Intrând în

odihna de
Sabat
a lui Dumnezeu
 Această ediţie limitată precede o ediţie cu totul nouă a acestei
u câţiva ani în urmă a avut loc o competiţie
C internaţională de artă, în care s-a oferit un
mare premiu artistului ce avea să ilustreze, după
cărţi. Lumina pe care ne-o dă Dumnezeu creşte mereu. Când
cartea a fost revizuită (2001 – 2004), aceasta s-a făcut în acord
cu cunoaşterea luminii din acel timp. Vă invităm să ne ajutaţi
opinia judecătorilor, cel mai bine cuvântul „pace”.
să o îmbunătăţim trimiţându-ne contribuţiile voastre, analiza şi
Un mare număr de picturi minunat executate au evaluarea voastră constructivă pe adresa
fost supuse examinării. Erau scene liniştite din dtp@sabbath-rest-advent-church.org
natură, cum ar fi lacuri frumoase care se întindeau
în depărtare, prunci care dormeau în grădini de
trandafiri, copii ce se jucau fără grijă în păduri şi
oameni de la sat în activităţile lor paşnice pe o stra-
dă liniştită. Dar juriul nu a acordat premiul nici
uneia dintre acestea.
A fost o pictură diferită de toate celelalte. Ilustra o
furtună grozavă care izbea stâncile de pe coasta
unei mări. Norii erau întunecoşi şi deşi, marea
mugea, ploaia lovea iar fulgerele străbăteau cerul.
Cu puţină imaginaţie, puteai auzi cum se rostogo-
leau tunetele şi cum valurile se spărgeau de stânci. Publicat de:
Nu era o scenă liniştită. Însă, într-un cuib pe o stân- BISERICA ADVENTĂ ODIHNA DE SABAT
www.sabbath-rest-advent.org
că, se putea vedea un pescăruş cu puiul său ce sco-
tea capul de sub aripile mamei, stând liniştiţi şi
netulburaţi de răgetul furtunii. Premiul a fost oferit Contact:
acestei picturi, deoarece arăta în mod impresionant baos1960@yahoo.com
că adevărata pace este o experienţă care nu depin- Tel: 004/0722706115
de de împrejurările exterioare.
Imaginea de pe copertă este o ilustrare a aceleaşi idei Tipărit în Germania
de către un artist contemporan. Este o descriere potri- Ediţia a doua: septembrie 2009
vită pentru un creştin care se odihneşte în grija lui Revizuită de Ralf Euerl

Dumnezeu, într-o lume plină de frământare şi luptă.

După cum aceste păsări se odihnesc în linişte cu toate
că valurile ameninţă să înghită cuibul, tot aşa se odih-
nesc adevăraţii copii ai lui Dumnezeu în asigurarea
că nimic nu li se poate întâmpla, în afară de lucrurile
pentru care Cel Atotputernic a luat toate măsurile
necesare, dacă ei şi-au predat pe deplin viaţa în grija
Sa. Oricare ar fi împrejurările exterioare pe care le
pot întâmpina, ei vor intra într-o experienţă de odih-
nă interioară, în puterea Celui Atotputernic, care este Toate citatele din Biblie sunt din traducerea Cornilescu, în
cel mai bine descrisă ca fiind odihna Sa de Sabat. afară de cazul când au fost redate în mod diferit.
 Conţinut

Temelia

CAPITOLUL 01 SURSA FUNDAMENTALĂ 19

Principiile fundamentale ale odihnei de Sabat
Preexistenţa lui Dumnezeu
Capacitate infinită
Susţinere continuă
Dumnezeu – Făcătorul de planuri
Demonstraţia dată de Hristos
Legătura noastră cu Sursa
Reînnoirea vieţii
Definiţia păcatului
Nevoia de a avea Sabatul
CAPITOLUL 02 HRISTOS – MAREA PIESĂ DE LEGĂTURĂ 38
Hristos – Transformatorul
Hristos – Scara
Piesă de legătură pentru fiinţele necăzute
Hristos – Îngerul
Piesă de legătură pentru fiinţele căzute
O zală în lanţ

CAPITOLUL 03 PRIMITORI DEPENDENŢI 50

Slabi, înguşti şi mărginiţi
Fără a fi luat prin surprindere
Conducere zilnică
Plănuire omenească
Dovada planurilor lui Dumnezeu
Descoperiri progresive de lumină
Supunerea lui Hristos

(5)
6 7

Lecţii din viaţa lui Israel Reveniri vrednice de apreciat

CAPITOLUL 04 STRĂDUINDU-NE SĂ INTRĂM ÎN
ODIHNA LUI DUMNEZEU
Înţelegerea lui Pavel despre Evrei
Hristos – Dumnezeu şi om
Principiile odihnei de Sabat
Eşecul de a intra în odihna de Sabat
Rămâne încă o odihnă a lui Dumnezeu
CAPITOLUL 05 CADEŞ-BARNEA
Eşecul lui Israel
Îndrumări generale şi speciale
Ce a fost greşit la Cadeş-Barnea?
Îndrumări speciale de la cine?
De ce nu a protestat Dumnezeu?
De ce să nu existe un comitet?
Sumar
CAPITOLUL 06 CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ
Ale cui fapte?
Singura alternativă posibilă
Mai multe fapte omeneşti
Un contrast fericit
O ocazie pierdută
O lecţie pentru noi
CAPITOLUL 07 - O EDUCARE ÎN CĂILE LUI DUMNEZEU
Dovezi ample
Educaţia lui Moise
O altă lecţie pentru noi
Înfrângeri repetate
Lecţii din istorie
69 Înclinaţia omenească
Dedicarea noastră
Lecţii din vieţile patriarhilor
78
CAPITOLUL 09 - CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI
AVRAAM ŞI SARA 157
Zel îndrumat greşit
Credinţa de a părăsi ţara natală
Un test de supunere
Greşeala lui Avram
Calea lui Dumnezeu sigură
Două simboluri a două procedee
93 Poate fi acceptată lucrarea noastră?
CAPITOLUL 10 – CIRCUMCIZIUNEA 173
Introducerea ritualului
Şovăirea lui Avraam
Supunerea lui Avraam
Simbolul nu este un contract
De ce nu mai devreme?
114 Schimbarea ce a avut loc în
credinţa lui Avraam
Lecţia pentru noi azi
Nu un sfârşit ca atare

CAPITOLUL 08 - SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 127 CAPITOLUL 11 - LUPTA PENTRU DREPTUL DE ÎNTÂI NĂSCUT 183
Generaţia următoare Greşeala lui Isaac
Rezultatele credinţei Greşeala Rebecăi
Biruinţa de la Ierihon Biruinţa lui Iacov
Cauză şi efect O gândire eronată
Succes intermitent
8 9

Lecţii din viaţa lui David Alte exemple

CAPITOLUL 12 - PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 195 CAPITOLUL 17 - CUM A ÎNCEPUT TOTUL 255
Dilema în care s-a aflat David la Gat Ispitirea Evei
Biruinţa lui David avută înainte la Gat Soluţia Evei
Greşeala lui David la Nob Ispitirea lui Adam
Următoarea greşeală a lui David Să nu fii propriul tău rezolvator de probleme!
Calea succesului Suntem dispuşi să plătim preţul?

CAPITOLUL 13 - DAVID ALEGE CALEA SUCCESULUI 210 CAPITOLUL 18 - CONSECINŢELE PLANURILOR LUI DUMNEZEU 263
Un amestec de procedee Ilie profetizează seceta
Biruinţa lui David la Cheila Ilie aşteaptă ca Dumnezeu să lucreze
Succesul lui David la peştera din En-Ghedi Confruntarea de pe muntele Carmel
Succesul lui David din pustia Zif Ilie fuge
Consecinţe cumplite
CAPITOLUL 14 –ÎNCURCĂTURA LUI DAVID 221 Cei trei prieteni ai lui Daniel
O întoarcere nejustificată
O altă fugă la vrăjmaşi CAPITOLUL 19 - HRISTOS, EXEMPLUL NOSTRU 273
Refugiul la filisteni Imitându-L pe Hristos
Greşeala de judecată a lui David Hristos confirmat
David îl înşeală pe Achiş Impresia se stinge
Dilema lui David Starea lui Hristos se înrăutăţeşte
Răspunsul lui Dumnezeu Ispitele lui Satana
O lecţie pentru noi
CAPITOLUL 15 - ELIBERAREA LUI DAVID 234 Învăţând din greşelile lui Israel
Predarea problemei lui Dumnezeu Supunere continuă
Pocăinţa lui David
Ceasul al unsprezecelea CAPITOLUL 20 - HRISTOS NE ARATĂ CALEA 286
Eliberarea noastră Ghetsemani şi Golgota
Ascultător pentru veşnicie
CAPITOLUL 16 - O LECŢIE MAI PROFUNDĂ 240 Testul este repetat
Întoarcerea lui David la Ţiclag În aparenţă părăsiţi
Cheia succesului
O soartă de care poţi scăpa?
Îndrumările specifice date lui David
Greşeala lui David cu Batşeba
O lecţie pentru noi
10 11

Martorii lui Dumnezeu O ilustraţie

Strategia Satanei
Reacţia neaşteptată a lui Hristos
CAPITOLUL 21 - MARTORII LUI DUMNEZEU 295 Un nivel mai înalt de credinţă
De ce este permisă suferinţa? Lipsa credinţei
Originea răzvrătirii Conducerea lui Dumnezeu
Ispitirea Evei
Arătând cerinţele lui Dumnezeu CAPITOLUL 25 - PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 339
Legea slujirii jertfitoare de sine Tulburarea ucenicilor
O suferinţă de neevitat Plănuirea omenească este dată pe faţă
O vedere extremă Dilema ucenicilor
Sacrificiul lui Dumnezeu Nici o scuză
Cine poate da mărturie? Suntem şi noi asemenea ucenicilor?
Cum putem da mărturie? Planurile ucenicilor
Organizarea bisericii primare
CAPITOLUL 22 - VIAŢA LUI IOV 307 Umblăm noi în lumină?
Adevărata acuzaţie Biruind eul
Se putea încrede Dumnezeu în Iov?
A scuzat scopul mijloacele?
„Mângâietorii” lui Iov
Înţelegerea lui Iov
În zilele lui Hristos În termeni practici
CAPITOLUL 23 - IOAN BOTEZĂTORUL 316
Ispitele Satanei CAPITOLUL 26 – LEGĂTURA CEA VIE 357
Problema rezolvată Două ilustraţii
Reînnoirea consacrării Comuniunea cu Tatăl
Un adevărat angajament Rolul Duhului Sfânt
O încurajare pentru alţii Hristos – Mijlocitorul nostru
O distincţie vitală Lucrarea îngerilor
Suficientă credinţă
CAPITOLUL 24 - ÎNVIEREA LUI LAZĂR 324 Sunt perplexităţile normale?
Chestiunile implicate Deznodământul final
Două învieri care au avut loc înainte
Specificările necesare CAPITOLUL 27 - CĂLĂUZIREA DIVINĂ 367
A plănuit Dumnezeu moartea lui Lazăr? Cum primim îndrumări personale?
De ce Satana l-a ales pe Lazăr? 1. Învaţă procedeele
O familie deosebită 2. Dezvoltă credinţă în făgăduinţe
12
3. Fă un legământ decisiv
4. Consacră-te zilnic
CAPITOLUL 28 - PUNÂND TEORIA ÎN PRACTICĂ
Cum să întâmpinăm ispitele zilnice
Răbdarea sfinţilor
Partea noastră
Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?
O serie de biruinţe neîntrerupte
CAPITOLUL 29 - LOCUL PENTRU PLANURILE NOASTRE
Nu nişte roboţi
Conlucrare plină de succes
Unele exemple biblice
De la principii la practică
Scrierea Bibliei
Planurile noastre personale
Părăsind planurile noastre
CAPITOLUL 30 - NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL
De ce ziua a şaptea?
Făcut pentru om, nu pentru Dumnezeu
Potenţial nelimitat
Protecţia Legii
Umilinţa lui Dumnezeu
O asociere rodnică
Dumnezeu este uitat
O apărare sigură
O plăcere
CAPITOLUL 31 - BINECUVÂNTAREA SABATULUI
Un simţământ de nevoie
Scopul Sabatului
Intrând în prezenţa Sa
Credinţa lui Ilie
Credinţa noastră
Nu este un timp de inactivitate
Procesul de învăţare
13
Folosindu-ne la maximum de ocazie
Învăţând cum să ţinem Sabatul
Un Învăţător competent
377 Comuniunea cu natura
O răsplată veşnică
CAPITOLUL 32 - CALEA LUI DUMNEZEU ÎN
LUCRAREA MISIONARĂ 434
Ploaia târzie făgăduită
Metoda obişnuită de a face lucrare misionară
391 Experienţa misionară a lui Filip
În pragul Împărăţiei
Metoda greşită
Metoda lui Hristos
Mărturia personală
Instrumente în mâna Stăpânului
Aşteptând ca Domnul să lucreze
Determinând care este scopul lui Dumnezeu
Când Hristos este înălţat
404 Adevărata lucrare misionară
Lecţii din viaţa lui Pavel
CAPITOLUL 33 - SOLUŢIONAREA DISPUTEI 455
Gândirea tradiţională
Disputa
Marele consiliu
418 Descoperirea Duhului Sfânt
Două strategii diferite
O ocazie de aur
Unirea
CAPITOLUL 34 - REAPARIŢIA PROBLEMEI 464
Întoarcerea lui Pavel la Ierusalim
Smulgerea rădăcinilor
14 15

Întoarcerea Răzbunarea
Taina nelegiuirii şi taina lui Dumnezeu Unirea forţelor împotriva ameninţării comune
Scopul nu poate să scuze mijloacele Căderea iudeilor
Forţa este de neacceptat Preţul final pentru ce?
Cele două taine se luptă Ocazia noastră
Dorinţa după armonie
Un ultim apel CAPITOLUL 37 - O ULTIMĂ OCAZIE 524
Impunerea soluţiilor omeneşti O ilustraţie
O problemă care se repetă Aplicaţia
Suferinţa lui Dumnezeu
CAPITOLUL 35 - GREŞEALA LUI PAVEL 481 Ocazii repetate
O altă ocazie de aur Conflictul care se apropie
O analiză greşită Câştigarea biruinţei în cele din urmă
Urmările împlinirii datoriei Suntem noi acel popor?
Decizia lui Pavel
Compromisul lui Pavel
Urmările greşelii
Spiritul lui Anticrist
Cum a fost zidită papalitatea
Feriţi-vă de aceste principii greşite

În concluzie

CAPITOLUL 36 - TRAGEDIA EVREILOR 499

Lepădare – de ce?
Un ajutor?
Aşteptări greşite
Concepţii greşite
Predica de pe Munte
Hrănirea celor 5000
Forţând lucrurile
O atitudine lipsită de logică?
Separarea de Hristos
De la credinţă la necredinţă
O hotărâre oarbă
Temelia
 CAPITOLUL 01

Sursa fundamentală

umnezeu este Sursa izvoarelor nesecate de lumină şi viaţă

D care susţin universul şi orice fiinţă vie pe care El a creat-o.
Acceptarea din partea noastră a unei astfel de relaţii cu Creatorul
nostru este baza adevăratei odihne în El. Biblia ne învaţă că
oamenii şi toate celelalte fiinţe create sunt dependente în mod per-
manent de acea legătură vie cu Dumnezeu, prin care pot fi susţi-
nute cu lumina şi viaţa Sa. Când noi apreciem valoarea acestor
principii din Cuvântul lui Dumnezeu, putem vedea pe de o parte
dependenţa noastră de Dumnezeu, şi pe de altă parte capacitatea
Sa de a ne satisface fiecare nevoie. Cunoaşterea şi experimentarea
de către noi a acestor adevăruri este baza credinţei noastre, care
ne conduce să ne odihnim în Dumnezeu.

Principiile fundamentale ale odihnei de Sabat

Dumnezeul etern din ceruri este Autorul şi Susţinătorul a tot

ce există. El este Sursa a toată lumina şi a întregii vieţi. Toată
materia vie, precum şi cea lipsită de viaţă îşi are originea în El.
David se referă la aceasta atunci când cânta: „Căci la Tine sunt
izvoarele vieţii; în lumina ta vedem lumina.” Psalmii 36,9.
Ştim că Dumnezeu a săvârşit lucrarea creaţiei prin Fiul Său
(vezi Evrei 1,2), dar aceasta nu diminuează cu nimic faptul că El
Însuşi este sursa întregii creaţii.
20 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„Căci prin El au fost create toate lucrurile din cer şi de pe
pământ, vizibile şi invizibile, fie tronuri, fie puteri, fie conducă-
tori sau autorităţi; toate au fost create prin El şi pentru El.”
Coloseni 1,16.
Preexistenţa lui Dumnezeu
Dumnezeu, această Fiinţă infinită, care este în mod literar
Sursa tuturor lucrurilor, a existat mai înainte ca vreun lucru să
fi fost creat. Mintea omenească este obişnuită ca orice lucru să
aibă un început, şi de aceea este greu să înţelegem cum a putut
Dumnezeu să existe dintotdeauna. Dar faptul că avem probleme
să înţelegem acest lucru nu este o dovadă împotriva temeiniciei
acestui adevăr. Atunci când Moise a stat faţă în faţă cu Prezenţa
divină şi L-a întrebat pe Dumnezeu care Îi era numele, răspun-
sul a fost: „Eu Sunt.” (Vezi Exodul 3,14.) Aceste cuvinte exprimă
gândul prezenţei eterne a lui Dumnezeu în toate timpurile veş-
niciei, atât în trecut, cât şi în viitor.
În timp ce Dumnezeu Însuşi nu are început, toţi sorii, planete-
le şi aştrii au un început. Universul, care acum este plin de cor-
puri cereşti, a fost odată un spaţiu gol, nelimitat. Cu alte cuvinte,
atunci când Dumnezeu a început lucrarea Sa creatoare, a întâm-
pinat un vid total, deoarece nu exista nimic altceva în afara Lui
Însuşi şi a celorlalţi doi membri ai Dumnezeirii. În acest cadru, El
a rostit cuvântul, şi lumi şi sisteme solare au luat existenţă.
„Pentru că El a vorbit şi aşa s-a făcut; a poruncit şi a luat fiin-
ţă.” Psalmii 33,9.
„Să laude numele Domnului, căci El a poruncit şi au fost făcu-
te.” Psalmii 148,5.
Lucrarea lui Dumnezeu de creaţie a continuat până ce univer-
sul a fost umplut cu nenumărate lumi, sori şi aştri.
Capacitate infinită
Adevărul conform căruia Dumnezeu este Sursa tuturor lucru-
rilor presupune faptul că El posedă capacităţi infinite. Mintea
omenească limitată întâmpină mari probleme în a înţelege acest
SURSA FUNDAMENTALĂ 21
lucru, deoarece a fi infinit înseamnă a fi nelimitat. Înseamnă că
nu există nici măcar un singur lucru pe care puterea lui
Dumnezeu să nu-l poată îndeplini, nici un plan complex pe care
inteligenţa Sa să nu-l poată concepe. O asemenea capacitate
nelimitată este de neînţeles pentru noi. Pentru a ne face o idee
cât de mică despre capacitatea infinită a lui Dumnezeu, să
vedem câteva din realizările Sale în univers.
Corpul ceresc cu care suntem cel mai bine obişnuiţi este
planeta noastră, pământul. Planeta noastră pare să fie una
uriaşă, dar ea este un corp foarte mic din spaţiu. Soarele –
centrul sistemului nostru solar – este cu mult mai mare decât
planeta pământ, având un diametru de 1.391.986 kilometri
(864.964 mile). Cântăreşte 2,19 x 1027, ceea ce este echivalent
cu 2.190.000.000.000.000.000.000.000.000 tone, fiind de
333.400 ori mai mare decât masa pământului! Dar mai sunt şi
alte stele în univers, care sunt chiar mai mari. De exemplu,
atât Betelgeuse cât şi Antares sunt cu mult mai mari decât
soarele nostru. Antares are un diametru de 560 de ori mai
mare ca al soarelui, în timp ce Betelgeuse este şi mai mare,
având un diametru de 600 până la 900 ori mai mare ca al soa-
relui. Aceasta înseamnă că diametrul acestei stele uriaşe este
de maximum 1.252.787.900 kilometri (778.467.600 mile).
Soarele
Betelgeuse
Pământul
22 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU SURSA FUNDAMENTALĂ 23

Raza ei este de 626.393.950 kilometri (389.233.800 mile). Andromeda sunt cele mai mari din acest grup, fiecare cu un
Pentru a putea aprecia mai bine mărimea acestei stele, să ne miliard de stele. Norii lui Magellan (Large, Small şi Mini
imaginăm că Betelgeuse ar fi în poziţia în care se găseşte soare- Magellanic Clouds) sunt galaxii satelite apropiate, dar fiecare
le nostru acum. Dacă ar fi aşa, atunci pământul nostru ar fi este mică şi se vede neclar, având în jur de 100 milioane de stele.
înghiţit înăuntrul ei la o distanţă de 476.729.050 kilometri Cea mai apropiată constelaţie este Virgo; „grupul local” este
(296.233.800 mile) de suprafaţa ei. Iar Dumnezeul nostru este un membru îndepărtat al acestei constelaţii, care conţine mii de
atât de puternic că a rostit la existenţă această planetă. Atât de galaxii diferite. . .
infinită este capacitatea Sursei tuturor lucrurilor.
Şi totuşi, Betelgeuse şi Antares sunt stele care se găsesc rela-
tiv aproape. Mai sunt şi alte sisteme solare, a căror mărime este
atât de vastă, încât scoate şi mai mult în evidenţă, prin compa-
raţie, cât de mic este sistemul nostru solar. „O idee cu privire la
mărimea distanţelor dintre stele a fost dată în secolul al XIX-lea
de către astronomul german Friederich Wilhelm Bessel. El a des-
coperit că apropiata stea 61 Cygni, se găsea la o distanţă de 3
parseci [unitate de lungime folosită în astronomie, egală cu dis-
tanţa parcursă de lumină în 3,26 ani] sau aproximativ de
600.000 de ori distanţa de la pământ la soare. În 1917 astrono-
mul american Harlow Shapley a estimat că galaxia pământului,
Calea Lactee, avea un diametru de aproximativ 100.000 parseci,
oferindu-ne astfel primul indiciu cu privire la mărimea Căii
Lactee . . . Valoarea modernă pentru mărimea galaxiei vizibile a
pământului este în jur de 30.000 parseci (100.000 de ani-lumină)
în diametru. Astronomul olandez Jan Hendrik Oort a calculat că
soarele are nevoie de aproximativ 250 milioane de ani pentru a
ocoli o dată centrul galaxiei noastre, şi în felul acesta a putut cal-
cula că masa Căii Lactee este de aproximativ 100 miliarde de ori
mai mare decât masa soarelui.” Funk and Wagnalls Encyclopedia,
Infopedia 2.0, Article "Cosmology."
Astfel de cifre sunt dincolo de ceea ce ne putem imagina noi,
şi totuşi sistemul nostru solar este doar o fărâmă minusculă
dintr-un univers plin cu alte galaxii, dintre care multe sunt mai
mari decât Calea Lactee. Aceşti factori sunt suficienţi ca să ne Distribuţia acestor constelaţii şi grupuri galactice nu este pre-
arate cât de nesemnificativă este planeta noastră pământ. tutindeni uniformă în univers. În schimb, grupurile galactice
„Galaxiile nu sunt în general izolate în spaţiu, ci deseori fac formate din zeci de mii de galaxii sunt aranjate în filamente
parte din grupuri mici sau medii, care la rândul lor formează lungi, asemenea unei broderii, în jurul unor mari spaţii goale.
mari grupuri galactice. Galaxia pământului este una dintr-un Marele Val (The Great Wall), un filament galactic descoperit în
mic grup de circa 20 de galaxii pe care astronomii îl numesc „gru- 1989, se întinde de-a lungul a peste jumătate de miliard ani-
pul local” (Local Group). Galaxia pământului şi galaxia lumină în spaţiu. . .
24 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Cea mai îndepărtată galaxie cunoscută, care se află aproape
de marginea universului vizibil, este formată din nişte obiecte
de un albastru estompat numite ‚blue fuzzies’, din cauza înfăţi-
şării lor pe plăcile fotografice. Imaginile au fost obţinute prin
îndreptarea telescopului spre aparentele regiuni negre ale ceru-
lui şi folosind un detector cu tranzistori ce funcţionează fără
încălzire sau piese mobile având un circuit cu cuplaj de sarcină,
pentru a capta şi cea mai slabă lumină, iar apoi, s-au prelucrat
imaginile prin intermediul unui computer.” Funk and Wagnalls
Encyclopedia, Infopedia 2.0, Article "Galaxy."
Dincolo de aceste distanţe imense, universul se întinde la infi-
nit, ceea ce înseamnă că tot ce au descoperit astronomii până
acum este doar o mică parte din tot ce există. În ciuda viziunii
noastre limitate, cunoştinţele din prezent despre univers, sunt
suficient de vaste pentru a ne oferi o concepţie cu privire la capa-
cităţile infinite ale lui Dumnezeu. Ce Dumnezeu avem! Un
Dumnezeu care a rostit la existenţă toate aceste galaxii doar
prin puterea Sa, deoarece nu există nici o altă sursă de energie
în afară de El. Şi totuşi, după ce a folosit atât de multă putere,
capacitatea lui Dumnezeu nu s-a diminuat deloc.
Contemplarea minunilor universului deschide în faţa înţele-
gerii noastre limitate o mică parte din capacitatea extraordina-
ră a Creatorului nostru. Cu cât studiem mai mult astfel de
minuni, cu atât mai mare va deveni concepţia noastră despre
capacitatea lui Dumnezeu.
Un alt exemplu al capacităţii creatoare a lui Dumnezeu
poate fi văzut în faptul că El a chemat la existenţă diferite
forme de viaţă. Lumea noastră este plină de numeroase specii
animale şi vegetale, şi cu cât este mai mare un organism, cu
atât mai complexă este structura şi designul său. Corpul ome-
nesc, de exemplu, se estimează că are un număr de aproxima-
tiv 75.000.000.000.000.000.000 de celule, ce pot fi categorisite în
mai mult de 200 tipuri diferite. Fiecare celulă este un microuni-
vers, conţinând diferite elemente care pe lângă faptul că menţin
homeostaza în interiorul celulei, au rolul şi de a răspunde la
mesajele de la celulele vecine şi de la cele mai îndepărtate. În
afară de cazul unor boli, aceste celule nu acţionează indepen-
dent, ci întreţin o relaţie vie în conlucrarea lor. Pentru a crea un
organism atât de complex, Dumnezeu nu a lucrat sistematic,
SURSA FUNDAMENTALĂ 25
făcând fiecare celulă, şi adăugând-o pe fiecare la celelalte, până
ce s-a format primul corp omenesc. Mai degrabă, El a avut în
mintea Sa întregul design, cunoscând locul fiecărei celule.
Atunci când a rostit cuvântul, acel design s-a transformat într-o
existenţă vizibilă, completă şi desăvârşită. Nu s-a făcut nici o
greşeală. Nici o diformitate de nici un fel nu a stricat perfecţiu-
nea lucrării creatoare a mâinilor lui Dumnezeu. A fost o realiza-
re inegalabilă, depăşind cu mult puterea oricărei alte fiinţe.
Susţinere continuă
Dumnezeu nu este doar Creatorul, ci şi Susţinătorul tuturor
lucrurilor. Puterea Sa ţine în mod continuu toate lucrurile în
ordine. Fără continua exercitare a acestei puteri susţinătoare,
universul s-ar dezorganiza şi dezintegra. Dumnezeu aduce la
îndeplinire importanta Sa lucrare de susţinere a universului
prin Hristos, după cum este scris:
„Fiul este strălucirea slavei lui Dumnezeu şi reprezentarea
exactă a Fiinţei Sale, susţinând toate lucrurile prin cuvântul
Său puternic.” Evrei 1,3.
„El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.”
Coloseni 1,17.
Şi Vechiul Testament Îl descoperă pe Dumnezeu lucrând con-
tinuu pentru a susţine şi întreţine viaţa:
„Ochii tuturor privesc la Tine, şi Tu le dai hrana la vreme.
Îţi deschizi mâna şi satisfaci dorinţele fiecărei fiinţe vii.”
Psalmii 145,15.16.
Împreună cu Duhul Sfânt şi cu Fiul Său, Dumnezeu este inega-
labil. El este unic, existând din veşnicie prin Sine Însuşi, fiind infi-
nit în iubire, milă şi dreptate. Cele trei persoane ale Dumnezeirii
sunt esenţa şi izvorul a toată neprihănirea, virtutea şi nemurirea.
Din Ei se revarsă continuu şi din belşug lumina strălucitoare,
viaţa şi iubirea într-un torent ce se răspândeşte în toate direcţiile,
pentru a ajunge la fiecare creatură vie care există. Acest curent de
viaţă este descris în mod minunat în cartea lui Daniel:
„Un râu de foc curgea, ieşind dinaintea Lui. Mii de mii de sluji-
tori îl însoţeau; şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui.”
Daniel 7,10.
26 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu susţine universul din centrul Său de control din
ceruri, care se întinde peste miliarde de ani-lumină, controlând,
energizând, susţinând şi călăuzind în mod simultan pe fiecare
dintre acei nenumăraţi sori, planete, aştri şi alte corpuri cereşti,
precum şi orice vieţuitoare de pe ele. Contemplarea cerului
înstelat ne va descoperi ceva din mărimea colţului nostru din
univers. Întinderea şi complexitatea lui este de nepătruns pen-
tru noi, însă Dumnezeu nu Şi-a impus o sarcină grea, prin fap-
tul că îl susţine. Atât de infinite şi fantastice sunt puterile Sale,
încât pentru El susţinerea universului este o sarcină uşoară.
A rezervat Dumnezeu în mod intenţionat această poziţie
unică pentru Sine? Mai este vreo altă fiinţă care să poată aduce
la îndeplinire această sarcină enormă? Este evident că rolul lui
Dumnezeu ca Sursă nu poate fi schimbat, deoarece El este sin-
gura fiinţă calificată pentru această poziţie. Şi nici nu poate da
altuia poziţia şi responsabilitatea Sa de Susţinător al universu-
lui, deoarece nu există nici o creatură care să aibă capacitatea
de a susţine întregul univers. Dacă Cel Atotputernic Şi-ar fi
întrerupt sau oprit vreodată lucrarea, orice fiinţă vie ar fi înce-
tat imediat să existe, deoarece natura nu se susţine singură.
Avem nevoie să apreciem mai mult decât o facem, continua
exercitare a puterii susţinătoare a lui Dumnezeu, pentru a putea
să ne dăm seama de dependenţa noastră totală de El. Putem stu-
dia despre această putere atât în Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi
în lumea naturii pe care El a creat-o.
„Dumnezeu este ocupat fără încetare cu susţinerea şi folosi-
rea ca slujitori ai Săi a lucrurilor pe care le-a făcut. El lucrează
prin legile naturii, folosindu-le ca unelte ale Sale. Acestea nu
funcţionează prin ele însele. În lucrarea ei, natura mărturiseşte
despre prezenţa şi influenţa activă a unei Fiinţe care pune în
mişcare toate lucrurile după voia Sa. . .
Nu prin propria sa putere îşi dă pământul bogăţiile an după an
şi îşi continuă drumul în jurul soarelui. Mâna Celui Nesfârşit este
neîncetat la lucru, călăuzind această planetă. Exercitarea conti-
nuă a puterii lui Dumnezeu face ca pământul să-şi păstreze pozi-
ţia în timpul rotaţiei. Dumnezeu face ca soarele să răsară pe cer.
El deschide ferestrele cerului şi dă ploaie.
El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenuşa.
(Psalmii 147,16)
SURSA FUNDAMENTALĂ 27
La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la mar-
ginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii şi scoate vântul
din cămările Lui. (Ieremia 10,13)
Prin puterea Sa se dezvoltă vegetaţia, apare fiecare frunză, se
deschide fiecare floare, creşte fiecare fruct.
Mecanismul corpului omenesc nu poate fi înţeles pe deplin; el
prezintă mistere care îi depăşesc şi pe cei mai inteligenţi. Pulsul
nu încetează şi fiecare respiraţie este urmată de o alta, nu ca în
cazul unui mecanism care, odată pus în mişcare, îşi continuă
lucrarea. În Dumnezeu trăim, ne mişcăm şi ne continuăm exis-
tenţa. Inima care bate, pulsul viu, fiecare nerv şi muşchi din
organismul viu, toate sunt păstrate în bună rânduială şi active
de către puterea unui Dumnezeu veşnic prezent.
Biblia ni-L arată pe Dumnezeu în locul Său înalt şi sfânt, nu
într-o stare de inactivitate, nu în tăcere şi singurătate, ci înconju-
rat de zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii de făpturi sfinte, toate
aşteptând să împlinească voia Sa. Prin intermediul acestor mesa-
geri, El este în legătură neîntreruptă cu fiecare colţ al împărăţiei
Sale. Prin Duhul Său, El este prezent pretutindeni. Prin mijlocirea
Duhului Său şi a îngerilor Săi, El lucrează pentru copiii oameni-
lor.” Divina vindecare, cap. O adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu,
subcap. Crearea pământului, par. 8-11.
Chiar şi necredincioşii se încred în predicţia legilor naturii pe
care le-a rânduit Dumnezeu. Corpurile cereşti nu plutesc la
întâmplare prin spaţiu, ci urmează unui plan stabilit dinainte,
cu o exactitate ce nu dă greş. Când sunt lansate navete spaţiale
în spaţiu, sunt calculate cu precizie traiectoriile planetelor. Ele
urmează traseul lor cu o asemenea exactitate, încât orice greşea-
lă întreprinsă este din cauza factorului uman şi niciodată din
cauza vreunei abateri de la cursul stabilit lor.
Când ne gândim la nenumăratele stele, care aleargă cu mare
viteză prin univers, suntem uimiţi de performanţa lor fără greş.
Dumnezeul nostru este un Făcător de planuri desăvârşit, astfel
încât nu a existat niciodată vreo coliziune pe traseul lor, excep-
ţie făcând acele locuri unde a fost introdus păcatul.
„Ridicaţi-vă ochii şi priviţi cerurile: Cine a creat toate aceste
lucruri? El, care scoate la iveală mulţimea stelelor, una câte una
şi le cheamă pe fiecare pe nume. Datorită acestei mari puteri şi
tării, nu lipseşte nici una din ele.” Isaia 40,26.
28 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„El hotărăşte numărul stelelor şi le cheamă pe fiecare pe
nume.” Psalmii 147,4.
„În mâna Sa dreaptă ţinea şapte stele.” Apocalipsa 1,16.
Exactitatea poziţiilor stelelor este atât de temeinică, încât
timp de mai multe secole navele au navigat pe traseul lor orien-
tându-se după stele. Ceasurile noastre sunt fixate după mişca-
rea precisă a stelelor iar timpul mediu de la Greenwich este cal-
culat după corpurile cereşti, Greenwich fiind vechiul loc al
observatorului regal.
În felul acesta şi nu numai, poziţia lui Dumnezeu ca
Susţinător al universului pe care l-a creat este indispensabilă
tuturor, fie că aleg sau nu să creadă aceasta.
Dumnezeu – Făcătorul de planuri
Aceeaşi Minte infinită în înţelepciune, care a făcut planuri
desăvârşite pentru toate galaxiile, are un plan pentru fiecare
dintre noi. În Cuvântul Său, această inestimabilă Sursă şi
Susţinător se oferă să fie Făcătorul nostru de planuri,
Purtătorul nostru de poveri şi Rezolvatorul nostru de probleme.
Dacă ne vom încrede în înţelepciunea şi iubirea Sa, vom dori să
urmăm planurilor Sale şi să culegem binecuvântările ce rezul-
tă de aici. Dar în general, noi insistăm să urmăm cu mândrie
planurile făcute de noi, spre dezavantajul şi eventual spre dis-
trugerea noastră. Astfel de gânduri l-au condus pe profetul
Ieremia să scrie:
„Ştiu Doamne că viaţa omului nu îi aparţine şi nu poate să-şi
îndrepte singur paşii.” Ieremia 10,23.
Sunt multe alte versete care ne îndeamnă să-L lăsăm pe
atotştiutorul Făcător de planuri să ne îndrepte paşii, deoare-
ce El are capacitatea de a face nişte planuri perfecte pentru
noi.
„Încredinţează-ţi calea în mâna Domnului, încrede-te în El şi
El va lucra.” Psalmii 37,5.
„Cine este omul care se teme de Domnul? El îl va învăţa să
meargă pe calea aleasă pentru el.” Psalmii 25,12.
„Te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care să mergi. Te voi sfă-
tui şi voi veghea asupra ta.” Psalmii 32,8.
SURSA FUNDAMENTALĂ 29
„Fie o vei lua la dreapta sau la stânga, urechile tale vor auzi
o voce în spatele tău spunând: ‚Aceasta este calea; mergi pe ea.’”
Isaia 30,21.
„Eu te călăuzesc pe calea înţelepciunii şi te conduc pe cărări
drepte.” Proverbe 4,11.
„Încrede-te în Domnul cu toată inima ta . . . recunoaşte-L în
toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” Proverbe 3,5.6.
„El îmi reface sufletul. El mă călăuzeşte pe căile neprihănirii,
din pricina numelui Său.” Psalmii 23,3.
Cât de mult Îl subestimăm şi dezonorăm pe Dumnezeu, în
timp ce ne înălţăm pe noi înşine, atunci când ne închipuim că
suntem nişte făcători de planuri, purtători de poveri şi rezolva-
tori de probleme mai buni decât El. Minunile acestei lumi şi cele
ale universului înconjurător, ne descoperă cât de neînsemnaţi
suntem în comparaţie cu Sursa infinită de lumină şi viaţă. Pe
măsură ce începem să realizăm acest lucru, nu vom mai fi atât
de dispuşi să ne încredem în planurile noastre, pentru că vom
recunoaşte că nu stă în puterea noastră să alegem căile pe care
să mergem sau să plănuim pentru viaţa noastră. Există doar o
singură Persoană care poate face cu succes acest lucru pentru
noi. Când vom ajunge să nu mai facem nici un plan pentru noi,
ci vom lăsa această lucrare în mâinile capabile ale lui
Dumnezeu, unde şi trebuie să fie de drept, viaţa noastră va
urma calea pe care a trasat-o Dumnezeu pentru noi. Atunci vom
cunoaşte biruinţa şi succesul pe care le-a plănuit Dumnezeu
pentru fiecare dintre noi. Vom experimenta acea pace a odihnei
de Sabat care provine din faptul că ne încredem pe deplin în El
ca Făcător de planuri, Rezolvator de probleme şi Purtător de
poveri pentru noi.
Demonstraţia dată de Hristos
Dumnezeu, Sursa a toată lumina şi viaţa, a fost de asemenea
Făcătorul de planuri, Rezolvatorul de probleme şi Purtătorul de
poveri pentru Isus, care a demonstrat adevărata odihnă de
Sabat. În viaţa Sa pământească nu a fost nici o plănuire ome-
nească, deoarece a lăsat în seama lui Dumnezeu, Tatăl Său, ca
să fie singurul Său Făcător de planuri. Dar a fost Hristos doar o
30 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
marionetă în mâinile Tatălui Său? Sau a avut şi El o parte de
jucat? Studiind viaţa lui Hristos, putem vedea că în ea s-a dat pe
faţă o cooperare inteligentă între om şi Dumnezeu. Deşi era liber
să facă după cum voia El, dacă alegea astfel, El a acceptat pla-
nurile făcute pentru El de către Tatăl Său. Atât de mult era
viaţa lui Hristos în armonie cu voinţa Tatălui Său, încât a fost
numit Cuvântul lui Dumnezeu. Isus Însuşi a declarat în mod
clar că nu se va depărta în nici un fel de voinţa Tatălui Său:
„Adevărat vă spun, Fiul nu poate face nimic de la Sine Însuşi;
El face doar ce vede pe Tatăl Său făcând, pentru că orice face
Tatăl, face şi Fiul.” Ioan 5,19.
„Nu pot face nimic de la Mine; judec după cum aud, şi judeca-
ta Mea este dreaptă, pentru că nu caut să-Mi pe plac Mie
Însumi, ci Celui care M-a trimis.” Ioan 5,30.
„Aşa de mult Se golise Isus de Sine, încât nu făcea planuri pen-
tru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pen-
tru El şi I le dezvăluia în fiecare zi. Tot aşa ar trebui să fim şi noi
dependenţi de Dumnezeu, astfel încât viaţa noastră să fie o
împlinire a voinţei Sale.” Hristos, Lumina lumii, cap. 21, par. 26.
Pe măsură ce studiem viaţa lui Hristos, putem vedea că El ne
oferă un exemplu desăvârşit de supunere faţă de planurile lui
Dumnezeu. Minunile universului creat demonstrează de aseme-
nea că Dumnezeu, Sursa, este un Făcător de planuri desăvârşit
în contrast cu nedesăvârşirea omului. Pretutindeni în Scripturi
putem vedea că ori de câte ori poporul lui Dumnezeu L-a lăsat
pe El să plănuiască, viaţa lor a fost un succes total, dar ori de
câte ori au preluat ei acest rol, viaţa lor a fost un eşec lamenta-
bil. Însă, în ciuda acestor lucruri, cu greu putem găsi pe cineva
de-a lungul istoriei, în afară de Hristos, care să-I permită pe
deplin lui Dumnezeu să-l conducă în toate căile sale. Profetul
Daniel este următorul exemplu al unui om care s-a încrezut con-
tinuu în Dumnezeu ca Făcător de planuri al său şi care a expe-
rimentat odihna de Sabat.
Au existat timpuri când poporul lui Dumnezeu I-au îngăduit
să plănuiască pentru ei, dar prea adesea, în ciuda succesului pe
care l-au avut, s-au întors la planurile lor, cu urmările deza-
struoase ce au avut loc. Până şi vieţile celor mai mari oameni
sunt în general un amestec de plănuire divină şi omenească, exis-
tând tendinţa continuă de a se depărta de Dumnezeu, îndreptân-
SURSA FUNDAMENTALĂ 31
du-se către planurile lor. Această tendinţă regretabilă a întinat
multe vieţi şi a adus ruină asupra mişcărilor şi bisericilor, care
începuseră atât de promiţător. Dacă învăţăm din greşelile istoriei
şi, în loc de a le repeta, vom urma exemplul lui Isus, ne vom
supune şi noi voinţei lui Dumnezeu după cum a făcut El, şi ne
vom bucura ca şi El de succes. Nu putem experimenta odihna de
Sabat dacă nu suntem voitori să ne supunem planurilor lui
Dumnezeu. Dar pentru a putea face aceasta, trebuie să învăţăm
cum să ne legăm de Sursa vitală de lumină şi viaţă.
Legătura noastră cu Sursa
Factorul cel mai important din viaţa noastră zilnică este legă-
tura cu Sursa a tot ce există. Dacă vom încerca să înlocuim
această Sursă cu omul, rezultatul final este moartea, deoarece o
astfel de substituire presupune respingerea adevăratei Surse.
Atunci când acceptăm de bunăvoie planurile lui Dumnezeu pen-
tru viaţa noastră, arătăm prin aceasta că suntem legaţi de
Sursa a toată lumina şi viaţa. Dar când alegem să făurim şi să
urmăm propriile planuri, ne separăm de această Sursă. În felul
acesta omenirea devine propriul ei distrugător. Învăţătura că
Dumnezeu distruge pe om din cauza fărădelegilor lui este cu
totul opusă acestor adevăruri.
Dacă am fi conştienţi de nevoia noastră continuă de a stabili şi
menţine o relaţie corectă cu Sursa infinită, am rămâne legaţi de
El şi problemele noastre vor fi rezolvate. Dar Dumnezeu nu-Şi
impune niciodată prezenţa nimănui. Chiar dacă El ştie mai bine
decât am putea şti noi vreodată, că este imposibil ca omul să
supravieţuiască odată ce legătura cu El este complet distrusă, El
nu va forţa pe nimeni să primească viaţă de la El. El permite fie-
cărui individ să aibă libertatea de a aplica principiile Sale în
viaţa sa, dacă alege astfel. Deoarece Dumnezeu vrea să ne dea
lumina şi viaţa Sa, El ia orice măsură posibilă pentru a ne învă-
ţa să cunoaştem bine căile Sale. De aceea, dacă nu învăţăm şi nu
practicăm principiile Sale, greşeala ne aparţine numai nouă şi
nicidecum lui Dumnezeu.
Când întrerupem legătura noastră cu Dumnezeu, noi ne dis-
trugem singuri. Deci, atunci când călcăm legea Sa, acest lucru
32 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
ne distruge? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „păcatul este
călcarea Legii” (1Ioan 3,4 KJV) şi „plata păcatului este moartea”
(Romani 6,23). De fiecare dată când călcăm legea divină ne pri-
văm pe noi înşine de viaţă. Cu cât continuăm mai mult să facem
aceasta, cu atât mai repede îmbătrânim şi murim. Acest lucru
poate conduce la concluzia eronată că din moment ce călcarea
Legii ia viaţa, atunci ţinerea ei va restabili viaţa. Drept urmare,
unii oameni îşi devotează viaţa ţinerii Legii şi învaţă şi pe alţii
că soluţia la orice problemă se găseşte în ţinerea ei cu stricteţe.
Ceea ce nu înţeleg ei este faptul că Legea nu poate niciodată să
dea viaţă. Apostolul Pavel a declarat foarte clar acest adevăr:
„Dacă s-ar fi dat o lege care să poată da viaţa, atunci cu siguran-
ţă, neprihănirea ar veni din Lege.” Galateni 3,21. Dar nu există
nici o lege „care să poată da viaţa”.
A privi la Lege ca fiind sursa vieţii este o poziţie extremă, care
nu poate fi susţinută. Dar trebuie să fim atenţi să nu respingem
această extremă pentru a accepta o alta – darea la o parte a
Legii. Nici această poziţie extremă nu poate fi justificată, deoa-
rece în timp ce Legea nu poate da viaţa, ea are un rol vital în
susţinerea ei, iar neascultarea distruge viaţa.
În cele din urmă, cauza esenţială pentru moarte este separa-
rea de Sursă. Acest lucru este dovedit prin faptul că, dacă Adam
şi Eva ar fi continuat să mănânce din pomul vieţii după ce au
păcătuit, ar fi trăit veşnic ca păcătoşi nemuritori. De aceea
Dumnezeu le-a interzis accesul la pom după ce au păcătuit.
„Domnul Dumnezeu a zis: ‚Iată că omul a ajuns ca unul din
Legătura cu Neascultarea
Ascultarea de
Sursa de legile
legile divine
infinită dvine
dă viaţa întreţine viaţa distruge viaţa
SURSA FUNDAMENTALĂ 33
Noi, cunoscând binele şi răul. Nu trebuie să i se permită ca să-şi
întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să
trăiască în veci.’ De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din gră-
dina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.”
Geneza 3,22.23.
„Dacă omul, după cădere, ar fi avut intrare liberă la pomul
vieţii, ar fi trăit veşnic şi, în felul acesta, păcatul ar fi fost nemu-
ritor. Dar un heruvim cu o sabie de foc a păzit ‚drumul care duce
la pomul vieţii’ (Geneza 3,24) şi nimănui din familia lui Adam nu
i-a mai fost îngăduit să treacă această barieră şi să se împărtă-
şească din rodul dătător de viaţă. De aceea nu există păcătos
nemuritor.” Tragedia veacurilor, cap. 33, par. 8.
Reînnoirea vieţii
Cum au putut Adam şi Eva să calce Legea şi totuşi să poată
trăi veşnic, din moment ce plata păcatului este moartea (vezi
Romani 6,23)? Este adevărat că această călcare a legii lui
Dumnezeu distruge pe păcătos, dar dacă primii noştri părinţi ar
fi continuat să mănânce din pomul vieţii, vieţile lor păcătoase ar
fi devenit nemuritoare.
Indiferent de cât de strâns a fost Adam legat de Dătătorul vie-
ţii, fiecare păcat pe care l-a comis avea să-şi pretindă plata asu-
pra forţelor sale vitale. Dar dacă ar mai fi avut încă acces la
pomul vieţii, acele pierderi ar fi putut fi înlocuite. Atâta timp cât
Adam avea să ajungă la pomul vieţii în timpul potrivit, forţele
vieţii sale ar fi fost reaprovizionate mai înainte ca păcatele sale
să-l distrugă pe deplin. În felul acesta ar fi fost posibil ca el să
trăiască veşnic ca păcătos nemuritor.
Tot astfel şi azi există pastile şi băuturi care permit să ai
libertatea de a mânca şi bea cât de mult doreşti fără a avea apoi
efecte adverse. Dar Dumnezeu nu a luat niciodată măsuri pen-
tru un sistem în care să putem păcătui fără nici o primejdie.
În schimb, Dumnezeu a luat măsuri pentru restaurarea vieţii
dacă suntem gata să încetăm cu practicile păcătoase şi să ne
întoarcem la El. Deşi plata păcatului este moartea şi nu putem
să ascundem păcatul, o parte din viaţa pierdută prin păcat poate
fi recâştigată printr-o legătură cu Sursa întregii vieţi şi sănătăţi.
34 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Un exemplu excelent al reînnoirii vieţii prin legătura cu
Sursa, este dat în Marcu 2,1-12 în istoria omului care a fost
lăsat în jos prin acoperiş la picioarele lui Isus. Încălcarea legii
lui Dumnezeu a fost motivul pentru care acest om a ajuns în
pragul morţii. Atunci când a venit la Isus „nu era timp de pier-
dut; carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompune-
re.” Hristos, Lumina lumii, cap. 27, par. 21.
Boala acestui om a fost rezultatul mai multor ani de păcat,
iar suferinţele sale au fost accentuate apoi prin remuşcările
care au urmat. Călcarea Legii a pretins plata ei teribilă până
când, ca o consecinţă directă, el a ajuns literal aproape de moar-
te. Apoi el a ajuns în legătură cu Dătătorul vieţii prin Isus
Hristos – Piesa de legătură. Un torent de viaţă de la Dumnezeu
s-a revărsat în el, refăcând tot ceea ce ruinase păcatul. El s-a
ridicat imediat din patul său şi a ieşit din încăpere într-o stare
de sănătate cu mult mai bună decât a celor care îl înconjurau.
(Vezi Marcu 2,12.)
Acesta este un exemplu clar cu privire la modul în care viaţa
lui Dumnezeu poate contracara efectele păcatului în cei care se
pocăiesc şi sunt gata să-l părăsească şi să-L urmeze pe El. Acest
exemplu ilustrează de asemenea ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi
îngăduit vreunui păcătos să mănânce din pomul vieţii.
Definiţia păcatului
Deci, care este legătura dintre păcat şi moarte? În timp ce
neascultarea de legea lui Dumnezeu este văzută de obicei ca
fiind principala cauză pentru boală şi moarte, cauza mai adâncă
este separarea de Sursa vieţii. Ori de câte ori călcăm legea lui
Dumnezeu ne separăm de Sursă. Şi aceasta nu pentru că viaţa
lui Dumnezeu este chiar antiteza păcatului, ci din cauza naturii
păcatului ca atare.
Deci, mai exact ce este păcatul?
Biblia spune că „păcatul este călcarea Legii”. (1Ioan 3,4 con-
form cu KJV) Aceasta este desigur adevărat, dar o altă definiţie
care conţine cauza mai adâncă a păcatului este: păcatul este
soluţia născocită de om pentru a rezolva o problemă. La început
aceasta pare să fie o definiţie neobişnuită, dar să privim la moti-
SURSA FUNDAMENTALĂ 35
vele pentru păcate cum ar fi minciuna, uciderea, furtul, adulte-
rul, călcarea Sabatului şi închinarea la idoli.
De exemplu, de ce ucide cineva pe altcineva? În cele mai
multe cazuri victima devine o problemă pentru ucigaş (excepţie
fiind cazul psihopaţilor). Într-un fel, victima este văzută ca ame-
ninţând, privând sau frustrând pe ucigaş, până acolo că acesta
alege să urmeze un curs de acţiune pentru a rezolva problema,
înlăturând cu totul cauza. În mod asemănător, oamenii încearcă
să rezolve problemele lor spunând minciuni, furând şi urmând
nenumărate alte căi păcătoase. Nu se pot gândi la nici o cale mai
bună pentru a-şi rezolva problemele.
Problema constă în faptul că fiecare soluţie omenească Îl res-
pinge pe Dumnezeu ca Rezolvator de probleme. Aceasta ne pune
efectiv în locul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp întrerupe legătu-
ra noastră cu El. De aceea,
este nevoie să folosim fieca- DEFINIŢIA PĂCATULUI:
re ocazie pentru rugăciune o soluţie omenească
şi studiu ca să căpătăm cea născocită pentru a
mai puternică convingere rezolva o problemă.
cu privire la poziţia lui
Dumnezeu ca Sursă a noastră, ca Făcător de planuri, Purtător
de poveri şi Rezolvator de probleme. Pe măsură ce învăţăm să ne
încredem şi să ne odihnim tot mai mult în El, vom fi feriţi de
pierderi îngrozitoare, mizerie şi în cele din urmă de moarte, care
sunt rezultatul încrederii în sine a omului.
Nevoia de a avea Sabatul
Adevăratul nostru vrăjmaş, încrederea în sine, risipeşte mai
mult decât realizăm noi capacitatea infinită şi iubirea Tatălui
nostru atotputernic şi veşnic. El cunoaşte mai bine ca oricine
urmările dezastruoase ce vor veni asupra noastră, dacă uităm că
El este Creatorul nostru şi singura Sursă de susţinere a existen-
ţei, şi dacă încercăm să uzurpăm poziţia Sa. Pentru a ne salva
de la o asemenea teribilă greşeală, El a luat toate măsurile nece-
sare pentru a ne oferi o înţelegere adevărată despre poziţia
noastră, comparativ cu poziţia Sa, şi pentru a face această dis-
tincţie clară în mintea şi inima noastră.
36 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU SURSA FUNDAMENTALĂ 37

Zi de zi, Tatăl nostru ceresc ne satisface toate nevoile, deseori În următorul Sabat vom putea veni la El din nou, pentru a ne
mai înainte de a fi conştienţi de ele. El ne învaţă să ne încredem reînnoi viziunea şi a ne reîmprospăta încrederea şi odihna în El.
în El, în loc de a ne încrede în noi înşine, şi să ne punem încre- În felul acesta ni se va aminti să nu ne încredem niciodată în
derea în capacitatea Sa de a ne purta în continuare de grijă. În propria înţelepciune, ci să depindem în schimb de Dumnezeu în
plus, El a rânduit o binecuvântare specială pentru noi în fiecare ce priveşte facerea planurilor, rezolvarea problemelor şi purta-
a şaptea zi. În fiecare săptămână, în această zi de Sabat, rea poverilor. Vom experimenta acea pace dăinuitoare care
Dumnezeu ne oferă ocazia de a ne opri din goana noastră năval- întrece orice pricepere.
nică a activităţilor zilnice, cu pericolul ei de a exercita încredere
în sine, şi să ne amintim că El este singura noastră Sursă.
Sabatul ne permite să ne tragem respiraţia, să luăm cunoştinţă
de situaţia noastră şi să renunţăm la înclinaţia spre încredere în
sine, concentrându-ne la Sursa infinită şi la Furnizorul care
satisface toate nevoile noastre. Fiecare a şaptea zi ne-a fost dată
pentru a ne aminti că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al
pământului, şi că El este Susţinătorul tuturor lucrurilor create.
În Exodul 20, unde Sabatul este porunca a patra, învăţându-
ne cum să-L iubim pe Dumnezeu, ţinerea lui este veşnic legată
de lucrarea Sa creatoare.
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi
şase zile şi să-ţi faci lucrul tău, dar ziua a şaptea este ziua de
odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău. Să nu faci nici o
lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici
roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în
şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce
este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecu-
vântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Exodul 20,8-11.
Când ţinem Sabatul în ziua pe care ne-a dat-o Domnul, vom
primi binecuvântarea specială pe care Dumnezeu a avut-o în
vedere pentru noi. Pe măsură ce aceasta va reînnoi de la o săp-
tămână la alta viziunea noastră cu privire la puterea, iubirea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu, noi vom învăţa să ne încredem tot
mai mult în El şi să avem mai puţină încredere în capacităţile
noastre de a ne plănui viaţa, de a ne satisface nevoile şi de a ne
rezolva problemele. Acceptând darul lui Dumnezeu care este
Sabatul şi sfinţind această zi, vom avea acces la Sursa cea puter-
nică. În timp ce inimile noastre sunt umplute cu încredere în
capacitatea Sa perfectă de Făcător de planuri şi Rezolvator de
probleme, vom învăţa să lăsăm tot mai mult planurile şi proble-
mele noastre în mâinile Sale pentru săptămâna care urmează.
 HRISTOS – MAREA PIESĂ DE LEGĂTURĂ 39

dar o scurtă privire asupra lucrărilor creaţiunii Sale, ne va ajuta

să înţelegem de ce fiinţele fără de păcat au şi ele nevoie de o
Piesă de legătură.

Hristos – Transformatorul
CAPITOLUL 02
Dumnezeu este Centrala electrică care oferă energie întregu-
lui univers. Prin Hristos, El încă „susţine toate lucrurile prin
cuvântul Său puternic.” Evrei 1,3. Acele „lucruri” includ cel
puţin un miliard de miliarde de sori, pe lângă toate celelalte pla-
Hristos – Marea piesă de legătură nete şi creaturi. Cine poate evalua cantitatea de energie necesa-
ră pentru a menţine nişte sisteme atât de vaste? În contrast cu
această capacitate infinită,
cât de mici sunt chiar şi capa-
u toate că rolurile Lor sunt diferite, poziţia şi lucrarea lui cităţile celei mai măreţe crea-
C Hristos în ordinea divină sunt la fel de hotărâtoare pen-
tru existenţa continuă a întregii creaţii, după cum este poziţia şi
turi a lui Dumnezeu! Nici
chiar cel mai puternic înger
lucrarea Tatălui. Hristos este Canalul prin care se revarsă nu poate veni direct în pre-
întreaga viaţă de la Sursa atotputernică către fiecare creatură zenţa lui Dumnezeu fără a fi
din univers. consumat.
Dar de ce avem nevoie de un astfel de Canal? De ce nu se O ilustraţie practică a aces-
poate ca lumina şi iubirea lui Dumnezeu să fie revărsate direct tui lucru poate fi văzută în
în noi? centralele electrice care asigu-
Este evident că, din moment ce intrarea păcatului a impus ră necesarul de energie pen-
teribila separare dintre Dumnezeu şi omenire, a devenit necesar tru oraşe ca San Francisco
să existe o Piesă de legătură pentru a astupa prăpastia existen- sau Londra. Debitul energiei
tă. Păcătuirea noastră ne împiedică să ne apropiem de care porneşte din aceste
Dumnezeu altfel decât prin Hristos. Biblia foloseşte termenul de instalaţii este enorm de
„Mijlocitor” pentru a accentua acest adevăr: „Pentru că există un mare. Dacă curentul ce se
singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi revarsă din asemenea insta-
oameni, omul Isus Hristos.” 1 Timotei 2,5. laţii ar fi conectat direct la un
Însă Adam şi Eva au avut nevoie de o Piesă de legătură şi aparat de uz casnic, cum ar fi
înainte de căderea lor, deoarece chiar şi fiinţele fără păcat au frigiderul, ar fi distrus ime-
nevoie de o Piesă de legătură între ele şi Cel Infinit. Acest lucru diat. Oricum, nu se poate reduce nici cantitatea de energie pe
se datorează puterii extraordinare care se află în Creator, în con- care aceşti generatori o degajă, ca problema să fie rezolvată,
trast cu slăbiciunea creaturilor pe care El le-a adus la viaţă (vezi deoarece aceasta ar însemna să nu mai fie energie suficientă
Psalmii 103,14). Desigur, este imposibil pentru noi să înţelegem pentru întregul oraş. Problema se rezolvă prin instalarea unui
pe deplin capacităţile infinite şi atotputernice ale lui Dumnezeu, transformator între generator şi instalaţia electrică. Acest
40 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU HRISTOS – MAREA PIESĂ DE LEGĂTURĂ 41

dispozitiv poate primi întregul debit de energie de la centrala Hristos a aplicat această imagine la Sine când i-a spus lui
electrică şi apoi să elibereze un debit mai mic, potrivit capaci- Natanael: „Adevărat îţi spun, vei vedea cerul deschis şi pe îngerii
tăţii aparatelor folosite. lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul omului.” Ioan 1,51.
În acelaşi fel, Hristos este „Transformatorul” care canalizează „Hristos este scara pe care
puterea lui Dumnezeu către creaturile fără păcat, precum şi a văzut-o Iacov sprijinindu-se
către cele păcătoase, la o intensitate atât de redusă, încât ele să pe pământ, cu capătul de sus
o poată primi fără nici un risc, în scopul continuării vieţii. ajungând la poarta cerului,
Pentru ca Hristos să poată ocupa această poziţie unică în tocmai la hotarul slavei.
ordinea divină, este necesar ca El să fie în acelaşi timp atât Dacă scara aceasta n-ar fi
Dumnezeu cât şi creatură. Asemenea scării pe care Iacov a ajuns la pământ cu o singură
văzut-o în visul său, Hristos trebuie să ajungă până la Sursa treaptă, am fi fost pierduţi.
divină ca să poată avea acces deplin la resursele nelimitate ale Dar Hristos vine la noi acolo
lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, trebuie să ajungă şi la creaţie, unde suntem. El a luat natu-
pentru a canaliza aceste resurse către primitori. Dacă nu ar fi ra noastră şi a biruit, pentru
fost egal cu Tatăl sau cu creaţia, nu ar fi putut să fie o Piesă de ca şi noi, luând natura Lui,
legătură eficientă. Şi dacă universul nu ar fi avut o Piesă de să putem birui. Făcut ‚într-o
legătură eficientă, nu ar fi putut exista. fire asemănătoare cu a păca-
Pentru a ilustra mai bine, să ne gândim la liniile electrice din- tului’ (Romani 8,3), El a trăit
tre centrala electrică şi consumator; dacă ele nu ar ajunge până o viaţă fără păcat. Acum,
la capăt, curentul nu ar putea să circule şi nu ar mai funcţiona prin dumnezeirea Sa, stăpâ-
nimic în casă. Existenţa unui conector corespunzător, care să fie neşte pe tronul cerului, în
perfect, este vitală pentru ca transferul de energie de la sursă la timp ce prin natura Sa ome-
primitor să aibă loc aşa cum trebuie. nească vine la noi.” Hristos,
Tot aşa stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Hristos este o Lumina lumii, cap. 31, par. 14 de la urmă.
Piesă de legătură perfectă, care poate acoperi pe deplin distanţa Lucrarea lui Hristos ca Piesă de legătură între Infinit şi finit,
dintre Sursa infinită, la cel mai înalt nivel, şi primitor, la cel mai este frumos zugrăvită în această ilustraţie simplă. El este Piesa
de jos nivel. Nici una din binecuvântările lui Dumnezeu nu de legătură care acoperă întreaga cale de la cer la pământ, fără
poate ajunge la noi dacă nu vine prin Isus Hristos, Piesa de legă- să lipsească nimic.
tură cea mare şi vie dintre divinitate şi omenire. Un exemplu bun cu privire la acest principiu este dat în
Vechiul Testament. Atunci când Dumnezeu, în înţelepciunea şi
iubirea Sa, a dorit să comunice poporului Său adevărurile conţi-
Hristos – Scara nute în cartea Apocalipsei, nu le-a dat direct credincioşilor şi
nici apostolului Ioan. El le-a dat mai întâi lui Isus Hristos, care
Acest aspect al lucrării lui Hristos a fost descoperit lui Iacov le-a dat mai departe printr-un înger slujitorului Său Ioan, după
atunci când Dumnezeu i-a dat visul cu scara cea tainică, care cum este scris:
ajungea de la pământ la cer. „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca
„El a avut un vis în care a văzut o scară rezemată de pământ, să arate slujitorilor Săi ce are să se întâmple în curând. El le-a
al cărei vârf ajungea până la cer, iar îngerii lui Dumnezeu urcau făcut cunoscut acest lucru, trimiţând pe îngerul Său la robul
şi coborau pe ea.” Geneza 28,12. Său Ioan.” Apocalipsa 1,1.
42 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Piesă de legătură pentru fiinţele necăzute
Imediat ce a fost creată o fiinţă, s-a ridicat nevoia pentru o
Piesă de legătură. Cu alte cuvinte, imediat ce au fost creaţi înge-
rii, trebuia să existe o Legătură între Sursa atotputernică de
viaţă şi aceste fiinţe cereşti.
Acest plan a fost conceput de mintea Celui care întruchipea-
ză toată iubirea, perfecţiunea şi înţelepciunea felurită, pentru a
stabili cea mai strânsă comuniune şi o părtăşie desăvârşită între
El şi creaturile Sale. Acest plan este o măsură divină, care
garantează din belşug viaţa tuturor celor care aleg să-l primeas-
că. Deoarece în acest plan se manifestă toată frumuseţea, slava,
puterea şi iubirea caracterului sfânt şi drept al lui Dumnezeu,
cu cât mai bine este înţeles, cu atât mai profund Îl va iubi cre-
dinciosul pe Autorul său divin. La început, acest plan a fost con-
ceput pentru a uni toate fiinţele inteligente fără păcat într-o
părtăşie profundă, ce avea să crească mereu şi peste care se
revărsa lumina şi viaţa de la Sursa cerească.
Deci, Dumnezeu a trebuit să aleagă pe Cineva pentru a prelua
acest rol de Piesă de legătură. Cine era calificat pentru o astfel
de poziţie unică? Doar o Fiinţă care era Dumnezeu şi creatură, în
acelaşi timp, putea să le unească pe cele două. Noi ştim despre
Hristos că a fost atât Dumnezeu cât şi om atunci când S-a născut
în Betleem (vezi Mica 5,2; Luca 1,35), dar ce s-a întâmplat înain-
te de a se naşte ca fiinţă omenească? Cum a putut El împlini
rolul de Piesă de legătură în acel timp?
Hristos nu a devenit singurul Fiu născut al lui Dumnezeu
atunci când S-a născut în Betleem. El deja deţinea acea poziţie
mai înainte de a veni pe pământ. Hristos a mărturisit despre
aceasta atunci când i-a spus lui Nicodim că Dumnezeu a dat pe
Singurul Său Fiu născut pentru a salva omenirea de la pieire.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe sin-
gurul Lui Fiu născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară,
ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3,16 (Conform cu NKJV).
Dumnezeu nu a dat pe Hristos fiinţelor căzute pentru a
deveni născut, ci El „a dat pe singurul Lui Fiu (deja) născut.”
Dacă aceasta a dat Dumnezeu, atunci aceasta este ceea ce era
Mântuitorul când a fost dat – singurul Fiu născut al lui
Dumnezeu.
HRISTOS – MAREA PIESĂ DE LEGĂTURĂ 43
Dumnezeu nu ne-a descoperit niciodată cu cât timp în urmă
în străfundurile eternităţii Hristos a devenit singurul Său Fiu
născut. De aceea, putem fi siguri că nu avem nevoie să cunoaş-
tem data. Ne putem odihni în voinţa Sa şi să nu încercăm zadar-
nic să facem speculaţii, ci să ne concentrăm mai degrabă atenţia
la a învăţa acele lucruri pe care, în înţelepciunea Sa infinită, El
a găsit potrivit să ni le descopere.
În Vechiul Testament, Mica mărturiseşte despre faptul că
Hristos a existat înainte de naşterea Sa în Betleem: „Dar tu,
Betleeme Efrata, deşi eşti mic printre miile lui Iuda, totuşi, din
tine va ieşi Cel care va stăpâni peste Israel, a cărui origine exis-
tă din vremurile străvechi, din zilele veşniciei.” Mica 5,2
(Conform cu NKJV).
În Noul Testament Isus Însuşi mărturiseşte despre începutul
Său: „Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu.” Ioan 8,42
Deci, chiar înainte de crearea omului, Isus Hristos a fost deja
singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că
El a început să existe în acest timp, deoarece El, ca şi Tatăl Său,
este Cel veşnic, a cărui preexistenţă nu are început şi a cărui
viaţă nu se va sfârşi niciodată.
„Isus Hristos este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna.” Evrei 13,8.
Pentru oameni, a fi născut înseamnă să începi de la nimic, dar
lucrurile nu stau la fel în ce-L priveşte pe Hristos. Înseamnă pur
şi simplu că El a intrat într-o sferă nouă. Până la o anumită dată
din eternitatea trecutului, Hristos a fost Dumnezeu, după cum
este şi Tatăl. Apoi a venit timpul când El a fost născut sub forma
unui înger, făcând astfel legătura dintre îngerii creaţi şi Sursa
vieţii. Mai târziu, El a repetat această întrupare, când a devenit o
fiinţă omenească ca şi noi şi s-a născut ca un copilaş în Betleem.*
*„Scripturile declară că Hristos este „singurul Fiu născut al lui Dumnezeu’.
El este născut, nu creat. În ce priveşte timpul în care a fost născut, nu este nece-
sar să cercetăm, şi mintea noastră nici nu ar putea înţelege dacă ni s-ar spune.
Profetul Mica ne spune tot ce putem cunoaşte despre aceasta în următoarele
cuvinte: ‚Şi tu, Betleeme Efrata, cu toate că eşti prea mic între cetăţile de căpe-
tenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a
cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.’ Mica
5,2. A fost un timp când Hristos a ieşit şi a venit de la Dumnezeu, din sânul
Tatălui (Ioan 8,42; 1,18), dar acel timp este atât de îndepărtat în zilele veşniciei
încât, pentru înţelegerea noastră mărginită este fără început.” Hristos şi nepri-
hănirea Sa, pag. 21, 22 în lb. engleză, de E.J. Waggoner.
44 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Hristos – Îngerul
Hristos este prezentat atât ca Dumnezeu cât şi ca Înger peste
tot în Vechiul Testament. El este Îngerul care a apărut lui Avraam,
Iosua, Ghedeon, părinţilor lui Samson şi multor altora. El este
Arhanghelul Mihail şi Îngerul legământului. Referinţele Vechiului
Testament sunt foarte clare în
această privinţă. Hristos în cele două domenii
Iacov ale Sale
Iacov s-a luptat cu Înge-
Hristos ca Dumnezeu
rul Mihail, sau Hristos,
până s-au ivit zorile, după
cum confirmă Osea: „În pân-
Hr. ca Înger
tecele mamei, a apucat căl-
câiul fratelui său; ca bărbat
el s-a luptat cu Dumnezeu.
S-a luptat cu Îngerul, şi l-a biruit; a plâns şi I-a cerut favoarea.
L-a întâlnit la Betel, şi a vorbit cu El acolo.” Osea 12,3.4.
Aici profetul pune un semn de egalitate între lupta cu Îngerul
şi lupta cu Dumnezeu, recunoscând că Îngerul care s-a luptat cu
Iacov a fost în acelaşi timp Dumnezeu. De aceea, Îngerul nu
putea fi nimeni altul decât Hristos, Îngerul legământului, pen-
tru că nici un alt înger nu poate fi Dumnezeu şi înger în acelaşi
timp.
„Era Hristos, ‚Îngerul legământului’, care Se descoperise pe
Sine lui Iacov.” Patriarhi şi profeţi, cap. 18, par. 7.
Ghedeon
Acelaşi Înger puternic, Mihail sau Hristos, este Cel care i-a
dat însărcinarea lui Ghedeon. Raportul despre conversaţia lor se
găseşte în Judecători, unde este relatată istoria respectivă.
„A venit Îngerul Domnului, şi S-a aşezat sub stejarul din
Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer, în timp ce fiul
său Ghedeon bătea grâul în teasc, ca să-l ascundă de Madianiţi.
Îngerul Domnului i S-a arătat, şi i-a zis: ‚Domnul este cu tine,
viteazule!’ Ghedeon I-a zis: ‚O Domnul meu. . .’ Domnul S-a uitat
la el şi a zis. . .” Judecători 6,11-14 (Conform cu NKJV).
Apoi Ghedeon, dorind să ştie sigur dacă a fost Îngerul legământu-
lui, I-a adus o jertfă, pe care nici un înger obişnuit nu ar fi primit-o.
HRISTOS – MAREA PIESĂ DE LEGĂTURĂ 45
Vizitatorul ceresc nu numai că a primit jertfa, dar a şi dovedit pute-
rea Sa divină aducând foc asupra stâncii (vezi versetul 21). Ghedeon
s-a temut de faptul că văzându-L pe Îngerul Domnului, aceasta îl va
costa viaţa, dar temerile lui au fost liniştite.
„Când Ghedeon şi-a dat seama că fusese Îngerul Domnului, a
exclamat: ‚Ah, Stăpâne Doamne! Am văzut pe Îngerul Domnului
faţă-n faţă.’ Dar Domnul i-a zis: ‚Fii pe pace! Nu te teme. Nu vei
muri.’ Ghedeon a zidit acolo un altar Domnului, şi i-a pus nume-
le ‚Domnul păcii’. Altarul acesta este şi astăzi în Ofra, care apar-
ţinea familiei lui Abiezer.”Judecători 6,22-24.
„Ghedeon dorea un semn, ca să fie sigur că Acela care vorbea
cu el este Îngerul legământului, care lucrase pe timpuri pentru
Israel. . . i s-a dat semnul cerut: cu toiagul pe care-l avea în
mână, Îngerul a atins carnea şi azimile şi un foc care a ieşit din
stâncă a mistuit jertfa. Apoi, Îngerul a pierit din faţa lui.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 53, par. 15.
Manoah şi soţia lui
Acelaşi Înger, Isus Hristos, este Cel care s-a arătat părinţilor
lui Samson.
„Îngerul Domnului i S-a arătat şi i-a zis: ‚Tu eşti stearpă, şi
n-ai copii, dar vei rămâne însărcinată, şi vei avea un fiu.’”
Judecători 13,3.
Ca şi în cazul lui Ghedeon, a avut loc o discuţie între
Vizitatorul ceresc şi părinţi (vezi versetele 9-14). Încă o dată s-a
aplicat acelaşi test, care a fost acceptat. Când Îngerul a dispărut
în foc, Manoah şi soţia sa au ştiut cu siguranţă că fusese Înge-
rul legământului.
„Îngerul Domnului a răspuns: ‚Chiar dacă M-ai opri, n-aş
mânca nimic din bucatele tale. Dar dacă vrei să aduci o ardere
de tot, s-o aduci Domnului.’Manoah nu şi-a dat seama că era
Îngerul Domnului. Apoi Manoah a întrebat pe Îngerul
Domnului: ‚Care-Ţi este numele, ca să-Ţi aducem slavă, când se
va împlini cuvântul Tău?’ El i-a răspuns: ‚Pentru ce Îmi ceri
Numele? El este dincolo de înţelegerea omenească.’ Atunci
Manoah a luat iedul şi darul de mâncare, şi le-a adus jertfă
Domnului pe stâncă. Şi Domnul a făcut un lucru minunat, în
timp ce Manoah şi nevasta sa priveau. Pe când flacăra se ridi-
ca de pe altar către cer, Îngerul Domnului S-a urcat în flacăra
46 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
altarului. Văzând lucrul acesta, Manoah şi nevastă-sa au căzut
cu faţa la pământ. Îngerul Domnului nu S-a mai arătat lui
Manoah şi nevestei lui. Atunci Manoah a înţeles că a fost Înge-
rul Domnului.” Judecători 13,16-21.
„Manoah şi soţia sa nu au ştiut că Cel care le vorbise era Isus
Hristos. . .” până ce nu li s-a dat şi lor acelaşi semn de foc, care
fusese dat şi lui Ghedeon. Atunci „Ei au ştiut că L-au văzut pe
Cel sfânt, care, ascunzându-şi slava în stâlpul de nor, a fost
Călăuza şi Ajutorul lui Israel în pustie.” Comentarii biblice AZŞ,
vol 2, pag. 1006, în lb. engleză, par. 1 şi 3.
Sunt multe alte exemple în care Hristos s-a arătat fiinţelor
omeneşti ca Înger. Aceasta nu înseamnă că El S-a transformat
în înger, pentru că deja era atât Dumnezeu cât şi Înger, într-o
singură persoană. Cele două naturi erau împletite tainic într-o
singură Fiinţă. Când se vorbeşte despre Hristos ca fiind „Înge-
rul”, El a fost în realitate înger, după cum a fost în realitate om.
El nu a apărut doar sub forma unui înger.
În felul acesta, Scripturile ne demonstrează în mod clar că
naşterea originală a lui Hristos nu a avut loc atunci când s-a
născut în Betleem. A avut loc fie înainte, fie în acelaşi timp cu
crearea primelor fiinţe. Trioul Cel Atotputernic cunoştea proble-
ma pe care avea să o aducă diferenţa imensă de putere dintre
Creator şi creaturi. Ei au ştiut că singura soluţie era ca unul
dintre Cei Trei Atotputernici, să ia natura şi forma unei creaturi
prin procesul naşterii. În felul acesta ar fi existat o Piesă de
legătură care putea să menţină legătura cu Infinitul, ceea ce ar
fi permis creaturilor să supravieţuiască. Hristos a fost Singurul
care a luat asupra Sa de bunăvoie această poziţie modestă.
Piesă de legătură pentru fiinţele căzute
A doua ocazie când Hristos a fost născut, a fost atunci când
a fost zămislit prin Duhul Sfânt în pântecele Mariei. Acest eve-
niment este cel mai bine cunoscut şi înţeles de către copiii lui
Dumnezeu de pretutindeni de pe pământ. Când studiem acest
eveniment minunat, avem avantajul că şi noi suntem născuţi,
şi de aceea cunoaştem din proprie experienţă principiile impli-
cate într-un asemenea proces. Înţelegem că două vieţi diferite,
HRISTOS – MAREA PIESĂ DE LEGĂTURĂ 47
bărbat şi femeie, trebuie să se unească pentru a produce o a
treia viaţă, copilul, care posedă viaţa ambilor părinţi. Când
Hristos s-a născut în familia omenească, cele două vieţi, a lui
Dumnezeu şi a omului, au fost unite. Hristos a fost în acelaşi
timp atât Dumnezeu cât şi om. El a venit „ca să facă pe cei doi
să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace.”
Efeseni 2,15.
Această contopire a divinităţii cu omenescul este într-adevăr o
taină. Când comparăm capacităţile de necrezut ale Creatorului
cu natura extrem de limitată şi finită a fiinţei omeneşti, îndeo-
sebi după intrarea păcatu-
Hristos ca Dumnezeu lui în lume, este de neînţe-
les cum divinitatea a
putut sălăşlui în corp
Hristos ca Înger omenesc. Dar Domnul a
dovedit realitatea acestui
fapt nu doar prin minunea
Hr. ca Om zămislirii şi naşterii lui
Hristos, ci şi prin prezenţa
Sa în tufişul arzător şi în
cortul din pustie. Şi totuşi, acest adevăr nu poate fi înţeles pe
deplin de gândirea omenească; este cunoscut doar de cei cărora
Tatăl le-a descoperit acest lucru. De exemplu, fariseii din zilele
lui Hristos nu posedau această înţelegere. Ei au recunoscut că
Hristos era un om excepţional, dar nu L-au văzut pe Dumnezeu
în trup omenesc.
Problema păcatului de pe pământ a creat o prăpastie între
omenirea decăzută şi Dumnezeu, iar Hristos a venit pentru a
construi un pod peste această prăpastie. Dar existenţa Sa nu a
început atunci când El S-a născut în Betleem. El Şi-a arătat şi
mai mult îndurarea Sa prin faptul că a venit să locuiască în car-
nea omenească păcătoasă. Nu a fost nevoie să fie introdusă o
măsură nouă, temporară pentru a rezolva problema pe care a
creat-o păcatul. Aceeaşi soluţie care a existat pentru îngerii din
cer, a fost mijlocul de a reuni pe păcătoşi cu Dumnezeu. A fost
aceeaşi taină în ambele cazuri.
Folosind această taină pentru a rezolva problema păcatului,
Hristos Şi-a îmbrăcat divinitatea Sa cu omenescul, devenind
unul din familia omenească. El, care a fost Dumnezeul original
48 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU HRISTOS – MAREA PIESĂ DE LEGĂTURĂ 49

şi etern, a luat asupra Sa forma creaturilor care aveau nevoie de
slujirea Sa, pentru a le uni cu Dumnezeu şi unele cu altele.
Satana lucrează cu o stăruinţă de neabătut să întunece
această lumină preţioasă, ştiind că toţi cei care vor înţelege,
vor primi şi trăi acest adevăr, nu numai că vor fi eliberaţi de
sub puterea sa, dar vor deveni şi o ameninţare pentru cauza
sa. El ştie că Hristos a luat natura omului căzut pentru a fi o
Piesă de legătură şi, de aceea, el încearcă să ascundă această
cunoştinţă de la noi. El învaţă că Hristos a venit într-o natură
diferită, fără păcat, nu în carnea şi sângele celor pe care a
venit să-i elibereze, dar Ioan identifică în mod clar acest spirit
ca fiind al lui anticrist (vezi 1 Ioan 4,2.3). Nu trebuie să ni se
răpească acest adevăr, deoarece în Cuvântul lui Dumnezeu
scrie foarte clar că Hristos a venit în familia omenească având
aceeaşi carne şi sânge ca fiinţele căzute şi păcătoase pe care a
venit să le salveze.
„Căci ceea ce Legea nu putea să facă, deoarece natura păcă-
toasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu trimiţând pe însuşi
Fiul Său în natura omului păcătos, pentru a fi o jertfă pentru
păcat. Astfel a condamnat păcatul în omul păcătos.” Romani 8,3.
„Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El
Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să
nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul. . .
Căci negreşit, El nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci a luat
asupra Sa sămânţa lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se
asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce pri-
veşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic
de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului.”
Evrei 2,14.16.17 (Conform cu KJV).
Biblia descoperă pe Hristos ca fiind Legătura perfectă dintre
Sursa eternă şi fiecare primitor dependent, fie că este sfânt şi
fără de păcat, sau căzut şi păcătos.
oamenilor prin profeţi, însă în dispensaţiunea Noului Testament
El a comunicat cu omenirea direct prin Fiul Său, Isus Hristos.
„În trecut, Dumnezeu a vorbit în repetate rânduri şi în diferi-
te moduri părinţilor noştri prin prooroci, dar în ultimele zile, El
ne-a vorbit prin Fiul Său.” Evrei 1,1.2.
Pretutindeni în era Vechiului Testament, Hristos a fost
rareori singura zală în lanţul de comunicare dintre Dumnezeu şi
fiinţele omeneşti. Unele din aceste ocazii cuprinse în raportul
biblic, includ apariţia Sa în faţa lui Avraam şi comunicarea Sa
cu el chiar înainte de distrugerea Sodomei, întâlnirea cu Iosua
pentru a-i da instrucţiunile speciale în vederea cuceririi
Ierihonului, precum şi exemplele pe care le-am menţionat deja
cu privire la Iacov, părinţii lui Samson şi Ghedeon.
În cele mai multe ocazii din Vechiul Testament, Dumnezeu L-a
folosit pe Hristos ca fiind prima zală în lanţul comunicării şi, de
regulă, a fost folosit un profet ca ultimă zală a acestui lanţ. Dar
atunci când Hristos a umblat ca Om pe acest pământ, El a fost
în contact direct cu oamenii. Deşi mulţi L-au ascultat cu plăce-
re, ei pricepeau cu greu cine era El în realitate – Dumnezeu şi
om într-o persoană.

