascuns de privirile
oamenilor şi poate fi urmărit doar prin credinţă.
Un exemplu în acest sens este sacrificiul mielului care avea loc
în curtea cortului întâlnirii unde toţi puteau să-l vadă, în timp ce
marele echivalent al lui, moartea lui Hristos, a avut loc pe acest
pământ, unde toţi cei prezenţi l-au putut vedea.
Mărturisirea păcatelor asupra ţapului de trimis avea loc în
curtea cortului întâlnirii, în timp ce Israel lua parte la acest
eveniment. De aceea, antitipul acestuia trebuie să aibă loc pe acest
pământ sub privirile poporului lui Dumnezeu, care este martor la
eveniment. Ei nu au nevoie de ochiul credinţei pentru a vedea acest
lucru, ci îl vor vedea din punct de vedere fizic, cu ochiul liber.
Această realitate clarifică faptul că acest eveniment nu poate avea
loc decât după ce Hristos s-a întors din nou pe pământ, după ce-şi
va fi terminat lucrarea Sa în ziua cea mare a ispăşirii.
În serviciul Vechiului Testament preotul intra în Sfânta
Sfintelor din sanctuar şi, după ce îşi termina lucrarea acolo, ieşea
prin Sfânta direct în curte, ea simbolizând acest pământ, şi apoi,
şi numai apoi, în timp ce tot poporul privea, mărturisea păcatele
asupra ţapului pentru Azazel şi îl izgonea într-un surghiun veşnic.
Tot astfel Isus îşi va încheia lucrarea Sa din sanctuarul ceresc,
va ieşi prin Sfânta sau prima despărţitură, după ce a făcut
ispăşirea pentru ea, şi apoi va veni direct spre pământ, simbolizat
prin curtea cortului întâlnirii, iar aici în prezenţa tuturor celor
răscumpăraţi va aşeza pe capul diavolului păcatele pe care el l-a
determinat pe poporul lui Dumnezeu să le comită şi îl va izgoni
departe în pustia pământului ruinat, timp de o mie de ani, după
care distrugerea lui Satana va fi atât de completă, încât va dispărea
pe vecie din împărăţia lui Dumnezeu. Astfel antitipul va împlini
exact tipul, aşa cum a fost şi-n trecut, ca noi să putem cunoaşte
potrivirea exactă în timp a evenimentului.
Solia îngerului al treilea a arătat dintotdeauna foarte clar faptul
că Satana este ţapul de trimis, iar acest adevăr este foarte bine
sprijinit în Biblie şi în Spiritul Profetic.
Iată o declaraţie tipică în care Satana este numit ţapul de trimis:
„S-a mai înţeles că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către
Hristos ca fiind jertfa, iar marele preot îl reprezenta pe Hristos ca
Mijlocitor, ţapul de trimis îl simboliza pe Satana, autorul păcatului,
asupra căruia vor fi aşezate, în cele din urmă, păcatele celor cu
adevărat pocăiţi. Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei
pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul
ţapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului sânge,
îndepărtează păcatele poporului Său din Sanctuarul ceresc la
încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra lui Satana care, conform
judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală. Ţapul era trimis într-un
ţinut nelocuit, pentru a nu se mai întoarce niciodată în adunarea lui
Israel. Tot astfel va fi izgonit şi Satana din faţa lui Dumnezeu şi a
poporului Său şi va fi adus la inexistenţă prin distrugerea finală a
păcatului şi a păcătoşilor.” Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanc-
tuarul?, ultimul paragraf.
Cu toate acestea, o obiecţie puternică este susţinută împotriva
acestei poziţii de către bisericile protestante, care cred şi învaţă că
Isus Hristos este ţapul de trimis.
Ele îşi bazează argumentul pe faptul că în tip ţapul de trimis
purta păcatele lui Israel în pustie şi, pentru că este purtător de
păcate, susţin că a-l face pe Satana ţapul de trimis înseamnă a-l
face purtătorul de păcate, un rol pe care, spun ei, numai Hristos îl

poate îndeplini.
Imediat însă cercetătorul profund va găsi dificultăţi serioase
care apar ca urmare a poziţiei adoptate cum că Hristos este ţapul
de trimis.
În tip sau simbol, odată ce era făcută ispăşirea finală păcatele
credincioşilor erau aşezate asupra ţapului de trimis care apoi era
izgonit pentru totdeauna din tabăra lui Israel, pentru a nu se mai
întoarce niciodată; lucru care de asemenea ar trebui să fie adevărat
şi despre Mântuitorul, dacă El este antitipul acestui animal. El ar
trebui să fie izgonit cu forţa pentru totdeauna dinaintea prezenţei
lui Dumnezeu şi a poporului Său pentru totdeauna.
Această poziţie ar oferi celor răscumpăraţi un cer fără Hristos,
ceea ce n-ar putea fi niciodată un cer adevărat. Adevărul însă este
că Hristos nu va fi niciodată izgonit pe vecie din tabăra lui Israel,
ci dimpotrivă El va fi Împăratul lui Israel pentru totdeauna de-a
lungul veacurilor veşnice. Aceasta este ceea ce orice copil al lui
Dumnezeu ar dori ca Hristos să fie şi ceea ce fiecare copil al lui
Dumnezeu ştie că El va fi.
Aceasta însă lasă încă nerezolvată problema purtătorului de
păcat. Acuzaţia că adventiştii fac din Satana purtătorul nostru de
păcate se bazează pe o înţelegere eronată a dreptăţii lui Dumnezeu
de a aşeza aceste păcate asupra diavolului la vremea aceea. În nici
un sens al cuvântului nu se poate ajunge la concluzia că Satana
este purtător păcatelor noastre în vederea ispăşirii noastre.
Hristos este purtătorul nostru de păcate, iar prin jertfa Sa
magnifică El a cumpărat acele păcate de la noi, le-a pus pe cruce şi
apoi le-a transferat asupra sanctuarului.
Astfel, noi suntem eliberaţi de condamnarea legii şi putem
moşteni viaţa veşnică ca rezultat al acestui fapt; însă orice păcat
care a fost astfel cumpărat de la noi a fost cauzat de diavolul care
ne-a ispitit şi ne-a înşelat să comitem acele lucruri. Acele păcate pe
care Mântuitorul le-a luat de la noi trebuie să fie în cele din urmă
îndepărtate. Hristos nu le păstrează pe vecie în stăpânirea Lui,
pentru că a face acest lucru ar însemna să perpetueze la nesfârşit
păcatul.
De asemenea, chiar scopul ispăşirii finale este acela de a curăţi
sanctuarul de acele păcate, pentru că ele nu pot rămâne acolo. Ele
trebuie să fie trimise undeva şi singurul lucru corect care rămâne
de făcut este să fie date înapoi Satanei, care le-a dat viaţă. Deci, ele
sunt aşezate asupra lui şi suferă pedeapsa finală pentru toate

păcatele pe care i-a ispitit pe cei neprihăniţi să le comită.
Fără îndoială cei nelegiuiţi nu pot obţine această izbăvire, ci
trebuie să sufere pentru păcatele pe care diavolul i-a determinat să
le comită. Ştiind că trebuie să sufere la sfârşit pedeapsa pentru
toate păcatele de care au fost salvaţi în cele din urmă cei mântuiţi,
Satana se munceşte din greu pentru a împiedica mântuirea
noastră, fiindcă are tot interesul să nu vadă păcatele noastre
întorcându-se asupra lui, aşa încât să fie forţat să sufere pedeapsa
îngrozitoare pentru ele în flăcările distrugătoare de la sfârşit.
Cine va fi omul capabil care îl leagă pe diavolul şi îl izgoneşte în
ultima lui captivitate? Pe cât este
de sigur că exista un om capabil în tipul slujbei din Vechiul
Testament, tot atât de sigur există un om capabil în antitipul
evenimentelor finale.
Consemnarea împlinirii antitipului este raportată în Apocalipsa
20,1-3: „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în
mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur,
pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru
o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit
intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor
împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru
puţină vreme”.
Aceasta într-adevăr scoate în evidenţă câteva lucruri foarte
interesante în acest caz. În Vechiul Testament cel care trimitea
departe în pustie ţapul de trimis era unul dintre copiii lui Israel, o
persoană luată dintre oameni; totuşi aici în Apocalipsa 20 cel care
face acest lucru este un înger care coboară din cer. Aceasta pare să
creeze o situaţie unde tipul nu a fost împlinit cu adevărat.
Cu toate acestea, adevărul este că dacă le punem laolaltă, aceste
două tablouri ne arată în felul cel mai clar posibil cine este omul
indicat. Există un Înger care a fost luat dintre oameni, iar numele
Lui este Isus, Fiul lui Dumnezeu şi al omului. El este singurul care
poate împlini tipul dat în Vechiul Testament şi în acelaşi timp să
corespundă descrierii dată în Apocalipsa 20, pentru că El este
singura Fiinţă în viaţă care este capabilă să facă aceasta, fiind om
şi înger.
Cel ales să fie omul potrivit care să săvârşească această lucrare
trebuia să fie un om cu o excelentă tărie fizică şi de o agerime
iscusită, încât să aibă o putere mai mare decât ţapul, să-l poată
struni pentru ca ţapul să nu aibă nici o şansă decât să meargă în

pustie.
Întrucât ţapul îl reprezintă pe Satana este potrivit să punem
întrebarea: cine este singura persoană care are puterea să îl
izgonească pe Satana? Noi ştim că diavolul este un vrăjmaş
puternic, cu mult mai puternic decât orice fiinţă omenească sau
grup de oameni. Noi avem biruinţa asupra lui numai pentru faptul
că Hristos l-a înfrânt când a fost pe pământ şi această victorie ne-
a dat-o în dar.
„Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin
Domnul nostru Isus Hristos.” 1 Corinteni 15,57.
„Dincolo de crucea de pe Golgota, cu suferinţa şi ocara ei, Isus a
privit la ziua finală, ziua cea mare, când prinţul puterii văzduhului
va fi distrus odată cu pământul, care a fost mutilat atâta vreme
prin revolta lui. Isus a văzut lucrarea răului terminată pentru
totdeauna şi pacea lui Dumnezeu umplând cerul şi pământul.
De aici înainte, urmaşii lui Hristos trebuiau să privească la
Satana ca la un vrăjmaş înfrânt. Pe cruce, Isus urma să câştige
biruinţa pentru ei; El dorea ca ei să primească biruinţa aceasta ca
fiind a lor. ,Iată’, a zis El, ,că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi
şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă
poate vătăma.’ ” Hristos Lumina Lumii, cap. Ultima călătorie din
Galilea, par. 25, 26.
Deci numai Isus poate fi calificat ca fiind acel om puternic şi
capabil. El este Acela care, ca Mare Preot, aşează păcatele asupra
ţapului de trimis, diavolul, şi tot El este Acela care, ca om capabil,
îl izgoneşte pe diavolul şi-l înlănţuieşte timp de o mie de ani.
Pot fi obiecţii cum că în serviciul sanctuarului marele preot era
tipul lui Hristos, aşa că dacă dorim să înţelegem lucrarea lui
Hristos, atunci trebuie să studiem lucrarea marelui preot iar
marele preot nu este omul capabil indicat. Dar aceasta este numai
o parte a adevărului. Adevărul este că dacă noi dorim să studiem o
anumită parte a lucrării lui Hristos, atunci studiem lucrarea
marelui preot, dar dacă dorim să înţelegem alte părţi ale lucrării lui
Hristos, atunci trebuie să studiem alte simboluri din sanctuar.
Bunăoară, dacă dorim să studiem marea jertfă a lui Hristos, care
şi-a dat viaţa pentru salvarea păcătoşilor, atunci trebuie să studiem
sacrificiul umil al mielului la uşa cortului întâlnirii. Cu alte cuvinte,
sunt folosite mai multe simboluri, nu numai unul pentru a ne învăţa
nenumăratele faţete ale lucrării Mântuitorului nostru.
Când se sfârşeşte lucrarea marelui preot, cu mărturisirea