O zală în lanţ

Dumnezeu nu este doar Conducătorul suprem şi Sursa de ener-

gie pentru fiecare fiinţă creată, dar şi Sursa întregii lumini care se
varsă asupra omenirii. În timpul Vechiului Testament El a vorbit

CAPITOLUL 03
Primitori dependenţi
iblia nu numai că Îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind Sursa
B atotputernică iar Hristos Legătura esenţială, dar ea ne
arată şi fragilitatea, slăbiciunea şi neajutorarea omenirii în pos-
tura ei de primitor. La început omul a fost creat din ţărâna
pământului şi el se întoarce în acelaşi loc.
„Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a
suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit astfel un suflet
viu.” Geneza 2,7.
„Soarta omului este aceeaşi cu a animalului; aceeaşi soartă au
amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt. Toţi au aceeaşi
suflare, şi omul nu are vreun avantaj faţă de animal. Totul este
deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărâ-
nă, şi toate se întorc în ţărână.” Eclesiastul 3,19.20.
Dacă vom păstra acest gând în minte, vom fi mai puţin încli-
naţi să ne mândrim. Realizarea acestui lucru a inspirat rugăciu-
nea lui David:
„Arată-mi Doamne sfârşitul vieţii mele şi numărul zilelor
mele, ca să ştiu cât de trecătoare este viaţa mea.” Psalmii 39,4.
„Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem
ţărână. Omul! Zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de
pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul pe
care-l cuprindea, n-o mai cunoaşte.” Psalmii 103,14-16.
PRIMITORI DEPENDENŢI 51
Slabi, înguşti şi mărginiţi
Suntem atât de slabi şi înguşti, încât nu posedăm destulă
înţelepciune ca să ne planificăm cum trebuie viaţa. Aceasta pen-
tru că noi nu avem capacitatea de a fi nişte făcători de planuri
siguri şi eficienţi. Noi nu ne putem modela viitorul.
„Ştiu Doamne că viaţa omului nu-i aparţine; omul nu poate
să-şi îndrepte singur paşii.” Ieremia 10,23.
„Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te bizui pe pri-
ceperea ta.” Proverbe 3,5.
„Nu te strădui să devii bogat; încetează să te mai încrezi în
propria înţelepciune.” Proverbe 23,4 (KJV).
Din fericire pentru noi, Creatorul minunilor universului, care
călăuzeşte continuu planetele pe orbitele lor în spaţiu, este de
asemenea Sursa întregii înţelepciuni. Nu este nici o problemă
prea mare, ca Dumnezeu să nu o poată rezolva şi nici o povară
prea grea, ca El să nu o poată purta.
„Prin înţelepciune a pus Domnul temeliile pământului şi prin
pricepere a aşezat cerurile.” Proverbe 3,19.
„[Lăudaţi pe] Cel care a făcut cerurile prin priceperea Sa,
iubirea Sa durează veşnic.” Psalmii 136,5.
„Sfatul şi judecata Îmi aparţin; Eu am pricepere şi putere.”
Proverbe 8,14.
Creatorul nostru este de asemenea un Făcător de planuri
desăvârşit, totdeauna gata să descopere copiilor Săi planurile
Sale. De aceea suntem sfătuiţi să primim înţelepciune de la
această Sursă veşnică.
„Tu mi-ai făcut cunoscută calea vieţii; Tu mă vei umple cu
bucurie în prezenţa Ta şi cu plăceri la dreapta Ta.” Psalmii 16,11.
„Cine este omul care se teme de Domnul? El îl va învăţa să
meargă pe calea pe care a ales-o pentru el.” Psalmii 25,12.
„Te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi;
te voi sfătui şi voi veghea asupra ta.” Psalmii 32,8.
Aceste principii sunt rezumate în următoarele paragrafe:
„Mulţi sunt incapabili să facă planuri hotărâte pentru viitor.
Viaţa lor nu este aşezată. Ei nu pot vedea rezultatul afacerilor, şi
aceasta îi umple adesea de nelinişte şi îi face agitaţi. Să ne amin-
tim că viaţa copiilor lui Dumnezeu în această lume este o viaţă
de peregrin. Nu avem înţelepciune să ne planificăm propriile
52 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
vieţi. Nu este treaba noastră să ne potrivim viitorul. ‚Prin credin-
ţă Avraam când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea
să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se
duce.’ (Evrei 11,8).
În viaţa Sa pe pământ, Hristos nu a făcut nici un plan pentru
Sine. A acceptat planurile lui Dumnezeu pentru El, iar Tatăl Îşi
desfăşura planurile zi după zi. Tot aşa ar trebui să depindem şi
noi de Dumnezeu, pentru ca vieţile noastre să poată fi lucrarea
simplă a voinţei Sale. Dacă încredinţăm căile noastre în seama
Lui, El ne va călăuzi paşii.
Prea mulţi, făcând planuri pentru un viitor strălucit, ajung la
un eşec total. Lăsaţi-L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi.
Asemenea unui copilaş, aveţi încredere în călăuzirea Lui, care
‚va păzi paşii prea iubiţilor Lui’ (1 Samuel 2,9). Dumnezeu nu-Şi
conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înşişi să fie con-
duşi, dacă ar putea vedea sfârşitul de la început şi dacă ar zări
slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună lucrători cu El.”
Divina vindecare, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap.
Planuri pentru viitor.
O ilustraţie a relaţiei noastre cu
Sursa este oferită în pilda viei şi a
mlădiţelor. Isus a folosit viţa pentru
a se reprezenta pe Sine. Despărţit de
viţă, este imposibil ca ciorchinele să
se coacă sau chiar să supravieţuias-
că. „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădi-
ţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine
rămân Eu, aduce mult rod; căci des-
părţiţi de Mine, nu puteţi face
nimic.” Ioan 15,5. Această relaţie de
dependenţă este foarte potrivită
pentru dependenţa noastră de Dumnezeu.
Fără a fi luat prin surprindere
Dacă am renunţa la planurile noastre mândre şi independen-
te, şi am fi dispuşi să primim acele planuri pentru viaţa noastră,
care au fost deja făcute cu înţelepciune desăvârşită de către divi-
PRIMITORI DEPENDENŢI 53
nul Făcător de planuri, vom vedea că El nu face niciodată vreo
greşeală. Când noi întâmpinăm probleme, suntem deseori încur-
caţi sau luaţi prin surprindere. Dar lucrurile nu stau aşa cu
Dumnezeu. El nu aşteaptă până ce apare o situaţie de urgenţă
sau o problemă, şi abia apoi începe să se gândească la o soluţie.
Chiar mai înainte ca situaţia problematică să înceapă a se con-
tura, El deja a prevăzut fiecare detaliu şi a conceput planuri per-
fecte pentru rezolvarea problemei. În preştiinţa Sa, El aşteaptă
să ne ofere soluţia ideală.
Experienţa lui Daniel este o demonstraţie excelentă a acestui
fapt. De îndată ce el a început să se roage, a şi venit răspunsul
la cererea sa. Pe când se ruga încă, un înger a venit la el cu răs-
punsul.
„Pe când încă vorbeam şi mă rugam, mărturisind păcatul meu
şi păcatul poporului meu Israel şi aducându-mi cererile înaintea
Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele Său cel Sfânt – în
timp ce încă mă rugam, Gabriel, omul pe care-l văzusem mai
înainte într-o viziune, a venit repede în zbor, în clipa când se adu-
cea jertfa de seară. El m-a învăţat şi mi-a zis: ‚Daniele, am venit
acum să-ţi dau discernământ şi înţelegere.’” Daniel 9,20-22.
Această capacitate infinită a marelui nostru Rezolvator de
probleme este arătată în următoarele declaraţii:
„Aceia care îşi predau vieţile sub călăuzirea Sa şi în serviciul
Său nu vor fi aduşi niciodată într-o situaţie pentru care El să nu
fi prevăzut ieşire.” Divina vindecare, cap. Vindecarea minţii,
subcap. Principii biblice de vindecare, par. 7.
„În orice greutate, El are o cale pregătită pentru a aduce
uşurare. Tatăl nostru ceresc are o mie de căi pe care ne poate
veni în ajutor şi despre care nu ştim nimic. Aceia care se călău-
zesc după principiul că slujirea şi cinstirea lui Dumnezeu tre-
buie să fie ţinta supremă vor constata că necazurile pier şi că
înaintea lor se deschide o cărare netedă.” Hristos, Lumina
lumii, cap. 34, par. 8.
Ne putem odihni în asigurarea că ori de câte ori va apărea o
problemă, Dumnezeu are deja o soluţie pentru ea. Nu trebuie să
fim neliniştiţi, căci putem să aruncăm toate grijile asupra
Domnului şi să aşteptăm cu răbdare eliberarea. De fapt, cu cât
mai complicată este problema, cu atât mai bucuroşi putem fi în
aşteptarea unei remarcabile desfăşurări a competenţei lui
54 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu ca Rezolvator de probleme. Din păcate, o astfel de
atitudine nu este naturală pentru noi şi, de aceea, trebuie să ne
străduim să ne formăm acest obicei, dacă vrem să avem „pacea
lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere.” Filipeni 4,7.
Conducere zilnică
Este o diferenţă fundamentală între o persoană încrezătoare
în sine, care îşi modelează viaţa cu mândrie, şi copilul umil al lui
Dumnezeu care, încrezător, predă totul Tatălui ceresc. Dacă
dorim să deţinem controlul asupra treburilor noastre, trebuie să
fim foarte bine informaţi, ca să putem face planuri potrivite.
Însă acest lucru nu este necesar, dacă ne încredem în Dumnezeu
ca El să facă planuri pentru noi. Făcătorul nostru divin de pla-
nuri ne va descoperi doar atât cât avem nevoie să ştim în fieca-
re zi. Aceasta este regula pe care ne-a dat-o Mântuitorul în fru-
moasa sa predică de pe munte:
„Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine
se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” Matei 6,34.
În epistola lui Iacov găsim unele învăţături practice despre
modul cum putem aplica această regulă în viaţa zilnică.
„Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: ‚Astăzi sau mâine ne vom
duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie,
şi vom câştiga bani!’ Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci
ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată
puţin, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: ‚Dacă va
vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.’ Pe
când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul
acesta este rea.” Iacov 4,13-16.
Dumnezeu lucrează după cum este cel mai bine pentru copiii
Săi. El ştie că slaba lor credinţă se poate stinge sub presiunea
încercărilor zilnice, fără a mai adăuga şi poverile zilei de mâine,
de săptămâna viitoare, luna viitoare sau anul viitor. De aceea,
prin faptul că ne arată doar datoriile unei singure zile, El a ales
ceea ce este cel mai bine pentru copiii Săi.
Dar noi nu suntem în mod natural înclinaţi spre acest plan
divin. Înţelepciunea noastră îngustă declară că singura cale
pentru a avea pace este aceea de a şti ce ne aşteaptă, atât în vii-
PRIMITORI DEPENDENŢI 55
torul îndepărtat, cât şi în cel apropiat. De fapt, aceasta produce
un efect opus – ne umple sufletul cu nelinişte şi teamă cu privi-
re la ceea ce vine. Mai mult decât atât, pune asupra credinţei
noastre slabe şi tremurătoare o povară pe care nu o putem
purta. (Vezi istoria vizitei regelui Saul la vrăjitoare, relatată în
1 Samuel 28.)
Isus era conştient de tendinţa aceasta omenească, de aceea
ne-a dat următorul sfat:
„De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândin-
du-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gân-
dindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult
decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă
la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu
strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hră-
neşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi,
cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un
cot la înălţimea lui?
Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de
seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes;
totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a
îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu
iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în
cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin cre-
dincioşilor? Nu vă îngrijoraţi, deci, zicând: ‚Ce vom mânca?’ Sau:
‚Ce vom bea?’ Sau: ‚Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste
lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi
trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va
îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” Matei 6,25-34.
O explicaţie clară a acestui principiu este dată în următoare-
le paragrafe:
„Dacă te-ai predat lui Dumnezeu, ca să faci lucrarea Lui, nu
trebuie să te îngrijorezi de ziua de mâine. Acela, al cărui slujitor
eşti, cunoaşte sfârşitul de la început. Întâmplările zilei de
mâine, care sunt ascunse de ochii tăi, sunt descoperite ochilor
Aceluia care este Atotputernic.
Dacă luăm noi conducerea lucrurilor pe care trebuie să le
facem şi ne bizuim pe priceperea noastră ca să izbutim, ne luăm
56 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
o sarcină pe care Domnul nu ne-a dat-o şi încercăm s-o purtăm
fără ajutorul Său. Noi luăm asupra noastră o responsabilitate
care Îi aparţine lui Dumnezeu, aşezându-ne în felul acesta în locul
Său. Se poate să ne îngrijorăm şi să bănuim primejdia şi pierde-
rea care vor veni asupra noastră. Dar, dacă credem într-adevăr că
Domnul ne iubeşte şi vrea să ne facă bine, vom înceta să ne mai
frământăm în ce priveşte viitorul. Ne vom încrede în Dumnezeu,
aşa cum se încrede un copil într-un părinte iubitor. Atunci fră-
mântările şi chinurile noastre vor pieri, pentru că voinţa noastră
este cuprinsă în voinţa lui Dumnezeu.
Domnul Hristos nu ne-a făgăduit ajutor ca să purtăm azi poveri-
le de mâine. El a zis: ‚Harul Meu îţi este de ajuns’ (2 Corinteni 12,9).
Dar, ca şi mana dată în pustie, harul Său este dăruit zilnic, ca să
facem faţă nevoilor acelei zile. Ca şi oştile lui Israel în peregrina-
jul vieţii lor, şi noi putem să găsim, dimineaţă de dimineaţă pâi-
nea din ceruri, atât cât trebuie pentru fiecare zi.
Numai o zi este a noastră, şi în timpul acestei zile trebuie să
trăim pentru Domnul. Pentru această singură zi, trebuie să
punem în mâinile lui Isus, într-o servire solemnă, toate intenţii-
le şi planurile noastre, aruncând toate îngrijorările noastre asu-
pra Lui, pentru că El ne poartă de grijă. ‚Căci ştiu gândurile pe
care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu
de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde’ (Ieremia 29.11).
‚În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi
încredere va fi tăria voastră’ (Isaia 30,15).
Dacă vei căuta pe Domnul şi te vei întoarce spre El în fie-
care zi, dacă prin propria ta alegere spirituală, vei fi slobod şi
plin de bucurie în Domnul, dacă vei veni, cu bucuroasă con-
simţire a inimii, la chemarea sa plină de iubire, ca să porţi
jugul lui Hristos – jugul ascultării şi servirii – toate murmu-
rările tale vor fi potolite, toate greutăţile tale vor fi îndepăr-
tate, toate problemele grele cu care te confrunţi vor fi dezle-
gate.” Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. 5, ultimele
cinci paragrafe.
Calea lui Dumnezeu este aceea de a ne da de fiecare dată o
singură zi. Dacă vom accepta cu mulţumire porţia noastră zil-
nică din partea marelui Făcător de planuri, vom primi adevă-
rate binecuvântări, ne vom dezvolta în acord cu planul lui
Dumnezeu şi în final vom moşteni viaţa veşnică. Dar dacă
PRIMITORI DEPENDENŢI 57
vom încerca să ne abatem de la acest principiu, vom pierde
aceste binecuvântări, deoarece nu există nici o altă cale pen-
tru a obţine astfel de rezultate.
Plănuire omenească
Un exemplu bun în ce priveşte consecinţele încălcării princi-
piului de a-L lăsa pe Dumnezeu să fie Făcătorul nostru de pla-
nuri în fiecare zi, se găseşte în istoria celor douăsprezece iscoa-
de, care au fost trimise în Canaan pentru a întocmi un plan de
atac. (Vezi Numeri 13 şi 14.) La Cadeş, Israel nu a fost gata să
urmeze principiului „ajunge zilei necazul ei.” Ei au arătat că nu
erau gata să accepte calea lui Dumnezeu de descoperire progre-
sivă. Dorinţa lor de a spiona ţinutul izvora din dispoziţia perver-
să a omului, care doreşte să aibă în faţa sa o imagine completă
a ceea ce urmează, mai înainte de a binevoi să asculte. Deoarece
ei au vrut să fie proprii lor făcători de planuri, aveau nevoie de
cât de multă informaţie cu privire la ţinut şi la locuitorii lui. Dar
ce preţ înfricoşător au trebuit să plătească pentru faptul că au
abandonat planul lui Dumnezeu, în favoarea planului lor. Acest
preţ nu a fost cerut de Dumnezeu. A fost ceea ce întotdeauna
survine în urma efortului omenesc de a uzurpa rolul lui
Dumnezeu ca Făcător de planuri.
Iscoadele au fost instruite să investigheze mai mult decât
le-ar fi luat o zi de călătorie sau de luptă. Au fost îndrumate
să facă o cercetare amănunţită a întregii ţări. Ei trebuia să
vină cu informaţii detaliate şi exacte cu privire la densitatea
populaţiei şi modul cum era distribuită, cât de mare era pute-
rea armatei şi cât de bine erau pregătiţi pentru război, nive-
lul moral, numărul cetăţilor şi al fortificaţiilor şi cât de grea
va fi sarcina de a supune întreaga ţară. Toate acestea încălcau
în mod direct principiul de a lăsa ziua de mâine şi grijile ei în
mâinile capabile ale lui Dumnezeu. A fost o formulă garanta-
tă să le distrugă credinţa, să-i întoarcă de la Dumnezeu către
încrederea în sine şi să-i conducă la dezastru. Şi aşa a fost.
Când cele douăsprezece iscoade s-au întors, la început au dat
un raport exact despre ceea ce au văzut în călătoria lor pericu-
loasă. Dar apoi, zece dintre ele au relatat cu exasperare şi în
58 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
detaliu tot ce-i aştepta. Făcând astfel, ei au pus asupra lor o
povară pe care Domnul nu le-a dat-o şi pe care nu o puteau
purta. Dacă ar fi cunoscut şi ar fi rămas la căile desăvârşite ale
lui Dumnezeu, El le-ar fi descoperit în fiecare zi ce se află în faţa
lor. Ei ar fi putut suporta aceasta.
Este o mare diferenţă între a face faţă puterii unei singure
cetăţi şi a face faţă resurselor unite ale unei confederaţii de
cetăţi. Credinţa lor ar fi putut suporta confruntarea pe rând cu
o singură cetate, dar nu cu întreg Canaanul deodată. Tocmai de
aceea, patruzeci de ani mai târziu, când au intrat în această ţară
urmând căile lui Dumnezeu, ei au fost aduşi faţă în faţă cu
inamicul în mod progresiv. În felul acesta, atunci când au văzut
zidurile fortificate ale Ierihonului şi soldaţii, ei nu au fost cople-
şiţi de spaimă, cum ar fi fost dacă ar fi văzut toate celelalte
puteri din ţară. Ei urmau să întâlnească pe rând toate aceste
puteri. Era de ajuns pentru acea zi necazul ei. Pentru că I-au
îngăduit lui Dumnezeu să le arate în fiecare zi lucrarea pe care
o aveau de făcut, credinţa lor nu a fost distrusă pentru a doua
oară, şi lucrarea a înaintat cu succes. Cât de diferită ar fi fost
istoria dacă ei ar fi urmat acestei metode a descoperirii divine şi
atunci când au venit pentru prima dată în Cadeş!
Pentru Dumnezeu nu este nici o primejdie să posede o preşti-
inţă totală, pentru că El nu are problema noastră, aceea a unei
credinţe slabe. Iehova are capacitatea de a cunoaşte tot ce va
avea loc, fie bine sau rău, fără nici un risc pentru Sine. Dar noi
nu deţinem această poziţie. Noi nu putem suporta o descoperire
completă a viitorului nostru. De aceea, Dumnezeu, în înţelepciu-
nea, iubirea şi mila Sa, a aranjat căile noastre în acord cu limi-
tele pe care le avem. Dacă ne abatem de la această ordine divi-
nă, vom aduce în mod inevitabil dezastrul asupra noastră.
Credinţa izraeliţilor la Cadeş nu a fost distrusă doar pentru
că ei s-au făcut pe sine făcători de planuri în locul lui
Dumnezeu. Ei au vrut să facă o cercetare cuprinzătoare asupra
ţării mai înainte de a merge mai departe. Aceste două păcate
sunt legate unul de altul. Când ne hotărâm să preluăm rolul de
făcător de planuri, trebuie să obţinem cât mai multe informaţii
pentru a formula ceea ce sperăm că va fi planul sau soluţia suc-
cesului. De aceea, odată ce izraeliţii au comis primul lor păcat
de a se face pe sine făcători de planuri în locul lui Dumnezeu,
PRIMITORI DEPENDENŢI 59
următorul pas logic a fost acela de a acumula cât mai multe
cunoştinţe despre ceea ce se găsea în faţa lor.
Dovada planurilor lui Dumnezeu
Mai înainte de sosirea lor la Cadeş, lui Israel i-au fost date
ample dovezi cu privire la căile lui Dumnezeu ca Făcător al lor
de planuri. Când ei au plecat din Egipt, Dumnezeu nu le-a ofe-
rit o descriere detaliată a rutei pe care aveau să o urmeze sau a
pericolelor pe care aveau să le întâmpine în drumul lor. Când ei
se trezeau în fiecare dimineaţă, nu ştiau încotro aveau să se
îndrepte, cât de departe aveau să călătorească sau când aveau
să-şi aşeze tabăra. Tot ce trebuia să facă, era ca în fiecare zi să
privească la nor pentru a primi instrucţiuni. Dacă norul se ridi-
ca, se pregăteau şi ei să meargă mai departe. Dacă nu se ridica,
rămâneau unde erau.
„Ori de câte ori se ridica norul de pe cort, porneau şi izraeliţii;
oriunde se oprea norul, acolo izraeliţii îşi aşezau tabăra.
Izraeliţii porneau la porunca Domnului şi îşi aşezau tabăra la
porunca Sa. Atâta vreme cât norul rămânea deasupra cortului,
rămâneau şi ei în tabără. Când norul rămânea mai multă vreme
deasupra cortului, izraeliţii ascultau de porunca Domnului, şi
nu porneau. Uneori norul rămânea doar câteva zile deasupra
cortului; ei îşi aşezau tabăra la porunca Domnului, şi porneau la
porunca Sa. Alteori norul se oprea de seara până dimineaţa, şi
când se ridica dimineaţa, atunci porneau şi ei. Fie ziua, fie noap-
tea, ori de câte ori se ridica norul, porneau şi ei. Dacă norul se
oprea deasupra cortului două zile sau o lună sau un an, izraeli-
ţii rămâneau în tabără şi nu porneau; dar când se ridica, por-
neau şi ei. Îşi aşezau tabăra la porunca Domnului, şi porneau la
porunca Domnului. Ei ascultau de porunca Domnului, de porun-
ca Lui dată prin Moise.” Numeri 9,17-23.
Era o chestiune de ascultare supusă şi încrezătoare faţă de El,
care nu face nici o greşeală. Nu aveau de ce să se îngrijoreze cu
privire la viitor. Se găseau în siguranţă, în mâinile Celui care
cunoaşte totul, de la început până la sfârşit, şi care îşi iubeşte
copiii mult prea mult ca să-i conducă altfel decât ar alege ei
înşişi să fie conduşi, dacă ar vedea de la început sfârşitul.
60 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Niciodată nu a fost învăţată mai bine această lecţie ca atunci
când au traversat Marea Roşie. Aducându-i pe izraeliţi jos la
ţărmul apei, Dumnezeu nu le-a adus la cunoştinţă schimbarea
ce a avut loc în inima egiptenilor şi urmărirea ce-i ameninţa.
Aveau să afle destul de curând despre aceasta. Nu avea nici un
rost să afle aceasta mai înainte de a fi nevoie, pentru că ar fi
creat doar o îngrijorare care nu era necesară. De asemenea,
Dumnezeu nu le-a explicat cum avea să rezolve problema lor în
aparenţă de nerezolvat. El le-a spus doar: „Mergeţi înainte.”
Exodul 14,15. (Conform cu NKJV).
Când Dumnezeu le-a dat această poruncă, nu se vedea nici o
cale prin mare şi nici o dovadă vizibilă că va exista o astfel de
cale. Dar nu era nevoie de această cale până ce ei nu ajungeau
la ţărmul apei. Partea izraeliţilor era aceea de a coborî la mare
şi a lăsa ce avea să urmeze în seama lui Dumnezeu. Când aveau
să ajungă la ţărmul apei, avea să li se aducă la cunoştinţă
următorul pas. Ei au făcut după cum li s-a spus, fără să mai
ceară descoperiri ample cu privire la viitor. Drept urmare,
Dumnezeu a putut să le ofere cu mult mai mult decât salvarea
de vrăjmaşii lor. El a putut să-i înveţe, printr-o demonstraţie
puternică, principiile conlucrării cu El. Chiar dacă au uitat
repede lecţia, ei au făcut ceea ce trebuia în acea zi, rezultatele
fiind minunate.
Modul de comportare al lui Israel la Marea Roşie este un
model valoros pentru noi, dacă învăţăm din aceasta.
„Marea lecţie dată aici este pentru toate timpurile. Adesea,
viaţa creştină este înconjurată de primejdii, iar împlinirea dato-
riei pare greu de adus la îndeplinire. Imaginaţia întrezăreşte o
iminentă ruină în faţă şi sclavie sau moarte în urmă. Şi totuşi,
vocea lui Dumnezeu rosteşte în mod clar: ‚Mergeţi înainte’. Noi
trebuie să ascultăm de porunca aceasta, chiar dacă ochii noştri
nu pot pătrunde prin întuneric şi chiar dacă simţim la picioare-
le noastre valurile reci ale mării. Obstacolele care stau în calea
înaintării noastre nu vor dispărea niciodată înaintea unui spirit
zăbavnic şi îndoielnic. Cel care amână ascultarea, până când fie-
care umbră de nesiguranţă va dispărea şi până când nu va mai
fi nici un risc de a da greş sau de a fi înfrânt, nu va asculta nicio-
dată. Necredinţa şopteşte: ‚Să aşteptăm până când sunt date la
o parte toate piedicile şi până când vom putea vedea în mod clar
PRIMITORI DEPENDENŢI 61
drumul nostru’; dar credinţa plină de curaj îndeamnă la înain-
tare, nădăjduind şi crezând totul.” Patriarhi şi profeţi, cap. 25,
penultimul paragraf.
Avem nevoie să ne amintim că nu este calea lui Dumnezeu
aceea de a descoperi copiilor Săi întregul viitor, la orice punct
din timp. Aceia care, asemenea izraeliţilor la Cadeş, insistă să
cunoască ce le aduce viitorul şi abia după aceea sunt gata să
meargă înainte, dau pe faţă o lipsă de credinţă în căile lui
Dumnezeu. Singurul rezultat posibil este o mai mare neîncrede-
re în Dumnezeu şi despărţirea de El. Aceasta, la rândul ei duce
la eşec şi nelinişte care, mai departe, îi lipseşte de pacea lui
Dumnezeu – acea pace care întrece orice pricepere.
Nu este ceva natural pentru fiinţele omeneşti să lase ceea ce
nu cunosc în grija lui Dumnezeu. Este nevoie de o credinţă ilu-
minatoare pentru a ajunge la această performanţă. Dar cei care
se străduiesc să intre în odihna Sa, vor învăţa aceste principii de
la Maestrul Învăţător şi le vor practica zilnic cu credincioşie.
Descoperiri progresive de lumină
De câte ori Dumnezeu desfăşoară noi adevăruri care vor pune
la probă pe poporul Său, se ridică din nou aceeaşi problemă. Nu
este calea lui Dumnezeu aceea de a dezvălui într-o singură des-
coperire orice detaliu al noii lumini. Cum procedează un profe-
sor? În prima zi când elevul vine la şcoală, profesorii nu încear-
că să-i explice toate chestiunile legate de subiectul materiei res-
pective. Ei îi fac cunoscute principiile de bază, iar elevul trebuie
să le înţeleagă mai întâi pe acestea şi după aceea se va trece la
studii mai avansate. Se aşteaptă din partea elevului ca să aibă
încredere în judecata profesorului, studiind lecţiile care se pre-
dau zilnic şi lăsând întrebările pentru care nu are răspuns şi
domeniile noi ale subiectului de studiu în seama profesorului.
Dumnezeu ne învaţă în mod asemănător. Drept urmare, copiii
Săi au nevoie de credinţă în El ca Învăţător al lor. Atunci ei se vor
încrede în El ca să decidă pentru ei ce au de învăţat şi când tre-
buie să înveţe aceasta. Planul lor de studii nu va fi decizia lor, ci
a Domnului. Maestrul Învăţător doreşte să-i înveţe pe membrii
trupului Său ca pe un întreg, nu ca pe nişte indivizi împrăştiaţi.
62 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
El nu vrea ca ei să se mişte în mod independent în diferite direc-
ţii. Din acest motiv, atunci când vine timpul de a le comunica
unele adevăruri, El cheamă un sol pentru a transmite aceste
comori. Apoi aşteaptă ca poporul Său să înveţe aceste lecţii pe
care i le-a trimis.
În acelaşi timp, Domnul oferă destule dovezi pentru a arăta
că solia este de la El, astfel încât elevul să se poată încrede în
Atotcunoscătorul Educator şi în canalele pe care El a ales să le
folosească. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să acceptăm tot
ce auzim de la sol, fără ca să comparăm cu grijă toate acestea cu
Scripturile. Dimpotrivă, noi trebuie să cercetăm în profunzime
pentru a găsi comorile ascunse, până ce ne însuşim solia. Dacă
facem astfel, lumina va avansa de la un nivel de strălucire la
altul, după cum stă scris: „Dar cărarea celor drepţi este ca lumi-
na strălucitoare, care străluceşte tot mai mult până la miezul
zilei.” Proverbe 4,18 (Conform cu KJV).
Nu va sosi niciodată timpul când fiinţele create vor avea o
cunoştinţă infinită. Veşnicia nu va epuiza comorile adevărului,
care se vor desfăşura mereu în faţa minţilor întrebătoare şi dori-
toare de cunoaştere. Va mai fi nevoie de exercitarea credinţei,
pentru că întotdeauna vor fi mai multe lucruri necunoscute
decât cunoscute despre Dumnezeu. Va fi nevoie în continuare să
avansăm sub călăuzirea Maestrului Învăţător, în timp ce vom
lăsa încrezători lucrurile nedescoperite până la timpul pe care
Hristos îl consideră cel mai potrivit ca să ni le descopere.
Dar atâta timp cât va exista păcatul, vor exista întotdeauna
minţi care nu vor înţelege şi accepta aceste principii. Ei nu-şi
dau seama că adevărurile lui Dumnezeu vin doar prin descope-
rire şi nu prin cercetare. De fapt, este imposibil ca noi să-l des-
coperim pe Dumnezeu prin cercetare.
„Poţi tu să pătrunzi tainele lui Dumnezeu? Poţi tu cunoaşte
pe deplin pe Cel Atotputernic?” Iov 11,7.
Atunci când vine timpul hotărât de Dumnezeu, El trimite
soli cu lumina Sa prezentă. Exemple excelente în acest sens
sunt profeţii Vechiului Testament, Ioan Botezătorul, Hristos
Însuşi şi reformatorii. Apoi în anii 1800 avem pe William
Miller, Ellen White, E.J. Waggoner şi A.T. Jones. Nici unul din
aceşti oameni nu au dat solii pe care le-au descoperit ei înşişi.
Ei nu au lucrat pentru a găsi o solie din Scripturi ca apoi să se
PRIMITORI DEPENDENŢI 63
aleagă pe ei înşişi ca predicatori sau soli. În schimb, ei au cer-
cetat Scripturile sub călăuzirea lui Dumnezeu şi în cooperare
activă cu El. Ei au fost învăţăcei la picioarele Maestrului Învă-
ţător. Au dat mai departe altora ceea ce El i-a învăţat. Însărci-
narea dată de Dumnezeu profetului Ieremia defineşte clar acest
principiu de operare:
„Dar Domnul mi-a zis: ‚Nu spune: Sunt doar un copil. Trebuie
să mergi la toţi cei la care te voi trimite şi să le spui tot ce-ţi voi
porunci.’” Ieremia 1,7.
La fel ca şi în cazul celorlalţi soli ai lui Dumnezeu, atunci
când Ieremia a stat în faţa poporului, el nu a avut de la început
toate răspunsurile cu privire la subiectul respectiv şi nici nu a
vorbit despre multe alte lucruri, care urmau să fie descoperite
mai târziu. Dar Dumnezeu dăduse suficiente dovezi pentru a
arăta că solia prezentată era adevăr. Domnul aştepta ca cei ce
auzeau solia să meargă la Scripturi şi să studieze cu atenţie sub
tutela Sa, lumina ce fusese descoperită, fără să-şi facă griji cu
privire la ceea ce nu fusese descoperit încă.
Acest principiu este dat în Deuteronomul 29,29 unde scrie:
„Lucrurile ascunse aparţin Domnului, Dumnezeului nostru;
dar lucrurile descoperite ne aparţin nouă şi copiilor noştri pe
vecie, ca să împlinim toate cuvintele acestei legi.”
Descoperitorul adevărului ştie ce face. De aceea, atunci când
în înţelepciunea Sa infinită, El alege să descopere unele adevă-
ruri într-un timp anume, nu este nevoie şi nu este nici spre sigu-
ranţa poporului Său ca să-şi facă griji cu privire la ceea ce El nu
a găsit cu cale să descopere. „Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de
mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge
zilei necazul ei.” Matei 6,34.
„Nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău.” Psalmii 37,8
(Conform cu NKJV).
Cei care refuză să creadă până ce orice întrebare îşi găseşte
un răspuns, până ce orice obiecţiune este înlăturată şi nu mai
rămâne nici o dificultate, nu vor ajunge niciodată să vadă ade-
vărul şi să asculte de el. În loc de a proceda astfel, mai bine să
ne amintim lecţia lui Israel de la Marea Roşie, şi să ascultăm, în
ciuda valurilor reci din jurul picioarelor noastre, când „vocea lui
Dumnezeu rosteşte clar: ‚Mergeţi înainte.’” Patriarhi şi profeţi,
cap. 25, penultimul paragraf.
64 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
De aceea, să ne hotărâm a fi nişte elevi care se lasă învăţaţi de
Dumnezeu. Străduinţa de a intra în odihna lui Dumnezeu presu-
pune mai mult decât ţinerea zilei Sale de Sabat. Presupune să
înţelegem şi să acceptăm faptul că Dumnezeu descoperă la tim-
pul potrivit doar ceea ce este spre binele nostru suprem. De ase-
menea, trebuie să recunoaştem şi să primim canalele prin care
Dumnezeu revarsă lumina Sa şi să învăţăm de la aceşti soli aleşi
de Domnul. Atenţia trebuie concentrată asupra lecţiilor, în ordi-
nea desfăşurării lor, indiferent de câte întrebări s-ar ridica, la
care nu s-a găsit încă răspuns. Trebuie să lăsăm aceste dificultăţi
în seama Maestrului Educator. El este pe deplin conştient de ele
şi a planificat deja timpul când trebuie tratate. Aceasta este sin-
gura cale sigură de urmat. Istoria ne arată că cei care se concen-
trează să înţeleagă ceea ce Dumnezeu a descoperit deja, vor fi
gata pentru lecţia următoare atunci când El o va da.
Supunerea lui Hristos
În timpul misiunii Sale pe pământ, Hristos a fost un Urmaş
model al căilor lui Dumnezeu. El a fost foarte mulţumit ca Tatăl
Său să-I descopere responsabilităţile fiecărei zile, atunci când
sosea ziua respectivă. El nu era tulburat pentru că viitorul Său
nu era deschis imediat vederii Sale. Drept urmare, El nu a fost
împovărat cu un spirit neliniştit, pe care l-ar fi adus cunoaşte-
rea viitorului. El a mers în siguranţă pe căile lui Dumnezeu, pas
cu pas, fără ca să ceară să-I fie mai întâi descoperit viitorul, şi
abia după aceea să meargă înainte.
În timp ce a fost om, Hristos a fost supus aceloraşi restricţii
ca şi noi. În ultimele zile dinaintea răstignirii Sale, Hristos ştia
din Scripturi că va învia şi a spus aceasta în repetate rânduri
ucenicilor Săi. (Vezi Marcu 8,31; Luca 18,33.) Dar în lupta Sa
disperată din Ghetsemani şi de la Calvar, când toate aparenţele
mărturiseau contrariul, El nu a mai putut privi prin porţile mor-
mântului. În acel timp rugăciunea Sa era: „Tată, dacă este cu
putinţă, îndepărtează paharul acesta de la Mine. Totuşi, nu cum
voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Matei 26,39.
„Hristos nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa
strălucitoare nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor plin
PRIMITORI DEPENDENŢI 65
de triumf şi nici nu-I spunea că Tatăl Său a primit sacrificiul
Său. Tot ce putea realiza în timpul acesta de întuneric înspăi-
mântător era cruzimea păcatului care a fost pus asupra Lui şi
groaza de pedeapsa lui, moartea. El se temea că păcatul era atât
de neplăcut în ochii Tatălui Său, încât despărţirea Lor avea să
fie veşnică. Ispita că Tatăl Său L-a părăsit pentru totdeauna, a
fost cauza pentru acel strigăt înfricoşător de pe cruce:
‚Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’”
Bible Echo and Signs of the Times, 15 septembrie, 1892, par. 2.
Este adevărat că mai înainte de a părăsi cerul, Hristos a
văzut fiecare pas pe care avea să-l facă pe pământ şi acţiunile
fiecărei forţe care avea să se ridice împotriva Lui. Dar atunci
când a pus deoparte dumnezeirea Sa şi a venit pe pământ ca om,
El a acceptat limitele celor pe care a venit să-i salveze şi nu a
mai posedat acea cunoştinţă temeinică despre viitorul Său. El a
devenit tot atât de dependent de Tatăl Său, după cum este fieca-
re copil al lui Adam.
Legat de aceasta, este necesar să vedem diferenţa dintre des-
coperirile generale ale viitorului ce ne sunt date în profeţie, şi o
vedere amănunţită a viitorului apropiat al unui individ. De
exemplu, Hristos a ştiut din scrierile profetice ale Vechiului
Testament că El va fi trădat şi răstignit, după cum poporul lui
Dumnezeu de azi ştie despre evenimentele ce urmează să vină în
lume. Este important să fim informaţi despre aceste evenimente
ce urmează să vină, dar din cele mai bune motive, Dumnezeu ştie
mai bine de ce nu ne face cunoscut unde vom fi şi ce ni se va
întâmpla atunci când soseşte acel timp. În timp ce este calea lui
Dumnezeu aceea de a ne oferi o vedere generală asupra viitoru-
lui, El nu ne oferă informaţii precise cu privire la responsabilită-
ţile sau poverile noastre, până ce nu soseşte acel timp.
Deoarece Hristos este exemplul nostru, ne putem aştepta să
fim conduşi în fiecare zi, în acelaşi mod în care a fost condus şi
El de către Tatăl ceresc. Dacă avem credinţa lui Isus (vezi
Apocalipsa 14,12) vom fi inspiraţi să ne încredem cu totul în
Dumnezeu. O astfel de încredere ne va feri să părăsim locul nos-
tru plini de încredere în sine, şi în schimb, ne va ajuta să avem
o părere umilă despre poziţia noastră de primitori dependenţi.
Aceasta va înlesni calea pentru Făcătorul nostru divin de pla-
nuri ca să ne conducă în acord cu planurile Sale perfecte.
Lecţii din viaţa lui
Israel
 CAPITOLUL 04

Străduinţa de a intra în odihna lui

Dumnezeu

Înţelegerea lui Pavel despre Evrei

avel a fost un apostol cu o înţelegere extraordinar de largă

P şi profundă a lucrurilor cereşti. În consecinţă, el a fost cel
mai efectiv învăţător al adevărului şi un câştigător de suflete
plin de succes. Influenţa sa nu a luat sfârşit la moartea sa, deoa-
rece scrierile sale continuă să trăiască, fiind iluminatoare şi
pline de slavă, pentru a inspira, înălţa şi salva pe bărbaţi, femei
şi copii până la sfârşitul timpului. Asupra oricărui subiect des-
pre care a scris şi a gândit Pavel, a fost aruncată lumină, care a
descoperit slava şi puterea ce se găsea în acel adevăr. Aceasta ne
oferă o pregustare a experienţei cereşti unde, neîmpiedicaţi de
limitele omenescului păcătos, răscumpăraţii vor explora cele
mai adânci taine ale universului.
Cunoştinţele lui Pavel despre intrarea în odihna lui Dumnezeu
sunt descoperite în primele capitole ale epistolei către Evrei. Prin
cuvintele lui Pavel, adevărata semnificaţie a odihnei divine de
Sabat este descoperită gândirii spirituale receptive. Solia despre
adevărata natură a Sabatului este dezvoltată în aşa măsură, încât
nu numai că ne este arătată semnificaţia adevărată a ţinerii
70 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Sabatului, ci şi rolul său critic în încheierea marii lupte, precum şi
motivul care stă la baza întârzierii atât de lungi în aducerea la
îndeplinire a acestei lucrări. Aceste vederi cu privire la Sabat vor
conduce pe cei cu adevărat consacraţi să abandoneze cu totul fap-
tele personale, alegând căile şi procedeele lui Dumnezeu. Când
Dumnezeu va avea un popor care este dedicat în întregime acestor
principii, El va putea aduce cu repeziciune lucrarea la încheiere.
Până atunci, lupta cea tristă va fi prelungită, astfel încât să poată
oferi şi alte ocazii pentru lecţiile esenţiale ce trebuie învăţate şi
puse în practică.
Învăţăturile şi apelurile cuprinse în primele capitole din Evrei
au fost scrise de Pavel cu cea mai adâncă îngrijorare pentru vii-
torul bisericii. El era pe deplin conştient de pericolul ce amenin-
ţa poporul lui Dumnezeu, dar ştia cum poate fi ferit de el. Ei
puteau fi în siguranţă, numai dacă aveau să renunţe la procedee-
le care au ruinat biserica în atâtea rânduri mai înainte şi aveau
să primească în schimb căile lui Dumnezeu. Pavel a înţeles că nu
era ceva natural pentru credincioşi să facă acest lucru, aşa că a
culminat apelul său cu aceste cuvinte: „De aceea să depunem
orice efort ca să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu
cadă, urmând exemplul lor de neascultare.” Evrei 4,11.
Deplina însemnătate a acestui îndemn nu poate fi apreciată
îndeajuns dacă nu înţelegem pe deplin învăţătura şi argumentul
lui Pavel, începând cu primul capitol şi până la al patrulea.
Pavel are un stil distinct, trasând principiile de bază şi apoi tră-
gând de aici concluziile, care încep cu cuvântul „de aceea” sau
„prin urmare”. Atunci când este folosit unul din aceste cuvinte,
acest lucru indică faptul că noi trebuie să ne referim la cuvinte-
le care îl preced, pentru a putea să le înţelegem pe cele care îi
urmează. Capitolele 2, 3 şi 4 încep toate cu unul din aceste
cuvinte, ceea ce înseamnă că nu putem înţelege cu adevărat con-
ţinutul capitolelor ce urmează dacă nu studiem capitolul ante-
rior. În consecinţă, raţionamentul începe în capitolul 1 şi conti-
nuă progresând în mod ordonat şi cu putere până la capitolul
patru, inclusiv.
Care este atunci solia acestor capitole succesive?
La început ni se fac cunoscute poziţiile lui Dumnezeu Tatăl,
Hristos – Piesa de legătură şi creaturile – îngerii şi oamenii.
Pavel face clar faptul că Dumnezeu este sursa nemărginită a tot
STRĂDUINDU-NE SĂ INTRĂM ÎN ODIHNA LUI DUMNEZEU 71
ce există, Hristos este Piesa de legătură sau Solul prin care pri-
mim orice binecuvântare şi orice rază de lumină, în timp ce înge-
rii şi fiinţele omeneşti sunt primitori dependenţi. Acestea sunt
adevăruri fundamentale, vitale şi de neschimbat, astfel încât nu
pot fi ignorate fără nici o consecinţă. Binele fiecăruia depinde de
recunoaşterea, înţelegerea şi acceptarea lor. Ele garantează
prosperitatea şi succesul, precum şi triumful final al cauzei lui
Dumnezeu în lupta împotriva păcatului. Nu putem fi adevăraţi
ţinători ai Sabatului dacă nu cunoaştem aceste mari adevăruri
şi dacă nu lucrăm în armonie cu ele.
Hristos – Dumnezeu şi om
În primele trei versete ale primului capitol din Evrei, Hristos
este arătat ca fiind Cel prin care Sursa cea atotputernică a creat
lumile şi continuă să le susţină până în prezent. El este de ase-
menea identificat ca fiind puternica Piesă de legătură, prin care
lumina este condusă la toate creaturile dependente.
„În trecut Dumnezeu a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în
multe rânduri şi în multe feluri, dar în aceste zile de pe urmă, El
ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucru-
rilor, şi prin care a făcut universul. Fiul este oglindirea slavei lui
Dumnezeu şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, susţinând toate
lucrurile prin puterea cuvântului Său. După ce a făcut curăţirea
păcatelor, El a şezut la dreapta Măririi în ceruri.” Evrei 1,1-3.
Începând cu versetul 4, ni se oferă diferite motive pentru a
explica de ce poziţia lui Hristos este mai înaltă decât cea a înge-
rilor. Încă de la început, marea luptă s-a concentrat asupra rolu-
lui lui Hristos ca Piesă de legătură între Sursă şi primitori. De
aceea, Pavel a găsit necesar să descrie în detaliu poziţia şi lucra-
rea unică a lui Hristos în organizarea desăvârşită şi eternă a lui
Dumnezeu. Există un motiv foarte bun pentru a face aceasta.
Mulţi dintre cei cărora li se adresau direct scrierile lui Pavel, Îl
văzuseră pe Hristos ca om, Îl auziseră învăţând poporul şi fuse-
seră martori la uimitoarele Sale minuni. Dar, în timp ce nu
aveau probleme să-L recunoască pe Hristos ca fiind un om extra-
ordinar, ei nu au putut pricepe că în acelaşi timp El era şi
Creatorul. Este o greşeală obişnuită pe care o fac oamenii. Drept
72 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
urmare, Pavel a văzut că era necesar să explice unitatea şi ega-
litatea dintre Hristos şi atotputernicul Tată, atât pentru oame-
nii din timpul său, cât şi pentru generaţiile următoare.*
Prin moştenire Hristos a obţinut un nume mai presus decât
cel al îngerilor. Chiar şi atunci când nu era decât un copilaş în
Betleem, îngerilor li s-a spus să I se închine. Un principiu care
stă la baza împărăţiei lui Dumnezeu este acela că fiinţele crea-
te nu se închină niciodată în faţa altor creaturi, acest drept fiind
rezervat doar Dumnezeirii. De exemplu, atunci când Ioan era
gata să se închine acelui înger minunat şi înălţat care i-a adus
solia pe care el a scris-o în Apocalipsa, îngerul l-a oprit imediat
să facă aceasta, prin următoarele cuvinte:
„Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slu-
jitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui
Dumnezeu închină-te! Căci mărturia lui Isus este duhul prooro-
ciei.” Apocalipsa 19,10.
La scurt timp după aceasta a avut loc o situaţie asemănătoa-
re şi din nou îngerul l-a atenţionat.
„Dar el mi-a zis: ‚Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un
împreună slujitor cu tine, cu fraţii tăi, proorocii, şi cu toţi cei ce
păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.’”
Apocalipsa 22,9.
De aceea, faptul că Dumnezeu a spus despre Hristos, „. . .toţi
îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evrei 1,6), este o dovadă
clară pentru faptul că El L-a recunoscut pe Hristos ca fiind mai
mult decât o creatură, fie înger sau om. Hristos este Dumnezeu
în fiinţa creată. Este corect să I se aducă închinare Celui a
cărui domnie este veşnică, care iubeşte neprihănirea şi urăşte
nelegiuirea.
Studiul capitolului 2 din Evrei ne descoperă relaţia lui Hristos
faţă de noi. În timp ce primul capitol descrie unitatea Sa depli-
nă cu Dumnezeu, capitolul 2 ne arată identificarea Sa deplină cu
omenirea păcătoasă căzută. Pavel explică şi accentuează faptul
că Hristos nu a venit într-o natură omenească lipsită de păcat,
ci în aceeaşi carne căzută şi păcătoasă în care ne-am născut atât
voi cât şi eu. El spune, „Deci, în măsura în care copiii sunt păr-
*Notă: Pentru un studiu mai aprofundat citiţi Calea consacrată către desăvâr-
şirea creştină, de A.T. Jones.
STRĂDUINDU-NE SĂ INTRĂM ÎN ODIHNA LUI DUMNEZEU 73
taşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi
a fost deopotrivă părtaş la ele.” Evrei 2,14.
Hristos are două
El accentuează faptul că Hristos nu a avut vieţi
o carne diferită faţă de urmaşii lui Adam
şi ai Evei, după cădere. Doar în felul aces-
ta se putea identifica Hristos pe deplin cu Dumnezeu
noi şi putea fi încercat ca fiecare din noi.
Ca urmare a biruinţei Sale depline obţi-
Hristos
nută în carnea păcătoasă, El poate să ne
întărească să rezistăm şi noi în acelaşi fel
ispitelor şi să biruim păcatul. Om
De aceea Hristos este o fiinţă unică,
datorită faptului că posedă două vieţi în
acelaşi timp. Aceasta Îi oferă capacitatea,
pe care nu o posedă nici o altă fiinţă, de a fi marea Piesă de legă-
tură între Creator şi creaturile Sale, atât îngerii cât şi oamenii.
Principiile odihnei de Sabat
Odată ce Pavel a stabilit aceste adevăruri cu privire la relaţia
dintre Sursa Atotputernică, Piesa de legătură cea unică şi pri-
mitorii dependenţi, s-a pus baza pentru a dezvolta principiile
odihnei de Sabat. Această bază este necesară, deoarece adevăra-
ta înţelegere şi practicare a acestor principii depinde de o
cunoaştere clară a relaţiei dintre Creator şi creaturi. Cu cât
înţelegem mai bine primele două capitole din Evrei, cu atât mai
bine vom putea aprecia argumentele ce vor urma.
Adevărurile conţinute în aceste două capitole sunt atât de
cuprinzătoare, minunate şi puternice, încât vor atrage atenţia
celor răscumpăraţi de-a lungul eternităţii, fără a epuiza adânci-
mile lor. În mod evident, noi am atins doar partea de suprafaţă
aici, dar aceasta va fi suficient pentru a stabili baza necesară
pentru o înţelegere corectă a principiilor odihnei de Sabat.
Fiecare dintre noi îşi va determina în mod direct viitorul prin
felul în care privim relaţia noastră ca şi creaturi cu Creatorul
nostru. Deoarece există o asemenea profunzime a relaţiei Sale
cu noi, ea mai este numită şi taina lui Dumnezeu. Este o taină
minunată care salvează sufletul şi susţine viaţa, iar acceptarea
74 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
ei în inimă şi minte ne va garanta succesul în viaţa aceasta şi în
cea viitoare. Pe de altă parte, înţelegerea greşită, indiferenţa
faţă de ea sau respingerea ei ne va aduce numai eşec.
Dacă aceste principii ale odihnei de Sabat sunt asimilate
până ce ele iradiază în întreaga noastră viaţă, ele vor produce în
noi nişte caractere de o neasemuită frumuseţe şi o putere nespu-
să, până ce „. . .vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor
învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele,
în veci de veci.” Daniel 12,3.
Pe de altă parte, respingerea acestor principii, va produce în
cele din urmă un rezultat opus. Aceştia vor fi bărbaţi şi femei de
care să te miri, dar nu din cauza frumuseţii neprihănirii lor, ci
din cauza măsurii în care răutatea va domni în ei.
Din nefericire, este mult prea greu să găsim exemple în
Scripturi despre cei care au exemplificat printr-o consecvenţă
statornică principiile divine ale odihnei de Sabat. Cazurile celor
care nu au urmat căile lui Dumnezeu sunt mult mai numeroase.
Dar indiferent de numărul lor, noi trebuie să studiem ambele
clase pentru a înţelege ce trebuie să imităm şi ce trebuie să evi-
tăm. Ni se dă astfel ocazia de a face o alegere responsabilă, cu o
minte iluminată, în ce priveşte calea pe care să mergem.
Este un lucru tragic că oamenii aduc o slujire doar cu buzele
acestor principii călăuzitoare, în timp ce le tăgăduiesc prin fap-
tele lor. Ei pot susţine că slujesc Domnului, când de fapt ei sunt
ajutoarele diavolului. Din acest motiv, de-a lungul veacurilor
marile organizaţii religioase au crezut că-I slujesc lui Dumnezeu,
deşi El încetase de mult să le mai conducă. Nu poate exista o tra-
gedie mai mare. Închipuiţi-vă consternarea şi dezamăgirea zdro-
bitoare a celor care la sfârşit, după ce au sacrificat posesiunile şi
ocaziile de o viaţă, vor afla că în realitate nu I-au slujit deloc
Domnului şi El nu are loc în cer pentru ei.
Pentru a sta de partea dreptăţii este nevoie să avem mai mult
decât o credinţă puternică, cu toate că aceasta este vitală. O cre-
dinţă mare în Cel Atotputernic a fost prea adesea urmată de un
eşec total, o descurajare adâncă şi în cele din urmă despărţirea
de Dumnezeu. Credinţa neînsoţită de faptele sau procedeele lui
Dumnezeu este moartă (vezi Iacov 2,20-26). Deci, credinţa şi
faptele trebuie combinate în relaţia lor corectă, dacă cei ce pre-
tind a fi copiii lui Dumnezeu vor să devină „mai mult decât
STRĂDUINDU-NE SĂ INTRĂM ÎN ODIHNA LUI DUMNEZEU 75
biruitori” Romani 8,37. Echilibrul acesta dintre adevărata cre-
dinţă şi procedeele corecte este descoperit în principiile odihnei
de Sabat.
Eşecul de a intra în odihna de Sabat
Capitolele 3 şi 4 din Evrei vorbesc mai mult despre contras-
tul dintre cei care au experimentat odihna de Sabat şi cei
care nu au experimentat-o. După ce Pavel i-a ales pe Hristos
şi Moise ca exemple de slujire credincioasă şi plină de succes
(vezi Evrei 3,1-6), el a examinat înlocuirea nejustificată şi tragi-
că pe care vechiul Israel a făcut-o, punând născocirile omeneşti
în locul îndrumărilor divine. De la început, făgăduinţa făcută lui
Israel a fost că Domnul le va da odihnă:
„Domnul a răspuns: ‚Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da
odihnă.’” Exodul 33,14.
Dorinţa lui Dumnezeu a fost aceea de a le da odihnă spiritua-
lă precum şi odihna fizică necesară pentru lucrarea vieţii lor.
Dar această făgăduinţă nu a putut fi îndeplinită pentru prima
generaţie, care a murit în pustie.
Imaginaţi-vă acea mulţime tristă târându-şi picioarele de-a lun-
gul întinderilor fierbinţi, prin norii de praf fin şi înăbuşitor. Priviţi-i
aşezându-şi tabăra în fiecare seară, doar pentru a o ridica din nou în
dimineaţa următoare şi a porni în drumul lor lung şi obositor de-a
lungul unei alte zile. Nu era nici o odihnă în aceasta. Ei nu mergeau
nicăieri, nu îndeplineau nimic; doar aşteptau să treacă timpul până
ce aveau să moară. Ce contrast tragic între aceasta şi ceea ce ar fi
putut să facă – locuind în ţinuturi pline de verdeaţă, bune pentru
agricultură şi bogate în recolte, în case confortabile, aşezaţi acolo
liniştiţi. Aceasta ar fi însemnat ca ei să aibă odihnă fizică, şi
Dumnezeu a intenţionat ca ei să aibă aceasta.
Generaţia următoare a obţinut odihna fizică într-o anume
măsură. După ce Iosua i-a condus în ţara făgăduită, stă scris:
„Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur, cum jurase părinţi-
lor lor; nici unul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotri-
vă, şi Domnul i-a dat pe toţi în mâinile lor.” Iosua 21,44.
„De multă vreme Domnul dăduse odihnă lui Israel, izbăvin-
du-l de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau. . .” Iosua 23,1.
76 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU STRĂDUINDU-NE SĂ INTRĂM ÎN ODIHNA LUI DUMNEZEU 77

„Căci David a zis: ‚Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat odihnă
poporului Său, şi va locui pe vecie la Ierusalim. . .” 1 Cronici 23,25.
Dar Domnul voia să le dea mai mult decât odihna fizică.
Scopul Său era ca ei să experimenteze o pace lăuntrică, care
avea să-i deosebească de oricare alte religii şi avea să scoată în
evidenţă faptul că ei erau copiii atotînţeleptului Făcător de pla-
nuri. O astfel de odihnă spirituală nu a obţinut-o nici această
generaţie de pe urmă. Pavel declară în mod clar acest lucru în
epistola către Evrei:
„Rămâne ca unii să intre în odihna aceasta, iar cei cărora li s-a
vestit întâi Evanghelia n-au intrat în ea, din pricina neascultării
lor. De aceea Dumnezeu hotărăşte din nou o zi . . . Căci, dacă le-ar
fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o
altă zi.” Evrei 4,6-8.
„Vedem, deci, că n-au putut să intre din pricina necredinţei
lor.” Evrei 3,19.
În mod trist, scopul lui Dumnezeu pentru Israel nu s-a înde-
plinit. Ei nu au intrat în odihna spirituală pe care El le-o pregă-
tise.
• Oferta de a intra în odihna de Sabat rămâne încă la dispo-
ziţia noastră (Evrei 4,6.9).
• Ocazia pentru a accepta această ofertă este „Astăzi”
(Evrei 4,7).
• Ar trebui să ne temem să repetăm greşeala lui Israel
(Evrei 4,1).
• Atunci când îndeplinim condiţiile – credinţa şi ascultarea –
putem intra în odihna de Sabat (Evrei 4,3.11).
Deoarece Pavel se foloseşte de vechiul Israel pentru a ilustra
concluziile sale cu privire la principiile odihnei de Sabat, vom
lua în considerare acum câteva exemple din istoria lui, începând
cu experienţa pe care a avut-o la Cadeş-Barnea.

Rămâne încă o odihnă a lui Dumnezeu

Pavel continuă aducând argumentul că această ocazie pre-

ţioasă ne stă încă la dispoziţie. Putem intra încă în experienţa
odihnei de Sabat, în care izraeliţii din vechime au eşuat să intre.
Pe măsură ce studiem capitolele 3 şi 4 din Evrei, aceste gânduri
devin tot mai clare. Pavel trage următoarele concluzii:
• Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea, Sabatul (Evrei 4,4).
• El l-a invitat pe Israel să intre în odihna Sa de Sabat:
• dar cei care au plecat din Egipt nu au intrat (Evrei 3,16.17)
• nici generaţia următoare, care mai târziu a intrat în Canaan
sub conducerea lui Iosua (Evrei 4,8).
• Motivele pentru care Israelul din vechime nu a intrat în
odihna lui Dumnezeu:
· necredinţa (Evrei 3,19;4,2)
· neascultarea (Evrei 3,18;4,6.11)
· împietrirea inimii prin înşelăciunea păcatului
(Evrei 3,13).

CAPITOLUL 05
Cadeş-Barnea
Eşecul lui Israel
n exemplu bine cunoscut din istoria lui Israel, care ne
U arată foarte clar de ce ei nu au intrat niciodată ca
popor în odihna lui Dumnezeu, este eşecul lor de la Cadeş-
Barnea. Aceasta este o ilustraţie valoroasă, care demons-
trează clar cum o biserică se poate depărta de căile lui
Dumnezeu, în timp ce încă mai crede că ea îndeplineşte sco-
purile Sale. Deşi vieţile lui Moise şi Hristos ne arată relaţia
corectă dintre Sursă şi primitor, viaţa izraeliţilor ne arată
cât de uşor aceasta poate fi îndepărtată în favoarea căilor
care aduc doar înfrângere şi pierdere.
Când izraeliţii au ajuns la Cadeş-Barnea, ţara făgăduită se
afla în faţa lor, spre nord. Dumnezeu le-a dat prin Moise îndru-
marea generală de a merge şi a lua în stăpânire teritoriul
canaaniţilor.
„Am plecat din Horeb, şi am străbătut toată pustia aceea
mare şi grozavă pe care aţi văzut-o; am luat drumul care duce în
muntele amoriţilor, cum ne poruncise Domnul, Dumnezeul nos-
tru, şi am ajuns la Cadeş-Barnea. Şi eu v-am zis: ‚Aţi ajuns la
muntele amoriţilor pe care ni-l dă Domnul, Dumnezeul nostru.
Iată că Domnul Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o
în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi;
nu te teme, şi nu te înspăimânta.’” Deuteronomul 1,19-21.
CADEŞ-BARNEA 79
Îndrumări generale şi speciale
La acest punct ne-ar fi de folos să facem deosebirea dintre cele
două categorii diferite de îndrumări care vin de la Dumnezeu, şi
anume îndrumările Sale generale şi cele speciale. Această
deosebire este o cheie vitală pentru a înţelege şi urma căile lui
Dumnezeu. Îndrumările sale generale se găsesc în Biblie. Le
numim îndrumări „generale” deoarece ele nu conţin îndrumări
specifice către o anume persoană.
Un bun exemplu în ce priveşte o îndrumare generală este
marea însărcinare dată de către Hristos poporului Său chiar
înainte de înălţarea Sa la cer. Această poruncă are aceeaşi auto-
ritate pentru orice copil al lui Dumnezeu din orice vreme, până
la sfârşitul timpului. Hristos a spus: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici
din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi
al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.
Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacu-
lui.” Matei 28,19.20.
Marea însărcinare
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din păzească tot ce v-am poruncit.
toate neamurile, botezându-i în Şi iată că Eu sunt cu voi în toate
Numele Tatălui, al Fiului şi al zilele, până la sfârşitul veacu-
Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să lui.” Matei 28,19.20.
În ce
Unde? Când? etc.
măsură?
Această poruncă este de natură generală, deoarece nu se refe-
ră la nici un detaliu specific cu privire la locul, timpul şi măsura
în care fiecare dintre noi trebuie să-şi îndeplinească partea sa în
aducerea la îndeplinire a marii însărcinări. Odată ce am acceptat
îndrumarea generală a lui Dumnezeu, avem nevoie de îndrumări
speciale, care să ne îndrume spre locul specificat pentru noi. Vom
80 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
sluji în India, Statele Unite, Africa, Australia sau în altă parte a
lumii? Vom lucra ca predicatori, învăţători, misionari medicali,
ajutoare sau administratori? Vom merge acolo acum, sau la anul?
Şi cât timp vom sta?
Evident că cineva trebuie să ia aceste decizii şi să dea indica-
ţiile potrivite dacă vrem ca biserica să funcţioneze armonios şi
efectiv. Îndrumările generale sunt insuficiente fără îndrumările
speciale din partea lui Dumnezeu, care să vină în sprijinul lor.
Un alt exemplu este întrebarea cu privire la ziua corespunză-
toare pentru odihna fizică a copiilor lui Dumnezeu. Importanţa
specială a acestei zile a fost anunţată iniţial în capitolul al doi-
lea din Biblie. „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfin-
ţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui
pe care o zidise şi o făcuse.” Geneza 2,3.
Biserica Romano-Catolică declară bunăvoinţa ei de a accepta
şi urma îndrumarea generală a lui Dumnezeu de a ne închina
într-o zi din cele şapte, dar apoi uzurpă dreptul Său de a desem-
na care anume zi. Atât de îndrăzneaţă a devenit ea în încrede-
rea că Dumnezeu găseşte plăcere în acţiunile ei, încât scriitorii
ei reprezentativi au declarat că, deşi biserica acceptă îndrumă-
rile generale ale lui Dumnezeu, ea a schimbat detaliile.
„Trebuie să ţinem seama de faptul că biserica nu a schimbat
legea divină care cere oamenilor să se închine, ci a schimbat doar
ziua în care trebuie oferită această închinare publică.” The Faith
of Millions, 543, by John A. O'Brien, London, W. H. Allen, 1962.
În timp ce Dumnezeu a ales ziua a şaptea ca zi de închinare,
Biserica Romano-Catolică a ales duminica, prima zi a săptămâ-
nii. Ea pretinde că urmează îndrumările generale ale lui
Dumnezeu, dar de fapt Îi uzurpă autoritatea şi răspunderea.
Lui Satana îi place foarte mult acest lucru şi preferă aceasta în
locul respingerii pe faţă din partea oamenilor atât a îndrumări-
lor generale ale lui Dumnezeu, cât şi a celor speciale. Sunt
milioane care fac parte din această categorie a respingătorilor,
dar nu ei sunt cei pe care vrăjmaşul îi foloseşte cel mai eficient,
deoarece intenţia sa este aceea de a zidi o contrafacere a împă-
răţiei lui Dumnezeu, în care el să fie făcătorul de planuri în locul
adevăratului Conducător. Pentru a face aceasta, el trebuie să-i
convingă pe cei care îi slujesc, că în realitate ei slujesc lui
Dumnezeu. Prin pretinsa lor acceptare a îndrumărilor generale,
CADEŞ-BARNEA 81
Odihniţi-vă o zi pe săptămână
Luni Miercuri Vineri
Duminică Marţi Joi Sabat
ei presupun că sunt loiali lui Dumnezeu, în timp ce Satana ia
măsuri ca să nu fie loiali, prin faptul că îi conduce să formuleze
ei înşişi detaliile.
Sunt multe alte îndrumări care nu au fost date pentru toţi
copiii lui Dumnezeu din toate timpurile, dar în ciuda acestui
lucru pot fi definite ca fiind „generale”, deoarece nu conţin
îndrumări speciale pentru o anume persoană sau grupare.
Astfel de îndrumări generale includ, de exemplu, îndrumarea ce
a fost dată lui Israel de a intra în Canaan. Această îndrumare a
fost dată tuturor din Israel, după cum explică Moise atunci când
citează cuvintele Domnului: „Vedeţi, v-am pus ţara înainte;
intraţi şi luaţi în stăpânire ţara pe care Domnul a jurat părinţi-
lor voştri, Avraam, Isaac şi Iacov, că o va da lor şi seminţei lor
după ei.” Deuteronomul 1,8. Moise se referea la făgăduinţa gene-
rală ce a fost dată lui Avraam când a părăsit la început ţara Ur
(vezi Geneza 12,1.5.7). Însă îndrumările speciale urmau să fie
date unei generaţii care încă nu era născută în timpul vieţii lui
Avraam.
După cum am văzut, Dumnezeu ne oferă planuri generale cu
privire la viitor, asemenea poruncii de a intra în Canaanul
ceresc, aşa cum a oferit lui Israel planul Său ca ei să intre în
Canaanul pământesc în zilele lui Moise. În acel timp El nu le-a
dat îndrumările speciale despre modul în care trebuia să intre
în Canaan. În înţelepciunea Sa, El nu i-a împovărat cu grijile
zilei de mâine. Ei aveau suficiente îndrumări speciale pe care
să le urmeze, urmând norului ce îi conducea, adunând mană,
82 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
şamd. Apoi, când a sosit momentul potrivit, atunci când au
ajuns la Cadeş-Barnea, El a plănuit să le descopere cea mai
bună cale pentru a intra în ţara făgăduită, dar ei nu L-au între-
bat. În raportul scris cu privire la modul în care izraeliţii s-au
purtat la Cadeş-Barnea, avem un exemplu despre bunăvoinţa
cu care au acceptat îndrumările generale ale lui Dumnezeu, dar
după aceea au încercat să le îndeplinească făcând ei înşişi
îndrumările speciale. Procedând astfel, ei s-au sortit singuri
dezastrului.
Ce a fost greşit la Cadeş-Barnea?
Poporul lui Dumnezeu a acceptat pe deplin făgăduinţa Sa şi
se aşteptau să intre imediat în posesia moştenirii lor. Nu s-a
manifestat nici un spirit de răzvrătire în mijlocul lor şi au trecut
cu promptitudine la îndeplinirea îndrumărilor generale ale lui
Dumnezeu.
Orice observator care nu cunoaşte bine căile lui Dumnezeu,
nu ar detecta nimic până aici care să sugereze că lucrurile mer-
geau într-o direcţie cu totul greşită. Dumnezeu poruncise prin
Moise ca izraeliţii să ia în stăpânire ţara; ei au acceptat cu entu-
ziasm această îndrumare şi au pornit imediat să o aducă la înde-
plinire. Au fost alese douăsprezece iscoade şi apoi au fost trimi-
se în misiune. În timpul celor patruzeci de zile în care ele au lip-
sit, spiritul existent în tabără a fost unul foarte bun. Exista o
bună tovărăşie şi o pregătire activă pentru intrarea în ţara făgă-
duită. Părea ca şi cum Israel se afla în armonie cu Dumnezeu.
Atunci, ce putea fi greşit în acest procedeu?
1. În primul rând, această întreprindere a fost doar o pierdere
de timp. Şase săptămâni au fost petrecute încercând a aduce la
îndeplinire un plan pe care Dumnezeu îl concepuse deja. Din veş-
nicie El prevăzuse această situaţie şi pregătise procedee desăvâr-
şite pe care izraeliţii trebuia să le urmeze. Dacă ei s-ar fi încre-
zut în El ca să le descopere acest plan, nu ar fi eşuat. Ei ar fi
intrat în Canaan într-un marş triumfal.
2. În al doilea rând, oricât de înţelepţi, bine pregătiţi sau expe-
rimentaţi ar putea fi oamenii, ei nu ar putea concepe un plan
care să se compare cu planurile minunate ale lui Dumnezeu.
CADEŞ-BARNEA 83
Pentru a putea face o lucrare corespunzătoare cu a Sa, ei ar trebui
să posede înţelepciunea Sa, întreaga Sa cunoştinţă despre poziţii-
le, tăria, strategiile şi gândirea inamicului, precum şi desăvârşita
Sa preştiinţă cu privire la ce se va întâmpla în viitor. Acest lucru
era imposibil pentru ei ca fiinţe omeneşti.
3. În al treilea rând, cea mai gravă greşeală a fost aceea că ei
au transferat încrederea lor de la Cel Atotputernic la ei înşişi.
Drept urmare, ei au preluat responsabilităţile care aparţineau
doar lui Dumnezeu. Acesta a fost răul cel mai mare. Rezultatul
a fost acela că ei au făcut îndrumările speciale, în loc de a-L
întreba pe Dumnezeu cu privire la aceasta. Făcând astfel, ei nu
s-au folosit de singurul Conducător care ar fi putut să-i condu-
că cu succes, şi astfel au adus asupra lor o pierdere incalculabi-
lă. Dacă nu ar fi făcut această greşeală, ar fi putut beneficia de
serviciile Făcătorului de planuri şi Rezolvatorului de probleme
care nu greşeşte niciodată şi care nu este luat niciodată prin
surprindere.
Dacă înţelegem căile divine în lumina tainei lui Dumnezeu,
vom recunoaşte că această întreprindere nu putea decât să fie
sortită eşecului. Dumnezeu, care fusese până atunci Făcătorul
de planuri şi Rezolvatorul de probleme pentru Israel, a fost dat
la o parte, iar poporul şi-a însuşit pentru el acest rol. Ei au ales
douăsprezece iscoade ca să meargă în acel ţinut şi să conceapă
un plan de acţiune pe care poporul să-l urmeze.
Procedând astfel, ei credeau că lucrau pentru Dumnezeu şi
meritau aprobarea Sa divină. Această concepţie greşită i-a încu-
rajat să urmeze cu înflăcărare calea lor spre ruină, în timp ce,
dacă ei ar fi putut evalua corect adevărata natură a cursului lor
şi ar fi prevăzut consecinţele ei rele, ar fi fugit repede înapoi la
Dumnezeu şi la căile Sale.
Problema nu a constat atât de mult în cercetarea ţării. Acest
lucru a fost făcut şi mai târziu, înainte de atacul asupra
Ierihonului (vezi Iosua 2,1), şi nu a fost un lucru păcătos în sine.
Noi trebuie să ne facem partea chiar şi atunci când Dumnezeu
este Făcătorul nostru de planuri Cel desăvârşit, după cum va fi
demonstrat mai târziu în această carte. Ceea ce a fost greşit a
fost faptul că ei şi-au mutat încrederea de la planurile divine la
cele omeneşti. Această rădăcină a răului a adus o scădere a cre-
dinţei împreună cu consecinţele rele ce vin de aici.
84 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
De câte ori de atunci încolo nu a urmat poporul lui Dumnezeu
încrezător cursul plănuirii personale, crezând că împlineau voia
lui Dumnezeu, când de fapt ei împlineau voia lor! În mod trist,
se pare că învăţăm prea puţin din Cuvântul lui Dumnezeu, din
greşelile personale sau din eşecurile demonstrate de istorie.
Este cât se poate de descurajator felul în care se repetă din gene-
raţie în generaţie aceleaşi modele de purtare greşită cu o regu-
laritate ce poate fi anticipată. Până ce nu vom învăţa să ne
întoarcem încrezători la Dumnezeu, pentru a primi atât îndru-
mările generale, cât şi cele speciale, Dumnezeu nu poate avea
un popor iluminat, care să urmeze în cele din urmă căile Sale.
Îndrumări speciale de la cine?
Să luăm în considerare cursul precis pe care izraeliţii trebuia
să-l adopte atunci când Dumnezeu i-a îndrumat să ia în stăpâ-
nire ţara.
Dacă ei ar fi cunoscut căile lui Dumnezeu, ca popor al Său, ar
fi venit cu umilinţă înaintea Lui pentru a cere îndrumările spe-
ciale cu privire la atac şi ar fi aşteptat ca ele să le fie date, mai
înainte de a face vreo mişcare. Dumnezeu pregătise deja în deta-
liu planuri desăvârşite pentru această campanie, cum ar fi locul
de unde să înceapă, modul în care să atace, etc. El era gata să le
comunice aceste lucruri, dar răspunderea lor imediată era aceea
de a cere şi a primi cu încredere această îndrumare şi apoi să o
asculte până la literă. Dacă ar fi făcut aceasta, probabil că ar fi
trebuit să cerceteze unele detalii după cum au făcut la Ierihon,
dar intrarea lor în moştenirea făgăduită nu ar mai fi fost un
eşec, ci ar fi avut loc imediat, iar cucerirea canaaniţilor ar fi fost
un succes total.
După toate experienţele minunate cu care au fost binecuvân-
taţi de la plecarea lor din Egipt, izraeliţii trebuia să nu aibă nici
un gând în vederea urmării unui alt curs. Dumnezeu a demons-
trat capacitatea Sa de a-i conduce cu o siguranţă fără greşeală
de la o biruinţă la alta. Ei trebuia să-şi pună încrederea în El şi
nu în ei. Nu aveau nici o scuză pentru faptul că s-au întors de la
conducerea perfectă a lui Dumnezeu către orice alt făcător de
planuri şi rezolvator de probleme.
CADEŞ-BARNEA 85
Şi totuşi, exact aceasta a făcut Israel. Încrezându-se în ei înşişi,
au decis ca făcătorii de planuri omeneşti să ia locul Făcătorului de
planuri divin. Fără să-şi dea seama ce făceau sau ce urmări va
avea aceasta, au decis să înlocuiască taina lui Dumnezeu cu taina
fărădelegii. Ei au cerut desemnarea unui comitet reprezentativ,
care trebuia să cerceteze ţara şi să întocmească din informaţia
acumulată un plan de atac, folosindu-şi înţelepciunea proprie. A
fost un caz clar când oamenii L-au înlocuit pe Dumnezeu cu ei
înşişi, concepând ei îndrumările speciale.
„Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine, şi aţi zis: ‚Să trimitem
nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara, şi să ne
aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi
asupra cetăţilor în care vom ajunge.’” Deuteronomul 1,22.
Această idee a venit din partea poporului, care i-a înfăţişat-o
lui Moise. El a mers în numele lor cu acest plan înaintea
Domnului. Domnul le-a permis să facă ce voiau, deoarece El nu
va forţa niciodată voinţa nici unuia din copiii Săi.
„La unsprezece zile după ce a plecat de la Horeb, oastea evrei-
lor a tăbărât la Cadeş, în pustia Paran, care nu era prea depar-
te de hotarele ţării făgăduite. În locul acesta, poporul a propus
să se trimită iscoade care să cerceteze ţara. Lucrul acesta a fost
adus de Moise înaintea Domnului şi s-a dat îngăduinţa, cu sfa-
tul să fie ales, pentru scopul acesta, câte unul dintre fruntaşii
fiecărei seminţii. Oamenii au fost aleşi după instrucţiunile date
şi Moise le-a spus să meargă şi să vadă cum era ţara, aşezarea
şi avantajele ei naturale, oamenii care locuiau acolo – dacă erau
puternici sau slabi, puţini sau mulţi; să ia de asemenea seama
la natura pământului şi la productivitatea lui şi să aducă din
roadele ţării.” Patriarhi şi profeţi, cap. 34, par. 1.
Observaţi că Moise nu a căutat să afle care era voia Domnului,
ci a căutat doar aprobarea Sa pentru planul poporului. Însă, pen-
tru că erau dispuşi să primească unele sfaturi de la El, Dumnezeu
i-a sfătuit, arătându-le cea mai bună cale pentru a îndeplini ceea
ce au ales. El i-a sfătuit cum să aleagă pe cei mai buni oameni din
popor, astfel încât frustrarea ce avea să rezulte să poată fi redusă
cât de mult. Avem aici răspunsul lui Dumnezeu faţă de dorinţa
poporului pe care Moise I-a prezentat-o:
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ‚Trimite nişte oameni să
iscodească ţara Canaanului pe care o dau copiilor lui Israel. Să
86 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
trimiţi câte un om pentru fiecare din seminţiile părinţilor lor,
toţi să fie dintre fruntaşii lor.’ Moise i-a trimis din pustia Paran,
după porunca Domnului; toţi oamenii aceştia erau căpetenii ale
copiilor lui Israel.” Numeri 13,1-3.
Cel mai trist lucru a fost acela că izraeliţii nu au înţeles pe
deplin ce făceau. Ei erau convinşi că făceau lucrarea lui
Dumnezeu, când de fapt aduceau la îndeplinire obiectivele lui
Satana. Cadeş-Barnea a fost un loc în care Satana şi-a îndepli-
nit obiectivele. Poporul era dispus să accepte îndrumarea gene-
rală de a merge şi a ocupa ţara, dar ei nu s-au încrezut în
Dumnezeu pentru a le da îndrumările speciale despre cum avea
să aibă loc aceasta. În schimb, au trecut încrezători la lucru,
însărcinând douăsprezece iscoade să cerceteze ţara, să conceapă
un plan de atac şi să-l înfăţişeze lor pentru a-l urma.
Poporul lui Dumnezeu nu a văzut nici un motiv de a suspec-
ta că ei ar fi căzut într-o mare greşeală. Nu a fost însărcinarea
dată iscoadelor o mărturie pentru credinţa lor? Nu a fost o
lucrare ce s-a adăugat credinţei lor sigure în cuvântul lui
Dumnezeu care spunea că ţara va fi a lor? Ce altceva puteau
face pentru a asculta de Domnul mai mult decât atât? Cum
putea fi greşit un astfel de procedeu? Ei şi-au închipuit că
Dumnezeu va fi sigur încântat de credinţa, entuziasmul şi
lucrările lor bune.
Cât de greşiţi erau! Ei nu au înţeles că atât îndrumările gene-
rale cât şi cele speciale, trebuia să vină de la Dumnezeu. Dacă
nu procedau astfel, El nu putea să le ofere nişte rezultate bune.
Duhul Sfânt a declarat cu tristeţe despre acest popor în situaţia
în care se găsea: „N-au cunoscut căile Mele! Deci, . . . ei nu vor
intra în odihna Mea!” Evrei 3,10.11. Şi nu au intrat.
Aici Domnul ne spune clar că atunci când acceptăm îndrumă-
rile Sale generale, dar concepem noi pe cele speciale, nu cunoaş-
tem căile Sale şi nu vom intra în odihna Sa. Aceasta înseamnă
că nu suntem adevăraţi conlucrători cu Dumnezeu şi nu putem
participa la biruinţa finală asupra puterilor întunericului şi nici
nu vom umbla pe străzile de aur.
„De aceea să depunem orice efort ca să intrăm în odihna
aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând exemplul lor de
neascultare.” Evrei 4,11.
CADEŞ-BARNEA 87
De ce nu a protestat Dumnezeu?
Când Moise a adus planul poporului la Dumnezeu, Cel
Atotputernic nu a dat glas dezaprobării Sale şi nici nu a încer-
cat să le arate greşeala. El a făcut acest lucru mai înainte, când
ei au cerut carne (vezi Numeri 11) şi mai târziu când au cerut să
fie instituită monarhia (vezi 1 Samuel 8). Unii argumentează
spunând că absenţa dezaprobării Sale indică faptul că Iehova a
fost de acord cu acest plan, mai ales atunci când Moise a decla-
rat că i-a plăcut ceea ce a spus poporul (vezi Deuteronomul 1,23).
O astfel de gândire indică spre o înţelegere greşită a căilor lui
Dumnezeu. Există un motiv bun pentru care Dumnezeu nu a
spus nimic la Cadeş. Poporul se întorcea de la căile Sale pentru
a merge pe căile lor, deoarece se încredeau mai mult în ei înşişi
decât în El.
Mai înainte de toate, Dumnezeu a educat pe poporul Său în
privinţa principiilor divine dându-le dovezi repetate cu privire la
modul Său de lucru. În cele din urmă, ei urmau să ajungă într-o
situaţie în care să fie testaţi, pentru a se vedea ce au învăţat.
Dacă ei alegeau atunci să urmeze pe o cale greşită, El nu protes-
ta imediat. Un exemplu cu privire la aceasta este atunci când
Avram şi Sarai au plănuit ca naşterea copilului făgăduit să se
facă prin Agar (vezi Geneza 16), şi atunci când izraeliţii au jefuit
pe egipteni de armele lor pe ţărmul Mării Roşii. În nici unul din
aceste cazuri Dumnezeu nu Şi-a arătat imediat dezaprobarea cu
privire la ceea ce au făcut, însă aceasta nu înseamnă că El a apro-
bat cursul lor de acţiune.
Uneori Dumnezeu vorbeşte, iar alteori nu. Înseamnă aceasta
că El are o purtare inconsecventă?
Dumnezeu însuşi declară că El nu este inconsecvent.
Dimpotrivă, purtarea Sa are la bază nişte principii consecvente
şi neschimbătoare. „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.”
Maleahi 3,6. „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!”
Evrei 13,8. De aceea, trebuie să existe o diferenţă între aceste
situaţii aparent lipsite de consecvenţă. Când vom înţelege această
diferenţă, vom vedea că purtarea lui Dumnezeu este consecventă.
Avem nevoie să înţelegem următoarea diferenţă. În unele
situaţii, poporul a format un plan definit de acţiune, pe care au
vrut să-l aducă ei înşişi la îndeplinire, deşi au fost educaţi să
88 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU CADEŞ-BARNEA 89

facă exact invers. În alte cazuri, poporul a venit la Dumnezeu
cerându-I să le dea ceea ce voiau.
Două moduri de a ne apropia de Dumnezeu
intenţia lor de a aduce la îndeplinire un plan deja format. În
aceste împrejurări, calea lui Dumnezeu este aceea de a accepta
alegerea lor, rămânând tăcut şi lăsând poporul să aducă la
îndeplinire propriile lor planuri în care şi-au pus încrederea.