păcatelor peste capul ţapului de trimis, atunci începe un alt rol al
lucrării lui Hristos – acela de a-l izgoni departe pe diavolul. Nu ca
Mare Preot face Hristos aceasta, ci ca om capabil. De aceea, după
cum cu certitudine mielul simboliza unul din rolurile lui Isus, iar
marele preot un altul, tot astfel omul capabil este simbolul unei alte
lucrări măreţe şi extraordinare a Sa pentru mântuirea noastră.
Aşa se face că înainte de întoarcerea cortegiului glorios
împreună cu Hristos în ceruri, ca un ultim act Isus, în calitate de
mare om capabil din toate timpurile – acest Înger puternic care a
coborât din cer şi care a fost luat cu toate acestea dintre oameni –
va pune toate păcatele celor neprihăniţi pe capul ţapului de trimis,
îl va lega în surghiunul lui timp de o mie de ani literali, după care
la terminarea lor va fi dezlegat pentru puţină vreme pentru a-şi
primi răsplata finală.
O declaraţie care ar putea pune ceva probleme o găsim în
Experienţe şi viziuni, cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii
îngereşti, par. 4, 5: „Isus a zăbovit o clipă în prima încăpere a
sanctuarului ceresc şi păcatele care fuseseră mărturisite în timp ce
El se aflase în Sfânta Sfintelor au fost puse asupra lui Satana,
autorul păcatului, care trebuie să suporte pedeapsa hotărâtă
pentru ele.
Apoi, l-am văzut pe Isus scoţându-şi veşmintele de preot şi
îmbrăcându-se în hainele de Împărat. Pe capul Său erau multe
coroane aşezate una într-alta. Înconjurat de oştirea îngerească, El
a părăsit cerul”.
Dacă ar fi să luăm această declaraţie separată de context, fără
nici un fel de referire la simbolul din Vechiul Testament şi la
declaraţia din Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par.
17, atunci probabil am fi îndreptăţiţi să credem că păcatele celor
neprihăniţi sunt puse asupra lui Satana înainte ca Isus să
părăsească realmente sanctuarul în timp ce se află încă în prima
despărţitură sau Sfânta. Pe de altă parte, pentru mintea unora se
prea poate să pară aici că avem de-a face iarăşi cu o contradicţie
aparentă între ceea ce stă scris într-un loc şi ceea ce stă scris în altul.
Totuşi, dacă ne gândim la modul în care sunt scrise Biblia şi
Spiritul Profetic orice dificultate de acest tip dispare. Este ceva
specific Cuvântului lui Dumnezeu de a duce un subiect până la
capăt şi apoi de a se întoarce puţin pentru a descrie o alternativă
sau un curs al acţiunii ce însoţeşte subiectul.
Un exemplu excelent în privinţa aceasta îl găsim în Matei

22,1-10. Aici este profetizată istoria chemărilor adresate celor
poftiţi şi respingerea lor. După cel de-al doilea refuz profeţia se
ocupă mai departe cu subiectul celor poftiţi la nuntă chiar până
la nimicirea lor, după care se întoarce să ne spună despre
chemarea adresată unui grup alternativ, eveniment care are loc
înainte de distrugerea celor poftiţi, chiar dacă este relatat după
aceasta. Dacă nu se înţelege acest lucru, atunci cineva este
predispus să creadă că adresarea chemării la drumuri şi la
garduri are loc după distrugerea celor poftiţi, ceea ce nu este
adevărat. Vezi Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de
nuntă, par. 3-9, pentru verificarea acestui lucru privitor la
împlinirea lui în dreptul naţiunii iudaice.
În mod asemănător, în acest paragraf din Experienţe şi viziuni
subiectul îndepărtării păcatelor este dus până la punctul unde ele
sunt aşezate asupra ţapului de trimis, după care se întoarce să ne
spună despre dezbrăcarea hainelor preoţeşti şi despre plecarea din
sanctuar spre pământ. Nu trebuie să înţelegem că păcatele sunt
aşezate asupra lui Satana în prima încăpere a sanctuarului din
două motive: în primul rând, el nu se află acolo şi-n al doilea rând,
aceasta ar fi în contradicţie cu simbolul din Vechiul Testament.
Această declaraţie spune foarte puţin şi am putea să greşim cu
privire la ceea ce se va întâmpla dacă ajungem să înţelegem ceea
ce nu spune ea, mai degrabă decât ceea ce spune în realitate. Ceea
ce spune de fapt declaraţia este că Isus zăboveşte un moment în
prima despărţitură. Adună păcatele pe care le mărturisise în
numele poporului Său în vreme ce se afla în Sfânta Sfintelor. Aceste
păcate sunt puse apoi asupra lui Satana care trebuie să sufere
pedeapsa lor.
Declaraţia nu ne spune când şi unde urmează să fie puse asupra
lui Satana şi, pentru că nu spune acest lucru, cititorul este înclinat
să creadă că lucrarea se face în Sfânta câtă vreme Hristos se mai
află acolo. Dar din moment ce declaraţia nu ne spune aşa ceva,
atunci nu trebuie să presupună că aşa se subînţelege. Noi trebuie
să mergem la alte texte pentru a afla când şi unde are loc această
lucrare, iar acest lucru este clarificat atât în tip, cât şi în decla-
raţiile din Tragedia veacurilor şi Apocalipsa 20,1-3.
Ce zi binecuvântată şi minunată va fi atunci când vom zbura
prin spaţiile nesfârşite ale universului, ştiind că am fost despărţiţi
pentru totdeauna de păcatele noastre şi că ele îl încătuşează pe
Satana care nu mai are nici un fel de putere pentru a ajunge la noi
ca să le pună iarăşi asupra noastră! Fie ca Domnul cerurilor să ne
dea harul şi credinţa pentru a rămâne credincioşi până la vremea
acestei bucurii extraordinare.*
* Notă: Pentru un studiu amănunţit cu privire la acest subiect, vezi

Experienţe şi viziuni, cap. Răstignirea lui Hristos, par. 7; cap. Încheierea
vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 3-5; cap. Pământul pustiit, par.
2, 3; cap. Moartea a doua, par. 1-3; Tragedia veacurilor, cap. În faţa
raportului vieţii, par. 18-21; cap. Pustiirea pământului, par. 17, 18, 23-
25; cap. Sfârşitul luptei, par. 32-34; Profeţi şi regi, cap. Iosua şi îngerul,
par. 3 de la sfârşit; Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui,
ultimele patru paragrafe.
CAPITOLUL 41
Mileniul
O dată ce ţapul ispăşitor este legat bine cu lanţurile sale, şi

sfinţii sunt în drum spre căminul lor ceresc, începe mileniul.
În timp ce starea de pustiire totală care va exista pe acest pământ
şi evenimentele care au loc în timpul acestei perioade sunt descrise
în mod clar în scrierile inspirate, există totuşi astăzi în lume
anumite interpretări profetice care spun că lumea va fi locuită şi
înfloritoare în intervalul acestui timp. Mai mult decât atât, există
o teorie potrivit căreia omenirii i se va oferi o a doua şansă pentru
mântuire.
Nu este scopul acestei cărţi să examineze în detaliu aceste teorii,
ci mai degrabă să prezinte adevărul aşa cum este el în privinţa
acestui subiect, astfel încât atunci când se prezintă rătăciri minţii,
ea să fie în stare să discearnă foarte repede natura nebiblică a
acestor erori. Că acest lucru este important se vede din faptul că
aceste teorii devin din ce în ce mai populare şi vor fi chiar teoriile
pe care oştirile Domnului vor trebui să le combată în ultimele zile.
Adevărul cu privire la această chestiune, aşa cum este prezentat
în termenii cei mai clari posibili în Sfintele Scripturi, este că în
timpul celor o mie de ani după cea de-a doua venire a lui Hristos
acest pământ va fi o pustietate nelocuită şi plină de ruine şi
nicidecum o lume a unor locuitori fericiţi plină de pace şi înflo-
ritoare, condusă de Isus, în calitate de Împărat al împăraţilor,
având tronul la Ierusalim.
În primul rând, când Isus coboară din cer orice om nelegiuit care
a reuşit să supravieţuiască în faţa groaznicei distrugeri a celor
şapte plăgi, va căuta să se ascundă de El în munţii şi stâncile care
cad peste ei şi îi distrug ca urmare a cutremurului planetei, astfel
încât nici unul dintre ei nu va mai fi lăsat în viaţă când Hristos
ajunge aici. Acest tablou al nimicirii totale a celor nelegiuiţi este
descris în Apocalipsa 19. În versetele 11-16 se descrie venirea lui
Hristos şi a oştirilor Lui spre pământ, chiar înainte de începerea
mileniului:
(510)
MILENIUL 511
„Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel
ce sta pe el, se cheamă ,Cel credincios’ şi ,Cel adevărat’, şi El judecă
şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea
încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris, pe
care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o
haină muiată în sânge. Numele Lui este ,Cuvântul lui Dumnezeu.’
Oştile din cer îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire,
alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească
neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca
cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta:
,Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.’ ”
Pe măsură ce Ioan priveşte coborârea Împăratului împăraţilor
în toată slava Lui, vede un înger care cheamă păsările care se
hrănesc cu stârvuri la ultimul lor mare ospăţ – trupurile celor care
sunt distruşi în ultimul război dintre Hristos, pe de o parte, şi
Satana şi urmaşii săi, pe de altă parte. Acesta este descris în
ultimele versete ale capitolului. Pe măsură ce sunt studiate se va
vedea că distrugerea tuturor fiinţelor omeneşti în viaţă este atât
de completă, încât nimeni nu scapă. Printre aceştia se găsesc
împăraţi, căpitani, viteji, cai şi călăreţi şi toţi oamenii slobozi şi
robi, mari şi mici.
„Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a
strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin
mijlocul cerului: ,Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui
Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor,
carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul
de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!’ Şi am văzut fiara şi pe
împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel
ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi
împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos care făcuse înaintea
ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se
închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în
iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia
care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-
au săturat din carnea lor.” Apocalipsa 19,17-21.
Ca şi cum s-ar asigura să nu existe nici o înţelegere greşită a
mesajului versetelor, adevărul este repetat în ultimele două
versete. Aici este profetizată nimicirea totală a fiarei şi a pro-
orocului mincinos. Această nimicire a omenirii va fi foarte mare,
dar nu totală. După ce oamenii au fost nimiciţi va mai rămâne în

viaţă o rămăşiţă a oamenilor nelegiuiţi, dar ei vor pieri toţi de sabia
care iese din gura lui Hristos la venirea Sa din ceruri. Această sabie
este puterea Cuvântului Său, strălucirea venirii Sale.
Astfel, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urcă în zborul lor
prin spaţiu, va lăsa în urmă un pământ nepopulat pe care va fi
legat diavolul pentru următorii o mie de ani, fără nimeni pe care
să-l mai ispitească şi fără nimic asupra căruia să îşi verse patimile
lui nimicitoare.
Nu numai că acest adevăr este foarte bine şi foarte clar
exprimat în Noul Testament, dar de asemenea este tot la fel de
clar declarat şi în Vechiul Testament. Profetului Ieremia, pe mă-
sură ce contempla viitorul lui Israel, i s-a dat o viziune a modului
cum vor decurge lucrurile când pământul va fi lovit de judecăţile
finale ale lui Dumnezeu. Aceasta profeţie este consemnată în
Ieremia 4,23-27:
„Mă uit la pământ şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri
şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi şi iată că sunt zguduiţi; şi
toate dealurile se clatină! Mă uit şi iată că nu este nici un om; şi
toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit şi iată Carmelul este un
pustiu; şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului şi
înaintea mâniei Lui aprinse! Căci aşa vorbeşte Domnul: ,Toată ţara
va fi pustiită, dar nu o voi nimici de tot.’ ”
Când citim primul verset cuvintele lui ne reamintesc tabloul
oferit în primul verset din Geneza cu privire la starea lumii înainte
ca Dumnezeu s-o modeleze într-un cămin rodnic şi frumos pentru
familia omenească. De aceea, am putea crede că Ieremia şi-a
aruncat privirea înapoi şi nu înainte în viitor, ca şi cum i se oferise
o viziune a pământului în timpul primelor ore ale săptămânii
creaţiei.
Dar o citire atentă a versetelor arată că nu este vorba de aşa
ceva. În primul rând, când pământul era gol şi pustiu la început,
era acoperit cu apă, pe când în situaţia descrisă de profet este vorba
de uscat, cu munţii, dealurile şi cu câmpiile lui.
Mai mult decât atât, aceasta nu are nimic de a face cu starea de
lucruri de la începutul săptămânii creaţiei, deoarece atunci n-au
existat locuri mănoase care să fi devenit o pustietate şi nici oraşe
populate care să fi fost distruse.
În plus, la prima creaţiune nu a existat nimic în ceea ce priveşte
prezenţa mâniei aprinse a lui Dumnezeu.
MILENIUL 513
Din acest motiv, viziunea dată lui Ieremia nu a fost o descoperire a