Dumnezeu nu Dumnezeu a De ce să nu existe un comitet?

a protestat protestat
Unii s-ar putea să argumenteze că planul de la Cadeş-
Barnea era doar o continuare a ceea ce avusese loc mai înain-
te. Atunci când Ietro l-a sfătuit pe Moise cu privire la organi-
zarea taberei (vezi Exodul 18,13-27), a fost format un comitet
Ei aveau deja un administrativ. Având în vedere faptul că un astfel de comitet a
plan pe care fost ceea ce era necesar în acea situaţie, nu era corect să se
I-au cerut lui aleagă un comitet format din doisprezece oameni pentru a cer-
intenţionau să-l
Dumnezeu ceea ceta ţara Canaanului?
aducă la
ce voiau. Nu este calea lui Dumnezeu aceea de a da îndrumări genera-
îndeplinire fără
să întrebe. le şi de a lăsa apoi ca îndrumările speciale să fie formulate de
comitetele bisericii, consiliile administrative sau de către unele
persoane. Dacă vom studia cu grijă sfatul lui Ietro, vom vedea că
nu a fost nimic mai mult decât un sfat pentru Moise ca el să dis-
educaţie temeinică tribuie povara lucrării, delegând responsabilităţile şi asupra
altora. Nici unul din cei aleşi nu aveau autoritatea sau răspun-
derea de a formula planuri.
Mai târziu, un alt comitet de oameni a fost dat lui Israel.
Observaţi diferenţa dintre aceste două moduri de a ne apro- Dumnezeu a dat îndrumări ca să fie aleşi şaptezeci de bătrâni
pia de Dumnezeu. pentru a împărtăşi împreună cu Moise răspunderea conducerii.
La Cadeş izraeliţii au venit înaintea lui Dumnezeu cu planul „Domnul i-a zis lui Moise: ‚Adună la Mine şaptezeci de băr-
deja formulat, şi nu erau dispuşi să vadă care era planul Său. Ei baţi, dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca
au spus: „Să trimitem nişte oameni înaintea noastră.” Deute- bătrâni ai poporului şi cu putere asupra lor; adu-i la Cortul
ronom 1,22. Întâlnirii, şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi
În timpul lui Samuel ei au cerut lui Dumnezeu ca să le înde- coborî, şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din Duhul care este peste
plinească dorinţa: „Dă-ne un împărat ca să ne conducă.” tine, şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina
1 Samuel 8,6. poporului, şi să n-o porţi tu singur.’” Numeri 11,16.17.
De aceea, lipsa protestului împotriva deciziei poporului de a Dumnezeu a trebuit să facă aceasta, datorită necredinţei de
trimite iscoade în Canaan, nu indică nicidecum că El a fost de nescuzat şi murmurării din partea lui Moise.
acord cu planul lor. Dacă ei ar fi venit ca să-I ceară ca El să tri- „Moise a auzit pe popor plângând, fiecare în familia lui şi la
mită iscoadele, atunci Dumnezeu ar fi obiectat, dar El nu a uşa cortului lui. Mânia Domnului s-a aprins cu tărie. Moise s-a
făcut aceasta când ei au venit doar ca să-L anunţe cu privire la întristat, şi a zis Domnului: ‚Pentru ce mâhneşti Tu pe robul
90 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Tău? Cu ce Ţi-am greşit, de ai pus peste mine sarcina acestui
popor întreg? Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu
l-am născut, ca să-mi zici: Poartă-l la sânul tău, cum poartă
doica pe copil, până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o
vei da? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta?
Căci ei plâng la mine, zicând: Dă-ne carne ca să mâncăm! Eu
singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu
pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-
mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi
mai văd nenorocirea.’” Numeri 11,10-15.
„Domnul îi îngădui lui Moise să-i aleagă pe cei mai credin-
cioşi şi mai capabili bărbaţi ca să împartă răspunderea cu el.
Influenţa lor urma să dea ajutor ca să ţină în frâu violenţa
poporului şi să stingă răscoala; şi totuşi, din promovarea lor în
loc de frunte aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele.
Ei n-ar fi fost niciodată aleşi dacă Moise ar fi dovedit o credin-
ţă corespunzătoare în semnele primite cu privire la puterea şi
bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a amplificat prea mult poveri-
le şi lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul că nu era
decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era
îndreptăţit nici în cea mai mică măsură să-şi îngăduie un spirit
de cârtire, care era blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în
totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar fi călăuzit fără încetare şi i-ar
fi dat putere pentru orice situaţie.” Patriarhi şi profeţi, cap. 33,
par. 24.
Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca să fie aleşi cei şapte-
zeci de bătrâni. Fiind în dezacord cu planul Său, acest lucru a
condus la multe rele. Aşa va fi de fiecare dată când oamenii fac
ei înşişi îndrumările speciale. Din acest comitet a luat fiinţă
sinedriul, care L-a dat morţii pe Domnul nostru.
Ceea ce s-a întâmplat la Cadeş-Barnea a fost diferit faţă de
numirea judecătorilor şi alegerea celor şaptezeci de bătrâni,
demonstrând că este imposibil ca omul să ia locul lui Dumnezeu
ca Făcător de planuri şi Rezolvator de probleme. Cele douăspre-
zece iscoade care au fost alese trebuia să facă planuri bine defi-
nite, în funcţie de ceea ce aveau să observe în cercetarea lor,
depinzând de propria înţelepciune. Ei trebuia să „iscodească
ţara, şi să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom
sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge.” Deuteronom 1,22.
CADEŞ-BARNEA 91
În felul acesta, putem vedea că iscoadele au devenit făcătorii
de planuri aleşi de popor pentru a concepe planul pentru cuce-
rirea ţării, plan pe care doar Dumnezeu îl putea face ca să aibă
succes.
Trebuie să înţelegem că greşeala nu a constat în facerea pla-
nului ca atare, deoarece deseori trebuie să facem planuri când
conlucrăm cu Dumnezeu. Adevărata problemă a fost aceea că ei
şi-au pierdut încrederea în puterea şi capacitatea lui Dumnezeu,
şi au încercat să ocupe ei rolul Său, dând îndrumări speciale, în
înţelepciunea lor omenească.
În sumar
Lecţia pe care ne-o oferă istoria aceasta este clară şi impre-
sionantă. Până la Cadeş-Barnea, Israel a lăsat planificarea
călătoriei lor în seama atotînţeleptului lor Făcător de planuri.
Dar, odată ce au ajuns la Cadeş, a fost introdusă o nouă ordi-
ne a lucrurilor. Cu toate că au acceptat îndrumarea generală
a lui Dumnezeu de a intra în ţara făgăduită, ei nu s-au încre-
zut în El pentru a le da îndrumările speciale. În schimb, s-au
încrezut în ei înşişi şi au ales un comitet ca făcător de planuri
în locul lui Dumnezeu. Când iscoadele s-au întors, zece dintre
ele au fost atât de speriate de ceea ce au văzut, încât unicul
plan pe care l-au putut sugera a fost acela de a abandona
întregul proiect. Poporul a răspuns repede la această atitudi-
ne negativă. Marile lor aşteptări s-au schimbat în necredinţă,
făcându-i incapabili de a mai lua în stăpânire cu succes moş-
tenirea făgăduită.
Dumnezeu nu i-a dat la o parte în mod arbitrar de la această
moştenire. Judecata Sa a fost doar recunoaşterea faptului că
acum era imposibil să-i mai conducă în Canaan, pentru că nu se
mai încredeau în El ca şi Conducător al lor. Uzurpând poziţia lui
Dumnezeu, şi-au distrus toată speranţa de a intra în această
ţară şi au adus asupra lor soarta teribilă a unui marş al morţii
ce avea să dureze patruzeci de ani. Nici unul dintre ei, cu excep-
ţia lui Iosua şi Caleb, care au fost credincioşi, nu au văzut vreo-
dată ţara cea bună în care ar fi putut să-şi găsească adevărata
odihnă.
92 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

În timp ce răzvrătirile anterioare au avut loc doar într-o parte

a congregaţiei, de data aceasta întreg poporul a fost contaminat.
În acest timp situaţia lui Israel s-a schimbat complet. Ei au
schimbat succesul şi biruinţa cu eşecul şi înfrângerea. Această
istorie ne învaţă cu putere despre relaţia existentă între calea
lui Dumnezeu şi succes, în comparaţie cu relaţia care există
între calea noastră şi înfrângere. Înfrângerea suferită de Israel CAPITOLUL 06
la Cadeş-Barnea demonstrează în mod clar preţul pe care-l plă-
tim când uzurpăm poziţia lui Dumnezeu ca Făcător de planuri.
Nu merită să plătim un astfel de preţ.

Credinţa fără fapte este moartă

cripturile ne învaţă că „credinţa fără fapte este moartă”.

S Iacov 2,20. De aceea, vom trage concluzia că credinţa înso-
ţită de fapte este vie. Însă experienţa lui Israel la Cadeş-Barnea
pare să contrazică acest raţionament. Ei au venit acolo cu o cre-
dinţă atât de puternică, încât nu se îndoiau că vor lua în stăpâ-
nire ţara făgăduită. Erau cu totul încrezători că în curând vor fi
în Canaan. Ca o mărturie pentru credinţa lor, poporul a adăugat
entuziast fapte mari şi pline de zel, fiind siguri că această com-
binaţie va obţine pentru ei moştenirea făgăduită.
Ne-am putea închipui că credinţa lor va trăi şi nu va muri,
dar nu aşa au stat lucrurile. Când iscoadele s-au întors cu
raportul lor negativ, credinţa lui Israel s-a transformat într-o
necredinţă rea (vezi Numeri 14,1-4). Încrederea drumeţilor
pustiei că aveau să schimbe în curând deşertul cu un ţinut unde
curge lapte şi miere, a fost înlocuită cu certitudinea descuraja-
toare că aceasta nu va avea loc. În cazul lor, credinţa însoţită de
fapte s-a dovedit moartă.
Un alt exemplu îl găsim în istoria hrănirii celor cinci mii de
oameni. Ucenicii lui Hristos şi mulţimea care a văzut minu-
nea au avut destulă credinţă în acel moment pentru a-L face
pe Hristos împărat (vezi Ioan 6,15), şi astfel au adăugat la cre-
dinţa lor fapte. Dar numai peste câteva ore credinţa lor a
murit, şi cei mai mulţi dintre acei oameni L-au părăsit pe
Hristos pentru totdeauna (vezi Ioan 6,66). Această experienţă
94 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
a ucenicilor şi a mulţimii demonstrează încă o dată că credin-
ţa însoţită de fapte poate fi moartă.
Desigur, există nenumărate exemple din Scripturi în care cre-
dinţa însoţită de fapte a fost vie, după cum a fost plecarea lui
Israel din Egipt în toiul nopţii şi trecerea lor prin Marea Roşie.
Dar, în timp ce avem pe de o parte declaraţia care spune că cre-
dinţa fără fapte este moartă, pe de altă parte avem exemple
clare în care credinţa însoţită de fapte este moartă. Aceasta pare
să fie o contradicţie aparentă, fără rezolvare. Dumnezeu este
autorul textului din Iacov 2,20, de aceea ce scrie acolo este ade-
vărul. Care este atunci soluţia la această contradicţie aparentă?
Ale cui fapte?
Problema este repede rezolvată când realizăm că credinţa
însoţită de un anume fel de fapte nu este moartă, pe când cre-
dinţa însoţită de un alt fel de fapte este moartă. Deci, dacă îmbi-
năm credinţa cu faptele greşite, singurul rezultat va fi moartea
credinţei noastre. Aceasta explică de ce copiii lui Dumnezeu au
venit deseori la El cu o credinţă puternică, dar rezultatul a fost
unul plin de frustrare, înfrângere şi dezamăgire, iar credinţa lor
a fost puternic afectată. Este adevărat că ei au venit la
Dumnezeu cu o credinţă vie, dar ei au adăugat la această credin-
ţă faptele greşite. Când poporul lui Dumnezeu va înţelege ade-
vărata însemnătate a cuvintelor „credinţa fără fapte este moar-
tă”, ei vor avea o experienţă cu totul diferită. Viaţa lor va deveni
o viaţă de biruinţă neîntreruptă şi vor înţelege de ce.
Credinţa singură nu este de ajuns. Trebuie să fie însoţită de
faptele corespunzătoare, altminteri va muri. Capacitatea noas-
tră de a menţine şi dezvolta o credinţă vie şi lucrătoare depinde
de modul în care noi îndeplinim faptele la care Dumnezeu face
referire în Iacov 2,20. De aceea, noi trebuie să înţelegem deose-
birile dintre faptele care zidesc credinţa şi cele care o distrug.
Aceasta presupune un studiu atent şi sârguincios, dar rezultate-
le vor fi pe măsură.
Declaraţia „credinţa fără fapte este moartă” este adevărată în
toate împrejurările în care faptele vin de la Dumnezeu şi nu de
la noi. Dacă privim la Dumnezeu ca fiind Făcătorul nostru de
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 95
credinţa credinţa
cu anume cu alt fel de
fapte fapte
este
este vie
moartă
planuri, atunci credinţa noastră va trăi, dar dacă vom concepe
propriile planuri în încercarea de a împlini scopurile Sale, atunci
credinţa noastră va muri. Vorbind în termenii lui Dumnezeu,
prezenţa plănuirii omeneşti înseamnă absenţa plănuirii divine.
De aceea, chiar dacă va exista foarte multă plănuire omenească
pentru a îndeplini ce a făgăduit Dumnezeu, în ochii Săi aceste
fapte nu vor fi deloc socotite ca fiind demne de acceptat.
Pentru a înţelege mai clar acest principiu, să privim iar asu-
pra evenimentelor când Israel a încercat pentru prima dată să
intre în ţara făgăduită.
Poporul a ajuns la graniţa Canaanului, având o credinţă
puternică în făgăduinţa lui Dumnezeu că le va da această ţară
bună. Entuziasmul lor a crescut pe măsură ce aşteptau să pri-
mească ce le-a fost făgăduit.
După cum am văzut, ei şi-au demonstrat încrederea în făgă-
duinţele lui Dumnezeu prin aceea că au format imediat un comi-
tet care trebuia să cerceteze ţara şi să vină înapoi cu un plan în
vederea cuceririi ei. Israel a aşteptat cu mari speranţe. Când
96 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
iscoadele s-au întors după o absenţă de patruzeci de zile, popo-
rul, care nutrea mari speranţe, a alergat să asculte raportul şi
planurile formulate. Vestea despre întoarcerea iscoadelor a fost
dusă de la o seminţie la alta şi a fost întâmpinată cu strigăte de
bucurie. Toate acestea arătau că exista credinţă, nu necredinţă.
Iscoadele au adus exemplare din roadele de acolo, arătând
astfel fertilitatea solului. Era timpul strugurilor copţi, şi ei au
adus un ciorchine atât de mare, încât trebuia să fie dus de doi
oameni. De asemenea, au adus smochine şi rodii, care creşteau
acolo din abundenţă (vezi Numeri 13,23).
Pe măsură ce iscoadele rosteau raportul lor în faţa poporului,
descriind fertilitatea şi frumuseţea ţării, credinţa şi fericirea lor
erau fără margini. „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu
adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roade-
le.” Numeri 13,27.
„Poporul se bucura că avea să intre în stăpânirea unei ţări
atât de bune şi a ascultat cu multă luare aminte raportul ce i se
aducea lui Moise, ca să nu scape nici un cuvânt. . . . Poporul era
plin de înflăcărare; ar fi fost gata să asculte de glasul Domnului
şi să pornească imediat să ia ţara în stăpânire.” Patriarhi şi pro-
feţi, cap. 34, par. 3.
Până aici, putem vedea că credinţa însoţită de faptele lor era
încă vie. Dar, începând cu acest timp, ceea ce a fost adevărat în
dreptul poporului a încetat să mai fie astfel pentru zece dintre
iscoade şi, în curând, avea să înceteze să mai fie şi pentru popor.
Necredinţa a pus stăpânire pe inimile a zece dintre iscoade şi, pe
măsură ce acestea spuneau ceea ce au văzut, aceeaşi necredinţă
rea a pus stăpânire şi pe popor. După ce au descris frumuseţea
şi fertilitatea ţării, toate iscoadele, cu excepţia a două dintre ele,
au exagerat dificultăţile şi pericolele ce le stăteau în faţă.
„Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetă-
ţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii
lui Anac. Amaleciţii locuiesc ţinutul de la miazăzi; iebusiţii şi
amoriţii locuiesc muntele; şi canaaniţii şi hetiţii locuiesc lângă
mare şi de-a lungul Iordanului. . . . Dar bărbaţii care fuseseră
împreună cu el au zis: ‚Nu putem să ne suim împotriva poporu-
lui acestuia, căci este mai tare decât noi.’” Numeri 13,28-31.
Schimbarea care a avut loc în popor de la credinţă la necre-
dinţă a fost atât de incredibilă, pe cât a fost de rapidă. Într-un
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 97
moment erau plini de aşteptări sigure, iar în următorul moment
ei au dat expresie groazei şi dezamăgirii, care reprezintă rezul-
tatul şi evidenţa unei necredinţe întunecoase. Ei erau atât de
disperaţi în dezamăgirea lor, încât au dat glas unui bocet de ago-
nie amestecat cu murmurul confuz al vocilor. În agitaţia lor, ei
au ajuns până acolo încât să sugereze desemnarea unui condu-
cător, care să-i ducă înapoi în ţara robiei lor.
„Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi popo-
rul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împo-
triva lui Moise şi Aaron, şi toată adunarea le-a zis: ‚De ce n-om
fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia
aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom
cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor
fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?’ Şi au
zis unul altuia: ‚Să ne alegem o căpetenie, şi să ne întoarcem în
Egipt.’” Numeri 14,1-4.
O descriere corespunzătoare a reacţiei lor ne este dată în
următoarele paragrafe:
„Nădejdea şi curajul au făcut loc unei deznădejdi laşe, în
timp ce iscoadele dădeau pe faţă simţămintele inimilor lor
necredincioase, care erau pline de descurajarea insuflată de
Satana. Necredinţa lor a aruncat o umbră tristă asupra adu-
nării şi puterea cea mare a lui Dumnezeu, manifestată de atâ-
tea ori în sprijinul naţiunii alese, a fost uitată. Copiii lui
Israel n-au mai stat să cugete; nu s-au gândit la faptul că
Acela care-i adusese până aici le va da în mod sigur ţara. Ei
nu şi-au mai amintit cât de minunat îi eliberase Dumnezeu de
asupritorii lor, croindu-le un drum prin mare şi nimicind oşti-
le lui Faraon care îi urmăreau. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în
afara preocupărilor lor şi s-au purtat ca şi când ar fi trebuit să
depindă numai de puterea braţelor lor.
În necredinţa lor, au limitat puterea lui Dumnezeu şi au dove-
dit neîncredere în braţul care i-a călăuzit în siguranţă până aici.
Ei au repetat vechea lor greşeală, de a cârti împotriva lui Moise şi
a lui Aaron. ‚Prin urmare, acesta este sfârşitul marilor noastre
speranţe’, au spus ei. ‚Aceasta este ţara pentru care am făcut tot
drumul din Egipt până aici, ca s-o luăm în stăpânire.’ Ei i-au învi-
nuit pe conducătorii lor că înşeală poporul şi vor să aducă nenoro-
ciri asupra lui Israel.” Patriarhi şi profeţi, cap. 34, par. 4 şi 5.
98 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Acestea au fost reacţiile poporului Israel când credinţa lor a
murit ca urmare a faptului că a fost însoţită de faptele lor.
Alegându-se pe ei înşişi ca făcători de planuri, ei şi-au mutat
credinţa de la Dumnezeu la ei înşişi. Nu s-au mai încrezut în
Dumnezeu ca fiind Făcătorul lor de planuri, ci s-au încrezut în
planurile lor.
Din momentul în care ei au numit pe cele douăsprezece iscoa-
de, respingând astfel pe Dumnezeu ca Făcător al lor de planuri,
până la ultimul act al dramei, izraeliţii au fost orbi faţă de ade-
vărata cauză a tuturor necazurilor lor. Nu aveau nici o idee des-
pre relaţia decisivă ce există între îndrumările generale şi cele
speciale ale lui Dumnezeu. Nu au cunoscut care este diferenţa
dintre faptele lui Dumnezeu şi cele personale, şi nici nu au înţe-
les că credinţa fără faptele lui Dumnezeu este moartă şi de
aceea este cu totul zadarnică.
Singura alternativă posibilă
Dumnezeu nu a deposedat nicidecum pe Israel de moştenirea
lor, deoarece judecata ce a venit asupra lor nu a fost decretată de
El. A fost tot ce putea face pentru ei în acele împrejurări. Prin
lipsa lor de credinţă în El ca Făcător al lor de planuri şi prin
refuzul lor de a învăţa căile Sale, ei au devenit incapabili să
intre în ţara făgăduită. Cu totul neştiutori în ce priveşte căile lui
Dumnezeu şi hotărâţi să urmeze căile lor, ei nu au putut să
lucreze în cooperare cu El. De aceea, Dumnezeu ştia că a-i con-
duce în Canaan odată ce credinţa lor a murit, însemna a-i sorti
pieirii. Dumnezeu îi iubea prea mult ca să permită aşa ceva.
Răspunsul lipsit de credinţă al lui Israel la auzul raportului
iscoadelor, nu a făcut altceva decât să se adauge la o situaţie care
era deja dificilă. Problemele lor creşteau asemenea cancerului,
care, dacă nu este vindecat imediat, va duce la pieire. Numai
Dumnezeu putea să ofere soluţia dorită, dar ei au urmat cursu-
lui obişnuit al lucrurilor, gândind că dacă atâta plănuire ome-
nească nu a putut rezolva problema, atunci este nevoie de mai
multă plănuire. Adevărul era că din moment ce această plănuire
omenească a generat probleme pe măsură, atunci mai multă plă-
nuire omenească nu avea decât să înrăutăţească lucrurile.
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 99
Două concluzii
Concluzia greşită: Concluzia corectă:
Multa plănuire ome-
Multa plănuire ome-
nească a generat în
nească nu a rezolvat
aceeaşi măsură
problema
probleme
Mai multă plănuire de
Dacă plănuim mai mult
acest fel va înrăutăţi
se va rezolva
lucrurile
În necredinţa lor oarbă, izraeliţii au decis că nu mai puteau
intra în Canaan şi se vedea clar că nu puteau supravieţui întot-
deauna în locul pustiu în care îşi aveau tabăra. Deoarece acum
se încredeau în ei în loc să se încreadă în Dumnezeu ca Făcător
al lor de planuri, au simţit că trebuia să rezolve problema pe
calea lor. Nu ar fi încredinţat această problemă lui Moise sau
Aaron, pentru că ajunsese să-i privească ca pe nişte demoni
sadici, care i-a condus intenţionat într-o cursă.
Singurul loc cu care erau obişnuiţi era Egiptul, unde puteau
măcar fi siguri că vor avea hrană şi un adăpost. Libertatea care
fusese câştigată prin puterea măreaţă a lui Dumnezeu nu li se
mai părea atât de importantă şi, în opoziţie directă cu planul lui
Dumnezeu, s-au hotărât să se întoarcă în ţara robiei unde ştiau
că aveau să fie bineveniţi ca sclavi.
Dar poporul ştia de asemenea că această soluţie era sortită
eşecului atâta timp cât Moise şi Aaron aveau să fie la conduce-
re, beneficiind de sprijinul iscoadelor credincioase Caleb şi
Iosua. Pentru a da la o parte această piedică din calea planului
lor, poporul s-a hotărât să-l omoare pe Iosua şi Caleb cu pietre,
100 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
după care, fără îndoială aveau să scape şi de Moise şi Aaron. Ei
deja porniseră împotriva slujitorilor credincioşi ai lui
Dumnezeu, când Domnul a intervenit manifestându-Şi prezen-
ţa în sanctuar.
„Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre, când slava
Domnului s-a arătat peste cortul întâlnirii, înaintea tuturor
copiilor lui Israel.” Numeri 14,10.
„Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb
şi Iosua şi cineva a strigat că trebuie să fie omorâţi cu pietre.
Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să-i omoare pe băr-
baţii aceştia credincioşi. S-au aruncat asupra lor cu ţipete de
nebunie, când deodată pietrele le-au căzut din mâini. Au amuţit
şi au început să tremure de spaimă. Dumnezeu intervenise pen-
tru a opri planurile lor ucigaşe. Slava prezenţei Sale, asemenea
unei flăcări arzătoare, lumină cortul întâlnirii. Tot poporul a
văzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei
Se descoperea şi nimeni n-a îndrăznit să se mai împotrivească.
Iscoadele care aduseseră raportul rău se încovoiară lovite de
groază şi, abia suflând, îşi căutară drumul spre corturile lor.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 34, par. 12.
Izraeliţii au ajuns acum într-o situaţie disperată. Starea lor
jalnică a fost urmarea directă a cursului urmat de ei. Această
istorie ne oferă o dovadă convingătoare că atunci când oamenii
îşi asumă rolul de făcători de planuri în locul lui Dumnezeu, se
va întâmpla ce poate fi mai rău. Cât de diferită ar fi fost istoria
lor dacă ei s-ar fi încrezut în Dumnezeu în poziţia ce I se cuve-
nea ca şi Conducător şi Făcător de planuri al lor!
La acest punct, poporul se găsea în faţa unei distrugeri bineme-
ritate, dar Moise, manifestând un spirit de iubire nemeritată de
popor, a intrat în cortul întâlnirii şi s-a rugat pentru ei. A fost una
din cele mai măreţe rugăciuni de mijlocire din istorie şi efectul ei
s-a văzut (vezi Numeri 14,13-20). Ea nu a schimbat caracterul sau
dispoziţia lui Dumnezeu, dar a exercitat o forţă care I-a permis lui
Dumnezeu să continue să-i protejeze în loc să-i abandoneze rău-
tăţii Satanei şi distrugerii sigure ce ar fi urmat.
Planul poporului de a alege un conducător care să-i conducă
înapoi în Egipt, după ce aveau să dea la o parte toate piedicile
omorând pe conducătorii desemnaţi de Dumnezeu, a fost conce-
put de ei pentru a rezolva problemele cauzate de planurile ante-
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 101
rioare pe care le-au născocit. Aceasta nu avea să îmbunătăţeas-
că cu nimic situaţia lor. În schimb, avea să înrăutăţească lucru-
rile. Atitudinea lor L-a obligat pe Dumnezeu să-i înconjoare pe
slujitorii Săi credincioşi cu un zid protector. Iscoadele necredin-
cioase au fost lipsite de protecţia personală a lui Dumnezeu şi au
căzut repede pradă forţelor distrugătoare din jurul lor (vezi
Numeri 14,36.37). Printre iscoadele care au murit acolo se afla
probabil şi noul conducător ales, care trebuia să-i ducă înapoi în
Egipt. Poporul a văzut în acest eveniment sfârşitul unui alt plan
al lor. Aceasta i-a adus în poziţia de a nu mai putea intra în ţara
făgăduită sau să se întoarcă în Egipt şi nici să rămână unde se
găseau. Problema lor gravă s-a transformat într-o criză.
Israel a degenerat de la situaţia gravă de a avea credinţă fără
faptele lui Dumnezeu, la o situaţie mai gravă în care nu aveau
nici credinţă, nici faptele lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a
evaluat corect starea lor de necredinţă şi refuzul lor încăpăţânat
de a se căi de ceea ce constituia problema lor fundamentală, a
ştiut că nu aveau nici o speranţă de a intra în ţara făgăduită.
După cum am văzut, Dumnezeu i-a iubit prea mult ca să încer-
ce să-i conducă în astfel de împrejurări, pentru că nu voia să
aducă asupra lor o distrugere inevitabilă.
Cu tristeţe, Domnul le-a comunicat prin Moise singura soluţie
care le-a mai rămas. Trebuia să se întoarcă în pustie pentru
patruzeci de ani, timpul necesar ca moartea să cureţe tabăra de
toţi răzvrătiţii ce nu mai puteau fi vindecaţi. Aceasta avea să
ofere generaţiei următoare ocazia de a exercita credinţa însoţită
de procedeele corecte, acolo unde părinţii lor au eşuat. Când ne
gândim la preţul îngrozitor plătit de aceşti oameni pentru că s-au
încrezut în ei înşişi ca făcători de planuri în locul lui Dumnezeu,
putem vedea că nu merita plătit sub nici o împrejurare. Poporul a
pierdut totul şi nu a câştigat nimic, în afară de prestigiul îndoiel-
nic de a conduce lucrarea lui Dumnezeu.
Cel mai bun lucru pe care izraeliţii puteau să-l facă era acela
de a recunoaşte că ceea ce a adus asupra lor doar durere şi pier-
dere a fost calea pe care au urmat-o, şi apoi, cu adevărată
pocăinţă şi mărturisire umilă, să accepte judecata tristă ce a fost
pronunţată asupra lor. Ei trebuia să fie recunoscători pentru
faptul că, după toate greşelile lor datorate răzvrătirii, Domnul
încă mai voia să facă pentru ei tot ce putea mai bine.
102 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 103

La început, părea că avea să accepte îndrumările speciale concepute de ei. În contra-

ei se pocăiseră într-ade-
… a meritat? văr de cursul lor greşit
de acţiune (vezi Numeri
14,39). Pentru observa-
torul neatent, pare că
spiritul lor supus şi
întristarea lor adâncă
indică către o manifesta-
re de adevărată pocăin-
ţă. Dar poporul nu a per-
mis Duhului Sfânt să le
deschidă ochii, astfel
încât să poată vedea
rădăcina problemei. Ei
nu au mărturisit că au
adus toate nenorocirile
asupra lor, prin faptul că au conceput îndrumările speciale ca să
aducă la îndeplinire îndrumările generale ale lui Dumnezeu. Până
ce nu aveau să vadă şi să mărturisească această problemă, privind
la Dumnezeu ca fiind Făcătorul lor de planuri şi Rezolvatorul lor
de probleme, ei nu puteau merge mai departe. Credinţa fără fap-
tele lui Dumnezeu este moartă. De aceea pocăinţa lor era insufi-
cientă ca să-i pregătească pentru ţara făgăduită.
Există o pocăinţă care este acceptată de Dumnezeu şi una
care nu este acceptată. De exemplu, pocăinţa manifestată de
Balaam şi Iuda a fost reală, dar nu putea să-i elibereze de pro-
blema lor. Tot astfel, superficiala părere de rău pe care au sim-
ţit-o izraeliţii nu a oferit lui Dumnezeu posibilitatea de a schim-
ba sentinţa care-i osândea la moarte în pustie.
Mai multe fapte omeneşti
Când aşa-numita lor pocăinţă nu a schimbat sentinţa lui
Dumnezeu, poporul a refuzat să accepte soluţia divină şi încă o
dată a început să conceapă soluţii alternative. Aceasta a dovedit
că nu a existat o schimbare reală a inimii. Ei au arătat că aveau
să urmeze îndrumările generale ale lui Dumnezeu doar dacă El
dicţie directă cu soluţia Sa plină de milă, ei s-au hotărât să atace
Canaanul (vezi Deuteronom 1,41-43). Planul lor nu conţinea nimic
care să vină de la Dumnezeu – Sursa. De aceea, nu avea nici o per-
spectivă de succes. Totuşi, în ciuda lecţiilor puternice pe care tre-
buia să le înveţe din experienţele trecutului apropiat, ei s-au
încrezut cu totul că planul lor va funcţiona de data aceasta.
Următorul paragraf ne oferă o imagine a acestor lucruri:
„Când au înţeles că Domnul nu-Şi schimbă hotărârea, din nou
li s-a trezit încăpăţânarea lor şi au spus că nu vor să se întoar-
că în pustie. Poruncindu-le să se retragă din ţara vrăjmaşilor
lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere şi s-a dove-
dit că nu era reală. Erau conştienţi că au păcătuit mult prin fap-
tul că îngăduiseră furiei să-i stăpânească şi că încercaseră să
ucidă iscoadele care îi îndemnau să asculte de Dumnezeu; dar
au fost cuprinşi de groază când şi-au dat seama că făcuseră o
greşeală teribilă, ale cărei consecinţe aveau să se dovedească a
fi dezastruoase pentru ei. Inima lor era neschimbată şi n-aveau
nevoie decât de un motiv care să le prilejuiască o izbucnire ase-
mănătoare. Acesta se prezentă când Moise, cu autoritatea dată
de Dumnezeu, le porunci să se întoarcă în pustie.” Patriarhi şi
profeţi, cap. 34, par. 17.
Deoarece planurile lor alternative au eşuat şi au auzit sentin-
ţa divină condamnându-i la moarte în pustie, ei au regretat
urmările refuzului lor de a asculta de Dumnezeu, fără a se căi
de păcatul care a adus aceste urmări. Refuzul lor îndârjit de a
învăţa căile lui Dumnezeu se reflecta în gândirea lor greşită cum
că aveau să-şi răscumpere greşeala prin faptul că porneau o cru-
ciadă împotriva duşmanului.
„,Am păcătuit împotriva Domnului’ au strigat ei. ‚Ne vom sui
şi ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru.’”
Deuteronom 1,41.
Probabil că ei s-au gândit că porunca de a se întoarce în pustie
a fost o ameninţare menită să-i forţeze să asculte, după cum
părinţii îi ameninţă pe copii cu lucruri pe care nu intenţionează
nicidecum să le aplice. Dar în felul acesta Îl judecau greşit pe
Dumnezeu, deoarece El nu a vorbit astfel. Întoarcerea lor în
pustie era singura soluţie disponibilă. Necredinţa şi procedeele
lor greşite au făcut imposibil ca El să-i mai conducă în Canaan
104 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
şi nu avea nici un rost să se întoarcă în Egipt. Pustia care se afla
între acestea două era singura alternativă. Porunca de a intra în
ţara făgăduită a fost înlocuită cu o altă poruncă, ca urmare a
neascultării lor.
Însă atât de mult se amăgiseră, încât credeau că ascultau de
Iehova când voiau să atace ţara, pe când El le poruncise clar să
facă altceva. Plănuind cucerirea canaaniţilor, ei urmau acelaşi
procedeu care le-a pricinuit eşecul de a intra în posesia ţării.
Căutau să împlinească poruncile lui Dumnezeu prin planurile
lor. De aceea, întreprinderea lor nu putea avea succes.
Ei au pornit în această întreprindere fără prezenţa divină pe
care o simboliza chivotul şi fără conducătorul lor vizibil, care era
Moise (vezi Numeri 14,42-44). Vrăjmaşii lor îi aşteptau, poziţii-
le lor fiind întărite într-o fortăreaţă naturală din munţi, de unde
au pricinuit pierderi grele izraeliţilor nenorociţi. „Atunci amori-
ţii, care locuiesc pe muntele acesta, v-au ieşit înainte, şi v-au
urmărit ca albinele; v-au bătut din Seir, până la Horma.”
Deuteronom 1,44.
O descriere exactă a situaţiei lor este dată în următorul citat:
„Fără a ţine seama de hotărârea divină, izraeliţii s-au pregă-
tit să pornească la cucerirea Canaanului. Echipaţi cu armură şi
cu arme de luptă, erau, după aprecierea lor, cu totul pregătiţi
pentru luptă; dar înaintea lui Dumnezeu şi a îndureraţilor Săi
slujitori, ei erau întristător de nepregătiţi. Când, după aproape
patruzeci de ani, le-a spus izraeliţilor să se suie şi să ia
Ierihonul, Domnul le-a făgăduit că va merge cu ei. Chivotul
cuprinzând Legea Sa era purtat în fruntea oştirii. Conducătorii
rânduiţi pentru aceasta trebuia să îndrume mişcările lor, sub
supravegherea divină. Cu o astfel de călăuzire, nu li se putea
întâmpla nici un rău. Dar acum, împotriva poruncii lui
Dumnezeu şi a interzicerii solemne a conducătorilor lor fără chi-
vot, şi fără Moise, ei au plecat să dea piept cu oştile vrăjmaşe.
Trâmbiţa a sunat şi Moise a alergat după ei, avertizându-i:
‚Pentru ce călcaţi porunca Domnului? Nu veţi izbuti! Nu vă
suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru. Căci amaleciţii şi
canaaniţii sunt înaintea voastră şi veţi cădea ucişi de sabie’
(Numeri 14,41-42).
Canaaniţii auziseră de puterea aceea tainică, ce părea că
ocroteşte acest popor, şi de minunile săvârşite pentru ei şi au
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 105
strâns acum o oaste mare ca să-i alunge pe invadatori. Oastea
atacatoare nu avea nici un conducător. Nu s-a înălţat nici o
rugăciune ca Dumnezeu să le dea izbândă. Ei au pornit cu gân-
dul disperat fie să-şi schimbe soarta, fie să moară în luptă. Deşi
nedeprinşi la luptă, erau mulţi şi înarmaţi şi sperau ca, printr-un
atac puternic prin surprindere, să înfrângă orice rezistenţă. Plini
de îndrăzneală, ei l-au provocat pe inamic, care nu îndrăznea
să-i atace.
Canaaniţii au tăbărât pe un platou stâncos, la care se putea
ajunge numai pe poteci greu accesibile, un urcuş drept şi primej-
dios. Numărul nespus de mare al evreilor nu putea face decât ca
înfrângerea lor să fie şi mai teribilă. Se târau încet pe potecile
de munte, expunându-se loviturilor de moarte ale vrăjmaşilor de
sus. Stânci masive erau prăvălite şi veneau la vale, provocând
un zgomot asurzitor, însemnându-şi calea cu sângele celor ucişi.
Cei care au ajuns în vârf, istoviţi de urcuş, au fost respinşi cu
sălbăticie şi daţi înapoi cu pierderi mari. Câmpul măcelului era
plin de trupurile celor morţi. Oastea lui Israel a fost cu desăvâr-
şire înfrântă. Nimicirea şi moartea au fost rezultatul acestei
încercări răzvrătite.
Constrânşi în cele din urmă să se recunoască înfrânţi, supra-
vieţuitorii ‚s-au întors şi au plâns înaintea Domnului; dar
Domnul nu le-a ascultat glasul’ (Deuteronom 1,45). Prin biruin-
ţa lor răsunătoare, vrăjmaşii lui Israel, care aşteptaseră cu frică
apropierea acelei mari oştiri, au prins curaj să li se împotriveas-
că. Acum considerau ca fiind neadevărate toate veştile pe care le
auziseră cu privire la lucrările minunate pe care Dumnezeu le
săvârşise pentru poporul Său şi credeau că n-au de ce să se
teamă. Această primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat
canaaniţilor curaj şi hotărâre, a sporit foarte mult greutăţile
cuceririi. Izraeliţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să
dea înapoi din faţa vrăjmaşilor lor victorioşi şi să meargă în
pustie, ştiind că aici trebuie să fie mormântul unei generaţii
întregi.” Patriarhi şi profeţi, cap. 34, ultimele cinci paragrafe.
Aceasta este istoria tragică a unui popor care nu a intrat în
odihna lui Dumnezeu pentru că nu a cunoscut căile Sale, chiar
dacă exista destulă evidenţă pentru a conduce pe un observator
să creadă că ei erau familiari cu Iehova şi procedeele Sale. El i-a
chemat să fie o lumină pentru lume, i-a condus din Egipt la
106 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Cadeş-Barnea, le-a oferit protecţie faţă de vrăjmaşii lor, le-a ofe-
rit minunatele simboluri ale Evangheliei ce se găseau în sanc-
tuar şi sistemul jertfelor şi le-a făgăduit o moştenire minunată.
Părea că ei iubesc cauza lui Dumnezeu şi au manifestat dorinţa
de a o vedea prosperând. De multe ori L-au ascultat pe Iehova în
mod implicit de-a lungul călătoriei lor spre Cadeş-Barnea.
Dar era nevoie de mai mult decât atât ca ei să poată fi consi-
deraţi un popor care cunoştea căile lui Dumnezeu suficient de
mult pentru a intra în odihna Sa. În ei se afla dispoziţia persis-
tentă de a-şi asuma poziţia de făcători de planuri – o poziţie pe
care Domnul nu le-a oferit-o niciodată. Aceasta a condus de la
un eşec la altul şi le-a distrus credinţa. Trebuia să înceteze a mai
plănui lucrarea lui Dumnezeu în locul Său, şi în schimb să înve-
ţe să se încreadă în planurile Sale şi să le aducă la îndeplinire
pe calea Sa. Nu este de mirare că Martorul adevărat şi credin-
cios a declarat cu tristeţe despre acea generaţie: „N-au cunoscut
căile Mele! Deci . . . nu vor intra în odihna Mea!” Evrei 3,10.11.
Un contrast fericit
Un contrast fericit faţă de această imagine întunecată a
necredinţei, o găsim în celelalte două iscoade. În ciuda influen-
ţei celor zece iscoade necredincioase, Iosua şi Caleb şi-au ridicat
vocile cu curaj şi au vorbit în favoarea capacităţii lui Dumnezeu
de a-Şi ţine făgăduinţa.
„Caleb a potolit poporul, care cârtea împotriva lui Moise. El a
zis: ‚Haide să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi
biruitori!’” Numeri 13,30.
În mâhnirea lor Iosua şi Caleb şi-au rupt hainele „şi au vorbit
astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: ‚Ţara pe care am stră-
bătut-o noi ca s-o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată.
Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta,
şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai, nu
vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii
din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin:
Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!’” Numeri 14,7-9.
Deşi aceşti doi oameni nu au contrazis ce s-a spus mai înain-
te, ei nu au măsurat puterea canaaniţilor cu puterea lui Israel,
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 107
ci cu puterea de neînvins a lui Dumnezeu. Ei cunoşteau şi cre-
deau adevărul, dar mărturia lor a fost respinsă de către cei care
nu credeau.
Cum a fost posibil ca aceşti doi oameni, Caleb şi Iosua, să
menţină o credinţă puternică şi dăinuitoare în această criză? Se
pare că şi ei au fost la fel de mult implicaţi în programul de fapte
ca şi celelalte zece iscoade şi poporul în general, totuşi „faptele”
care au distrus credinţa celorlalţi nu au distrus-o şi pe a lor. A
făcut cazul lor excepţie de la principiul din Iacov 2,20, care
spune că credinţa fără fapte este moartă? Acest lucru nu este
posibil, deoarece principiul este corect şi nu permite excepţii.
Mai este o altă posibilitate, şi anume ca cei doi, Caleb şi Iosua,
să nu fi fost implicaţi în programul de fapte omeneşti. Chiar
dacă au făcut şi ei parte din gruparea trimisă ca să cerceteze
ţara, părând că erau angajaţi în îndeplinirea propriilor lucrări,
totuşi sunt multe situaţii similare când lucrurile nu sunt ceea ce
par să fie.
Un exemplu excelent în această privinţă este atunci când
David a pornit împreună cu filistenii împotriva lui Saul şi a
armatei sale (vezi 1 Samuel 29,2). Toate aparenţele indicau că
David avea să lupte alături de filisteni împotriva poporului său.
Regele filistean credea cu siguranţă acest lucru şi nu putea fi
convins de contrariu. Dar, cu toate că David a pornit împreună
cu filistenii, nu avea nici o intenţie să-i sprijine.
Tot astfel, ar fi o greşeală să presupunem că deoarece Caleb şi
Iosua făceau parte din gruparea aleasă să cerceteze ţara, erau în
mod necesar implicaţi asemenea celorlalţi în programul de
fapte. Aceasta nu înseamnă nici că ei încercau să-şi ascundă
gândurile şi motivaţiile, după cum a făcut David.
O metodă mult mai sigură de evaluare a situaţiei este pe baza
principiilor implicate. Indiferent de aparenţele contrare, moar-
tea credinţei în cazul celor zece iscoade şi a restului poporului ne
arată că credinţa lor a fost amestecată cu fapte omeneşti în loc
de faptele lui Dumnezeu. În contrast cu aceasta avem credinţa
vie manifestată de cei doi bărbaţi loiali în timpul de criză.
Aceasta dovedeşte că ei nu erau implicaţi în fapte personale.
Dumnezeu nu a găsit de cuviinţă să ne descopere exact modul în
care ei au evitat să cadă în această capcană în care au căzut cei-
lalţi, dar se vede clar că au evitat aceasta. Ascultători, ei au
108 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
îndeplinit sarcina ce li s-a dat, fără să fie părtaşi spiritului care
a dat naştere acestui plan. Caleb şi Iosua au continuat să se
încreadă în Dumnezeu şi nu şi-au pus încrederea în ei înşişi ase-
menea celorlalte zece iscoade.
Doar atunci când a venit ceasul încercării s-a descoperit dife-
renţa dintre cele două grupe. Atunci când oamenii se întorc la
fapte personale, credinţa lor piere imediat, în timp ce în alte
cazuri necredinţa se manifestă mai târziu. Un exemplu de cre-
dinţă care s-a stins imediat este atunci când Ilie a dormit la por-
ţile cetăţii Izreel şi apoi i s-a comunicat ameninţarea Izabelei. El
nu şi-a îndreptat privirea către puterea nemărginită a lui
Dumnezeu, ci a privit la situaţia sa primejdioasă. Făcând astfel,
el s-a întors la faptele personale şi credinţa lui a murit imediat
(vezi 1 Împăraţi 19,2-4).
La Cadeş, Izraeliţii nu au experimentat pierderea credinţei
decât mai târziu. Necredinţa lor nu s-a manifestat decât după
aproape şase săptămâni de la timpul când ei s-au întors la fap-
tele personale trimiţând iscoadele. Dar fie că rezultatul apare
imediat sau mai târziu, urmarea este aceeaşi şi demonstrează
adevărul că credinţa fără faptele lui Dumnezeu este moartă.
Vocea lui Caleb, sprijinit de Iosua, Moise şi Aaron, era o mino-
ră exprimare a credinţei în această situaţie, şi cuvântarea sa nu
a reuşit să îndrepte minţile majorităţii la rădăcina problemei.
Caleb nu a înfăţişat înaintea lor schimbarea de procedură pe
care ei au iniţiat-o atunci când au ales iscoadele. Dar până ce nu
avea să fie îndreptată problema de bază, nu exista nici o şansă
de succes. Trebuia să treacă patruzeci de ani şi să piară o gene-
raţie întreagă până ce lucrurile aveau să se îndrepte. Dar, atunci
când răul a fost îndreptat, au putut să intre în stăpânirea ţării.
Un alt contrast minunat faţă de imaginea întunecată a necre-
dinţei, ne este oferit de spiritul şi atitudinea lui Moise, Aaron,
Caleb şi Iosua atunci când ei au fost chemaţi să sufere pedeap-
sa împreună cu restul poporului. În ciuda dezamăgirii lor, aceşti
patru bărbaţi au suportat judecata divină fără să murmure,
chiar dacă erau nevinovaţi de necredinţa şi răzvrătirea care au
adus sentinţa asupra lor. În timp ce ceilalţi au refuzat să accep-
te judecata pronunţată asupra lor până ce au văzut că nu au nici
o altă alternativă, cei patru bărbaţi umili şi credincioşi au accep-
tat de la început soluţia divină.
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 109
„Pentru Moise, Aaron, Caleb şi Iosua, hotărârea că Israel nu
trebuia să intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o
dezamăgire amară; şi totuşi, ei au primit decizia divină fără să
murmure.” Patriarhi şi profeţi, cap. 34, par. 18.
O ocazie pierdută
Izraeliţii ar fi putut intra în odihnă la Cadeş-Barnea dacă ar
fi recunoscut în necredinţa şi spiritul lor turbulent o descoperi-
re cu privire la procedeele greşite care au existat şi la măsurile
corectoare ce erau necesare. La început ei nu ştiau exact care
era problema, şi nici nu o puteau descoperi prin resurse perso-
nale, pentru că doar Dumnezeu putea să le arate în ce consta
dificultatea. Între timp ei puteau să-şi dea seama că au creat o
problemă serioasă care necesita o soluţie imediată.
Era răspunderea lor aceea de a recunoaşte neajutorarea lor şi,
predând problema lui Dumnezeu, să-I încredinţeze lucrarea de a
le arăta unde au greşit. Dacă ar fi făcut aceasta, Domnul le-ar fi
explicat în mod clar natura nelegiuirii lor. Dacă realizarea păca-
tului lor ar fi fost urmată de o mărturisire sinceră, ar fi respins
acele procedee greşite care i-au oprit să intre în Canaan, şi ar fi
adoptat procedeele corecte. Apoi ar fi putut să intre în odihna lui
Dumnezeu chiar dacă ar fi trebuit să suporte consecinţele căii lor
greşite şi să accepte un alt plan de la Dumnezeu. Dacă ar fi
aşteptat ca Dumnezeu să le dea îndrumările speciale, El le-ar fi
comunicat aceste îndrumări la timpul potrivit prin Moise.
Aceasta trebuia să facă ei. În schimb, atenţia lor era atât de
mult fixată în a învinovăţi un Dumnezeu nevinovat pentru
problemele pe care şi le-au făcut singuri, că nici nu s-au gândit
să-şi cerceteze cursul lor de acţiune. Drept urmare, au mers de
la o stare rea la una şi mai rea.
Dacă ar fi avut cât de puţină umilinţă, ar fi putut să-şi dea
seama cel puţin că ceva nu era în regulă şi s-ar fi întrebat de ce
se aflau în această stare de răzvrătire şi unde era credinţa înflă-
cărată pe care au experimentat-o cu puţin timp înainte. Aşa a
făcut Iosua, patruzeci de ani mai târziu, când copiii acestei gene-
raţii au suferit înfrângerea surprinzătoare de la Ai. El a recu-
noscut că înfrângerea lor umilitoare indica către unele greşeli ce
110 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
au fost făcute. Nu a petrecut nici un moment în a acuza pe
Dumnezeu, ci a privit cu umilinţă către Domnul pentru a primi
un răspuns la problemă. Dumnezeu i-a descoperit bucuros acest
lucru şi i-a oferit un plan care, dacă avea să fie urmat cu credin-
cioşie, avea să lucreze perfect. Ceea ce El a făcut pentru Israel
patruzeci de ani mai târziu, ar fi putut face la fel de repede şi efi-
cient şi la Cadeş-Barnea. Dar poporul, în încrederea lor în sine
încăpăţânată şi în mândria lor, nici nu se gândeau să-i ofere
această ocazie.
O lecţie pentru noi
Motivul pentru care Israel nu a putut intra în odihna lui
Dumnezeu a fost pentru că nu a urmat căile Sale. În felul aces-
ta Scriptura accentuează marele adevăr după care credinţa tre-
buie combinată cu procedeele corecte pentru a aduce succesul.
Aceasta este solia pe care Pavel o evidenţiază atât de puternic şi
care este conţinută în Sabatul lui Dumnezeu. Doar atunci când
credinţa este legată de căile lui Dumnezeu va putea poporul lui
Dumnezeu, individual sau colectiv, să experimenteze adevărata
odihnă spirituală. Ei Îl vor lăsa pe Dumnezeu să facă planuri
pentru ei şi, drept urmare, nu vor cunoaşte insuccesul, pierde-
rea, imposibilitatea sau înfrângerea.
„Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui
suflet copleşit de greutăţi. Hristos nu va îngădui ca vreunul din-
tre cei care, prin pocăinţă şi credinţă, au cerut protecţia Sa să
treacă sub puterea vrăjmaşului. Mântuitorul este alături de cei
ispitiţi şi încercaţi. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposi-
bilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela care ne întă-
reşte. Când vin ispitele şi încercările, nu aştepta ca mai întâi să
birui toate greutăţile, ci priveşte la Isus, ajutorul tău.” Hristos,
Lumina lumii, cap. 53, par. 12 de la urmă.
Din păcate, lucrurile nu stau de obicei astfel, după cum a fost
şi în cazul lui Israel. Deoarece poporul lui Dumnezeu este plin
de zel, spirit de sacrificiu şi credinţă pentru a face lucrarea Sa,
ei sunt siguri că El este mulţumit cu eforturile pe care ei le fac
în numele Său. Încep să facă propriile planuri şi, pe nesimţite,
se înalţă pe ei înşişi în locul lui Dumnezeu. Când planurile lor
CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 111
eşuează, îşi intensifică eforturile, în presupunerea lipsită de
logică că, dacă au eşuat în ciuda atâtor planuri să ajungă la
rezultatul dorit, atunci vor putea să-l obţină dacă vor plănui mai
mult. Acest curs de acţiune a fost adoptat foarte des în trecut,
chiar dacă lecţia clară a istoriei ne arată că nu merge aşa. În
schimb, aceasta zideşte împărăţia Satanei. Căzând în această
cursă, copiii lui Dumnezeu devin cei mai buni aliaţi ai Satanei.
Dacă cei ce alcătuiesc poporul Său dau expresie credinţei lor
prin faptul că formulează ei înşişi îndrumările speciale, vor
experimenta în mod inevitabil un eşec ce le va distruge credin-
ţa. Vor ajunge în încurcătură pentru că nu vor putea înţelege de
ce rezultatul a fost opus aşteptărilor lor. După concepţia lor totul
a fost lucrat aşa cum trebuie. În felul acesta sunt conduşi să
pună la îndoială caracterul lui Dumnezeu şi să se îndoiască de
cuvântul Său, iar rezultatul va fi acela că devin şi mai înclinaţi
să se întoarcă pe viitor la fapte personale.
Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie bine întemeiaţi în cunoaş-
terea faptului că nimic nu poate fi greşit în privinţa caracteru-
lui Său. Dumnezeu nu este capricios, crud sau nedemn de încre-
dere. Conducându-ne să ne îndoim de El, Satana urmăreşte să
ne îndepărteze atenţia de la singurul lucru de care ar trebui să
ne îndoim – procedeele omeneşti. Dacă aceia care pretind a fi
copiii lui Dumnezeu s-ar cerceta în lumina căilor Sale, ar afla
curând care este cauza nereuşitelor lor şi a marii întârzieri în
încheierea lucrării lui Dumnezeu.
Pe măsură ce învăţăm mai mult despre procedeele lui
Dumnezeu, ar trebui să ne revizuim experienţele trecutului pen-
tru a înţelege de ce marea noastră credinţă nu a produs rezulta-
te pe măsura făgăduinţelor în care ne-am pus încrederea. Am
studiat făgăduinţele, le-am crezut şi am mers înainte aşteptând
ca Cel Atotputernic să facă lucruri mari pentru noi şi prin noi.
Dar în loc de binecuvântări minunate, am obţinut doar nişte
rezultate mizerabile. Aceasta a condus pe mulţi să tragă conclu-
zia că Domnul nu face întocmai ceea ce spune. Un scriitor a dat
expresie acestui lucru în următoarele cuvinte:
„Există o întrebare care obsedează continuu minţile multora
dintre cei ce caută să slujească lui Hristos în biserica Sa de azi.
Este o întrebare pe care deseori căutăm să o aducem la tăcere,
pentru că ne tulbură; dar este o întrebare prea importantă ca să
112 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ 113

o ignorăm. Dacă tot ce spune Biblia este adevărat, de ce nu rea- îndrumări, dar prea curând a venit timpul când au înlocuit
lizează mai mult religia noastră? De ce nu efectuează o transfor- aceasta cu propriile planuri. Au pierdut din vedere adevărul pe
mare radicală a scenei umane? De ce nu au fost eliberate vieţile care l-a exprimat Ieremia în aceste cuvinte:
noastre în mai mare măsură de compromis şi înfrângere? De ce „Ştiu, Doamne, că viaţa omului nu îi aparţine; nici nu stă în
nu a fost creată o biserică înflăcărată de credinţă, lipsită de puterea omului să-şi îndrepte paşii spre ţintă.” Ieremia 10,23.
scandalul neînţelegerilor şi ai cărei membri să fie inspiraţi cu un Copiii lui Dumnezeu nu au intrat încă în ţara făgăduită şi nici
zel mistuitor de a da mărturie pentru Hristos? nu vor intra până ce nu se va ridica un popor care a învăţat lec-
. . . De ce există o asemenea diferenţă între făgăduinţă şi rea- ţia aceasta vitală şi care a devenit neclintit în ce priveşte prin-
litate, aşa cum o cunoaştem în vieţile noastre şi o vedem în bise- cipiul că Dumnezeu este singurul lor Făcător de planuri şi
rică şi în lumea din jurul nostru?” A Faith to Proclaim, 137, by Rezolvator de probleme. Fiecare generaţie a încercat să facă
James S. Stewart. lucrarea pe calea ei. Nu a sosit timpul ca să ne încredem în
Acest om face să răsune strigătul care s-a ridicat din nenumă- Dumnezeu şi să-L lăsăm să facă lucrarea pe calea Sa? După cum
rate suflete disperate. Tragedia constă în faptul că foarte puţini spune Pavel, „Rămâne încă o odihnă de Sabat pentru poporul lui
au aflat răspunsul. Odihna pe care o aduce eliberarea de înfrân- Dumnezeu. Pentru că, cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi
gere constă în înţelegerea căilor lui Dumnezeu şi, în locul înfrân- el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.
gerii, vom experimenta o viaţă nouă asemenea vieţii Modelului De aceea, să depunem orice efort ca să intrăm în odihna aceas-
nostru divin, „un şir neîntrerupt de biruinţe, nevăzute aici ca ta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând exemplul lor de neas-
atare, dar socotite în felul acesta în marele viitor.” Hristos, cultare.” Evrei 4,9-11.
Lumina lumii, cap. 73, par. 6 de la urmă.
Intenţia lui Dumnezeu nu este nicidecum ca cei ce sunt copiii
Săi să se poticnească şi să cadă de-a lungul vieţii lor. El a plă-
nuit pentru urmaşii Săi un triumf glorios continuu. Dar această
moştenire este disponibilă doar pentru cei care cunosc şi urmea-
ză căile Sale.
Au trecut secole de la evenimentele ce au avut loc la Cadeş-
Barnea. Poporul lui Dumnezeu se găseşte încă o dată aproape de
ţara făgăduită – de data aceasta Canaanul ceresc. De multe ori
în timpul acestor ani ei ar fi putut să ajungă aici, dar cu toate că
au avut o mare credinţă şi un mare zel pentru cauza lui
Dumnezeu, nu au putut intra în odihnă, pentru că nu au învă-
ţat căile Sale. El nu a fost recunoscut ca fiind marele şi singurul
Făcător de planuri, Purtător de poveri şi Rezolvator de proble-
me. În schimb, o generaţie după alta a repetat greşeala de a face
propriile planuri încercând să îndeplinească astfel scopurile lui
Dumnezeu. Lecţia pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să o
înveţe înainte de a putea încheia lucrarea şi a se odihni în cămi-
nul ceresc este aceea de a nu mai face această greşeală.
Au fost făcute multe începuturi promiţătoare în timpul căro-
ra poporul lui Dumnezeu a privit doar la El pentru a primi

CAPITOLUL 07
O educare în căile lui Dumnezeu
Dovezi ample
zraeliţii nu aveau nici o scuză pentru faptul că nu cunoşteau
I căile lui Dumnezeu, nu se încredeau în ele şi nu le urmau,
deoarece aceste căi le-au fost demonstrate la fiecare pas în drumul
lor din Egipt spre Cadeş-Barnea. Este nevoie doar să relatăm
aceste diferite episoade pentru a vedea cât de amănunţit le-a des-
coperit Dumnezeu infailibilitatea căilor Sale. De aceea, ei nu au
avut nici un motiv să recurgă la planuri personale.
Dumnezeu ştia că în mod firesc numai El putea să ocupe cu
succes poziţia de Făcător de planuri şi Rezolvator de probleme
pentru poporul Său. Succesul călătoriei lor şi ocuparea ulterioa-
ră a Canaanului depindea de recunoaşterea acestui fapt.
Dacă, în loc de aceasta, ei aveau să aleagă să modifice rându-
ielile divine, atunci, în aceeaşi măsură, aveau să aibă parte de
întârziere şi dezastru de-a lungul drumului lor. Singura sigu-
ranţă era ca ei să-şi pună încrederea în procedeele lui
Dumnezeu, astfel încât mintea lor să fie adânc pătrunsă de aces-
te principii. Aceasta le-ar fi oferit protecţie împotriva ispitei de
a se întoarce la fapte personale. Chiar înainte ca izraeliţii să
pornească în călătoria lor spre Canaan, Dumnezeu a folosit fie-
care ocazie pentru a le arăta căile Sale pline de milă. Nici nu se
putea primi o dovadă mai clară şi convingătoare cu privire la
iubirea şi grija Sa pentru ei. Aceasta trebuia să fie îndestulătoa-
O EDUCAŢIE ÎN CĂILE LUI DUMNEZEU 115
re pentru a-i învăţa să se încreadă în căile Sale şi să-i apere de
încredere în sine, ca să nu se întoarcă la planurile lor, găsind
soluţii personale la problemele lor.
Eliberarea din Egipt
În plus, Israel a beneficiat de dovezi ample cu privire la dezas-
trele ce au venit asupra lor atunci când nu s-au încrezut în
călăuzirea lui Dumnezeu, ci s-au încrezut în ei înşişi.
Ca robi în Egipt, izraeliţii au fost apăsaţi de problema înfrico-
şătoare pe care şi-o creaseră singuri. Dacă ar fi privit doar la
Dumnezeu ca Îndrumător al lor, nu ar fi ajuns niciodată într-o
astfel de stare. Egiptenii erau atât de puternici în contrast cu ei,
încât au recunoscut că nu aveau nici o şansă să se elibereze sin-
guri. Singura cale era aceea de a lăsa problema lor cu totul în
mâinile lui Dumnezeu. Aceasta a oferit Domnului o ocazie extra-
ordinară de a demonstra căile Sale.
După ce Dumnezeu l-a învăţat pe Moise căile Sale timp de
patruzeci de ani în Madian, El l-a trimis înapoi în Egipt la
porunca Sa. Dumnezeu avea un control deplin asupra operaţii-
lor de acolo, din moment ce izraeliţii nu puteau să-şi asume
această răspundere, iar Moise nu primise nici o dispoziţie să
facă astfel. Moise era atât de mult supus voinţei lui Dumnezeu,
încât nu mai era gata să ia iniţiativa în vreo acţiune.
De aceea, evenimentele care au avut loc în Egipt sunt un
exemplu excelent cu privire la procedeele lui Dumnezeu. Având
în vedere că poporul nu putea interveni în nici un fel, Iehova a
putut demonstra procedeele Sale şi modul în care aşteaptă ca
poporul Său să coopereze cu El. El a arătat că nu era calea Sa
aceea de a încredinţa facerea planurilor şi rezolvarea probleme-
lor unui comitet format din conducători, care erau doar în apa-
renţă înţelepţi. Aceasta nu este niciodată calea lui Dumnezeu.
Ori de câte ori sunt introduse astfel de procedee, putem fi siguri
că nu vin de la Domnul.
Nu a existat nici o idee omenească în planul eliberării din
Egipt conceput de mintea lui Iehova, care a prevăzut din veş-
nicie problema şi soluţia. Fără a cere sfat oamenilor, El l-a
informat pe Israel prin Moise ce trebuia să facă şi ce aştepta
El de la ei. Plecarea lor cu succes depindea de ascultarea lor
exactă de sfaturile divine. Dumnezeu trebuia doar să comunice
116 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
poporului prin Moise detaliile specifice, cerându-le ca să ascul-
te de ele cu toată încrederea.
În dorinţa Sa de a salva pe puternicul Faraon al Egiptului şi,
prin el, întreaga naţiune, Dumnezeu a trimis pe Moise şi Aaron
cu o solie la el. Dacă Faraon avea să asculte şi să-şi deschidă
inima faţă de lumina divină, Dumnezeu putea să-i salveze pe
egipteni din groapa întunecată a ruinei către care se îndreptau
grăbit. Dar mândrul monarh a refuzat singura lumină care ar fi
putut schimba soarta acestei naţiuni prinsă în mrejele închină-
rii idolatre. Fiecare refuz a separat şi mai mult Egiptul de pro-
tecţia lui Dumnezeu. El nu a putut să-i salveze de rezultatele
propriei lor alegeri, şi o plagă a urmat după alta. (Vezi Exodul,
capitolele 7 şi 12.)
În contrast, prin credinţă şi ascultare, Israel a rămas sub pro-
tecţia lui Dumnezeu şi nu a suferit efectele devastatoare ale plă-
gilor ce au căzut asupra Egiptului. Orice egiptean care a ales să
se alăture lui Israel a fost de asemenea protejat.
Pentru a evita lovitura finală a morţii din ultima plagă, izrae-
liţii au fost chemaţi să-şi arate credinţa în Creatorul lor pentru
a-i proteja. Planul conceput de cerescul Rezolvator de probleme
a fost explicat pas cu pas. Mai întâi fiecare bărbat trebuia să fie
circumcis. Apoi trebuia ales un miel, care era omorât, iar sânge-
le trebuia stropit pe cei doi stâlpi ai uşii şi pe pragul de sus. În
noaptea specificată, întregul miel fript trebuia mâncat cu ier-
buri amare şi pâine nedospită, în timp ce izraeliţii stăteau cu
mijlocul încins, gata de plecare. În acest timp plaga lua vieţile
primilor născuţi ai egiptenilor.
Nu există nici un raport din care să reiasă că vreun izraelit
nu a urmat cu exactitate planul pe care l-a dat Dumnezeu.
Acest lucru a fost binevenit, pentru că introducerea alegerilor
omeneşti ar fi împiedicat efortul divin şi ar fi provocat un mare
eşec. În schimb, rezultatul a fost o capodoperă a eliberării. Nici
un izraelit nu a fost rănit sau ucis. Egiptenii nu s-au opus deloc
plecării lor, ci dimpotrivă, au îngrămădit în mâinile lor daruri
de mare valoare (vezi Exodul 11 şi 12). Ce contrast este între
această eliberare şi alte mari eliberări din istorie în care oame-
nii au fost făcătorii de planuri. De regulă, cei implicaţi s-au
luptat timp de mai mulţi ani, cu mari pierderi de vieţi ome-
neşti şi proprietăţi de ambele părţi.
O EDUCAŢIE ÎN CĂILE LUI DUMNEZEU 117
Dacă Domnul ar fi lăsat această răspundere pe seama unui
comitet de bătrâni ca ei să planifice exodul, fără îndoială că ei
s-ar fi gândit la o întreprindere militară, după cum a făcut şi
Moise la început. Dar un astfel de plan nu ar fi funcţionat.
Egiptenii s-au asigurat ca izraeliţii să nu aibă acces la metale
din care să-şi facă arme. Singurul timp în care puteau să se pre-
gătească pentru aşa ceva era în toiul nopţii, când erau prea obo-
siţi de la munca din timpul zilei ca să mai aibă energie pentru
aşa ceva. Cu acest handicap, ei nu ar fi putut niciodată să-şi for-
meze o armată deopotrivă cu cea a egiptenilor, care în acel timp
erau indiscutabil liderii militari ai lumii. Chiar dacă printr-o
minune Israel ar fi putut să-i înfrângă pe vrăjmaşii lor, aceasta
s-ar fi făcut cu un preţ înfricoşător de vieţi omeneşti. Doar o
rămăşiţă a oştirii decimate ar fi supravieţuit ca să părăsească
ţinutul robiei lor pentru a merge în ţara făgăduită.
Călăuzire zilnică
S-ar putea ca unii să argumenteze că din moment ce situaţia
izraeliţilor în Egipt era aşa de disperată, Domnul era obligat să
facă totul pentru ei în acel timp, dar odată ce au fost eliberaţi,
putea fi introdusă o nouă ordine a lucrurilor. Însă eliberarea de
sub stăpânirea supraveghetorilor lor nu a adus nici o schimbare
în procedeele lui Dumnezeu. El nu i-a spus lui Moise să numeas-
că un comitet ca să determine ruta zilnică pe care aveau să o
urmeze şi distanţa pe care o aveau de parcurs. În schimb, El a
pus stâlpul de nor înaintea lor ca să-i călăuzească în timpul zilei
şi stâlpul de foc ca să-i călăuzească noaptea, arătând astfel că El
singur, fără nici o contribuţie din partea lor, avea să decidă în ce
direcţie şi cât de departe aveau să călătorească. Tot ce avea de
făcut poporul era să privească la nor şi să-l urmeze. În orele tim-
purii ale dimineţii, când norul se ridica, ei ştiau că era timpul să
se pregătească pentru marş. Dacă norul rămânea jos, ştiau că
aveau să mai stea acolo. (Vezi Numeri 9,17-23.)
Dacă răspunderea călătoriei zilnice ar fi fost încredinţată
unui comitet, cu siguranţă că nu ar fi mers în direcţia în care a
mers Domnul. El i-a condus spre sud, în loc să o ia spre est sau
nord. Când călătorim dintr-un loc într-altul, de regulă alegem o
rută mai scurtă ca să ajungem la destinaţie. Dar Iehova a
călăuzit paşii lor într-o direcţie diferită faţă de cea aleasă de ei,
118 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU O EDUCAŢIE ÎN CĂILE LUI DUMNEZEU 119