creaţiunii pământului, ci o descoperire a pustiirii lui totale din viitor.
Între această portretizare a adevărului descoperit profetului şi
timpul prezent nu a existat nici o împlinire completă a acestei
profeţii, nici un timp când oraşele populate să fi fost distruse până la
punctul unde toate păsările să fi pierit şi toată lumina solară să se fi
stins.
Acest lucru înseamnă că împlinirea acestei profeţii se află încă
în viitor şi nu există dificultăţi în determinarea timpului când se
va împlini ea. Nu se va împlini decât atunci când pământul se va
clătina înaintea prezenţei Împăratului împăraţilor, când El se
întoarce în slava Tatălui Său pentru a-i lua pe cei răscumpăraţi din
această lume păcătoasă ca să-i ducă în veşnicia păcii.
Deci, aşa cum declară profeţia, în timpul mileniului nu va mai
fi „nici un om”. În timp ce la început păsările cerului se vor ospăta
cu trupurile neîngropate ale oamenilor morţi, vine curând şi timpul
când rezerva lor de hrană se va isprăvi şi vor dispărea şi ele, ceea
ce înseamnă că pe pământ nu mai rămâne nimic viu.
Există un motiv foarte serios pentru care această perioadă este de
o mie de ani. Legea Sabatului declară că aşa trebuie să fie. Încă din
vremurile străbune Dumnezeu a declarat că ziua a şaptea a
săptămânii este proprietatea Sa personală, pe care adevăratul popor
al lui Dumnezeu totdeauna a respectat-o ca fiind proprietatea
Creatorului. Această zi trebuia să fie o zi de odihnă, pentru ei, pentru
familiile şi pentru toate animalele lor, în care să se odihnească de
toată munca lor. Dar şi pământul trebuia să aibă odihna sa de Sabat
la fiecare şapte ani. Timp de şase ani ei trebuia să lucreze pământul,
iar în al şaptelea trebuia să-l lase să se odihnească deplin, după cum
stă scris:
„Domnul a vorbit lui Moise pe muntele Sinai, şi a zis: ,Vorbeşte
copiilor lui Israel, şi spune-le: Când veţi intra în ţara pe care v-o
dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat în cinstea
Domnului. Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-i tai via şi să
strângi roadele, dar anul al şaptelea să fie un Sabat, o vreme de
odihnă solemnă pentru pământ, un Sabat ţinut în cinstea
Domnului; în anul acela să nu-ţi semeni ogorul şi să nu-ţi tai şi să
nu-ţi culegi via. Să nu seceri ce va ieşi din grăunţele căzute de la
seceriş şi să nu culegi strugurii din via ta netăiată; acesta să fie un
an de odihnă pentru pământ. Ceea ce va ieşi de la sine din pământ
în timpul Sabatului lui, să vă slujească de hrană, ţie, robului şi
roabei tale, celui tocmit de tine cu ziua şi străinului care locuieşte

cu tine, vitelor tale şi fiarelor din ţara ta; tot venitul pământului
să slujească de hrană.’ ” Levitic 25,1-7.
Adevărul este că pe durata întreagă a celor şase mii de ani de
istorie omenească acea lege nu a fost niciodată ţinută cu adevărat
şi în mod deplin de întreaga lume, astfel că pământul nu s-a odihnit
niciodată. Dar el se va odihni când cei neprihăniţi vor fi luaţi acasă,
către tărâmul îndepărtat al cerului, şi când cei nelegiuiţi vor zace
neîngropaţi şi nejeliţi pe faţa pământului şi când nu va mai fi nici
semănat, nici secerat timp de o mie de ani literali.
Aceasta înseamnă că dacă va fi un mileniu de odihnă pentru
întreaga planetă, trebuie să nu fie mai mult de şase milenii de lipsă
de odihnă, de nelinişte. Şi acesta este adevărul! Din momentul
căderii lui Adam şi până la apariţia lui Hristos pe norii cerului vor
fi exact şase mii de ani. Acest fapt este confirmat în Spiritul
Profetic. Iată câteva exemple:
„Timp de şase mii de ani, lucrarea de răzvrătire a lui Satana ,a
făcut pământul să tremure’. El ,a făcut lumea ca un pustiu şi a
nimicit cetăţile de pe el’. Şi ,n-a deschis închisoarea captivilor’.
Timp de şase mii de ani, temniţa lui l-a primit pe poporul lui
Dumnezeu şi l-ar fi ţinut pentru totdeauna în robie, dar Hristos a
sfărâmat lanţurile şi i-a eliberat pe prizonieri.” Tragedia veacu-
rilor, cap. Pustiirea pământului, paragraful 7 de la sfârşit.
Această declaraţie este făcută în contextul celei de a doua veniri
a Domnului şi ne spune realmente că, până la vremea aceasta, au
trecut şase mii de ani de moarte sub stăpânirea lui Satana, dar
acum, la sfârşitul acestei perioade de timp, puterea sa de a-i ţine
captivi a fost distrusă.
„ ,Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul se
ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi
dă pe cei răi pradă săbiei.’ Ieremia 25,31. Timp de şase mii de ani
a continuat marea luptă; Fiul lui Dumnezeu împreună cu solii
cereşti au fost în luptă cu puterea celui rău, pentru a-i avertiza,
a-i lumina şi a-i salva pe fiii oamenilor. Acum toţi au luat hotă-
rârea; nelegiuiţii s-au unit deplin cu Satana în lupta contra lui
Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să restabilească auto-
ritatea legii Sale călcate în picioare. Acum lupta nu mai este numai
cu Satana, ci şi cu oamenii. ,Domnul se ceartă cu popoarele.’ ,El va
da săbiei pe cei nelegiuiţi.’ ” Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea
pământului, par. 12.
MILENIUL 515
„Lucrarea de nimicire a Satanei s-a sfârşit pentru totdeauna.

Timp de şase mii de ani şi-a făcut voia, umplând pământul de vai
şi producând durere în tot universul. Toată creaţiunea a gemut şi
s-a chinuit în durere. Acum, făpturile lui Dumnezeu sunt pentru
totdeauna eliberate de prezenţa şi de ispitirile lui. ,Tot pământul
se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii cei drepţi în
cântece de veselie.’ Isaia 14,7. Şi un strigăt de laudă şi de biruinţă
se înalţă din tot universul credincios. ,Şi am auzit ca un glas de
gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete
puternice, care zice: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel
Atotputernic a început să împărăţească.’ Apocalipsa 19,6.”
Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 31.
Dispunând de aceste informaţii se poate ajunge la concluzia că
este o simplă chestiune să determini anul întoarcerii lui Hristos,
dacă nu chiar luna, ziua, săptămâna sau ora. În general se crede
că Hristos a venit pe pământ după patru mii de ani de la creaţiune,
rămânând încă două mii de ani până la încheierea celor şase mii.
De aceea, conform acestui raţionament, Hristos ar trebui să vină
în anul 2000.
Totuşi, a ajunge la o asemenea concluzie, înseamnă a te face
vinovat de stabilirea de date în ce priveşte venirea lui Isus pe norii
cerului, iar eu niciodată nu mă voi face vinovat de aşa ceva. Sunt
pe deplin conştient de numeroasele declaraţii care ne avertizează
într-un mod sever să nu prezicem nici o dată profetică legată de
vreun eveniment viitor, inclusiv cea de-a doua venire, iar eu dau
ascultare deplină acestora.
Unii se vor simţi oarecum frustraţi pentru faptul că li se
interzice să prezică timpul venirii lui Hristos, când pare atât de
evident că El va veni la o dată stabilită. Asemenea oameni vor
întreba de ce trebuie să li se interzică aşa ceva. Realitatea este că
informaţiile date în paragrafele de mai sus nu sunt suficiente
pentru a determina exact când se sfârşesc cei şase mii de ani. Un
factor necunoscut este faptul că lungimea zilelor şi anilor nu a
rămas mereu constantă în cursul veacurilor.
Suntem avertizaţi de Petru că „în zilele din urmă vor veni
batjocoritori, plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor
zice: ,Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit
părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii.’
Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ
scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că
lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi
pământul de acum sunt păzite şi păstrate prin acelaşi Cuvânt,
pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor
nelegiuiţi.” 2 Petru 3,3-7.
Înainte de potop a fost o lume, dar după potop avem de a face cu
o lume diferită. Deosebirea aceasta trebuie să fi avut de-a face cu
lungimea zilelor şi anilor, pentru că trei sute şaizeci şi cinci de zile
şi un sfert dintr-un an este un număr puţin ciudat. M-aş aştepta
ca un an să aibă mai degrabă trei sute şaizeci de zile. Aceasta ar
face ca fiecare an să aibă douăsprezece luni a câte treizeci de zile.
Întrebarea este: „Ce lungime a anului a folosit Dumnezeu când
a calculat cei şase mii de ani? A folosit El o anumită lungime până
la potop şi o alta diferită după potop?” Răspunsul la aceste
întrebări ne este necunoscut. De aceea, este imposibil să ştim când
se vor sfârşi cei şase mii de ani. Dar un lucru este sigur, şi anume
când acest timp va expira, Hristos va veni fără nici o îndoială.
În timp ce pământul se odihneşte astfel de toate luptele şi
frământările istoriei omenirii, cei neprihăniţi vor fi în cer şi vor
examina cazurile celor nelegiuiţi, pentru ca pedepsele lor să fie
potrivite cu exactitate la judecata finală de la sfârşitul mileniului.
„În timpul celor o mie de ani, între prima şi a doua înviere, are
loc judecata celor nelegiuiţi. Apostolul Pavel arată către această
judecată ca fiind un eveniment ce urmează celei de a doua veniri.
,De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni
Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi
va descoperi gândurile inimilor.’ 1 Corinteni 4,5. Daniel declară că
atunci când vine Cel îmbătrânit de zile ,judecata a fost dată
sfinţilor Celui Preaînalt’. Daniel 7,22. La data aceasta, cei
neprihăniţi domnesc ca regi şi preoţi pentru Dumnezeu. Ioan
spune în Apocalipsa: ,Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor
ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata; ei vor fi preoţi ai lui
Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.’
Apocalipsa 20,4-6. Acum este timpul când, aşa cum a profetizat
apostolul Pavel, ,sfinţii vor judeca lumea’. 1 Corinteni 6,2.
Împreună cu Hristos ei îi judecă pe cei nelegiuiţi, comparând
faptele lor cu Biblia, cartea statutară, hotărând fiecare caz după
faptele făcute în trup. Apoi, partea pe care cei nelegiuiţi trebuie să
o suporte este măsurată după faptele lor; şi este scrisă în dreptul
numelui lor în cartea morţii.
Satana şi îngerii lui sunt judecaţi de Hristos şi de poporul său.
MILENIUL 517
Evenimente care au loc la începutul, în

timpul şi la sfârşitul mileniului
Prima A doua
înviere înviere
1000 de ani
Întoarcerea Hristos, sfinţi şi

Cei neprihăniţi
cetatea coboară
lui Isus sunt în cer pe pământ
Cei răi sunt morţi
Neprihăniţii cei Cei răi morţi

morţi sunt înviaţi sunt înviaţi
şi luaţi la cer cu Satana este
Satana este legat dezlegat
sfinţii cei vii
cu un lanţ mare
Cei răi sunt Ultima

omorâţi judecată
Pământul se
odihneşte
Satana este Satana şi
legat păcătoşii sunt
distruşi
Pământul rămâne Pământul este

pustiu curăţit şi reînnoit
Pavel spune: ,Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?’ 1 Corinteni 6,3.
Iar Iuda declară că ,El a păstrat pentru judecata zilei celei mari,
puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat
vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa’. Iuda 6.” Tragedia veacurilor,
cap. Pustiirea pământului, par. 2 şi 3 de la sfârşit.
Am putea întreba: „De ce li se dă celor neprihăniţi această
sarcină în această perioadă de timp?” Iar răspunsul constă, cel
puţin în parte, în aceea că ni se dă posibilitatea să vedem
imparţialitatea şi dreptatea absolută a lui Dumnezeu, în alegerea
celor care se vor bucura de viaţa veşnică şi a acelora care sunt
sortiţi morţii veşnice. Va fi dificil, dacă nu chiar imposibil, să găsim
în cer un om care să nu aibă un prieten drag, o rudă, un cunoscut
exclus din împărăţia lui Dumnezeu, în vreme ce el se bucură de ea.
Acest lucru le va provoca o durere firească, însă când vor cerceta
singuri întreaga istorie a vieţii fiecăruia dintre aceşti oameni, vor
Cei răi vor fi judecaţi potrivit cu standardul Bibliei – şi vor fi găsiţi cu lipsă.
MILENIUL 519
fi mai mult decât satisfăcuţi cu faptul că fiecare şi-a ales singur

soarta şi că Cerul nu ar fi putut să-i primească niciodată fără
primejdia înfiorătoare a continuării întunericului şi a chinului
îngrozitor aduse de păcat.
N-ar putea să existe vreo altă pedeapsă meritată din plin ca
agonia suferită de către Satana, căruia i se pun la dispoziţie o mie
de ani fără nici cea mai mică posibilitate de acţiune. Înainte de
aceasta, groaza înspăimântătoare a unei conştiinţe vinovate a fost
domolită de activitatea sa neîntreruptă, ce nu-i dădea timp şi nu
permitea gândurilor sale să-l chinuiască cumplit. Dar în timpul
celor o mie de ani, care vor veni curând, poate să-şi aducă aminte
de frumuseţea şi de minunăţia căminului pe care l-a pierdut din
cauza răzvrătirii sale, cât şi de mizeria şi de distrugerile pe care el
le-a adus acestui pământ frumos şi locuitorilor lui şi la fel de mult
vede pustiirea totală care acum îl înconjoară, ca rezultat al lucrării
sale diabolice. Atât pentru el, cât şi pentru îngerii săi, acest timp
este cel mai mizerabil timp pe care l-a petrecut cineva vreodată, iar
el va avea o mie de ani pentru aceasta.
Cel mai teribil lucru dintre toate va fi când el va realiza că tot ce
a făcut a fost fără sens, deoarece el va vedea atunci că a eşuat în
toate obiectivele pe care şi le-a propus. Cu toate acestea, el încă nu
este pocăit, fiind încă sfidător şi hotărât să lupte împotriva lui
Dumnezeu, pentru că atunci când se sfârşesc cei o mie de ani el se
năpusteşte din nou să lucreze asupra miliardelor de supuşi care au
fost înviaţi din morminte, ca să-i înşele să creadă că pot totuşi să-l
înfrângă pe Dumnezeu şi să câştige împărăţia Lui pentru ei înşişi.
Fără îndoială, el este încurajat în acest timp când vede că are sub
comandă nu doar frontul divizat al unei singure generaţii, ci frontul
unit al tuturor generaţiilor celor pierduţi din toate veacurile.
Printre ei se găsesc cei mai agili soldaţi şi generali din fiecare veac,
împreună cu cei mai îndemânatici şi mai ingenioşi oameni de şti-
inţă din toată istoria omenească. Toţi sunt acolo, cei curajoşi şi
puternici, strategii şi tacticienii, inventatorii şi constructorii, având
toţi aceeaşi dorinţă comună de a intra în posesia frumoasei cetăţi
care se ridică în toată gloria ei în marea câmpie dinaintea lor. Totuşi,
chiar şi aici Satana are succes în această lucrare de conducere,
deoarece îi determină să creadă că el este Hristosul cel adevărat şi
că el are putere să-i elibereze de „cea mai crudă şi cea mai teribilă
tiranie”. Cât de bine sunt exprimate aceste adevăruri în declaraţiile
următoare:
„Acum Satana se pregăteşte pentru o ultimă luptă pentru

supremaţie. Cât timp a fost lipsit de putere şi întrerupt din lucrarea
lui de amăgire, prinţul răului s-a simţit nenorocit şi descurajat; dar
când morţii nelegiuiţi învie şi el vede acele mulţimi de partea lui,
nădejdea lui reînvie şi se hotărăşte să nu renunţe la marea luptă.
Îşi va pune în linie de bătaie, sub steagul lui, toate oştile celor
pierduţi şi prin ei va căuta să-şi aducă la îndeplinire planurile. Cei
nelegiuiţi sunt prizonierii lui Satana. Respingându-l pe Hristos, ei
au acceptat conducerea marelui răzvrătit. Ei sunt gata să primeas-
că sugestiile lui şi să împlinească poruncile lui. Dar, consecvent
şireteniei lui de la început, nu vrea să fie recunoscut ca fiind Satana.
Pretinde a fi prinţul care este proprietarul de drept al lumii şi a
cărui moştenire i-a fost răpită pe nedrept. Se prezintă supuşilor lui
amăgiţi ca salvator, asigurându-i că puterea lui i-a scos din
morminte şi că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie.
Prezenţa lui Hristos fiind îndepărtată, Satana face minuni pentru
a-şi susţine pretenţiile. El îl face tare pe cel slab şi le inspiră tuturor
spiritul şi energia lui. Le propune să-i conducă împotriva taberei
sfinţilor şi să pună stăpânire pe Cetatea lui Dumnezeu. Cu bucurie
diabolică arată spre milioanele nenumărate de oameni care au fost
înviaţi din mormintele lor şi declară că, în calitate de conducător al
lor, este în stare să cucerească cetatea ca să-şi recâştige tronul şi
împărăţia.
În acea gloată sunt mulţi din generaţia aceea cu viaţă lungă, care
a existat înainte de potop; bărbaţi cu statură înaltă şi de o
inteligenţă vastă, care, supunându-se stăpânirii îngerilor căzuţi,
şi-au consacrat toată priceperea şi cunoştinţele pentru înălţarea de
sine; bărbaţi ale căror lucrări minunate de artă au făcut ca lumea
să idolatrizeze geniul lor, dar ale căror cruzime şi invenţii rele au
murdărit pământul şi au deformat chipul lui Dumnezeu, făcându-l
să şteargă de pe faţa pământului creaţiunea Sa. Acolo sunt împăraţi
şi generali care au cucerit popoare, viteji care n-au pierdut nici o
bătălie, luptători mândri şi ambiţioşi, a căror apropiere făcea
împărăţiile să tremure. Prin moarte, n-au suferit nici o schimbare.
Când ies din morminte, îşi reiau cursul gândurilor chiar de acolo de
unde au încetat. Sunt mânaţi de aceeaşi dorinţă de cucerire care-i
stăpânea când au căzut.
Satana se consultă cu îngerii lui şi apoi cu aceşti împăraţi
cuceritori şi oameni puternici. Ei privesc puterea şi numărul
acelora care sunt de partea lor şi declară că armata din cetate este
MILENIUL 521
mică în comparaţie cu a lor şi că poate fi biruită. Fac planuri să

pună stăpânire pe bogăţiile şi pe slava Noului Ierusalim. Toţi încep
de îndată să se pregătească de luptă. Meşteri pricepuţi făuresc
echipament de război. Conducători militari, renumiţi pentru
succesele lor, rânduiesc gloate de luptători în companii şi divizii.”
Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 4-6.
Este foarte evident că diavolul nu-şi conduce supuşii într-o
incursiune pripită şi dezorganizată asupra cetăţii. El ştie foarte
bine împotriva cui se luptă şi că nu va mai avea o a doua şansă, aşa
că trebuie să facă cea mai profundă şi mai minuţioasă pregătire
posibilă. Nu trebuie să presupunem că diavolul se va mulţumi să-
şi înarmeze hoardele cu pietre şi cu beţe, din moment ce dispune
de savanţii care au trăit pe acest pământ în zilele de încheiere ale
istoriei sale milenare, care au inventat tehnologia de ultimă
generaţie în vederea războiului distructiv. Va face tot ce-i stă în
putinţă în privinţa aceasta şi nimic mai puţin. În ce măsură va fi
posibil pentru ei să se înarmeze cu arme sofisticate având în vedere
starea dezolantă a pământului, nu este posibil să cunoaştem, dar
putem fi siguri că vor face tot ce le stă în putinţă, necesitând puţin
timp în vederea pregătirii şi mărşăluirii acestei puternice armate
militare.
Cât de lungă va fi această perioadă de timp nu putem spune
acum. Tot ceea ce ştim este că va fi o perioadă de timp la sfârşitul
căreia Satana, îngerii săi şi geniile militare şi liderii omenirii vor
fi satisfăcuţi pe deplin că au făcut cele mai bune pregătiri posibile
în condiţiile existente. Apoi, în cele din urmă se dă ordinul de
înaintare, iar şirurile ordonate şi organizate ale celei mai puternice
armate mobilizate vreodată pe pământ trec în poziţie de atac.
În felul acesta se pregăteşte scena pentru ultimul act al dramei
veacurilor când orice genunchi, inclusiv arhirăzvrătitul în
persoană, se va pleca să recunoască dreptatea şi neprihănirea lui
Dumnezeu.
CAPITOLUL 42
Marea zi a judecăţii
E ste bine să punem întrebarea: De ce îi învie Domnul iarăşi pe

cei nelegiuiţi la sfârşitul celor o mie de ani şi le îngăduie chiar
să pregătească un atac plănuit cu mare grijă şi foarte bine
organizat împotriva cetăţii sfinte? Dumnezeu nu face nimic fără un
scop precis, fapt care ne asigură că pe cât de cert îi învie El, pe atât
de sigur există un scop în săvârşirea acestui lucru. Mai mult decât
atât, este strict necesar ca ei să fie înviaţi pentru rezolvarea
definitivă a tuturor socotelilor. Este de înţeles pentru noi acest scop
şi această necesitate, în măsura în care sunt descoperite în
Cuvântul lui Dumnezeu.
Descrierea detaliată a acestei scene a ultimei judecăţi din jurul
cetăţii lui Dumnezeu, descoperă faptul că orice genunchi se va
pleca la sfârşit înaintea lui Dumnezeu şi va recunoaşte că El este
Cel neprihănit şi că diavolul nu a avut nici un motiv întemeiat să
se răzvrătească împotriva Lui. Astfel se va obţine îndreptăţirea
deplină şi finală a lui Dumnezeu şi a modului Său de lucru. Dar în
timp ce Dumnezeu are un scop foarte precis în săvârşirea acestui
lucru, nu trebuie să ne treacă prin minte gândul că Dumnezeu
caută să se îndreptăţească singur de dragul mândriei Sale sau alte
asemenea lucruri. A gândi despre Dumnezeu în acest fel, înseamnă
a-l coborî la acelaşi nivel cu omul păcătos, pe când Dumnezeu
operează la un nivel cu mult mai înalt decât acesta. Ţelurile Sale
nu sunt egocentrice, ci sunt îndeplinite având în vedere siguranţa
supuşilor Săi. El trăieşte şi lucrează doar pentru ei şi nu pentru
Sine.
Chiar de la început când s-a răzvrătit diavolul au fost puse în
mod direct sub semnul îndoielii legea lui Dumnezeu şi Cuvântul
lui Dumnezeu care proclamau că doar în ascultare de această lege
există siguranţă. Dumnezeu ştie că viaţa veşnică şi posibilitatea
pentru dezvoltare nelimitată şi fericire în acea viaţă sunt posibile
numai respectând şi ascultând legea lui Dumnezeu, însă pentru că
diavolul a pus sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu care
(522)
MAREA ZI A JUDECĂŢII 523
declara acest, lucru locuitorii cerului şi ai universului n-au fost în

stare să vadă adevărul pe deplin. Pentru ei modul în care diavolul
şi-a prezentat cazul a aruncat îndoieli extrem de serioase asupra
Cuvântului lui Dumnezeu, îndoieli care, în timp ce continuau să
existe, întreţineau o stare de primejdie extrem de serioasă pentru
binele întregului univers. De aceea, dacă securitatea şi fericirea
copiilor lui Dumnezeu trebuia garantate, atunci acele îndoieli
trebuia înlăturate cu desăvârşire. Acest lucru se va realiza atunci
când diavolul şi toţi supuşii lui vor recunoaşte în mod voluntar
neprihănirea lui Dumnezeu şi adevărul căilor Lui.
Legat strâns de acest scop şi ajutând la realizarea lui este
obiectivitatea şi dreptatea lui Dumnezeu, prin faptul că oferă
tuturor celor pierduţi prilejul de a-şi apăra cauza în mod personal
înaintea lui Dumnezeu. Marea majoritate a oamenilor au intrat în
mormânt cu o atitudine de ură împotriva lui Dumnezeu, acuzându-
l pentru toate necazurile şi suferinţele lor. În această viaţă ei n-au
ajuns să vadă adevărul real cu privire la aceasta şi, cu excepţia
celor care vor trăi chiar în timpul evenimentelor ce încheie istoria
păcatului, înainte ca Hristos să vină a doua oară, nu vor avea deloc
ocazia să vadă toate aceste lucruri în mod clar. Dreptatea cere ca
să li se ofere această oportunitate, şi vor avea parte de ea.
Foarte important este de asemenea că trebuie să se demonstreze
că cei nelegiuiţi sunt într-adevăr incorigibili, că mântuirea lor este
o imposibilitate şi că niciodată nu se vor schimba indiferent cât de
multe ocazii li se vor da. Trebuie arătat că tot ceea ce s-a putut face
vreodată pentru ei s-a făcut în acest timp de har în care trăim; timp
de-a lungul căruia Domnul nu a reţinut nimic care să dea
posibilitatea tuturor oamenilor să se pocăiască şi să ajungă drept
urmare în armonie cu Dumnezeu.
Satana, prin activităţile şi acţiunile sale, va dovedi mai mult
decât oricare altul acest adevăr. Universul spectator îşi va aminti
rugăminţile stăruitoare pline de iubire prin care Tatăl căuta să-l
scape de soarta lui înainte de a fi alungat din cer. Ei îşi vor aminti
de înfrângerea lui la crucea de pe Golgota când el, înarmat cu toate
armele cruzimii şi forţei, a fost înfrânt de Mântuitorul, înarmat
doar cu iubirea neprihănirii. Ei au văzut, de asemenea, cum Satana
a fost înfrânt cu aceleaşi arme ale neprihănirii de către cei o sută
patruzeci şi patru de mii, ce vor triumfa în zilele din urmă. L-au
văzut apoi pe Satana care în decurs de o mie de ani a avut timp
suficient să cugete, cu toate că la sfârşitul lor va porni din nou la
luptă cu o nouă hotărâre, la fel de încăpăţânat, de nepocăit şi de