îndreptându-i povara lucrării sale cu alţi oameni aleşi cu grijă. Accentuăm din
Răspunderea lui Dumnezeu spre partea de nou faptul că aceasta nu a fost o propunere de a forma un comi-
vest a Mării tet, ci a fost o delegare a lucrării lui Dumnezeu, ea fiind îndepli-
şi răspunderea lui Israel Roşii şi plasând nită în echipă.
• să plănuiască astfel o barieră „Domnul l-a onorat mult pe Moise şi prin mâna sa a săvârşit
Răspunderea pentru călătoria în aparenţă de multe minuni; dar faptul că el fusese ales ca să-i înveţe pe alţii
lui Dumnezeu lor netrecut între ei nu l-a făcut să tragă concluzia că el personal nu mai are nevoie
• călăuzire zilnică şi obiectivul lor. să fie învăţat. Conducătorul ales al lui Israel a ascultat cu bucu-
Pentru izraeliţii rie sugestiile pe care i le dăduse preotul din Madian, temător de
care mărşăluiau, Dumnezeu, şi a adoptat planul său ca fiind un aranjament înţe-
• să accepte pla-
acţiunile lui lept.” Patriarhi şi profeţi, cap. 26, par. 3 de la urmă.
Răspunderea nurile
lui Israel • să urmeze Dumnezeu tre- Moise nu credea că nu are nevoie de sfat. Prin bunăvoinţa sa
călăuzirii Sale buie să fi părut de a accepta sfatul el a demonstrat înţelepciunea de care vorbea
lipsite de logică, Solomon: „Când nu este chibzuinţă, poporul cade; dar siguranţa
ispitindu-i pe mulţi să creadă că El i-a înşelat. Dar Dumnezeu vine prin marele număr de sfetnici. . . . Calea nebunului este fără
nu le-a oferit nici o explicaţie ci le-a cerut doar să-L urmeze cu prihană în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile. . . . Planurile
o încredere necondiţionată. nu izbutesc, când lipseşte o adunare care să chibzuiască, dar
Ceea ce Israel nu putea şti era faptul că egiptenii, pe care ulti- izbutesc când sunt mulţi sfetnici.” Proverbe 11,14; 12,15; 15,22.
ma dată i-a văzut speriaţi şi învinşi, aveau să-şi revină şi apoi
să-i urmărească. Dacă izraeliţii ar fi mers pe calea aleasă de ei, Construirea sanctuarului
vrăjmaşii lor înfuriaţi s-ar fi aruncat asupra lor într-un ţinut Odată ce puterea lui Faraon a fost cu totul distrusă, călătoria
deschis, fără posibilităţi de apărare naturală. Rezultatul ar fi izraeliţilor spre Canaan a fost reluată, ameninţarea egiptenilor
fost teribil. fiind înlăturată pentru totdeauna. Chiar dacă acum se părea că
Dar, pe ţărmul de est al mării se afla o fortăreaţă naturală sunt în siguranţă, Dumnezeu nu a renunţat la răspunderea de a
formată între Marea Roşie şi munţii pietroşi din sud. Pentru face planuri pentru Israel. A continuat să păstreze acest rol pentru
Domnul era un lucru simplu să interpună norul protector astfel Sine. Contrar aşteptărilor lor şi planurilor pe care ei le-ar fi făcut,
încât egiptenii să nu poată ajunge la poporul Său. Prin puterea Dumnezeu nu i-a condus spre nord într-un marş direct către ţara
Sa nemărginită, Dumnezeu a deschis apele mării ca ei să trea- făgăduită. El i-a condus spre sud-est, către Muntele Sinai. Deşi nu
că, iar atunci când egiptenii necugetaţi au încercat să-i urmeze erau conştienţi de aceasta, era nevoie de o mare lucrare de pregă-
fără protecţia lui Dumnezeu, au fost înghiţiţi de ape. tire mai înainte ca ei să fie gata să cucerească Canaanul. Ei au
Încă o dată izraeliţilor li s-a oferit o demonstraţie convingă- subestimat condiţia prealabilă pentru o astfel de cucerire şi, dacă
toare cu privire la modul în care lucrează Dumnezeu, modul în ar fi fost ei făcătorii de planuri, ar fi întreprins un asalt asupra
care trebuia să coopereze cu El şi succesul inevitabil care urmea- canaaniţilor, deşi nu erau deloc pregătiţi pentru luptă.
ză unei astfel de asocieri. Nu a existat insucces, pierdere, impo- Mai mult decât orice, izraeliţii aveau nevoie de trei lucruri:
sibilitate sau înfrângere. • cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu după cum este
Deşi Moise era purtătorul de cuvânt ales de Dumnezeu pen- exprimat în legea Sa,
tru a descoperi lui Israel planurile Sale, Dumnezeu nu a cerut • Evanghelia ce era descoperită în sanctuarul din pustie şi în
lui Moise să poarte singur povara lucrării. După cum am văzut serviciile sale,
în capitolul 6, Moise a fost instruit prin socrul său să împartă • şi credinţă în Marele lor Făcător de planuri.
120 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
În loc de a-i da lui Moise sarcina de a construi sanctuarul,
Dumnezeu a înzestrat pe alţi oameni cu multă iscusinţă în artă
şi meşteşug, ca să îndeplinească această sarcină. El nu le-a
încredinţat lor rolul de făcători de planuri, ci a continuat să
organizeze lucrurile exact după cum făcuse şi până atunci. În loc
de a încredinţa unui comitet sarcina de a face schiţa pentru
sanctuar, El l-a chemat pe Moise pe munte şi acolo i-a arătat
planurile pentru construcţie. Apoi i-a spus lui Moise: „Vezi să le
faci după modelul care ţi s-a arătat pe munte.” Exodul 25,40.
În planul acestei construcţii minunate nu a existat nici un fir
de născocire omenească. Acest plan, care a fost primit doar de la
Dumnezeu, a fost urmat de o lucrare plină de succes. Sanctuarul
ilustra în termeni simpli şi adecvaţi detaliile planului de mân-
tuire pentru izraeliţii de atunci şi pentru poporul lui Dumnezeu
din orice timp. Orice eşec de a vedea solia ilustrată atât de clar
în sanctuar, nu a fost din vina serviciului preînchipuitor, ci era
rezultatul orbirii spirituale pe care poporul a îngăduit-o să vină
asupra lor. În timpul în care Isus a venit pe pământ, Israel pier-
duse înţelegerea Evangheliei şi, drept urmare, pierduseră şi
înţelegerea cu privire la intrarea în odihna lui Dumnezeu. Nu
mai puteau vedea însemnătatea spirituală care se afla dincolo
de sanctuar şi serviciile sale, pentru că lucrurile spirituale tre-
buie judecate spiritual (1 Corinteni 2,2).
Dacă Dumnezeu ar fi numit un comitet de bărbaţi pentru a
plănui construirea sanctuarului, ei nu ar fi putut niciodată să
facă acest lucru, deoarece posedau cea mai redusă înţelegere a
Evangheliei din acel timp. Nu puteau să plănuiască acea con-
strucţie, după cum nici noi nu ne putem plănui viaţa şi nu putem
concepe o cale de eliberare din robia păcatului şi a morţii.
Când Dumnezeu a poruncit să se ridice tabăra de la Sinai şi
să se reia călătoria, era nevoie doar de două zile pentru a călă-
tori de la Sinai la Cadeş-Barnea. În ciuda apariţiei unor răz-
vrătiri, care au adus asupra lor consecinţe dezastruoase, călă-
toria izraeliţilor din ţara robiei către marginea de sud a ţării
făgăduite s-a desfăşurat cu un succes minunat. Iarăşi şi iarăşi
le-au fost oferite demonstraţii clare cu privire la modul speci-
fic în care lucra Dumnezeu şi la succesul inevitabil care rezul-
ta de aici. Atâta timp cât ei urmau planurile făcute de Cel infi-
nit în înţelepciune, ei nu aveau să cunoască insuccesul, pierde-
O EDUCAŢIE ÎN CĂILE LUI DUMNEZEU 121
În loc de a încredinţa unui comitet
sarcina de a face schiţa pentru cort,
El l-a chemat pe Moise pe munte şi
i-a arătat planurile de construcţie
rea, imposibilitatea sau înfrângerea. Acesta este un raport
inspirator.
Izraeliţii au avut multe ocazii de a medita la modul în care ei
au abordat problemele şi la rezultatul cu totul diferit ce a urmat.
Sistemul care funcţionase până atunci a dat rezultate perfecte,
aşa că nu aveau nici o scuză să schimbe acest mod de procedare
şi să nu se mai încreadă doar în Dumnezeu pentru facerea pla-
nurilor şi rezolvarea problemelor. De fiecare dată când au urmat
cu exactitate îndrumările lui Dumnezeu, aceasta le-a adus suc-
ces şi binecuvântare. Dacă s-ar fi dovedit că Dumnezeu este un
Făcător de planuri şi Rezolvator de probleme greşit, ar fi avut
un motiv ca să caute o altă cale, dar ei nu au avut nici cel mai
mic motiv ca să se întoarcă la fapte personale.
Este un lucru să vezi demonstrarea principiilor odihnei de
Sabat, şi un alt lucru să le primeşti ca pe un mod de viaţă. Cu
toate că au fost demonstrate în repetate rânduri, din păcate,
aceste lecţii din istorie nu au fost învăţate de către copiii lui
Israel. Dumnezeu a putut să spună doar: „De aceea M-am dez-
gustat de neamul acesta, şi am zis: ‚Ei totdeauna se rătăcesc în
inima lor. N-au cunoscut căile Mele! Am jurat, deci, în mânia
Mea că nu vor intra în odihna Mea!’” Evrei 3,10.11.
122 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
În ciuda tuturor dovezilor cu privire la faptul că Dumnezeu
era demn de încredere, Israel a preferat să se încreadă în ei
înşişi. „În necredinţa lor, au limitat puterea lui Dumnezeu şi au
dovedit neîncredere în braţul care i-a călăuzit în siguranţă până
aici.” Patriarhi şi profeţi, cap. 34, par. 5.
Educaţia lui Moise
Moise, conducătorul poporului Israel ales de Dumnezeu, s-a
aflat şi el într-o nevoie disperată de a obţine cea mai bună edu-
caţie ca să poată conduce cu succes pe poporul lui Dumnezeu şi
să devină un bun model pentru ei. Acest lucru era posibil doar
dacă el înţelegea căile lui Dumnezeu şi era vindecat de orice dis-
poziţie de a lua lucrurile în mâna sa. Când privim asupra isto-
riei lui Moise, vedem că exact aceasta a fost educaţia pe care
divinul Învăţător i-a oferit-o.
Viaţa lui Moise a fost păstrată printr-o minune atunci când
era doar un copilaş, iar când a devenit puţin mai mare a fost
adoptat în familia regală. (Vezi Exodul 2,1-10 şi Fapte 7,20-22.)
Acolo el a fost învăţat toată înţelepciunea egiptenilor, care inclu-
dea şi educarea sa în folosirea armelor.
„Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor, şi era puter-
nic în cuvinte şi în fapte.” Fapte 7,22.
Dar pregătirea lui Moise la curtea egipteană nu cuprindea
învăţarea procedeelor divine. Era o educaţie în cunoaşterea pro-
cedeelor omeneşti. Aşa că nu este de mirare că Moise a dezvol-
tat propriile idei cu privire la exod. În mod greşit, el a văzut în
pregătirea sa militară un lucru rânduit de Dumnezeu în vederea
apropiatei plecări a lui Israel către ţara făgăduinţei.
„Închipuindu-şi că ei aveau să-şi obţină libertatea prin forţa
armelor, el se aştepta să conducă armata poporului Israel împo-
triva armatelor Egiptului. Având lucrul acesta în vedere, Moise
şi-a păzit inima, ca nu cumva ataşamentul său faţă de mama
adoptivă sau de faraon să-l împiedice să facă voia lui
Dumnezeu.” Patriarhi şi profeţi, cap. 22, par. 15.
Chiar dacă Moise se aştepta ca problema să fie rezolvată
printr-o acţiune militară, totuşi el nu s-a aşezat să conceapă cu
grijă o strategie. A aşteptat cu răbdare ca Domnul să deschidă
O EDUCAŢIE ÎN CĂILE LUI DUMNEZEU 123
calea. Astfel că, atunci când a văzut pe egiptean lovind pe unul
dintre fraţii săi evrei, a interpretat greşit aceasta ca fiind provi-
denţa lui Dumnezeu, care îi spunea că trebuie să iniţieze o cam-
panie militară. În acord cu aceasta, el a omorât pe opresor,
aşteptând ca acest incident să-i inspire pe fraţii săi şi, sub călău-
zirea personală a lui Dumnezeu, să se ridice şi să rupă lanţuri-
le robiei. Dar, deoarece acest plan nu era de la Dumnezeu,
aşteptările lui Moise au fost dezamăgite.
„A văzut pe unul din ei suferind nedreptate; i-a luat apărarea,
a răzbunat pe cel asuprit, şi a omorât pe egiptean. Credea că fra-
ţii lui vor pricepe că Dumnezeu prin mâna lui le va da izbăvirea;
dar n-au priceput.” Fapte 7,24.25.
„Omorându-l pe egiptean, Moise a căzut şi el în aceeaşi greşea-
lă pe care au săvârşit-o adesea şi părinţii neamului său, şi anume
de a lua în propriile mâini lucrarea pe care Dumnezeu făgăduise
că o va îndeplini. Nu era voia lui Dumnezeu să-l elibereze pe
poporul Său prin război, aşa cum gândea Moise, ci prin tăria cea
mare a puterii Sale. . .” Patriarhi şi profeţi, cap. 22, par. 22.
Cu toate că Moise nu a şi-a dat seama de aceasta, atunci când
el l-a ucis pe egiptean nu era încă pregătit să conducă pe izrae-
liţi afară din ţara robiei. El a făcut greşeala tipic babiloniană de
a îndeplini lucrarea pe care Dumnezeu a făgăduit să o facă,
având prea multă încredere în sine şi prea puţină în Iehova.
Dacă poporul s-ar fi alăturat lui Moise fără a dispune de o pre-
gătire militară, arme şi suficientă credinţă, măcelul ar fi fost
atât de mare, încât Israel ar fi fost decimat. Nimic altceva nu ar
fi fost mai mult pe placul Satanei.
Când Moise a fugit din Egipt, el nu era supus influenţelor
divine în aceeaşi măsură în care era înconjurat de gloria rea-
lizărilor omeneşti. De aceea, el nu era pregătit deloc atunci
pentru misiunea lui dată de Dumnezeu de a conduce pe Israel
din robie la libertate. În schimb, el trebuia să fie reeducat
pentru a învăţa căile lui Dumnezeu şi a dezvăţa căile sale.
Dumnezeu a întors în bine greşeala lui Moise, permiţând ca el
să fie alungat din Egipt. După ce a fugit în Madian, el a fost
supus unei reeducări timp de patruzeci de ani, pentru a-l
scăpa de mândria şi încrederea în sine care au fost cultivate
în Egipt, şi a-l umple în schimb cu un simţământ real al insu-
ficienţei şi nevredniciei omeneşti, făcându-l să se încreadă
124 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
mai degrabă în Dumnezeu decât în el însuşi (vezi Exodul 2,11-22
şi Fapte 7,29.30).
Acolo, în timp ce conducea turmele lui Ietro printre dealurile
Madianului, mulţi ani au fost devotaţi pentru a dezvolta în
Moise o astfel de umilinţă şi încredere în divinul Făcător de pla-
nuri, încât orice înclinaţie de a se încrede în faptele proprii a fost
eliminată. Viaţa luxoasă de la curtea Egiptului unde nu puteai
vedea decât lucrări omeneşti, a fost schimbată cu viaţa aspră
din pustie unde era înconjurat continuu de lucrările atotputer-
nice ale lui Dumnezeu şi de prezenţa Sa personală. Pe măsură
ce ochii săi erau deschişi, încrederea sa în capacităţile omeneşti
scădea, în timp ce conştienţa dependenţei sale de puterea lui
Dumnezeu creştea neîncetat.
„Moise nu era pregătit pentru marea sa lucrare. El mai
avea de învăţat aceeaşi lecţie a credinţei, pe care Avraam şi
Iacov o învăţaseră, şi anume să nu se sprijine pe tăria şi înţe-
lepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu pentru
împlinirea făgăduinţelor Sale. Şi mai erau şi alte lecţii pe
care, în mijlocul singurătăţii munţilor, Moise trebuia să le
înveţe. În şcoala lepădării de sine şi a greutăţilor, el trebuia
să înveţe răbdarea şi stăpânirea pasiunilor. Înainte ca să
poată cârmui cu înţelepciune, el trebuia să înveţe să asculte.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 22, par. 22.
Învăţarea ascultării de către Moise trebuia să fie profundă şi
deplină ca să-l pregătească pentru o lucrare în care Dumnezeu,
cunoscând cerinţele succesului, intenţiona să nu fie introdus nici
un fir de plănuire omenească. Dacă Moise nu ar fi învăţat că
atât îndrumările generale, cât şi cele speciale vin de la
Dumnezeu şi trebuie ascultate fără a le pune la îndoială sau a le
modifica, cu siguranţă că nu ar fi putut conduce poporul în căile
lui Dumnezeu.
Domnul a considerat că Moise era gata pentru lucrarea vie-
ţii sale abia după patruzeci de ani petrecuţi în Madian. Ce om
diferit a devenit el acum! Nu mai poseda nici o încredere în
sine. Îşi da seama cât de slab şi fragil este agentul uman şi se
da înapoi de la sarcina ce-i sta în faţă. Atât de neînsemnat
părea în ochii săi, încât la început nu a putut accepta că
Dumnezeu îl chema pe el dintre toţi oamenii, la o răspundere
atât de mare.
O EDUCAŢIE ÎN CĂILE LUI DUMNEZEU 125
O altă lecţie pentru noi
Cei mai mulţi dintre noi au o vedere superficială cu privire la
ceea ce implică ascultarea de Dumnezeu. Mulţi care cred cu
tărie că păzesc poruncile lui Dumnezeu, fac în mod continuu pla-
nuri personale pentru înaintarea lucrării Sale. Ei nu-şi dau
seama că în felul acesta se fac pe ei înşişi dumnezei în locul lui
Iehova şi astfel, călcând prima poruncă, le-au călcat de fapt pe
toate.
Acest păcat este urmarea încrederii în sine. Ori de câte ori îl
comitem, facem aceasta din cauza vederilor noastre limitate cu
privire la puterea şi maiestatea lui Dumnezeu şi a ideilor înalte
cu privire la capacităţile noastre. Un remediu sigur este acela de
a inversa sensul acestor valori, fiind aduşi într-o strânsă legătu-
ră cu Cel Infinit. Din acest motiv Dumnezeu l-a îndrumat pe
Moise să petreacă acei patruzeci de ani în munţii Madianului.
„Ascuns în fortăreaţa munţilor, Moise era singur cu
Dumnezeu. Templele măreţe ale Egiptului nu-i mai impresionau
mintea cu superstiţiile şi falsitatea lor. În măreţia solemnă a
dealurilor veşnice, el contempla maiestatea Celui Preaînalt şi,
prin contrast, îşi dădea seama cât de lipsiţi de putere şi însem-
nătate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretu-
tindeni. Moise avea simţământul că se află în prezenţa Sa şi că
este copleşit de puterea Lui. Aici, mândria şi mulţumirea de sine
s-au spulberat.” Patriarhi şi profeţi, cap. 22, par. 26.
Cel mai eficient remediu pentru mulţumirea de sine este o
viziune tot mai largă cu privire la capacităţile infinite ale lui
Dumnezeu. Cu cât mai mult privim la Dumnezeu, cu atât mai
mult se diminuează încrederea noastră în sine, şi cu atât mai
sigur vom întări fortificaţiile sufletului nostru împotriva răului.
Astfel de vederi cu privire la maiestatea şi puterea lui
Dumnezeu pot fi obţinute doar printr-o constantă comuniune cu
natura şi cu Creatorul naturii. Cu cât mai mult vedem iubirea,
puterea şi înţelepciunea Sa, cu atât mai mult ne vom pune încre-
derea în El în loc de a o pune în noi înşine.
În Egipt Moise a fost înconjurat de influenţe care au lăsat
impresii asupra minţii şi caracterului său, care pentru ochiul
omenesc par de neşters. Dar Dumnezeu ştia că acestea puteau fi
înlocuite prin influenţele Sale divine. Doar „Timpul, schimbarea
126 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

condiţiilor şi a locului şi comuniunea cu Dumnezeu puteau să

îndepărteze aceste influenţe.” Patriarhi şi profeţi, cap. 22, par.
24. Şi noi putem fi vindecaţi de încrederea în sine dacă suntem
dispuşi să aplicăm aceste soluţii divine.
În sumar, am văzut că intrarea în odihna lui Dumnezeu pre-
supune mai mult decât să alegem calea Sa. Trebuie efectuate în
individ schimbări mari şi permanente. Mândria şi încrederea în CAPITOLUL 08
sine trebuie înlocuite printr-o încredere puternică în Dumnezeu
şi o profundă neîncredere în sine. Aceasta poate avea loc doar
printr-o viaţă de comuniune cu atotputernicul Creator. Orice
persoană care lucrează în mod eficient sub îndrumarea lui
Dumnezeu, a stat mai întâi la picioarele lui Isus şi a învăţat Succese şi înfrângeri
aceste lecţii.

ând răspunderea pentru facerea planurilor este lăsată

C doar asupra lui Dumnezeu, lucrarea Sa va avea un succes
deplin. Studiul experienţei lui Israel confirmă acest adevăr, şi
anume că doar atunci când El este Cel care face atât îndrumări-
Mândria în contrast cu le generale, cât şi pe cele speciale, lucrarea Sa va fi realizată cu
umilinţa succes. Când poporul Său preia acest rol de a plănui într-o oare-
care măsură fie îndrumările generale, fie pe cele speciale, atunci
Dumnezeu plă- în aceeaşi măsură lucrarea lui Dumnezeu încetează să mai
Mândrie,
nuieşte pen- înainteze şi este experimentată pierderea, adesea foarte severă.
încredere în
sine tru viaţa mea De aceea, aceste adevăruri ne avertizează să avem cea mai mare
şi îmi rezolvă grijă să nu uzurpăm poziţia Sa. Dacă ne abţinem să plănuim
problemele vieţile noastre sau cauza lui Dumnezeu şi, în schimb, lăsăm
aceasta pe seama Marelui Învăţător, putem experimenta o pace
Eu fac planuri a minţii, despre care nu am fi crezut mai înainte că e posibilă.
pentru viaţa În plus, succesul ne va însoţi pe toate căile.
mea şi îmi În ciuda clarităţii convingătoare a multor dovezi, unii tind să
rezolv pro- Umilinţă privească cu îngrijorare această declaraţie. Ei argumentează că
blemele. Dumnezeu le-a dat capacitatea de a plănui, organiza, conduce şi
a rezolva probleme. Ei susţin că dacă nu ar exercita aceste talen-
te, ar înceta să mai fie cu adevărat nişte fiinţe omeneşti şi ar
deveni doar nişte automate în mâinile Celui Atotputernic. Ei se
tem că li se va interzice să-şi exercite aşa cum trebuie abilităţi-
le lor de a organiza, plănui şi executa – ceea ce cu siguranţă, nu
numai că va încălca drepturile lor ci, de asemenea, îi va reduce
128 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
la nişte fiinţe-marionetă. Ei văd în aceasta sfârşitul a tot ce
înseamnă adevărata dezvoltare, împiedicând creşterea mintală
şi spirituală.
Astfel de griji tind să conducă pe oameni să respingă solia mai
înainte de a o investiga cum trebuie. Ei îşi închipuie că este ceva
periculos în aceste principii ale odihnei de Sabat şi, în orbirea
lor, ei îşi adună toate puterile ca să-i reziste. Asemenea temeri
sunt cu totul lipsite de temei. În realitate, va fi experimentat un
rezultat cu totul opus, deoarece căile lui Dumnezeu, departe de
a limita capacităţile şi realizările omeneşti, oferă ocazii pentru o
dezvoltare nelimitată şi o bucurie deplină.
Alţii pretind că cooperează cu planurile lui Dumnezeu, când
de fapt ei aduc la îndeplinire propriile planuri şi îşi zidesc pro-
priile împărăţii. Numai dacă ne sfătuim în mod sincer cu alţii şi
ne încredem în Dumnezeu şi în alţii mai mult decât în noi înşi-
ne, putem recunoaşte aceste concepţii greşite şi le putem birui
(vezi Filipeni 2,3).
Într-adevăr, există un loc pentru organizarea omenească în
lucrarea lui Dumnezeu, dar aceasta nu constă în a face pro-
priile îndrumări generale sau speciale ca să aducem la înde-
plinire voia lui Dumnezeu. Creatorul nostru a avut un scop
când ne-a înzestrat cu capacitatea de a ordona, organiza şi
conduce, dar mai înainte de a studia mai în detaliu despre
rolul agentului uman, este necesar să studiem şi alte exem-
ple despre modul cum operează Dumnezeu ca Făcător de pla-
nuri. De aceea, vom studia despre cucerirea cu succes în cele
din urmă a vrăjmaşilor care ocupau moştenirea făgăduită lui
Israel.
Generaţia următoare
Israel a pierdut la Cadeş-Barnea dintr-un singur motiv – ei
nu au practicat căile lui Dumnezeu. A rămas ca generaţia urmă-
toare să se bucure de succesul pe care părinţii lor sperau să-l
obţină. Cei care în cele din urmă au intrat în Canaan, au putut
intra pentru că au cunoscut procedeele lui Dumnezeu, s-au
încrezut în ele şi le-au urmat. Iehova şi legea Sa nu s-au schim-
bat între timp, şi nici condiţiile pentru a intra.
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 129
Experienţele celor aproape patruzeci de ani de călătorie,
ocupă doar o mică parte în Sfânta Scriptură. De aceea, găsim
raportul celei de-a doua încercări de a ocupa Canaanul, de data
aceasta de către generaţia următoare, doar peste câteva capito-
le, unde se vorbeşte despre revenirea la Cadeş.
„Toată adunarea copiilor lui Israel a ajuns în pustia Ţin în
luna întâi. Şi poporul s-a oprit la Cadeş. Acolo a murit şi a fost
îngropată Maria.” Numeri 20,1.
Când călătorii s-au apropiat încă odată de Canaan, situaţia
nu arăta deloc promiţătoare. Mai înainte de a trece la cucerire,
Dumnezeu le-a oferit un test, pentru a determina în ce măsu-
ră era prezentă credinţa vie. Dar ei au eşuat în mod jalnic să
treacă acest test, ceea ce l-a condus pe Moise să tragă conclu-
zia că nici copiii nu sunt cu nimic mai buni decât părinţii lor.
Când s-a dat pe faţă acelaşi spirit nerecunoscător, Moise a
dedus că nici această generaţie nu a învăţat din greşeala
părinţilor lor.
„Adunarea n-avea apă. Şi s-au răsculat împotriva lui Moise şi
împotriva lui Aaron. Poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis:
‚Ce bine ar fi fost să fi murit noi, când au murit fraţii noştri
înaintea Domnului! Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în
pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru
ce ne-aţi scos din Egipt, şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu
este nici loc de semănat, nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici
apă de băut?’” Numeri 20,2-5.
„Înainte ca Dumnezeu să le îngăduie să intre în Canaan, ei
trebuia să arate că se încred în făgăduinţa Lui. Alimentarea cu
apă a încetat înainte ca ei să ajungă în Edom. Acum era pentru
ei ocazia, şi aceasta pentru un scurt timp, să umble prin credin-
ţă şi nu prin vedere. Dar cea dintâi încercare a dat loc la acelaşi
spirit răzvrătit şi nerecunoscător care fusese dat pe faţă de
părinţii lor. De îndată ce strigătul după apă s-a auzit în tabără,
ei au uitat mâna care de atâţia ani se îngrijise de nevoile lor şi,
în loc să se îndrepte spre Dumnezeu după ajutor, au murmurat
împotriva Lui şi, în disperarea lor, au spus: ‚Ce bine ar fi fost să
fi murit noi când au murit fraţii noştri înaintea Domnului’
(Numeri 20,1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit să se fi numărat
printre cei ce au fost nimiciţi cu prilejul răscoalei lui Core.”
Patriarhi şi profeţi,, cap. 37, par. 10.
130 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Moise, Aaron, Iosua şi Caleb au privit această dezvoltare a
lucrurilor cu cea mai mare îngrijorare, pentru că le oferea per-
spectiva ameninţătoare a unei alte întârzieri în ce priveşte
intrarea în ţara făgăduinţei. Ei au îndurat cu răbdare pedeapsa
pe care poporul le-au impus-o pe nedrept, fiind mereu încurajaţi
de speranţa că atunci când cei patruzeci de ani aveau să se sfâr-
şească, puteau să intre. Dar, spre disperarea lor, au văzut cum
copiii au dat pe faţă aceeaşi necredinţă, acelaşi spirit răzvrătit
şi acuzator, care i-a ţinut pe părinţii lor în afara Canaanului.
Orice evidenţă vizibilă arăta că această generaţie nu avea mai
multe şanse să intre decât cea dinainte. Mâniat şi nerăbdător
faţă de popor, Moise a lovit stânca, în loc să-i vorbească, după
cum dăduse îndrumări specifice Domnul. (Vezi Numeri 20,7-12.)
Temerile lui Moise nu s-au îndeplinit. Dumnezeu vede lucru-
rile diferit de cum le vede omul. Dacă situaţia era atât de serioa-
să pe cât părea, Dumnezeu i-ar fi întors în pustie să moară ca şi
prima generaţie. Domnul a prevăzut că, în ciuda lipsei de încre-
dere în El, totuşi ei aveau să ajungă la standardul de credinţă şi
să urmeze procedeele necesare pentru a-i califica să pornească
împotriva canaaniţilor.
Oricum, starea de necredinţă manifestată când apa s-a ter-
minat, a cauzat o întârziere şi le-a impus izraeliţilor un alt ocol.
În timp ce îşi exprimau simţămintele pline de furie pentru pier-
derea sursei de apă, Satana agita inimile edomiţilor. Când
Israel a cerut în cele din urmă voie să traverseze ţinutul
Edomului, cererea lor a fost respinsă. Dacă Israel ar fi acţionat
prompt atunci când Dumnezeu le-a spus să înainteze, în loc să
murmure când s-a terminat apa, ar fi fost primiţi să treacă prin
Edom şi astfel ar fi fost scutiţi de călătoria obositoare prin
pustie. (Vezi Numeri 20,14-21.) Neputând să treacă prin ţară,
cele douăsprezece seminţii au fost îndrumate acum spre sud,
ocolind Edomul, apoi spre nord, către partea de est a Mării
Moarte. În cele din urmă au intrat în Canaan traversând râul
Iordan în altă parte.
„Dacă la data când au fost puşi la încercare ar fi avut încrede-
re în Dumnezeu, Căpetenia oştirii Domnului i-ar fi condus prin
Edom şi teama de ei ar fi venit asupra locuitorilor ţării, aşa
încât, în loc să dea pe faţă vrăjmăşie faţă de ei, ar fi dat dovezi
de bunăvoinţă. Dar izraeliţii nu au lucrat repede după Cuvântul
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 131
lui Dumnezeu şi, în timp ce ei se lamentau şi murmurau, ocazia
de aur a trecut. Când, în cele din urmă, au fost dispuşi să-i pre-
zinte regelui cererea, le-a fost refuzată. Chiar de la părăsirea
Egiptului, Satana se străduise fără încetare să le pună piedici şi
ispite în cale, ca să nu poată moşteni Canaanul. Iar prin necre-
dinţa lor, ei, în mod repetat, i-au deschis uşa, ca astfel să se
împotrivească planurilor lui Dumnezeu.” Patriarhi şi profeţi,
cap. 38, par. 6.
La scurt timp după ce au început acest ocol, vechiul spirit al
murmurării, născut din rea necredinţă, a apărut din nou, expu-
nându-i atacurilor vicioase ale şerpilor. (Vezi Numeri 21,4-9.)
Această experienţă a avut loc atunci când drumeţia lor prin
pustie cu toate încercările şi peripeţiile ei era în urmă şi acum
trebuia să dea dovadă că au învăţat din cele prin care trecuseră
deja. În schimb, reacţia lor a fost cu totul descurajatoare pentru
conducătorul lor. Nu este de mirare că Moise a fost descurajat de
ceea ce a văzut.
În timp ce acest eveniment arăta că ei încă nu erau gata să
biruiască pe vrăjmaşii lor, Domnul a putut să realizeze două
obiective importante prin greşeala lor. În primul rând, cei care
erau împietriţi în necredinţă au fost nimiciţi, deoarece au refu-
zat să privească la simbolul de aramă al Mântuitorului lor. În al
doilea rând, supravieţuitorii au învăţat o lecţie importantă a
credinţei.
Rezultatele credinţei
Ca rezultat al întăririi credinţei, a început să se contureze o
schimbare. Au fost purtate două mari bătălii, prima împotriva
lui Sihon, împăratul amoriţilor cei puternici şi iubitori de război,
iar a doua împotriva lui Og, marele împărat al Basanului. (Vezi
Numeri 21,21-35; Deuteronom 3,1-11.) A fost trimisă o solie
amoriţilor, cerându-le permisiunea de a traversa paşnic ţara
lor, dar cererea a fost refuzată, ca şi în cazul edomiţilor. (Vezi
Numeri 21,21-23; Deuteronom 2,26-30.) Acest refuz a fost întă-
rit prin desfăşurarea forţelor armatei amoriţilor, a cărui număr
şi putere „i-a umplut de spaimă pe izraeliţi, care erau slab înar-
maţi ca să dea piept cu o oaste bine înarmată şi bine disciplinată.
132 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
În ce priveşte iscusinţa în cele ale războiului, vrăjmaşii lor erau
în avantaj. Omeneşte vorbind, izraeliţilor avea să li se pregă-
tească un sfârşit grabnic.” Patriarhi şi profeţi, cap. 39, par. 2.
Dar inegalitatea în ce priveşte puterea militară şi pregătirea
de luptă nu trebuia să-i îngrijoreze pe izraeliţi. Chiar dacă au
trebuit să facă un ocol din cauza necredinţei lor, ei se aflau sub
conducerea divină când au fost confruntaţi cu această amenin-
ţare. Era privilegiul lor acela de a se odihni în asigurarea că
Domnul nu era luat prin surprindere când au întâmpinat aceas-
tă împrejurare critică. El deţinea o evaluare corectă a forţelor
inamicului şi a incapacităţii lui Israel de a-i face faţă şi concepu-
se o soluţie perfectă mai înainte ca problema să apară. Ei trebu-
ia doar să-şi pună toată încrederea în El, să aştepte îndrumări-
le Lui speciale şi să le urmeze cu exactitate.
Totul depindea de faptul ca ei să urmeze cu grijă acest pro-
cedeu. În nici o împrejurare ei nu trebuia să facă planuri per-
sonale ca soluţie pentru criză. Oricât de surprinzător ar părea
după ce s-au abătut mereu de la calea cea bună, de data aceas-
ta ei au urmat cu precizie instrucţiunile Domnului în credin-
ţă simplă. Ceea ce i-a statornicit în căile lui Dumnezeu a fost
conducerea pozitivă a lui Moise. El şi-a păstrat privirea către
stâlpul de nor şi l-a încurajat pe Israel prin dovezile prezenţei
şi conducerii continue a lui Dumnezeu. Aceasta a întărit cre-
dinţa lor şi i-a ferit de mulţumire de sine, îngăduind astfel lui
Dumnezeu să le comunice îndrumările Sale speciale.
Dumnezeu i-a îndrumat:
„Sculaţi-vă, plecaţi, şi treceţi pârâul Arnon. Iată, îţi dau în
mâini pe Sihon, împăratul Hesbonului, amoritul, şi ţara lui.
Începe cucerirea, fă război cu el!” Deuteronom 2,24.
Îndrumarea Sa de a înainta dincolo de râul Arnon a fost
ascultată cu deplină încredere de către tot poporul, fără a încer-
ca să facă vreun plan personal. Rezultatul a fost o biruinţă tota-
lă a izraeliţilor. (Vezi Deuteronom 2,31-36.)
„Dar Moise îşi ţinea privirea îndreptată către stâlpul de nor şi
îi încuraja pe oameni cu realitatea faptului că semnul prezenţei
lui Dumnezeu încă era cu ei. În acelaşi timp, le-a dat ordin să
facă tot ce stătea în puterea omului să facă, pentru a se pregăti
de război. Vrăjmaşii lor erau nerăbdători să înceapă bătălia şi
aşteptau plini de încredere să-i şteargă de pe faţa pământului pe
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 133
izraeliţii nepregătiţi. Dar, din partea Stăpânului a tot pământul,
Moise a primit următoarea poruncă: ‚Sculaţi-vă, plecaţi şi tre-
ceţi pârâul Arnon. . .
Izraeliţii au trecut pârâul Arnon şi au înaintat împotriva vrăj-
maşilor lor. A avut loc o ciocnire din care oştile lui Israel au ieşit
biruitoare şi, folosind câştigul de la început, au ajuns curând
stăpâne pe ţinutul amoriţilor. Căpetenia oştirii Domnului era
Cel care i-a înfrânt pe vrăjmaşii poporului Său şi ar fi făcut
lucrul acesta cu treizeci şi opt de ani mai înainte, dacă Israel ar
fi avut încredere în El.” Patriarhi şi profeţi, cap. 39, par. 3 şi 6.
Din fericire, această experienţă încurajatoare a slujit la creş-
terea credinţei izraeliţilor în Făcătorul de planuri divin, în loc să
se încreadă în ei înşişi. În ciuda faptului că inimile multora din
Israel tremurau de teamă la vederea acelui uriaş, mai mare
decât toţi uriaşii, care se înălţa deasupra soldaţilor armatei sale,
ei au putut să înainteze împotriva lui Og, împăratul Basanului,
sub călăuzirea lui Dumnezeu în acelaşi fel în care au obţinut
biruinţa asupra amaleciţilor. (Vezi Deuteronom 3,1-11.) Pe
măsură ce încrederea lor în călăuzirea lui Dumnezeu a crescut,
au urmat cu credincioşie stâlpul de nor în luptă. Astfel, ei au
înaintat doar în acord cu planurile lui Dumnezeu.
„Credinţa liniştită a conducătorului a însufleţit poporul,
dându-i încredere în Dumnezeu. Şi-au pus încrederea în braţul
Lui atotputernic şi El nu i-a părăsit. În faţa Prinţului oştirii
Domnului nu puteau sta nici uriaşii cei tari, nici cetăţile întări-
te cu ziduri, nici cetele înarmate, nici întăriturile munţilor.
Domnul conducea oştirea; Domnul l-a lovit pe vrăjmaş; Domnul
a biruit pentru Israel. Împăratul uriaş şi oştirea lui au fost nimi-
ciţi, şi izraeliţii au pus stăpânire curând pe toată ţara. În felul
acesta, Domnul a şters de pe suprafaţa pământului poporul
acesta ciudat care se dăduse cu totul nelegiuirii şi urâciunilor
idolatriei.” Patriarhi şi profeţi, cap. 39, par. 9.
Având în urma lor aceste minunate experienţe, izraeliţii au
pornit înainte cu curaj şi încredere, pe deplin încrezători că în
curând vor primi moştenirea făgăduită. Totuşi, Satana a putut să-i
seducă iar, conducându-i într-o apostazie teribilă la malul râului
Iordan, pe ale cărui ţărmuri îndepărtate se zărea ţara nădăjdui-
tă. Alte judecăţi au curăţit tabăra de necredincioşi, lăsând în
urmă restul poporului aspru pedepsit. (Vezi Numeri 25,9.)
134 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Biruinţa de la Ierihon
Următoarea încercare a credinţei a avut loc atunci când au tre-
buit să treacă râul Iordan. „În acel timp al anului, primăvara,
zăpada care se topea umflase aşa de mult apele Iordanului, încât
se revărsaseră peste maluri. Era cu neputinţă să se treacă dinco-
lo prin vadurile obişnuite.” Patriarhi şi profeţi, cap. 44, par. 10.
Izraeliţii au rezistat ispitei de a face planuri personale cu pri-
vire la modul în care puteau trece de această barieră, îngăduin-
du-I lui Dumnezeu să le dea îndrumările speciale sau să le
spună cum să le aducă la îndeplinire. Aceste directive concepu-
te de Făcătorul divin de planuri au fost îndeplinite până la lite-
ră cu rezultatul că obiectivul a fost îndeplinit exact după cum a
fost plănuit (vezi Iosua 3 şi 4). Traversarea cu succes a râului a
fost o altă demonstraţie a capacităţii lui Dumnezeu ca
Rezolvator de probleme, soluţia fiind transmisă invadatorilor.
La rândul ei, această biruinţă i-a pregătit pentru următorul
obstacol – cucerirea Ierihonului.
„La oarecare depărtare dincolo de fluviu, în dreptul locului
unde era tabăra izraeliţilor, se afla cetatea Ierihonului, puternic
întărită. De fapt, cetatea aceasta era cheia întregului ţinut şi
trebuia să stea ca o piedică grozavă în calea izbânzii lui Israel.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 44, par. 7.
Conducătorul lor temător de Dumnezeu a trimis doi tineri să
cerceteze cetatea. „Iosua, fiul lui Nun, a trimis în ascuns din
Sitim doi oameni, ca iscoade, zicându-le: ‚Duceţi-vă de cercetaţi
ţara, şi mai ales Ierihonul.’” Iosua 2,1.
De data aceasta nu a fost trimis nici un comitet de bărbaţi ca
să cerceteze ţara şi să născocească planuri de atac, după cum au
făcut mai înainte. Diferenţa nu consta în numărul bărbaţilor tri-
mişi, ci în intenţia misiunii lor. Cu această ocazie, deoarece băr-
baţii implicaţi nu au făcut propriile planuri, Domnul a putut să
pună în aplicare planul Său.
În ciuda extraordinarei opoziţii pe care urmau să o întâmpi-
ne, cele două iscoade s-au întors cu bine aducând vestea: „Cu
adevărat, Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre, şi toţi
locuitorii ţării tremură înaintea noastră.” Iosua 2,24.
Unii dintre locuitorii Ierihonului au spus iscoadelor: „Am
auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 135
voastră apele mării Roşii, şi am auzit ce aţi făcut celor doi împă-
raţi ai Amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og pe care i-aţi
nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a
tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci
Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos
pe pământ.” Iosua 2,10-11.
Aşa că, în loc să distrugă credinţa lui Israel prin rapoarte cu
privire la fortificaţiile imense şi numărul mare al vrăjmaşilor,
misiunea a întărit credinţa lor. Astfel ei au fost încurajaţi să tra-
verseze râul care ieşise din matcă, încrezându-se în Dumnezeul
părinţilor lor şi apoi au înaintat spre cetate cu o credinţă cres-
cândă în Conducătorul lor ceresc.
Forţele care s-au aşezat în faţa lui Israel erau cele mai puter-
nice din lumea de atunci, iar vrăjmaşii s-au instalat în spatele
fortăreţelor din stâncă masivă. Din punct de vedere omenesc,
izraeliţii erau în faţa unei sarcini imposibil de îndeplinit. Dar,
în loc de a privi la împrejurările exterioare, Iosua a privit doar
la Dumnezeu ca să-i ofere planul după care trebuia să înceapă
cucerirea. S-a retras într-un loc unde putea fi singur, ca să
poată primi îndrumările speciale pentru luptă. În primul rând,
el a căutat să se asigure de călăuzirea divină, lucru ce i-a fost
oferit. Următorul verset descrie atitudinea rugăciunii sale: „Pe
când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s-a uitat. . .”
Iosua 5,13.
În felul acesta Iosua a lăsat asupra lui Dumnezeu întreaga
răspundere cu privire la planul pentru cucerirea ţării. Nici el,
nici oamenii săi nu au făcut vreo încercare de a plănui o soluţie
pentru problemă. Deoarece I s-a dat ocazia de a demonstra
metodele Sale de lucru, Domnul a arătat că nu S-a schimbat
deloc faţă de timpul când poporul fusese eliberat din Egipt.
După cum nu a poruncit lui Moise să adune pe bătrâni şi să le
spună să conceapă ei planul de eliberare, tot astfel nu a spus
acum lui Iosua: „Întoarce-te în tabără şi adună comitetul bătrâ-
nilor. După ce se vor ruga stăruitor pentru călăuzire divină, să
conceapă un plan de atac. Apoi prezentaţi-Mi acest plan pentru
a-l binecuvânta.”
Nici măcar singură o dată de la călătoria lor din Egipt şi până
acum Dumnezeu nu lucrase în felul acesta, pentru că aceasta nu
este niciodată calea Sa. Rolul Său nu este acela al unui ajutor
136 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
pentru oamenii făcători de planuri şi rezolvatori de probleme. El
singur trebuie să fie Făcător de planuri şi Rezolvator de proble-
me, pentru ca misiunea să aibă succes.
Dumnezeu a adus la îndeplinire căderea Ierihonului, exact în
acelaşi mod în care a îndeplinit eliberarea lor din Egipt. Fără a
consulta pe agenţii umani. El le-a dat izraeliţilor un plan, cerân-
du-le să-l urmeze cu exactitate. Trebuia să se adune în fiecare zi la
un anumit timp şi să mărşăluiască în tăcere absolută în jurul cetă-
ţii o dată pe zi timp de şase zile. În ziua a şaptea, trebuia să încon-
joare cetatea de şapte ori, iar la sfârşit preoţii trebuia să sune în
trâmbiţe şi întreaga oştire să strige puternic (vezi Iosua 6).*
Pentru mintea omenească, aceste îndrumări speciale par ridi-
cole şi lipsite de logică. De atunci, de-a lungul istoriei, nici un
general nu a acceptat sau a dus la îndeplinire un astfel de plan,
în ciuda succesului operaţiei întreprinse la Ierihon. Desigur,
dacă bătrânii lui Israel s-ar fi strâns în comitet şi ar fi conceput
o astfel de strategie, nu s-ar fi gândit niciodată la un astfel de
plan. Dacă unul dintre ei ar fi propus un asemenea plan, ceilalţi
ar fi râs de el, după cum antediluvienii l-au ridiculizat pe Noe în
timp ce construia arca lui Dumnezeu.
Totuşi, ceea ce nici o minte omenească nu ar fi conceput, a
fost conceput de Cel Atotputernic ca fiind cel mai eficient mijloc
pentru a prăbuşi fortificaţiile Ierihonului. Nu a existat nici
măcar un singur fir de plănuire omenească în acest plan. Se
cerea din partea lui Iosua şi la tot Israelul să exerseze o credin-
ţă necondiţionată în înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu,
pentru a accepta şi executa astfel de directive. Dacă ne gândim
la natura neobişnuită şi aparent lipsită de sens a acestor direc-
tive, putem aprecia mai bine nivelul de credinţă necesar pentru
a le aduce la îndeplinire. Exista de asemenea puternica înclina-
ţie ca izraeliţii să se simtă a fi nesăbuiţi, când ştiau cum canaa-
niţii priveau de sus de pe metereze la marşul lor tăcut. Dar în
ciuda la toate aceste lucruri, ei L-au crezut pe Dumnezeu pe
cuvânt şi au adus la îndeplinire cu precizie poruncile Sale, pe
care li le-a dat prin conducătorul lor. Nu au pus nici o întreba-
Notă: Când le-a poruncit să înconjoare cetatea timp de şapte zile, Dumnezeu
nu a avut în vedere călcarea legii Sabatului. Şase zile erau zile lucrătoare, iar a
şaptea zi era următoarea zi lucrătoare, adică a opta zi de la începerea marşului.
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 137
re, ci au ascultat în tăcere. Acesta este un exemplu bun cu pri-
vire la faptul că adevărata credinţă şi faptele lui Dumnezeu
sunt necesare împreună, pentru a întări şi menţine credinţa şi
a garanta un succes absolut.
Ceea ce a făcut ca testul credinţei să fie şi mai sever pentru
Israel a fost faptul că Dumnezeu nu a comunicat planul direct
poporului, iar ei nu au văzut şi nici nu au auzit când Iosua l-a
primit. De aceea, credinţa necesară pentru a dărâma zidurile
trebuia să includă o încredere deplină în faptul că Iosua era
omul ales de Dumnezeu şi că el le spunea exact ceea ce Domnul
îi dăduse. Zidurile Ierihonului au căzut prin credinţă în ordinea
evanghelică.
„Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului. . .” Evrei 11,30.
„Comandantul oastei Domnului a vorbit numai cu Iosua; nu
S-a descoperit întregii adunări, rămânând ca ea să creadă cuvin-
tele lui Iosua sau să le pună la îndoială, să asculte de poruncile
date de el în Numele Domnului sau să le tăgăduiască autorita-
tea. Poporul nu putea să zărească priveliştea oastei îngereşti
care îl însoţea sub conducerea Fiului lui Dumnezeu. Ar fi putut
spune: ‚Ce fapte fără rost mai sunt şi acestea şi cât de vrednic de
râs este să înconjurăm zilnic zidurile Ierihonului, să sunăm din
trâmbiţe de corn de berbec! Lucrul acesta nu va putea nici să
clintească fortificaţiile puternice ale cetăţii.’ Dar însăşi conti-
nuarea ceremoniei acesteia timp atât de îndelungat înainte de
prăbuşirea zidurilor le-a oferit izraeliţilor prilejul de a-şi dezvol-
ta credinţa. Trebuia să li se imprime în suflet faptul că tăria lor
nu stătea în înţelepciunea omenească, nici în puterea omeneas-
că, ci numai în Dumnezeul mântuirii lor. Trebuia să se deprindă
să se încreadă cu totul numai în puterea Conducătorului lor
divin.” Patriarhi şi profeţi, cap. 45, par. 13.
În acest moment critic din istoria lor, chiar la începutul cuce-
ririi Canaanului, Israel avea nevoie de această lecţie a ordinii
evanghelice ca să-şi întărească credinţa în Dumnezeu ca şi
Conducător al lor. Planul pentru înfrângerea Ierihonului a fost
o ocazie de aur din partea lui Dumnezeu ca să descopere planu-
rile Sale astfel încât să dezvolte credinţă în El şi în conducăto-
rul omenesc pe care îl alesese. Principala nevoie a lui Israel în
acest timp nu era aceea de a învăţa să se sfătuiască unii cu
alţii, ci să asculte fără rezerve de un „aşa zice Domnul”. Ca şi la
138 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
trecerea Iordanului, Dumnezeu a oferit lui Israel o demonstra-
ţie izbitoare cu privire la capacitatea Sa de a fi Făcătorul lor de
planuri şi Rezolvatorul lor de probleme, amintindu-le de modul
în care El i-a eliberat din Egipt şi de trecerea Mării Roşii.
Cauză şi efect
Comparând eşecul total de la Cadeş cu succesul deplin de la
Ierihon, putem învăţa unele lecţii preţioase. La Cadeş făcătorul
de planuri a fost omul supus greşelii, dar la Ierihon acest rol a
fost lăsat cu totul pe seama lui Dumnezeu. Solia este extrem de
clară şi s-a dovedit adevărată în orice timp. Când cercetăm
Scripturile, vedem că ori de câte ori oamenii au fost făcătorii de
planuri şi rezolvatorii de probleme, lucrarea lui Dumnezeu a
suferit o continuă pierdere şi înfrângere. Dar când aceste răs-
punderi au fost lăsate pe seama lui Dumnezeu, poporul Său a
văzut că „la El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau
înfrângere.” Hristos, Lumina lumii, cap. 53, par. 12 de la urmă.
Nu există nici un raport scris cu privire la faptul că vreunul
din izraeliţi şi-a pierdut viaţa în cucerirea Ierihonului. Pe de
altă parte, toată populaţia Canaanului, cu excepţia lui Rahav şi
a familiei ei, a fost exterminată (vezi Iosua 6,21-25). Izraeliţii nu
puteau câştiga o biruinţă mai convingătoare. Ei nu şi-au pierdut
nici viaţa nici proprietăţile, ci în schimb au intrat în posesia
deplină a cetăţii şi a averilor ei. Succesul lor a fost rezultatul
credinţei la care s-au adăugat faptele lui Dumnezeu. Credinţa şi
ascultarea sunt cheia pentru succesul din această viaţă şi pen-
tru succesul cauzei lui Dumnezeu. Numai cu amândouă lucrarea
va putea fi încheiată. Motivul pentru lunga întârziere a întoar-
cerii lui Hristos este acela că poporul lui Dumnezeu nu a înţeles
niciodată până acum care sunt faptele lui Dumnezeu, de unde
vin ele şi că trebuie urmate fără rezervă, în credinţă simplă,
supusă şi neîndoielnică. A sosit timpul când condiţiile prealabi-
le pentru odihna de Sabat trebuie înţelese şi practicate, astfel
încât lucrarea Sa să poată fi încheiată în cele din urmă.
Nu este exagerat să spunem că zidurile Ierihonului au căzut
ca urmare a ascultării de îndrumările lui Dumnezeu.
Distrugerea acestor ziduri masive nu a fost rezultatul unei
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 139
cauze naturale. Credinţa şi ascultarea manifestate de izraeliţi
cu această ocazie a dat lui Dumnezeu ocazia de a lucra minunat
pentru ei.
„Trebuie să existe o credinţă şi o încredere deplină în Căpitanul
mântuirii noastre. Trebuie să ascultăm de îndrumările Sale.”
Comentarii biblice AZŞ, vol. 2, pag. 996 în lb. engleză, par. 1.
Succes intermitent
De-a lungul secolelor care au trecut, urmaşii lui Dumnezeu au
experimentat biruinţa şi succesul doar în mod intermitent. De
aceea, am ajuns să considerăm ca fiind ceva normal o viaţă cu
multe eşecuri, pierderi, imposibilităţi şi înfrângeri. Dar aceasta
nu este o vieţuire creştină după cum a intenţionat Dumnezeu să
fie şi cu siguranţă nu este ceea ce va fi atunci când fiii şi fiicele
lui Dumnezeu vor învăţa să-L recunoască ca fiind singura lor
Sursă, fiind astfel Rezolvatorul lor de probleme, Făcătorul lor de
planuri şi Purtătorul lor de poveri.
Frumosul imn intitulat „El este totul pentru mine”, trebuie
cântat ca o expresie a realităţii vii a experienţei creştine.
„Am fost odată în deşert, obosit, trist şi singur,
Până ce Mântuitorul meu mi-a spus că-I aparţin.
Mi-a poruncit să las nebunia şi să fug de primejdie.
De când L-am aflat pe Mântuitorul meu, El este totul pentru
mine.
Refren:
El este totul, da, este totul pentru mine.
El este totul, da, este totul pentru mine.
Zi şi noapte, ori unde aş fi
El este totul pentru mine.
Am părăsit deşertul sterp şi am căutat faţa Sa iubitoare,
Depinzând de mila Sa şi harul Său salvator;
El mi-a zâmbit cu blândeţe şi m-a eliberat de păcat.
De când L-am aflat pe Mântuitorul, El este totul pentru mine.
El mă face să cânt vesel şi dă strălucire soarelui,
140 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Iar deseori îmi zâmbeşte şi atunci ştiu că-I al meu.
El îmi poartă toate poverile şi mă poartă pe marea vieţii.
De când L-am aflat pe Mântuitorul, El este totul pentru mine.
În ceasul tăcut de veghere de la miezul nopţii,
El vine să-mi salveze sufletul şi îmi arată marea Sa putere.
Iar când lumina slavei va străbate strălucind peste marea
morţii,
Voi cânta triumfător: ‚El este totul pentru mine.’”
(„El este totul pentru mine” C. Austin Miles, copyright 1900.)
Următorul paragraf ne oferă o înţelegere profundă cu privire
la legătura existentă între cauză şi efect.
„Dumnezeu vrea să facă lucruri mari pentru aceia care se
încred în El. Cauza pentru care poporul Lui nu are o putere mai
mare este faptul că se încrede prea mult în propria înţelepciune
şi nu-I dă prilej Domnului să-Şi desfăşoare puterea în favoarea
lui. Dumnezeu îi va ajuta în orice nevoie pe copiii Săi credincioşi,
dacă aceştia îşi vor pune deplina încredere în El şi-L vor ascul-
ta cu credincioşie.” Patriarhi şi profeţi, cap. 45, par. 14.
Tragedia omenească ce se repetă frecvent este aceea că în timp
ce există ocazii sporadice când planurile sunt urmate iar proble-
mele rezolvate pe calea lui Dumnezeu, de cele mai multe ori, sin-
gurul motiv pentru care Îi acordăm încredere lui Dumnezeu este
acela că ne găsim într-o situaţie extremă şi nu ne mai încredem
în nici o soluţie. În disperarea noastră ne întoarcem către
Dumnezeu, care, în marea Sa iubire şi milă, rezolvă problema
într-un mod minunat şi adecvat. Dar, când apar alte dificultăţi,
tendinţa este aceea de a ne întoarce la planurile omeneşti, lăsân-
du-L pe Dumnezeu în rolul de Ajutor, ca o ultimă soluţie. În ciuda
acestui lucru, Tatăl nostru ceresc ne scoate întotdeauna din
încurcătură, odată ce I-am încredinţat problema. Dar cât de bine
ar fi dacă am face din Dumnezeu primul şi singurul refugiu.
Experienţa ucenicilor în timpul înspăimântătoarei furtuni
de pe lac este un exemplu excelent cu privire la practica ome-
nească. Când furtuna s-a dezlănţuit asupra lor, chiar dacă
Hristos era prezent acolo în mod fizic, nici nu s-au gândit să
lase totul în grija Lui. În schimb, au aşteptat până ce corabia
era gata să se scufunde. „S-a stârnit o mare furtună de vânt,
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 141
care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea cora-
bia.” Marcu 4,37.
Ucenicii şi-au epuizat mai întâi toate resursele, până ce erau
pe punctul de a fi distruşi. Doar atunci, ca o ultimă măsură dis-
perată, s-au întors către Mântuitorul. În momentul în care I-a
fost încredinţată problema, El a pus lucrurile în ordine în mod
liniştit şi efectiv. (Vezi Marcu 4,39.)
Dumnezeu Se pune la dispoziţia noastră ca Rezolvator de pro-
bleme, şi nu doar pentru problemele mari şi disperate, ci pentru
orice problemă. De aceea, El nu trebuie să fie ultima, ci prima
resursă la care creştinul să facă apel. Dumnezeu nu-i lasă pe
copiii Săi să-şi rezolve singuri situaţiile aparent mai uşoare, în
timp ce El Se îngrijeşte doar de cazurile ce par mai dificile.
În mod inevitabil, în procesul de învăţare, facem uneori gre-
şeala de a ne baza pe noi înşine, în loc să facem din Dumnezeu
Sursa noastră. Când învăţăm din greşelile noastre, atunci nu e
nevoie ca aceasta să devină o problemă cronică. Ceea ce este
regretabil, este faptul că există tendinţa persistentă de a conti-
nua să ne bazăm pe căile omeneşti. Dorinţa lui Dumnezeu este
ca noi să ne dedicăm cu totul şi pentru totdeauna căilor Sale,
după ce am văzut cât de minunat şi desăvârşit rezolvă El difi-
cultăţile noastre. Putem învăţa acest lucru fie din Scripturi, fie
atunci când suntem forţaţi de împrejurări să predăm probleme-
le lui Dumnezeu. Din păcate, de obicei noi nu I le predăm. Odată
ce am experimentat eliberarea urmând cu exactitate procedeul
corect, data viitoare când avem iar probleme, ne întoarcem de
obicei la formula eşecului. Este lipsit de logică şi incredibil, dar
este un fapt istoric. Succesul tinde să ne inspire încredere în
sine, astfel încât, atunci când apare următoarea problemă, pre-
supunem în mod încrezător că avem puterea de a o rezolva, în
loc să ne amintim că succesul anterior s-a datorat doar cerescu-
lui Făcător de planuri şi Rezolvator de probleme.
Însă într-o zi, Dumnezeu va vindeca o rămăşiţă evlavioasă de
această tendinţă persistentă. Când va face aceasta, El va putea
în cele din urmă să aducă la îndeplinire prin ei, planul Său
demult formulat, dar niciodată îndeplinit, pentru a încheia
lucrarea. Ce bucurie va fi pentru Mintea Infinită când biserica
Sa se va statornici în sfârşit într-o relaţie adevărată de conlucra-
re cu El, intrând în odihna de Sabat.
142 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Reveniri vrednice de apreciat
Deşi a fost un om mare, experimentat şi evlavios, Iosua a
cedat de mai multe ori unui astfel de curs după ce a intrat în
Canaan. Aceasta pare imposibil pentru un om care a dovedit o
atât de mare maturitate intelectuală şi spirituală, care a fost
binecuvântat cu mari descoperiri despre Dumnezeu şi căile Sale,
dar totuşi s-a întâmplat. După marele succes de la Ierihon,
Iosua a îngăduit încrederii în sine să-l conducă să se încreadă în
sine şi nu în Dumnezeu pentru următoarea cucerire. Raportul
despre acest lucru este o avertizare potrivită pentru noi ca să nu
devenim mulţumiţi sau încrezători în sine.
Iosua a fost martor în repetate rânduri la rezultatele infai-
libile obţinute atunci când Dumnezeu a fost Conducătorul. El
a văzut cum a lucrat Dumnezeu cu ocazia plecării din Egipt,
traversării Mării Roşii, cu ocazia dării Legii şi apoi a planului
urmat de construirea sanctuarului. El a experimentat perfec-
ţiunea care s-a manifestat în conducerea lui Hristos ziua prin
stâlpul de nor, iar noaptea prin cel de foc. El a fost prezent în
timpul marşului final care i-a condus cu succes la Cadeş, unde
a putut vedea apoi cât de repede succesul a fost schimbat în
eşec atunci când poporul L-a îndepărtat pe Dumnezeu din
rolul Său de Făcător de planuri, punându-se pe ei înşişi în
acest rol.
În timpul celor patruzeci de ani lungi din pustie, Iosua a avut
ocazia să reflecteze la motivul pentru care ei au trebuit să stea
în tot acest timp în acest loc. Cu siguranţă că el a putut vedea
rezultatul credinţei neînsoţită de faptele lui Dumnezeu. Apoi, a
fost martor al căilor lui Dumnezeu când au cucerit pe amoriţi,
pe Og iar apoi Ierihonul, după ce au traversat în mod miracu-
los Iordanul. Toate aceste lupte cu rezultatele lor pline de suc-
ces s-au datorat faptului că Dumnezeu a fost singurul Făcător
de planuri.
După ce Iosua a putut observa în aşa măsură minunatele căi
ale lui Dumnezeu, ne-am putea închipui că acest om nu avea să
mai urmeze niciodată altceva decât formula care avea să aducă
succesul. Dar, din nefericire, nu aşa au stat lucrurile. În timp ce
amintirea biruinţei de la Ierihon era încă proaspătă în mintea
Sa, Iosua a tratat problema cuceririi cetăţii Ai într-un mod total
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 143
diferit. Succesul avut l-a încurajat la încredere în sine, până ce
a început să-L uite pe Dumnezeu, bazându-se pe sine.
„Marea biruinţă pe care Dumnezeu o câştigase pentru ei îi
făcuse pe izraeliţi să fie plini de încredere în ei înşişi. Pentru că
li se făgăduise ţara Canaanului, se simţeau siguri şi nu recunoş-
teau că numai ajutorul divin putea să le dea izbândă. Însuşi
Iosua a făcut planurile de cucerire a cetăţii Ai, fără să caute sfat
de la Dumnezeu.” Patriarhi şi profeţi, cap. 45, par. 16.
De data aceasta Iosua nu s-a întors către Rezolvatorul de pro-
bleme ceresc. Nu L-a întrebat pe Comandantul său divin cu pri-
vire la îndrumările Sale. În schimb, a conceput el însuşi un plan
ce presupunea trimiterea a două iscoade ca să examineze cetatea
Ai şi să se întoarcă cu o strategie pentru viitorul atac asupra ei.
„Iosua a trimis din Ierihon nişte bărbaţi la Ai, care este lângă
Bet-Aven, la răsărit de Betel. Şi le-a zis: ‚Mergeţi şi iscodiţi ţara.’
Şi oamenii aceia au mers şi au iscodit cetatea Ai. S-au întors la
Iosua, şi i-au spus: ‚Nu trebuie să meargă tot poporul; două sau
trei mii de oameni vor ajunge ca să baţi cetatea Ai; nu osteni tot
poporul; căci oamenii aceia sunt puţini la număr.’” Iosua 7,2.3.
Nu a fost nici o diferenţă între cursul adoptat de Iosua înain-
te de atacul asupra cetăţii Ai şi ceea ce a făcut poporul Israel
când se afla la Cadeş-Barnea şi a trimis zece iscoade. În amân-
două cazurile au fost aleşi oameni şi trimişi să investigheze
situaţia şi să conceapă un plan bazat pe acele observaţii. La Ai,
ca şi la Cadeş, a fost introdusă o nouă ordine în care omul a
uzurpat iarăşi poziţia lui Dumnezeu ca Făcător de planuri. În
mod natural, aceasta a condus la un rezultat asemănător. Să
comparăm aceste două situaţii cu cea de la Ierihon, când Iosua
a întrebat pe Dumnezeu ce plan are.
În contrast cu acele iscoade care s-au întors la Cadeş cu un
raport descurajator, cei care s-au întors de la Ai erau foarte încre-
zători în sine. Acceptând planul lor, poporul a înaintat împotriva
fortăreţei, urmând unei strategii lipsite de conducerea divină.
Crezând că ei împlineau îndrumările lui Dumnezeu, izraeliţii
erau mulţumiţi că aduceau la îndeplinire lucrarea Sa şi că El
găsea plăcere în aceasta. Simţeau că vor cuceri curând cetatea,
când de fapt, ar fi trebuit să ştie că nu puteau avea succes. Atât
pentru Iosua, cât şi pentru popor, aceasta a fost o întoarcere
nejustificată la calea greşită – o formulă ce garanta înfrângerea.
144 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Rezultatul nu a fost surprinzător. Misiunea lor a fost un
dezastru, izraeliţii cei entuziaşti fiind obligaţi să fugă, pierzând
treizeci şi şase de războinici viteji. Cei care au ieşit ca să salu-
te viteaza oştire au întâlnit batalioane de oameni şocaţi şi des-
curajaţi. „. . . şi au luat-o la fugă dinaintea oamenilor din Ai.”
Iosua 7,4. Ei au experimentat singurul rezultat posibil – insuc-
ces, pierdere, imposibilitate şi înfrângere.
Pentru că nu au văzut adevăratul motiv pentru această urma-
re tragică, izraeliţii erau ispitiţi să simtă că Dumnezeu se juca
cu ei în mod capricios, dar aceasta însemna că ei Îl judecau în
mod greşit. Greşeala era în întregime a lor, nu a Lui.
De aici istoria putea să se dezvolte exact ca şi la Cadeş, dar
Iosua a învăţat din această înfrângere cauzată de plănuirea
omenească şi nu s-a întors şi mai mult către faptele personale.
Nu s-a încrezut în presupunerea greşită că, din moment ce efor-
tul depus nu a adus succesul, trebuie să intensifice acest efort
pentru a-l obţine. El nu a căzut pradă acestui raţionament fals,
dar aparent logic. Ar fi fost un lucru natural şi omenesc pentru
Iosua să spună: „Este evident că noi am făcut o greşeală trimi-
ţând doar trei mii de oameni. Am subestimat puterea, starea de
pregătire şi hotărârea vrăjmaşilor noştri. Aşa că de data aceas-
ta vom concepe un alt plan, implicând întreaga armată în luptă.
Cu siguranţă că acest plan va aduce succes, acolo unde celălalt
a adus înfrângere.”
Din fericire, Iosua nu a făcut aceasta. El a recunoscut că
rezultatul nu a fost cel care trebuie şi că, în mod evident, ceva a
fost greşit. El nu putea vedea atunci în ce a constat greşeala, dar
Domnul ştia, şi El avea să-i descopere aceasta lui Iosua, dacă el
avea să-I ceară acest lucru cu pocăinţă şi credinţă.
„Iosua şi-a sfâşiat hainele, şi s-a aruncat cu faţa la pământ
până seara înaintea chivotului Domnului, el şi bătrânii lui
Israel, şi şi-au presărat capul cu ţărână. Iosua a zis: ‚Ah!
Doamne Dumnezeule, pentru ce ai trecut pe poporul acesta
Iordanul, ca să ne dai în mâinile amoriţilor şi să ne distrugi? De
am fi ştiut să rămânem de cealaltă parte a Iordanului! Dar
Doamne, ce voi zice, după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjma-
şilor lui? Canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla; ne vor încon-
jura, şi ne vor şterge numele de pe pământ. Şi ce vei face Tu
Numelui Tău cel mare?’” Iosua 7,6-9.
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 145
Poate părea că Iosua Îl acuza pe Dumnezeu de necredincioşie,
dar nu a fost aşa. Exista o cauză pentru înfrângerea lor şi aceas-
tă rădăcină trebuia să fie văzută şi distrusă dacă izraeliţii voiau
să-şi croiască cărări drepte pentru paşii lor. Iosua a urmat sin-
gura cale înţeleaptă într-o astfel de situaţie. Ar fi fost bine dacă
mulţimea care a pierit în pustie ar fi urmat acelaşi procedeu cu
patruzeci de ani înainte.
S-ar putea argumenta că motivul pentru înfrângerea de la Ai a
fost prezenţa în tabără a păcătosului Acan, şi nu faptul că au
făcut ei planurile pentru asaltul asupra cetăţii. (Vezi Iosua 7.) Dar
curăţirea taberei avea să facă oricum parte din planul lui
Dumnezeu în vederea acestei campanii. Dacă Iosua ar fi mers la
Dumnezeu pentru a fi instruit cu privire la atacul asupra cetăţii
Ai, după cum a făcut înainte de împresurarea cetăţii Ierihon,
prima îndrumare specială pe care ar fi primit-o ar fi fost aceea de
a căuta şi elimina păcatul lui Acan. Acest lucru ar fi fost urmat de
îndrumările speciale din partea lui Dumnezeu despre modul cum
să înainteze asupra taberei vrăjmaşului. De fapt, aceasta este
exact ceea ce Domnul i-a instruit să facă după ce Iosua, care se
simţea mustrat, a lăsat în cele din urmă problema în mâinile Sale.
Trebuie să ne amintim întotdeauna că Dumnezeu nu poate nici
măcar începe să soluţioneze problema, până ce nu I-o predăm pe
deplin, chiar dacă El este gata şi aşteaptă să facă aceasta.
Planul care a venit de la Dumnezeu nu coincidea cu cel făcut de
către cele două iscoade pe care Iosua şi poporul l-au acceptat.
Planul lui Dumnezeu nu presupunea trimiterea unei trupe de trei
mii de oameni, ci a întregii oştiri. Trebuia să aibă loc un atac prin
surprindere în spatele cetăţii, în timp ce marea parte a oştirii urma
să atragă locuitorii afară, lăsând astfel fortăreaţa vulnerabilă ata-
cului. De data aceasta, încrezându-se în puterea lui Dumnezeu şi
urmând unui plan în care nu exista nici o urmă de plănuire ome-
nească, Israel a avut un succes total. (Vezi Iosua 8,1-29.)
Înfrângeri repetate
Încă o dată, lui Iosua i s-a dat o lecţie grăitoare cu privire la
formula succesului sau înfrângerii. De aceea, ne-am aştepta ca
de la acest timp el să nu se mai întoarcă iarăşi la vechile căi.
146 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Spre uimirea noastră lucrurile nu au stat aşa. A trecut doar un
scurt timp până la următorul incident în care Israel a depins
încă o dată de înţelepciunea proprie, lăsându-se călăuziţi de ea,
şi drept urmare au suferit din nou o înfrângere amarnică.
Curând după cucerirea cetăţii Ai, au venit gabaoniţii cu acel
raport fals referitor la originea lor. Ei au arătat către hainele vechi
şi pâinea mucegăită ca o dovadă a faptului că veneau de la o mare
depărtare pentru a intra în alianţă cu Israel. (Vezi Iosua 9.)
La această cerere, Iosua şi bătrânii s-au văzut confruntaţi cu
o altă problemă ce trebuia rezolvată: Erau spusele gabaoniţilor
adevărate sau era totul o minciună?
Procedeul corect era acela de a încredinţa problema în mâini-
le marelui Rezolvator de probleme şi să aştepte răspunsul Său.
După toate experienţele prin care a trecut Israel şi a lecţiilor pe
care trebuia să le înveţe, ne-am aştepta ca să evite cu grijă înlo-
cuirea lui Dumnezeu ca Rezolvator al lor de probleme. Dar
părea că nu au învăţat nimic din trecut. S-au întors repede la
căile omeneşti, după cum ne spun Scripturile: „Bărbaţii lui
Israel au luat din merindele lor, şi n-au întrebat pe Domnul.”
Iosua 9,14.
Alianţa cu gabaoniţii nu a fost un dezastru total, dar nu a fost
nici planul lui Dumnezeu. Drept urmare, Israel a suferit din
cauza problemelor şi dificultăţilor ce s-au ivit în urma acestui
contract şi au durat lung timp după aceea.
Lecţii din istorie
Istoria vieţii lui Iosua conţine lecţii de mare importanţă pen-
tru cei care trăiesc în timpul prezent. Nu intenţionăm să-l jude-
căm sau criticăm pe marele şi evlaviosul bărbat, ci să evaluăm
corect rezultatul acţiunilor sale. Dumnezeu a păstrat raportul
despre faptele sale pentru edificarea şi călăuzirea poporului Său
din toate veacurile. Însuşi Iosua ar fi făcut la fel.
Pe măsură ce studiem viaţa lui Iosua, lecţiile cuprinse în ea
ar trebui să măture orice simţământ de mulţumire de sine şi
încredere în sine, cum că ne aflăm în siguranţă, fiind în odihna
lui Dumnezeu şi, în schimb, să ne inspire teama ca nici unul din
noi „să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4,1.
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 147
Iosua a fost un mare bărbat spiritual, care L-a întâlnit perso-
nal pe Hristos sub forma unui războinic (vezi Iosua 5,13), a
văzut minunatele lucrări ale puterii divine pentru o lungă
perioadă de timp, a fost martor la efectele rele ale plănuirii ome-
neşti şi a văzut rezultatele opuse, când Dumnezeu a fost lăsat să
fie Făcătorul de planuri, Rezolvatorul de probleme şi Purtătorul
de poveri. Dacă un bărbat de un aşa calibru spiritual cum a fost
Iosua a putut să se întoarcă la căile sale, nu suntem noi într-o şi
mai mare primejdie de a face acelaşi lucru? Avem toate motive-
le să ne temem că făgăduinţa nu va fi îndeplinită în dreptul nos-
tru. Avem nevoie să studiem în mod serios şi în repetate rânduri
astfel de istorii, până ce aceste lecţii vor fi imprimate adânc în
conştiinţa noastră spirituală de către Duhul Sfânt, ajungând să
cunoaştem şi să urmăm cu adevărat căile lui Dumnezeu.
Fiecare experienţă pe care am studiat-o până acum confirmă
faptul că atunci când poporul lui Dumnezeu acceptă îndrumări-
le Sale generale şi apoi trece la conceperea de planuri persona-
le, rezultatul va fi insucces, pierdere, imposibilitate şi înfrânge-
re. În loc ca lucrarea să înainteze cu putere pentru a distruge
împărăţia întunericului şi răului, forţele fărădelegii triumfă iar
cauza lui Dumnezeu este dată înapoi de la un deceniu la altul.
De-a lungul istoriei triumful ei final a fost întârziat timp de
milenii. Dimpotrivă, ori de câte ori au fost acceptate şi urmate
îndrumările generale şi speciale ale lui Dumnezeu, aceasta a
condus doar la un succes categoric.
În plus, aceste lecţii ale istoriei ne arată că de câte ori eşuăm
să urmăm căilor lui Dumnezeu, nu numai că întârziem lucrarea
Sa, dar facem să ne fie mai greu data viitoare. Dumnezeu ne
aduce întotdeauna înapoi la punctul în care suntem testaţi,
după cum a procedat şi cu Israel de atâtea ori. Când în cele din
urmă ei au avut succes în lupta lor contra războinicului Sihon şi
a uriaşului Og, încrezându-se în Dumnezeu, în loc să se încrea-
dă în ei înşişi, încercările lor au fost mult mai grele decât cele la
care au eşuat mai înainte.
„În luptele ce le-au avut de dus cu Og şi cu Sihon, poporul a fost
supus aceloraşi încercări la care au fost supuşi atât de vădit şi părin-
ţii lor. Încercarea era cu mult mai severă acum decât atunci când
Dumnezeu îi poruncise lui Israel să meargă înainte. Greutăţile s-au
înmulţit foarte mult în calea lor deoarece refuzaseră să înainteze
148 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
atunci când li se poruncise să facă
aceasta în Numele Domnului. Aşa îl Test
încearcă totdeauna Dumnezeu pe
poporul Său. Dacă nu este gata să
facă faţă unei încercări, El îl aduce
din nou în acelaşi loc şi a doua oară 40 ani
încercarea va fi şi mai simţită, şi mai
severă decât precedenta. Aceasta
continuă până când va face faţă
încercării sau, dacă este încă răzvră- După 40 de ani izraeliţii
tit, Dumnezeu Îşi retrage lumina de trebuia să facă faţă iar
la el şi-l lasă în întuneric.” Patriarhi aceluiaşi test
şi profeţi, cap. 39, par. 11.
Ceea ce a fost adevărat pentru trecut este adevărat şi pentru
prezent, deoarece căile lui Dumnezeu nu s-au schimbat nicioda-
tă. Nu avem nici o scuză că nu am cunoscut aceste căi, pentru că
ele sunt descrise în repetate rânduri în Scripturi. Aici Dumnezeu
este descoperit ca Sursă, Hristos ca Legătură iar noi ca primitori
dependenţi.
Noi nu avem înţelepciunea să plănuim pentru viaţa noastră,
căci nu ştim încotro să ne îndreptăm paşii pentru a avea succes
(vezi Ieremia 10,23). De aceea, nu trebuie să avem noi rolul de
făcători de planuri, rezolvatori de probleme şi purtători de
poveri. Acestea sunt prerogativele lui Dumnezeu şi numai El este
calificat să ocupe cu succes aceste poziţii. Când noi luăm încreză-
tori această lucrare asupra noastră, uzurpăm locul lui
Dumnezeu. Aceasta este o violare directă a primei porunci şi
rupe legătura noastră vitală cu Cel Atotputernic, expunându-ne
primejdiei şi chiar distrugerii. (Vezi Exodul 20,3.) Nici nu putem
adopta o cale mai nebunească decât aceasta, deoarece în ea nu se
găseşte deloc pace şi odihnă. De aceea, cei care urmează acestei
căi nu pot experimenta binecuvântata odihnă de Sabat a lui
Dumnezeu.
Înclinaţia omenească
Când Iosua a ajuns la capătul vieţii sale, lucrarea de a stârpi
toate popoarele rele din acel ţinut nu fusese îndeplinită pe
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 149
deplin. Porunca lui Dumnezeu faţă de popor a fost aceea că ei nu
trebuia să se odihnească până ce nu aveau să curăţe în întregi-
me ţara. Dar izraeliţii nu au văzut înţelepciunea căii lui
Dumnezeu. Nu au acceptat faptul că, deşi planurile date de
Dumnezeu erau după părerea lor lipsite de logică şi nu păreau
urgente, totuşi ele trebuiau ascultate fără nici o rezervă, în cre-
dinţa conştientă şi inteligentă că ele erau singurele planuri care
aveau să aducă rezultatele dorite. Nu exista nici o siguranţă în
faptul de a se încrede în orice alt procedeu.
Cei care au trăit după Iosua, nu au avut această credinţă pen-
tru a împlini planurile lui Dumnezeu. După toate prin câte au
trecut, ei încă nu învăţaseră aceste lecţii. Îndrumările lui
Dumnezeu, care presupuneau ca ei să se implice în lupte lungi
şi grele cu vrăjmaşii, în timp ce fermele, livezile, viile, animale-
le şi familiile erau neglijate, au fost neplăcute şi nu au fost bine
primite. Au privit la puterea lor în comparaţie cu slăbiciunea
vrăjmaşilor şi s-au hotărât încrezători că nu era nici o grabă să
stârpească aceste triburi.
Înclinaţia omenească a dictat un curs contrar îndrumărilor
lui Dumnezeu. Ei au gândit că era mult mai înţelept şi mai pro-
fitabil să rămână acasă, să-şi sporească proprietăţile, să se
bucure de iubirea şi tovărăşia soţiilor şi copiilor lor, şi şi-au
închipuit că astfel vor intra în odihna lui Dumnezeu. Cei care au
câştigat ţara prin ascultarea credincioasă de îndrumările gene-
rale şi speciale ale lui Dumnezeu, s-au gândit că o puteau păs-
tra alegând planurile lor, în locul celor ale lui Dumnezeu.
Aceasta a fost o altă întoarcere la vechile căi. Ei, nu Dumnezeu,
au devenit făcătorii de planuri!
La început planurile lor se părea că lucrează foarte bine. Au
fost eliberaţi de greutăţile războiului, s-au bucurat să-şi con-
struiască proprietăţi, puteau să aibă părtăşie cu familiile lor, iar
triburile vecine nu le făceau nici o problemă. Aceasta era odihna
pe care o aşteptau, o înţelegeau şi o iubeau.
Dar implacabila lege a cerului, pe care nimeni nu poate să o
ignore sau să o sfideze, declară că toţi cei care nu cunosc căile lui
Dumnezeu nu vor intra în odihna Sa dăinuitoare. Singura cale
prin care oamenii care au trăit după Iosua ar fi putut rămâne în
odihna care era rodul binecuvântat al ascultării lor anterioare,
era aceea de a continua să trăiască principiile odihnei de Sabat.
150 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Când ei au încetat să mai facă aceasta, rezultatul a fost pierde-
rea imediată a acelei odihne.
Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca triburile ce înconjurau
pe Israel să se întărească şi să invadeze ţara. Poporul lui
Dumnezeu a fost alungat din ţinuturile lor, recolta lor a fost adu-
nată de străini, casele lor au fost ocupate de închinătorii lui Baal,
slujbele de la sanctuar au încetat, iar ei au fost forţaţi să-şi
găsească un refugiu sărăcăcios în peşterile munţilor şi în alte
locuri retrase.
Era aceasta odihnă? A experimentat acest popor, care ţinea
cu credincioşie ziua a şaptea ca Sabat, adevărata odihnă de
Sabat?
Cu siguranţă că nu, pentru că numai aceia care cunosc şi
urmează căile lui Dumnezeu sunt adevăraţi ţinători ai
Sabatului. Odihna de Sabat a lui Dumnezeu presupune mai
mult decât ţinerea zilei a şaptea ca o perioadă când încetează
truda pământească.
Forţaţi să trăiască într-o stare de disperare totală, fără nici o
putere de a se salva singuri, izraeliţii au predat problema lor
Sursei infinite a vieţii şi mântuirii. Aceasta I-a permis lui
Dumnezeu să lucreze pentru ei, deoarece nu putea face nimic
până ce problema nu era predată în mâinile Sale. Când acest
lucru a avut loc, El a pus în mişcare forţe care aveau să condu-
că la restaurarea libertăţii lor.
Dumnezeu a ridicat o serie de campioni, dintre care primul a
fost Otniel. Ceilalţi, care au urmat după moartea lui Iosua şi
înainte de chemarea lui Samuel, au fost Ehud, Debora şi Barac,
Ghedeon, Iefta, Samson şi alţi profeţi mai mici.
Oricât de rău a devenit poporul ales al lui Dumnezeu şi ori de
câte ori s-au întors la căile lor, Domnul i-a iertat şi le-a rezolvat
problemele imediat ce s-au întors către El. Dar după fiecare eli-
berare, nu dura mult timp şi izraeliţii, devenind încrezători în ei
înşişi, se întorceau iar la căile lor, treceau sub puterea vrăjma-
şilor, îşi pierdeau pacea şi odihna, şi aveau nevoie să fie din nou
eliberaţi. Prin toate aceste vicisitudini, Dumnezeu ne apare ca
fiind un minunat Restaurator, plin de iertare, în timp ce poporul
Său a dat pe faţă o incapacitate persistentă de a învăţa şi urma
căilor lui Dumnezeu.
SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 151
Dedicarea noastră
Cu această înţelegere, putem privi asupra istoriei lui Israel ca
la o istorie incredibilă în ce priveşte lipsa percepţiei spirituale.
Dar este această dispoziţie specifică izraeliţilor? Dacă suntem
sinceri, putem vedea în istoria lor o oglindă a istoriei noastre. În
măsura în care urmăm acelaşi model, nu
suntem noi mai vinovaţi decât ei? Există
lecţii în istorie care au fost scrise în timpul
lor, care sunt sfaturi ce ne vor binecuvânta
dacă le dăm atenţie şi ne vor condamna
dacă nu facem aceasta.
În ciuda repetatelor întoarceri la căile
lor, Tatăl lor ceresc a avut multă răbdare
cu ei. Erau lipsiţi de logică, lipsiţi de sens
şi nerecunoscători, totuşi, fără să se descu-
rajeze le-a redat în mod constant pacea de fiecare dată când au
predat în mâinile Sale lucrarea de eliberare.
Înţelese corect, aceste istorii sunt o indicaţie puternică cu pri-
vire la cursul corect ce trebuie urmat de către cei care speră să
fie instrumentele lui Dumnezeu pentru a pune capăt domniei
păcatului. Aceste rapoarte descoperă relaţia logică ce există
între calea lui Dumnezeu şi succes pe de o parte, şi între căile
omeneşti şi eşec pe de altă parte. Aceste rezultate sunt atât de
sigure, încât atunci când cunoaştem procedeele folosite într-un
anume timp, putem prezice cu o precizie ce nu dă greş dacă vor
rezulta într-un succes sau eşec.
Astfel de rezultate nu sunt întâmplătoare şi nici nu sunt
manipulate de Dumnezeu pentru a-Şi stabili autoritatea şi con-
ducerea. Ele sunt pur şi simplu efectele unei legi. Doar El are
capacitatea de a plănui şi oferi soluţii. De aceea, doar El poate
avea succes ca Făcător suprem de planuri. Când uzurpăm pozi-
ţia Sa şi luăm asupra noastră această lucrare, dovedim prin eşe-
curile noastre consecvente adevărul simplu că nu posedăm capa-
citatea de a prelua această răspundere.
La acest stadiu există multe întrebări fără răspuns. S-ar
putea să ne întrebăm cum putem cunoaşte în mod pozitiv care
sunt planurile lui Dumnezeu pentru noi şi ce efect va avea acest
sistem asupra caracterului şi a personalităţii noastre. Avem
152 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI 153

nevoie de asemenea să ştim cum putem colabora cu El şi care lucrători cu El trebuie să aibă încredere şi să urmeze această
este partea noastră în îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu. cale. Însuşi faptul că cineva s-a alăturat trupului lui Hristos
Acestea sunt întrebări extrem de importante, dar nu este este în realitate o dedicare de a învăţa şi de a urma căilor lui
nevoie să aşteptăm până ce vom primi răspuns la toate, ca să ne Dumnezeu, indiferent cât ne va costa aceasta.
angajăm să lucrăm pentru a intra în această odihnă, pe care o Lucrul care mai mult decât oricare altul a întunecat istoria
vom afla doar atunci când vom înceta să încercăm a face lucra- bisericii lui Dumnezeu este insistenţa membrilor ei de a-şi sta-
rea Domnului în propria înţelepciune. Dumnezeu ne-a dat deja bili propriile căi în locul celor ale lui Iehova, în timp ce încă pre-
mai multe dovezi decât erau necesare ca să putem lua o decizie tind că fac parte din biserica Sa vizibilă. În felul acesta este zidit
hotărâtă. Cei care amână ascultarea până ce va dispărea orice Babilonul. În felul acesta se stabileşte papalitatea. Astfel lucra-
urmă de nesiguranţă şi nu va mai fi nici un risc în ce priveşte rea lui Dumnezeu este întârziată şi se împiedică aducerea ei la
eşecul, nu vor asculta niciodată. o desăvârşire plină de slavă. Acesta este motivul pentru care
„Adesea, viaţa creştină este înconjurată de primejdii, iar biserica nu a putut să încheie lucrarea lui Dumnezeu pe
împlinirea datoriei pare greu de adus la îndeplinire. Imaginaţia pământ.
întrezăreşte o iminentă ruină în faţă şi sclavie sau moarte în De aproape şase mii de ani continuă această tristă situaţie.
urmă. Şi totuşi, vocea lui Dumnezeu rosteşte în mod clar: Cine va răspunde apelurilor arzătoare din partea lui Dumnezeu,
‚Mergeţi înainte’. Noi trebuie să ascultăm de porunca aceasta, scuturându-se de această înclinaţie oarbă şi încăpăţânată de a
chiar dacă ochii noştri nu pot pătrunde prin întuneric şi chiar amesteca în trupul Domnului concepţiile vrednice de dispreţ ale
dacă simţim la picioarele noastre valurile reci ale mării. plănuirii omeneşti? Când Dumnezeu va putea să formeze un
Obstacolele care stau în calea înaintării noastre nu vor dispărea popor, care în cele din urmă va recunoaşte faptul că a fi membri
niciodată înaintea unui spirit zăbavnic şi îndoielnic. Cel care ai trupului Său presupune să trăiască doar prin procedeele şi
amână ascultarea, până când fiecare umbră de nesiguranţă va principiile Sale, „Domnul va îndeplini lucrarea şi o va scurta în
dispărea şi până când nu va mai fi nici un risc de a da greş sau neprihănire.” Romani 9,28 (Conform cu NKJV).
de a fi înfrânt, nu va asculta niciodată. Necredinţa şopteşte: ‚Să Atunci, să fim acel popor!
aşteptăm până când sunt date la o parte toate piedicile şi până
când vom putea vedea în mod clar drumul nostru;’ dar credinţa
plină de curaj îndeamnă la înaintare, nădăjduind şi crezând
totul.” Patriarhi şi profeţi, cap. 25, penultimul paragraf.
Asemenea izraeliţilor din vechime la Marea Roşie, trebuie să
păşim în credinţă, încrezându-ne cu totul în Călăuzitorul nostru
ceresc. Dacă dorim să-L urmăm pe Hristos, avem nevoie să învă-
ţăm că avem răspunderea de a ne dedica cu totul şi a ne supune
în întregime căilor lui Dumnezeu. Altminteri nu ne rămâne altă
alternativă decât să părăsim definitiv slujba Domnului şi să ne
alăturăm lumii. Nu există cale de mijloc. Nu putem mărşălui
împreună cu armata lui Hristos urmând părerilor noastre. Nu
este posibil. Totdeauna vom fi în afara cadenţei, nu ne vom sin-
croniza. Dacă nu vrem să cunoaştem şi să urmăm căilor lui
Dumnezeu, nu ne vom simţi confortabil în biserica Sa. El a defi-
nit singura formulă pentru succes, iar cei care doresc să fie con-
Lecţii din viaţa
patriarhilor
 CAPITOLUL 09