ticălos, aşa cum a fost întotdeauna. Se va vedea că el nu s-a
schimbat în caracter câtuşi de puţin, că este încă marele mincinos
şi că prin puterea înşelătoare a minciunilor va determina
miliardele de oameni să se unească cu el în ultimul mare atac
împotriva cetăţii lui Dumnezeu.
Deci, neschimbaţi şi de neschimbat, ei fac ultimele pregătiri în
amănunţime şi apoi „în cele din urmă, se dă ordinul de înaintare
şi oştile nenumărate pornesc – o armată cum n-a fost niciodată
formată de cuceritorii pământeşti, pe care forţele unite din toate
veacurile, de când a început războiul pe pământ, n-au egalat-o
niciodată. Satana, cel mai puternic dintre luptători, conduce
avangarda, iar îngerii lui îşi unesc forţele pentru această luptă
finală. Împăraţi şi luptători sunt în cortegiul lui, iar mulţimile îi
urmează în companii mari, fiecare sub comandantul rânduit. Cu o
precizie militară, rândurile înaintează unul după altul pe
suprafaţa pământului, neregulată şi crăpată, către Cetatea lui
Dumnezeu. La porunca lui Isus, porţile Noului Ierusalim sunt
închise şi armatele lui Satana împresoară cetatea şi se pregătesc
de atac.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 7.
Atacul propus nu va fi niciodată lansat împotriva cetăţii, fiindcă
pe măsură ce cei nelegiuiţi înaintează, Fiul lui Dumnezeu apare
deasupra cetăţii pe un mare tron alb în toată maiestatea Sa
extraordinară. Descriind aceasta, Ioan zice:
„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea
pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit
loc pentru ele.” Apocalipsa 20,11.
Pentru cei răi este o întorsătură neaşteptată a evenimentelor şi
sunt ţintuiţi locului, fiecare ochi fiind pironit asupra scenei
dinaintea lor. Nu numai Hristos se află acolo, ci în jurul Lui sunt
toate sufletele pe care El le-a răscumpărat. Acum se descoperă
minţii tuturor celor nelegiuiţi, cum niciodată nu a mai fost cu
putinţă înainte, întregul plan al răscumpărării şi partea pe care
fiecare individ a jucat-o în lupta veacurilor. Fiecare este conştient
de toate păcatele pe care le-a comis vreodată. Fiecare este în stare
să vadă întocmai unde şi când i s-a adresat invitaţia divină pentru
părăsirea păcatele sale şi pentru a se întoarce la Dumnezeu.
Asupra fiecăruia se coboară simţul teribil al condamnării, pe
măsură ce fiecare recunoaşte pe deplin că se face vinovat de
propria-i pierzare.
Acum ei vor avea ocazia să prezinte propriile argumente pentru

apărare, dar în lumina dovezilor care li s-au prezentat ei ştiu că
nimic nu e ascuns înaintea lui Dumnezeu, că nu mai are nici un
rost să încerce să nege faptele reale ale situaţiei lor sau să apeleze
la minciună. Ei ştiu că nu au de fapt nimic pentru care să pledeze,
că situaţia lor este lipsită în totalitate şi definitiv de orice speranţă.
„Întreaga lume nelegiuită este la bara de judecată a lui
Dumnezeu, sub acuzaţia de înaltă trădare faţă de guvernământul
cerului. Ei nu au pe nimeni care să le apere cauza; n-au nici o scuză;
şi se pronunţă asupra lor sentinţa morţii veşnice.” Tragedia
veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 18.
Nu numai că ei nu sunt în stare să pună la îndoială dreptatea şi
imparţialitatea lui Dumnezeu cu privire la soarta lor veşnică,
deoarece „toţi văd că excluderea lor din cer este dreaptă” (Tragedia
veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 19), dar văd de asemenea că
Domnul nu a fost părtinitor când i-a ales pe cei care nu vor fi excluşi
din ceruri şi de la viaţa veşnică.
Închipuiţi-vă semnele de întrebare din mintea lui Pilat, Ana şi
Caiafa sau al oricărui alt om pierdut care a fost de faţă când Petru
s-a lepădat de Învăţătorul său cu blesteme şi jurăminte, când îl vor
vedea pe Petru stând aproape de Isus în toată slava Lui. Ei vor
pune la îndoială dreptatea lui Dumnezeu prin faptul că i-a
condamnat la distrugere veşnică, în timp ce lui Petru, care făcuse
ceva la fel de groaznic ca şi ei, i se acordă un tratament foarte diferit
şi opus.
Dar Domnul nu îi va lăsa să plece pe drumul morţii veşnice fără
ca să răspundă mai întâi la această întrebare şi să clarifice pentru
totdeauna orice îndoieli sau suspiciuni cu privire la căile
neprihănirii. Nu numai că vor fi deschise cărţile păcatului şi ale
morţii, cu toate rapoartele complete pe care le conţin despre
activităţile păcătoase a celor condamnaţi, dar va fi deschisă şi
cartea vieţii cu raportul ei complet despre activităţile celor
mântuiţi, spre mirarea celor pierduţi. Ei vor citi în ea cursul
complet urmat de Petru şi vor vedea că el s-a pocăit şi s-a lepădat
de păcatele sale, aşa cum şi ei ar fi putut s-o facă, dar n-au făcut-
o, aşa încât să poată fi şi ei acolo unde este Petru, însă nu vor fi din
pricina căii pe care au ales s-o urmeze cu tot dinadinsul.
Că această carte a vieţii va fi deschisă la vremea aceea, este
clarificat în Apocalipsa 20,12. „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici,
stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost
deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi

morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în
cărţile acelea.”
Desăvârşirea şi claritatea dovezii nu poate fi tăgăduită de nici unul
dintre cei pierduţi şi, pe măsură ce se înalţă o extraordinară cântare
de laudă de pe buzele celor neprihăniţi, cei nelegiuiţi sunt mişcaţi să
mărturisească desăvârşirea şi dreptatea caracterului divin.
„Ei sunt martori ai izbucnirii de uimire, de răpire şi de adorare a
celor mântuiţi; şi ca unda unei melodii se revarsă peste mulţimile
din afara Cetăţii exclamaţia tuturor, într-un glas: ,Mari şi minunate
sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi
adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!’ Apocalipsa
15,3; şi, căzând cu faţa la pământ, ei se închină Prinţului vieţii.”
Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 20.
Acum şi diavolul face acelaşi lucru. În acelaşi timp în care cei
nelegiuiţi au dinaintea ochilor întregul raport al vieţii lor şi istoria
lucrării de mântuire, Satana îşi retrăieşte întreaga viaţă.
„Memoria îi aduce aminte de căminul nevinovăţiei şi curăţiei lui,
de pacea şi de mulţumirea lui, până şi-a îngăduit să murmure
împotriva lui Dumnezeu şi să îl invidieze pe Hristos. Acuzaţiile lui,
răscoala lui, amăgirile lui pentru a câştiga simpatia şi sprijinul
îngerilor, stăruinţa lui încăpăţânată în a nu face nici un efort de
întoarcere atunci când Dumnezeu i-a oferit iertarea – toate acestea
îi vin cu putere în minte. Îşi revede lucrarea printre oameni, cu
urmările ei – vrăjmăşia omului faţă de semenul lui, distrugerea
teribilă a vieţii, ridicarea şi căderea împărăţiilor, răsturnarea
tronurilor, succesiunea îndelungată a agitaţiilor, a conflictelor şi a
răscoalelor. Îşi aminteşte de toate eforturile lui permanente de a se
împotrivi lucrării lui Hristos şi de a-l afunda pe om din ce în ce mai
adânc. Vede că uneltirile lui demonice nu i-au putut distruge pe
aceia care şi-au pus încrederea în Isus. Când Satana îşi priveşte
împărăţia, rodul trudei lui, vede numai decădere şi ruină. A condus
mulţimile să creadă că Cetatea lui Dumnezeu ar putea fi o pradă
uşoară; dar ştie că aceasta este o minciună. Mereu şi mereu în
desfăşurarea marii lupte a fost învins şi obligat să se predea.
Cunoaşte prea bine puterea şi maiestatea Celui veşnic.” Tragedia
veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 22.
În acest moment diavolul descoperă că este singur cu desăvâr-
şire, neavând pe nimeni care să-i apere cauza sau care să-i poarte
bătăliile. Masca înşelăciunii sale este dată la o parte.
„În ultimul său efort uriaş de a-l detrona pe Hristos, de a

distruge pe poporul Său şi de a pune stăpânire pe Cetatea lui
Dumnezeu, arhiamăgitorul a fost demascat definitiv. Aceia care
s-au unit cu el văd înfrângerea totală a cauzei lui. Urmaşii lui
Hristos şi îngerii credincioşi văd întinderea vastă a intrigilor lui
împotriva guvernării lui Dumnezeu. El devine obiectul repulsiei
generale.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 23.
Pentru prima oară în decursul miilor de ani acuzaţiile lui Satana
împotriva lui Dumnezeu şi a guvernării Sale sunt aduse la tăcere.
„Iar acum Satana se pleacă şi mărturiseşte justeţea sentinţei
date lui.
,Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?
Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina
înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!’ Apocalipsa
15,4.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 24, 25.
În acest moment, scopul luptei şi faptul că i s-a permis să se
dezvolte până la apogeul ei va fi în sfârşit realizat.
„Toate întrebările cu privire la adevăr şi rătăcire în lupta cea
lungă au fost acum explicate. Urmările răscoalei, roadele punerii
deoparte a statutelor divine s-au descoperit vederii tuturor
inteligenţelor create. Efectele conducerii lui Satana în contrast cu
guvernarea lui Dumnezeu au fost prezentate universului întreg.
Chiar lucrările lui l-au condamnat. Înţelepciunea lui Dumnezeu,
dreptatea şi bunătatea Lui sunt deplin îndreptăţite. S-a văzut că
toate procedeele Sale în marea luptă au fost dirijate ţinând seama
de binele veşnic al poporului Său şi binele tuturor lumilor pe care
El le-a creat.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 25.
Chiar dacă diavolul, toţi supuşii lui şi toţi locuitorii fără păcat ai
cerului şi ai pământului văd limpede şi recunosc dreptatea şi
bunătatea lui Dumnezeu în toată purtarea lui faţă de păcat, ultima
dovadă, cheia de boltă, urmează să fie pusă la dispoziţie. Este
dovada care demonstrează că atunci când Domnul a închis timpul
de har pentru cei nelegiuiţi şi a declarat că nu mai există nici un
fel de speranţă pentru mântuirea lor, El a spus adevărul. Va fi
dovada clară a rezultatului final al desfăşurării păcatului în viaţă,
care îl aduce pe om la punctul unde spiritul de ură şi de răzbunare
este atât de înrădăcinat, încât nu mai poate fi înlăturat.
Dacă la acest punct final al timpului ar mai exista şi cea mai
mică posibilitate de speranţă pentru cei nelegiuiţi, atunci
mărturisirea şi recunoaşterea neprihănirii lui Dumnezeu, precum
şi a propriei lor păcătoşenii ar fi trebuit să îi conducă la un spirit

de supunere şi predare faţă de voinţa lui Dumnezeu, însă nu este
nimic din acest spirit în ei sau în conducătorul lor hain.
„Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui
Dumnezeu şi să se plece înaintea supremaţiei lui Hristos, carac-
terul lui rămâne neschimbat. Spiritul de răzvrătire izbucneşte
iarăşi ca un torent puternic. Plin de furie, se hotărăşte să nu
abandoneze lupta cea mare. A venit timpul pentru o luptă disperată,
finală, împotriva Împăratului cerului. Se aruncă în mijlocul
supuşilor lui şi încearcă să-i inspire cu propria furie, ridicându-i pe
loc la luptă.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 27.
Cu alte cuvinte, Satana ordonă acum să înceapă imediat atacul
amânat asupra cetăţii, demonstrându-se astfel înaintea privirilor
uluite ale celor nelegiuiţi şi ale celor neprihăniţi perversitatea
totală a diavolului. Niciodată mai înainte nu s-a văzut şi nu s-a
arătat atât de complet şi de convingător faptul că diavolul se află
cu desăvârşire în afara oricărei speranţe de mântuire şi că este
imposibil pentru Dumnezeu să-l salveze; indiferent cât de mult ar
dori s-o facă. Diavolul se va folosi de ultimele momente din timpul
cât mai e în viaţă pentru a se lupta mai departe. Ce memento
înfiorător trebuie să fie pentru noi astăzi perversitatea îngro-
zitoare a păcatului! Astăzi putem declara că niciodată nu ne-am
comporta într-un aşa mod răzvrătit, dar dacă vom întreţine şi vom
nutri păcatul fără îndoială că acesta este punctul la care inevitabil
vom ajunge.
Însă Satana descoperă că ordinul său de a înainta împotriva
cetăţii nu este ascultat. Nu mai există nici măcar o singură
persoană care să vadă chiar şi cea mai mică posibilitate de succes
în această direcţie. Mai mult decât atât, ei sunt pe deplin conştienţi
acum cu privire la natura reală a conducătorului lor, pe care îl văd
drept cauza tuturor necazurilor şi dificultăţilor lor.
Satana va da ordine atunci „dar dintre toate milioanele pe care
le-a amăgit la răscoală nu este nici unul care să-i recunoască
supremaţia. Puterea lui este sfârşită. Cei nelegiuiţi sunt plini de
aceeaşi ură faţă de Dumnezeu pe care o inspiră Satana; dar ei văd
că situaţia lor este deznădăjduită, că nu pot birui în lupta împotriva
lui Iehova. Mânia lor se aprinde împotriva lui Satana şi a acelora
care au fost agenţii lui în amăgire şi, cu o furie demonică, se întorc
împotriva lor.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 27.
Păcatul aduce un declin constant de putere şi s-ar părea că la
vremea aceea diavolul va fi pierdut toată puterea de a se face

invizibil şi de a zbura, astfel că oamenii de pe pământ pot să-l vadă
şi să-l atingă, iar el va simţi furia sălbatică a celor pe care i-a
condus la distrugere, aşa cum nici o minte nu-şi poate închipui şi
cum nici un condei nu poate zugrăvi acest lucru.
Nici cei nelegiuiţi nu se vor da mulţumiţi să-şi folosească mâinile
goale împotriva Satanei şi agenţilor săi care i-au condus la
dezastru. Chiar armele pregătite cu atâta grijă pentru atacul
asupra cetăţii vor fi folosite pentru a satisface pofta lor de
răzbunare împotriva vrăjmaşilor lor. Aceste arme ar putea fi foarte
bine arme care n-au fost niciodată inventate – arme cosmice şi
nucleare, de o natură nemaivăzută încă de noi, capabile să dez-
lănţuie o reacţie atomică în lanţ care să arunce lumea în foc.
Aceia care cu adevărat înţeleg că Domnul nu-l distruge pe cel
păcătos, ci că păcatul şi păcătoşii se distrug singuri ca rezultat
inevitabil al lucrării păcatului în sine, nu vor vedea focurile care
izbucnesc la această oră ca venind de la Dumnezeu, ci mai degrabă
văd că focul izbucneşte ca urmare a faptului că păcătosul însuşi îl
aprinde. Neprihănirea lui Dumnezeu va fi atunci pe deplin şi
definitiv îndreptăţită.
Este suficient să amintim aici că pe măsură ce nelegiuiţii se
întorc împotriva conducătorilor lor, focul care va izbucni nu va fi
unul obişnuit, ci unul care va mistui păcatul şi păcătoşii împreună
cu marea căpetenie a păcatului de la apariţia acestuia. Cetatea
sfântă va pluti pe flăcările acestui foc exact aşa cum a plutit arca
lui Noe pe valurile furioase, până când focul se va stinge şi va
dispărea definitiv după ce va fi consumat victimele sale şi va curăţi
pământul.
„ ,Cel nelegiuit îşi primeşte răsplata pe pământ’ Proverbe 11,31.
,Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi
toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul
oştirilor.’ Maleahi 4,1. Unii sunt distruşi într-o clipă, în timp ce alţii
suferă multe zile. Toţi sunt pedepsiţi ,după faptele lor’. Păcatele
celor drepţi fiind puse asupra lui Satana, el trebuie să sufere nu
numai pentru răscoala proprie, ci pentru toate păcatele la care i-a
provocat pe sfinţi să le săvârşească. Pedeapsa lui este cu mult mai
mare decât a acelora pe care i-a amăgit. După ce toţi aceia care au
căzut prin amăgirile lui au pierit, el încă mai trăieşte şi mai suferă.
În flăcările nimicitoare, cei nelegiuiţi sunt nimiciţi, şi rădăcină, şi
ramură – Satana fiind rădăcina, iar urmaşii lui, ramurile.
Pedeapsa deplină a legii a fost adusă; cererea dreptăţii a fost

satisfăcută; iar cerul şi pământul, privind, declară neprihănirea lui
Iehova.
Lucrarea de nimicire a lui Satana s-a sfârşit pentru totdeauna.
Timp de şase mii de ani şi-a făcut voia, umplând pământul de vai
şi producând durere în tot universul. Toată creaţiunea a gemut
şi s-a chinuit în durere. Acum, făpturile lui Dumnezeu sunt
pentru totdeauna eliberate de prezenţa şi de ispitirile lui. ,Tot
pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii
cei drepţi în cântece de veselie.’ Isaia 14,7. Şi un strigăt de laudă
şi de biruinţă se înalţă din tot universul credincios: ,Şi am auzit
ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul
unor tunete puternice, care zice: Aleluia! Domnul, Dumnezeul
nostru Cel Atotputernic a început să împărăţească.’ Apocalipsa
19,6.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 30, 31.
Apoi vor apărea din ţărână, prin puterea creatoare a lui
Dumnezeu, un cer nou şi un pământ nou, ai cărui locuitori, care au
fost martori la ceea ce e-n stare să facă păcatul, vor fi pentru
totdeauna în siguranţă faţă de posibilitatea oricărei îndoieli care
ar putea lua naştere în mintea lor cu privire la căile şi lucrările lui
Dumnezeu. Păcatul niciodată nu-şi va mai face apariţia pentru a
distruge minunata lucrare creatoare a lui Dumnezeu, iar toţi cei
răscumpăraţi se vor bucura pentru veşnicie de pacea, prosperitatea
şi realizările cerului.
Aceia care astăzi învaţă să trăiască după principiile adevărului,
vor fi pe noul pământ trăind mai departe după aceleaşi principii.
Fie ca toţi cititorii noştri să trăiască după principiile adevărului.
„ ,Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou: pentru că cerul
dintâi şi pământul dintâi pieriseră.’ Apocalipsa 21,1. Focul care îi
consumă pe cei nelegiuiţi curăţă pământul. Orice urmă de blestem
este îndepărtată. Nici un iad arzând veşnic nu va păstra înaintea
celor răscumpăraţi consecinţele grozave ale păcatului.
Numai o singură amintire rămâne: Mântuitorul nostru va purta
pentru veşnicie semnele răstignirii. Pe fruntea Sa rănită, pe coasta
Sa, pe mâinile şi picioarele Sale, se vor păstra pe veci urmele
lucrării pline de cruzime pe care a făcut-o păcatul. Privindu-l pe
Hristos în slava Sa, profetul spune: ,Din mâna Lui pornesc raze, şi
acolo este ascunsă tăria Lui.’ Habacuc 3,4. Coasta împunsă, din
care a curs şuvoiul purpuriu, l-a împăcat pe om cu Dumnezeu –
acolo este slava Mântuitorului, acolo ,este ascunsă tăria Lui’.
Puternic ca să mântuiască, prin jertfa răscumpărării, El a fost

puternic să execute dreptatea asupra acelora care au dispreţuit
mila lui Dumnezeu. Iar semnele umilinţei Sale formează cinstea
Sa cea mai înaltă; prin veacurile veşnice, rănile de la Calvar vor
provoca lauda Sa şi vor face cunoscută puterea Sa.
,Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni,
şi la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăţia fiicei
Ierusalimului!’ Mica 4,8. A venit vremea către care au privit cu
ardoare oamenii sfinţi de la data de când sabia învăpăiată a oprit
prima pereche din Eden, timpul pentru ,răscumpărarea celor
câştigaţi de Dumnezeu’. Efeseni 1,14. Pământul, care a fost dat
omului de la început să fie împărăţia sa şi care a fost trădat în
mâinile lui Satana şi ţinut multă vreme de acest duşman puternic,
a fost adus înapoi prin marele plan de mântuire. Tot ce a fost
pierdut prin păcat a fost recâştigat. ,Căci aşa vorbeşte Domnul,
care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să
fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit.’ Isaia 45,18. Scopul de la
început al lui Dumnezeu în crearea pământului este împlinit când
este făcut locuinţă veşnică pentru cei mântuiţi. ,Cei neprihăniţi vor
stăpâni ţara, şi vor locui în ea pe vecie.’ Psalm 37,29.
Teama de a nu face moştenirea viitoare să pară prea materială i-a
făcut pe mulţi să spiritualizeze chiar acele adevăruri care ne conduc
să o privim ca fiind căminul nostru. Isus i-a asigurat pe ucenicii Săi
că s-a dus să le pregătească locaşuri în casa Tatălui. Aceia care
primesc învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi în totală
necunoştinţă cu privire la căminul ceresc. Şi, cu toate acestea, ,lu-
cruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima
omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dum-
nezeu pentru cei ce-l iubesc’. 1Corinteni 2,9. Limbajul omenesc nu
este în stare să descrie răsplata celor neprihăniţi. Va fi cunoscută
numai de aceia care o vor vedea. Nici o minte mărginită nu poate
cuprinde slava Paradisului lui Dumnezeu.
În Biblie, moştenirea celor mântuiţi este numită ,o patrie’. Evrei
11,14-16. Acolo, păstorul ceresc îşi conduce turma la izvoare de apă
vie. Pomul vieţii îşi dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului
sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg
continuu, limpezi precum cristalul, şi, pe malul lor, pomi unduind
îşi aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru răscumpăraţii
Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline pline de
frumuseţe, iar munţii lui Dumnezeu îşi înalţă crestele înalte. Pe
acele câmpii paşnice, lângă izvoarele pline de viaţă, poporul lui