Cum au devenit Avram şi Sarai

Avraam şi Sara

(O citire atentă şi cu rugăciune a textului biblic cuprins între

Geneza 12,1 şi 18,15 şi Geneza 21,1-7 împreună cu Patriarhi şi
profeţi, capitolele 11,12 şi primele 6 paragrafe din capitolul 13,
ne va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)

Zel îndrumat greşit

n timp ce Satanei îi face plăcere când reuşeşte prin

Î înşelătoriile sale să adoarmă biserica în simţământul
satisfacţiei şi mulţumirii de sine, el ştie de asemenea cum să
folosească în avantajul său zelul, iubirea şi dedicarea faţă de
cauza lui Dumnezeu. Drept urmare, unii dintre cei care i-au
slujit cel mai bine, fără să-şi dea seama, au fost oameni care
s-au consacrat pe ei înşişi să apere şi să promoveze interese-
le lui Dumnezeu şi ale bisericii Sale, aşa cum le-au înţeles
ei. Hristos a prezis că atunci când oamenii aveau să perse-
cute şi să ucidă pe urmaşii Săi credincioşi, mulţi dintre per-
secutori vor crede că prin aceasta îi slujesc lui Dumnezeu. În
zelul său, Saul a făcut chiar acest lucru înainte de converti-
rea sa pe drumul către Damasc.
158 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când,
oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.”
Ioan 16,2.
În mod evident, cei care urmează un astfel de curs îi slu-
jesc de fapt lui Satana şi nu cunosc căile lui Dumnezeu, de
aceea ei nu pot intra în odihna Sa. În acelaşi timp, ei îşi
închipuie că slujesc cu multă încredere şi zel Dumnezeului
Celui Preaînalt.
Isus a spus: „Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au
cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” Ioan 16,3.
Când citim aceste versete, înţelegem că ele se aplică acelor
sisteme bisericeşti persecutoare, care pretind că lucrează pentru
Hristos, dar care sunt de fapt antihristul. Nu este greşit să gân-
dim astfel, însă trebuie să avem grijă să nu le aplicăm doar la
aceste biserici, căci până şi cei mai buni copii ai lui Dumnezeu
pot face greşeala de a-i sluji lui Satana, în timp ce cred că-I slu-
jesc Domnului. În măsura în care are loc acest lucru, sufletul
este lipsit de odihna de Sabat a lui Dumnezeu.
Nici un copil sincer al lui Dumnezeu nu va aduce în mod con-
ştient vreo slujire care să întârzie cauza lui Dumnezeu, în timp
ce cauza vrăjmaşului este înaintată. De aceea Satana lucrează
din greu ca să-i facă pe aceşti credincioşi să nu realizeze ceea ce
fac. Dimpotrivă, Dumnezeu foloseşte mult timp şi energie pen-
tru educa pe poporul Său în principiile Sale corecte.
O concepţie pe care Satana o întreţine cu stăruinţă, este ideea
că atunci când facem tot ce ştim mai bine, când iubim cauza lui
Dumnezeu cu toată inima şi cu tot sufletul, când suntem gata să
jertfim totul pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu, având
cele mai bune motive, atunci, orice am face este pentru binele
suprem al tuturor şi de aceea este acceptat în întregime de
Dumnezeu.
Rapoartele Scripturii ne arată că această idee este falsă; că
oricât de excelente ar fi motivele, oricât de jertfitor de sine ar fi
zelul, dacă lucrarea nu este făcută după procedeele corecte, în
cele din urmă va face rău tuturor celor implicaţi. Până ce biseri-
ca nu va fi cu totul eliberată de astfel de concepţii eronate, mem-
brii ei nu vor putea intra în odihna de Sabat, nu vor putea înche-
ia lucrarea, iar împărăţia lui Dumnezeu nu va putea fi statorni-
cită în slava eternă şi neprihănirea veşnică.
CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI AVRAAM ŞI SARA 159
Dacă vom examina unele din personajele Bibliei şi cursul pe
care l-au urmat, acest lucru va confirma adevărul acestor decla-
raţii şi ar trebui să ne trezească să ne dăm seama cât de vital
este să cunoaştem şi să ne încredem în căile lui Dumnezeu şi să
urmăm procedeele Sale divine ce ne-au fost arătate.
Credinţa de a părăsi ţara natală
Vom începe să studiem despre Avraam şi Sara, când numele
lor erau încă Avram şi Sarai. Exercitarea credinţei lor, dedicarea
faţă de cauza lui Dumnezeu, dorinţa pentru nimic altceva decât
apărarea celor mai bune interese ale împărăţiei lui Dumnezeu şi
dispoziţia lor de a aduce orice jertfă pentru a vedea înaintând
lucrarea lui Dumnezeu erau toate vrednice de laudă. Orice cre-
dincios poate fi bogat în astfel de lucruri, dar trebuie să înţele-
gem că acestea nu sfinţesc procedeele greşite şi nici nu anulea-
ză influenţele şi efectele lor rele. Doar atunci când suntem moti-
vaţi de aceste forţe puternice şi, în acelaşi timp, cunoaştem şi
practicăm căile lui Dumnezeu, încrezându-ne în El mai mult
decât în noi înşine, doar atunci putem intra în odihna Sa.
Asemenea celor mai mulţi creştini bine intenţionaţi, perechea
patriarhală era neştiutoare în ce priveşte căile lui Dumnezeu şi
legea poziţiei. Drept urmare, au făcut unii paşi care nu au fost
niciodată plănuiţi de Dumnezeu şi care, în schimb, au slujit în
mare măsură cauzei Satanei. Intensitatea zelului lor, curăţia
motivelor lor şi dorinţa lor arzătoare de a nu face nimic care să
întârzie cauza lui Dumnezeu, nu au diminuat cu nimic efectele
rele a ceea ce au făcut. Urmările cursului acţiunii lor sunt văzu-
te până în zilele noastre în lupta nesfârşită dintre iudei şi arabi,
care a ameninţat pacea lumii în repetate rânduri.
Avram a fost un om de o mare credinţă, după cum se vede din
ascultarea sa fără rezerve faţă de porunca lui Dumnezeu de a
părăsi ţara natală Ur din Haldea, şi de a porni fără să ştie înco-
tro mergea. Nu a fost o jertfă lipsită de însemnătate să părăseas-
că acea cetate legendară, care era capitala acelui ţinut, împreu-
nă cu bunăstarea şi prestigiul ei nemaipomenit.
„Săpăturile făcute într-un vast cimitir din perioada premergă-
toare acelei dinastii, a descoperit morminte regale care conţineau
160 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
incredibile comori din aur, argint, bronz şi pietre semipreţioase,
care arătau nu numai bunăstarea oamenilor din Ur, ci şi înalta
lor dezvoltare în ce priveşte civilizaţia şi arta.” Encyclopedia
Britannica, Macropaedia, Volumul 18, pag. 1021, ediţia din 1975.
Cetatea Ur era situată strategic pe valea râului Eufrat, fiind
capitala împărăţiei mai mici a Mesopotamiei şi centrul unor
ferme fertile şi a multor păşuni. Ea oferea lui Avram şi familiei
sale un viitor strălucit, plin de prosperitate şi promitea cea mai
bună siguranţă pe care lumea o putea oferi.
Însă mai greu a fost să rupă legăturile strânse formate cu cei
din familie şi cu partenerii de afaceri, cărora Avram nu putea să
le explice motivul pentru plecarea sa aparent nechibzuită şi lip-
sită de logică. În aparenţă, el pur şi simplu renunţa la tot pen-
tru nimic. Avea doar cuvântul nedovedit al lui Dumnezeu, care
îl asigura că adevărata măreţie şi răsplătirile veşnice se aflau
departe de Ur.
Deoarece lucrurile spirituale pot fi înţelese doar de cei spiri-
tuali (vezi 1 Corinteni 2,14), rudele idolatre ale lui Avram nu au
putut să înţeleagă motivele şi faptele sale. Astfel, prin credinţă
vie, Avram şi Sarai au părăsit prosperul Ur în favoarea unei ţări
necunoscute ce le-a fost făgăduită.
„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc
pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să
ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara
făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în cor-
turi. . .” Evrei 11,8.9.
O astfel de întreprindere presupunea un mare pas al credin-
ţei, după cum ne descoperă următoarele paragrafe:
„Ascultarea necondiţionată a lui Avraam este una dintre cele
mai izbitoare dovezi ale credinţei ce poate fi aflată în întreaga
Scriptură. Pentru el, credinţa era ‚o încredere neclintită în lucruri-
le nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se
văd’ (Evrei 11,1). Sprijinindu-se pe făgăduinţa divină, fără cea mai
slabă asigurare exterioară a împlinirii ei, el şi-a părăsit casa şi
rudeniile, cum şi ţara lui de naştere, şi a plecat fără să ştie încotro,
pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu. ‚Prin credinţă,
a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu
era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreu-
nă moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe’ (Evrei 11,9).
CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI AVRAAM ŞI SARA 161
N-a fost deloc uşoară încercarea prin care a trecut Avraam şi
sacrificiul ce se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele
mai mici. Erau legături puternice care îl legau de ţara sa, de
rudeniile şi familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El
nu avea nici o întrebare de pus în legătură cu ţara făgăduinţei,
dacă solul era fertil şi clima sănătoasă, dacă ţara avea locuri
plăcute şi dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere.
Dumnezeu a vorbit, şi slujitorul Său trebuia să asculte; locul cel
mai fericit de pe pământ pentru el era locul în care Dumnezeu
voia ca el să fie.” Patriarhi şi profeţi, cap. 11, par. 4 şi 5.
În plus, patriarhul era un om al rugăciunii. Oriunde îşi ridi-
ca cortul, ridica în apropiere şi un altar (vezi Geneza 12,8;
13,4.18), chemând pe toţi din tabăra sa la jertfa de dimineaţă şi
de seară.
Nu putem reproşa nimic credinţei lui Avram, care l-a condus
să asculte de Dumnezeu fără nici o rezervă, indiferent de sacri-
ficiul cerut. Prezenţa unei astfel de credinţe în acest om al lui
Dumnezeu ne-ar conduce să ne aşteptăm ca el să se încreadă
mereu în Dumnezeu mai mult decât în sine şi să facă doar ce
este bine şi plăcut în ochii lui Dumnezeu.
Un test de supunere
Recunoscându-l pe Avram ca adevăratul succesor spiritual
din şirul de patriarhi, Dumnezeu a făgăduit solemn că prin el
avea să vină Mesia, şi că, drept urmare, sămânţa sa avea să fie
nenumărată, asemenea stelelor.
„Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: ‚Uită-te spre cer şi numără
stelele, dacă poţi să le numeri.’ Şi i-a zis: ‚Aşa va fi sămânţa ta.’
Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca
neprihănire.” Geneza 15,5.6.
Avram a crezut pe deplin această făgăduinţă şi nimic nu era
mai important pentru el şi Sarai decât împlinirea ei. Pentru ei
slava şi onoarea lui Dumnezeu erau lucruri de cea mai mare
importanţă. De aceea, ei s-au rugat şi au aşteptat cu o dorinţă
intensă împlinirea făgăduinţei. Totuşi, au trecut zece ani, fără
nici o dovadă că Dumnezeu avea să-Şi ţină cuvântul. Cu cât mai
lungă era aşteptarea, cu atât mai mare era presiunea pe care
162 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Satana o exercita asupra lor ca să aducă la îndeplinire lucrarea
lui Dumnezeu pe calea lor (vezi Geneza 12,4; 16,1-3.16).
Ceea ce trebuie să înţelegem aici este că în ciuda devotamen-
tului profund al acestei perechi sfinte (care făcea să crească
dorinţa lor de a vedea împlinirea făgăduinţei şi înaintarea lucră-
rii lui Dumnezeu), cu cât mai mare era spiritul lor de sacrificiu,
cu atât mai mult se aflau în pericolul de a încerca să aducă la
îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu pe calea lor. Avem nevoie să
vedem că acelaşi pericol îl paşte pe orice creştin adevărat de azi,
pentru că Satana ştie cum să folosească într-o direcţie greşită
puterile măreţe pe care Dumnezeu le zideşte în noi.
În cele din urmă, în disperare, Sarai a propus soţului ei ca el
să o ia pe Agar de soţie ca să fie mama fiului său, iar Avram a
acceptat această propunere. Sarai a spus lui Avram:
„,Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră, te rog, la roaba mea;
poate că voi avea copii de la ea.’ Avram a ascultat cele spuse de
Sarai.” Geneza 16,2.
Ei nu erau nicidecum răzvrătiţi împotriva Celui Atotputernic
atunci când au făcut acest pas. Credeau în Dumnezeu şi din
iubire pentru cauza Sa erau gata să facă acest mare sacrificiu
pentru El. Nu doreau nimic mai mult decât să zidească împără-
ţia lui Dumnezeu în neprihănire. Toate acestea erau nişte atri-
Presiunea
împrejurărilor
Avram
Făgăduinţa
şi
unui fiu
Sarai 10 ani
Ismael
Presiunea de a face ceva şi dorinţa lor intensă de a înainta
lucrarea lui Dumnezeu au condus perechea evlavioasă să nu
împlinească făgăduinţa Lui.
CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI AVRAAM ŞI SARA 163
bute minunate şi vrednice de laudă pe care Avram şi Sarai le
posedau şi pe care le-au manifestat, dar acestea nu i-au împie-
dicat să zidească lucrarea lui Dumnezeu pe calea lor şi nici nu
au anulat urmările rele ale alegerii pe care au făcut-o şi ale cur-
sului pe care au ales să-l urmeze.
Greşeala lui Avram
După naşterea lui Ismael, Avram a privit pe întâiul său fiu
născut cu o afecţiune nemărginită, fără să se îndoiască câtuşi de
puţin că Dumnezeu l-a acceptat ca fiind adevărata împlinire a
făgăduinţei Sale. Timp de treisprezece ani Dumnezeu nu a spus
nimic lui Avram cu privire la ceea ce făcuse (vezi Geneza 16,16;
17,1). Se pare că Avram a înţeles absenţa condamnării divine ca
însemnând că Dumnezeu aprobase faptele sale.
Când în cele din urmă Dumnezeu a repetat asigurarea că
Avraam avea să fie tatăl multor naţiuni (vezi Geneza 17,1-6), el
a înţeles imediat că aceasta va avea loc prin fiul său, Ismael.
Putem vedea aceasta din reacţia lui Avraam, când Dumnezeu a
declarat că făgăduinţa Sa va fi îndeplinită prin fiul Sarei. În
uimirea sa Avraam a descoperit faptul că gândurile lui fuseseră
îndreptate către întâiul său născut:
„Şi Avraam i-a zis lui Dumnezeu: ‚Să trăiască Ismael înaintea
Ta!’” Geneza 17,18.
În rugămintea lui Avraam se afla mai mult decât pare la
prima vedere. Este adevărat că Avraam iubea pe acest tânăr
foarte mult şi că, drept urmare, dorea ca el să primească locul de
cinste pe care Dumnezeu îl făgăduise. Însă era în joc o problemă
mult mai adâncă decât iubirea lui Avraam pentru fiul său. În
mod inconştient, patriarhul apăra sistemul sau procedeul prin
care Ismael a fost născut. El cerea ca să fie acceptată calea ome-
nească de zidire a împărăţiei lui Dumnezeu, în locul celei divi-
ne.
Aceste lucruri nu erau clare în mintea lui Avraam.
Respingerea divină a lui Ismael ca fiu al făgăduinţei a stârnit
emoţii controversate în Avraam, care l-au împiedicat în mod
efectiv să discearnă implicaţiile declaraţiei lui Dumnezeu şi răs-
punsul său faţă de această declaraţie.
164 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Avraam gândea că Iehova îi propunea imposibilul. El nu mai
credea că Sara putea avea un copil. Soţia sa a fost întotdeauna
stearpă iar el îmbătrânise atât de mult, încât devenise impotent.
Se întreba de ce Dumnezeu aşteptase atât de mult ca să facă
ceea ce putea fi făcut cu uşurinţă cu ani înainte. Când Avraam
a auzit vestea lui Dumnezeu că el va avea să aibă un fiu din
soţia sa, Sara, el „s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a
zis în inima lui: ‚Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o
sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?’”
Geneza 17,17.
Imediat ce Avraam a adoptat această atitudine de necredinţă,
a venit şi strigătul de pe buzele lui: „Să trăiască Ismael înaintea
Ta!” Geneza 17,18.
Avraam a văzut că se afla într-o situaţie înfricoşătoare. Cu
toată încrederea pe care o manifestase faţă de cuvântul lui
Dumnezeu în unele situaţii, cum a fost plecarea din Ur, în alte
situaţii el s-a încrezut în propria înţelepciune mai mult decât în
cea a lui Dumnezeu. Nefiind încă în stare să primească prin cre-
dinţă întregul adevăr că Dumnezeu este în stare să îndeplineas-
că ceea ce a făgăduit, Avraam nu putea să aibă nici o speranţă
că Isaac avea să se nască. Dacă împlinirea făgăduinţei nu fuse-
se realizată prin naşterea lui Ismael, atunci, gândea el, nu mai
era nici o speranţă – avea să moară fără moştenitorul făgăduit.
Toate speranţele sale aveau să sfârşească odată cu eşecul planu-
lui de mântuire.
El putea să se încreadă în Ismael. Mai înainte, Dumnezeu îl
asigurase pe Avram că fiul făgăduit va fi din carnea şi sângele
lui, dar nu specificase niciodată că Sarai avea să fie mama. A
fost un sacrificiu extraordinar din partea sa şi a lui Sarai ca să
lase pe Agar să poarte copilul. El a făcut aceasta doar dintr-un
singur motiv, acela de a înainta cauza adevărului şi în felul
acesta să alunge răul din univers. Atât el cât şi Sarai au crezut
în Dumnezeu şi în lucrarea Sa, amândoi s-au separat de păgâ-
nism şi au fost acceptaţi de Iehova ca fiind adevărata biserică
din acel timp.
Cu toate acestea şi multe alte lucruri care erau în favoarea sa,
cum a putut Avram să greşească? Dacă el a adoptat nişte proce-
dee greşite, nu aveau să slujească motivele sale bune şi caracte-
rul său neprihănit la sfinţirea cursului adoptat? Şi sigur, deoa-
CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI AVRAAM ŞI SARA 165
rece tot ce făcuse a fost făcut pentru Dumnezeu, Cel
Atotputernic trebuia să accepte produsul lucrării sale – Ismael!
Gândind în felul acesta, Avraam a manifestat acel mod de
gândire fals, atât de obişnuit pentru oameni. Până în acest timp,
el nu a putut înţelege că orice religie anticreştină este un sistem
care caută să zidească împărăţia lui Dumnezeu pe calea omului,
iar cei care sunt implicaţi în efortul acesta sunt oameni foarte
dedicaţi, sârguincioşi, tăgăduitori de sine şi zeloşi. El nu a văzut
că în măsura în care a aplicat planurile sale personale pentru
înaintarea cauzei lui Dumnezeu, el stabilise şi susţinuse o reli-
gie falsă. Nu a putut să realizeze faptul că, dacă Dumnezeu avea
să-l accepte pe Ismael, ar fi recunoscut astfel o formă de religie
care este o slujbă a morţii şi prin care nu ar fi putut să fie reali-
zată niciodată salvarea neamului omenesc.
Calea lui Dumnezeu sigură
Nu este îndeajuns să exercităm o credinţă adâncă în
Dumnezeu. Această credinţă trebuie însoţită de procedee corec-
te, care să fie puse în practică în mod inteligent şi într-un spirit
de neîncredere sănătoasă în sine. Acesta este singurul mod în
care putem zidi împărăţia lui Dumnezeu pe calea Sa. El nu a
hotărât în mod arbitrar să fie aşa, ci pur şi simplu nu există altă
cale care să ducă la succes.
În răspunsul său la cererea lui Avraam în favoarea lui Ismael
şi a sistemului care l-a produs, Dumnezeu a refuzat în mod hotă-
rât să acorde moştenirea făgăduită primului fiu al patriarhului.
„,Nu,’ a răspuns Dumnezeu, ‚Nu aceasta am spus. Sara, îţi va
naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac (Râset), şi Eu voi înche-
ia legământul Meu cu el şi cu urmaşii lui pentru totdeauna.’”
Geneza 17,19. Conform cu Living Bible.
Refuzând să-l accepte pe Ismael, Dumnezeu a declarat că El
nu Se va implica în nici un program care urmăreşte să zidească
împărăţia Sa prin planuri şi procedee omeneşti. Deoarece numai
El are puterea de a împlini făgăduinţele Sale, orice efort ome-
nesc în această direcţie va rezulta într-un eşec deprimant.
Deoarece avem nevoie să fim cu totul eliberaţi de gândirea
care l-a condus pe Avraam să pledeze pentru Ismael, Dumnezeu
166 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
a păstrat pentru noi raportul care conţine răspunsul Său hotă-
rât în această privinţă, ca să-l studiem cu grijă. Din păcate, noi
tindem să preferăm o solie care ne lasă o portiţă de scăpare ca
să ne încredem în născocirile minţii noastre păcătoase, decât să
alegem calea cea dreaptă şi strâmtă pe care ne-o dă Dumnezeu
(compară cu Fapte 4,12). Dar exact aceasta este calea pe care
Dumnezeu a prezentat-o lui Avraam.
Când Avraam a pledat pe lângă Dumnezeu să-l accepte pe
Ismael, Dumnezeu nu a făcut nici cea mai mică concesie în aceas-
tă privinţă. În schimb, El a spus că Sara avea să nască un copil şi
că legământul avea să fie încheiat cu fiul ei, nu cu cel al lui Agar.
„Dumnezeu a zis: ‚. . .Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca
un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el.’” Geneza 17,19.
Nicăieri în această întreagă conversaţie Dumnezeu nu a spus
că avea să încheie legământul Său cu Ismael.
Aceasta nu înseamnă că Ismael nu putea fi mântuit, ci că nu
putea fi niciodată copilul făgăduit prin care Domnul avea să
aducă în cele din urmă pe Mesia. Totuşi, în mila Sa, Dumnezeu
l-a binecuvântat pe Ismael – urmaşii săi aveau să formeze un
popor mare.
„Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecu-
vânta, îl voi face să crească şi îl voi înmulţi nespus de mult; doi-
sprezece voievozi va naşte şi voi face din el un neam mare.”
Geneza 17,20.
Istoria a dovedit ca fiind adevărată această prezicere, ea fiind
îndeplinită din punct de vedere literal, căci milioanele de arabi
care trăiesc astăzi sunt urmaşii lui Ismael.
În profunda sa afecţiune pentru întâiul său născut, Avraam
se afla în pericolul de a înţelege mai mult decât a intenţionat
Dumnezeu din această făgăduinţă. Pentru a împiedica acest
lucru, Dumnezeu a repetat că, chiar dacă Ismael va deveni un
neam mare, totuşi, legământul va fi încheiat doar cu Isaac.
„,Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac pe care ţi-l va
naşte Sara la anul pe vremea aceasta.’ Când a isprăvit de vorbit
cu el, Dumnezeu S-a înălţat de la Avraam.’” Geneza 17,21.22.
De aceea, oricât de dedicaţi, jertfitori de sine şi zeloşi erau
Avram şi Sarai, încercarea lor de a înainta cauza lui Dumnezeu
prin planuri personale nu a putut fi acceptată de Domnul. Chiar
dacă El a socotit credinţa lui Avraam ca fiind neprihănire (vezi
CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI AVRAAM ŞI SARA 167
Geneza 15,6 şi Romani 4,3), aceasta nu a sfinţit metoda greşită
pe care el a folosit-o. Când aceste principii sunt înţelese şi accep-
tate, vom fi mult mai puţin înclinaţi să ne bazăm pe ideea gre-
şită că nu contează atât de mult cursul pe care-l urmăm, cât con-
tează intenţiile bune pe care le avem. Vom fi mai atenţi, căutând
să ne asigurăm că adăugăm procedeele corecte la credinţa cea
vie, ştiind că lucrarea lui Dumnezeu nu poate niciodată să înain-
teze prin folosirea metodelor omeneşti. Ne vom pune încrederea
în căile lui Dumnezeu, şi nu în ale noastre.
Lui Avram i-a fost schimbat numele, ca o pecete a aprobării
divine, confirmând acceptarea din partea patriarhului a căilor
lui Dumnezeu de zidire a împărăţiei Sale. El nu avea să mai
urmeze propriile căi în încercarea de a împlini făgăduinţele lui
Dumnezeu. De acum încolo urma să aibă o încredere absolută în
căile lui Dumnezeu. Drept urmare, perechii patriarhale avea să
i se nască adevăratul moştenitor. Acest lucru s-a reflectat în
schimbarea numelui din Avram, care însemna „tată înălţat”, în
Avraam, care însemna „tatăl multor neamuri” şi în numele nou
al soţiei sale, Sara, care însemna „prinţesă”, deoarece ea urma
să fie „mama multor neamuri”.
„Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam., căci
te fac tatăl multor neamuri. . . Dumnezeu i-a zis lui Avraam: ‚Să
nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai; ci numele ei să fie Sara.
Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecu-
vânta şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de
noroade vor ieşi din ea.’” Geneza 17,5.15.16.
Două simboluri a două procedee
Nu este îndeajuns să vedem că există o împlinire fizică a pre-
zicerii lui Dumnezeu că Ismael avea să devină un neam mare.
Amândoi fiii lui Avraam reprezintă două tipuri diferite. Isaac
reprezintă pe cei care zidesc împărăţia lui Dumnezeu pe calea
lui Dumnezeu, iar Ismael simbolizează pe cei care încearcă să
zidească împărăţia lui Dumnezeu pe calea lor. Deşi amândouă
categoriile manifestă aceeaşi dedicare, zel, hărnicie, jertfire de
sine şi dorinţă arzătoare de a înainta cauza lui Dumnezeu, legă-
mântul Său este încheiat doar cu cei simbolizaţi prin Isaac.
168 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI AVRAAM ŞI SARA 169

Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naş-

Adevărata Sistemul bise-
terii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât
biserică a lui ricesc aposta-
copiii celei cu bărbat.’
Dumnezeu ziat Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum
”Ismael” şi Isaac Ismael s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea
„Isaac” sunt pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum. Dar
simboluri pen- ce zice Scriptura? ‚Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roa-
tru cele două bei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.’ De aceea,
procedee opuse fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode.
Zideşte Încearcă să
prin care operea- Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi, deci, tari, şi nu
împărăţia lui zidească
ză sistemul unei vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” Galateni 4,21-5,1.
biserici aposta- Dumnezeu pe împărăţia lui Ismael a fost născut în chip firesc, dar Isaac a fost născut prin
ziate şi biserica calea lui Dumnezeu pe Duhul. De aceea, Ismael nu avea nici un loc în legământ, nu făcea
adevărată. Dumnezeu calea omului parte din lucrarea adevărată a lui Dumnezeu şi nu era acceptat
de El ca fiu al făgăduinţei. Mesia nu se putea naşte prin el.
A fi născut în chip firesc înseamnă a fi produsul plănuirii
Marele apostol Pavel a fost adânc preocupat de diferenţele omeneşti şi al încrederii în sine. Orice proiect pe care l-am între-
dintre religia în care lucrarea lui Dumnezeu se face pe calea Sa prins fără a primi mai întâi instrucţiuni de la Dumnezeu, face
şi religia în care oamenii încearcă să facă lucrarea lui Dumnezeu parte din categoria plănuirii omeneşti, care poate fi împărţită în
pe calea lor. El a putut vedea în naşterea acestor tineri o ilustra- alte două categorii. Sunt oameni care plănuiesc să avanseze pro-
ţie puternică a acestor procedee opuse şi rezultatul inevitabil şi priile imperii şi sunt alţii care sunt devotaţi să zidească împără-
diferit al fiecăruia. L-a văzut pe Isaac ca reprezentând prima ţia lui Dumnezeu. Zămislirea lui Ismael de către Avraam face
religie, iar Ismael pe cea de-a doua. parte din cea de-a doua categorie.
Când credincioşii galateni s-au abătut de la adevărata religie,
Pavel a ilustrat experienţa lor îndreptându-le atenţia la cursul
adoptat de Avram şi Sarai, care a avut ca urmare naşterea lui
Împărăţia lui Încercarea de
Ismael. Apoi, el le-a arătat că felul în care a fost zămislit Isaac
Dumnezeu se a zidi o
oferea o lecţie cu privire la procedeele prin care lucrează adevă-
zideşte pe împărăţie pe
rata biserică.
calea lui
„Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi calea omului
Dumnezeu
Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă,
şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip
firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă.
Lucrurile acestea trebuie înţelese simbolic. Acestea sunt două
legăminte. Unul, de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este
Agar, căci Agar este muntele Sinai din Arabia, şi răspunde în biserică în lume
Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi.
Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră.
Fiindcă este scris: ‚Bucură-te, stearpo, care nu naşti de loc!
170 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Poate fi acceptată lucrarea noastră?
Pretinşii creştini şi oamenii bisericoşi sunt dedicaţi faţă de
ceea ce ei cred că este slujirea lui Dumnezeu. Ei tind să stea
deoparte de cei „lumeşti”, pe care îi văd ca fiind devotaţi în mod
egoist plăcerilor vieţii. Ei ştiu că ar trebui să fie o diferenţă deci-
sivă între un membru al bisericii şi un „păgân”, şi cred că aceas-
tă diferenţă constă în scopurile opuse pentru care fiecare îşi
cheltuieşte energiile şi resursele. Cei mai mulţi nu văd că nu
este de ajuns ca cei ce sunt creştini să aibă obiective diferite faţă
de ceilalţi. Ei trebuie de asemenea să urmeze şi procedee diferi-
te. Ceea ce trebuie să fie diferit sunt căile urmate de poporul lui
Dumnezeu în comparaţie cu căile celorlalţi.
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voas-
tre nu sunt căile Mele, zice Domnul.” Isaia 55,8.
Fiind creştini, noi trebuie să învăţăm că, până ce căile noas-
tre nu vor fi în armonie cu procedeele lui Dumnezeu, oricât de
frumoase, pline de zel şi jertfire de sine şi oricât de dedicate ar
fi faptele noastre, ele nu pot fi acceptate de Dumnezeu aşa cum
Ismael nu a putut fi recunoscut ca fiu al făgăduinţei.
Desigur, cei mai mulţi dintre pretinşii copii ai lui Dumnezeu
cred despre căile lor că sunt diferite de cele lumeşti. Ei sunt con-
ştienţi de faptul că se poartă diferit faţă de cei necredincioşi, că nu
iau parte la distracţiile lumeşti şi că se îngrijesc să nu pângăreas-
că orele sfinte de Sabat. Toate acestea erau adevărate şi în drep-
tul lui Avraam, totuşi, în efortul său de a întemeia împărăţia lui
Dumnezeu, el s-a încrezut şi a urmat procedee pe care Domnul nu
a putut să le accepte. În timp ce este bine şi necesar ca creştinii să
părăsească toate plăcerile păcătoase ale lumii, ei nu trebuie să
stea liniştiţi, crezând că este suficient să existe aceste diferenţe.
Avraam a acceptat cu greu respingerea lui Ismael de către
Dumnezeu. Se gândea la credinţa sa, jertfirea sa de sine, la
devotamentul său pentru cauza lui Dumnezeu şi la faptul că a
făcut totul pentru împărăţia Sa, pentru care era gata să aducă
orice sacrificiu. Cum era posibil ca Dumnezeu să nu recunoască
produsul unor astfel de motive ireproşabile şi demne de lăudat?
Însă, pur şi simplu, Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael.
Aşa este şi azi. Mulţi pretinşi creştini nu pot înţelege de ce Cel
Atotputernic nu acceptă lucrările lor. Ei privesc la zelul lor, la
CUM AU DEVENIT AVRAM ŞI SARAI AVRAAM ŞI SARA 171
sacrificiile lor, la cunoştinţele lor din Scripturi, la contribuţiile
financiare generoase, la eforturile mari şi pline de succes aduse în
lucrarea misionară, şi la devotamentul lor faţă de cauza lui
Dumnezeu, ca la o garanţie absolută că Domnul trebuie să accep-
te ceea ce au făcut pentru El. Ei simt că ar trebui ca El să fie foar-
te nerecunoscător ca să nu accepte şi să nu binecuvânteze efortu-
rile lor pline de dedicare. Dacă, asemenea lui Avraam, ei descope-
ră că El nu acceptă lucrările lor, concepţia lor despre caracterul
Său tinde să se schimbe. Îşi închipuie că El este aspru, exigent,
nerecunoscător şi capricios, când de fapt, El este exact invers.
Pentru a ne împiedica să ajungem la astfel de concluzii erona-
te, Dumnezeu ne-a oferit raportul despre modul cum S-a rapor-
tat la Avraam, despre ceea ce a putut accepta şi despre ceea ce
nu a putut accepta, şi cum a lucrat El şi de ce. El a confirmat
pentru totdeauna că singura cale prin care poate fi zidită împă-
răţia Sa este aceea de a ne încrede în procedeele fixate de lege.
Nimic în afară de aceasta nu poate fi primit, căci „. . .ce zice
Scriptura? ‚Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va
moşteni împreună cu fiul femeii slobode.’” Galateni 4,30.
Chiar dacă Dumnezeu a putut profetiza că Ismael avea să
devină un neam mare, El a accentuat că „. . .legământul Meu îl
voi încheia cu Isaac. . .” Geneza 17,21.
Totuşi, în ciuda clarităţii acestor lecţii, creştinii continuă efor-
turile lor comune de a zidi împărăţia lui Dumnezeu pe calea lor,
în timp ce se întreabă de ce El nu lucrează cu putere prin ei şi
de ce nu este adusă la îndeplinire misiunea Evangheliei. Cei
care sunt devotaţi astăzi lucrărilor cărnii, asemenea lui Avraam
care l-a zămislit pe Ismael prin metoda sa, sunt mult mai nume-
roşi decât cei care sunt copii ai credinţei, asemenea lui Isaac.
Când Dumnezeu a declarat că va face din Ismael un neam
mare, El nu a făcut nici o concesie faţă de patriarhul şocat şi
mâhnit, şi nici nu consimţit la cererea sa ca Ismael să trăiască
înaintea Lui. Mai degrabă, El a profetizat care va fi urmarea
continuei înclinaţii a fiinţelor omeneşti de a încerca să zidească
împărăţia lui Dumnezeu pe o cale personală. De-a lungul isto-
riei, au fost întotdeauna mai mulţi pretinşi creştini, care au folo-
sit procedeele lor încercând să zidească împărăţia lui Dumnezeu
sau o împărăţie personală, decât cei care au înaintat încrezân-
du-se cu totul în căile lui Dumnezeu.
172 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

Greşeala lui Avraam de a crede că din moment ce motivele

sale erau atât de înalte şi lipsite de egoism, atunci procedeele
sale nu puteau fi decât drepte şi neprihănite, este încă repetată
astăzi de mii de alţi creştini serioşi. Este o idee greşită de care
trebuie să ne păzim cu toţii. Trebuie să avem grijă ca niciodată
să nu argumentăm, spunând că scopul scuză mijloacele.
Metodele folosite de noi nu pot fi corecte doar pentru că zelul CAPITOLUL 10
nostru, devotamentul faţă de cauza lui Dumnezeu, spiritul de
jertfire de sine şi motivele noastre sunt fără reproş. Primele
întrebări pe care trebuie să ni le punem sunt: „Fac eu acest lucru
în armonie cu căile lui Dumnezeu? Mi-am pus eu încrederea în
mine sau în căile lui Dumnezeu? Circumciziunea
Doar dacă examinând cu grijă procedeele noastre vedem că
sunt în armonie cu căile Sale şi că avem, în primul rând şi înain-
te de toate, o încredere totală în El, doar atunci ne putem ruga
să fim acceptaţi şi să intrăm în odihna lui Dumnezeu. (O citire atentă şi cu rugăciune a textului din Geneza 17,1-27
împreună cu Patriarhi şi profeţi, cap. 13, ne va ajuta să adâncim
înţelegerea acestui capitol.)

Introducerea ritualului

ircumciziunea a fost introdusă pentru prima dată în poporul

C lui Dumnezeu atunci când Domnul a venit la Avraam ca să-l
informeze că legământul Său nu va fi cu Ismael, ci cu Isaac. Timpul
în care a avut loc introducerea acestui ritual este deosebit de semni-
ficativ şi conţine lecţii spirituale de mare valoare, care trebuie înţe-
lese foarte bine şi practicate de către toţi creştinii.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să practicăm ritualul fizic al
circumciziunii, pentru că el a fost ţintuit pe cruce împreună cu
celelalte ceremonii ale Vechiului Testament (vezi Efeseni 2,15 şi
2 Corinteni 3,13). Ceea ce trebuie să înţelegem şi să respectăm
astăzi sunt lecţiile spirituale pe care acest ritual le învaţă.
Când Domnul l-a îndrumat pe Avraam să circumcidă pe fieca-
re om de parte bărbătească din casa lui, şi de asemenea el însuşi
trebuia să se supună acestui ritual, Ismael era deja în vârstă de
treisprezece ani. Acest copil a venit pe lume ca urmare a proce-
deelor omeneşti, ceea ce nu l-a putut califica niciodată să fie
copilul făgăduinţei. Până în acest timp Avraam a crezut că a
174 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
făcut o mare lucrare pentru Dumnezeu şi că Cel Atotputernic a
acceptat pe deplin planul său. Dar adevăratul copil al făgăduin-
ţei putea fi născut doar dacă Avraam avea să înţeleagă adevăra-
ta natură a procedeelor urmate de el, dacă avea să fie pe deplin
convins de rătăcirea acelor căi, dacă avea să se pocăiască din
toată inima şi avea să intre în legământ cu Dumnezeu să urme-
ze numai căile Sale.
Până ce nu au fost efectuate aceste schimbări, adevăratul
copil nu a putut veni pe lume. Nici unul din aceste procedee ca
atare nu putea să aducă la îndeplinire făgăduinţa lui
Dumnezeu, dar Avraam trebuia să le urmeze pentru a deschide
calea ca Dumnezeu să poată face ceea ce a spus că va face.
Şovăirea lui Avraam
Mai înainte ca Dumnezeu să introducă ritualul circumciziu-
nii, Avraam trebuia să accepte lecţiile spirituale cuprinse în el.
Ritualul în sine a fost intenţionat să fie doar o ilustrare pentru
circumciziunea spirituală a inimii care trebuia să-l preceadă. La
început Avraam s-a împotrivit îndrumărilor Domnului. El nu
putea să vadă dincolo de limitele fizice impuse de vârsta lui şi a
Sarei. În schimb, el a pledat în faţa lui Dumnezeu pentru Ismael
(vezi Geneza 17,18), cerându-I de fapt să recunoască şi să accep-
te sistemul în care oamenii caută să zidească împărăţia lui
Dumnezeu bazându-se pe căile lor. Era imperativ ca Avraam să
renunţe cu totul la aceste procedee mai înainte de a vedea împli-
nită această făgăduinţă. Nu exista nici un loc pentru născociri
omeneşti iar Dumnezeu nu putea face nici o concesie şi nici un
compromis, deoarece numai în căile Sale poate fi găsită adevă-
rata odihnă.
În această confruntare, Dumnezeu căuta să efectueze în
Avraam o schimbare profundă în ce priveşte convingerile sale,
astfel încât să-l facă să renunţe cu totul la procedeele prin care a
primit viaţă Ismael. Apoi urma să încheie un legământ cu patriar-
hul, care avea să-i cuprindă atât pe Avraam cât şi pe toţi urmaşii
săi care aveau să rămână credincioşi acestui legământ, urmând
doar căile lui Dumnezeu. Dacă putea fi efectuată în mod perma-
nent o astfel de schimbare, aceasta avea să asigure succesul lucră-
CIRCUMCIZIUNEA 175
rii lui Dumnezeu în detronarea păcatului şi a păcătoşilor.
Dumnezeu îl chema pe Avraam să accepte legământul prin care
putea fi născut Isaac. Îi cerea lui Avraam să renunţe la încrede-
rea sa în sine şi să-şi pună toată încrederea în Făcătorul său.
Dumnezeu spunea de fapt, „Până acum ai încercat să obţii
împlinirea făgăduinţei prin faptele tale, dar îţi spun că acest
lucru este imposibil. Niciodată nu o vei putea împlini astfel.
Trebuie să îţi spun că făgăduinţa mea nu poate fi niciodată înde-
plinită prin Ismael, indiferent cât de orb ai fi din punct de vede-
re spiritual faţă de posibilitatea îndeplinirii ei pe calea Mea.
În plus, adevăratul copil al făgăduinţei nu poate veni pe lume
până ce nu vei fi pe deplin convins de rătăcirea căilor tale, până
ce nu te vei pocăi de acest rău şi nu vei intra într-un legământ
solemn cu Mine că te vei încrede şi vei urma îndrumările pe
care, în înţelepciunea Mea infinită, ţi le-am dat. Este important
să înţelegi că aceste planuri nu au fost concepute pentru că
vreau să deţin conducerea. Nu am hotărât la întâmplare ca
lucrurile să fie astfel. Acestea sunt singurele procedee care pot
salva omenirea din păcat şi moarte. Legea neschimbătoare şi
desăvârşită arată că nu există altă cale.”
Până ce nu avea să fie făcut acest legământ între Avraam şi
Dumnezeu, nu se putea face nimic în vederea îndeplinirii făgă-
duinţei. Patriarhul a ajuns în faţa celui mai critic punct din
viaţa sa, când trebuia să ia o decizie hotărâtoare. Atât viitorul
său, cât şi al împărăţiei, atârna în balanţă.
Supunerea lui Avraam
În cele din urmă Avraam a acceptat îndrumările Domnului şi
s-a supus lor. Odată ce a avut loc această mare schimbare în el,
a fost pregătită calea pentru naşterea lui Isaac. În acest timp,
Dumnezeu a introdus ritualul circumciziunii. Ca toate celelalte
ceremonii din Vechiul Testament, acest ritual nu poseda în sine
nici o putere deosebită, fiind doar o lecţie şi un act pozitiv, care
confirma că participantul omenesc a renunţat la căile sale.
„Apoi [Avraam] a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a
acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era
netăiat împrejur. . .” Romani 4,11. Cei care au primit acest ritual
176 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
în spiritul în care a fost intenţionat, au pecetluit prin aceasta
prezenţa lăuntrică a unui spirit de deplină supunere şi coopera-
re în ce priveşte căile şi scopurile lui Dumnezeu. El arăta către
consacrarea instrumentului cărnii lor în slujirea lui Dumnezeu,
îndepărtând tot ce nu slujea scopurilor ei. Cei circumcişi se dedi-
cau pe ei înşişi să se încreadă şi să urmeze căile lui Dumnezeu de
zidire a împărăţiei Sale, în timp ce, în neîncrederea lor în sine,
erau hotărâţi să evite orice întoarcere la căile lor.
Doar cei care au intrat în legământ cu Dumnezeu ca să pără-
sească pe deplin căile lor de zidire a împărăţiei, urmând căilor
lui Dumnezeu, puteau primi într-adevăr ritualul. Fără îndoială,
femeile erau privite şi ele ca circumcise dacă soţii şi fiii lor pri-
meau ritualul. Când copiii erau supuşi ritualului, aceasta arăta
către dedicarea părinţilor ca fiii lor să fie crescuţi în căile lui
Dumnezeu şi ei să poată intra în odihna Sa.
Isaac putea fi născut doar cu condiţia ca Avraam să renunţe
la faptele personale. Pentru a confirma că a părăsit în realitate
căile sale, Avraam trebuia să îndeplinească el însuşi ritualul cir-
cumciziunii împreună cu toţi bărbaţii din casa sa. Pe lângă
schimbarea numelui său şi al soţiei sale, acceptarea acestei con-
diţii s-a confirmat pe două căi.
Prima consta în îndeplinirea ritualului ca o mărturie că înţe-
legerea sa cu privire la căile lui Dumnezeu s-a schimbat, că era
convins de corectitudinea acestor căi şi că le accepta pe deplin
după cum le-a dat Dumnezeu.
„Avraam a luat pe fiul său Ismael, pe toţi cei ce se născuseră
în casa lui şi pe toţi robii cumpăraţi cu bani, adică pe toţi cei de
parte bărbătească dintre oamenii din casa lui Avraam şi le-a
tăiat împrejur carnea prepuţului chiar în ziua aceea, după
porunca pe care i-o dăduse Dumnezeu.” Geneza 17,23.
Cea de-a doua confirmare a constat în faptul că Avraam şi
Sara au fost eliberaţi din robia care îi făcea să fie sterpi, şi Isaac
s-a născut, eveniment care nu ar fi avut loc niciodată dacă
Avraam nu ar fi intrat în legământul care avea ca semn circum-
ciziunea.
„Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei şi Domnul
a împlinit faţă de Sara ce făgăduise. Sara a rămas însărcinată şi
a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea hotărâtă des-
pre care-i vorbise Dumnezeu. Avraam a pus fiului său nou năs-
CIRCUMCIZIUNEA 177
cut pe care i-l născuse Sara, numele Isaac. Avraam a tăiat
împrejur pe fiul său Isaac la vârsta de opt zile, cum îi poruncise
Dumnezeu. Avraam era în vârstă de o sută de ani, la naşterea
fiului său Isaac.” Geneza 21,1-5.
Circumciderea copilului Isaac a fost şi ea o mărturie în ce pri-
veşte două lucruri. În primul rând, a fost o recunoaştere a pro-
cedeului prin care a fost născut copilul, şi în al doilea rând, a fost
un angajament că el avea să fie educat în căile lui Dumnezeu.
Simbolul nu este un contract
Circumciziunea nu a fost legământul – a fost simbolul legă-
mântului, după cum reiese din cuvintele spuse de Dumnezeu lui
Avraam: „. . .acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi
voi.” Geneza 17,11.
Sub nici o împrejurare nu trebuie confundat legământul sim-
bolizat prin circumciziune cu simbolul ca atare. Simbolul este cir-
cumciziunea. Legământul simbolizat este un contract sau o înţe-
legere între Dumnezeu şi păcătosul nevoiaş, prin care Tatăl se
angajează să dăruiască credinciosului toate binecuvântările ispă-
şirii, dacă acesta este de acord să nu introducă nici un fir de plă-
nuire omenească în planul Său. (Vezi Romani 4,5; Coloseni 2,11;
Romani 15,8.) Până ce nu va avea loc aceasta, Dumnezeu nu
poate îndeplini lucrarea harului în suflet.
Această distincţie poate fi clar ilustrată prin contractul din-
tre proprietarul casei şi cel care o construieşte. Mai întâi se
face proiectul casei cu toate detaliile specifice. Apoi constructo-
rul şi viitorul proprietar întocmesc un contract. Constructorul
garantează că va ridica acea
casă la un anume preţ, cu
care proprietarul trebuie să
cadă de acord. Până ce nu
au loc toate acestea, nu se
începe construcţia. După ce
s-au stabilit aceste lucruri,
constructorul începe să con-
struiască în acord cu înţele-
gerea făcută.
178 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
La fel stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Doar după ce
păcătosul a acceptat planul exact după cum l-a dat Dumnezeu,
şi s-a hotărât să renunţe la orice dispoziţie de a introduce planu-
rile sale, Dumnezeu poate să treacă la îndeplinirea lucrării
înlăuntrul lui.
De ce nu mai devreme?
Până la acest punct al timpului Dumnezeu nu a cerut poporu-
lui Său să se circumcidă, dar înseamnă aceasta că mai înainte
de acest timp condiţiile pentru primirea beneficiilor ispăşirii au
fost diferite? Din contră, fiecare persoană, care a trăit mai
devreme de Avraam, precum şi cei care au trăit după el, au tre-
buit să intre în aceeaşi legătură de legământ solemn cu
Dumnezeu, mai înainte ca binecuvântările spirituale să poată fi
primite. Întotdeauna a existat un singur plan de mântuire, iar
condiţiile sale nu s-au schimbat niciodată.
Motivul pentru care Dumnezeu a introdus circumciziunea
pentru prima dată în zilele lui Avraam, s-a datorat faptului că
secolele lungi de apostazie şi răzvrătire i-au orbit atât de mult
pe oameni, încât aveau nevoie de o pildă vizibilă pentru a le trezi
înţelegerea spirituală. Dacă ei ar fi acceptat cu credincioşie prin-
cipiile lui Dumnezeu, ar fi putut vedea adevărul ilustrat de
această rânduială, fără a mai fi nevoie de ea.
„Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost
dată lui Adam după căderea sa, păstrată apoi de Noe şi păzită
de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 32, par. 4.
Schimbarea ce a avut loc în credinţa lui Avraam
Schimbările au trebuit să aibă loc în gândirea lui Avraam,
nu a lui Dumnezeu. Este evident faptul că ochii patriarhului
au fost deschişi şi a luat naştere o credinţă puternică în viaţa
sa. Prin modul minunat în care lucrează Duhul Sfânt, Avraam
a fost condus să vadă pe de o parte natura cea rea a necredin-
ţei sale, iar pe de altă parte puterea supranaturală a lui
CIRCUMCIZIUNEA 179
Dumnezeu. El şi-a dat seama că Domnul avea puterea de a
pune viaţă acolo unde a fost moarte, iar credinţa sa a prins rea-
litatea acestui lucru. Frumuseţea şi tăria acestei credinţe, care
l-a făcut în stare să încheie acest legământ, este descrisă de
Pavel în aceste cuvinte:
„De aceea, făgăduinţa vine prin credinţă, ca să fie prin har, şi
pentru ca să fie garantată pentru toată sămânţa lui Avraam: nu
numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru
sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al
tuturor, după cum este scris: ‚Te-am rânduit să fii tatăl multor
neamuri.’ El este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a
crezut, care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt
ca şi cum ar fi.
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a
ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: ‚Aşa va fi
sămânţa ta.’ Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la
trupul său, care era îmbătrânit, avea aproape o sută de ani, nici
la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de
făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credin-
ţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El poate
să împlinească ce a făgăduit. De aceea credinţa aceasta ‚i-a fost
socotită ca neprihănire.’” Romani 4,16-22.
Poate părea că Pavel aduce o mărturie contradic torie faţă
de cea descoperită în Vechiul Testament. Acolo ni se spune că
Avraam a râs când a auzit afirmaţia lui Dumnezeu (vezi
Geneza 17,17), în timp ce Pavel ne asigură că el nu s-a clătinat
în faţa făgăduinţei, ci a avut o credinţă puternică, dând slavă lui
Dumnezeu.
Dar în realitate nu există nici o contradicţie. În Geneza ni se
spune despre starea în care l-a găsit Dumnezeu pe Avraam
atunci când a venit prima dată la el – despre necredinţa sa în
capacitatea lui Dumnezeu de a pune viaţă acolo unde este moar-
te. În timp ce Pavel descrie minunata transformare care a avut
loc în patriarh atunci când a obţinut o viziune cu privire la capa-
citatea lui Dumnezeu de a face ce a promis. Când această credin-
ţă l-a luat în stăpânire, Avraam a putut să creadă că Dumnezeu
va împlini cuvântul Său. Apoi a fost ceva simplu pentru Avraam
să încheie legământul prin care nu avea să mai încerce nicioda-
tă să împlinească făgăduinţa prin faptele sale.
180 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Lecţia pentru noi azi
Istoria lui Avraam şi Sara ne arată clar că este absolut nece-
sar să facem lucrarea lui Dumnezeu în modul stabilit de El, ca
să putem avea succes. Oricât de multe intenţii bune am avea, ele
nu ne pot îndreptăţi dacă ne întoarcem la faptele personale,
încrezându-ne în noi înşine ca făcători de planuri şi rezolvatori
de probleme, în locul lui Dumnezeu.
Mai înainte ca Cel Atotputernic să-Şi poată împlini partea Sa
de legământ binecuvântându-ne, avem nevoie de o credinţă pozi-
tivă şi vie în El. După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, cei
care nu pot intra în odihna binecuvântată de Sabat sunt cei care
au o inimă rea şi necredincioasă (vezi Evrei 3,12-19). Pentru a
putea cunoaşte odihna lui Dumnezeu trebuie să credem că Cel
Atotputernic are puterea de a împlini făgăduinţele Sale, că El
poate să pună viaţă acolo unde este doar moarte. Putem obţine
circumciziunea inimii doar dacă Îi îngăduim lui Dumnezeu să
devină Făcătorul nostru de planuri, în locul nostru.
Când suntem gata să ne întoarcem de la faptele personale şi
să-I îngăduim lui Dumnezeu să plănuiască pentru noi, împli-
nind în felul acesta condiţiile, El va lucra pentru noi într-un mod
extraordinar. Vom fi martori la modul cum El ne rezolvă proble-
mele şi cum ne poartă poverile, ca şi cum ar fi uşoare ca un fulg.
Însă ne putem aştepta ca El să facă acest lucru doar după ce ne
abţinem să mai planificăm noi înşine, să rezolvăm problemele şi
să purtăm poverile. Făcând astfel, ascultăm de poruncile Sale şi
vom experimenta o pace corespunzătoare sau o odihnă de Sabat.
„O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar
fi fost ca un râu, şi fericirea ta ca valurile mării.” Isaia 48,18.
Nu un sfârşit ca atare
Adevărata circumciziune a fost întotdeauna un simbol sau o
expresie a schimbării inimii, care este necesară şi care conduce
la o schimbare a procedeelor. Astăzi nu se mai cere ritualul fizic,
dar încă este necesară îndepărtarea faptelor personale în dome-
niul spiritual. Ori de câte ori ne confruntăm cu o problemă şi
alegem să-I îngăduim lui Dumnezeu să fie Rezolvatorul nostru
CIRCUMCIZIUNEA 181
de probleme, mărturisim că am îndepărtat cu adevărat lucrări-
le cărnii şi trăim prin credinţă în Dumnezeul nostru etern.
Această condiţie nu este îndeplinită de circumciziunea fizică
şi nici nu a fost vreodată. Din nefericire, pe măsură ce iudeii au
degenerat în spiritualitate, semnul exterior a fost privit ca fiind
tot ce se cere. Ei nu au putut să vadă că circumciziunea era
goală şi lipsită de valoare dacă nu era o evidenţă fizică pentru
faptul că au intrat într-o relaţie de legământ cu Iehova, părăsind
faptele personale şi acceptând calea Sa de mântuire.
Nimeni nu a înţeles mai bine acest lucru decât apostolul
Pavel. El a trăit în timpul când iudeii pierduseră de mult timp
legătura lor spirituală cu Dumnezeu, însă erau foarte minuţioşi
în menţinerea semnului exterior, presupunând în mod greşit că
aceasta era tot ce aveau nevoie pentru a se asigura că sunt fiii
lui Dumnezeu. Pavel i-a avertizat că atunci când nu îndeplinesc
termenii pe baza cărora a fost făcut legământul cu Dumnezeu,
atunci circumciziunea lor fizică nu avea nici o valoare. Până ce
nu erau făcuţi în stare să vadă acest lucru, nu putea fi făcut
nimic pentru a-i salva de la distrugere şi pentru a restaura uni-
tatea lor cu Tatăl.
„Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti
Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netă-
iere împrejur. Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile
Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere
împrejur? Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte
Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, cu toate că ai slova
Legii şi tăierea împrejur? Iudeu nu este acela care se arată pe
dinafară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este
pe dinafară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăun-
tru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un
astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la
Dumnezeu.” Romani 2,25-29.
Acelaşi principiu este adevărat şi în privinţa botezului,
Cinei Domnului, păzirea Sabatului şi orice altă slujbă pe care
creştinii trebuie să o îndeplinească. Ţinerea exterioară este o
formă lipsită de însemnătate şi poate fi chiar periculoasă, dacă
nu exprimă experienţa pe care o reprezintă. Din acest motiv,
Pavel a fost condus să spună cu privire la Cina Domnului că
„. . .cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi,
182 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt

între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm.”
1 Corinteni 11,29.30.
Pe cât este de important ca nimeni să nu treacă cu vederea
acest principiu, pe atât de trist este că de-a lungul istoriei,
milioane de creştini bine intenţionaţi au greşit în această privin-
ţă, făcând din ceremonie totul. Procedând astfel, ei au pierdut CAPITOLUL 11
extraordinara binecuvântare pe care Dumnezeu a intenţionat ca
ei să o primească. Este răspunderea noastră aceea de a desfiin-
ţa acest şablon care a persistat atât de mult timp şi să renunţăm
la faptele personale, devenind circumcişi din punct de vedere
spiritual. Făcând astfel ne pregătim să facem parte din acea Lupta pentru dreptul de
companie care, fiind curăţită de orice doctrină falsă, „urmează
pe Miel oriunde merge El.” Apocalipsa 14,4.
întâi născut

(O citire atentă şi cu rugăciune a textului din Geneza 25,19-

34 şi 27,1 – 28,22 împreună cu Patriarhi şi profeţi, capitolele 16
şi 17 ne va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)

area lecţie pe care a învăţat-o Avraam din naşterea lui

M Isaac a fost aceea că împărăţia lui Dumnezeu poate fi
zidită doar prin credinţă şi prin procedee corecte. Ne-am aştep-
ta ca această lecţie să fie atât de bine învăţată de către Isaac,
încât să devină un principiu activ în viaţa sa. Însă, cu toate că
acest principiu s-a văzut în supunerea faţă de tatăl său (vezi
Geneza 22) şi în pregătirea căsătoriei sale (vezi Geneza 24),
lucrurile au stat altfel în ce priveşte creşterea copiilor săi.

Zidirea împără-
Credinţă Procedee
ţiei lui
corecte Dumnezeu
Marea lecţie pe care a învăţat-o Avraam din naşterea lui
Isaac a fost aceea că împărăţia lui Dumnezeu poate fi zidită
doar prin credinţă şi prin procedee corecte.
184 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU LUPTA PENTRU DREPTUL DE ÎNTÂI NĂSCUT 185

După ce a avut loc căsătoria rânduită de Dumnezeu dintre Isaac neţul său fiu mai mare, care fără teamă străbătea munţii şi
şi Rebeca, ei nu au avut copii. Însă, ca răspuns la rugăciunea lui pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru tatăl său şi cu
Isaac, li s-au născut doi gemeni, Esau şi Iacov. Esau s-a născut pri- povestiri uimitoare din viaţa sa aventuroasă. . .
mul, ceea ce îi oferea privilegiile materiale şi spirituale ale dreptu- Hotărât să-şi împlinească poftele, nimic nu dorea el [Esau] aşa
lui de întâi născut, dar Rebeca a fost informată prin răspunsul lui de mult ca libertatea de a face ce-i place. Pentru el, puterea şi
Dumnezeu la rugăciunea ei că cel mai mic avea să-l întreacă pe cel bogăţia, petrecerile şi dezmăţul constituiau fericirea. El se fălea
mai mare. Această declaraţie a lui Iehova arăta că dreptul de întâi cu libertatea neîngrădită a vieţii sale sălbatice şi hoinare. Rebeca
născut avea să fie al lui Iacov. îşi amintea cuvintele îngerului şi citea cu o mai clară înţelegere
„Isaac era în vârstă de patruzeci de ani, când a luat de nevas- caracterul fiilor săi decât o făcea soţul ei. Ea era convinsă că moş-
tă pe Rebeca, fata lui Betuel, Arameul din Padan-Aram şi sora tenirea făgăduinţei divine era rânduită lui Iacov. Ea îi repetă lui
lui Laban, Arameul. Isaac s-a rugat Domnului pentru nevasta Isaac cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau îndrep-
sa, căci era stearpă. Domnul i-a ascultat rugăciunea, şi nevasta tate asupra fiului său mai mare şi el rămase neclintit în planuri-
sa Rebeca a rămas însărcinată. Copiii se băteau în pântecele ei; le lui.” Patriarhi şi profeţi, cap. 16, par. 2 şi 4.
şi ea a zis: ,De ce mi se întâmplă aceasta?’ S-a dus să întrebe pe Cel mai important lucru pentru Avraam a fost înaintarea
Domnul. Şi Domnul i-a zis: ‚Două neamuri sunt în pântecele tău împărăţiei lui Dumnezeu
şi două popoare se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul în acord cu făgăduinţele
Simţăminte Raţiune
din popoarele acestea va fi mai tare decât celălalt, şi cel mai pe care Iehova le-a făcut
mare va sluji celui mai mic.’” Geneza 25,20-23. lui personal. La fel stă-
Pe măsură ce băieţii au crescut, ei au dat pe faţă interese cu teau lucrurile şi cu Isaac
totul diferite şi au dezvoltat caractere opuse. „Băieţii aceştia s-au şi Rebeca. Drept urmare,
făcut mari. Esau a ajuns un vânător îndemânatic, un om care îşi ei au învăţat în mod stă- Raţiune Simţăminte
petrecea vremea mai mult pe câmp; dar Iacov era un om liniştit, ruitor pe fiii lor principii-
care stătea acasă în corturi.” Geneza 25,27. le şi scopurile pe care
Manifestând o preferinţă neînţeleaptă, Isaac a iubit pe primul Dumnezeu le-a avut în Păcat Neprihănire
său născut Esau mai mult decât pe fratele lui. Pe de altă parte, vedere în legământul Său
Rebeca îl iubea pe Iacov mai mult din pricina dedicării sale pen- veşnic, şi au imprimat în Dacă simţămintele stăpânesc
tru lucrurile de valoare veşnică. „Isaac îl iubea pe Esau pentru mintea lor responsabili- raţiunea în cele din urmă aceasta
că mânca din vânatul lui; Rebeca însă iubea mai mult pe Iacov.” tăţile sfinte ce reveneau va conduce la păcat.
Geneza 25,28. din dreptul de întâi născut.
Motivul care ni se dă aici pentru preferinţa lui Isaac faţă de Dar Esau, împlinind profeţia făcută Rebecăi înainte de naşte-
Esau este acela că el „mânca din vânatul lui”. Aceasta ne arată rea gemenilor, nu a manifestat nici un interes pentru binecuvân-
că Isaac a permis simţămintelor sale să-i domine raţiunea în tările spirituale ale dreptului de întâi născut. El a dezvoltat un
această privinţă. Acest sentimentalism este confirmat în des- caracter care l-a descalificat în ce priveşte preluarea răspunde-
crierea următoare a situaţiei. rilor sale. El a descoperit că nu era potrivit pentru acest drept
„Esau a crescut iubind satisfacerea eului, concentrându-şi tot de întâi născut atunci când l-a vândut pentru o farfurie plină cu
interesul în prezent. Impulsiv în faţa restricţiilor, se complăcea mâncare, şi a confirmat din nou acest lucru când s-a căsătorit cu
în libertatea sălbatică a vânătorii şi, de timpuriu, a ales viaţa de două femei păgâne. După cum tatăl său l-a preferat fratelui său,
vânător. Şi, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul Esau a învăţat şi el să fie sentimental, îngăduind simţămintelor
liniştit şi iubitor de pace a fost atras de către vigurosul şi îndrăz- sale să domine raţiunea.
186 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„Odată, pe când fierbea Iacov o ciorbă, Esau s-a întors de la
câmp rupt de oboseală. Şi Esau i-a zis lui Iacov: ‚Dă-mi, te rog,
să mănânc din ciorba aceasta roşiatică, fiindcă sunt rupt de obo-
seală.’ De aceea s-a dat lui Esau numele Edom. Iacov a zis:
‚Vinde-mi azi dreptul tău de întâi-născut!’ Esau a răspuns: ‚Iată-
mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi-năs-
cut?’ Şi Iacov a zis: ‚Jură-mi întâi.’ Esau i-a jurat şi astfel şi-a
vândut dreptul de întâi-născut lui Iacov. Atunci Iacov a dat lui
Esau pâine şi ciorbă de linte. El a mâncat şi a băut; apoi s-a scu-
lat şi a plecat. Astfel şi-a nesocotit Esau dreptul de întâi-năs-
cut.” Geneza 25,29-34.
„La vârsta de patruzeci de ani, Esau a luat de neveste pe
Iudita, fata Hetitului Beeri, şi pe Basmat, fata Hetitului Elon.
Ele au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac şi
Rebeca.” Geneza 26,34-35.
Greşeala lui Isaac
Din păcate, tatăl se pare că era orbit de iubirea pentru fiul
său mai mare, pe care-l îndrăgea. Isaac nu a putut fi convins
să-şi schimbe intenţia de a da lui Esau dreptul de întâi născut,
în ciuda faptului că el se descalificase de a-l mai poseda şi că
Dumnezeu descoperise că l-a ales pe Iacov pentru a deţine
această onoare.
Această hotărâre a lui Isaac a fost o pricină de necaz pentru
familie. Problema referitoare la care dintre fii va primi binecu-
vântarea făgăduită a produs un cămin dezbinat, lucru care la
rândul lui a întârziat acordarea dreptului de întâi născut.
Ocazia când avea loc această ceremonie era fără îndoială foarte
semnificativă, la ea participând şi rudele. Tonul solemn şi totuşi
plin de bucurie al acestei ceremonii avea drept scop să lase o
impresie pentru toată viaţa atât în mintea celui care avea să-l
primească, cât şi a celor care erau martori.
Dar din cauza dezbinării din cămin, Isaac a amânat pronun-
ţarea binecuvântării asupra lui Esau până ce slăbirea sănătăţii
sale fizice l-a avertizat că nu mai trebuie să amâne.
„Isaac îmbătrânise şi ochii îi slăbiseră, aşa că nu mai vedea.
Atunci a chemat pe Esau, fiul lui cel mai mare, şi i-a zis: ‚Fiule!’
LUPTA PENTRU DREPTUL DE ÎNTÂI NĂSCUT 187
,Iată-mă’ i-a răspuns el. Isaac a zis: ,Iată că am îmbătrânit şi nu
ştiu ziua morţii mele. Acum, deci, te rog, ia-ţi armele, tolba şi
arcul, du-te la câmp şi adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare cum îmi
place mie şi adu-mi-o s-o mănânc, ca să te binecuvânteze sufle-
tul meu înainte de a muri.’” Geneza 27,1-4.
Acest lucru a avut loc în cea mai mare taină, dar Rebeca, care
se temea tocmai de o astfel de conspiraţie, era totdeauna în
gardă. Pereţii corturilor nu împiedică auzirea vocii omeneşti,
oricât de încet ar fi şoptite cuvintele, aşa că Rebeca a putut auzi
ce i-a spus Isaac lui Esau: „Acum, deci, te rog, ia-ţi armele, tolba
şi arcul, du-te la câmp şi adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare cum
îmi place mie şi adu-mi-o s-o mănânc, ca să te binecuvânteze
sufletul meu înainte de a muri.” Geneza 27,3-4.
Desigur, Isaac a greşit procedând astfel. Deşi Esau era mai în
vârstă, şi din acest punct de vedere lui îi revenea dreptul de
întâi născut, totuşi el s-a descalificat cu totul de a mai avea acest
drept prin modul său de viaţă. Căsătoria sa cu două femei păgâ-
ne oferea o dovadă concludentă cu privire la atitudinea sa faţă
de lucrarea lui Dumnezeu. Dar patriarhul a permis emoţiilor
sale să-i stăpânească raţiunea, întărind astfel hotărârea sa de a
da dreptul de întâi născut fiului său neevlavios. Isaac s-a încre-
zut în simţămintele sale, în loc să-I permită lui Dumnezeu să
lucreze după calea Sa.
Greşeala Rebecăi
Din cauza iubirii ei aprinse pentru Iacov, Rebeca a dorit ca el
să aibă dreptul de întâi născut, dar se pare că era un motiv mai
puternic care o îndemna în această direcţie. Asemenea Sarei, lui
Avraam şi iubitului ei soţ Isaac, ea iubea cauza lui Dumnezeu şi
nu dorea nimic mai mult decât prosperitatea ei. În plus, ea se
temea pentru soţul ei, care se afla în primejdia de a-şi atrage
asupra sa neplăcerea divină. Acestea sunt calităţi bune pe care
Rebeca le-a avut şi care au condus-o să reacţioneze aşa cum a
făcut. Dar, deşi motivaţia ei era fără reproş, acţiunile care au
rezultat de aici au fost cu totul greşite.
Când îngrijorata mamă l-a auzit pe Isaac dând instrucţiuni
fiului lor cel mare, ea a ştiut că momentul critic a sosit şi că
188 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
trebuie să facă ceva. În faţa ei se găseau două posibilităţi.
Prima consta în a ceda ispitei de a prelua ea însăşi rolul de
rezolvator de probleme, ceea ce a şi făcut.
A doua posibilitate era aceea de a recunoaşte pe Dumnezeu ca
fiind singurul Rezolvator de probleme către care trebuia să se
îndrepte, şi astfel să încredinţeze întreaga problemă în mâinile
Sale, având grijă să se ferească ca nu cumva să formuleze vreo
soluţie sau să facă ea însăşi un plan. Ea avea făgăduinţa lui
Dumnezeu că Iacov avea să fie moştenitorul şi era privilegiul ei
acela de a avea odihnă, încrezându-se în acel cuvânt.
Răspunderea ei era aceea de a cere împlinirea făgăduinţei, de a
pune problema în mâinile lui Dumnezeu, şi apoi, în mod calm,
să aştepte ca El să împlinească ceea ce a asigurat-o că va face.
Dacă mai era şi o altă parte de îndeplinit pentru ea sau Iacov,
Cel Atotputernic avea să le dea îndrumări speciale.
Este un fapt trist că mama cea bine intenţionată a ales calea
cea greşită de rezolvare a problemei. Planul propus de Rebeca
cea hotărâtă şi pus în practică de Iacov cel nehotărât, presupu-
nea călcarea directă a legii sfinte a lui Dumnezeu, pentru că
cerea ca Iacov să-şi înşele tatăl în mod intenţionat. „Isaac a zis:
‚Tu eşti, deci, fiul meu Esau?’ Şi Iacov a răspuns: ‚Eu sunt.’”
Geneza 27,24. În planul Rebecăi nu era nici o urmă de plănuire
divină. Era un efort special făcut pentru a proteja şi zidi împă-
răţia lui Dumnezeu pe calea omului. (Vezi Geneza 27,8-29 pen-
tru o descriere mai amplă a întregii istorii.)
Când Dumnezeu a prezis că Iacov avea să aibă dreptul de
întâi născut, El a făcut această declaraţie cunoscând bine tot ce
avea să stea în calea acestui lucru. Atitudinea lui Isaac nu a fost
ceva surprinzător pentru El. De aceea, El a făcut făgăduinţa
cunoscând exact ce trebuia făcut ca ea să fie adusă la îndeplini-
re. El nu s-a aflat în situaţia de a nu avea problema aceasta sub
control, astfel încât să aibă nevoie de fiinţele omeneşti ca să
preia conducerea şi să îndeplinească făgăduinţa în locul Lui,
deoarece El era mai mult decât capabil de a trata problema. De
fapt, doar El avea capacitatea de a face aceasta, în timp ce aceia
care au preluat rolul Său nu au avut această capacitate.
Uzurpând rolul de rezolvator de probleme, Rebeca a violat
prima poruncă. Ea s-a pus în locul lui Dumnezeu şi a încercat să
salveze lucrarea lui Dumnezeu pe calea ei. Ca şi în cazul lui
LUPTA PENTRU DREPTUL DE ÎNTÂI NĂSCUT 189
Avraam, motivele şi intenţiile ei erau demne de laudă, având
drept rezultat un aparent succes care, pe moment, i-a adus
satisfacţie, făcând-o să creadă că a făcut ce trebuie. Însă nu a
trecut mult până ce atât mama, cât şi fiul au văzut cât de greşi-
tă a fost calea pe care au urmat-o şi s-au pocăit adânc pentru
păcatul lor. Amândoi au putut vedea că în încercarea de a zidi
împărăţia lui Dumnezeu pe calea lor, ei şi-au pus încrederea în
ei înşişi, în loc să o pună în Tatăl lor ceresc, şi I-au legat mâini-
le ca să nu poată aduce la îndeplinire planul Său de a da lui
Iacov dreptul de întâi născut pe calea Sa.
Biruinţa lui Iacov
Abia în acea noapte groaznică prin care a trecut mulţi ani mai
târziu, când Iacov s-a luptat cu Îngerul, el a experimentat în cele
din urmă binecuvântata uşurare de povara păcatului său. Când
Iacov se întorcea în ţara sa, Esau, temându-se că vine ca să pre-
tindă binecuvântările materiale ale dreptului de întâi născut, i-a
ieşit în întâmpinare având intenţii criminale (vezi Geneza 32,6-7).
Învăţând între timp lecţia odihnei de Sabat, Iacov şi-a făcut
partea, dar nu a încercat deloc să-şi apere tabăra, încredinţând
acest lucru lui Dumnezeu (vezi Geneza 32,10-13). Apoi el s-a
retras în pustie lângă pârâul Iaboc pentru a încredinţa cazul său
credinciosului său Tată ceresc, în care acum se încredea, ştiind că
îi poartă mereu de grijă. În acest loc Îngerul legământului, Isus
Hristos, a coborât ca să se lupte cu el (vezi Geneza 32,23-32).
Ceas după ceas trecea, în timp ce Iacov era chinuit de gândul
că păcatul său împotriva lui Esau a pus în primejdie viaţa sa şi
a familiei sale. El a experimentat o pocăinţă adâncă, nu din
cauza urmărilor înşelăciunii sale, ci din cauza păcatului care
constituia rădăcina întregii probleme. Experienţa l-a învăţat că
procedeul folosit de el faţă de tatăl său a fost greşit şi nu mai
voia să repete această greşeală. De data aceasta, el a încredin-
ţat fără nici o rezervă cazul în mâna Celui care putea rezolva în
mod desăvârşit problema sa, refuzând să o rezolve sau să plănu-
iască el însuşi pentru ea.
„Greşeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obţinând prin
înşelăciune dreptul de întâi născut, sta acum în mod clar înaintea
190 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
sa. El nu avusese încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci cău-
tase ca prin eforturile sale proprii să realizeze ceea ce Dumnezeu
ar fi împlinit la timpul său şi pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese
iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de
păcatul său, în altul care comemora biruinţa sa. ‚Numele tău nu
va mai fi Iacov (înşelătorul), ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu
Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost
biruitor’ (Geneza 32,28).
Iacov a primit binecuvântarea după care tânjea sufletul său.
Păcatul său, ca intrigant şi înşelător, fusese iertat. Criza vieţii sale
trecuse. Îndoiala, deznădejdea şi remuşcarea îi amărâseră existen-
ţa, dar acum totul era schimbat; şi ce dulce era pacea împăcării cu
Dumnezeu. Iacov nu se mai temea nicidecum să se întâlnească cu
fratele său. Dumnezeu, care îi iertase păcatul, putea de asemenea
să mişte inima fratelui său Esau şi să primească umilinţa şi
pocăinţa sa.” Patriarhi şi profeţi, cap. 18, par. 9 şi 10.
Rezultatul faptului că el a urmat de data aceasta procedeul
corect a fost acela că cerescul Rezolvator de probleme a lucrat în
mod minunat pentru Iacov şi, drept urmare, fratele său şi-a
schimbat dintr-o dată atitudinea. „Esau a alergat înaintea lui; l-a
îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat. Şi au plâns.”
Geneza 33,4. (Vezi Geneza 33,1-16 pentru o descriere mai amplă a
întregii istorii.)
O gândire eronată
Deoarece Rebeca şi Iacov au luat lucrarea lui Dumnezeu în
mâinile lor, nu ştim exact cum ar fi împlinit Iehova făgăduin-
ţa Sa. Însă putem vedea cum încă o dată, oameni bine inten-
ţionaţi şi dedicaţi, datorită lipsei unei educaţii adecvate şi a
încrederii în principiile odihnei de Sabat, au fost conduşi să
păşească într-o direcţie în care Dumnezeu nu putea merge, şi
pentru care aveau să experimenteze o lucrare de pocăinţă
foarte adâncă şi dureroasă. Ei au suferit mult şi datorită
urmărilor păcatului lor, unul din rezultatele triste fiind acela
că nu s-au mai văzut niciodată.
În acest moment se ridică întrebarea: Atât Rebeca, cât şi
Iacov au fost creştini născuţi din nou, şi totuşi s-au pus în locul
LUPTA PENTRU DREPTUL DE ÎNTÂI NĂSCUT 191
lui Dumnezeu, călcând astfel prima şi, odată cu ea, toate celelal-
te porunci (vezi Iacov 2,10). Cum de a fost posibil ca un astfel de
păcat să apară în viaţa lor? Cum poate un pom bun să aducă
nişte roade atât de rele?
Este adevărat că un pom bun poate produce doar roade bune,
care sunt simbolizate prin calităţile excelente de dedicare în slu-
jirea lui Dumnezeu, iubire pentru cauza Sa, spirit de jertfire de
sine, şamd. Aceste calităţi admirabile izvorăsc din locuirea lăun-
trică a lui Hristos. Astfel de atribute sunt nişte puteri măreţe
care exercită o influenţă puternică asupra purtării noastre, dar
ele nu pot lucra în siguranţă dacă nu sunt controlate de o minte
educată, iluminată de Duhul Sfânt. În cazul lui Avraam, Sara,
Rebeca şi Iacov, a lipsit această educaţie, cu rezultatul că aceşti
creştini minunaţi, atât de dedicaţi şi bine intenţionaţi, au urmat
un curs de acţiune care era păcătos în orice privinţă, şi la care
Tatăl nostru ceresc nu putea lua parte. Pomii cei buni au făcut
roade bune, dar ele nu au fost folosite cum trebuie. Ei trebuia de
asemenea să cunoască şi să se încreadă în căile Tatălui lor
ceresc, lăsându-L pe El să le rezolve problemele, la timpul ales
de El şi pe calea Sa.
Mulţi oameni nu sunt pregătiţi astăzi să reziste ispitei subti-
le de a împlini lucrarea lui Dumnezeu pe calea lor. Ei cred că o
viaţă dedicată slujirii lui Dumnezeu poate produce doar fapte
bune, şi nu s-au îndoit niciodată de ideea că motivele curate pot
sfinţi orice faptă făcută din bună credinţă. Avem nevoie să învă-
ţăm din istoria părinţilor noştri biblici, ca să fim vindecaţi de a
face aceeaşi greşeală. Trebuie să ne educăm mintea şi să învă-
ţăm să exercităm voinţa mai presus de simţăminte, alegând să
urmăm căile lui Dumnezeu, şi nu ale noastre. De asemenea,
avem nevoie să ne încredem doar în Dumnezeu ca Făcător al
nostru de planuri, Rezolvator de probleme şi Purtător de poveri,
şi astfel vom fi convinşi în privinţa căilor Sale că sunt cu mult
superioare căilor noastre. Doar atunci când avem această expe-
rienţă a odihnei de Sabat, putem să ne aşteptăm să fim acei
oameni pe care Domnul să-i poată folosi pentru a pune capăt
domniei îngrozitoare a păcatului.
Lecţii din viaţa lui
David
 CAPITOLUL 12

Pierderea credinţei lui David

(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolelor 16-22 din 1 Samuel

împreună cu capitolele 63 şi 64 din Patriarhi şi profeţi, ne va
ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)

atana este un maestru plin de tactică. El ştie cum să ne

S ademenească ca să plănuim lucrarea lui Dumnezeu şi vie-
ţile noastre, iar apoi, când apar probleme serioase ca o consecin-
ţă inevitabilă, el lucrează să ne convingă că nu putem să ne
aşteptăm ca Dumnezeu să ne scoată din încurcătura în care am
intrat. El susţine că mai înainte de a merge la Dumnezeu trebu-
ie mai întâi să rezolvăm problemele pe care le-am creat, şi apoi
să mergem la El cu socotelile încheiate. El încearcă să ascundă
faptul că Dumnezeu vrea ca să mergem la El exact aşa cum sun-
tem. „Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: ‚Nu cei sănătoşi au
trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la
pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.’” Marcu 2,17.
„Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcă-
toşi. . .” 1 Timotei 1,15.
„Este ţinta deosebită a lui Satana, de a duce pe oameni în
păcat şi apoi să-i părăsească fără nici un sprijin şi tremurând,
temându-se să mai ceară iertare.” Parabolele Domnului Hristos,
cap. 13, par. 18.
Acest sfat apelează la mintea omului. Atunci când greşim,
simţim despărţirea dintre noi şi Dumnezeu pe care păcatele
196 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
noastre au provocat-o, după cum a simţit şi Isus atunci când S-a
rugat pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce
M-ai părăsit?” Matei 27,46. Însă Satana ne conduce să credem
că nu există nici o speranţă să căpătăm din nou favoarea divi-
nă, până ce nu rezolvăm mai întâi problemele pe care le-am
creat. Este adevărat că păcătosul trebuie să facă ceva ca o con-
diţie pentru primirea iertării – trebuie să meargă la Dumnezeu,
să mărturisească păcatul său şi să ceară iertare şi curăţire.
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să
ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” 1Ioan 1,9.
Dar Satana exagerează acest punct, făcându-ne să credem că
trebuie să încercăm să reparăm răul pe care l-am făcut şi dato-
rită căruia am ajuns în încurcătură. Aceasta presupune să
facem mai mult decât aşteaptă Dumnezeu din partea noastră,
lucru care este dincolo de capacităţile omeneşti.
Aceste înşelăciuni ale Satanei sunt acceptate cu repeziciune
de către foarte mulţi, dar ele sunt menite să ţină sufletul despăr-
ţit de Dumnezeu. Ele doar sporesc problema existentă. Din
moment ce planurile omeneşti au fost cauza problemei, atunci
mai multe planuri omeneşti în efortul de a înlătura problema, o
vor înrăutăţi de fapt. Singura soluţie este să lăsăm cu totul
deoparte procedeele care au cauzat problema, şi în schimb, să ne
sprijinim doar pe Dumnezeu ca Rezolvator de probleme. Am
văzut cum Iacov a făcut acest lucru şi a avut succes în întâlni-
rea sa cu Esau.
Însă, atunci când ne găsim într-o mare încurcătură şi ştim
bine că noi am provocat-o prin cursul nostru greşit de acţiune,
nu este uşor să venim înaintea lui Dumnezeu şi să-L lăsăm pe
El să ne descurce din încurcătura în care am intrat. Asemenea
fariseului din parabolă, preferăm să venim înaintea Celui
Atotputernic cu o neprihănire vrednică de laudă, decât să apă-
rem în ruşinea nelegiuirii noastre, după cum a făcut vameşul cel
sărman şi Iacov. Dar trebuie să nu uităm niciodată că vameşul,
şi nu fariseul, s-a întors acasă eliberat de poverile sale (vezi
Luca 18,10-14). Iar Iacov a putut să-l întâlnească în pace pe
Esau, doar pentru că experimentase odihna de Sabat, fiind eli-
berat de vina sa.
Doar mândria noastră ne face nedoritori să apărem în faţa lui
Dumnezeu aşa cum suntem, iar frica este un factor care se adau-
PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 197
gă adesea. Ne putem teme să venim în faţa lui Dumnezeu din
cauza vederilor noastre greşite despre caracterul Său. Oamenii
tind să-L vadă pe Dumnezeu ca fiind o Fiinţă de o neprihănire
extraordinară şi o dreptate înfricoşătoare, care va pedepsi pe
deplin orice rău comis. Încurajând această concepţie greşită,
Satana îi conduce să creadă că Dumnezeu nu le va rezolva pro-
blemele până ce nu vor suferi tot ce merită. În mod natural, cei
care sunt înşelaţi de aceste sofistării, nu au nici credinţa, nici
curajul să arunce problemele lor asupra marelui Rezolvator de
probleme.
Dacă Dumnezeu ar fi un Rezolvator de probleme doar pentru
cei care merită acest lucru, atunci am primi foarte rar sau deloc
această binecuvântare. Însă îndurările lui Dumnezeu nu ne
sunt date pentru că le merităm, ci din cauza marii Sale iubiri şi
a marii noastre nevoi. Dacă împlinesc condiţiile simple, nimic
nu poate opri revărsarea harului divin asupra celor în nevoie.
Dumnezeu doreşte foarte mult ca fiecare dintre noi să intrăm în
odihna Sa de Sabat, dar El ştie că nu vom face niciodată aceas-
ta, dacă nu învăţăm să ne ridicăm deasupra ispitelor Satanei şi
să venim la El aşa cum suntem, cu toate problemele noastre.
Dilema în care s-a aflat David la Gat
În repetate rânduri, Dumnezeu ne este descoperit în Scripturi
cu capacitatea Sa mare şi eficace şi cu bunăvoinţa Sa de a veni
în ajutorul victimelor Satanei. O istorie care ilustrează clar
acest lucru este cea a lui David. În ciuda biruinţei sale de mai
înainte asupra lui Goliat, la Gat, David s-a întors în repetate
rânduri la planurile personale, până ce a fost adus faţă în faţă
cu o ameninţare extraordinară şi o dilemă în aparenţă fără solu-
ţie. Când David a încredinţat în cele din urmă lui Dumnezeu
situaţia aceasta fără ieşire, El a rezolvat-o cu o uşurinţă, simpli-
tate şi desăvârşire care descoperă capacitatea Sa de a rezolva
chiar şi cele mai grele probleme.
Ceea ce El a făcut pentru David, va face pentru fiecare dintre
copiii Săi, dacă ei vor arunca problemele lor asupra Lui şi le vor
lăsa acolo. „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El
Însuşi îngrijeşte de voi.” 1 Petru 5,7. Merită să ne folosim timpul
198 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
în studiu ca să cunoaştem răspunsurile Celui Atotputernic faţă de
nevrednicul David, pentru a dezvolta credinţa şi curajul de a veni
la El atunci când am făcut o greşeală.
Biruinţa lui David avută mai înainte la Gat
Ca băiat, fiind păstor pe dealurile Betleemului, David a dez-
voltat o experienţă spirituală bogată. Nu numai că a studiat din
Cuvântul scris, dar el a văzut în cartea minunată a naturii pute-
rea şi iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu. Credinţa lui David a
devenit atât de puternică, încât atunci când un leu şi mai apoi
un urs a ameninţat turma, el a putut să meargă sub călăuzirea
lui Dumnezeu şi să distrugă aceste fiare puternice (vezi
1 Samuel 17,34-36).
Mai târziu, el a fost trimis de tatăl său pe câmpul de luptă,
unde a văzut problema care exista datorită ameninţărilor lui
Goliat. Împăratul Saul, spre disperarea şi ruşinea sa, nu a putut
găsi nici o soluţie pentru situaţia existentă, dar atunci când
tânărul David a văzut atitudinea lăudăroasă şi provocatoare a
vrăjmaşilor, s-a oferit să meargă şi să lupte cu uriaşul.
„David i-a zis lui Saul: ‚Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din
pricina filisteanului acestuia! Robul tău va merge să se bată cu
el.’ Saul i-a zis lui David: ‚Nu poţi să te duci să te baţi cu filis-
teanul acesta, căci tu eşti un copil, şi el este un om războinic din
tinereţea lui.’ David i-a zis lui Saul: ‚Robul tău păştea oile tată-
lui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă,
alergam după el, îl loveam, şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se
ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam, şi-l omoram.
Aşa a doborât robul tău leul şi ursul; şi cu filisteanul acesta, cu
acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât
oştirea Dumnezeului celui viu.’ David a mai zis: ‚Domnul, care
m-a izbăvit din gheara leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi
şi din mâna acestui filistean.’ Şi Saul i-a zis lui David: ‚Du-te, şi
Domnul să fie cu tine!’” 1 Samuel 17,32-37.
În aceste cuvinte există foarte puţine indicii cum că David a
încredinţat problema lui Dumnezeu. Mulţi dintre studenţii
Bibliei au ajuns la concluzia că David a recunoscut problema, a
conceput un plan bazat pe o credinţă îndeajuns de puternică,
PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 199
încât să se aştepte ca Dumnezeu să facă să lucreze soluţia, iar
apoi a trecut la îndeplinirea lui.
Dar ştim din ceea ce am învăţat până acum cu privire la proce-
deele divine, că în cazul în care David ar fi adoptat un astfel de
curs, nu l-ar fi putut înfrânge pe eroul filistean. Cel mai probabil,
el şi-ar fi pierdut viaţa în luptă sau ar fi fost rănit grav şi forţat
să fugă. În urma acestor dovezi putem trage concluzia că David
nu a conceput îndrumările speciale pentru luptă, ci a primit şi
adus la îndeplinire un plan pe care cerul l-a făurit pentru el.
La o examinare mai atentă a Scripturii, vedem că felul în care
s-a exprimat David confirmă faptul că nu el a conceput soluţia,
ci a privit la Dumnezeu şi a primit de la El răspunsul. Când
uriaşul a observat cu batjocură apropierea lui David, fiul lui Isai
a mărturisit despre modul în care a fost însărcinat să se lupte cu
lăudărosul vrăjmaş al lui Israel.
„David a zis filisteanului: ‚Tu vii împotriva mea cu sabie, cu
suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului
cel Atotputernic, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel pe
care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi
doborî, şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filis-
tenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul
va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va
şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie nici prin suliţă.
Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre.’”
1 Samuel 17,45-47.
David nu a declarat că bătălia era a sa şi că avea să o câşti-
ge cu ajutorul lui Dumnezeu. El a afirmat în mod clar că bătă-
lia era a Domnului, că El a venit la uriaş „în numele Domnului
cel Atotputernic”, care avea să-i dea biruinţa. Armele sunt
instrumente folosite de făcătorii de planuri omeneşti şi sunt
simbolice pentru procedeele lor. Când David a declarat că
„Domnul nu mântuieşte nici prin sabie nici prin suliţă”, el a
mărturisit despre convingerea sa că Domnul nu lucrează prin
planuri omeneşti, ci prin planurile Sale. David a recunoscut că
el era slujitorul Domnului şi că biruinţa putea fi câştigată doar
dacă Cel Atotputernic era Conducătorul şi Făcătorul de pla-
nuri. El trăia în acord cu principiile odihnei de Sabat a lui
Dumnezeu, ceea ce explică de ce i-a fost oferit un astfel de rezul-
tat plin de succes.
200 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
În timp ce nu găsim un raport detaliat care să ne călăuzeas-
că, dovezile ne arată că atunci când David a realizat cu ce pro-
blemă se confrunta poporul său, trebuie că el a pus imediat
această problemă în mâinile Domnului, cerându-I îndrumări
speciale. Acestea i-au fost date şi el a lucrat în ascultare strictă
faţă de ele. Deoarece planurile lui Dumnezeu oferă un succes
garantat atunci când sunt îndeplinite la literă, misiunea lui
David s-a încheiat cu succes, provocând moartea vrăjmaşului şi
înălţarea lui Dumnezeu ca Făcător de planuri şi Rezolvator de
probleme (vezi 1 Samuel 17,48-51).
În tinereţea sa, David a dat în felul acesta pe faţă o cunoaşte-
re îndeaproape şi practică a căilor lui Dumnezeu, şi atâta timp
cât le-a urmat, nu a putut fi înfrânt. Ca şi în cazul luptei cu
ursul şi leul, uriaşul a căzut în faţa lui. După aşteptările ome-
neşti, acestea au fost nişte biruinţe incredibile pentru un tânăr
de vârsta şi experienţa lui, dar la Dumnezeu ele sunt ceva nor-
mal. Intenţia lui Dumnezeu pentru copiii Săi este ca ei să expe-
rimenteze în mod continuu un astfel de succes.
Greşeala lui David la Nob
Ar fi de aşteptat ca odată ce David a învăţat formula succesu-
lui, el va fi extrem de grijuliu să nu se depărteze niciodată de ea,
dar, din păcate şi în mod inexplicabil, asemenea lui Iosua, el s-a
întors la căile omeneşti şi a experimentat înfrângerea care urmea-
ză în mod inevitabil unei astfel de întoarceri. După câţiva ani în
care s-a înstrăinat tot mai mult de Saul, David a început să se
depărteze de căile lui Dumnezeu în timp ce fugea de regele înfu-
riat. Asemenea lui Ilie, care a fugit şi el de înfuriata regină
Izabela, credinţa lui David a scăzut. „Atâta timp cât Ilie nu învă-
ţa să se încreadă pe deplin în Dumnezeu, el nu putea să-şi ducă
la bun sfârşit lucrarea. . . Omul lui Dumnezeu trebuia să fie făcut
să înţeleagă slăbiciunea stării lui actuale în comparaţie cu poziţia
avantajoasă pe care Dumnezeu dorea ca el să o ocupe.” Profeţi şi
regi, cap. 13, par. 2.
David trebuia să înveţe şi el această lecţie. El se încredea mai
degrabă în el însuşi decât în Dumnezeu. Părăsindu-l pe tovară-
şul lui de suflet, Ionatan, el a fugit la marele preot din Nob.
PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 201
„David s-a dus la Nob, la preotul Ahimelec, care a alergat spe-
riat înaintea lui, şi i-a zis: ‚Pentru ce eşti singur şi nu este
nimeni cu tine?’” 1 Samuel 21,1.
David se afla acum în faţa unei probleme serioase. Ştia că
puterea împăratului avea să-i conducă pe supuşii săi să-l trăde-
ze, nu pentru că ar avea ceva împotriva lui, ci pentru că se
temeau de mânia monarhului în cazul că nu era ascultat. De
aceea David a simţit că nu se putea încrede în nimeni, nici chiar
în marele preot. Se temea că avea să cadă în mâinile criminale
ale monarhului gelos şi înfuriat, şi s-a străduit să facă tot ce
putea ca să nu se întâmple aşa ceva.
David a întâmpinat o problemă care cerea o soluţie urgentă.
Avea de ales între a concepe el însuşi o soluţie sau a-I cere lui
Dumnezeu să facă aceasta. Dacă ar fi ales pe cea din urmă, nu
s-ar fi întâmplat nimic rău, dar privind doar la sine, în mod
sigur avea să urmeze dezastrul. În presiunea momentului, David
a uitat procedeele pe care le-a urmat cu atâta credincioşie şi curaj
atunci când a ucis leul, ursul şi pe uriaşul filistean. Întorcându-se
la metodele omeneşti, el s-a bazat pe propriile resurse, în loc să
arunce întreaga povară asupra Domnului. El nu şi-a dat seama de
slăbiciunea sa când s-a hotărât să se bazeze pe sine.
Existau doar două mijloace la îndemâna lui David către care
putea să se întoarcă în încercarea sa de a se salva. Unul era
forţa, iar celălalt înşelăciunea. David nu s-a gândit să foloseas-
că forţa, pentru că puterea sa era foarte mică în comparaţie cu
a lui Saul, care avea la dispoziţia sa zeci de mii de războinici
deprinşi cu lupta, şi David nu şi-a făcut iluzii cu privire la rezul-
tatul unei lupte cu el. Dar putea să se folosească de înşelăciune,
şi aceasta a şi făcut.
Satana nu are nevoie să mascheze prea mult înşelăciunile
sale atunci când vede că persoana hărţuită de necaz şi-a pierdut
credinţa vie şi este gata să accepte orice soluţie i s-ar oferi.
David trebuia să recunoască imediat că această soluţie era de
origine satanică, pentru că numai Satana este autorul tuturor
minciunilor şi înşelăciunilor, dar el a fost prea preocupat să se
salveze pe sine şi nu a mai testat propunerea. Simţind că nu se
putea încrede nici în marele preot ca să nu-l spună împăratului,
fiul lui Isai a dat un răspuns înşelător la întrebarea stânjenitoa-
re pe care acest om al lui Dumnezeu i-a pus-o.
202 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„David a răspuns preotului Ahimelec: ‚Împăratul mi-a dat o
poruncă şi mi-a zis: Nimeni să nu ştie nimic de pricina pentru
care te trimit şi de porunca pe care ţi-am dat-o. În ce-i priveşte pe
oamenii mei, am hotărât un loc de întâlnire cu ei.’” 1 Samuel 21,2.
Nu era nici un cuvânt adevărat din toate acestea, dar odată ce
David nu a încredinţat problema Domnului şi nu a lăsat-o acolo,
nu a putut face nimic altceva decât să mintă. Trebuie să fim con-
ştienţi de acest lucru. Problemele cer soluţii care trebuie să vină
de undeva, şi dacă nu Îi încredinţăm cu totul lui Dumnezeu
această răspundere, singurele puteri ce ne mai stau la dispozi-
ţie sunt acelea ale forţei şi înşelăciunii. Odată ce am recurs la
una din ele, ne pierdem orice imunitate faţă de păcat. Indiferent
cât de credincioşi am stat de partea adevărului şi am practicat
principiile odihnei de Sabat în trecut, vom cădea în păcat ime-
diat ce nu am aruncat poverile noastre asupra Purtătorului de
poveri divin, şi în schimb, ne-am încrezut în planurile noastre.
Pe moment, pare că David şi-a câştigat astfel siguranţa, dar
consecinţele au fost într-adevăr teribile. Aveau să moară optzeci
şi cinci de preoţi, pe lângă distrugerea tuturor vieţilor şi proprie-
tăţilor din Nob. A sosit timpul când Doeg, edomitul, a raportat
lui Saul că David a venit la marele preot, care i-a dat sabia lui
Goliat şi pâine pentru călătoria sa. Împăratul mânios a interpre-
tat aceasta ca însemnând că Ahimelec a conspirat împreună cu
David împotriva lui şi l-a chemat pe preot.
„Saul a zis: ‚Ascultă, fiul lui Ahitub!’ El a răspuns: ‚Iată-mă,
domnul meu!’ Saul i-a zis: ‚Pentru ce v-aţi unit împotriva mea, tu
şi fiul lui Isai? Pentru ce i-ai dat pâine şi o sabie, şi ai întrebat pe
Dumnezeu pentru el, ca să se ridice împotriva mea şi să-mi întin-
dă curse, cum face astăzi?’ Ahimelec a răspuns împăratului:
‚Care dintre slujitorii tăi poate fi pus alături cu credinciosul
David, ginerele împăratului, gata la poruncile lui, şi înconjurat
cu cinste în casa ta? Oare de astăzi am început eu să întreb pe
Dumnezeu pentru el? Departe de mine aşa ceva! Să nu arunce
împăratul nici o vină asupra robului său, nici asupra nimănui
din casa tatălui meu, căci robul tău nu ştie nimic din toate aces-
tea, nici lucru mic nici lucru mare.’ Împăratul a zis: ‚Trebuie să
mori, Ahimelec, tu şi toată casa tatălui tău.’ Şi împăratul a zis
alergătorilor care stăteau lângă el: ‚Întoarceţi-vă, şi omorâţi pe
preoţii Domnului; căci s-au învoit cu David: au ştiut bine că fuge,
PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 203
şi nu mi-au dat de veste.’ Dar slujitorii împăratului n-au voit să
întindă mâna ca să lovească pe preoţii Domnului. Atunci împăra-
tul i-a zis lui Doeg: ‚Întoarce-te, şi loveşte pe preoţi.’ Şi Doeg,
Edomitul, s-a întors, şi a lovit pe preoţi; a omorât în ziua aceea
optzeci şi cinci de oameni, care purtau efodul de in. Saul a mai
trecut prin ascuţişul săbiei cetatea preoţească Nob; bărbaţi şi
femei, copii şi prunci, boi, măgari şi oi: toţi au căzut sub ascuţi-
şul săbiei.” 1 Samuel 22,12-19.
Dacă David ar fi permis ca Dumnezeu să fie Rezolvatorul Său
de probleme, această tragedie nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Adevărul ar fi salvat vieţile marelui preot şi ale celor din fami-
lia sa.
„David i-a povestit preotului că fusese trimis de împărat cu o
însărcinare tainică ce trebuia să fie îndeplinită foarte grabnic.
Aici el a dovedit lipsă de credinţă în Dumnezeu, iar păcatul său a
adus moartea marelui preot.” Patriarhi şi profeţi, cap. 64, par. 23.
Acest incident ne demonstrează încă o dată în mod clar conse-
cinţele rele pentru cauza lui Dumnezeu când oamenii recurg la
soluţii personale pentru rezolvarea problemelor lor.
Numeroasele mărturii din Scripturi ar trebui să ne încurajeze
să evităm astfel de procedee, considerându-le ca fiind o adevăra-
tă năpastă. Cu siguranţă, dacă David ar fi prevăzut rezultatul a
ceea ce a făcut, nu s-ar fi întors niciodată la faptele personale.
Dar în timp de criză, când trebuie luate astfel de decizii, conse-
cinţele nu pot fi văzute, aşa că singura siguranţă constă în a-L
lăsa pe Dumnezeu să hotărască cum trebuie rezolvată problema.
David
Dumnezeu Eu îmi Pare că Mulţi
rezolvă rezolv totul este oameni au
problema problema murit
bine
Când David s-a întors spre el însuşi ca să rezolve problema, aceasta
a avut drept rezultat faptul că mulţi oameni şi-au pierdut viaţa.
204 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Următoarea greşeală a lui David
O greşeală conduce deseori la alta, după cum a fost în cazul lui
David. Decizia lui greşită de la Nob i-a întunecat priceperea. De
la Nob, David a fugit către singurul loc care, după părerea sa, îi
oferea siguranţă – ţinutul filistenilor. Cu siguranţă că nu era
călăuzit de Dumnezeu în toate aceste lucruri, pentru că El nu l-ar
fi trimis niciodată pe David la vrăjmaşii săi. Gândirea lui David
devenise confuză, dacă el a putut să-şi închipuie că putea să mear-
gă în siguranţă în mijlocul poporului, pe al cărui campion îl umi-
lise şi distrusese cu câţiva ani mai înainte. Nu stătea în caracte-
rul şi spiritul filistenilor ca ei să uite acest rău sau să rateze oca-
zia de a se răzbuna, oricât de mult au trebuit să aştepte.
Astfel David şi-a creat o altă problemă, căci atunci când a
sosit la Gat, împăratul Achiş a fost informat că David era chiar
omul care a ucis cu ani mai înainte pe campionul filistean (vezi
1 Samuel 21,11). Acest lucru a pus viaţa lui David într-un mare
pericol. El s-a întors din nou la înşelăciune pentru a rezolva
această problemă, făcând pe nebunul ca să se creadă că era
inofensiv (vezi 1 Samuel 21,14).
Pare ca şi cum David şi-a rezolvat problema în mod satisfă-
cător, deoarece Achiş nu a făcut nimic împotriva lui (vezi
1 Samuel 21,14-15) şi a putut să scape din această situaţie care
îi ameninţa viaţa (vezi 1 Samuel 22,1). Dar ceea ce pare a fi o
soluţie bună din punct de vedere omenesc, nu este deloc satis-
făcătoare când este privită din perspectiva Rezolvatorului de
probleme ceresc.
Intenţia lui Dumnezeu este de a salva pe toţi oamenii, indife-
rent de rasă sau religie. De exemplu, când a permis ca plăgile să
cadă asupra Egiptului, El i-a oferit lui Faraon ocazia de a se
salva pe sine şi tot poporul egiptean. În mod asemănător,
Dumnezeu dorea să-l salveze pe Achiş şi poporul filistean. Dar
acţiunile lui David au împiedicat acest plan. Filistenilor trebuia
să li se ofere o descoperire a caracterului lui Dumnezeu, care să-i
ajute să-şi deschidă inima în faţa Lui. În schimb, au putut să-şi
închipuie, după cum arăta David, că Dumnezeul său l-a părăsit
şi de aceea avea să-i părăsească pe toţi cei care îşi pun încre-
derea în El. Nu li s-a dat nici un exemplu inspirator, nici un apel
serios ca să se întoarcă de la păcatele lor, nici o invitaţie să pri-
PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 205
mească îndurările lui Dumnezeu. Prin încrederea lui David în
deciziile sale nesăbuite, planurile lui Dumnezeu au fost zădărni-
cite şi lucrarea Sa împiedicată.
Experienţa lui David este foarte bine redată în următoarele
paragrafe:
„Cea dintâi greşeală a lui David a fost necredinţa faţă de
Dumnezeu, la Nob, iar a doua lui eroare a fost prefăcătoria
înaintea lui Achiş. David a dat pe faţă trăsături nobile de carac-
ter şi capacitatea lui intelectuală câştigase de partea lui favoa-
rea poporului; dar, când a fost pus la probă, credinţa lui s-a clă-
tinat şi s-au dovedit slăbiciuni omeneşti. În oricine vedea un
spion şi un trădător. Aflat într-o mare strâmtorare, David a pri-
vit cu ochiul neclintit al credinţei la Dumnezeu şi l-a biruit pe
uriaşul filistenilor. A crezut în Dumnezeu şi a înaintat în
Numele Său. Dar, fiind persecutat şi urmărit, descumpănirea şi
necazul L-au ascuns dinaintea ochilor lui pe Tatăl ceresc.
Totuşi, această întâmplare a slujit ca să-l înveţe pe David
înţelepciunea, deoarece l-a determinat să-şi recunoască slăbiciu-
nea şi nevoia unei dependenţe continue de Dumnezeu. O, cât de
plăcută este blânda mângâiere a Duhului lui Dumnezeu, când
vine la cei apăsaţi şi deznădăjduiţi, când îl încurajează pe cel cu
inima zdrobită, îl întăreşte pe cel slab şi dă curaj şi sprijin ser-
vilor lui Dumnezeu puşi la încercare! O, ce Dumnezeu avem noi,
care se poartă iubitor cu cei căzuţi în greşeală, iar în vremuri
potrivnice, când suntem copleşiţi de multe şi grele necazuri, El
Îşi arată răbdarea şi bunătatea!
Orice greşeală săvârşită de copiii lui Dumnezeu trebuie
pusă pe seama lipsei lor de credinţă. Când umbre înconjoară
sufletul, când avem nevoie de lumină şi călăuzire divină, tre-
buie să privim în sus; acolo e lumină dincolo de întuneric.
David n-ar fi trebuit să-şi piardă nici o clipă încrederea în
Dumnezeu. Avea toate motivele să-şi pună încrederea în El.
Era unsul Domnului şi, în toate timpurile de primejdie, fusese
ocrotit de îngerii lui Dumnezeu; fusese înzestrat cu curaj pen-
tru a săvârşi lucruri minunate şi, dacă şi-ar fi mutat gânduri-
le de la situaţiile grele în care fusese adus, la puterea şi maies-
tatea lui Dumnezeu, ar fi avut pace chiar şi sub umbrele mor-
ţii; cu încredere ar fi putut să repete făgăduinţa: ‚Pot să se
munte munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea
206 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 207

nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va
clătina’ (Isaia 54,10).” Patriarhi şi profeţi, cap. 64, par. 26-28.
Este extrem de mângâietor să ştim că, chiar dacă David a
adus tot acest necaz asupra lui însuşi, Dumnezeu nu l-a con-
damnat, ci l-a educat. Iubitorul său Tată ceresc a folosit ocazia
aceasta pentru a-i arăta slăbiciunea şi a-l învăţa acele lecţii care
aveau să prevină repetarea acestor greşeli costisitoare. Ca
urmare a lucrării de educaţie a lui Dumnezeu, asemenea nouă,
David a învăţat încet, iar în cele din urmă a stăpânit cu bine lec-
ţiile lui Dumnezeu, oferindu-ne o ilustraţie clară, care să ne
ajute să le învăţăm şi noi.
David
Filistenii au
primit o
Dumnezeu Eu îmi Pare că impresie
rezolvă rezolv totul este falsă despre
problema problema bine caracterul
lui
Dumnezeu
Când David s-a întors spre el însuşi pentru rezolvarea proble-
melor, filistenii au primit o impresie falsă despre caracterul lui
Dumnezeu.
Calea succesului
Istoria lui David ar fi fost cu totul alta dacă el ar fi refuzat să
privească la imaginea întunecată din jurul său şi, în schimb, şi-ar
fi îndreptat mintea spre Domnul. Dacă ar fi făcut astfel, stăruind
asupra multelor binecuvântări, ar fi putut să-şi hrănească credin-
ţa până acolo încât, ar fi încredinţat rezolvarea problemei lui
Dumnezeu, căruia Îi aparţinea de drept.
Acest principiu a fost întruchipat mai târziu în sfatul dat de
Pavel atunci când a spus: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat,
tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat,
tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice
faptă bună, şi orice laudă – la aceste lucruri să vă gândiţi.”
Filipeni 4,8.
Greşeala de a nu îţi lua privirea de la mărturia de moment a
lucrurilor vizibile şi a împrejurărilor, şi a o îndrepta în schimb
asupra minunatelor făgăduinţe şi a împlinirii lor cu credincioşie
de către Dumnezeu în trecut, este o greşeală comună pentru
toate înfrângerile experimentate de copiii lui Dumnezeu în tim-
puri de încercare. Fiecare dintre noi are astfel de experienţe de
care să îşi amintească, însă avem şi marile descoperiri ale lucră-
rilor lui Dumnezeu raportate în Scripturi. Ele servesc creşterii
credinţei noastre şi ne amintesc că ceea ce Domnul a făcut pen-
tru aceşti bărbaţi şi femei loiali din trecut, aşteaptă cu nerăbda-
re să facă şi pentru noi azi.
Dar trebuie să ne facem partea. În loc să inventăm planuri
pentru noi înşine, slujba noastră este de a ne întoarce cu încre-
dere spre Dumnezeu. Ceea ce trebuie să facem pentru noi înşi-
ne, este să nu ne mai gândim la situaţia grea în care ne găsim,
ci să ne gândim în schimb la puterea şi maiestatea lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu poate face acest lucru pentru noi, căci
aceasta ar însemna să devenim nişte marionete. Însă, El lucrea-
ză din greu ca să ne influenţeze şi să ne încurajeze să facem
acest pas, trimiţând îngerii Săi şi Duhul Sfânt în ajutorul nos-
tru. Fără nici o excepţie, biruinţa asupra păcatului şi a Satanei
depinde de faptul că facem acest pas. Nu trebuie să permitem
atenţiei noastre să fie fixată asupra împrejurărilor descuraja-
toare, căci dacă facem astfel, vom fi înfrânţi cu siguranţă. Cu cât
studiem mai mult din Biblie despre viaţa urmaşilor credincioşi
ai lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom vedea că experienţa lor
dovedeşte acest punct şi cu atât mai mult vom învăţa să ne
încredem în Protectorul nostru ceresc.
De fiecare dată când aceşti credincioşi şi-au luat privirea de la
situaţiile descurajatoare şi primejdioase şi şi-au fixat atenţia
asupra puterii şi maiestăţii lui Dumnezeu pe care au cunoscut-o
în experienţele din trecut, Dumnezeu a putut să realizeze minu-
nate victorii pentru şi prin ei. Experienţele pe care ei le-au revi-
zuit cu grijă şi rugăciune, includeau ceea ce a făcut Dumnezeu
pentru ei personal şi ceea ce ştiau că a făcut El în viaţa persona-
jelor din Biblie şi de asemenea în viaţa prietenilor lor. Printr-un
208 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU PIERDEREA CREDINŢEI LUI DAVID 209

studiu atent şi consecvent al Scripturii şi prin revizuirea biruin- a istoriilor din Vechiul şi Noul Testament, care înfăţişează biruin-
ţelor lor din trecut, ei au păstrat aceste experienţe proaspete, ţele şi înfrângerile poporului lui Dumnezeu din trecut. Apoi, când
pline de viaţă şi la îndemână, aşa încât, atunci când a venit cea- ispita vine la noi, amintirea acestor evenimente va sluji să ne
sul încercării şi ispitei, ei erau înarmaţi cu credinţă pentru con- călăuzească şi să ne întărească credinţa în Eliberatorul nostru
flict. puternic.
Dar în aceeaşi măsură, de fiecare dată când au stăruit asupra
situaţiilor dificile imaginându-şi ce era mai rău, ei s-au pus sub
Ne amintim cum
controlul Satanei, urmând îndrumările sale. Exact acest lucru i
Dumnezeu ne-a con-
s-a întâmplat lui Israel la Cadeş Barnea. Atunci când le-a fost
prezentată perspectiva ameninţătoare de a smulge ţara de la
Necaz dus cu bine în trecut
şi-I încredinţăm Lui
canaaniţi, ei nu şi-au luat privirea de la imaginea întunecată şi
problema
nu s-au gândit la protecţia şi conducerea credincioasă a lui
Dumnezeu de până atunci. În schimb, ei au ales să stăruiască
asupra imaginii întunecoase din faţa lor, şi astfel, Dumnezeu,
Uităm că Dumnezeu
făgăduinţele Sale glorioase, puterea Sa măreaţă şi lucrarea Sa
ne-a condus cu bine în
credincioasă pentru ei din trecut, au fost cu toate uitate.
trecut şi ne întoarcem
Credinţa lor a scăzut şi singurul rezultat posibil pentru ei a fost
la faptele personale
înfrângerea şi amânarea. pentru a găsi soluţia
Când sunt înţelese cum trebuie, aceste istorii ne vor impresio-
na adânc mintea cu importanţa vitală de a face pasul corect în
ceasul încercării. Acest lucru poate fi realizat doar dacă mintea Când necazurile vin asupra noastră trebuie să ne oprim şi
este pregătită cum trebuie mai înainte de acel timp, învăţând să să ne gândim bine ce curs să urmăm.
ne încredem în marele nostru Rezolvator de probleme pentru
soluţiile la dificultăţile inevitabile pe care le întâmpinăm de la o
zi la alta.
„Trebuie să ne obişnuim să căutăm călăuzirea divină prin
rugăciune; trebuie să învăţăm să ne încredem în El, de la care
ne vine ajutorul. Dorinţele noastre trebuie să se îndrepte spre
Dumnezeu; sufletele noastre trebuie să Îl urmeze, atitudinea
noastră fiind întotdeauna aceea de rugă.” Semnele timpului, 15
mai, 1884, par. 2.
„Să învăţăm a ne încrede în iubirea Lui, aşezând asupra Sa
grijile noastre.” Parabolele Domnului Hristos, cap. 2, subcap.
Pregătirea ogorului, ultimul paragraf.
Fiecare creştin trebuie să conlucreze cu Hristos cu o stăruinţă
continuă, pentru a-şi pregăti mintea să reacţioneze corect atunci
când vin necazurile. Aceasta este străduinţa de a intra în odihna
de Sabat. De asemenea, trebuie să ne amintim de felul în care
Dumnezeu ne-a eliberat în trecut, incluzând o cunoaştere deplină

CAPITOLUL 13
David alege calea succesului
(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolelor 22-24 din
1 Samuel împreună cu capitolele 64 şi 65 din Patriarhi şi profeţi,
ne va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
Un amestec de procedee
impul în care David a experimentat o serioasă cădere a cre-
T dinţei şi drept urmare a trebuit să fugă de Saul la Nob iar
apoi în ţara filistenilor, a fost un timp de necaz. El nu a mai expe-
rimentat adevărata odihnă de Sabat. Nu s-a mai bucurat de pace
şi linişte în timpul acestor experienţe, pentru simplul motiv că nu
a privit la Dumnezeu ca fiind Rezolvatorul său de probleme.
Dumnezeu nu s-a opus planurilor lui David. În timp ce el a
ales să fie propriul său rezolvator de probleme, Domnul a aştep-
tat până ce slujitorul Său i-a dat înapoi poziţia Sa de drept, învă-
ţând să se încreadă cu totul în El. Între timp, David trecea de la
un necaz la altul şi mai mare, fiind ocupat să adauge confuzie
după confuzie.
După ce a scăpat cu greu de la filisteni, care erau nerăbdători
să se răzbune pentru executarea lui Goliat, el a găsit refugiu în
dealurile Iudeii. A fost însoţit de alţi oameni din Israel, socotiţi
ca şi el în afara legii, trăind ca nişte fugari rătăcitori ce se ascun-
deau de mânia lui Saul (vezi 1 Samuel 22,1.2).
DAVID ALEGE CALEA SUCCESULUI 211
Lecţiile experimentate de David în viaţa sa de până aici, ar
fi trebuit să-l înveţe diferenţa dintre siguranţa pe care o avea
atunci când urma planurile lui Dumnezeu şi primejdia înfrân-
gerii care era de aşteptat atunci când s-a încrezut în sine ca
făcător de planuri. Totuşi, în timpul petrecut ca fugar pe dealu-
rile Iudeii, David a continuat să amestece aceste două proce-
dee. Uneori el a fost neclintit în loialitatea sa faţă de
Dumnezeu, în timp ce altă dată s-a întors la planurile persona-
le ca să se elibereze.
Când fiecare din noi ne gândim la viaţa noastră trecută, vom
vedea că am experimentat acelaşi amestec. Când şi când am
acordat lui Dumnezeu locul Său legitim de Conducător al nos-
tru, dar cel mai adesea El a fost pus în postura de Ajutor al
nostru. O examinare minuţioasă ne va convinge că ori de câte
ori problemele noastre au fost predate cu totul lui Dumnezeu,
oricât de complexe sau ameninţătoare au fost ele, El a putut să
le rezolve cu o uşurinţă şi eficienţă impresionantă. În timp ce,
de cele mai multe ori, când noi ne-am asumat răspunderea de
a fi rezolvatorii problemelor noastre, problema doar a crescut
şi s-a extins.
O astfel de cercetare ar trebui să-l convingă pe poporul lui
Dumnezeu că este necesar să aibă loc o schimbare. În loc de a ne
întoarce la Dumnezeu din când în când, trebuie să învăţăm să
ne încredem cu totul în El şi să aruncăm orice grijă asupra Lui,
acesta fiind primul lucru pe care să-l facem. Apoi, în loc să expe-
rimentăm eliberarea doar ocazional, ea ar putea fi o stare per-
manentă, care ne-ar face fericiţi. Atunci ne vom bucura de privi-
legiul de a fi în mod continuu în adevărata odihnă de Sabat.
Când ne amintim de procedeele lui Dumnezeu faţă de noi în
trecut, vom fi adânc impresionaţi de caracterul Său iubitor, deoa-
rece El este condus de o dorinţă puternică să ne salveze. Mulţi
oameni au impresia că Dumnezeu aşteaptă şi veghează ca să ne
condamne, dar o astfel de vedere se bazează pe o înţelegere gre-
şită a caracterului Său. În timp ce suntem ocupaţi să ne facem
singuri probleme luând lucrurile în mâna noastră şi aşteptând ca
Dumnezeu să ne ajute în această lucrare pe care noi am ales-o,
El aşteaptă cu răbdare ziua când noi vom discerne nebunia căi-
lor noastre, dându-I lui sarcina de a ne rezolva problemele.
Atunci când vedem caracterul real al lui Dumnezeu, vom fi
212 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
uimiţi şi umiliţi să vedem că Tatăl nostru ceresc nu are deloc
spiritul răzbunării, ci are doar o dorinţă puternică de a binecu-
vânta şi reface. Această descoperire nu poate să nu aducă din
partea sufletului un răspuns de adorare şi iubire. Acesta este
efectul pe care l-a avut asupra lui David, care a dat expresie
simţămintelor sale în minunaţii Psalmi care au fost scrişi spre
binele nostru. Din păcate, David a trebuit să înveţe aceste minu-
nate caracteristici ale Tatălui său ceresc pe o cale grea, urmând
unor procedee greşite. Vom fi binecuvântaţi atunci când vom
învăţa din greşelile lui David, nu din ale noastre, căci atunci ne
vom încrede cu totul în Domnul, în loc de a ne încrede când în
El, când în noi.
Biruinţa lui David la Cheila
Luând în considerare perioada de timp când David a oscilat
între căile sale şi căile lui Dumnezeu, vom privi mai întâi asu-
pra experienţei sale la Cheila.
La scurt timp după ce s-a refugiat în peştera Adulam, la ure-
chile lui David a ajuns vestea că filistenii cercetau cetatea
Cheila. Recunoscând în aceasta o problemă serioasă, de data
aceasta David nu s-a întors spre el însuşi ca rezolvator de pro-
bleme, ci a încredinţat această criză Domnului. L-a întrebat pe
Dumnezeu ce trebuia să facă şi apoi a ascultat de îndrumările
Sale speciale.
„Au venit şi au spus lui David: ‚Iată că filistenii au început
lupta împotriva Cheilei, şi au jefuit ariile.’ David a întrebat pe
Domnul şi a zis: ‚Să mă duc, şi să bat pe filistenii aceştia?’ Şi
Domnul i-a răspuns: ‚Du-te, bate pe filisteni, şi izbăveşte
Cheila.’” 1 Samuel 23,1.2
Ascultând de îndrumările Domnului, iată că s-a ridicat imediat
o altă problemă. Oamenii lui David nu erau pregătiţi să meargă
la această luptă, deoarece ei vedeau doar necazuri şi pierdere.
David a mers la Dumnezeu pentru a doua oară, ca să ceară alte
îndrumări speciale de la marele Rezolvator de probleme.
„Dar oamenii lui David i-au zis: ‚Iată că noi ne temem chiar
aici în Iuda; ce va fi când vom merge la Cheila, împotriva oştilor
filistenilor?’ David a întrebat iarăşi pe Domnul. Şi Domnul i-a
DAVID ALEGE CALEA SUCCESULUI 213
răspuns: ‚Scoală-te şi coboară la Cheila, căci dau pe filisteni în
mâinile tale.’” Vers. 3 şi 4.
Cu astfel de îndrumări clare şi directe, care nu conţineau nici
o plănuire omenească, David a fost asigurat că acţiunea nu avea
să eşueze. Ştia exact ce trebuia să facă, aşa că a relatat cu o
încredere calmă oamenilor săi îndrumările date de Dumnezeu,
iar aceştia au mers cu el şi au câştigat o victorie deplină asupra
filistenilor.
„David s-a dus, deci, cu oamenii lui la Cheila, şi s-a bătut
împotriva filistenilor; le-a luat vitele, şi le-a pricinuit o mare
înfrângere. Astfel a izbăvit David pe locuitorii din Cheila.”
Vers. 5.
Dacă David ar fi urmat aceste procedee în întâlnirea cu mare-
le preot şi în alegerea locului unde să fugă, el s-ar fi bucurat de
acelaşi succes pe care l-a câştigat aici împotriva filistenilor.
Nu vedem nici o greşeală în felul în care David a urmat
îndrumările lui Dumnezeu atunci când a eliberat Cheila. A ară-
tat o îndreptare faţă de timpul când alunecase în conceperea
propriilor planuri, experimentând rezultate rele. Imediat ce
David s-a întors către Dumnezeu în credinţă, El i-a descoperit
binevoitor planurile Sale, încredinţându-i-le spre îndeplinire.
Când David a adus la îndeplinire aceste planuri divine,
Dumnezeu l-a umplut cu putere ca să-i înfrângă pe filisteni.
Unii oameni găsesc această atitudine a lui Dumnezeu ca fiind
surprinzătoare, punându-i oarecum în încurcătură. Ei cred că
mai înainte ca Dumnezeu să Se poată încrede pe deplin în
David şi să manifeste puterea Sa pentru el, David trebuia să
demonstreze într-un timp de probă, că este vrednic de astfel de
binecuvântări.
În felul acesta se tratează de obicei oamenii unii pe alţii şi pe
copiii lor, dar nu aşa procedează Dumnezeu cu copiii Săi. Tot ce
avea David de făcut era să-şi recunoască păcatul, să facă o măr-
turisire de adevărată pocăinţă, să repare pe cât posibil ce a gre-
şit, şi apoi să se încreadă în procedeele lui Dumnezeu şi să ascul-
te de ele atunci când avea nevoie de soluţii pentru problemele
sale. Imediat ce a făcut aceşti paşi, Dumnezeu a putut lucra pen-
tru el. Aceasta este iubirea plină de îndurare şi milă a Tatălui
nostru ceresc.
214 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Succesul lui David la peştera din En-Ghedi
Nu peste mult timp, o încercare şi mai mare a venit peste
David. Primind vestea că David se ascunde în pustia En-Ghedi,
împăratul Saul a pornit să-l caute pe vrăjmaşul său declarat.
„Saul a luat trei mii de oameni aleşi din tot Israelul, şi s-a dus
să caute pe David şi pe oamenii lui până pe stâncile ţapilor săl-
batici. A ajuns la nişte stâne de oi, care erau lângă drum; şi acolo
era o peşteră, în care a intrat să doarmă. David şi oamenii lui
erau. . . în fundul peşterii.” 1 Samuel 24,2.3.
Fără să se gândească la vreo primejdie, Saul a intrat chiar în
peştera unde se ascundea David de el, în timp ce trupele împă-
ratului aşteptau afară. Oamenii lui David au interpretat aceas-
tă întâmplare ca fiind o lucrare clară a providenţei, ce indica că
el trebuia să-l omoare pe adversarul său.
„Oamenii lui David i-au zis: ,Iată ziua în care Domnul îţi zice:
Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va place.’ David
s-a sculat, şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul.” 1 Samuel 24,4.
David a fost ispitit să vadă şi el lucrurile în felul acesta, dar
imediat a recunoscut că aceasta era o rezolvare omenească. Aşa
că, el „s-a sculat şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul”.
Împăratul Saul constituia o mare problemă nu doar pentru
David, ci pentru întregul Israel. El asuprea poporul, îndepărtân-
du-l de Domnul şi punând astfel în primejdie cauza lui
Dumnezeu. Părea că oricine avea să-l ucidă, avea să aducă ast-
fel un serviciu atât pentru Dumnezeu cât şi pentru Israel.
Pentru David personal, moartea lui Saul ar fi adus o mare uşu-
rare, scăpându-l de viaţa neplăcută de fugar şi oferindu-i coroa-
na făgăduită. În plus, împăratul cel rău îşi atrăsese asupra lui
sentinţa de moarte prin uciderea nedreaptă a marelui preot şi a
casei sale.
Mărturia împrejurărilor părea să declare că Dumnezeu îl
invita în mod clar pe David, ca instrument al Său ales, să-l ucidă
imediat pe Saul. De aceea, cei ce l-au urmat pe David i-au cerut
să acţioneze neîntârziat.
A fost o ispită plănuită cu multă măiestrie, dar David nu a
căzut în ea. Chiar dacă a greşit în alte situaţii, de data aceasta
a putut face deosebire între principiul călăuzitor al lui
Dumnezeu şi propunerea atractivă pe care i-o făcea Satana.
DAVID ALEGE CALEA SUCCESULUI 215
David a înţeles că era răspunderea sa să detecteze adevărata
natură a acestei propuneri, şi, dacă nu corespundea principiilor
de operare ale lui Dumnezeu, să nu aibă nimic de-a face cu ea.
El a acţionat cu multă credincioşie de data aceasta. Sfaturile şi
avertizările ce ne sunt descoperite în această istorie sunt de o
deosebită importanţă pentru copiii lui Dumnezeu din aceste zile
de pe urmă. Satana ştie cât de dedicaţi sunt ei cauzei şi intere-
selor Domnului, şi el concepe ispitele sale, astfel încât creştinii
să nu le recunoască. El deghizează ispitele sale, făcându-le să
pară ca fiind ocazii potrivite pentru a înainta cauza pe care o
iubesc. Satana intenţionează să-i facă să creadă că ascultă de
Cel Atotputernic când, de fapt, ei aduc la îndeplinire planurile
lui rele. De aceea, trebuie ca să cercetăm cu grijă orice îndruma-
re pe care o primim, pentru a vedea care este adevărata ei natu-
ră şi sursă. Dumnezeu a oferit destule avertizări şi exemple în
Scriptură ca să-i educe pe copiii Săi, astfel încât să nu fie înşe-
laţi. Dacă David l-ar fi ucis pe Saul în acea zi, nici o rugăminte
din partea sa nu ar fi fost primită de Dumnezeu ca să justifice o
astfel de faptă.
Sursa planului de a-l ucide pe Saul în acea peşteră ne este
descoperită prin însăşi natura acestui plan, deoarece presupu-
nea ca David să-şi asume rolul lui Dumnezeu pentru a împlini
făgăduinţele pe care El le-a făcut. Iehova l-a uns pe David ca
împărat ales al lui Israel şi era răspunderea Sa, nu a lui David,
de a îndepărta pe conducătorul cel apostaziat, ce stătea în
calea împlinirii acestei făgăduinţe. Singurul curs corect pe
care David îl putea urma, era de a aştepta cu răbdare, încre-
zându-se în Domnul că El Îşi va face partea pentru a împlini
făgăduinţa.
De această dată, David a avut vederi foarte clare despre ceea
ce trebuia să facă şi ceea ce nu trebuia să facă, şi a ştiut că nu
trebuia să ia viaţa împăratului. Nu s-a supus ispitei de a rezol-
va problemele în locul lui Dumnezeu. A lăsat această lucrare în
seama lui Dumnezeu, făcând doar ceea ce l-a îndrumat
Dumnezeu să facă. Singura concesie făcută de David a fost aceea
de a rupe o bucată din veşmântul lui Saul, ca dovadă pentru
împărat că a fost cu totul în puterea lui. Imediat după ce a făcut
aceasta, conştiinţa sa i-a spus că până şi acest lucru a fost un
pas prea departe (1 Samuel 24,6).
216 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Soldaţii lui David au interpretat cu totul greşit scopul lui
Dumnezeu în acest eveniment. Ei au privit lucrurile din punctul
lor de vedere şi nu din perspectiva marii iubiri a lui Dumnezeu,
prin care El a căutat să-i dea lui Saul o altă ocazie de a vedea
natura reală a inimii lui rele şi de a se pocăi de păcatele sale.
Pentru ca Dumnezeu să-i poată da lui Saul o altă şansă,
David, în loc să ia viaţa regelui, trebuia să joace rolul lui
Dumnezeu, demonstrând acea atitudine creştină care nu se răz-
bună. Acest lucru avea să-l conducă pe Saul să vadă că David nu
era dedicat distrugerii sale, după cum credea el în mod fals, că
spiritul lui nu era în armonie cu Dumnezeu şi, drept urmare, nu
era potrivit să conducă. Prin lucrarea lui David plină de iubire
şi neprihănire, Dumnezeu a apelat cu putere la conducătorul cel
rău ca să se pocăiască şi să se convertească. Chiar dacă împăra-
tul merita să fie distrus, timpul lui de probă nu se încheiase
încă, iar Dumnezeu, hotărât fiind să-l salveze dacă era posibil,
lucra neobosit în această direcţie. Tatăl cel veşnic s-a bucurat
când David, prin înţelegerea principiilor dreptăţii şi supunerea
sa faţă de conducerea divină, i-a permis lui Dumnezeu să vor-
bească cu putere şi convingere suveranului lui Israel.
Când David i-a făcut cunoscut împăratului, ce asculta sur-
prins, că a fost cu totul în puterea sa (vezi 1 Samuel 24,8-16),
Saul a fost mişcat până în străfundul fiinţei sale.
„Când a sfârşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis:
,Glasul tău este, fiule David?’ Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns.
Şi i-a zis lui David: ‚Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai
făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu
care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile
tale, şi nu m-ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui,
îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplă-
tească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că
tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămâne în mâinile
tale. Jură-mi, deci, pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea
după mine, şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.’”
1 Samuel 24,16-21.
Mărturisirea lui Saul confirmă faptul că Dumnezeu a realizat
o mare lucrare în el în acea zi; o lucrare ce presupunea ca David
să Îl recunoască şi să Îl accepte pe Domnul său ca fiind singurul
Rezolvator de probleme şi Făcător de planuri. Cât de tragic ar fi
DAVID ALEGE CALEA SUCCESULUI 217
fost dacă David ar fi luat asupra lui acest rol şi ar fi ucis pe împă-
rat mai înainte ca timpul de probă al lui Saul să se încheie.
Este trist desigur, că pocăinţa lui Saul a fost superficială şi nu
a durat mult, pentru că se baza pe simţuri. El a urmat modelul
descoperit de atâţia alţii, care au venit sub influenţa Duhului
Sfânt. Când s-au aflat în prezenţa acestei puteri divine, ei au
fost sensibilizaţi, supuşi, zdrobiţi şi, în aparenţă, erau pocăiţi,
dar când au ieşit din acea atmosferă sfântă, ei s-au întors iarăşi,
manifestând o stare chiar mai rea decât înainte de a avea aceas-
tă convingere. Aşa a fost pocăinţa superficială a primului condu-
cător încoronat al lui Israel.
Succesul lui David din pustia Zif
David, pe deplin conştient de faptul că pocăinţa lui Saul avea
să fie doar temporară, a ales să fie în siguranţă rămânând în for-
tăreaţa naturală oferită de pustia Zif, decât să se întoarcă în
regiunile populate. Ştia că atunci când împăratul avea să se
întoarcă la o stare mai rea ca înainte, ar fi mult mai periculos să
fie în mijlocul poporului decât dacă ar sta în munţi. Pentru un
timp scurt, David s-a bucurat de o oarecare uşurare în ce priveş-
te ura şi urmărirea lui Saul, dar imediat după ce a murit
Samuel, profetul lui Israel, Saul şi-a reînnoit eforturile de a-l
găsi şi distruge pe presupusul său vrăjmaş.
Când David a aflat despre faptul că Saul şi-a reînnoit campa-
nia împotriva lui, a pornit să descopere locul şi mărimea forţelor
ce i se opuneau. Apropiindu-se de tabără în timpul nopţii
împreună cu Abişai, însoţitorul său, şi găsindu-i pe toţi cufun-
daţi într-un somn adânc, David a pătruns până în prezenţa
împăratului adormit. Încă o dată monarhul a fost în puterea sa,
după cum a fost şi în peşteră. Din nou părea că Dumnezeu a
aranjat în mod special executarea conducătorului cel rău, iar
însoţitorul lui David l-a îndemnat să-l distrugă pe vrăjmaşul lor,
argumentând că aceasta era ceea ce Dumnezeu voia şi aştepta
de la ei.
„David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era
culcat şi dormea în cort în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfip-
tă în pământ la capul lui. Abner şi poporul lui erau culcaţi în jurul
218 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
lui. Abişai i-a zis lui David: ‚Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău
în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea, şi să-l
pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai
dau alta.’ Dar David i-a zis lui Abişai: ‚Nu-l omorî! Căci cine ar
putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?’
Şi David a zis: ‚Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi;
fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va coborî într-un câmp de
bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul
Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, cu ulciorul cu apă,
şi să plecăm.’ David a luat, deci, suliţa şi ulciorul cu apă de la
căpătîiul lui Saul, şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat
de seamă nimic, şi nimeni nu s-a deşteptat, căci Domnul îi cufun-
dase pe toţi într-un somn adânc.” 1 Samuel 26,7-12.
Încă o dată David a fost testat pentru a se vedea dacă cunoş-
tea şi urma căile lui Dumnezeu, sau dacă avea să cedeze ispitei
de a împlini el făgăduinţele lui Dumnezeu. Dar el nu a ezitat de
a împlini voinţa lui Dumnezeu. Ca şi cum ar fi văzut mult mai
clar calea lui Dumnezeu decât prima dată, el a explicat priete-
nului său mai în detaliu nu numai despre convingerea sa că nu
trebuie să se atingă de unsul Domnului, ci şi că Cel Atotputernic
avea să-l distrugă pe Saul atunci când timpul său de probă avea
să ia sfârşit. Între timp, puteau doar să aştepte şi să creadă. Din
nou mărturia dată de David prin faptul că l-a cruţat, l-a adus pe
împărat la pocăinţă şi mărturisire. Dumnezeu i-a dat lui Saul o
altă şansă pentru a primi darul adevăratei pocăinţe.
David
Eu îmi Dumnezeu
rezolv prob- îmi rezolvă succes
lema problema
Pentru că David i-a permis lui Dumnezeu să fie Rezolvatorul
său de probleme, Saul a primit o imagine clară despre caracte-
rul lui Dumnezeu.
DAVID ALEGE CALEA SUCCESULUI 219
„Saul a zis: ,Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci
nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost
scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun, şi am făcut o mare
greşeală.’” 1 Samuel 26,21.
Dar din nou pocăinţa lui Saul s-a dovedit a fi superficială.
În toate aceste experienţe David a demonstrat cunoştinţele
sale despre căile lui Dumnezeu şi adevărata odihnă de Sabat.
Chiar dacă a fost îndemnat de cei apropiaţi lui să ia lucrurile în
mâinile sale, el a fost ferm în refuzul său de a uzurpa locul lui
Dumnezeu ca Rezolvator de probleme. Drept urmare,
Dumnezeu a putut lucra minunat pentru el, şi chiar dacă Saul,
cu forţele sale puternice şi întinsa lui reţea de spioni, a conti-
nuat să caute a-i lua viaţa, David s-a bucurat de o protecţie
deplină şi a putut să-l aducă la umilire şi ruşine pe violentul
Saul. În timp ce David umbla încrezându-se în căile lui
Dumnezeu, monarhul nu putea să-i ia viaţa.
Pacea minţii lui David ar fi fost asigurată pe deplin dacă el ar
şi-ar fi amintit mereu că atunci când Iehova l-a desemnat şi uns
ca să fie împărat al lui Israel, El a făcut aceasta în deplină pre-
ştiinţă cu privire la toate primejdiile pe care David avea să le
întâmpine în drumul său către tron. Atunci ar fi putut să-şi dea
seama că Dumnezeu, care nu este niciodată luat prin surprinde-
re, a luat toate măsurile pentru toate aceste nevoi, şi nimic nu-L
putea împiedica să-Şi îndeplinească scopul de a-l încorona ca
rege. David nu trebuia să se îngrijoreze, nici să facă ceva pentru
a se asigura că făgăduinţele lui Dumnezeu vor fi împlinite.
Eliberat de orice grijă prin această cunoştinţă, era privilegiul
lui David ca în tot acest timp să se bucure de şcoala pe care o
ofereau vicisitudinile vieţii. În orice nou atac asupra lui, el tre-
buia să vadă făgăduinţa că Dumnezeu era gata să ofere o altă
minunată manifestare a puterii Sale ocrotitoare, că Saul avea
să sufere o altă înfrângere şi că se apropia timpul când făgă-
duinţa avea să fie împlinită. În felul acesta, în loc ca evenimen-
tele vieţii să-l umple cu frică, ele aveau să-i adâncească şi lăr-
gească odihna sa de Sabat.
În felul acesta intenţionează Dumnezeu ca fiecare din noi să
ne raportăm la ameninţările şi luptele vieţii. Nu trebuie să
vedem în ele drumul spre ruină, ci o ocazie ca Dumnezeu să-Şi
manifeste capacitatea Sa incredibilă de a rezolva orice problemă
220 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

şi de a înfrânge orice plan pe care l-ar putea inventa Satana, ori-

cât de complex şi bine conceput ar fi. Fiecare încercare şi necaz,
fiecare primejdie pe care o întâmpinăm trebuie să ne umple de
bucurie la gândul că, dacă rămânem credincioşi şi încrezători,
vom fi subiectul unor măreţe demonstraţii ale lucrărilor lui
Dumnezeu. Atâta timp cât ne ţinem strâns de principiile odih-
nei de Sabat, nimic nu ne va distruge pacea, pentru că stăm „sub CAPITOLUL 14
ocrotirea Celui Preaînalt” şi ne odihnim „la umbra Celui
Atoputernic”. Psalmii 91,1.

Încurcătura lui David

(O citire atentă şi cu rugăciune a textului din 1 Samuel 27-28,

împreună cu ultimele 9 paragrafe ale capitolului 65 din Patriarhi
şi profeţi, ne va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)

ând Satana vede pe copiii lui Dumnezeu adăpostiţi în cer-

C cul impenetrabil al protecţiei Sale, el nu încetează să lupte,
căutând să-i distrugă. În schimb, continuă să lucreze cu o hotărâ-
re neobosită în efortul de a-i ademeni să iasă afară din această
siguranţă în arena mortală a faptelor personale, unde poate să-i
înfrângă, sperând să-i distrugă. Prea adesea are succes. Ori de
câte ori creştinii găsesc cea mai mică scuză pentru a se întoarce la
căile lor, Satana încearcă să-i seducă să facă astfel.
David a căzut victimă chiar acestei ispite. Ne-am aştepta ca
după ce Dumnezeu l-a eliberat în repetate rânduri din mâinile
lui Saul, care căuta să-i ia viaţa, David avea să fie întărit ca să
urmeze căilor lui Dumnezeu. El nu trebuia să asculte deloc de
sugestia Satanei de a părăsi sfatul Celui Preaînalt, ca să asculte
în schimb de sfatul lui. Şi totuşi, el s-a supus acestei ispite. Chiar
în timpul în care Saul a fost obligat să se întoarcă la palatul său
umilit şi ruşinat, David, îngrijorându-se de ameninţarea conti-
nuă a existenţei sale, a început să conceapă propriile soluţii pen-
tru această problemă.
În curând David s-a încurcat fără ieşire în plasa pe care el
însuşi a ţesut-o. Ar fi pierit dacă nu ar fi fost iubirea uimitoare
222 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
şi spiritul salvator al îndurătorului nostru Tată ceresc. Vom stu-
dia despre această întoarcere care a avut loc în viaţa lui David,
despre consecinţele rele pe care le-a avut şi despre răspunsul
incredibil din partea lui Dumnezeu ca să-l salveze.
O întoarcere nejustificată
Pentru a vedea cât de nejustificată a fost întoarcerea lui
David la filisteni pentru protecţie, avem nevoie să evaluăm în
mod corect în ce măsură l-a scăpat Dumnezeu de comploturile
lui Saul.
Din momentul în care David a fugit din prezenţa lui Saul, el
s-a aflat într-o continuă primejdie, deoarece monarhul nu avea
de gând să se joace. El a permis simţămintelor sale să îi stăpâ-
nească mintea şi era hotărât să-l distrugă pe fiul lui Isai cu orice
preţ. În inima lui nu se mai găsea nici milă, nici bunătate, deoa-
rece ea era bântuită de flăcările aprinse ale răutăţii, urii şi
intenţiilor criminale. La comanda sa se aflau forţe militare cu
mult superioare celor care-l sprijineau pe David şi numeroşi
informatori care îi spuneau unde se ascundeau fugarii. Mărturia
lucrurilor vizibile şi a împrejurărilor declara cu convingere, deşi
în mod greşit, că David avea un viitor scurt.
Dar Saul nu a luat în considerare rolul lui Dumnezeu de
Rezolvator de probleme pentru David. Saul se lăsa condus de
planurile sale şi îşi închipuia că şi David făcea la fel. De aceea,
s-a gândit că era vorba doar de un om şi puterea care o avea sub
comanda sa, contra altui om şi a forţelor sale. În mod logic, el a
tras concluzia că va fi un lucru simplu să îl găsească şi să îl dis-
trugă pe fugarul disperat. Ceea ce nu înţelegea el era faptul că
Cel Atotputernic luase cazul vrăjmaşului său în mâinile Sale.
De aceea, Saul nu avea nici o şansă să-şi aducă la îndeplinire
planurile lui criminale.
Priviţi la scena uimitoare în care împăratul mărturiseşte în
faţa lui David în prezenţa războinicilor uimiţi din faţa peşterii!
Ceea ce împăratul a plănuit să fie un măcel sângeros al presu-
pusului său vrăjmaş, s-a transformat într-o mărturisire plină de
căinţă în care el a recunoscut răutatea faptelor sale şi neprihă-
nirea omului pe care căuta să-l distrugă. Nu s-a dat nici o lovi-
ÎNCURCĂTURA LUI DAVID 223
tură, nu s-a vărsat nici un strop de sânge. Cine ar fi putut să
prevadă că Dumnezeu avea să lucreze pentru David într-un mod
atât de minunat?
Dacă oamenii lui David s-ar fi gândit la felul în care
Dumnezeu i-a eliberat pe copiii Săi în trecut, ar fi putut să
prevadă că El va lucra la fel de minunat şi pentru David. Ei
trebuia doar să-şi amintească de îmblânzirea lui Esau, care
era la fel de pornit să-l distrugă pe Iacov, după cum era Saul
să-l ucidă pe David. Era de ajuns să-şi amintească de marele
exod din Egipt, de traversarea Mării Roşii şi de minunata pro-
tecţie ce li s-a oferit izraeliţilor în toate peregrinările lor. Mai
era şi exemplul lui Ghedeon, Debora, Barac şi nenumăraţi alţi
eroi victorioşi din istoria lui Israel la care se puteau gândi.
(Compară cu Evrei 11,32.)
Pe cine vei
crede?
martorul îndoielii martorul credinţei
bazat pe lucrurile bazat pe Cuvântul
vizibile şi pe lui Dumnezeu
împrejurări
Acestea sunt lucrările măreţe pe care Dumnezeu se bucură să
le facă pentru poporul Său, şi El este dezamăgit şi răpit de slava
Sa atunci când, în necredinţa lor, urmaşii Săi caută să se salve-
ze singuri.
Când monarhul a căutat pentru a doua oară să-i ia viaţa lui
David, Dumnezeu a întors din nou planurile împăratului şi nici
de data aceasta nu s-a dat nici o lovitură şi nici nu s-a vărsat
vreo picătură de sânge. Încă o dată împăratul a mărturisit rău-
tatea căilor sale, în loc de a da frâu liber simţămintelor într-un
măcel sângeros.
224 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
O altă fugă la vrăjmaşi
Dumnezeu ne-a oferit ca şi lui David o educaţie în căile Sale,
pe care o putem câştiga meditând cu rugăciune la minunatele
Sale lucrări. În felul acesta putem fi întăriţi împotriva pericolu-
lui de a ne întoarce la rezolvarea problemelor pe calea omeneas-
că şi la planurile omeneşti.
Deşi Dumnezeu i-a oferit lui David astfel de ocazii, curând
după ce împăratul s-a întors la palatul său, fugarul, uitând în
aparenţă tot ce a făcut Domnul pentru el, a început să conceapă
planuri personale pentru siguranţa lui şi a suporterilor săi. El a
fost corect în presupunerea că nu putea avea încredere în împă-
rat că va renunţa la hotărârea sa de a-l distruge – nu peste mult
timp Saul avea să-l vâneze din nou – şi că nu avea să aibă parte
de nimic altceva decât un repaus temporar. Dar nimic din toate
acestea nu trebuia să-l îngrijoreze. Nu îi demonstrase Dumnezeu
din plin cât de capabil este El să-i ocrotească viaţa în ciuda
mâniei împăratului? Ce dovadă avea că Dumnezeu urma să se
schimbe şi să-l abandoneze?
Dumnezeu nu avea nici o intenţie să-l părăsească pe slujito-
rul Său şi ceea ce a făcut îndeosebi ca fuga lui David să nu aibă
nici o scuză este faptul că el experimentase de curând eliberarea
dată de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu l-ar fi părăsit, ar fi putut
avea vreo scuză, dar David nu putea să arate nimic de felul aces-
ta, căci Dumnezeu nu a părăsit niciodată pe nimeni. Asemenea
lui Ilie după biruinţa sa de pe Muntele Carmel care a avut loc cu
ani mai târziu (vezi 1 Împăraţi 18,19-40), David nu a putut să
arate nici o greşeală din partea lui Dumnezeu, ci numai eliberări
minunate. Şi totuşi, David a suferit – după cum şi poporul lui
Dumnezeu de azi este în pericolul de a face aceasta – o scădere
a credinţei, care tinde să urmeze unei biruinţe.
Dezastrele vin doar atunci când uităm modul în care Dumnezeu
a lucrat pentru noi, când nu Îi îngăduim locul Său de drept, ci în
schimb, privim la noi înşine pentru a scăpa din încurcăturile noas-
tre. După cum Ilie a fugit din faţa mânioasei regine Izabela (vezi
1 Împăraţi 19,1-4), tot aşa David a fugit de mânia împăratului
Saul. Asemenea lui Ilie, David nu învăţase încă să se încreadă cu
totul în Domnul. Chiar şi după nişte demonstraţii atât de măreţe
ale puterii lui Dumnezeu, David s-a întors la înţelepciunea sa.
ÎNCURCĂTURA LUI DAVID 225
„David şi-a zis în sine: ‚Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui
Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara
filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot
ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.’” 1 Samuel 27,1.
Atunci când David a spus: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui
Saul”, el a făcut o greşeală teribilă – a pierdut credinţa sa în
Dumnezeu. Nu avea nici un motiv să ajungă la concluzia aceas-
ta, pentru că avea destule dovezi care să-i arate că nu era voia
lui Dumnezeu ca el să moară ucis de mâna împăratului. Atunci
când l-a uns ca să fie următorul împărat, Dumnezeu, care
cunoaşte sfârşitul de la început cu o exactitate ce nu dă greş, a
prezis deja că David avea să urmeze lui Saul. Deci, convingerea
lui David că Saul avea să-l ucidă, era o speculaţie lipsită de logi-
că ce luase locul descoperirilor demne de încredere ale lui
Dumnezeu cu privire la viitorul său.
Cu toate acestea, David a pierdut din vedere planul divin pen-
tru acest viitor şi, în schimb, şi-a închipuit că Dumnezeu avea
să-l lase să piară. Nu era înclinat să se supună unei morţi de
sacrificiu chiar atunci, aşa că în mod natural s-a întors către el
însuşi ca rezolvator de probleme. După ce a făcut prima greşea-
lă, a urmat în mod inevitabil cea de-a doua.
Pierzându-şi orice nădejde într-o împăcare cu Saul, David s-a
hotărât din nou să caute refugiu în ţinutul filistenilor. „Şi David
s-a sculat, el şi cei şase sute de oameni care erau împreună cu
el, şi au trecut la Achiş, fiul lui Maoc, împăratul Gatului.”
1 Samuel 27,2.
Următorul paragraf ne vorbeşte despre aceste evenimente.
„David, fără sfat de la Domnul, a tras concluzia că Saul îşi
va îndeplini cu siguranţă planurile ucigaşe. Chiar şi atunci
când Saul îl urmărea şi căuta să-l nimicească, Domnul inter-
venise pentru a-i asigura lui David împărăţia. Se poate ca
oamenii să nu înţeleagă căile lui Dumnezeu şi, privind numai
la înfăţişare, ei consideră necazurile şi încercările pe care
Dumnezeu le îngăduie drept lucruri care sunt împotriva lor şi
urmăresc nimicirea lor. La fel şi David privea la cele văzute,
şi nu la făgăduinţele lui Dumnezeu. Se îndoia că va mai ajun-
ge vreodată la tron. Încercările îndelungate îi obosiseră cre-
dinţa şi-i istoviseră răbdarea.” Patriarhi şi profeţi, cap. 65,
par. 8 de la urmă.
226 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Refugiul la filisteni
În felul acesta rolul de făcător de planuri a fost transferat de
la Dumnezeu la David şi în ciuda aparentului succes de la înce-
put al planurilor sale, în mod inevitabil un mare necaz s-a abă-
tut asupra fiului lui Isai şi a celor şase sute de oameni ai săi. A
fost nevoie de ceva timp ca problemele să apară, şi înainte de
aceasta, avantajele câştigate păreau să confirme înţelepciunea
aparentă a deciziei luate.
„David a fost primit cordial de împăratul filistenilor. Căldura
cu care a fost salutat se datora în parte faptului că împăratul îl
admira şi în parte faptului că vanitatea lui era flatată, văzând
un evreu care îi căuta protecţia. Pe moşiile lui Achiş, David era
la adăpost de trădare. El îşi adusese familia, gospodăria şi bunu-
rile şi tot aşa făcuseră şi oamenii săi [vezi 1 Samuel 27,3]; după
toate aparenţele, el venise să se stabilească definitiv în ţara
filistenilor. Toate acestea îl linguşeau pe Achiş şi el făgădui să-i
apere pe izraeliţii fugari.” Patriarhi şi profeţi, cap. 65, par. 5 de
la urmă.
Rezultatul imediat a fost acela că Saul a abandonat planurile
sale de a-l persecuta pe refugiat, ceea ce a fost o uşurare bineve-
nită pentru natura omenească a lui David şi a cetei sale. „Saul,
când a aflat că David fugise la Gat, a încetat să-l mai caute.”
1 Samuel 27,4.
Nu este greu să ne imaginăm satisfacţia cu care David a pri-
vit la rezultatul planului său. Era imposibil ca Saul să mai ajun-
gă la el, cu excepţia faptului că avea să obţină o mare biruinţă
asupra filistenilor, iar aceştia erau prea puternici ca să fie sub-
jugaţi astfel. Acum David se putea relaxa şi bucura de viaţă fără
să mai suspecteze fiecare om din jur ca fiind un posibil spion.
Încă o dată s-a bucurat de plăcerea de a fi împreună cu soţiile şi
copiii săi, iar ameninţarea unei morţi premature a fost dată la o
parte. Se părea că are orice motiv să creadă că a făcut o mane-
vră foarte înţeleaptă.
Dar nu exista nici un fir de plănuire divină în planul său – era
cu totul de origine omenească. De aceea, nimic nu putea merge
bine, chiar dacă părea aşa la început. Pacea şi odihna de care
David şi oamenii săi s-au bucurat nu au fost de la Dumnezeu şi
nu i-a făcut să fie adevăraţi ţinători ai Sabatului; a fost de fapt
ÎNCURCĂTURA LUI DAVID 227
liniştea în care Satana prinde sufletul în plasă înainte de dez-
lănţuirea îngrozitoarei furtuni. În curând urma să vină timpul
când David avea să vadă unde a greşit şi avea să regrete din tot
sufletul decizia pe care o luase. Avea să vadă că rezultatele pe
care el le socotise bune, erau văzute de Dumnezeu ca fiind din-
tre cele mai rele. Unele din consecinţele înfricoşătoare sunt des-
crise în următoarele paragrafe.
„Domnul nu-l trimitea pe David la filisteni pentru a căuta
adăpost la cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Israel. Tocmai
naţiunea aceasta trebuia, în cele din urmă, să fie considerată ca
cel mai rău vrăjmaş al lui şi totuşi el alergase acolo pentru a afla
ajutor la vreme de nevoie. După ce îşi pierduse încrederea în
Saul şi în cei care îi slujeau, s-a încrezut în mila vrăjmaşilor
poporului său. David era un comandant viteaz şi se dovedise un
războinic înţelept şi biruitor; dar, când a trecut la filisteni, el a
lucrat direct împotriva propriilor interese. Domnul îi poruncise
să-şi aşeze stindardul în ţara lui Iuda; dar lipsa de credinţă l-a
determinat să părăsească locul unde îl aşezase datoria.
Dumnezeu a fost dezonorat de lipsa de credinţă a lui David.
Filistenii se temuseră de David mai mult decât se temeau de
Saul şi oştirea lui; şi, prin faptul că s-a aşezat sub protecţia filis-
tenilor, David le-a trădat acestora slăbiciunea propriului său
popor. În felul acesta, el îi încuraja pe aceşti duşmani neobosiţi
să apese asupra lui Israel. David fusese uns ca să-l apere pe
poporul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu dorea ca servii Săi să-i
încurajeze pe nelegiuiţi, trădând slăbiciunile poporului Său, sau
să le dea impresia că nu L-ar interesa bunul mers al acestuia. În
afară de aceasta, David a trezit în fraţii săi impresia că trecuse
la păgâni pentru a sluji dumnezeilor lor. Prin acest procedeu, a
dat ocazia ca motivele lui să fie greşit interpretate şi mulţi au
fost determinaţi să aibă prejudecăţi în privinţa lui. El a fost
călăuzit să facă exact ce dorea Satana, deoarece, atunci când a
căutat adăpost la filisteni, a adus o mare bucurie în rândurile
vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai poporului Său. David nu a
renunţat să I se închine lui Dumnezeu şi nici nu a încetat să fie
devotat cauzei Lui; dar şi-a sacrificat încrederea în El în ceea ce
priveşte siguranţa personală şi, în felul acesta a întinat caracte-
rul sincer şi credincios pe care Dumnezeu îl cere de la servii săi.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 65, par. 6 şi 7 de la urmă.
228 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Greşeala de judecată a lui David
Cât de diferită a fost evaluarea făcută de Dumnezeu cursului
urmat de David faţă de evaluarea făcută de el însuşi! În timp ce
David era plin de satisfacţie pentru rezultatele plănuirii sale,
Cel Atotputernic a fost întristat iar planul Său de a oferi tronul
celui pe care-l alesese a fost împiedicat. Mai mult decât atât,
deşi David nu putea vedea încă aceasta, cursul urmat de el a
generat o furtună de necazuri care, dacă nu ar fi fost harul sal-
vator al lui Dumnezeu, l-ar fi distrus definitiv.
Scripturile ne descoperă în repetate rânduri această diferen-
ţă între gândirea omenească şi cea divină. Cursul pe care copiii
Săi l-au considerat deseori ca fiind cel mai bun, era socotit de
Dumnezeu ca fiind cel mai rău. Timpul a confirmat totdeauna că
atunci când noi ne asumăm răspunderea de a plănui lucrarea lui
Dumnezeu, rezultatul final va fi dezastrul. Cu cât beneficiem
mai mult în urma studiului despre numeroasele întâmplări de
genul acesta, cu atât mai mult vom fi eliberaţi de înclinaţia de a
lua decizii în locul lui Dumnezeu.
Avem nevoie să înţelegem că răspunderea pentru conducerea
lucrării lui Dumnezeu nu ne revine nouă. Această poziţie Îi
aparţine Domnului. Noi ne îndeplinim pe deplin partea ce ne
revine atunci când primim de la El îndrumările speciale şi le
împlinim cu exactitate. Dacă ne angajăm să avem încredere şi
să ascultăm în felul acesta, ne vom găsi deseori în faţa unei pier-
Decizia
Rezultate pe termen scurt
Rezultate pe termen lung
Deoarece noi privim doar la rezultatele imediate ne simţim
uneori îndreptăţiţi să alegem un curs greşit. Dacă am putea
vedea mai dinainte rezultatele pe termen lung, am fi şocaţi.
ÎNCURCĂTURA LUI DAVID 229
deri aparente şi vom fi puternic ispitiţi să urmăm un curs alter-
nativ. Deşi după judecata noastră acest lucru are menirea să
înlăture orice piedică împotriva bunului mers al lucrurilor şi
orice pierderi care par să ne ameninţe, nu trebuie să cedăm sub
nici o împrejurare unei astfel de ispite. Având ochii pironiţi asu-
pra capacităţilor infinite ale lui Dumnezeu şi a credincioşiei Lui
pe care ne putem baza, trebuie să ne încredem în El şi să ascul-
tăm fără nici o rezervă de îndrumările Sale. Dacă David ar fi
făcut astfel, ar fi fost salvat de la multe suferinţe şi necazuri.
David îl înşeală pe Achiş
O caracteristică a celor care iau asupra lor sarcina de a lua
decizii în locul lui Dumnezeu este aceea că ei sunt hotărâţi să-I
rămână loiali, şi cu toate că lucrează împotriva Lui, nu urmează
cu totul căile celor necredincioşi. Astfel, când David a ajuns în
ţara filistenilor, el nu s-a aşezat în capitala ţării blestemată de
păcat, unde el şi urmaşii săi s-ar fi aflat sub o continuă ispită de
a renunţa la credincioşia lor faţă de Dumnezeu pentru a trăi o
viaţă de închinare la idoli. În schimb, David a cerut un loc retras
în afara capitalei, unde el şi ceata lui puteau să-şi păstreze închi-
narea faţă de adevăratul Dumnezeu. Aşa că împăratul i-a dat
Ţiclagul, un loc situat la est de Gat (vezi 1 Samuel 27,5.6).
Plasându-se sub protecţia filistenilor, David s-a hotărât să se
asigure că nimic nu avea să-i ameninţe. El a făcut să pară că el
s-a despărţit în realitate cu totul de poporul său. De aceea,
atunci când a atacat pe aliaţii din partea de sud a filistenilor, a
spus împăratului că a devastat teritoriul izraeliţilor. Aceasta a
fost o minciună pe faţă al cărei autor cu siguranţă nu era
Dumnezeu.
„David şi oamenii lui se suiau şi năvăleau asupra gheşuriţilor,
ghirziţilor şi amaleciţilor; căci neamurile acestea locuiau din
vremuri vechi în ţinutul acela până la Şur şi până în ţara
Egiptului. David pustia ţinutul acesta; nu lăsa cu viaţă nici băr-
bat nici femeie, le lua oile, boii, măgarii, cămilele, hainele, şi
apoi se întorcea şi se ducea la Achiş. Achiş zicea: ‚Unde aţi năvă-
lit azi?’ Şi David răspundea: ‚Spre miazăzi de Iuda, spre miazăzi
de Ierahmeeliţi şi spre miazăzi de Cheniţi.’ David nu lăsa cu
230 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
viaţă nici bărbat, nici femeie ca să vină la Gat ‚căci’ se gândea el,
ei ‚ar putea să vorbească împotriva noastră şi să zică: Aşa a
făcut David.’ Şi acesta a fost felul lui de purtare în tot timpul cât
a locuit în ţara filistenilor. Achiş se încredea în David, şi zicea:
‚S-a făcut urât poporului său Israel, şi va rămâne în slujba mea
pe vecie.’” 1 Samuel 27,8-12.
Când David a văzut că Achiş accepta ce-i spunea el, avea
motiv să se simtă satisfăcut cu mijloacele pe care le folosea ca
să-l convingă pe împăratul palestinian că poate avea încredere
în el. Nu ştim de câte ori au fost repetate aceste minciuni, dar se
poate să fi fost de fiecare dată când David s-a aventurat să dis-
trugă pe vrăjmaşii izraeliţilor într-o perioadă de „un an şi patru
luni” (vezi 1 Samuel 27, 7). Conştiinţa lui David trebuie să-l fi
mustrat de fiecare dată când îl înşela pe protectorul său, împă-
ratul, dar el îşi liniştea vocea lăuntrică cu argumentul că scopul
scuză mijloacele.
Este de înţeles, cu toate că nu poate fi scuzat, faptul că o per-
soană spune o minciună sub presiunea unei ispite neaşteptate,
dar este mai greu de acceptat când ştim că David cunoştea
dinainte că avea să spună aceleaşi neadevăruri împăratului de
câte ori se întorcea de la luptă. De fapt, David nu avea altceva
de ales odată ce a preluat răspunderea de a lua el deciziile.
Trebuia să rezolve problemele pe care şi le-a creat prin orice mij-
loc avea la dispoziţie. Folosirea forţei, era în mod evident
neadecvată şi nedorită, iar lui David nu-i mai rămânea alt mij-
loc decât înşelăciunea. După toate aparenţele aceste procedee au
avut succes, pentru că împăratul a crezut ceea ce a spus şi avea
încredere în el.
Dilema lui David
Satana a privit la aceste procedee cu mare satisfacţie. El l-a
îndemnat pe fiul lui Isai să părăsească răspunderile pe care le
avea în Iuda, pe care le primise de la Dumnezeu, ca să caute pro-
tecţie în ţara celor mai înverşunaţi vrăjmaşi, filistenii. Acolo, el
l-a ispitit pe David să-l convingă pe Achiş că era un aliat loial al
său şi putea avea încredere în el că va lupta pentru cauza rege-
lui în timp de război, îndeosebi împotriva propriului său popor,
ÎNCURCĂTURA LUI DAVID 231
izraeliţii. În felul acesta, fiecare mişcare plănuită de David, îl
ajuta pe Satana să-l prindă şi mai mult într-o încurcătură teri-
bilă menită să-l distrugă.
Când regele înşelat a venit la David cu rugămintea de a i se
alătura în atacul plănuit împotriva lui Israel, dintr-o dată fuga-
rul şi-a dat seama de rezultatul modului în care a rezolvat el
problemele.
„Pe vremea aceea, filistenii şi-au strâns taberele şi au făcut o
oştire ca să pornească la război împotriva lui Israel. Achiş i-a zis
lui David: ‚Să ştii că vei veni cu mine la oştire, tu şi oamenii tăi.’”
1 Samuel 28,1.
Dacă războiul ar fi fost împotriva amaleciţilor sau a oricăror
alte naţiuni blestemate din acel timp, David nu s-ar fi găsit în
nici o dificultate, pentru că aceştia erau vrăjmaşii lui Israel. Dar
filistenii nu aveau nici un interes să întreprindă astfel de cam-
panii împotriva aliaţilor lor. În schimb, erau hotărâţi să distru-
gă pe vechiul lor vrăjmaş, Israel. În felul acesta David şi oame-
nii săi au fost dintr-o dată chemaţi să se alăture lui Achiş în răz-
boi împotriva poporului lui Dumnezeu, care era şi poporul lor.
Aceasta era ceva ce ei nu puteau face nicidecum. Cu câtă
uimire trebuie să fi ascultat David cuvintele lui Achiş faţă de
care nu îndrăznea să-şi trădeze adevăratele simţăminte sau
limite. Dintr-o dată a văzut situaţia încurcată în care a intrat.
Lăsând să se înţeleagă că a părăsit pentru totdeauna pe Israel,
fiind acum unit cu filistenii, David a condus în mod natural pe
monarh să aştepte că-l va sprijini în lupta împotriva lui Israel.
De fapt, împăratul credea că David avea să se bucure să aibă
ocazia de a riposta împotriva lui Saul.
Însă, în ciuda faptului că îşi mutase încrederea de la
Dumnezeu la sine în anumite domenii, David era încă un copil al
lui Dumnezeu şi în inima sa el rămăsese loial cauzei şi interese-
lor Sale. Deşi nu ar fi putut niciodată să meargă să lupte împo-
triva poporului său, el nu putea spune aceasta regelui, căruia îi
făcuse o impresie cu totul diferită. David s-a prins în plasa pe
care el însuşi a ţesut-o. Tot ce a putut face a fost să încerce să câş-
tige timp, sperând că avea să fie eliberat într-un fel sau altul. Aşa
că i-a răspuns lui Achiş în mod evaziv, dar într-un fel care dădea
regelui impresia că era de acord să meargă la război împreună cu
el împotriva izraeliţilor.
232 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„David a răspuns lui Achiş: ‚Ei bine, vei vedea ce va face robul
tău.’ Şi Achiş i-a zis lui David: ‚De aceea te voi pune păzitorul
capului meu în tot timpul.’” 1 Samuel 28,2.
„Achiş a înţeles cuvintele acestea ca pe o asigurare de sprijin
în războiul ce se apropia şi a făgăduit să-i dea multă cinste lui
David şi chiar un loc de frunte la curtea filistenilor.” Patriarhi şi
profeţi, cap. 65, penultimul paragraf.
În ce dilemă se găsea acum David! Dacă refuza să meargă la
război, monarhul ar fi înţeles imediat înşelătoria sa de până
atunci. Un înşelător dovedit este un om periculos. Achiş, care
asemenea potentaţilor de mai înainte îşi menţinuse puterea
prin eliminarea fără milă a oricărui om care prezenta o amenin-
ţare pentru el, l-ar fi executat probabil imediat pe David şi ar fi
poruncit să fie omorâţi toţi urmaşii lui şi familia de asemenea.
Pe de altă parte, dacă ar fi mers la război şi Saul ar fi fost
ucis în luptă, moartea lui s-ar fi datorat lui David, care ar fi fost
privit ca un trădător faţă de Dumnezeu şi faţă de ţara sa. Drept
urmare, el ar fi fost exclus pentru totdeauna de la tronul pro-
mis şi stigmatizat ca fiind vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al popo-
rului său. Aceasta l-ar fi costat preţul cel mai scump – viaţa
veşnică. Fără îndoială, viitorul împărat al lui Israel, arhitectul
propriilor necazuri, se găsea acum în faţa celei mai mari crize
din viaţa sa.
Răspunsul lui Dumnezeu
Dacă David ar fi rămas în Iuda unde l-a pus Dumnezeu, nici
Saul, nici Achiş nu i-ar fi cerut să plece la război. Ar fi fost un
spectator fascinat de pe margine, privind cum Dumnezeu lucra
pentru a împlini planul Său de a-l pune pe tron. Nu ar fi fost
niciodată obligat să-l înşele pe Achiş, şi acesta nu ar fi fost con-
dus să aibă false aşteptări din partea lui.
Datorită faptului că a ales să fie el însuşi făcătorul de planuri
se găsea acum în această dilemă în care, indiferent ce curs ar fi
urmat, ar fi pierdut totul. Aceasta este o altă mărturie a Bibliei
care se adaugă celor pe care le-am luat deja în considerare, măr-
turisind despre rezultatele rele ale plănuirii omeneşti. Pe măsură
ce studiem aceste exemple biblice, Duhul Sfânt ne va convinge că
ÎNCURCĂTURA LUI DAVID 233
nu este nici o siguranţă în astfel de procedee şi că Dumnezeu este
singurul care poate plănui pentru noi şi lucrarea Sa.
David s-a băgat singur în situaţia în care se găsea, iar după
dreptatea omenească părea că trebuie să fie aspru pedepsit ca să
înveţe bine lecţia. Cu toate că noi suferim din pricina diferitelor
urmări ale păcatului, Dumnezeu nu ne pedepseşte. Dacă aceas-
ta ar fi fost calea Sa, ar fi avut atunci ocazia să spună: „David,
dacă M-ai fi ascultat şi ai fi urmat îndrumările Mele, nu te-ai fi
aflat niciodată în situaţia în care eşti acum. Este timpul să
înveţi această lecţie. Te voi lăsa să-ţi înduri soarta ca să ştii pe
viitor cine trebuie să plănuiască pentru tine.” Acesta este carac-
terul pe care Satana caută mereu să-l atribuie lui Dumnezeu.
După ce ne-a condus să ne încredem în căile noastre şi să cădem
astfel în păcat, el argumentează că nu ne putem aştepta ca
Dumnezeu să ne elibereze din încurcătura în care ne-am prins
singuri. Ne încurajează să ne încredem mai mult în noi înşine şi
mai puţin în Rezolvatorul nostru ceresc de probleme. Mai întâi,
Satana ne sfătuieşte că trebuie să ieşim singuri din dificultate,
arătând astfel intenţiile noastre bune, şi doar apoi putem veni la
Dumnezeu cu speranţa că ne va ierta şi binecuvânta. Aceasta
este o înşelătorie în care au căzut mii de oameni, cu rezultatul
trist că, cu cât mai mult au încercat să rezolve problema, cu atât
mai complicată a devenit ea.
Dacă a existat vreun timp în care trebuie să cunoaştem cum
vede Dumnezeu situaţia în care ne găsim, acesta este atunci
când planurile noastre ne-au băgat în încurcături serioase.
Cunoştinţa obţinută din studiul acestor exemple date de
Dumnezeu prin modul cum a procedat El cu David cel greşit, va
face să crească încrederea noastră în divinul nostru Purtător de
poveri şi ne va înarma cu curajul de care avem nevoie ca să adu-
cem toate necazurile noastre la El. Chiar dacă este adevărat că
vom suferi consecinţele naturale ale păcatului nostru, dacă ne
întoarcem la Rezolvatorul nostru de probleme infailibil vom fi
călăuziţi cum să procedăm ca să mergem pe căile lui Dumnezeu.
Cu adevărat înţelept este copilul lui Dumnezeu, care studiază cu
stăruinţă procedeele Lui faţă de David şi alţi eroi ai Bibliei în
lumina aceasta.