Dumnezeu, multă vreme peregrin şi rătăcitor, va găsi un cămin.
,Poporul Meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în
adăposturi liniştite.’ ,Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în
ţara ta, nici de pustiire şi prăpăd în ţinutul tău, ci vei numi
zidurile tale ,Mântuire’ şi porţile tale ,Laudă’. Vor zidi case şi le
vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca
altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să le
mănânce rodul, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor.’
Isaia 32,18; 60,18; 65,21-22.
,Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli,
şi va înflori ca trandafirul.’ ,În locul spinului se va înălţa
chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul.’ ,Atunci lupul va
locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul;
şi le va mâna un copilaş. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă
pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.’ Isaia 35,1; 55,13; 11,6.9.
Durerea nu poate să existe în atmosfera cerului. Nu vor mai fi
lacrimi, nici convoaie funebre, nici urme de plâns. ,Şi moartea nu
va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru
că lucrurile dintâi au trecut.’ ,Nici un locuitor nu zice: Sunt
bolnav! Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui.’
Apocalipsa 21,4; Isaia 33,24.
Acolo este Noul Ierusalim, metropola slăvită a noului pământ,
,o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împără-
tească în mâna Dumnezeului tău’. ,Lumina ei era ca o piatră prea
scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Neamurile vor
umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi
cinstea lor în ea.’ Domnul zice: ,Eu însumi Mă voi veseli asupra
Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu.’ ,Iată cortul lui
Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi
Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.’ Isaia 62,3;
Apocalipsa 21,11.24; Isaia 65,19; Apocalipsa 21,3.
În Cetatea lui Dumnezeu ,nu va fi noapte’. Nimeni nu va avea
nevoie şi nu va dori odihnă. Acolo nu va fi oboseală în a face voia lui
Dumnezeu şi în a da laudă Numelui Său. Vom simţi mereu
prospeţimea dimineţii şi mereu vom fi departe de încheierea ei. ,Nu
vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru
că Domnul Dumnezeu îi va lumina.’ Apocalipsa 22,5. Lumina
soarelui va fi înlocuită cu o lumină care nu este supărătoare, cu toate
că întrece strălucirea de la amiază. Slava lui Dumnezeu şi a Mielului
inundă Cetatea Sfântă cu o lumină care nu slăbeşte. Cei

răscumpăraţi umblă în slava fără soare a unei zile permanente.
,În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul
Dumnezeu, cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei.’
Căminul veşnic al celor mântuiţi va fi o lume de o frumuseţe neasemuită, plin de viaţă

veşnică, de o vitalitate de necrezut, de sănătate perfectă, de iubire divină, şi de ocazii
nelimitate. Va fi locul unde comorile inepuizabile ale adevărului vor fi deschise înain-
tea celor răscumpăraţi, înaintea cărora vor fi mereu noi minuni de admirat, noi culmi
de urcat şi noi subiecte de glorie de privit. Acolo nu vor mai fi nici dureri, nici boală,
nici moarte, pentru că toate acestea s-au dus. Nimic nu poate fi mai extraordinar decât
să avem asigurată o locuinţă acolo, şi nu poate fi nimic mai teribil decât să fim excluşi
de la bucuriile ei veşnice.
Apocalipsa 21,22. Poporul lui Dumnezeu are privilegiul să păstreze

o legătură deschisă cu Tatăl şi cu Fiul. ,Acum vedem ca într-o
oglindă întunecată.’ 1 Corinteni 13,12. Privim chipul lui Dumnezeu
reflectat ca într-o oglindă, în lucrările naturii şi în procedeele Sale
cu oamenii, dar atunci îl vom vedea faţă în faţă, fără vălul înceţoşat
între noi. Vom sta în prezenţa Lui şi vom privi slava feţei Sale.
Acolo, cei mântuiţi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi.
Dragostea şi simpatia pe care Însuşi Dumnezeu le-a sădit în suflet
îşi vor găsi acolo exercitarea cea mai curată şi cea mai plăcută.
Comuniunea curată cu fiinţele sfinte, viaţa socială armonioasă cu
îngerii binecuvântaţi şi cu cei credincioşi din toate veacurile, care
şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului, legăturile
sfinte care unesc întreaga familie din cer şi de pe pământ (Efeseni
3,15) – acestea ajută la fericirea celor răscumpăraţi.
Acolo, minţi nemuritoare vor contempla, cu o bucurie care nu va
slăbi niciodată, minunile puterii creatoare, tainele iubirii
răscumpărătoare. Acolo, nu va mai fi nici un vrăjmaş crud şi
amăgitor, care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate
va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită. Acumularea de
cunoştinţe nu va mai obosi mintea şi nu va mai secătui puterile.
Acolo, cele mai mari planuri vor fi realizate, cele mai înalte
aspiraţii vor fi atinse, cele mai înalte ambiţii vor fi îndeplinite; şi
încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi
adevăruri de înţeles, ţinte noi care să solicite puterile minţii, ale
sufletului şi ale corpului.
Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu
mântuiţilor lui Dumnezeu. Neîncătuşaţi de moarte, ei îşi iau zborul
neobosit către lumile îndepărtate – lumi care au fost mişcate de
durere la vederea necazului oamenilor şi au tresăltat în cântări de
bucurie la vestea despre un suflet salvat. Cu o bucurie de nedescris,
copiii pământului ajung părtaşi la bucuria şi înţelepciunea
fiinţelor necăzute. Ei se împărtăşesc din comorile de cunoştinţă şi
înţelegere câştigate prin veacuri şi veacuri din contemplarea
lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu. Cu o viziune neumbrită, ei
privesc slava creaţiunii – sori, stele şi sisteme, toate în ordinea
rânduită lor înconjurând tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului
este scris pe toate lucrurile, de la cel mai mic şi până la cel mai
mare, şi în toate se manifestă bogăţiile puterii Sale.
Şi anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce descoperiri mai
bogate şi mai slăvite despre Dumnezeu şi despre Hristos. Pe
măsură ce creşte cunoştinţa, cresc şi dragostea, respectul şi

fericirea. Cu cât oamenii îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai mult,
cu atât mai mare va fi admiraţia lor faţă de caracterul Său. Când
Isus deschide în faţa lor bogăţiile mântuirii şi realizările uimitoare
în lupta cea mare cu Satana, inimile celor mântuiţi sunt cuprinse
de o devoţiune şi mai arzătoare şi, cu o bucurie şi mai entuziastă,
îşi ating harpele de aur şi atunci de zece mii de ori zece mii şi mii
de mii de glasuri se unesc pentru a înălţa coruri puternice de laudă.
,Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ,
pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: A Celui
ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea,
slava şi stăpânirea în vecii vecilor!’ Apocalipsa 5,13.
Marea luptă s-a sfârşit. Păcatul şi păcătoşii nu mai există.
Universul întreg este curat. O singură vibraţie de armonie şi de
bucurie străbate prin creaţiunea imensă. De la Acela care a creat
toate se revarsă viaţa, lumina şi fericirea prin domeniile spaţiului
fără sfârşit. De la atomul minuscul şi până la lumile cele mari,
toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor
neumbrită şi într-o bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este
iubire.” Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, ultimele 17
paragrafe.
ANEXă
Chipul fiarei din noi
Î n măsura în care îmi pot aminti, am fost conştient de principiul

atât de clar exprimat în Biblie şi în Spiritul Profetic că, chiar
dacă suferim o pierdere personală procedând astfel, sub nici o
formă nu trebuie să recurgem la tribunalele puterilor civile de pe
pământ pentru a rezolva disputele dintre noi sau pentru a recupera
ceea ce este al nostru de drept. Scripturile sunt atât de clare cu
privire la acest punct, încât nu există nici un fel de scuză pentru a
nesocoti porunca divină.
„Cum! Când vreunul dintre voi are vreo neînţelegere cu altul,
îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi şi nu la sfinţi? Nu
ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi,
sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică
însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult
lucrurile vieţii acesteia? Deci, când aveţi neînţelegeri pentru
lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care
biserica nu-i bagă în seamă? Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta.
Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să
fie în stare să judece între frate şi frate? Dar un frate se duce la
judecată cu alt frate, şi încă înaintea necredincioşilor! Chiar faptul
că aveţi judecăţi între voi, este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce
nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine
paguba? Dar voi singuri sunteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi,
şi încă pe fraţi!” 1 Corinteni 6,1-8.
Pentru a căpăta lumină din Spiritul Profetic cu privire la acest
punct să ne îndreptăm spre Selected Messages, vol. 3, pag. 299-305,
şi recomand ca toţi să citească toate aceste pagini cu grijă şi să dea
atenţie sfatului cuprins în ele.
„Creştinii nu trebuie să se lupte pentru drepturile lor. Ei se află
sub protecţia stindardului lui Hristos. Ei trebuie să recunoască
autoritatea supremă a Împăratului împăraţilor şi Domnului
domnilor. În chestiuni legate de probleme între ei şi fraţii lor, ei nu
trebuie să apeleze la Cezar, sau la Pilat. Este păstrat un raport al
(536)
ANEXĂ 537
tuturor acestor probleme; şi la timpul cuvenit, Hristos îi va răzbuna

pe cei aleşi. Dumnezeu va trage la răspundere pe acela care îşi
înşeală fratele şi cauza lui Dumnezeu. ,Răzbunarea este a Mea,’ zice
El, ,Eu voi răsplăti.’ ” Review and Herald, 3 ianuarie 1899.
N-am avut niciodată vreo problemă cu aceste principii de
operare, dar acum trebuie să mărturisesc că niciodată nu am
înţeles cu adevărat implicaţiile reale ale acestor instrucţiuni.
Acum, după ce le înţeleg cu mult mai bine, descoperirea este destul
de înfiorătoare. Acum văd că dacă mă îndrept spre puterile civile
pentru a căuta dreptate, ar însemna să operez potrivit căilor fiarei
şi astfel să-mi stabilesc propriul meu chip al fiarei.
Nu este însă acest lucru prea exagerat? Cum se poate aşa ceva?
Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să punem o alta:
Ce trebuie să se întâmple înainte de a fi format un chip al fiarei?
Răspunsul este că biserica apelează şi obţine puterea
autorităţilor civile pentru a impune voinţa bisericii asupra
oamenilor. Odată ce acest lucru este făcut, indiferent prin cine,
când, unde, sau pe ce scară, un chip al fiarei deja există. Poate fi o
versiune în miniatură ce implică doar doi oameni, dar, ca atare, ea
va fi prevestirea versiunii globale ce în curând va înghiţi planeta
întreagă. Indiferent care dintre ele este, particularităţile sunt
aceleaşi, aşa după cum stă scris cu privire la versiunea globală
viitoare:
„Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni
asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa
statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile
lor, atunci America protestantă va face un chip al ierarhiei Romei,
iar aplicarea de pedepse civile asupra disidenţilor va fi rezultatul
inevitabil al acestor acţiuni.” Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 31.
Să comparăm acum instaurarea icoanei sau chipului fiarei pe
scară naţională şi globală, cu instaurarea ei la nivelul relaţiilor
dintre doi oameni.
Bisericile unite caută şi obţin serviciile puterilor civile pentru a
impune voinţa bisericilor asupra oamenilor. Când se realizează
acest lucru, chipul fiarei este format. Acest lucru va fi în curând
împlinit pe o scară globală.
Acum, să vedem cum stau lucrurile cu un om. Un creştin în
Hristos este privat de drepturile lui de un alt frate de credinţă, sau
de oricine altcineva. El caută şi obţine serviciile puterilor civile
pentru a-şi impune voinţa asupra aceluia care l-a păgubit.
Care este diferenţa dintre aceste două situaţii? Iar răspunsul

este: nu există nici o diferenţă, cu excepţia dimensiunii lor.
De aceea, orice persoană care în prezent operează potrivit cu
căile fiarei şi a chipului ei, dacă nu se pocăieşte înainte de a fi prea
târziu s-o facă, se consacră zilnic mai profund pentru a deveni o
forţă ce lucrează la stabilirea finală a chipului fiarei. Toţi aceşti
oameni vor deveni persecutori fără milă ai tuturor acelora care
acceptă numai protecţia lui Dumnezeu. Dar, în final, poporul lui
Dumnezeu va ieşi triumfător din lupta viitoare.
De aceea stă scris:
„Cum! Când vreunul dintre voi are vreo neînţelegere cu altul,
îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi şi nu la sfinţi?”
1 Corinteni 6,1.
Prin urmare, un creştin nu trebuie să se lupte niciodată pentru
drepturile sale, ci să lase toate acele probleme în mâinile
Domnului.
Este evident că noi nu am realizat încă cât de serioasă este
problema ca cineva dintre noi să facă un chip al fiarei în orice formă
ar fi el, însă ne putem face o idee despre aceasta ţinând seama de
avertizarea teribilă pe care Dumnezeu o dă împotriva acelora care
îl fac. Cumpăniţi bine următoarele cuvinte:
„Cea mai înspăimântătoare ameninţare adresată vreodată celor
muritori este cuprinsă în solia îngerului al treilea. Păcatul care
face să se abată mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie
să fie un păcat teribil. Dar oamenii nu sunt lăsaţi în întuneric cu
privire la această problemă importantă; avertizarea împotriva
închinării la fiară şi la chipul ei trebuie să fie dată lumii înainte de
a se abate judecăţile lui Dumnezeu, ca toţi să ştie de ce sunt
aplicate judecăţile, şi să poată avea ocazia să scape.” Signs of the
Times, 25 ianuarie 1910.
Solia îngerului al treilea creşte în importanţă pe măsură ce ne
apropiem de încheierea istoriei acestui pământ. Este ultima ofertă
a milei pentru lume, cea mai solemnă solie dată vreodată
muritorilor.” Signs of the Times, 25 ianuarie 1910.
Gândiţi-vă din nou la avertizarea solemnă a îngerului al treilea:
„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ,Dacă
se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte
sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat
neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va chinuit în foc şi în
pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul
ANEXĂ 539
chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea
n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte
semnul numelui ei!’ ” Apocalipsa 14,9-11.
Ce înseamnă în termeni practici să te „închini” fiarei?
Se poate spune că manifestările de reverenţă, adorare, venerare
şi preamărire sunt toate incluse în „închinarea” la fiară, iar acest
lucru este adevărat, dar noi trebuie să înţelegem cu mult mai bine
decât am făcut până acum semnificaţia profundă, de bază, a
acestor manifestări. Cu alte cuvinte, ce dă pe faţă o persoană când
se „închină” unirii bisericii cu statul! Este posibil ca cineva să
formeze fără intenţie un asemenea chip, în timp ce se gândeşte că
serveşte cu adevărat lui Dumnezeu?
Cineva care se închină fiarei şi icoanei ei declară prin aceasta că
felul de zidire al împărăţiei şi de rezolvare a problemelor folosit de
către fiară, este şi felul său de operare, iar dacă nu va fi luminat de
îngerul al treilea va rămâne convins că serveşte cu adevărat lui
Dumnezeu, chiar aşa cum au făcut preoţii persecutori în timpul
Evului Mediu. După cum în formarea icoanei fiarei bisericile
recurg la puterea şi autoritatea puterilor civile „pentru a impune
decretele şi pentru a susţine instituţiile bisericii”, The Signs of the
Times, 22 martie 1910, tot astfel şi creştinii, în mod personal, caută
puterea statului pentru a-şi impune voinţa asupra altora, în scopul
recuperării drepturilor lor şi de a se asigura că sunt trataţi în mod
corect.
Ceea ce străpunge inima cu frica Domnului este descoperirea Sa
despre felul cum se raportează El la procedura prin care icoana
fiarei este adusă la existenţă şi prin care ea lucrează. Cel
atotputernic a avertizat prin sunetele de trâmbiţă ale îngerului al
treilea că aceia care sunt implicaţi în vreun fel oarecare în
instaurarea icoanei fiarei, vor suferi forţa deplină a mâniei lui
Dumnezeu neamestecată cu milă. Nici o pedeapsă nu poate fi mai
înfricoşătoare pentru omul păcătos. Ea este o pedeapsă ce trebuie
evitată cu orice preţ. Scapă de ea, sau altfel vei fi persoana care
suferă tragedia ultimelor şapte plăgi!
Decizia cu privire la poziţia personală pe care o vom avea când
icoana fiarei este formată, mai întâi pe plan naţional în America,
şi apoi pe plan global când naţiunile o urmează, se ia astăzi. Orice
pretins creştin care se bizuie în vreun fel pe puterea statului pentru
a-şi impune voinţa, descoperă că spiritul fiarei este stabilit
înăuntrul lui şi, dacă acel creştin nu vede şi nu acceptă avertizarea
solemnă vestită de îngerul al treilea, spiritul cel rău dinăuntrul lui

îl va conduce înainte până acolo, încât se identifică pe deplin cu
fiara şi cu icoana ei.
„Ne apropiem cu paşi rapizi de această perioadă. Când bisericile
protestante se vor uni cu puterea seculară pentru a susţine o religie
falsă, lucru împotriva căruia înaintaşii lor au luptat şi au îndurat
cea mai cumplită persecuţie: când statul îşi va folosi puterea
pentru a impune decretele şi pentru a susţine instituţiile bisericii,
atunci America protestantă va fi format o icoană papalităţii, şi va
fi o apostazie naţională care va sfârşi doar într-o ruină naţională.”
Signs of the Times, 22 martie 1910.
Este un fapt solemn că împlinirea acestor preziceri pe scară
naţională şi internaţională se află încă în viitor, şi că nici un condei
nu poate zugrăvi în mod adecvat cât de teribile vor fi condiţiile care
vor exista atunci când icoana fiarei va fi instaurată de-a lungul şi
de-a latul pământului. Va fi începutul unui timp de strâmtorare
cum cu adevărat nu a mai fost niciodată.
Un pericol cu care ne confruntăm este acela că ne concentrăm
atenţia într-atât de mult căutând manifestarea în viitor a fiarei şi
a icoanei ei, încât trecem cu vederea prezenţa ei înăuntrul nostru
acum. Ne mândrim cu faptul că, atunci când icoana fiarei este
stabilită, nu ne vom pleca înaintea ei sub nici o formă, dar dacă noi
avem deja stabilită propria noastră icoană, vom fi la modul cel mai
sigur aceia care impun în viitor versiunea ei globală, atunci când
ea va veni. Nu există nimic mai sigur decât aceasta.
Adevărul acesta a fost demonstrat în zilele lui Daniel, când el şi
cei trei prieteni ai săi se aflau printre cei selectaţi în vederea unei
pregătiri speciale pentru a servi în cadrul împărăţiei Babilonului.
Câţi au fost selectaţi în afara celor patru tineri credincioşi nu ni se
spune, dar ar fi putut fi o grupă mai mare. Fără îndoială, cei mai
mulţi dintre ei măcar că aveau să jure în mod solemn să nu se plece
niciodată înaintea unui idol babilonian dacă li s-ar cere să facă aşa
ceva, totuşi, în acelaşi timp, socoteau că este oportun să împăr-
tăşească obiceiurile necumpătate de mâncare ale împăratului. Ei
au văzut în lucrul acesta un mijloc de a dovedi împăratului că nu
erau nişte fanatici absurzi, aşa încât atunci când avea să sosească
timpul ca ei să fie scuzaţi de închinarea la idoli, monarhul să le
aprobe cu plăcere cererea lor.
Ce speranţe deşarte şi-au făcut! Ei n-au izbutit să înţeleagă că
aceia care, fără pocăinţă, aleg să stea de partea greşită acum, nu
ANEXĂ 541
vor izbândi deloc când asupra lor vor veni încercări mari. Când
chipul a fost înălţat pe câmpia Dura, singurii care au fost în stare
să refuze a se închina au fost cei patru tineri credincioşi, care
refuzaseră să bea şi să mănânce din alimentele împăratului. Tot
aşa va fi din nou: numai aceia care au fost eliberaţi de propriul chip
al fiarei astăzi, vor fi în stare să reziste icoanei universale, ultime,
a fiarei, şi astfel să scape de soarta teribilă de a deveni părtaşi
plăgilor ce vor cădea asupra ei.
Luaţi în considerare cu foarte mare grijă solia cuprinsă în
„Biblia este propriul ei interpret. Verset trebuie comparat cu
verset. Cercetătorul ar trebui să înveţe să privească Cuvântul ca
un întreg şi să vadă relaţia dintre părţile lui. Ar trebui să
dobândească o cunoaştere a marii lui teme centrale, a scopului
originar al lui Dumnezeu pentru lume, a naşterii marii lupte şi a
lucrării de răscumpărare. Ar trebui să înţeleagă natura celor două
principii care se luptă pentru supremaţie şi să înveţe să
urmărească lucrarea lor prin rapoartele istoriei şi profeţiei, până
la marea încheiere. Ar trebui să vadă cum această luptă trece prin
toate fazele experienţei omeneşti; cum în fiecare act al vieţii el
însuşi descoperă una dintre cele două forţe potrivnice; şi cum, fie
că vrea sau nu, el hotărăşte chiar acum de care parte a controversei
va fi găsit.” Educaţie, cap. Studierea şi predarea Bibliei, par. 18.
F.T. Wright
Adevărata neprihănire și Sabatul lui Dumnezeu

Biserica lui Dumnezeu nu este Babilon
Calea lui Dumnezeu în sanctuar
Cei 144000
Cei șapte îngeri
Cei vii și cei morţi
Cele trei temple
Destinul unei mișcări
Eu gândesc ca un om
Iată Dumnezeul vostru (exemplarele tipărite s-au epuizat)
Îndreptăţit prin credinţă
Mântuirea copiilor
Mărturisirea cea acceptabilă
Ne așteaptă judecata – Ești tu pregătit?
Odihna divină de Sabat (exemplarele tipărite s-au epuizat)
Renașterea și reformaţiunea
Salvat din robia păcatului
Treziţi-vă la neprihănire
Venirea lui Hristos amânată – De ce?
Literatura cu solia timpului prezent poate fi obţinută și în

alte limbi, cum ar fi lb. englez ă, germană, spaniolă, poloneză,
și portugheză.
Evenimentele zilelor din urmã F.T. Wright

Evenimentele Zilelor Din Urma

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Evenimentele Zilelor Din Urma

Încărcat de

Drepturi de autor:

Evenimentele

zilelor din urmã

(Last Day Events, Romanian Edition)

lucruri. Este adevărat că profeţiile sunt scrise într-un limbaj codificat

a avut disponibilă toată lumina acumulată dată generaţiilor

primită. Au existat unii în timpul lui Ellen White care au avut

ghidul timpului lor, în vreme ce acelea care urmau să se

pionierii adventişti au înţeles. Cărţile Daniel şi Apocalipsa sunt

care studiază evenimentele ultimelor zile să fie deplin conştient de

Dumnezeu va întâmpina această ameninţare la adresa păcii şi

Cu câtă sârguinţă, deci, ar trebui să studiem noi marele cuvânt

Dumnezeu în bătălia finală cu forţele întunericului, au nevoie ori-

P entru determinarea ordinei corecte a evenimentelor sfârşitului

zece versete ale capitolului, nu este nimeni alta decât puterea

putere vie. Aşa se face că icoana fiarei „vorbeşte”. Ea porunceşte ca

pentru că sunt trecătoare. Nespus de curând, oprimarea religioasă

Fiara şi icoana acesteia localizate în

1260 de ani Necunoscut

Fiara din Chipul fiarei din

Bisericii Catolice.’ (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism

pentru lume, şi este adevărat că Hristos s-a rugat pentru unitatea

lăuntrice de la starea de păcătoşie la cea de sfinţenie sau ne-

Unirea propusă aici nu se face pe platforma adevărului, ci este

Trebuie să fie de la sine înţeles până acum că ridicarea chipului

lume, la ruină spirituală, morală, socială, financiară şi economică.

Acum, în sfârşit, planul său va fi încheiat, iar el va fi pregătit pe

fi timpul să părăsim marile oraşe înainte de a le părăsi pe cele mici

R idicarea chipului fiarei este produsul acţiunilor şi conflictelor

recunoaştem ascensiunea lui la supremaţie înainte de fi prea

vor uni cu autorităţile civile pentru a impune voinţa bisericii

„Zadarnice au fost străduinţele Satanei de a distruge biserica lui

cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere

binecuvântate ale lui Dumnezeu, o asemenea biserică şi-a pierdut

în obţinerea puterii şi a sprijinului săbiei, pentru a-şi impune

În felul acesta au fost stabilite condiţiile şi a fost pregătită pe

întregul imperiu erau supraaglomerate în fiecare duminică.” Great

la acest lucru îl găsim în comportamentul sfidător a reginei

atunci când legile lor succesive de a interzice populaţiei să lucreze

religie spre a-i determina să meargă la biserică, s-au dus acum, şi

Ridicarea chipului fiarei

A m observat până acum, în acest studiu al evenimentelor

acestor lucruri este suficient de maturizată la timpul scrierii

le-a trimis-o pentru a le separa de păcat şi de lume, şi pentru a le

păcătuieşte nu va fi primit în ceruri, şi nimeni nu poate atinge

Împotriva bisericii se înalţă puterea păcatului, şi biserica este în

stăpânit în timpul supremaţiei Romei au fost urmarea inevitabilă

o clasă de oameni lumeşti care trăia în viciu, dar inima societăţii

ele au respins puterea lui Dumnezeu şi astfel nu mai au scut de

ei susţin că legea nu poate fi păzită deloc. Ce invitaţie pentru omul

Rezolvator de probleme; totuşi oamenii vor căuta să preia această

în conducătorii religioşi, le întorc acum spatele plini de scepticism.

conştientă de faptul că a pierdut puterea lui Dumnezeu înainte de

aşa, până când problema în sine atinge o criză de asemenea

Î n lucrarea de restaurare a fiarei în persoana icoanei sau chipului

Aceia care trag concluzia aceasta interpretează Biblia conform

„Două mari puteri opuse sunt descoperite în ultima mare

Pentru copiii lui Dumnezeu solia este limpede: Nu vă angajaţi

care suntem informaţi că împăraţii întregului pământ se vor

,Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.’ ” Apocalipsa 19,11-16.

următori: ostilităţi personale înverşunate, neîncredere inter-

„semne mari şi minuni”, ele sunt întotdeauna semne şi minuni

Scripturile nu oferă o listă a diferitelor minuni amăgitoare care

Ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât cu mare putere

Căderea focului din cer care a marcat coborârea Duhului Sfânt

Prin întreita unire a romanismului, protestantismului apostaziat şi spiritismului,

Hristos a ieşit în întâmpinarea credinţei oamenilor într-un fel

Duhul Sfânt s-a coborât asupra oamenilor care se aflau adunaţi