CAPITOLUL 15
Eliberarea lui David
(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolelor 27 şi 28 din
1 Samuel împreună cu ultimele 9 paragrafe ale capitolului 65 şi
primele 7 paragrafe ale capitolului 68 din Patriarhi şi profeţi, ne
va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
Predarea problemei lui Dumnezeu
u siguranţă că Dumnezeu nu ar fi putut lucra pentru
C David, dacă în strâmtorarea sa el ar fi căutat să se descur-
ce singur, în timp ce Îi cerea lui Dumnezeu doar ca să-l ajute. Din
fericire, David nu a făcut această greşeală. Fiind pe deplin con-
ştient de gravitatea situaţiei şi că planurile sale au fost cauza
acestei dileme, şi-a dat seama că dacă va menţine modul său ante-
rior de rezolvare a problemei avea să se supună cu totul puterii lui
Satana. Singura lui speranţă era aceea de a arunca întreaga pova-
ră asupra Domnului şi să o lase acolo ca El să ofere soluţia. Şi
exact aceasta a făcut. Apoi David a căutat să zidească o credinţă
puternică şi activă în divinul său Rezolvator de probleme, care
să-l susţină în hotărârea sa solemnă de a nu se alătura forţelor
lui Achiş împotriva poporului său, oricât l-ar costa aceasta.
Am văzut deja că ori de câte ori suntem înconjuraţi de primej-
dii, dacă refuzăm să stăruim asupra împrejurărilor dureroase şi
în schimb ne îndreptăm gândurile spre caracterul, lucrările şi
ELIBERAREA LUI DAVID 235
făgăduinţele lui Dumnezeu, suntem pe cale de a ieşi biruitori
din acea problemă. După ce David a făcut aceasta şi şi-a luat
timp pentru a medita la credincioşia lui Dumnezeu din expe-
rienţa trecutului său, credinţa sa nu a putut decât să crească.
Când a început să se încreadă în puterea lui Dumnezeu, care
putea rezolva problema şi-l putea elibera, el a adăugat la credin-
ţa sa şi hotărârea de a nu trăda pe Tatăl său ceresc. Odată ce
David a îndeplinit partea sa şi a lăsat soluţia în seama lui
Dumnezeu, nimic nu putea eşua şi nici nu a eşuat.
Pocăinţa lui David
Dumnezeu nu avea nevoie să arunce săgeţi de condamnare
împotriva fiului Său greşit, pentru că David a văzut foarte clar
unde a întors lui Dumnezeu rău pentru bine. Pe măsură ce şi-a
revizuit experienţele trecutului şi şi-a amintit cum Dumnezeu
l-a condus şi l-a protejat cu atâta credincioşie atunci când I-a
dat ocazia, el şi-a dat seama ce greşeli grave a făcut şi cât rău
a pricinuit lucrării lui Dumnezeu. El ştia că merita cea mai
severă pedeapsă. În adâncă pocăinţă şi-a dorit cu ardoare să
nu-şi fi îngăduit niciodată să se întoarcă de la căile Domnului,
şi s-a hotărât în mod solemn să-şi păzească sufletul cu mai
mare grijă pe viitor.
„David a fost nevoit să recunoască faptul că greşise. Mult mai
bine ar fi fost să-şi caute adăpost în puternica fortăreaţă a lui
Dumnezeu din munţi decât la vrăjmaşii declaraţi ai Domnului şi
ai poporului Său. Dar Domnul, în marea Lui îndurare, n-a
pedepsit greşeala servului Său, lăsându-l singur pradă necazu-
lui şi încurcăturilor; căci, cu toate că David, pierzându-şi încre-
derea în puterea divină, se clătinase şi se depărtase de calea
strictei sincerităţi, totuşi ţinta inimii sale era să fie credincios
faţă de Dumnezeu.” Patriarhi şi profeţi, cap. 68, par. 2.
Căderea lui David în păcat a avut loc atunci când el a ales să
se încreadă în planurile sale, în loc să privească la Dumnezeu
pentru călăuzire. Faptul că l-a minţit pe Achiş nu a fost prima
sa greşeală, pentru că David părăsise deja calea adevărului mai
înainte de a-l înşela pe rege. Acesta a fost doar rezultatul înlo-
cuirii căilor lui Dumnezeu cu căile sale.
236 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
În ciuda depărtării de căile lui Dumnezeu, totuşi, în inima sa
David era credincios Creatorului Său. Atâta timp cât această
loialitate constituia dispoziţia sa dominantă, Dumnezeu a putut
lucra cu putere pentru el, odată ce problema a fost încredinţată
în mâinile Sale. Viitorul rege al Israelului nu avea nici o idee
cum avea să-l elibereze cerescul său Rezolvator de probleme din
dilema în care se găsea, dar ştia că Dumnezeu nu este niciodată
luat prin surprindere şi are deja pregătită o soluţie perfectă.
David trebuia doar să aştepte cu răbdare să fie salvat.
Ceasul al unsprezecelea
Pe măsură ce zilele treceau şi ei se apropiau tot mai mult de
câmpul de luptă, David vedea că timpul trece fără să aibă vreo
dovadă vizibilă că Dumnezeu făcea ceva ca să-l salveze. În ast-
fel de momente simţim din plin presiunea de a ne întoarce la
faptele noastre. În ceasul al unsprezecelea, când nu se întreve-
de nici o soluţie la orizont, asemenea lui Ilie pe Muntele Carmel,
trebuie să evităm a stărui asupra primejdiilor în care ne găsim,
şi în schimb să continuăm să revizuim trecutul, să ne amintim
de capacităţile şi căile minunate ale lui Dumnezeu, şi de credin-
cioşia Sa pe care ne putem baza. Când David a făcut aceasta,
încrederea sa în Dumnezeu a fost întărită şi el a refuzat în mod
hotărât să ia lucrurile din nou în mâna sa.
Pe măsură ce timpul trece iar problema devine aparent tot
mai ameninţătoare, există o presiune crescândă de a ne
întoarce la faptele personale.
a ne întoarce la faptele
presiune crescândă de
ţi
ultă
ic
dif
personale
timp
ELIBERAREA LUI DAVID 237
Cu toate că David nu a putut vedea acest lucru, Dumnezeu
lucra cu stăruinţă pentru el şi el trebuia doar să continue să
aştepte cu răbdare ca lucrarea aceasta să se dezvolte. După cum
se întâmplă deseori Mântuitorul divin nu a putut să întoarcă
lucrurile în favoarea lui David până în preajma bătăliei. În acest
timp, unsul Domnului trebuia să menţină o credinţă desăvârşi-
tă, în timp ce orice dovadă vizibilă arăta către cazul său ca fiind
fără speranţă.
Când David a lăsat problema complet în mâinile capabile ale
lui Dumnezeu şi nu a mai făcut nici un plan pentru a se elibera,
îngerii au putut să lucreze la inimile domnitorilor filisteni, care-l
însoţeau pe Achiş în războiul său contra lui Israel. Prinţii filis-
teni erau atât de tulburaţi de nelinişte, încât au mers la împă-
rat ca să protesteze împotriva prezenţei lui David şi a forţelor
sale în oştirea lor, ce se îndrepta către conflictul apropiat.
„Domnii filistenilor au înaintat cu sutele şi miile lor; şi David
şi oamenii lui mergeau mai la coadă cu Achiş. Domnii filisteni-
lor au zis: ‚Ce caută evreii aceştia aici?’ Şi Achiş a răspuns dom-
nitorilor filistenilor: ‚Acesta este David, slujitorul lui Saul, împă-
ratul lui Israel. De mult este cu mine, şi n-am găsit nici cel mai
mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui şi până în ziua
de azi.’ Dar domnitorii filistenilor s-au mâniat pe Achiş, şi i-au
zis: ‚Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă în locul
unde l-ai aşezat; să nu coboare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să
nu ne fie vrăjmaş în timpul luptei. Şi cum ar putea să se facă
omul acesta plăcut stăpânului său, decât cu capetele oamenilor
noştri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând: ‚Saul şi-a
bătut miile lui, Iar David zecile lui de mii?’” 1 Samuel 29,2-5.
„Omorârea vestitului lor apărător şi biruinţa lui Israel cu acel
prilej erau încă proaspete în memoria domnitorilor filistenilor.
Ei nu credeau că David va lupta împotriva propriului său popor;
iar dacă, în focul bătăliei, ar fi fost alături de ei, ar fi putut să le
facă un rău mai mare filistenilor decât toată oştirea lui Saul.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 68, par. 4.
Dumnezeu a înţeles temerile care i-au tulburat adânc pe dom-
nitorii filisteni. El ştia că ei aveau să treacă la acţiune dacă
temerile lor aveau să fie întărite gândindu-se la primejdia pe
care o aducea prezenţa lui David în mijlocul lor. Dumnezeu a
prevăzut că argumentele lor aveau să-l convingă pe împărat, dar
238 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
nu i-a forţat să meargă la el. Prin lucrarea îngerilor sfinţi, El i-a
inspirat ca să-şi dea mai bine seama de natura ameninţării ce-i
însoţea. Când au mers la împărat ei erau pe deplin motivaţi de
interesele personale şi nu ştiau de serviciul minunat pe care îl
aduceau în mod simultan cauzei lui Dumnezeu.
„În timp ce Satana şi oastea lui erau preocupaţi să-l ajute pe
vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al lui Israel să plănuiască împotriva
unui împărat care Îl părăsise pe Dumnezeu, îngeri ai Domnului
lucrau la eliberarea lui David din primejdia în care căzuse. Soli
cereşti i-au influenţat pe domnitorii filistenilor făcându-i să pro-
testeze împotriva prezenţei lui David şi a oştirii lui în mijlocul
armatei, în lupta care le stătea înainte.” Patriarhi şi profeţi, cap.
68, par. 2.
Drept urmare „Achiş a chemat pe David, şi i-a zis: ‚Viu este
Domnul că eşti un om curat la suflet, şi-mi place să te văd mer-
gând şi venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în
tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi; dar nu eşti pe
placul domnitorilor. Întoarce-te, deci, şi mergi în pace, ca să nu
faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor . . . Achiş a
răspuns lui David: ,Ştiu că eşti plăcut înaintea mea ca un înger al
lui Dumnezeu; dar domnitorii filistenilor au zis: Să nu se meargă
cu noi la luptă.’ Astfel, scoală-te dis-de-dimineaţă, tu şi slujitorii
stăpânului tău, care au venit cu tine; sculaţi-vă dis-de-dimineaţă,
şi plecaţi de îndată ce se va lumina.’ David şi oamenii lui s-au scu-
lat de noapte de tot, ca să plece dimineaţa, şi să se întoarcă în ţara
filistenilor. Şi filistenii s-au suit la Izreel.” 1 Samuel 29,6-7, 9-10.
Cu toate că răspunsul lui Achiş i-a adus o mare uşurare lui
David, trebuie să fi fost în acelaşi timp şi un reproş amar pentru
el, fiind pătruns de ruşine şi remuşcare în inima sa. Cât de
nevrednic trebuie să se fi simţit în faţa unei astfel de aprecieri
din partea împăratului care era atât de neştiutor de modul în
care a fost înşelat.
Ce Rezolvator de probleme desăvârşit este Dumnezeul nostru!
Dintr-un moment într-altul David, care era în aparenţă prins în
capcana unor munţi de greutăţi de netrecut, a fost eliberat din
încurcătura sa. Cuvintele Mântuitorului nostru s-au dovedit şi de
astă dată adevărate: „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă
cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‚Mută-te de
aici colo’ şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” Matei 17,20.
ELIBERAREA LUI DAVID 239
Eliberarea noastră
În procedeele Sale faţă de David, Tatăl nostru ceresc descope-
ră desăvârşirea căilor Sale. Studiind aceste lucruri, vedem o
demonstraţie cu privire la modul în care El va descurca până şi
cele mai grele dificultăţi, cu condiţia ca problema să fie predată
pe deplin în mâinile Sale. Eliberarea lui David părea să fie ceva
prea frumos ca să fie adevărat, dar a fost într-adevăr reală. În ce
priveşte problema sa de a lupta împotriva lui Israel, el a fost eli-
berat pe deplin. Cu ce adorare şi laudă pentru minunatul său
Eliberator trebuie să se fi întors David înapoi la Ţiclag!
Această istorie ne oferă un contrast între rezultatul plănuirii
omeneşti sau a rezolvării problemelor pe cale omenească şi
alternativa divină. Atunci când sunt văzute diferenţele, aceasta
ne va ajuta să fim vindecaţi de tendinţa persistentă de a ne pune
în rolul lui Dumnezeu. Atunci când învăţăm cum să lăsăm pro-
blemele şi planurile noastre în mâinile Sale, cât de repede se va
încheia lucrarea iar Isus se va întoarce!
Intenţia lui Dumnezeu este ca experienţele lui David, rapor-
tate în Biblie, să ne înveţe că este o nebunie să urmăm căile
noastre, când comparăm aceasta cu perfecţiunea infailibilă a
procedeelor Sale. Domnul vrea să ştim că atunci când ajungem
în apele adânci ale necazurilor datorită nebuniei noastre, singu-
ra cale de scăpare este aceea de a pune problema în mâinile
Sale. Odată ce I-am predat-o în întregime, poate să o rezolve
foarte repede. Făcând astfel, El va da în vileag minciuna Satanei
cum că Iehova întoarce spatele celor care caută la El eliberare de
necazurile pe care le-au adus asupră-şi prin planurile lor.
Dumnezeu poate rezolva până şi problemele ce au rezultat în
urma planurilor noastre, cu toate că nu ne poate scăpa pe deplin
de urmările căilor noastre păcătoase, după cum ne arată expe-
rienţa următoare şi viaţa viitoare a lui David.

CAPITOLUL 16
O lecţie mai profundă
(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolelor 29-31 din
1 Samuel şi a capitolelor 1, 2, 11 şi 15 din 2 Samuel, împreună
cu capitolele 66, 68, 69 şi 71 din Patriarhi şi profeţi ne va ajuta
să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
avid a primit o educaţie remarcabilă în experienţa prin
D care a trecut atunci când se îndrepta împreună cu filiste-
nii spre câmpul de bătaie. Fiind pus în situaţia de a nu avea de
ales, ci doar să lase cazul său în mâna Domnului, i s-a dat o
demonstraţie minunată a căilor lui Dumnezeu. Situaţia încurca-
tă în care se găsea David a fost asemănătoare cu cea a lui Israel
când fugise din Egipt iar „Moise a răspuns poporului: ‚Nu vă
temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va
da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia, pe care-i
vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. . .’” Exodul 14,13.
Domnul oferă şi astăzi experienţe asemănătoare copiilor Săi
preaiubiţi şi, pentru ca lecţia să fie învăţată mai bine şi pocăin-
ţa căpătată să fie mai sigură, El deseori permite credinciosului
să treacă iarăşi prin aceeaşi încercare. Dintr-o dată şi în mod
neaşteptat, ne vedem aruncaţi în necazuri chiar mai rele decât
cele din care doar ce am fost scăpaţi. Satana argumentează ime-
diat că această nouă încurcătură este o dovadă că Domnul ne-a
părăsit şi acum trebuie să ne descurcăm singuri, plănuind pen-
tru noi înşine.
O LECŢIE MAI PROFUNDĂ 241
Într-un efort hotărât de a ne despărţi de marele nostru
Rezolvator de probleme şi de a ne afunda în dificultăţi şi mai
mari, Satana ne îndeamnă să luăm lucrurile în mâna noastră.
El susţine că Dumnezeu nu ne va ajuta până ce nu ne ajutăm
singuri, dar el ştie că este chiar invers. În felul acesta l-a ispitit
pe David după ce s-a întors la căminul său din Ţiclag, în ţara
filistenilor.
Asemenea lui David, şi noi avem încă de învăţat lecţia de a
depinde cu totul de Divinul nostru Făcător de planuri şi
Rezolvator de probleme, şi de aceea trebuie să fim testaţi mai
mult, ca să fim eliberaţi de orice tendinţă ce a mai rămas de a
ne întoarce la lucrările noastre.
„Aşa îl încearcă totdeauna Dumnezeu pe poporul Său. Dacă
nu este gata să facă faţă unei încercări, El îl aduce din nou în
acelaşi loc şi a doua oară încercarea va fi şi mai simţită, şi mai
severă decât precedenta. Aceasta continuă până când va face
faţă încercării sau, dacă este încă răzvrătit, Dumnezeu Îşi retra-
ge lumina de la el şi-l lasă în întuneric.” Patriarhi şi profeţi, cap.
39, penultimul paragraf.
Întoarcerea lui David la Ţiclag
Când David şi oamenii lui au ajuns la Ţiclag, au fost întâm-
pinaţi de o privelişte şocantă. Au găsit cetatea lor transforma-
tă într-o ruină fumegândă, averile prădate şi familiile luate
captive.
„Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag, ama-
leciţii năvăliseră în partea de miazăzi şi în Ţiclag. Ei nimiciseră
şi arseseră Ţiclagul, după ce luaseră prinşi pe femei şi pe toţi cei
ce se aflau acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar lua-
seră totul şi plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate,
şi iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor, fuseseră luate
prinse. Atunci David şi poporul care era cu el au ridicat glasul,
şi au plâns până n-au mai putut plânge.” 1 Samuel 30,1-4.
Acestea sunt urmările cursului greşit de acţiune al lui David
şi el a văzut în pierderea celor apropiaţi şi în ruinele fumegân-
de, rezultatul păcatului său. David şi oamenii lui se aflau atunci
într-un mare pericol de a se întoarce la planurile lor, cum se
242 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
întâmplă atât de des în timpul unei crize. Încrederea lor în
Dumnezeu a fost foarte mult atacată, deoarece mărturia vizibi-
lă a împrejurărilor era un argument puternic că nu te puteai
încrede în El ca Sursă de protecţie şi călăuzire.
Oamenii lui David au fost eliberaţi în mod miraculos, aşa că,
probabil ei s-au aşteptat ca de acum înainte totul să fie bine cu
ei. Poate că şi-au închipuit chiar că Dumnezeu era dator să le
ofere o cale uşoară deoarece ei se pocăiseră, când au fost con-
fruntaţi dintr-o dată cu această schimbare neaşteptată a eveni-
mentelor. Din păcate, în ceasul încercării lor, oamenii lui David
şi-au pierdut încrederea în conducerea lui Dumnezeu. Singura
cale ce le-a mai rămas a fost să se întoarcă din nou la faptele
personale.
A reacţiona aşa cum au reacţionat oamenii lui David, înseam-
nă să dai pe faţă o tristă necunoaştere a lucrării unei legi natu-
rale. Atacurile nemiloase asupra amaleciţilor au stârnit un spi-
rit amar de răzbunare în acei războinici, care au aşteptat ocazia
de a da frâu liber furiei lor asupra atacatorilor. Când în încrede-
rea lor de sine, David şi oamenii săi au lăsat cetatea nepăzită, ei
au invitat pe faţă necazul care a venit foarte repede. Dând vina
pentru aceste urmări pe un Dumnezeu ce părea imprevizibil, în
loc să-şi asume ei răspunderea, aveau să-şi înrăutăţească situa-
ţia şi ar fi fost lăsaţi curând pe mâna Satanei, dacă David nu ar
fi manifestat o atitudine cu totul diferită. În orbirea lor spiritua-
lă ei nu au recunoscut lucrul acesta, şi au făcut din David un ţap
ispăşitor.
„Şi, cu prilejul acesta, David a primit mustrarea pentru lipsa
de credinţă care-l îndemnase să se stabilească în mijlocul filiste-
nilor. Acum avea prilejul să-şi dea seama câtă siguranţă se
poate găsi printre vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului Său.
Tovarăşii lui David s-au întors împotriva lui, socotindu-l cauza
nenorocirii. El provocase răzbunarea amaleciţilor, pentru că-i
atacase; totuşi, simţindu-se în prea mare siguranţă în mijlocul
vrăjmaşilor, lăsase cetatea nepăzită. Înnebuniţi de durere şi
furie, soldaţii săi erau acum gata să ia măsuri disperate şi chiar
l-au ameninţat pe comandantul lor că-l omoară cu pietre.”
Patriarhi şi profeţi, cap. 68, par. 10.
Singura cale sigură era aceea de a recunoaşte că ameninţarea
cu care erau confruntaţi era rodul umblării lor. Dacă ar fi ales să
O LECŢIE MAI PROFUNDĂ 243
aibă o astfel de atitudine sinceră, şi-ar fi întărit credinţa amin-
tindu-şi că Dumnezeu nu i-a părăsit niciodată în trecut. Ar fi
putut să-şi aducă aminte că ori de câte ori şi-au adus necazuri
asupra lor, cum era în cazul de faţă, atâta timp cât au încredin-
ţat problema lui Dumnezeu, El Şi-a împlinit cu credincioşie rolul
Său de Rezolvator de probleme.
În felul acesta oamenii lui David ar fi putut să-şi întărească
credinţa, în primul rând prin a-şi lua gândul de la împrejurări-
le critice în care se găseau, şi în al doilea rând amintindu-şi de
lucrările minunate ale lui Dumnezeu din trecut şi meditând
asupra lor. Apoi, nu numai că ar fi fost asiguraţi de faptul că El
avea să-i elibereze, ci ar fi văzut că distrugerea cetăţii lor, care
a fost îngăduită de Dumnezeu, era o binecuvântare în şcoala vie-
ţii, nu un blestem. Nu era natural şi nici uşor ca ei să vadă lucru
acesta, dacă viziunea lor nu avea să fie curăţită printr-o mărire
a credinţei.
Dacă oamenii lui David ar fi procedat astfel, ar fi avut o pace
desăvârşită în mijlocul acestor necazuri teribile dar, din neferici-
re, ei nu au adoptat o astfel de procedare sigură. În schimb, L-au
învinuit pe Dumnezeu şi pe David pentru necazurile lor şi au fost
atât de înfuriaţi, încât au plănuit să-l omoare cu pietre pe David.
„David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l
ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din
pricina fiilor şi fetelor lui.” 1 Samuel 30,6.
Ei aveau un motiv, deoarece căderea Ţiclagului a fost un alt
rezultat al propunerii lui David de a găsi un adăpost între filis-
teni. Dumnezeu nu era în nici un fel răspunzător de această
calamitate. Când David a văzut acest rezultat, a avut o viziune
mai clară cu privire la lipsa de credinţă pe care a manifestat-o
atunci când a căutat refugiu în mijlocul vrăjmaşilor lui
Dumnezeu şi ai poporului Său, şi drept urmare a înţeles că nu
putea să se aştepte la prea multă siguranţă. Poziţia sa nu era
deloc de invidiat.
„David părea lipsit de orice ajutor pământesc. Tot ce-i era mai
scump pe pământ îi fusese luat. Saul îl alungase din ţară; filis-
tenii îl alungaseră din tabără; amaleciţii îi jefuiseră cetatea;
soţiile şi copiii lui fuseseră făcuţi prizonieri şi propriii săi prie-
teni de încredere se uniseră împotriva lui şi-l ameninţau cu
moartea. . .” Patriarhi şi profeţi, cap. 68, par. 11.
244 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Necredinţa cea rea pe care o posedau aceşti oameni a făcut
să crească povara ispitei asupra lui David, iar presiunea de a
se întoarce la planurile omeneşti pentru scăpare, apăsa greu
asupra lui. Dacă a fost vreodată un timp când avea nevoie să
abandoneze căile sale pentru a urma căilor lui Dumnezeu,
acel timp era atunci. Ar fi fost ceva natural ca David să-şi
impună autoritatea pe care o avea asupra oamenilor săi şi
împreună cu ei să facă planuri pentru a-şi recupera soţiile,
copiii şi posesiunile. Dar ar fi fost dezastruos pentru toţi dacă
el ar fi făcut aceasta.
Reacţia lui David a fost diferită de cea a oamenilor săi. El a
acceptat lecţia pe care Dumnezeu încerca să i-o descopere şi, cre-
dinţa lui în Dumnezeu, nu în sine însuşi, a crescut. Curajul său
nu a fost o urmare simţămintelor sale agitate, ci rezultatul fap-
tului că a revizuit modul în care i-a tratat Dumnezeu în trecut.
„În ceasul acesta de mare strâmtorare, David, în loc să stăru-
iască în gândurile sale asupra acestor situaţii dureroase, a pri-
vit cu toată dragostea la Dumnezeu, căutând ajutor. El ‚s-a
îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul.’ El şi-a reamintit viaţa sa
din trecut. Când îl părăsise Domnul? Sufletul lui a fost înviorat,
amintindu-şi multele dovezi ale milei lui Dumnezeu. Tovarăşii
lui, prin nemulţumirea şi nerăbdarea lor, au făcut ca necazurile
să fie de două ori mai dureroase; dar omul lui Dumnezeu, având
motive de întristare mai mari, s-a purtat bărbăteşte. ‚Ori de câte
ori mă tem, eu mă încred în Tine’, glăsuia inima lui (Psalmii
56,3). Cu toate că nici el nu putea să vadă vreo cale de a ieşi din
necaz, Dumnezeu putea să vadă o astfel de cale şi urma să-i
spună ce are de făcut.” Ibid.
Drept urmare, el, care s-a bazat atât de des înainte pe resur-
sele proprii ca să plănuiască în vederea scăpării, a rămas de
data aceasta hotărât în loialitatea sa faţă de Dumnezeu ca
Făcător al său de planuri şi Rezolvator de probleme. A făcut
totul exact aşa cum trebuia şi a fost răsplătit cu o biruinţă minu-
nată asupra vrăjmaşului şi cu recuperarea tuturor celor iubiţi ai
săi şi ai oamenilor săi.
„David a scăpat astfel tot ce luaseră amaleciţii, şi a scăpat şi
pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până
la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce
li se luase: David a adus înapoi totul.” 1 Samuel 30,18-19.
O LECŢIE MAI PROFUNDĂ 245
Cheia succesului
Care erau paşii corecţi pe care i-a făcut David în acest timp de
încercare?
• În primul rând, el a refuzat să permită minţii sale să
stăruie asupra împrejurărilor descurajatoare.
• În al doilea rând, a căutat cu stăruinţă ajutor la Dumnezeu.
• În al treilea rând, revizuindu-şi trecutul şi văzând cum
Domnul nu l-a părăsit niciodată, el „s-a îmbărbătat,
sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui.” 1 Samuel 30,6.
Paşi spre succes:
1.David a refuzat să permită minţii sale să stăruie asupra
împrejurărilor descurajatoare.
2.El a căutat cu stăruinţă ajutor la Dumnezeu.
3.Revizuindu-şi trecutul şi văzând cum Domnul nu l-a
părăsit niciodată, el „s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe
Domnul, Dumnezeul lui.”
Făcând aceasta, cu toate că nu putea vedea o cale ca să iasă
afară din dificultate, încrederea lui David în bunăvoinţa lui
Dumnezeu de a-l învăţa, a crescut tot mai mult. Limbajul ini-
mii lui era: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine.”
Psalmii 56,3.
David nu a făcut nici un efort de a elabora o soluţie pentru el,
ci a mers la Dumnezeu prin preotul Abiatar cu întrebarea: „Să
urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?”
Răspunsul lui Dumnezeu a fost prompt şi pozitiv: „Urmăreşte-
o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul.” 1 Samuel 30,8.
Imediat a încetat agitaţia dintre oamenii lui David şi au
pornit în urmărirea vrăjmaşului. Au mers atât de repede,
încât o treime din numărul lor au cedat după primii cincizeci
de kilometri. Cei patru sute de mii care au mai rămas au con-
tinuat să înainteze (vezi 1 Samuel 30,10). Dumnezeu i-a bine-
cuvântat cu descoperirea făcută de un sclav egiptean ce a fost
abandonat de stăpânul său amalecit. Când acest om a primit
asigurarea că nu avea să fie dat în mâinile crudului său stăpân,
246 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
el i-a îndrumat pe David şi pe oamenii lui chiar la locul în care
atacatorii erau absorbiţi de beţia sărbătoririi victoriei (vezi
1 Samuel 30,11-16).
Când au ajuns la tabăra amaleciţilor, li s-a înfăţişat înaintea
ochilor o scenă de chef şi beţie.
„El i-a slujit astfel de călăuză. Şi amaleciţii erau risipiţi pe
tot ţinutul, mâncând, bând şi jucând, de bucuria prăzii celei
mari pe care o luaseră din ţara filistenilor şi din ţara lui Iuda.”
1 Samuel 30,16.
David a ordonat un atac imediat şi oamenii săi au tăbărât cu
furie asupra prăzii lor plină de confuzie şi surprindere.
„David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara, şi n-a
scăpat nici unul din ei, în afară de patru sute de tineri, care au
încălecat pe cămile şi au fugit. David a scăpat astfel tot ce lua-
seră amaleciţii, şi a scăpat şi pe cele două neveste ale lui.”
1 Samuel 30,17.18.
Manifestând neîncredere în sine, David s-a întors de la el
însuşi ca rezolvator de probleme şi a pus cu încredere această
răspundere în mâinile lui Dumnezeu. Având lucrurile în mâna
Sa pe deplin, Dumnezeu a putut să descopere planul pentru
eliberarea slujitorului Său, neîmpiedicat de intervenţia ome-
nească. Cunoscând toţi factorii implicaţi – încotro s-au îndrep-
tat amaleciţii, marea lor încredere în sine, simţământul lor
fals de siguranţă, precum şi unde şi când aveau să devină ame-
ţiţi şi neveghetori, dedându-se cu totul chefului destrăbălat şi
beţiei – Dumnezeu a putut să aranjeze o recuperare plină de
succes, astfel încât David şi oamenii lui au câştigat înapoi tot ce
au pierdut.
Dacă învăţăm asemenea lui David, să ne întoarcem de la noi
înşine ca rezolvatori de probleme şi să încredinţăm această
răspundere pe deplin lui Dumnezeu, vom fi binecuvântaţi după
cum a fost el cu o eliberare totală de problemele cu care ne con-
fruntăm. Oricât de întunecată şi lipsită de speranţă pare situa-
ţia în care ne găsim, Dumnezeu are încă o mie de căi să ne
rezolve problemele, de care noi nu ştim nimic. Tot ce avem de
făcut este să încredinţăm Lui problema noastră, să ne încre-
dem cu totul în El şi să facem exact ceea ce ne îndrumă.
Rezultatul nu poate să fie lipsit de succes dacă se urmează
această cale.
O LECŢIE MAI PROFUNDĂ 247
O soartă de care poţi scăpa?
Lucrul de care s-a temut David mai mult decât orice altceva a
fost maltratarea soţiilor şi copiilor săi. Ei au fost cu totul în
puterea amaleciţilor timp de câteva zile, ceea ce a oferit vrăjma-
şilor orice ocazie de a-i trata pe izraeliţi după cum au dorit.
Când David a invadat teritoriul lor, el a omorât pe toţi locuitorii
cetăţilor pe care le-a atacat. Nu a rămas nici unul care să ducă
vestea lui Achiş. Chiar dacă nu puteau dovedi nimic împăratu-
lui filistean, amaleciţii ştiau că David era vinovatul şi au jurat
să se răzbune. Cu siguranţă că şi-au făgăduit unii altora, că
atunci când oamenii lui David aveau să ajungă în puterea lor,
aveau să-i execute pe toţi. Totuşi, lucrul uimitor este acela că
atunci când s-a ivit ocazia, aceste intenţii nu au fost aduse la
îndeplinire. De ce nu?
Femeile şi copiii au scăpat de soarta ce li se pregătise deoare-
ce David I-a acordat lui Dumnezeu poziţia Sa de drept ca
Rezolvator de probleme. În felul acesta Dumnezeu a putut să le
păstreze viaţa, chiar dacă se aflau în mâinile celor mai răi vrăj-
maşi ai lor. Aceasta este o mărturie a puterii lui Dumnezeu de a
ţine în frâu pe păgâni, care trebuie să ne încurajeze în timpul de
necaz ce a fost profetizat că va avea loc în ultimele zile, când
rămăşiţa care ţine Sabatul lui Dumnezeu va suferi o persecuţie
teribilă. Ce a făcut Dumnezeu în zilele lui David, poate să facă
şi în aceste vremuri de pe urmă.
„Când năvălise pe teritoriul amaleciţilor, David ucisese cu
sabia pe toţi locuitorii pe care-i întâlnise. Fără intervenţia lui
Dumnezeu, amaleciţii s-ar fi răzbunat, ucigându-i pe toţi cei luaţi
din Ţiclag. Ei s-au hotărât însă să cruţe viaţa prizonierilor, în
dorinţa de a-şi spori onoarea triumfului, aducând acasă un mare
număr de prizonieri, şi pentru a-i vinde ca sclavi. În felul acesta,
ei împliniseră involuntar şi inconştient planul lui Dumnezeu,
păstrându-i pe prizonieri nevătămaţi, pentru a fi înapoiaţi soţi-
lor şi părinţilor lor.” Patriarhi şi profeţi, cap. 68, par. 16.
Avem nevoie să ne amintim că Dumnezeu nu i-a ţinut în mod
forţat pe amaleciţi în frâu. El cunoştea gândurile lor şi a putut
să aleagă pe acelea pe care le putea întări prin influenţele sale
divine. În felul acesta ei au fost conduşi să ia decizii, care au aju-
tat la păstrarea familiilor lui David şi ale oamenilor săi.
248 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Îndrumările specifice date lui David
Experienţele lui David din ţara filistenilor par să marcheze
un punct de cotitură în viaţa sa. După recuperarea triumfătoa-
re a celor pe care amaleciţii i-au luat prizonieri din Ţiclag, el şi
oamenii săi au pornit să lucreze pentru a repara locuinţele stri-
cate, în timp ce aşteptau veşti despre rezultatul bătăliei dintre
izraeliţi şi filisteni. Când în cele din urmă a primit vestea că
Saul era mort, David a ştiut că acum calea către tron era deschi-
să şi se putea întoarce în siguranţă în ţara lui.
David nu a petrecut nici un timp făcând planuri de întoarcere.
El a văzut acum clar că aceasta era răspunderea lui Dumnezeu,
nu a sa. Drept urmare, el a adus această chestiune în faţa Celui
Atotputernic şi a aşteptat cu încredere îndrumările Sale.
„După aceea David a întrebat pe Domnul: ‚Să mă sui în vreuna
din cetăţile lui Iuda?’ Domnul i-a răspuns: Suie-te.’ David a zis:
‚Unde să mă sui?’ Şi Domnul a răspuns: ,La Hebron.’” 2 Samuel 2,1.
Când a întrebat dacă trebuia să se întoarcă în ţara sa, întreba-
rea lui David a fost de natură generală şi Dumnezeu i-a dat un răs-
puns simplu. Aceasta nu l-a satisfăcut pe David, care a întrebat
apoi specific: „Unde să merg?” În răspunsul Său, Dumnezeu i-a dat
îndrumări speciale, spunându-i exact unde să se ducă: „La Hebron.”
Aceasta este calea lui Dumnezeu pe care trebuie să o învă-
ţăm dacă vrem să avem succes. Răspunzând celor care caută
îndrumările Sale, deseori Dumnezeu le oferă mai întâi îndru-
mări generale. Cei mai mulţi sunt mulţumiţi cu aceasta şi ime-
diat îşi propun să facă ceea ce, în naivitatea lor, îşi imaginează
că este o mare lucrare pentru Domnul, concepând ei înşişi
îndrumările speciale.
Dar, atunci când învăţăm să ne încredem în căile Celui
Atotputernic, vom şti că trebuie să primim de la El şi îndrumă-
rile speciale mai înainte de a întreprinde vreun proiect. Însă,
trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu va oferi niciodată îndru-
mări speciale celor ce nu le cer. De aceea, este răspunderea noas-
tră să ne asigurăm că am primit nu doar îndrumările generale,
ci şi pe cele speciale.
Domnul l-a îndrumat pe David să se întoarcă la Hebron, nu la
Ierusalim, pentru că El ştia că naţiunea avea nevoie de timp ca
să renunţe la loialitatea pentru casa lui Saul. David a ascultat
O LECŢIE MAI PROFUNDĂ 249
de îndrumarea specială ce i s-a dat, şi s-a aşezat în Hebron, unde
a domnit peste Iuda în primii şapte ani după moartea lui Saul.
Nu s-a angajat într-o campanie pentru a-şi supune împărăţia, ci
a aşteptat cu răbdare ca Dumnezeu să i-o dea. Iehova a realizat
acest lucru la timpul potrivit, în acord cu făgăduinţa Sa.
Greşeala lui David cu Batşeba
În raportul cu privire la înşelarea lui Achiş de către David, nu
găsim nici o informaţie referitoare la existenţa vreunei consecin-
ţe negative pentru David, în afara atacului vrăjmaşilor săi asu-
pra Ţiclagului. Dar aceasta nu trebuie să ne conducă să tragem
concluzia că vom putea scăpa de rezultatele cursului nostru gre-
şit de acţiune.
Din păcate, David nu a fost eliberat pe deplin de înclinaţia de
a face planuri personale. Mai târziu, când a devenit împărat al
lui Israel s-a întors la planurile sale în ce priveşte întâmplarea
cu Batşeba. Când a fost biruit de ispită nu s-a pocăit imediat de
păcat. Prima sa reacţie a fost aceea de a rezolva singur proble-
ma şi primul său plan a fost acela de a-l chema pe Urie de pe
câmpul de luptă cu speranţa că el se va culca cu soţia sa, făcân-
du-l astfel să creadă că ea a făcut copilul cu el. Când acest plan
a eşuat, disperarea l-a condus pe David să plănuiască omorârea
soldatului său credincios (vezi 2 Samuel 11).
Încercarea greşită a lui David de a rezolva problema a rezul-
tat în complicaţii şi tragedii. Aceasta a inclus următoarele
lucruri:
• Urie cel nobil şi nevinovat şi-a pierdut viaţa;
• Patru din fiii lui David au murit ca urmare a acestui lucru;
• David a avut de suportat o ruşine teribilă când întreaga
naţiune a aflat de păcatul lui;
• A pierdut o mare parte din autoritatea părintească şi regală,
odată cu pierderea respectului familiei şi al naţiunii;
• Stresul ce a rezultat de aici şi pe care David a trebuit să-l
suporte i-a distrus sănătatea şi puterea până ce a murit în cele
din urmă, fiind doar o umbră a ceea ce a fost înainte;
• Pretutindeni în ţară, păcătoşii au fost încurajaţi să-şi urmeze
îndemnurile inimilor lor rele;
250 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU O LECŢIE MAI PROFUNDĂ 251

• Lucrarea lui Dumnezeu a fost întârziată şi au fost deschise cate, raportul despre felul în care l-a tratat Dumnezeu pe David
uşile pentru înaintarea unei teribile apostazii, care a întunecat este o demonstraţie şi o asigurare cu privire la modul asemănă-
istoria lui Israel în anii de mai târziu. tor în care El ne va scăpa şi pe noi, atâta timp cât împlinim con-
David a scăpat de sentinţa imediată a morţii – pedeapsă ceru- diţiile, manifestând o pocăinţă adevărată. Familiarizându-ne
tă de lege – pentru că poporul a cerut un monarh asemenea celor bine cu aceste istorii, putem să dezvoltăm curajul şi credinţa de
care stăpâneau asupra naţiunilor înconjurătoare şi, asemenea a încredinţa problemele noastre cu totul lui Dumnezeu, astfel
lor, aceasta l-a plasat într-o poziţie în care legea lui Israel nu încât să ştim cu exactitate la ce să ne aşteptăm de la El în timp
putea să-l atingă. În plus, adânca sa pocăinţă I-a permis lui de criză.
Dumnezeu să-l protejeze. Istoria lui David ne oferă şi o avertizare puternică cu privire
Mai târziu, când David a fugit ca să-şi scape viaţa din cauza la urmările teribile ale faptului că ne încredem în eforturile
fiului său Absalom, a aflat că bunicul Batşebei, Ahitofel, s-a ală- noastre de a rezolva problemele, fie că ele apar din cauza greşe-
turat conspiratorilor, luptând împotriva lui. lilor noastre sau ale altora. Aceste lecţii trebuie bine învăţate,
„David a suit dealul măslinilor. Suia plângând şi cu capul aco- dacă vrem să intrăm în odihna de Sabat a lui Dumnezeu.
perit, şi mergea cu picioarele goale; şi toţi cei ce erau cu el şi-au
acoperit şi ei capul, şi suiau plângând. Au venit şi au spus lui
David: ‚Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori.’”
2 Samuel 15,30.31.
David a recunoscut în aceasta un alt rezultat al păcatului său,
pentru că Ahitofel, care era un conducător politic capabil, lucra
din răzbunare datorită dezonoarei ce fusese adusă asupra fami-
liei sale.
Astfel de consecinţe au slujit ca o avertizare şi o şcoală pentru
sufletul umil şi pocăit al lui David, care le-a acceptat într-un spi-
rit bun. Dumnezeu îngăduie deseori să vină asupra noastră con-
secinţele purtării noastre rele, ca să ne înveţe lecţii vitale în
şcoala vieţii. Dacă le acceptăm aşa cum sunt, ele vor fi o binecu-
vântare pentru noi şi pentru cauza lui Dumnezeu. Vor fi aseme-
nea focului curăţitor despre care stă scris:
„El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui
Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor
aduce Domnului daruri neprihănite.” Maleahi 3,3.

O lecţie pentru noi

Viaţa lui David este o carte ce conţine lecţii valoroase pentru

noi. În primul rând, ea accentuează importanţa menţinerii unei
stricte integrităţi. Dacă se întâmplă să cedăm în faţa înşelătorii-
lor măiestre ale Satanei şi ne trezim în nişte încurcături compli-
Alte exemple
 CAPITOLUL 17

Cum a început totul

(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului trei din Geneza

împreună cu capitolul trei din Patriarhi şi profeţi, ne va ajuta să
adâncim înţelegerea acestui capitol.)

ână acum am prezentat dovezi şi argumente care arată

P efectele rele ale faptului că preluăm noi rolul lui Dumnezeu
de Rezolvator de probleme. Pentru a confirma această concluzie
vom studia pe scurt cum a început problema păcatului.
Pentru a-şi realiza scopul ispititorul a ales procedeul de a
convinge pe prima pereche să transfere rolul de rezolvator de
probleme de la Dumnezeu la ei. În raportul cu privire la veni-
rea sa la Adam şi Eva în Paradis găsim un exemplu elocvent al
acestei ispite.

Ispitirea Evei

Când Satana a venit la Eva sub forma unui medium, el a

încercat să introducă îndoieli în mintea ei punând o întrebare
subtilă.
„Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le
făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: ,Oare a zis Dum-
nezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?’”
Geneza 3,1.
256 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU CUM A ÎNCEPUT TOTUL 257

După această întrebare Satana a continuat să o flateze pe recurs la înşelătorie pentru a se proteja pe Sine, deoarece nu
Eva, aducându-i laude pentru neîntrecuta ei drăgălăşenie, în putea avea încredere că ei nu vor merge la pom dacă aveau să
scopul de a obţine efectul dorit. El voia ca ea să-şi închipuie că cunoască dorinţa Sa plină de gelozie.
nu era nimic prea bun pentru o fiinţă de o frumuseţe atât de Satana a spus: „Hotărât, că nu veţi muri! dar Dumnezeu ştie
excepţională ca a ei. Evei i-au plăcut aceste declaraţii, şi a făcut că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi
greşeala de a rămâne pentru a auzi mai mult. fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Geneza 3,4.5.
În timp ce asculta, Eva
nu şi-a dat seama ce era în
joc. Satana sugera de fapt Soluţia Evei
că exista o problemă în
viaţa ei. El argumenta că ea Otrava linguşirii trebuie că i-a tocit serios percepţiile mentale
era cea mai frumoasă crea- ale Evei, deoarece argumentul Satanei era nerezonabil şi lipsit
tură care exista, posedând o de logică. Dar ea a îngăduit simţămintelor ei să-i conducă mintea
inteligenţă şi o putere de şi a ales calea sentimentalismului. Pretutindeni în jur putea
judecată necunoscute în vedea lucrurile create de Dumnezeu, ce mărturiseau despre un
împărăţia animalelor, şi Dumnezeu desăvârşit, care putea face orice dorea. Era absurd să
tocmai ei i s-a interzis să se sugereze că El a făcut o greşeală atât de mare în lucrarea Sa
Atunci când nu există nici o
mănânce din acest pom creatoare, încât a apărut în grădină un pom care era un impedi-
problemă reală, vrăjmaşul
încearcă să ne facă să credem deosebit şi tainic. Ar fi fost ment şi o ameninţare pentru El. Dumnezeu a planificat întreaga
că există una, chiar dacă ea rezonabil să se interzică grădină până la ultimul atom, şi totul era exact aşa cum a fost
există doar în mintea noastră. unei vaci sau unui cal să intenţionat să fie. Departe de a fi o ameninţare pentru El, pomul
mănânce din el, dar să i se cunoştinţei binelui şi răului a fost pus în mod special în mijlocul
interzică ei era cu totul altceva. grădinii Eden ca un test pentru perechea sfântă. Cu siguranţă
Când Eva a fost de acord că Domnul i-a interzis orice drept la Dumnezeu nu avea nevoie să mintă ca să se protejeze.
acest pom (vezi Geneza 3,3), Satana a fost gata să susţină că Însă Satana i-a spus Evei în mod ostentativ, că Dumnezeu a
Dumnezeu avea o problemă serioasă. Prin intermediul şarpelui făcut o greşeală, iar ca să iasă din această problemă pe care Şi-a
Satana a declarat că pentru a rezolva problema aceasta, Dum- adus-o singur, El a recurs la înşelăciune. După ce în mod neîn-
nezeu a recurs la înşelăciune, spunându-i Evei şi lui Adam că ţelept a ascultat linguşirea Satanei, încrederea Evei în şarpe a
vor muri dacă vor atinge pomul. crescut şi a fost gata să accepte afirmaţiile lui false despre
Desigur, aceasta era o minciună, dar ispititorul a reuşit să o Creator.
facă pe Eva să creadă că era adevărat. În directă contradicţie cu Odată ce ea a crezut minciunile sale, a fost uşor pentru Satana
avertizarea lui Dumnezeu că ei îşi vor pierde viaţa, el a declarat să o convingă pe Eva că ea avea o problemă, când de fapt, nu avea
„Hotărât că nu veţi muri.” Geneza 3,4. nici una. El a înşelat-o, făcând-o să-şi închipuie că un Dumnezeu
Satana a pretins că pomul era investit cu proprietăţi magice egocentric şi despotic a căutat în mod intenţionat să o împiedice
şi atunci când vor mânca din el acestea aveau să-i înalţe la nive- să-şi împlinească adevăratul ei destin şi că era răspunderea ei ca
lul lui Dumnezeu. Motivul dat de el pentru interdicţia făcută de să rezolve problema. Ultimul lucru pe care îl dorea Satana acum
Dumnezeu a fost acela că El nu voia ca Adam şi Eva să ştie că era ca Eva să se îndrepte spre soţul ei cu această problemă sau
există această posibilitate. Satana a insinuat că Dumnezeu era spre Dumnezeu. Dacă ea ar fi mers la oricare dintre ei, Satana ar
atât de doritor să-i împiedice să afle despre aceasta, încât a fi fost cu totul înfrânt, deoarece pentru a-şi atinge obiectivul său
258 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
premeditat, trebuia să o ademenească pe Eva să ia lucrurile în
mâinile ei şi să devină propriul ei rezolvator de probleme.
În acest scop, Satana a insinuat că nu avea nici un rost să
meargă la Dumnezeu, căci nu era El Cel care a creat problema?
Nu era Dumnezeu Cel care a încercat să o împiedice pe ea şi pe
soţul ei să mănânce din pomul care îi făcea să fie pe deplin egali
cu El? Cu siguranţă, Dumnezeu nu avea să clarifice problema pe
care a creat-o în mod intenţionat ca să-şi menţină poziţia.
Cu totul captivată de aceste argumente amăgitoare, Eva a
ajuns să dorească mai mult decât orice această înălţare promisă,
şi era convinsă că singura persoană căreia îi putea încredinţa
problema era ea însăşi. Soluţia aparentă era la îndemână, căci
tot ce avea de făcut era să întindă mâna, să ia fructul şi să-l
mănânce, ceea ce a şi făcut în cele din urmă.
„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de pri-
vit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat,
deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era
lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.” Geneza 3,6.
Satana s-a bucurat când a văzut obiectivul său realizat. El a
convins-o pe Eva să transfere rolul de rezolvator de probleme de
la Dumnezeu la ea însăşi, şi exact aceasta a şi făcut. El ştia des-
tul de bine că Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală în lucrarea
Sa creatoare. El a înţeles că perechea sfântă avea să moară dacă
ei aveau să mănânce din fructul oprit şi era pe deplin conştient
că el, şi nu Dumnezeu era mincinos.
Cât de diferită ar fi fost istoria lumii dacă Eva şi, de aseme-
nea, Adam ar fi cunoscut căile lui Dumnezeu, s-ar fi încrezut în
ele şi le-ar fi urmat, în loc să urmeze căile lor.
Ispitirea lui Adam
Desigur, Eva nu avea problemele pe care Satana a condus-o să
creadă că le are, însă atunci când a mers la soţul ei cu minciuni-
le Satanei pe limbă şi cu fructul oprit în mână, Adam s-a aflat
într-o gravă dilemă. El ştia că tovarăşa sa a încălcat porunca
expresă a Făcătorului lor şi era sortită unei morţi sigure. Dar
cum putea să suporte el să fie despărţit de ea? Trebuia să ascul-
te de Dumnezeu sau să răspundă dorinţelor soţiei sale?
CUM A ÎNCEPUT TOTUL 259
„Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut
vinovată de călcarea poruncii.” 1 Timotei 2,14.
Întrebarea era cum trebuia să se raporteze la problema cu care
se confrunta? Putea să admită că iubitul său Tată ceresc era singu-
rul Rezolvator de probleme, sau să preia el însuşi această lucrare.
Viitorul omenirii depindea de decizia pe care avea să o ia. Dacă ar
fi spus cu încredere şi supunere, „Dumnezeu este Rezolvatorul nos-
tru de probleme. Nu voi face nici o mişcare ca să rezolv eu această
problemă, ci am s-o pun în mâinile Creatorului meu şi voi accepta
orice soluţie îmi oferă”, Tatăl avea să-i ofere o soluţie perfectă.
Adam ar fi rămas prinţul acestei lumi şi Satana ar fi fost înfrânt.
Păcatul nu ar fi fost niciodată întemeiat pe acest pământ şi nu ar fi
existat boală, moarte, distrugere, războaie sau vreo altă nenorocire.
Nu ştim care ar fi fost soluţia lui Dumnezeu şi nici ce s-ar fi
întâmplat Evei. Alegând să fie propriul său rezolvator de proble-
me, Adam L-a lipsit pe Dumnezeu de ocazia de a descoperi solu-
ţia Sa divină.
Adam nu a luat decizia sa cu multă chibzuinţă. Ştia foarte bine
ce se întâmplase. Îngerul despre care fuseseră avertizaţi o înşe-
lase pe soţia sa şi el ştia că aceasta avea să ducă la despărţirea
de cea a cărei societate a fost bucuria sa. Următorul paragraf ne
oferă o înţelegere profundă cu privire la decizia lui Adam:
„În mintea sa avut loc o luptă teribilă. . . . Acum, toate aceste
binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde
acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte.
Iubirea, recunoştinţa şi credincioşia faţă de Creator, toate erau
subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el şi nu
putea suporta gândul despărţirii. Nu putea pricepe că aceeaşi
Putere Infinită, care din pulberea pământului i-a creat o fiinţă vie,
frumoasă, şi, din iubire pentru el, i-a dat un tovarăş, putea să-i dea
altul în loc. De aceea, el s-a hotărât să împărtăşească soarta ei;
dacă ea trebuia să moară, şi el avea să moară împreună cu ea. În
definitiv, gândea el, nu cumva erau adevărate cuvintele şarpelui
cel înţelept? Eva era în ochii lui tot aşa de frumoasă şi nevinova-
tă ca şi înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai
mare iubire pentru el decât până atunci. Nici un semn al morţii
nu a apărut în fiinţa ei şi el se hotărî repede să înfrunte conse-
cinţele. A luat fructul şi l-a mâncat repede.” Patriarhi şi profeţi,
cap. 3, par. 16.
260 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU CUM A ÎNCEPUT TOTUL 261

În felul acesta Adam a luat o hotărâre, alegând să uzurpe va dificultatea este aceea de a-l ucide pe cel care le stă în cale.
poziţia lui Dumnezeu de Rezolvator de probleme. Cu toate că a Unele ucideri par să aibă scopuri diferite, cum ar fi răzbunarea
făcut aceasta din iubire pentru Eva, ar fi fost mult mai înţelept, sau uciderea în serie a unor oameni. Dar dacă analizăm cu grijă
oferind o expresie desăvârşită a acestei iubiri, dacă alegea să aceste lucruri, se poate vedea că şi acestea sunt încercări ome-
lase pe Creatorul său să rezolve problema pentru el. neşti de a rezolva probleme ce par de nerezolvat. Răzbunarea
este o metodă de a intimida pe ceilalţi care ar putea ataca pe răz-
bunător sau familia sa. Are rolul de a rezolva problema amenin-
Să nu fii propriul tău rezolvator de probleme! ţării unor atacuri viitoare. Uciderile unor oameni la întâmplare
pot părea absurde şi lipsite de sens, dar sunt încercări ale crimi-
În felul acesta păcatul, cu tot vaiul şi nenorocirea care i-au nalilor de a rezolva problema chinului lor lăuntric.
urmat, a fost stabilit în lume. A venit ca o urmare directă a fap- De ce oamenii mint, comit adulter, fură, şamd.?
tului că copiii lui Dumnezeu şi-au asumat ei rolul de rezolvator Fac toate aceste lucruri pentru că nu cunosc altă cale de a-şi
de probleme şi făcător de planuri în locul Său. A fost încercarea rezolva problemele.
creaturii de a se înălţa la nivelul de Creator. Acesta a fost ade- În concluzie, solia conţinută de fiecare din Cele Zece Porunci
văratul păcat comis în Eden. Luarea rodului oprit a fost doar este: Să nu fii propriul tău rezolvator de probleme.
expresia deciziei creaturilor Sale de a înlocui pe Dumnezeu. Pe de altă parte, aceasta este chiar poziţia pe care Satana
Unii pot să conteste că păcatele comise în Eden au fost o vio- doreşte ca noi să o adoptăm. El Sumarul celor Zece
lare directă a fiecărei porunci. Atunci când Eva a crezut minciu- nu cunoaşte nici o altă metodă
Porunci:
nile Satanei despre Dumnezeu şi a adus aceste lucruri în faţa mai bună de a ne despărţi de
soţului ei, ea a dat cu siguranţă o mărturie falsă. În plus, a pof- Dumnezeu, decât aceea de a ne
tit fructul mai înainte de a-l fura, aducând astfel moartea asu- convinge să încercăm a ne înălţa
pra ei, a soţului ei, a Fiului lui Dumnezeu şi a tuturor copiilor deasupra Făcătorului nostru.
Să nu fii rezolvator
ei, călcând în felul acesta porunca ce interzice uciderea. Suc-cesul de care el se bucură
propriul de
Adam s-a alăturat ei în păcat şi, intrând într-o relaţie cu este incredibil. Chiar şi după ce
tău probleme.
Satana în loc de a căuta relaţia cu adevăratul lor soţ, Isus au văzut că tot necazul şi neno-
Hristos, ei au comis adulter. În felul acesta ei au dezonorat pe rocirea este rezultatul direct al
Părinţii lor cereşti, au avut un alt dumnezeu în locul celui real, faptului că Eva şi apoi Adam au
s-au închinat unui obiect ca simbol al ambiţiilor lor şi au luat în ales în Eden să ia asupra lor
deşert numele lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, lipsindu-L pe rolul de rezolvator de probleme, urmaşii lor continuă să se agaţe
Dumnezeu de poziţia Sa de drept ca Rezolvator de probleme ei de această poziţie, încrezându-se în ei înşişi mai mult decât în
au călcat principiul Sabatului, pierzând odihna de Sabat. Dumnezeu şi suferind consecinţele inevitabile.
De aceea este adevărat că ei au încălcat toate poruncile, dar
avem nevoie să privim mai în profunzime însemnătatea încălcă-
rii Legii. Dacă evaluăm aceste legi din perspectiva rolului lui Suntem dispuşi să plătim preţul?
Dumnezeu, putem vedea că fiecare dintre ele este o interzicere
de a ne rezolva singuri problemele. Satana continuă să domnească şi păcatul continuă să pretin-
De ce oamenii îndepărtează alţi oameni prin faptul că îi ucid? dă plata sa teribilă, deoarece el poate să îi înşele pe oameni
De obicei este din cauza faptului că victima a devenit o proble- făcându-i să se încreadă în ei înşişi ca rezolvatori de probleme în
mă pentru ei, şi singura cale pe care ei o pot vedea pentru a rezol- locul lui Dumnezeu.
262 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

Când suntem în cumpănă dacă să-L lăsăm pe Dumnezeu să

ocupe rolul de Făcător de planuri sau să ocupăm noi această
poziţie, avem destule dovezi pe baza cărora să luăm o decizie.
Putem studia ce s-a dezvoltat ca urmare a alegerii greşite făcu-
te de Adam şi Eva şi să comparăm acele urmări cu ceea ce ar fi
fost dacă ei ar fi predat problemele lor lui Dumnezeu.
Când ne gândim la preţul pe care primii noştri părinţi l-au CAPITOLUL 18
plătit pentru privilegiul îndoielnic de a deveni proprii lor făcă-
tori de planuri, vom fi mai puţin doritori să călcăm pe urmele
lor. Alegerea lor i-a costat totul. În ciuda deplinei şi profundei lor
pocăinţe, tot au trebuit să sufere urmările păcatului lor. Ei şi-au
pierdut căminul din Eden, şi-au pierdut primii doi copii şi au Consecinţele planurilor lui
adus o nenorocire de nedescris asupra acestei lumi. Au trebuit
să sufere greutăţi şi dureri pe care nu le-ar fi cunoscut nicioda-
tă dacă ar fi urmat planul lui Dumnezeu pentru ei. În cele din Dumnezeu
urmă, alegerea lor necugetată i-a costat viaţa, cu toate că dato-
rită pocăinţei lor reale nu şi-au pierdut viaţa veşnică.
Consecinţa decisivă a alegerii lor greşite a fost aceea că singurul
Fiu născut al lui Dumnezeu a trebuit să moară. (O citire atentă şi cu rugăciune a capitolelor 17 şi 18 din
Toţi cei care resping principiile odihnei de Sabat, încrezându- 1 Împăraţi şi a capitolului 3 din Daniel, împreună cu capitolele
se în capacităţile proprii de a rezolva problemele şi preferându- 9 şi 12 din Profeţi şi regi, ne va ajuta să adâncim înţelegerea
le căilor lui Dumnezeu, vor suferi urmările în mod asemănător. acestui capitol.)
Opţiunile sunt clare. Dacă Îi îngăduim lui Dumnezeu să fie
Rezolvatorul nostru de probleme în orice privinţă, va fi imposi- n zilele lui Ilie, urmând căile personale, Israel a decăzut
bil să fim pierduţi. Viaţa veşnică este asigurată celor care conti-
nuă să se încreadă şi să se supună lui Dumnezeu. Dacă facem o
Î într-o adâncă apostazie şi o teribilă degradare. Dumnezeu
prevăzuse din veşnicie această nefericită stare de lucruri şi avea
greşeală şi ne dăm seama că ne-am încrezut în planurile noas- pregătit un plan ce urma să efectueze o reformă deplină şi de
tre în loc să ne încredem în cele ale lui Dumnezeu, iar apoi ne durată. Ilie trebuia să joace un rol important în acest plan, după
întoarcem la Dumnezeu cu deplină pocăinţă, vom căpăta din cum este descris în următorul paragraf:
nou odihna de Sabat. „În munţii Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui
Dacă insistăm în deplină cunoştinţă de cauză să facem pla- Ahab un om al credinţei şi rugăciunii a cărui lucrare neînfrica-
nuri personale şi să rezolvăm singuri problemele ce rezultă de tă era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în
aici, vom plăti pe deplin preţul. Nu ne putem aştepta decât la o Israel. Departe de orice oraş renumit şi neavând o poziţie înaltă
despărţire veşnică de Dumnezeu şi la uitare veşnică. În loc să ne în societate, Ilie Tişbitul a intrat totuşi în misiunea lui încreză-
bucurăm de fericirea veşnică, vom trece în schimb prin moartea tor în planul lui Dumnezeu de a pregăti calea înaintea lui şi de
a doua şi vom fi puşi faţă în faţă cu nimicirea veşnică. (Vezi a-i da succes deplin. Cuvântul credinţei şi al puterii era pe buze-
Apocalipsa 2,11; 20,6.14; 21,8). le lui şi întreaga lui viaţă era consacrată lucrării de reformă.
Să ne întrebăm fiecare dintre noi: Merită să plătim preţul de Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra
a juca rolul lui Dumnezeu? Răspunsul este de la sine înţeles. păcatul şi pentru a respinge valul răului. Dar, deşi a venit la
264 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
oameni ca mustrător al păcatului, solia lui oferea balsamul de
Galaad sufletelor bolnave de păcat ale acelora care doreau să fie
vindecaţi.” Profeţi şi regi, cap. 9, par. 1.
De la început, Ilie s-a încrezut în Dumnezeu ca fiind
Planificatorul său ceresc. Ilie era un lucrător dedicat, care nu
făcea planuri pentru sine, ci urma îndrumările speciale pe care
le dădea Iehova. Nu se alesese singur în această poziţie de pro-
fet, deoarece Tatăl său ceresc îl chemase să ocupe această pozi-
ţie. Pentru a se achita cu succes de această mare răspundere,
trebuia să menţină o relaţie corectă cu Conducătorul său divin,
încrezându-se în El şi nu în sine.
Ilie profetizează seceta
Profetului Ilie i s-a încredinţat misiunea de a duce împăratu-
lui nelegiuit solia judecăţii. Planul lui Dumnezeu presupunea ca
această lucrare să înceapă prin călătoria lui Ilie la Samaria,
unde avea să meargă neanunţat în prezenţa lui Ahab ca să-i pro-
fetizeze:
„. . .în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după
cuvântul meu.” 1 Împăraţi 17,1.
Ilie ştia că Ahab era un despot cu caracter josnic, care avea să
execute pe oricine nu îi făcea pe plac, aşa că a avut nevoie de o
mare credinţă ca să urmeze îndrumările speciale date de
Dumnezeu. Ilie nu a ezitat, ci a ascultat întocmai de porunca
divină. Deoarece credinţa era o trăsătură importantă a vieţii lui
Ilie, Maestrul Arhitect l-a putut folosi ca pe un lucrător preţios
în aducerea la îndeplinire a planurilor Sale.
O descriere a acestei credinţe şi a împrejurărilor în care el a
apărut în faţa lui Ahab ne este oferită în următoarele paragrafe:
„Proorocul a pornit de îndată şi a călătorit zi şi noapte, până
când a ajuns în Samaria. La palat n-a solicitat o primire, nici
n-a aşteptat ca venirea să-i fie anunţată oficial. Îmbrăcat în
hainele aspre purtate de obicei de proorocii din vremea aceea,
a trecut neobservat pe lângă paznici şi s-a oprit pentru o clipă
înaintea împăratului uimit.
Ilie nu şi-a cerut scuze pentru apariţia lui bruscă. Unul mai
mare decât conducătorul lui Israel îl însărcinase să vorbească şi,
CONSECINŢELE PLANURILOR LUI DUMNEZEU 265
ridicându-şi mâinile spre cer, a declarat solemn din partea viu-
lui Dumnezeu că judecăţile Celui Preaînalt erau gata să cadă
peste Israel. ‚Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui
slujitor sunt’, a declarat el, ‚că în anii aceştia nu va fi nici rouă,
nici ploaie, decât după cuvântul meu.’
Numai prin exercitarea unei credinţe puternice în puterea fără
greş a Cuvântului lui Dumnezeu şi-a rostit Ilie solia. Dacă nu ar
fi avut încredere deplină în Acela pe care Îl slujea, el nu s-ar fi
arătat niciodată înaintea lui Ahab. Pe calea către Samaria, Ilie
trecuse pe lângă râuri care curgeau cu ape bogate, peste dealuri
acoperite cu verdeaţă şi prin păduri maiestuoase, care păreau
peste putinţă să fie atinse de secetă. Tot ce vedea ochiul era
îmbrăcat în frumuseţe. Profetul se putea întreba cum aceste
râuri, care niciodată nu încetaseră să curgă puteau seca, sau cum
aceste coline şi văi puteau fi arse de secetă. Dar n-a dat loc la îndo-
ială. El a crezut pe deplin că Dumnezeu va umili Israelul aposta-
ziat şi că prin judecăţile acestea, ei vor fi aduşi la pocăinţă.
Hotărârea Cerului ieşise; Cuvântul lui Dumnezeu nu putea greşi;
şi cu primejdia vieţii, Ilie şi-a îndeplinit fără teamă însărcinarea.
Ca un tunet din cerul senin, solia despre judecăţile care erau gata
să vină a căzut în urechile împăratului nelegiuit; dar înainte ca
Ahab să-şi revină din uimire sau să schiţeze un răspuns, Ilie s-a
făcut nevăzut tot atât de neaşteptat cum venise, fără să aştepte
să vadă efectul soliei lui.” Profeţi şi regi, cap. 9, par. 4-6.
Ilie aşteaptă ca Dumnezeu să lucreze
Prima parte a planului, care presupunea ca profetul să apară
înaintea împăratului, necesita credinţă şi curaj. Următoarea
fază necesita din nou credinţă, precum şi răbdare. Dumnezeu l-a
înştiinţat pe Ilie să se ascundă lângă un pârâu îndepărtat.
„Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit, şi ascunde-te lângă
pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului.” 1 Împăraţi 17,3.
Pe măsură ce lunile de singurătate şi inactivitate treceau, tre-
buie să fi fost greu pentru un om atât de activ ca Ilie, să aştepte
cu răbdare ca planul lui Dumnezeu să fie adus la îndeplinire.
Ceea ce l-a pus mai mult la încercare a fost faptul că nu i s-a spus
cât timp trebuia să stea singur acolo. Ilie a demonstrat virtuţile
266 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
sale de lucrător credincios şi demn de încredere prin faptul că a
refuzat să plece până ce nu a sosit timpul pentru aceasta, în
acord cu planul divin. El nu a permis ca vreo urmă de plănuire
omenească să strice planul lui Dumnezeu, oricât de mare era pre-
siunea de a face astfel. În timp ce el a menţinut această poziţie
având o încredere totală în Planificatorul său ceresc, planul
înainta cu o precizie desăvârşită către împlinirea sa totală.
În cele din urmă pârâul s-a uscat. Dumnezeu prevăzuse acest
lucru şi avea deja o soluţie. Profetul a fost îndrumat spre văduva
din Sarepta, unde trebuia să rămână până ce avea să vină timpul
să se arate în faţa lui Ahab şi a preoţilor cei răi (1 Împăraţi 17,9).
Văduva era un alt lucrător credincios al lui Dumnezeu. Ea
avea de jucat un rol special în planul Său, pe care l-a îndeplinit
cu aceeaşi exactitate, supunere, dedicare, credinţă şi curaj ca şi
Ilie. Ei doi constituiau o echipă demnă de încredere. (Istoria lor
este descrisă în 1 Împăraţi 17,8-16.)
Este încurajator să observăm că în timp ce ei făceau cu pre-
cizie lucrarea pe care Domnul le-a dat-o să o facă, El a putut să
ia măsuri pentru a satisface pe deplin nevoile lor. Domnul
lucrează întotdeauna în felul acesta atunci când aceste condiţii
sunt îndeplinite. Singurele lucruri care trebuie să-l preocupe pe
creştinul încrezător sunt: Ce mi-a dat Dumnezeu să fac în acest
moment? şi Cum doreşte El să împlinesc ce mi-a dat de făcut?
Dacă ne angajăm să împlinim îndrumările speciale ale lui
Dumnezeu exact la timpul şi în modul în care a poruncit El, ne
vor fi asigurate toate lucrurile de care avem nevoie.
Confruntarea de pe muntele Carmel
În timp ce Ilie aştepta cu răbdare în căminul văduvei,
Planificatorul ceresc supraveghea cu grijă dezvoltarea lucrurilor.
Când a sosit timpul prevăzut, au fost date noi instrucţiuni sluji-
torului Său Ilie, care, ascultând de ele, s-a prezentat înaintea
împăratului cu porunca de a aduna pe Israel pe Muntele Carmel.
„Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe
cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru
sute de prooroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei.”
1 Împăraţi 18,19.
CONSECINŢELE PLANURILOR LUI DUMNEZEU 267
În felul acesta s-au pus bazele pentru o confruntare între
Dumnezeul neînfricatului profet şi toţi slujitorii lui Baal, în faţa
întregului Israel.
Una din metodele Satanei este aceea de a suci lucru-
rile. Când Ahab l-a întâlnit pe Ilie, împăratul l-a acu-
zat pe profet că din vina lui a venit seceta (vezi
1 Împăraţi 18,17).
Tu eşti răspunzător
pentru problemă
De-a lungul acelei zile lungi, Ilie a urmat până la literă îndru-
mările speciale ale lui Dumnezeu, dându-le preoţilor lui Baal
deplina ocazie de a-şi manifesta puterea. Atunci când nu au pri-
mit nici un răspuns la rugăciunile lor pentru foc, profetul lui
Dumnezeu a ridicat din nou şi cu solemnitate altarul, pe care a
coborât imediat focul, ca răspuns la rugăciunea sa plină de cre-
dinţă. Vrăjmaşul a fost total învins iar poporul trezit scanda
recunoaşterea adevăratului şi singurului Dumnezeu (vezi
1 Împăraţi 18,21-39).
Nu a fost nimic care să împiedice realizarea planului lui
Dumnezeu, şi aceasta din două motive. În primul rând planul
era desăvârşit, deoarece venea de la El. În al doilea rând, Ilie nu
s-a abătut câtuşi de puţin de la îndrumările lui Dumnezeu. Ceea
ce i-a spus Dumnezeu să facă, el a făcut. Acesta a fost secretul
succesului lui. El s-a încrezut în faptul că Dumnezeu ştia cel mai
bine ce era de făcut, şi a avut deplină încredere în capacitatea
lui Dumnezeu de a împlini partea Sa, atâta timp cât el – ca şi
conlucrător omenesc – făcea ceea ce i-a spus Dumnezeu să facă.
Rugăciunea ulterioară a lui Ilie pentru ploaie a fost de aseme-
nea sub îndrumarea lui Dumnezeu, după cum a fost şi călăuzi-
rea regelui prin ploaie înapoi la Izreel (vezi 1 Împăraţi 18,41-46).
Odată ce Ahab a trecut de porţi, Ilie, după ce şi-a îndeplinit
datoria faţă de monarh, a adormit în timp ce ploaia cădea în
torente.
268 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Ilie fuge
La acest punct, planul desăvârşit al lui Dumnezeu era aproa-
pe de împlinirea sa. Ilie avea să vadă rodul aşteptării şi sacrifi-
ciilor din timpul ultimilor trei ani. Dumnezeu Şi-a propus să
sfărâme puterea Izabelei şi a lui Ahab, şi să săvârşească o
reformă profundă în toată ţara. Deoarece aceşti conducători răi
nu aveau să se pocăiască, trebuia să fie daţi afară din slujba lor.
Asupra reginei nedrepte trebuia să cadă judecăţile lui
Dumnezeu, dacă Ilie avea să continue să urmeze îndrumările
speciale ce i s-au dat. Aceste evenimente aveau să adâncească
efectul făcut deja asupra poporului prin căderea focului din cer
care a mistuit jertfa lui Ilie, şi ar fi existat o mare întoarcere la
Dumnezeu.
„Dacă ar fi rămas acolo unde se găsea şi dacă ar fi făcut din
Dumnezeu locul lui de scăpare şi tăria lui, stând neabătut pen-
tru adevăr, el ar fi fost ferit de orice rău. Domnul i-ar fi dat o altă
mare biruinţă, trimiţând judecăţile sale asupra Izabelei, iar
impresia făcută asupra împăratului şi asupra poporului ar fi
dus la o mare reformă.” Profeţi şi regi, cap. 12, par. 13.
Satana era disperat. El ştia că nu are nici o şansă să zădărni-
cească planurile lui Dumnezeu dacă nu-l putea determina pe
Ilie să renunţe la ele în favoarea planurilor sale. Cu toate că
avea înfrângerea în faţă, atât Satana cât şi agentul lui, Izabela,
au acţionat ca şi cum lucrurile se desfăşurau după voia lor. A
fost trimis un sol la Ilie cu ameninţarea:
„Tu mi-ai ucis profeţii, iar acum jur pe zei că te voi ucide şi eu
pe tine mâine seară în timpul acesta.” 1 Împăraţi 19,2 (în acord
cu The Living Bible).
Prin această înşelăciune, Satana urmărea să convingă pe Ilie
că nu s-a câştigat nimic, că planurile lui Dumnezeu nu erau
demne de încredere şi că el avea să-şi sacrifice viaţa degeaba.
Aceasta s-a dovedit a fi o înşelăciune care a avut efect.
Ilie trebuia să reacţioneze aşa cum a reacţionat Izabela, încre-
zător, ca şi cum totul se desfăşura conform voinţei lui
Dumnezeu. De fapt chiar aşa şi era. Dar în loc să facă aceasta,
el a permis lui Satana să-l convingă că lucrarea şi cauza lui
Dumnezeu erau pierdute şi că el trebuia să ia măsuri imediate
ca să fie în siguranţă.
CONSECINŢELE PLANURILOR LUI DUMNEZEU 269
„Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat şi a plecat, ca să-şi
scape viaţa. A ajuns la Beer-Şeba, care ţine de Iuda, şi şi-a lăsat
slujitorul acolo.” 1 Împăraţi 19,3.
În loc să facă aceasta, Ilie trebuia să meargă la Domnul pen-
tru a căpăta putere în ceas de nevoie. Dacă el s-ar fi încrezut în
Protectorul său divin, care nu l-a dezamăgit niciodată, şi dacă
s-ar fi rugat, atunci Dumnezeu ar fi fost scutul său împotriva
ameninţărilor Izabelei.
„Dar o reacţie care adesea urmează după o credinţă tare şi un
succes strălucit s-a declanşat în fiinţa lui Ilie. El se temea că refor-
ma începută pe Carmel nu va dura mult şi l-a cuprins descuraja-
rea. Atunci fusese înălţat pe vârful Pisga; acum se afla în vale.
Când fusese sub inspiraţia Celui Atotputernic făcuse faţă celei
mai aspre încercări a credinţei, dar în acest timp de descurajare,
cu ameninţarea Izabelei sunându-i în urechi, văzând că Satana
luptă încă pentru biruinţă prin complotul acestei femei nelegiui-
te, el şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu. El fusese înălţat peste
măsură de mult şi reacţia a fost înspăimântătoare. Uitând pe
Dumnezeu, Ilie fugea tot mai departe, până când s-a găsit singur,
într-o pustie întristătoare.” Profeţi şi regi, cap. 12, par. 15.
Consecinţe cumplite
Cu ce mare uşurare trebuie să fi privit Satana fuga profetului
cuprins de panică! După încordarea cu care a privit derularea
nestingherită a planurilor lui Dumnezeu în primii trei ani, care
ameninţa cauza sa, diavolul trebuie să fi fost tare satisfăcut
când în cele din urmă a avut succes.
Planurile lui Iehova nu au putut să înainteze fără lucrătorul
Său credincios. Drept urmare, Izabela nu a murit, ocazia de aur
ce trebuia să facă o impresie asupra împăratului şi a poporului
a trecut, iar reforma a eşuat în cea mai mare parte. Regina cea
rea a trăit încă mulţi ani, în care a continuat să controleze pe
împărat şi să adâncească întunericul ce plutea asupra ţării.
Calea pe care trebuia să o urmeze Ilie este arătată clar în
următorul paragraf:
„Ilie n-ar fi trebuit să fugă de la postul lui. Ar fi trebuit să facă
faţă ameninţării Izabelei, înălţând o rugăciune de ocrotire către
270 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Acela care-l însărcinase să îndreptăţească onoarea lui Iehova.
Ar fi trebuit să spună solului că Dumnezeul în care s-a încrezut
îl va ocroti de mânia împărătesei. Trecuseră doar câteva ceasuri
de când fusese martorul manifestării minunate a puterii divine,
şi aceasta ar fi trebuit să-i dea asigurarea că nici acum nu va fi
uitat.” Profeţi şi regi, cap. 12, par. 13.
Planul făcut în ceruri l-a condus pe Ilie la porţile Izreelului.
El nu trebuia să plece din acel loc până ce Dumnezeu nu avea
să-i dea noi îndrumări. Datoria sa era să rămână acolo oricât de
teribile erau ameninţările contra lui şi oricât de mare era costul,
Ilie
Dumnezeu Pare că Marea refor-
Eu rezolv totul este mă nu a
rezolvă
problema bine putut avea
problema
loc
Odată ce Ilie s-a întors spre sine pentru rezolvarea problemei,
marea reformă nu a mai putut avea loc.
pentru că lucrătorul nu este răspunzător de rezultatele care pro-
vin din urmarea planurilor lui Dumnezeu.
Dumnezeu ştia ce făcea Ilie şi nu a fost luat prin surprindere
când Izabela, în faţa înfrângerii iminente, l-a ameninţat pe Ilie
ca şi cum ea încă deţinea controlul deplin. Domnul luase măsuri
pentru a face faţă acestei situaţii iar sacrificarea vieţii lui Ilie nu
făcea parte din acest plan. Lui i se acordase o protecţie desăvâr-
şită, cu toate că aceasta nu trebuia să-l preocupe pe Ilie. Dacă
era nevoie de jertfirea vieţii sale, profetul trebuia să fie dispus
să accepte şi aceasta.
Ce tragedie a fost că Ilie, după ce a urmat atâta timp cu cre-
dincioşie îndrumările lui Dumnezeu, s-a întors spre sine, încre-
zându-se în faptele sale, când planul divin era aproape realizat
şi biruinţa totală aproape obţinută.
CONSECINŢELE PLANURILOR LUI DUMNEZEU 271
Cei trei prieteni ai lui Daniel
Lucrătorii lui Dumnezeu nu trebuie să aibă nimic de-a face cu
conceperea planurilor sau cu urmările ce rezultă din planurile
divine, pe care El le-a făcut pentru vieţile lor. Dacă dorim să-I
slujim lui Dumnezeu, avem nevoie să învăţăm şi să practicăm
această lecţie vitală. Trebuie să ne facem partea noastră în
lucrare cu credinţă şi să lăsăm restul în seama Domnului, chiar
şi atunci când primejdii aparente ne ameninţă. Acest principiu
poate fi declarat astfel:
„Trimişii lui Hristos n-au nimic de a face cu urmările. Ei tre-
buie să-şi îndeplinească datoria, iar urmările să le lase în seama
lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 15.
Deseori, când Dumnezeu ne dă îndrumările speciale şi ne
îndeamnă să facem anumiţi paşi, imaginaţia noastră zugrăveşte
imediat consecinţe nedorite şi, evaluând totul cu vederile noastre
înguste, ne închipuim că vor urma mari calamităţi. Dar gânduri-
le noastre sunt rareori gândurile lui Dumnezeu. Ceea ce noi
numim a fi o „mare calamitate” poate fi în ochii lui Dumnezeu cel
mai bun lucru ce ni se poate întâmpla. Totuşi, de cele mai multe
ori avem nevoie de ceva timp pentru a vedea lucrurile în aceeaşi
lumină ca şi Dumnezeu.
„Trebuie să alegem dreptatea, pentru că este drept, şi să
lăsăm urmările pe seama lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor,
cap. 26, penultimul paragraf.
Dacă fiecare credincios ar cere Duhului Sfânt să scrie aceste
cuvinte pentru totdeauna în mintea lui şi s-ar hotărî să le trans-
pună în viaţă fără să se abată de la ele, cât de repede s-ar înche-
ia lucrarea! Avem nevoie să ne încredem mai mult în Dumnezeu
şi mai puţin în propria înţelepciune. Dacă avem în faţa noastră
un mandat clar şi un „aşa zice Domnul”, atunci trebuie să păşim
în credinţă, fără să ne temem de consecinţele pe care le vom
întâmpina urmând planurile lui Dumnezeu.
Un exemplu renumit cu privire la a alege ce este drept şi a lăsa
consecinţele pe seama lui Dumnezeu ne este oferit prin alegerea
făcută de Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi, Hanania, Mişael şi
Azaria (care sunt cunoscuţi mai bine după numele lor babiloniene
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego). Nebucadneţar, împăratul
Babilonului, le-a cerut să se închine chipului de aur, altminteri
272 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

aveau să fie aruncaţi în cuptorul aprins (vezi Daniel 3). Aceşti trei
oameni ştiau că era planul lui Dumnezeu ca ei să nu se plece în
faţa chipului, pentru că ei înţelegeau porunca a doua „Să nu-ţi faci
chip cioplit. . . Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti. . .”
Exodul 20,4.5. De aceea, ei au ales să urmeze această îndrumare
generală a Domnului, oricare ar fi fost consecinţele pentru ei.
Umpluţi cu credinţă în capacitatea lui Dumnezeu de Planificator CAPITOLUL 19
desăvârşit, ei au răspuns împăratului care a rămas uimit:
„Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată
din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi
chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dum-
nezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului din aur pe care Hristos, Exemplul nostru
l-ai înălţat!” Daniel 3,17.18.
Cu astfel de lucrători credincioşi, Dumnezeu a putut să înain-
teze planul Său până la împlinirea lui totală. Satana a fost cu
totul învins iar lucrarea lui Dumnezeu a înaintat fără ca să fie (O citire atentă şi cu rugăciune a textului din Matei 4,1-11
sacrificate vieţile slujitorilor Săi (vezi Daniel 3,24-30). A fost o împreună cu capitolul 12 din Hristos, Lumina lumii, ne va ajuta
biruinţă însemnată pentru cauza adevărului, care a pus o bază să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
pentru ca ea să înainteze în continuare.
Puţine din lucrurile pe care trebuie să le întâmpinăm ne par
mai grele decât a continua să ascultăm de Dumnezeu când aceas- Imitându-L pe Hristos
ta ne-a adus deja în faţa dezastrului şi a morţii. Judecata noastră
ne spune că, dacă atâta ascultare ne-a adus doar necaz, atunci a n Hristos, credinciosul are o Călăuză desăvârşită pentru fie-
continua să ascultăm ar însemna ca problema noastră să crească.
În mod natural, este ceva uşor, cu care suntem obişnuiţi, să nu
Î care pas din viaţă şi pentru fiecare principiu de operare. În
rolul Său permanent de instrument al lui Dumnezeu prin care se
ascultăm de instrucţiunile lui Dumnezeu şi să formăm noi planuri manifestă neprihănirea şi adevărul, Hristos este un punct de
alternative care, după părerea noastră, vor duce la prosperitatea reper infailibil pentru toate deciziile pe care trebuie să le ia creş-
lucrării în mai mare măsură decât ar face-o planurile cereşti. Dar tinul. Cuvintele rostite de El în timpul ultimei cine cu ucenicii Săi
nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. Singura cale sigură de urmat este sunt tot atât de adevărate ca şi tot ceea ce a făcut El:
aceea de a împlini planurile lui Dumnezeu exact aşa cum El le-a „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am
făcut, manifestând o credinţă vie în iubirea şi înţelepciunea Sa. făcut Eu.” Ioan 13,15.
Când în cele din urmă Dumnezeu va avea un popor care va Ca nişte adevăraţi ucenici, noi trebuie să imităm pe Învăţăto-
împlini cu încredere planurile Sale desăvârşite, având o odihnă de rul nostru, după cum şi El L-a imitat pe Tatăl Său ceresc.
Sabat totală, ştiind că ei nu au nimic de-a face cu consecinţele, „Urmaţi exemplul lui Dumnezeu în tot ce faceţi, după cum un
lucrarea se va încheia cu repeziciune. copil iubit imită pe tatăl său.” Efeseni 5,1 (În acord cu The
Living Bible).
„Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit
pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.”
1 Petru 2,21.
274 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Pentru a urma exemplul Lui, trebuie să avem o înţelegere
clară a ceea ce a făcut El. Şi avem nevoie de o cunoaştere foarte
clară, corectă şi mereu crescândă a modului în care Hristos Se
raportează la Tatăl Său.
Hristos confirmat
Succesul absolut al lui Hristos în îndeplinirea misiunii Sale
pe acest pământ s-a datorat faptului că a privit la Tatăl într-un
mod anume, şi nu S-a abătut niciodată de la aceasta. La sfârşi-
tul lucrării Sale El a fost la fel de credincios aceloraşi principii
prin care a început această lucrare. De aceea a putut spune în
adevăr: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe
care Mi-ai dat-o s-o fac.” Ioan 17,4.
Hristos a ştiut exact cum să Se raporteze la Tatăl Său, şi ori-
cât de mare era presiunea ce se făcea asupra Lui, El refuza să
lucreze pe baza altor principii. Văzând principiile pe baza căro-
ra Hristos se bucura de un succes continuu, Satana era neîndu-
plecat în eforturile sale de a-L îndepărta de la căile desăvârşite
ale lui Dumnezeu. Dacă ar fi reuşit să facă aceasta chiar şi în
cea mai mică măsură, planul mântuirii ar fi fost distrus.
Când Isus a fost botezat de către Ioan în râul Iordan, o voce
din cer a declarat care era relaţia Sa cu Tatăl cel veşnic.
„De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în
clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui
Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El.
Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: ‚Acesta este Fiul Meu
preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.’” Matei 3,16.17.
Atunci când Dumnezeu a spus acele minunate cuvinte,
„Acesta este Fiul Meu preaiubit”, El descoperea o relaţie şi arăta
care era responsabilitatea Sa în această relaţie. El era Tatăl;
Hristos era Fiul. Fiecare avea o parte de jucat în rolul Său. Tatăl
oferea planurile ce trebuia executate, precum şi călăuzire în
îndeplinirea lor, protecţie împotriva intenţiilor vrăjmaşului,
toată puterea fizică, mintală şi spirituală, şi de asemenea mate-
rialele necesare pentru a obţine rezultatele propuse.
Oricât de mult părea că Tatăl cel veşnic nu Îşi îndeplinea res-
ponsabilităţile, Fiul nu trebuia să-Şi asume nici una dintre ele,
HRISTOS, EXEMPLUL NOSTRU 275
pentru a Se salva pe Sine sau lucrarea. Era imperativ ca Isus să
rămână pe poziţia Sa, îndeplinind rolul unui slujitor cu totul
devotat, instrumentul supus al Celui Preaînalt.
A fost un lucru uşor pentru Hristos ca să accepte aceste con-
diţii la Iordan. El a îngenuncheat în lumina şi puterea străluci-
toare ce se revărsa din cer, vocea Tatălui Său Îi răsuna clar în
urechi, ispititorul nu-L mai tulbura şi nici o ameninţare nu era
îndreptată asupra Sa sau asupra lucrării. Inspiraţia acelui
moment glorios nu putea decât să-L inspire cu o încredere depli-
nă cum că Se afla în siguranţă în mâinile capabile ale Tatălui,
sub a cărui călăuzire desăvârşită nimic nu putea eşua.
Credincioşii se bucură deseori de o experienţă asemănătoare.
Când sunt împreună în timpul conferinţei sau a serviciului din
Sabat, ei ascultă la predicatorul plin de credinţă care le citeşte
făgăduinţele strălucitoare ale lui Dumnezeu. Cuvintele sunt
atât de directe, atât de simple, atât de uşor de înţeles, atât de
puternice, încât ei sunt prinşi de inspiraţia acelui ceas. Este tre-
zită încrederea în Dumnezeu, sunt apucate prin credinţă făgă-
duinţele Sale, iar ascultătorii răspund prin a accepta relaţia ofe-
rită. Acum ei se odihnesc în puternica asigurare că Domnul va
face tot ce a făgăduit.
Nu este greu să intrăm în acest legământ când ne aflăm într-o
adunare plină de inspiraţie, liberi de presiunile Satanei şi
bucurându-ne de o sănătate bună. Avem destulă încredere în
capacitatea şi dispoziţia lui Dumnezeu de a-Şi ţine cuvântul, şi
părăsim adunarea având asigurarea că suntem siguri sub pur-
tarea de grijă a Tatălui ceresc.
Dar este cu totul altceva să menţinem această relaţie atunci
când Satana foloseşte orice mijloc şi exercită orice presiune de
care este în stare, pentru a ne face să rupem relaţia. În astfel
de momente Dumnezeu pare că este foarte departe, aparent
nepăsător, nemanifestând grijă şi interes în îndeplinirea res-
ponsabilităţilor Sale. Atunci ispita teribilă de a face ceva pen-
tru a ne salva apasă cu o forţă aproape irezistibilă asupra
sufletului. Să avem încredere şi să aşteptăm ajutorul cerescu-
lui nostru Rezolvator de probleme, care în aparenţă nu ne răs-
punde, sau să ne încredem în capacitatea noastră de a rezolva
problema urgentă? Este o presiune în faţa căreia orice fiinţă
omenească în afară de Hristos a cedat cândva. Totuşi, toţi cei
276 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
care vor fi salvaţi în cele din urmă trebuie să câştige biruinţa
rezistând acestei ispite.
Aceasta a fost experienţa prin care a trecut Hristos pe mun-
tele ispitirii, ce a urmat imediat după botezul Său în Iordan. Aici
s-au întâlnit, El şi Satana, într-o confruntare directă, care a
avut drept ţintă modul în care Hristos se raporta la Tatăl Său.
Impresia se stinge
Când, pe ţărmul Iordanului, lumina cerească s-a stins deasu-
pra trupului Său îngenuncheat şi vocea lui Dumnezeu nu s-a
mai auzit, Hristos S-a ridicat. Sub îndrumarea personală a
Duhului Sfânt, El S-a dus în pustie unde, prin post şi rugăciu-
ne, trebuia să Se întărească pentru conflictul ce-I sta în faţă.
„Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de
diavolul. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la
urmă a flămânzit.” Matei 4,1.2.
Dacă am experimentat şi noi inspiraţia ce vine în urma legă-
turii cu Cel Infinit, care durează în mod normal pentru ceva
timp, ştim că simţămintele avute se sting treptat. Dacă nu o
împrospătăm iar, experienţa îşi pierde puterea, până ce în cele
din urmă simţămintele ne dau impresia că totul este pierdut.
Isus nu a făcut excepţie de la aceasta, fiind o fiinţă omenească
cu aceeaşi natură ca a voastră şi a mea. Gloria de la tronul lui
Dumnezeu ce s-a reflectat pe faţa Sa L-a părăsit după ce El a
intrat în pustie. Experienţa Lui s-a schimbat, după cum scrie în
următorul fragment:
„Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui.
Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus
de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat
singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa
omenească se cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de
patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab şi sfârşit de puteri
din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, ‚atât de schimo-
nosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de
a fiilor oamenilor’ (Isaia 52,14). Acum era o ocazie pentru
Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos.”
Hristos, Lumina lumii, cap. 12, par. 14.
HRISTOS, EXEMPLUL NOSTRU 277
Starea lui Hristos se înrăutăţeşte
Satana, care este un maestru al tehnicii, a privit cu un inte-
res diabolic fiecare pas făcut de Hristos. El s-a reţinut să-L necă-
jească pe Mântuitorul până ce slava lui Dumnezeu L-a părăsit
cu totul şi postul cel lung era în curs de desfăşurare. În lupta
înfricoşătoare cu Mântuitorul, Satana a căutat să se folosească
la maxim de împrejurările existente. În timp ce a lăsat deopar-
te asaltul final până ce aveau să se termine cele patruzeci de zile
iar Hristos avea să ajungă la nivelul maxim de slăbiciune fizică,
el a încercat să-L înfrângă încă din momentul în care a intrat în
pustie.
Pe măsură ce zilele se scurgeau fără ca să aibă hrană, Hristos
se apropia tot mai mult de moarte, fiind mereu conştient de fap-
tul că era imperativ ca El să continue să trăiască. El trebuia să
fie în viaţă pentru binele lucrării, pentru binele Tatălui Său şi
pentru mântuirea milioanelor de oameni pieritori. Prin cuvântul
sigur al profeţiei El ştia că nu a sosit încă timpul să moară, dar
era clar că, dacă nu se făcea nimic pentru a hrăni trupul Său
stors de puteri, nu ar fi supravieţuit ca să-Şi îndeplinească
misiunea.
Chiar şi atunci când nu este nimic altceva decât instinctul de
conservare, dorinţa de a trăi este una dintre cele mai puternice
pe care oamenii le cunosc, dar Hristos era condus de un motiv
mai puternic decât acesta. Noi, care nu am purtat niciodată
povara purtată de Isus, nu putem aprecia cât de mult a experi-
mentat El dorinţa de a trăi. Mai târziu, pe Calvar, El avea să
moară de bunăvoie, deoarece sosise timpul pentru sacrificiul
suprem, dar El ştia că acest lucru nu era necesar în pustie.
Pe măsură ce starea lui fizică se înrăutăţea zilnic, devenind
disperată, Hristos nu primea nici o indicaţie cum că Tatăl Său
Se îngrijea de situaţia Sa sau intenţiona să facă ceva legat de
aceasta. Răspunsul omenesc obişnuit faţă de o asemenea apa-
rentă indiferenţă este acela de a pierde încrederea în
Dumnezeu ca Rezolvator de probleme, de a te întoarce către
tine însuţi şi de a prelua tu lucrarea. Deseori există alternative
mai atractive pe care cineva poate să le aleagă. În cazul lui
Hristos, ar fi fost ceva simplu să Se întoarcă acasă la mama Sa
înainte de a deveni prea slab pentru a mai putea face acest
278 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
lucru. Ştia că avea să fie primit cu căldură şi avea să I se ofere
hrană acolo. Sau ar fi putut să Se folosească de puterile Sale
divine pentru a-Şi satisface nevoile fizice.
În acest timp de teribilă suferinţă şi agonie mintală, Hristos
a căutat refugiu în rugăciune, dar oricât de serios şi persistent
Îşi îndrepta cererile către Tatăl Său, nu primea nici un răspuns.
Orice mărturie a lucrurilor vizibile şi a împrejurărilor declara că
Tatăl Său L-a uitat şi L-a abandonat puterii celui rău şi morţii
inevitabile.
Aceasta a fost o experienţă teribilă pentru Hristos. Potrivit
tuturor aparenţelor, în ciuda făgăduinţei din declaraţia de la
Iordan, cum că Isus era Fiul Său preaiubit, Dumnezeu nu Se
purta ca un Tată faţă de El. Este atât datoria cât şi dorinţa unui
tată de a-şi hrăni copilul şi a-l proteja de vrăjmaşi, dar
Dumnezeu părea că e nepăsător. El L-a îndrumat pe Isus să
meargă în pustie unde nu era nimic de mâncare şi unde ştia că
va fi atacat de Satana, şi totuşi nu I-a oferit nimic de mâncare şi
L-a lăsat pe Hristos să se lupte fără nici o dovadă vizibilă de
sprijin din partea Sa.
Dacă un tată pământesc l-ar fi tratat pe copilul său în felul
acesta, ar fi fost privit de societate că era necorespunzător să fie
părinte, iar în cazul în care copilul ar fi fost mic, i-ar fi fost luat
prin instanţă.
Dar în ciuda aparenţelor contrare, Dumnezeu nu acţiona
într-un mod nepărintesc faţă de Isus. Cerinţele marii lupte, nu
instinctele Sale paterne, L-au determinat pe Dumnezeu ce să
facă. Hristos a făcut un legământ solemn cu Cel Atotputernic, că
El avea să câştige biruinţa pe care atât de mulţi nu au reuşit să
o obţină, demonstrând că indiferent de presiunea ce ne îndeam-
nă să facem altfel, noi trebuie să trăim doar prin cuvântul lui
Dumnezeu (vezi Deuteronom 8,3).
Ispitele lui Satana
Dacă Tatăl ceresc L-ar fi înconjurat pe Hristos cu prezen-
ţa Sa vizibilă şi I-ar satisfăcut nevoile Sale fizice, Satana nu
ar fi putut să aducă asupra Lui presiunea deplină a ispitei.
În felul acesta Isus ar fi fost împiedicat să câştige biruinţa
HRISTOS, EXEMPLUL NOSTRU 279
vitală care era necesară pentru a garanta că cel rău este în
cele din urmă învins.
Pe de altă parte, Satana era hotărât ca Hristos să-i calce pe
urme. Dacă L-ar fi putut conduce pe Mântuitorul să facă
aceasta, ar fi obţinut cel mai convingător argument posibil
pentru a-şi îndreptăţi cursul său greşit de acţiune. Pentru a
avea succes, el trebuia să distrugă relaţia dintre Hristos şi
Tatăl Său, conducându-L pe Hristos să-Şi piardă credinţa în
divinul Său Părinte şi să preia responsabilităţile ce aparţi-
neau numai lui Dumnezeu.
De aceea, el a venit în persoană pentru a sugera o soluţie posi-
bilă pentru problema lui Hristos. Pentru a rezolva toată această
problemă şi să scape de soarta Sa, Isus trebuia să preia rolul
Tatălui, care Se îngrijeşte de hrană pentru copiii Săi.
„Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: ‚Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.’”
Matei 4,3.
Cu siguranţă, Hristos avea puterea de a face aceasta, dova-
dă fiind faptul că a hrănit de două ori marea mulţime ce
cuprindea câteva mii de oameni. Acela a fost planul lui
Dumnezeu pentru El în acel timp. Dar dacă ar fi cedat acestei
ispite în pustie, ar fi uzurpat poziţia Tatălui Său, devenind
propriul Său Rezolvator de probleme. Ca să-L ispitească pe
Hristos să facă astfel, Satana a încercat să umple inima Sa cu
îndoieli cu privire la capacitatea Tatălui Său de a Se îngriji de
El ca părinte. Paragraful următor ne explică misiunea
Satanei:
„Cuvintele pornite din ceruri: ‚Acesta este Fiul Meu preaiubit,
în care Îmi găsesc plăcerea’ (Matei 3,17) încă mai răsunau în
urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-Şi
piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu
a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeias-
că. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi
Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar
scopul lui Satana era de a-L face să Se îndoiască de acest
cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în
Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui.
Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub pre-
siunea disperării şi a foamei grozave, Isus avea să-Şi piardă
280 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa.
Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădăr-
nicit.” Hristos, Lumina lumii, cap. 12, par. 17.
Satana ştia exact ce să facă pentru a-L ispiti pe Isus să păcă-
tuiască şi a pornit la lucru cu toată hotărârea şi ingeniozitatea
de care dispunea. Cei patru mii de ani de pregătire intensă în
vederea acestui conflict a făcut din el un vrăjmaş extraordinar.
Succesele sale în cele mai multe cazuri asupra oamenilor cu care
s-a luptat, i-au dat încredere că putea să-L biruie şi pe Fiul lui
Dumnezeu.
De asemenea, Hristos a ştiut exact ce să facă pentru a se
împotrivi atacului înşelător al Satanei şi să apere cauza lui
Dumnezeu. El a înţeles că în nici o împrejurare nu trebuia sa
facă nimic, decât la porunca Tatălui Său. El trebuia să trăiască
şi să Se mişte doar prin acel cuvânt. „Căci în El avem viaţa, miş-
carea şi fiinţa.” Fapte 17,28. Nimic altceva nu trebuia să-I influ-
enţeze deciziile. Oricât de mare era presiunea sau costul, El tre-
buia să lase în seama Tatălui Său răspunderea de a-I asigura
hrana şi adăpostul, călăuzirea şi protecţia. Nu trebuia să ia asu-
pra Sa nici în cea mai mică măsură această lucrare. El trebuia
să continue să aibă încredere în Tatăl Său că El Îşi va împlini
singur lucrarea.
Dacă Hristos ar fi fost nesigur de problemele disputate, de
obiectivele speciale ale Satanei şi de cerinţele Tatălui Său, ar fi
fost imposibil ca El să iasă victorios din luptă. Acest lucru este
valabil şi cu privire la noi, dacă neglijăm aceste lucruri.
O lecţie pentru noi
Trebuie să studiem lupta dintre Hristos şi Satana în pustia
ispitirii, pentru a vedea clar natura exactă a lucrurilor implica-
te. Doar dacă vom folosi timp şi energie pentru a obţine o cunoş-
tinţă temeinică a ceea ce a avut loc, vom fi echipaţi să rezistăm
vrăjmaşului nostru viclean, atunci când vine la noi după cum a
venit şi la Hristos. Mai mult decât facem, avem nevoie să ne
dăm seama că „Astăzi Satana ispiteşte fiecare suflet tot aşa
cum L-a ispitit pe Hristos.” The Review and Herald, 3 mai,
1906, par. 7.
HRISTOS, EXEMPLUL NOSTRU 281
„Isus l-a tratat pe ispititor aşa cum trebuie să-l trateze toţi
urmaşii Săi de-a lungul timpului.” The Review and Herald, 24
aprilie, 1894, par. 1.
Lucrurile nu s-au schimbat. Ceea ce Satana a căutat să-L ispi-
tească pe Hristos să facă, îi va amăgi şi pe urmaşii Săi să facă.
După cum Isus era Fiul lui Dumnezeu, tot astfel urmaşii Săi sunt
copiii Săi, care trebuie să aibă o relaţie cu Hristos, după cum El a
avut cu Tatăl Său. Când Satana a auzit declaraţia lui Dumnezeu
că Hristos era preaiubitul Său Fiu, el s-a hotărât să-L facă pe
Hristos să se îndoiască de această mărturie şi să Se salveze sin-
gur făcând o minune.
Când acelaşi vrăjmaş rău ne vede intrând într-o relaţie de
legământ cu Dumnezeu, el se hotărăşte de asemenea să ne
răpească credinţa în Mântuitorul Cel Atotputernic, şi să ne con-
ducă astfel să facem paşi în direcţia încrederii în sine şi a salvă-
rii prin efortul propriu. După cum Hristos a refuzat cu totul să
uite că El era un Fiu, şi nu a preluat niciuna din responsabilită-
ţile Tatălui, tot astfel trebuie să ne amintim şi noi cine suntem
şi să ne păstrăm locul, chiar dacă aceasta ne va costa viaţa.
Dacă îl vom întâmpina pe Satana după cum l-a întâmpinat
Isus, suntem asiguraţi că vom avea aceeaşi biruinţă decisivă pe
care a câştigat-o Conducătorul şi Exemplul nostru divin.
Dimpotrivă, dacă nu facem aceasta, vom fi cu siguranţă învinşi.
Învăţând din greşelile lui Israel
Isus a câştigat biruinţa acolo unde alţii au fost înfrânţi.
Responsabilitatea Sa de Fiu supus şi ascultător, consta în a
merge acolo unde Îl trimitea Tatăl şi să aştepte acolo, mulţu-
mit fiind de ceea ce Îi oferea Cel Atotputernic, până ce Îl
îndruma să meargă în altă parte. Chiar dacă, după cum suge-
rau toate aparenţele, Dumnezeu hotărâse să nu-Şi mai înde-
plinească obligaţiile, Hristos tot nu avea să depăşească pozi-
ţia desemnată Lui ca Fiu dependent. Mai degrabă ar fi murit
veşnic decât să facă aceasta. Era lucrarea tatălui Său aceea de
a-L hrăni şi de aceea nu avea să rezolve El Însuşi această pro-
blemă. Pentru El cel mai important lucru era să menţină rela-
ţia Tată-Fiu.
282 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Desigur, dacă Isus ar fi murit în pustie, totul ar fi fost pier-
dut. Conştienţa cu privire la acest lucru a adus o presiune
enormă asupra Sa, făcându-L să dorească să trăiască. Dar
dacă S-ar fi supus acestei ispite de a face ceva pentru a-Şi păs-
tra viaţa, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit. Singura cale
pentru a avea succes era aceea ca Hristos să aştepte cu o răb-
dare infinită până ce Tatăl avea să Se îngrijească de nevoile
Sale.
Chiar dacă nu fără o luptă teribilă, Mântuitorul a răspuns
Satanei în acord cu aceste principii divine, spunând: „Este scris:
‚Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese
din gura lui Dumnezeu.’” Matei 4,4.
În felul acesta Hristos a spus că Dumnezeu este Rezolvatorul
nostru de probleme, Făcătorul nostru de planuri şi Purtătorul
nostru de poveri, care concepe planurile prin care Îşi aduce la
îndeplinire lucrarea. Ca primitori dependenţi, noi trebuie să ne
încredem în căile şi în înţelepciunea lui Dumnezeu fără nici o
rezervă, şi să acţionăm după cum ne îndrumă El. Nu contează
ce pierderi şi suferinţe vor avea loc, deoarece trebuie să înţele-
gem că biruinţa nu poate fi câştigată fără jertfire de sine. Orice
s-ar întâmpla, trebuie să privim la Hristos, după cum şi El a pri-
vit la Tatăl Său. În nici un alt mod nu va putea fi încheiată cu
succes lucrarea lui Dumnezeu.
În mod evident, Hristos a învăţat această lecţie din experien-
ţa lui Israel. Cu mai bine de 400 de ani înainte, Moise le-a dus
solia că educaţia câştigată prin suferirea de foame avea să-i
înveţe lecţia că ei trebuia să trăiască mai degrabă cu orice
cuvânt de la Dumnezeu, decât cu hrana fizică.
„Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit tot drumul în timpul
acestor patruzeci de ani în pustie. . . Te-a smerit, a îngăduit să
suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană pe care nici tu n-o cunoş-
teai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul
nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura
Domnului.” Deuteronom 8,2.3 (Conform NKJV).
După cum aceste prevederi divine au fost oferite izraeliţilor
pentru a-i învăţa să se încreadă în cuvântul lui Dumnezeu, tot
astfel Isus aştepta ajutor prin acelaşi cuvânt. El ştia că asculta-
rea de acest cuvânt era mai presus de orice altă consideraţie.
Experienţa Sa este exprimată după cum urmează:
HRISTOS, EXEMPLUL NOSTRU 283
„În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a
trimis poporului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi
hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta
timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El
nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dădu-
se lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor
poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească
ajutor şi Isus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-i aducă
alinare. El Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de
Dumnezeu şi El nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfa-
tul lui Satana. În faţa universului, care era martor, El a dovedit
că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de
Dumnezeu cât de puţin.” Hristos, Lumina lumii, cap. 12, par. 22.
Când Domnul a permis ca Israel să sufere de foame, ei au sim-
ţit că El era necredincios faţă de ei. Dacă ei ar fi fost gata să
înţeleagă că Dumnezeu avea în aceasta un scop special pentru
educarea lor, ar fi suportat acea încercare cu curaj şi chiar cu
recunoştinţă. Pentru ei, ca şi pentru majoritatea oamenilor, cel
mai important lucru era să trăiască în confort, sănătate şi pros-
peritate. Ei nu au învăţat că era mult mai important să recu-
noască şi să accepte partea ce li s-a desemnat ca fii, nu ca taţi,
oricât ar fi avut de suferit şi pierdut.
Fără îndoială boala, pierderea şi moartea sunt calamităţi
mari ca atare, dar ele sunt neînsemnate dacă le comparăm cu
calamitatea mult mai mare de a ne depărta, în oricât de mică
măsură, de voinţa lui Dumnezeu, ceea ce va avea drept urmare
moartea veşnică. În faţa universului, care era martor, Isus a dat
mărturie în favoarea acestui adevăr prin exemplul unei credin-
ţe ireproşabile. Copiii Săi sunt invitaţi să dea aceeaşi mărturie.
Supunere continuă
Orice dovadă vizibilă care indica cu atâta putere că Tatăl
Său L-a părăsit, nu L-a putut mişca pe Hristos, deoarece El Îl
cunoştea pe Tatăl Său şi avea încredere în El. De aceea nu a
putut fi convins că Cel Atotputernic L-a părăsit în realitate. El
S-a odihnit în asigurarea că Dumnezeu aducea la îndeplinire
planurile măreţe ale voinţei Sale divine, că exista un obiectiv
284 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU HRISTOS, EXEMPLUL NOSTRU 285

vital ce trebuia atins şi că Domnul nu va îngădui ca El să fie vieţii Sale El a împlinit voinţa Tatălui Său şi nu S-a încrezut
ispitit peste puterile Sale sau mai mult decât era necesar. niciodată în voinţa Sa proprie.
„Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu pute- „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui
rea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngă- ce M-a trimis.” Ioan 6,38.
dui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud;
a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea,
1 Corinteni 10,13. ci voia Tatălui, care M-a trimis.” Ioan 5,30.
Revizuindu-Şi viaţa din trecut, Hristos a putut vedea că El nu „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să
S-a pus singur în primejdie. Dificultăţile ce existau nu au fost împlinesc lucrarea Lui.” Ioan 4,34.
create de El, ci erau urmarea ascultării Sale de călăuzirea lui Trebuie să ne supunem voinţa la fel de deplin şi continuu
Dumnezeu. De aceea Tatăl era răspunzător de toate urmările. El Tatălui nostru ceresc, dacă vrem să călcăm pe urmele lui Isus şi
avea o încredere fără rezerve în Tatăl Său ceresc şi ştia că, dacă să încheiem lucrarea.
era nevoie, o armată de îngeri avea să vină în ajutorul Său.
Cuvintele spuse de Isus mai târziu, în grădina Ghetsemani, ne
arată cât de mult era El conştient de prezenţa lumii invizibile,
care era gata să ajute în caz de nevoie.
„Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune
îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de
îngeri?” Matei 26,53.
Aceasta este credinţa lui Isus, şi este de asemenea credinţa pe
care trebuie să o avem şi noi, dacă vrem să triumfăm în cele din
urmă.
„Este necesară răbdarea sfinţilor, cei care păzesc poruncile lui
Dumnezeu şi se ţin strâns de credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14,12.
(Conform NRSV).
Cu toate că Satana nu a câştigat nici o biruinţă sau vreun
avantaj în pustie, el L-a urmărit necontenit pe Mântuitorul pe
tot parcursul misiunii Sale pe pământ. Confruntarea finală a
avut loc la cruce, unde diavolul a adunat puterea combinată a
tuturor forţelor sale ca să dărâme zidul ridicat de Hristos pen-
tru a Se împotrivi ispitelor sale. El a încercat orice plan posibil
ca să se interpună între Hristos şi Tatăl Său, să-L ispitească pe
Mântuitorul să ia lucrurile în mâinile Sale, dar nu a avut nici un
succes.
Cu o încredere desăvârşită, Hristos a trăit principiile odihnei
de Sabat în timpul acelor lupte teribile cu maestrul răului, şi
făcând astfel Şi-a asigurat o biruinţă deplină în toate confruntă-
rile. El a rămas un Fiu credincios, păstrând cu tărie până la
moarte supunerea faţă de Părintele Său ceresc. Pe tot parcursul

CAPITOLUL 20
Hristos ne arată calea
(O citire atentă şi cu rugăciune a textului biblic din Matei
26,36 – 27,50 împreună cu Hristos, Lumina lumii, capitolul 74
ne va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
tât de sever cum a fost testul din pustie, nu a fost atât de
A teribil ca presiunea exercitată asupra lui Hristos în
Ghetsemani. Acolo, din cauza poverii păcatului ce a fost pus asu-
pra Lui, a avut un simţământ îngrozitor al despărţirii de Tatăl
Său. A fost puternic ispitit să creadă că a fost părăsit şi că sin-
gurul la care putea privi pentru o soluţie la problema Sa zdrobi-
toare era El Însuşi. Pricepând ce mare era ocazia ce i se oferea,
Satana a lucrat cu toată îndemânarea şi viclenia pe care le-a
dezvoltat îndelung, pentru a-L convinge pe Hristos ca să renun-
ţe la supunerea de-o viaţă faţă de voinţa Tatălui Său şi să preia
El Însuşi plănuirea viitorului Său.
Tindem să credem că ne-am supune mai uşor faţă de voinţa
lui Dumnezeu dacă am putea vedea rezultatul scopurilor Sale
desăvârşite şi sfinte atunci când ni se dau planurile. Dar, în mila
Sa Dumnezeu ne dă doar atât cât putem suporta în fiecare zi, şi
avem nevoie să ne încredem în înţelepciunea Sa în această pri-
vinţă. Deseori dorim să-L auzim vorbindu-ne cu voce tare şi să
vedem sau să simţim îndeaproape prezenţa Sa. În astfel de con-
diţii, ispitele Satanei ar fi în mare măsură diminuate în putere
şi efectivitate, dar nu s-ar mai oferi credinţei noastre ocazia de
HRISTOS NE ARATĂ CALEA 287
a creşte. Timpul de criză este momentul în care să umblăm prin
credinţă, nu prin vedere, şi în care se vede cât de mult suntem
credincioşi Domnului sau eului.
Ghetsemani şi Golgota
În această înfricoşătoare luptă finală ce s-a dat în grădina
Ghetsemani, obiectivul principal a fost cel care stă la baza marii
controverse. Hristos S-a luptat ca să-Şi menţină supunerea faţă
de Conducătorul Său divin, în timp ce Satana a făcut tot ce-i stă-
tea în putere ca să-L facă să-Şi piardă încrederea în Dumnezeu
şi să recurgă la planuri personale, pentru a rezolva problema
îngrozitoare ce se apropia şi care avea să-I zdrobească viaţa.
Fie că Hristos avea să se împotrivească Satanei, oricât L-ar
costa aceasta, fie că avea să calce pe urmele lui Lucifer, Adam şi
Eva, Avraam şi Sara, Isaac, Rebeca şi Iacov, şi atâţia alţii care
au făcut greşeala de a încerca să zidească lucrarea lui Dum-
nezeu pe calea lor.
Deoarece Isus a simţit această presiune până în adâncurile ei,
El Şi-a revărsat simţămintele naturii Sale omeneşti, şi a predat
această problemă Tatălui Său.
„Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi
S-a rugat, zicând: ‚Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la
Mine paharul acesta!’” Matei 26,39.
Abia au ieşit aceste cuvinte de pe buzele Sale palide, când a
confirmat că avea să fie credincios poziţiei Sale de Fiu, oricare
ar fi urmările, adăugând: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum
voieşti Tu.” Ibid.
Hristos a refuzat să Se salveze pe Sine prin planuri persona-
le, chiar dacă natura Sa omenească se dădea înapoi de la sufe-
rinţă ca şi natura noastră.
De la Ghetsemani şi până la sfârşit, Isus s-a prins cu hotărâ-
re de supunerea şi încrederea Sa faţă de Tatăl Său şi a rezistat
ispitei de a fi propriul rezolvator de probleme. Demonstraţiile
minunate de putere supranaturală care au fost văzute în viaţa
Sa pământească, dovedesc că El ar fi putut să scape de crimina-
lii Săi dacă ar fi vrut aceasta. Hristos ar fi putut să Se salveze
cu uşurinţă atunci când ei au spus plini de batjocură: „Dacă este
288 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom
crede în El!” Matei 27,42. Dar El a refuzat categoric să apeleze
la fapte personale. Uitat de oameni şi aparent părăsit de
Dumnezeu, Hristos a dus lupta şi a biruit, chiar dacă în cele din
urmă L-a costat viaţa. „Hristos Şi-a plecat capul şi a murit, dar
Şi-a păstrat cu tărie credinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu.”
Hristos, Lumina lumii, cap. 79, par. 14.
Biruinţa a fost câştigată prin menţinerea hotărâtă a supune-
rii Sale faţă de Dumnezeu. Avem nevoie cu toţii să înţelegem
semnificaţia deplină a acestui exemplu desăvârşit de încredere
şi supunere, căci astfel vom cunoaşte natura exactă a ispitelor
împotriva cărora S-a luptat Isus. Vom vedea că Hristos a dove-
dit o dată pentru totdeauna că singura cale prin care poate fi
îndeplinită cu succes lucrarea lui Dumnezeu este supunerea
deplină faţă de voinţa şi conducerea Sa. Natura încercării prin
care a trecut Hristos şi biruinţa pe care a câştigat-o El, ar trebui
să fie studiul permanent al celor care se pregătesc a fi instru-
mentele Domnului în lupta finală cu puterile întunericului.
Ascultător pentru veşnicie
Relaţia cu Tatăl Său pe care Hristos a menţinut-o în mod de-
săvârşit cât a fost pe pământ a fost „după planul veşnic pe care l-a
făcut [Dumnezeu] în Hristos Isus, Domnul nostru.” Efeseni 3,11.
De aceea, nu a fost ceva îndeplinit doar pe timpul cât a fost El
pe pământ. A început atunci când s-a stabilit taina lui
Dumnezeu în străfundurile eternităţii, fiind de fapt fără înce-
put, şi va continua în veşnicia viitorului. El, care era egal cu
Dumnezeu în orice privinţă a acceptat şi a adoptat poziţia de
Fiu, de Primitor, căruia Tatăl cel veşnic Îi transmite bogăţiile
vieţii şi putere, pentru ca El, la rândul Său, să poată da mai
departe toate acestea creaturilor şi lumilor ce compun universul.
Fiii pământeşti, după ce au crescut dau la o parte supunerea
şi ascultarea de părinţii lor, dar Isus nu a făcut lucrul acesta.
Când El S-a întors în curţile cereşti, a menţinut aceeaşi relaţie
de supunere, ascultare şi încredere faţă de Tatăl Său, după cum
a manifestat şi pe pământ. Aşa şi trebuie să fie, pentru că stă
scris despre El că „. . .este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” Evrei 13,8.
HRISTOS NE ARATĂ CALEA 289
Confirmarea acestui fapt o găsim la începutul cărţii Apocalipsa,
care a fost scrisă după înălţarea Domnului nostru:
„Descoperirea lui Isus Hristos pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca
să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.
Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul Său la robul Său
Ioan.” Apocalipsa 1,1.
În virtutea preexistenţei şi omniscienţei Sale veşnice, Hristos
nu are nevoie să primească vreo descoperire despre Sine de la
Tatăl Său. El cunoaşte toate lucrurile. Dar, pentru că a acceptat
poziţia de Fiu, El va onora această poziţie pentru veşnicie. Îşi
cunoaşte locul şi ştie cum să Şi-L păstreze. De aceea, chiar şi
acum, El primeşte de la Tatăl Său ca să poată da la rândul Său
altora. Este o însărcinare veşnică, ca şi cea la care este chemat
adevăratul credincios.
Testul este repetat
Trebuie să ne amintim de principiul acesta al supunerii
atunci când avem în vedere declaraţia lui Dumnezeu cu privire
la poziţia Sa în relaţia cu noi. Domnul ne spune fiecăruia dintre
noi: „Eu sunt Mântuitorul tău, Protectorul tău, Doctorul tău,
Rezolvatorul tău de probleme, Făcătorul tău de planuri,
Purtătorul tău de poveri şi orice altceva este nevoie pentru viaţa
şi fericirea ta.” Recunoscând adevărata poziţie a lui Dumnezeu,
noi acceptăm invitaţia Sa divină şi intrăm într-o relaţie de legă-
mânt cu El. Din momentul în care acceptăm să ocupăm această
poziţie, ne angajăm să o menţinem continuu şi pentru totdeau-
na, aşa cum a făcut Isus.
Din păcate, când suntem greu încercaţi, ceea ce va veni în
mod inevitabil, uneori uităm că suntem copiii lui Dumnezeu şi
călcăm legământul nostru. Pe măsură ce timpul de probă se
apropie de sfârşit, iar forţele luminii şi întunericului sunt anga-
jate în lupta lor finală pentru supremaţie, natura umană va fi
supusă unor presiuni asemănătoare cu cele suferite de Isus în
Ghetsemani şi la Golgota.
Această situaţie se va dezvolta ca urmare a necazurilor înfri-
coşătoare care vor cuprinde lumea şi vor ameninţa existenţa
noastră. Problemele enorme de pe glob vor cere o soluţie, dar în
290 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU HRISTOS NE ARATĂ CALEA 291

loc de a privi la Dumnezeu şi la căile Sale pentru a primi un răs- În aparenţă părăsiţi
puns, oamenii vor căuta să facă lucrarea Domnului în locul Lui.
Situaţia va deveni atât de disperată, încât naţiunile vor pune Pentru poporul lui Dumnezeu va fi o noapte de teribilă încer-
deoparte orice duşmănie şi se vor uni sub o singură conducere care ce va fi făcută şi mai grea prin faptul că, după toate aparen-
pentru a putea supravieţui. Deoarece duminica este simbolul ţele, Dumnezeu i-a părăsit. Experienţa lor va fi asemănătoare
omului care s-a pus pe sine în locul lui Dumnezeu, tuturor li se cu a lui Hristos în pustia ispitirii, când Satana îi va ataca după
va cere să onoreze acest copil al papalităţii ca un semn al supu- cum L-a atacat şi pe Mântuitorul, iar ei trebuie să câştige
nerii şi al conformării faţă de marele plan de restaurare a pros- biruinţa exact ca şi El.
perităţii vremelnice.
Adevăratul popor al lui Dumnezeu nu va fi înşelat, căci ei vor
discerne natura adevărată a acestei mişcări. Ei vor recunoaşte
că soluţia pe care legiuitorii o vor considera ca fiind singura cale
sigură pentru a ieşi din necazurile lor, îi va prinde de fapt într-o
capcană fără ieşire. De aceea, sub puterea cea mare a Duhului
Sfânt, ei îşi vor ridica vocile pentru a avertiza pe oamenii din
această lume cu privire la dezastrul cel sigur pe care-l vor aduce
asupra capetelor lor. Dar, în loc de a da atenţie acestor averti-
zări, majoritatea vor face tot ce pot pentru a constrânge pe
urmaşii loiali ai lui Isus să primească planurile lor în locul pla-
nurilor Sale.
Ca urmare a creşterii necazurilor şi dezastrelor, autorităţile
civile vor vedea că nu pot opri nenorocirile îngrozitoare ce se
abat asupra pământului. Bisericile unite se vor ridica atunci şi
vor propune că vor rezolva ele problemele, dacă statul le va oferi
puterea sa. Este aceeaşi propunere făcută de Izabela lui Ahab
când acesta din urmă a văzut că nu putea obţine via lui Nabot
(vezi 1 Împăraţi 21).
Când lumea se va uni sub o singură conducere – papalitatea
– oamenii vor saluta această dezvoltare a lucrurilor ca fiind răs-
punsul la necazurile şi divergenţele omeneşti şi nu va fi tolera-
tă nici o împotrivire faţă de această mişcare. Ei vor proclama cu
încredere că mult aşteptatul mileniu de pace este gata să fie
instituit.
Dar, în loc să aducă aşteptata pace, unitate şi prosperitate, Adevăratul popor al lui Dumnezeu va găsi odihnă în cunoaş-
acest grandios plan omenesc va face ca starea lumii să se înrău- terea faptului că Dumnezeul cel Atotputernic Îşi îndeplineşte
tăţească rapid. Vina va fi pusă asupra copiilor lui Dumnezeu, până la limită rolul Său de părinte grijuliu, îndeosebi atunci
care protestează contra acestui sistem şi, drept urmare, ei vor fi când peste tot în jurul lor lumea se întoarce spre rezolvarea per-
supuşi unei persecuţii îngrozitoare, care va include în cele din sonală a problemei pentru a găsi pace.
urmă pedeapsa cu moartea.
292 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

În acest timp, pe măsură ce suferă de foame, va părea că popo-

rul lui Dumnezeu a fost lăsat să piară şi că nu există nici o dife-
renţă între situaţia lor şi cea a nelegiuiţilor din jurul lor. Cei răi
mor din cauza foamei şi a bolilor şi, fiind de asemenea înfome-
taţi, va părea că cei din poporul lui Dumnezeu vor avea în
curând aceeaşi soartă.
Hristos nu a fost lăsat să piară, dar părea în mod sigur că aşa
era. Deci, în timp ce rămăşiţa poporului lui Dumnezeu nu va fi
lăsată să piară, toate aparenţele vor arăta că vor muri. Pentru
ei va părea că Dumnezeu este foarte departe, lipsit de grijă şi
nepăsător, iar presiunea va apăsa asupra lor ca să încalce legă-
mântul şi să se alăture forţelor vrăjmaşului. Ei se vor ruga după
cum S-a rugat Isus în timpul celor patruzeci de zile când a pos-
tit în pustie, dar după cum El nu a primit nici un răspuns pe
Martorii lui
care să-l poată recunoaşte, tot aşa nu vor primi nici ei. Copiii lui
Dumnezeu se vor simţi complet singuri, uitaţi şi lăsaţi în voia
furiei Satanei. Slava perioadei marii strigări s-a depărtat şi ei
vor fi lăsaţi să se lupte cu ispita care apasă asupra lor în fiecare
Dumnezeu
clipă.
În afară de confruntarea dintre Hristos şi Satana, natura
omenească nu a mai fost niciodată atât de sever încercată.
Capacitatea de a rezista acestei presiuni copleşitoare nu se obţi-
ne într-o clipă. În mod evident, cei care vor avea cunoştinţa, cre-
dinţa şi răbdarea necesare pentru a sta în picioare în acea zi,
trebuie să înveţe aceste lucruri acum. Dumnezeu va îndeplini
printr-un popor calificat acea lucrare prin care va pune capăt cu
succes marii lupte, un popor dedicat principiului care spune că
„e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de
Dumnezeu cât de puţin.” Hristos, Lumina lumii, cap. 12, par. 10
de la urmă.
Fiind dedicat cu totul acestui ideal, Hristos a avut un succes
deplin în misiunea Sa. Când Dumnezeu va avea un popor în care
va putea să Se încreadă în aceeaşi măsură, El va putea în cele
din urmă să încheie lucrarea pe acest pământ. Aceasta va fi o
exemplificare fundamentală a principiilor odihnei de Sabat prin
care cu mult, foarte mult timp în urmă, poporul lui Dumnezeu
ar fi putut intra în odihna Sa.
 CAPITOLUL 21

Martorii lui Dumnezeu

De ce este permisă suferinţa?

eoarece Dumnezeu este Sursa tuturor lucrurilor, El are

D toată puterea necesară pentru a proteja pe poporul Său de
vrăjmaşii lor. Deci, de ce permite acest Dumnezeu al iubirii ca
Satana să aducă suferinţă asupra copiilor Săi iubiţi? Această
întrebare este o sursă de nelinişte pentru mulţi. De fapt, lucrări-
le guvernării lui Dumnezeu sunt o taină, care tinde să-i umple cu
îndoială şi perplexitate. Acest lucru poate fi exprimat şi astfel:
„Tainica lucrare a providenţei, care îngăduie ca cel drept să
sufere persecuţia din mâna celor răi, a fost o cauză de mare
nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt
gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece
El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei
mai buni şi mai curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor
crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept şi milos şi
care este nemărginit în putere să îngăduie o aşa nedreptate şi
apăsare?” Tragedia veacurilor, cap. 2, par. 4 de la urmă.
O înţelegere bună a acestui răspuns poate fi obţinută doar
printr-un studiu amănunţit cu privire la chestiunile care con-
stituie miezul marii controverse dintre Dumnezeu şi Satana.
Este încurajator să ştim că o astfel de investigaţie se va dovedi
a fi un factor semnificativ în vederea stabilirii în suflet a odih-
nei de Sabat a lui Dumnezeu. Atunci încercările vieţii nu vor
296 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
mai constitui o taină, ci vom vedea în ele un scop minunat şi plin
de semnificaţie. Ceea ce a constituit mai înainte o cauză de des-
curajare, îndoială sau confuzie, devine ceva uşor de înţeles şi un
motiv pentru pace şi recunoştinţă sfântă. Când citim despre
istoria martirilor observăm că ei şi-au exprimat cea mai adâncă
bucurie când şi-au dat seama că au fost socotiţi vrednici să sufe-
re cel mai mare sacrificiu pentru Mântuitorul lor.
Sunt câteva motive bune pentru care Dumnezeu permite
Satanei să aducă încercări asupra copiilor Săi. Un scop ce poate
fi uşor înţeles este acela că Dumnezeu foloseşte încercările ca pe
un mijloc de a modela caracterul după modelul divin, pregătind
astfel sufletul pentru cer. Multe din aceste încercări sunt aduse
asupra noastră prin comportamentul nostru greşit, şi totuşi ele
ne sunt de folos prin faptul că ne descoperă slăbiciunile şi lipsu-
rile ce trebuie corectate. Astfel de descoperiri, chiar dacă vin pe
o cale mai anevoioasă, sunt de fapt o binecuvântare şi dacă le
privim în adevărata lumină le vom vedea ca atare.
Dar vrem să vedem că există un alt motiv, cu mult mai impor-
tant, pentru care i se permite Satanei să-i lovească pe copiii lui
Dumnezeu cu boli şi chiar cu moarte. Acest motiv se aplică
îndeosebi în cazul lui Iov, Ioan Botezătorul şi Lazăr, de exemplu.
Originea răzvrătirii
Pentru a înţelege acest motiv şi a găsi astfel binecuvântata
odihnă de Sabat, ne vom întoarce la începuturile răzvrătirii.
Încă de la început argumentul Satanei a fost acela că legea lui
Dumnezeu nu poate fi ţinută în orice împrejurare. El a argu-
mentat spunând că timp de nenumărate milenii Dumnezeu i-a
ascuns unele lucruri, pentru că nu i le-a făcut cunoscute. În
toată această perioadă de timp, Satana, care era cunoscut atunci
sub numele de Lucifer, I-a slujit lui Dumnezeu în neştiinţa sa cu
o inimă neîmpărţită. Dar, odată ce şi-a închipuit că a descoperit
secretele lui Dumnezeu, pe care Acesta le ascundea cu grijă, a
simţit că nu avea altceva de ales decât să se răzvrătească.
Lucifer a decis că singura cale posibilă pe care o putea urma,
era aceea de a tăia orice legătură cu Dumnezeu. El şi-a părăsit
poziţia şi, pretinzând că are încă o consideraţie plină de iubire şi
MARTORII LUI DUMNEZEU 297
sacrificiu de sine pentru îngerii loiali, a încercat să-i trezească,
pentru ca să vadă „adevăratul” caracter al lui Dumnezeu, pe
care el îl înfăţişa ca fiind înşelător şi nedemn de încredere. El a
pretins că singurul motiv pentru care îngerii fără păcat din
ceruri continuau să rămână loiali lui Dumnezeu, era faptul că
nu au aflat sau nu au acceptat cum stau lucrurile în realitate.
Satana a argumentat că ei se aflau încă într-o stare de prosperi-
tate şi neştiinţă, în care puteau să păstreze Legea, dar dacă
aveau să fie „iluminaţi” după cum a fost el, sau dacă aveau să fie
puşi în condiţii asemănătoare cu cele în care se afla el, ei se vor
răzvrăti ca şi el.
Nu există nici o altă cale prin care Satana să explice neprihă-
nirea desăvârşită pe care a avut-o până în timpul când a căzut
şi credincioşia îngerilor care au rămas loiali lui Dumnezeu,
decât argumentând că ascultarea poate avea loc doar în anumi-
te condiţii favorabile. El este extrem de îndemânatic în a aduce
explicaţii pentru fapte ce nu pot fi tăgăduite. Cei care vor intra
pe deplin în odihna de Sabat a lui Dumnezeu trebuie să fie fami-
liari cu născocirile Satanei şi să ştie cum să se opună lor.
Ispitirea Evei
În timp ce îngerii loiali nu au fost înşelaţi prin sofistăria
Satanei şi nici „eliberaţi” prin filozofia sa, Eva a fost gata să o
asculte şi să o accepte. Satana i-a prezentat cu succes argumen-
tul că Dumnezeu nu avea încredere în ea, argument ce putea fi
dovedit prin faptul că Dumnezeu a dat ei şi soţului ei informaţii
false cu privire la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Felul în
care Satana a abordat-o pe Eva este o descoperire clară a argu-
mentelor sale împotriva guvernării lui Dumnezeu. Câştigându-i
atenţia pentru pomul interzis, el a pus imediat întrebarea refe-
ritor la interzicerea lui Dumnezeu cu privire la acest pom.
„El a zis femeii: ,Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu
mâncaţi din toţi pomii din grădină?’” Geneza 3,1.
Eva a răspuns repede că puteau să mănânce din toţi pomii,
mai puţin dintr-unul. Acesta a fost interzis, deoarece a mânca
din el presupunea moartea. Satana a trecut direct la subiect,
declarând că nu acesta era motivul real. În directă contradicţie
298 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
cu declaraţia lui Dumnezeu, el a declarat: „Hotărât, că nu veţi
muri!” Geneza 3,4.
Prin aceasta el Îl acuza pe Dumnezeu că era un mincinos,
ceea ce însemna că nu avea încredere în Adam şi Eva. Dar
Satana era cel care minţea de fapt. Prin declaraţia sa dădea de
înţeles că acesta era un pom minunat, ce avea puterea magică
de a-i înălţa la egalitate cu Dumnezeu – lucru de care Dumnezeu
se temea mai mult decât orice, după cum pretindea el. Satana a
insinuat în continuare că Dumnezeu nu putea să le spună des-
pre aceasta fără ca ei să nu mănânce din rodul oprit, aşa că le-a
spus o minciună ca să-i împiedice să-l atingă măcar.
În felul acesta Satana voia să o conducă pe Eva şi mai târziu
şi pe Adam, pe aceeaşi cale pe care mersese şi el. Obiectivul său
era acela de a-i convinge că-I slujeau lui Dumnezeu orbeşte, pen-
tru că El, neîncrezându-se în ei, a avut grijă să ascundă adevă-
rul despre Sine. Satana era convins că odată ce i-a plasat pe
Adam şi Eva într-o situaţie diferită de cea idilică în care i-a pus
Dumnezeu, ei nu aveau să-şi menţină ascultarea.
Şi el nu a fost dezamăgit, căci ei şi-au retras supunerea faţă
de Dumnezeu, sprijinind în schimb sofistăriile Satanei (Geneza
3,6). Odată ce au acceptat acuzaţia că Creatorul nu se încredea
în ei, era inevitabil ca ei să se alăture Satanei în lucrarea sa de
răzvrătire. Dar ei nu au avut nici un motiv justificat şi nici o
scuză plauzibilă pentru dezertarea lor. Satana jubila, deoarece
considera că ei i-au oferit o dovadă indiscutabilă cu privire la
faptul că argumentele sale erau corecte.
Însă Tatăl cel veşnic a văzut lucrurile cu totul diferit, şi
anume că Satana nu a dovedit nimic. Era adevărat că Adam şi
Eva au acceptat argumentele sale şi s-au alăturat lui, dar aceas-
ta nu dovedea că afirmaţiile sale erau corecte. Decizia lor a ară-
tat doar faptul că atunci când oamenii se lasă convinşi de sofis-
tăriile Satanei, nu vor mai urma pe Dumnezeu. Fapta lor nu a
dovedit că legea lui Dumnezeu nu poate fi ţinută în împrejurări
grele la fel ca şi în împrejurări favorabile.
De asemenea, calea greşită pe care au urmat-o primii noştri
părinţi nu a sprijinit cu nimic învinuirea că Dumnezeu a ascuns
unele lucruri deoarece nu s-a încrezut în ei. Dumnezeu nu a reţi-
nut nici o lumină. Ea a fost pusă cu totul la dispoziţia lor, după
cum este şi cu noi. Una dintre cele mai mari binecuvântări acor-
MARTORII LUI DUMNEZEU 299
date copiilor lui Dumnezeu este ocazia de a creşte continuu în
cunoaştere şi înţelegere. Veşnicia nu va epuiza domeniile de stu-
diu ce se vor deschide în faţa celor răscumpăraţi şi a celorlalte
lumi necăzute. În iubirea Sa pentru Adam şi Eva, Dumnezeu i-a
protejat de cunoaşterea răului. Dacă ei L-ar fi întrebat despre
afirmaţiile Satanei, El le-ar fi oferit suficiente asigurări.
Arătând cerinţele lui Dumnezeu
Poziţiile ocupate de Dumnezeu şi Satana în cadrul marii
controverse sunt diametral opuse. Eforturile diavolului sunt
concentrate în direcţia de a arunca o lumină falsă asupra lui
Dumnezeu, îndeosebi în privinţa legii Sale sfinte. El susţine
că nu se pot păzi poruncile lui Dumnezeu în orice împrejura-
re. Negând acest lucru, Dumnezeu afirmă că încălcarea Legii
nu este necesară şi nici justificată în nici o împrejurare sau
condiţie.
Din nefericire, această controversă nu poate fi încheiată doar
printr-o declaraţie. Ea trebuie să fie supusă spre examinare, sub
cercetarea atentă a tuturor fiinţelor create, fiecare parte
demonstrând natura reală a susţinerilor sale. Poate părea sur-
prinzător că simpla autoritate a cuvântului lui Dumnezeu nu a
fost de ajuns pentru a pune capăt acestei controverse, dar chiar
faptul că nu a putut să o facă, dovedeşte clar că problema nu
putea fi rezolvată doar printr-o declaraţie. Chiar şi acum, după
aproape şase mii de ani de demonstraţie şi contrademonstraţie,
chestiunea nu s-a rezolvat pe deplin şi definitiv.
Dumnezeu nu poate să ofere El Însuşi această demonstraţie.
El este dependent în această privinţă de fiinţele create, prin care
poate fi dată această demonstraţie. Ele trebuie să se afle în acea
poziţie în care să poată experimenta prosperitatea sau necazuri-
le, sănătatea sau boala, viaţa sau moartea, şi totuşi să ţină
Legea în aceste condiţii. În mod evident, singurele fiinţe care
îndeplinesc aceste condiţii sunt cele care trăiesc pe acest
pământ.
Pentru a ilustra acest punct, să ne închipuim că Dumnezeu a
dat un anunţ în care făcea apel la o mărturie voluntară, care să
confirme că El este Dumnezeul adevărului şi neprihănirii atunci
300 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
când spune că Legea poate fi ţinută în orice împrejurare. Cu
bucurie, un înger sfânt şi strălucitor păşeşte în faţă arătând că
doreşte să aducă o astfel de mărturie.
Dumnezeu îi spune: „Trebuie să-ţi pun câteva întrebări pen-
tru a vedea dacă îndeplineşti condiţiile necesare. Mai întâi, poţi
tu experimenta sărăcia şi greutăţile?” La aceasta îngerul nu
poate răspunde decât „Nu”, ca de altfel la toate celelalte între-
bări: „Poţi tu să te îmbolnăveşti?” „Poţi tu să întâmpini moar-
tea?” „Poţi tu să fii torturat fizic şi mintal pentru credinţa ta?”
Răspunsul sincer al îngerului nu-I lasă lui Dumnezeu altă ale-
gere decât să refuze în mod politicos oferta sa, pentru că nu
îndeplineşte condiţiile. Nici o fiinţă fără de păcat nu poate oferi
demonstraţia necesară. De aceea, numai fiinţele omeneşti se pot
oferi să îndeplinească această sarcină de a dovedi că susţinerea
lui Dumnezeu este corectă.
Legea slujirii jertfitoare de sine
Când păcatul a intrat în univers, cei păcătoşi au respins prin-
cipiul slujirii faţă de ceilalţi indiferent de costul personal, şi au
ales în schimb principiul înălţării de sine indiferent de costul
celorlalţi. De atunci, orice locuitor al universului a ales unul din
aceste două principii.
Când caracterul lui Hristos ia fiinţă în noi, principiul iubirii
jertfitoare de sine devine elementul călăuzitor al vieţii noastre.
Şi pe măsură ce înţelegem implicaţiile marii controverse, vom
învăţa că nu Dumnezeu, ci situaţia ca atare este cea care cere un
mare sacrificiu de sine sub forma pierderii, suferinţei sau morţii.
Când va veni acel timp, vom plăti de bunăvoie acest preţ, ştiind
că aceasta va aduce binecuvântări celorlalţi şi nouă de asemenea.
Dumnezeu nu va lua niciodată de la copiii Săi înaltul privi-
legiu de a trăi în viaţa lor legea iubirii jertfitoare de sine, şi
nici binecuvântarea şi educaţia obţinute astfel. De aceea, când
au apărut acele împrejurări care i-au permis lui Iov să sufere
pentru cauza pe care o iubea, Domnul nu a păstrat un zid de
protecţie în jurul lui. Dumnezeu nu a retras de la slujitorul
Său cea mai mare încredere şi cea mai înaltă onoare – darul
de a fi părtaş împreună cu Hristos la suferinţele Sale.
MARTORII LUI DUMNEZEU 301
Când aceste principii sunt înţelese, pacea lui Dumnezeu este
păstrată în credincios, oricât de grea ar fi încercarea pe care
Dumnezeu o îngăduie. De aceea, Satana caută continuu să ne
răpească aceste principii, ca să ne împiedice să intrăm în odih-
na lui Dumnezeu.
O suferinţă de neevitat
Acceptarea lui Dumnezeu ca Făcător de planuri implică o
încredere şi supunere totală din partea credinciosului faţă de
orice ar alege să trimită sau să îngăduie Tatăl nostru cel veşnic
în iubirea şi înţelepciunea Sa infinită. Deseori, ceea ce
Dumnezeu îngăduie să sufere copiii Săi, este diferit de ceea ce ei
au plănuit pentru ei înşişi. Dacă Dumnezeu ar fi spus tânărului
Iosif: „Stai jos şi fă un plan pentru slujirea ta viitoare pentru
Mine”, cu siguranţă că nu ar fi inclus aici o perioadă de slujire
în Egipt, urmată de închiderea în acea temniţă murdară (vezi
Geneza 37,12-28 şi 39,19-20).
Tot astfel, Daniel şi cei trei prieteni ai săi nu ar fi inclus în pla-
nul lor o viaţă întreagă petrecută în captivitatea babiloniană, dacă
li s-ar fi oferit ocazia să-şi planifice ei viitorul (vezi Daniel 1,1-7).
Ioan Botezătorul nu ar fi cerut să fie într-o închisoare romană şi
nici să fie decapitat (vezi Matei 14,1-12). Apostolul Pavel nu ar
fi ales infirmitatea unei vederi slabe (vezi Fapte 9,9; Galateni
6,11), arestarea sa (vezi Fapte 21) sau moartea de martir (vezi
Faptele apostolilor, cap. 50), iar Iov nu ar fi ales niciodată să
rămână fără nici o avere, fără copii şi cu sănătatea ruinată,
ajungând să sufere cum numai puţini au suferit vreodată (vezi
Iov 1,13 – 2,10).
O vedere extremă
Deoarece noi nu am plănui niciodată să suferim pentru noi
sau pentru cei dragi, tindem să credem că nici Tatăl nostru
ceresc nu ar permite să ni se întâmple astfel de lucruri. În ciuda
evidenţei clare că El permite astfel de suferinţe, unii merg până
acolo încât cred că singurul lucru pe care-l va face Dumnezeu
302 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
pentru copiii Săi va fi să-i binecuvânteze cu sănătate, prosperi-
tate şi viaţă. Ei gândesc că, din moment ce Dumnezeu este atot-
puternic şi iubitor, El nu va îngădui niciodată să vină suferinţa
şi moartea peste copiii Săi, cu excepţia faptului că lipsa lor de
credinţă L-ar împiedica să-Şi exercite voinţa de partea lor. Drept
urmare, dacă un credincios moare sau suferă din cauza bolii sau
unei nenorociri, ei trag concluzia că singurul motiv pentru
aceasta este necredinţa, vreun păcat ascuns, sau amândouă.
Această credinţă falsă, combinată cu un spirit de înălţare de
sine, îi face să judece cu uşurinţă pe alţii. Astfel, în ochii lor,
orice creştin care a murit de-a lungul veacurilor, inclusiv marii
apostoli, profeţi şi martiri, sunt judecaţi ca lipsindu-le credinţa
şi neprihănirea.
Atâta timp cât se menţine o rătăcire atât de gravă, este impo-
sibil ca Dumnezeu să împlinească scopul Său profund, minunat
şi tainic în cei ce au astfel de vederi, aşa că ei nu pot intra în
odihna Lui. Pierderile şi suferinţele pentru care credinţa lor nu
oferă nici un loc, îi vor aduce în confuzie şi necaz, conducându-i
să se îndoiască de bunătatea, mila şi iubirea Tatălui lor ceresc.
Ei vor fi chinuiţi de îndoieli, întrebându-se ce au greşit şi se vor
mira de ce Dumnezeu nu le arată greşelile. Vor simţi că El i-a
părăsit şi lucrează împotriva lor; că nu Îşi păstrează legămân-
tul şi face făgăduinţe pe care nu le păstrează. Până ce nu va fi
corectat acest mod greşit de gândire, ei nu vor găsi adevărata
pace şi odihnă.
Este adevărat că Dumnezeu este atotiubitor şi atotputernic,
şi că nu doreşte să vadă pe copiii Săi suferind şi murind. El
are nevoie de o grupare vie de credincioşi, prin care să poată
încheia lucrarea, şi, în cele din urmă, El va avea o astfel de
grupare. Dar, până atunci, trebuie să înţelegem că problema
nu constă în ceea ce vrea Dumnezeu, ci ceea ce cere marea
luptă. Bătălia veacurilor nu poate fi câştigată fără sacrificii şi
suferinţă din partea tuturor copiilor lui Dumnezeu. Aceasta
poate varia de la caz la caz, în funcţie de împrejurările şi
nevoile care se ridică. De la unii din copiii lui Dumnezeu se
cere o jertfă deplină, cum a fost în cazul lui Lazăr, Ioan
Botezătorul şi toţi ceilalţi martiri. Atunci când credinciosul nu
este dispus să ofere tot ceea ce cere marea luptă, biruinţa fina-
lă este amânată. Principiul după care trebuie să se lucreze
MARTORII LUI DUMNEZEU 303
este slujirea pentru alţii indiferent de costul personal. Orice
amestec al slujirii de sine va împiedica progresul atât pentru
credincios, cât şi pentru cauza lui Dumnezeu.
Sacrificiul lui Dumnezeu
Nu putem găsi un exemplu mai bun cu privire la diferenţa
dintre ceea ce vrea Dumnezeu şi ceea ce trebuie să accepte ca
fiind necesar pentru încheierea marii lupte, decât faptul că El a
fost de acord ca Hristos să se jertfească pentru păcătoşi. Nu era
nimic pe care Tatăl să-l dorească mai puţin, decât să-L vadă pe
Hristos părăsind prezenţa Sa, venind pe pământ şi trecând
printr-o viaţă de mari suferinţe şi umiliri, care urma să se sfâr-
şească printr-o moarte crudă şi nemeritată din partea poporului
pe care venise să-l salveze.
Dacă ar fi existat vreo altă cale prin care Dumnezeu să poată
încheia marea luptă şi să ne asigure mântuirea fără ca Hristos
şi vreunul din copiii Săi să sufere şi să moară, cu siguranţă că
ar fi folosit-o. Dar nu a existat nici o alternativă. Decizia lui
Dumnezeu de a rezolva problema păcatului presupunea ca
Hristos şi cei ce se vor bucura de binecuvântările mântuirii, să
sufere şi să moară dacă era nevoie pentru a înfrânge vrăjmaşul.
Dumnezeu nu sacrifică niciodată oameni pentru a-Şi apăra
onoarea sau pentru a-Şi întemeia împărăţia. Nu El este cel care
cere acest sacrificiu. De aceea nu putem spune că scopul scuză
mijloacele. Trebuie să acceptăm, după cum acceptă şi El, că fără
sacrificiu nu poate fi rezolvată problema păcatului. Nu putem
intra în pacea odihnei de Sabat a lui Dumnezeu dacă nu urmăm
acest principiu. Şi dacă nu intrăm în odihna Sa, vom fi foarte
tulburaţi în mintea şi spiritul nostru atunci când vor veni peste
noi dezastre şi necazuri.
Cine poate da mărturie?
Scopul pentru care Dumnezeu înrolează pe urmaşii Săi în oşti-
rea Sa nu este doar acela de a le oferi puterea Sa vindecătoare şi
protecţie. Toţi sunt salvaţi pentru a sluji, pentru a descoperi
304 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
caracterul Său adevărat, drept, iubitor şi neprihănit în lupta
împotriva răului şi a conlucra cu El în această lucrare nobilă de
a pune capăt răzvrătirii din univers. Ca martori ai Săi nu putem
face această lucrare fără să fim părtaşi cu El în suferinţele Sale.
Pavel, care a înţeles şi acceptat acest principiu, este un exemplu
bun pentru noi. El a spus:
„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să
credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.” Filipeni 1,29.
„Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci
ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încer-
care, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” Romani 5,3.4.
Prezenţa necazurilor şi suferinţei în viaţa lui Pavel nu i-a tul-
burat deloc pacea. Înţelegând caracterul lui Dumnezeu şi felul
în care lucrează El, Pavel a putut recunoaşte că suferinţele
ocupă un loc esenţial în slujirea sa pentru Dumnezeu şi pentru
semenii săi. El cunoştea valoarea necazurilor şi suferinţei în
dezvoltarea unei experienţe creştine şi el a acceptat natura măr-
turiei pe care o putea da doar în aceste condiţii. El şi-a dat
seama că suferinţele îi ofereau un privilegiu pe care nici îngerii
nu-l aveau. De aceea, nu numai că a acceptat aceste încercări cu
pace în suflet, dar s-a şi bucurat în suferinţă. Această atitudine
va fi împărtăşită de toţi cei care intră în odihna lui Dumnezeu.
„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul
meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul
Lui, care este biserica.” Coloseni 1,24.
În această privinţă, ne putem bucura şi noi de acest privilegiu
pe care îngerii nu-l vor experimenta niciodată. Putem aduce o
mărturie în favoarea lui Dumnezeu, pe care oştile cereşti fără
păcat nu o pot aduce niciodată, pentru că ele nu au nimic de-a
face cu sărăcia, durerea, boala, persecuţia şi moartea. Ceea ce
face ca acest privilegiu să fie şi mai însemnat, este faptul că
mărturia noastră este esenţială pentru cauza lui Dumnezeu,
astfel încât marea luptă nu poate fi încheiată fără ea. De aceea
Dumnezeu spune că noi suntem martorii Săi, chemaţi să desco-
perim prin declaraţie şi demonstraţie că El este Adevărul.
„,Voi sunteţi martorii Mei’ zice Domnul, ,voi şi Robul Meu pe
care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu
Sunt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după
Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul, şi în afară de Mine nu este
MARTORII LUI DUMNEZEU 305
nici un mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu
sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori’ zice Domnul, ,că
Eu sunt Dumnezeu.’” Isaia 43,10-12.
Cum putem da mărturie?
Din păcate, pretinşii creştini îşi închipuie de regulă că a da
mărturie nu înseamnă nimic mai mult decât a vorbi în favoarea
lui Dumnezeu, după cum suporterii politici vorbesc în favoarea
candidaţilor lor. Dacă ar fi aşa, copiii lui Dumnezeu nu ar trebui
să ajungă niciodată în situaţii grele, în care să sufere şi uneori
să moară. Dar, în timp ce predicarea Cuvântului şi curajul de a
împărtăşi şi altora convingerile noastre constituie o parte vitală
a mărturiei creştine, Dumnezeu cere mai mult decât atât. El are
nevoie de creştini ale căror vieţi demonstrează că Legea poate fi
ţinută la fel de bine în orice împrejurări.
Din acest motiv Domnul permite Satanei să-i îndurereze
uneori pe copiii Săi. De aceea i-a îngăduit Satanei să ia posesiu-
nile lui Iov, să-i omoare copiii şi să-i distrugă sănătatea. Acest
lucru ne explică de ce a pierit Ioan Botezătorul, de ce a fost lovit
Lazăr cu acea boală fatală şi de ce martirii au demonstrat cu cre-
dincioşie că presiunea îngrozitoare a persecuţiei şi morţii nu
putea să schimbe slujirea lor faţă de Dumnezeu. Toţi aceşti sufe-
rinzi au înţeles într-o măsură mai mică sau mai mare că pentru
aceasta se aflau în lume – să fie
martori ai lui Dumnezeu – nu
doar să primească mântuirea.
Cu cât au înţeles mai bine
aceste principii şi cu cât mai pro-
fundă a fost consacrarea lor pen-
tru o astfel de slujire, cu atât
mai uşor au putut menţine o
pace netulburată chiar şi în cele
mai întunecate ore de încercare.
După cum am văzut, ei au putut
să se bucure, deoarece ştiau că
aveau privilegiul de a da o măr-
turie vitală pentru cauza lui
306 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

Dumnezeu şi pentru propria mântuire, mărturie pe care nici

chiar îngerii nu puteau să o dea. Faptul că Dumnezeu i-a îngă-
duit Satanei să-i îndurereze nu era o taină pentru ei. Aceasta
făcea parte din acel plan desăvârşit prin care Dumnezeu va
pune capăt în cele din urmă domniei păcatului. Ei s-au bucurat
să-şi supună trupurile lor la orice suferinţă pe care Dumnezeu o
îngăduia ca fiind necesară pentru îndeplinirea acestor obiective,
şi de aceea i-au uimit pe persecutorii lor cu cântările lor voioase
în timp ce mureau.
Generaţia finală de creştini trebuie să înveţe să calce pe
urmele martirilor, pentru a-şi îndeplini misiunea lor divină. O
astfel de trezire în rândul copiilor lui Dumnezeu va înălţa gân-
direa lor până ce se vor odihni liniştiţi în asigurarea că
„Dumnezeu nu conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar
ei să fie conduşi, dacă ar vedea de la început sfârşitul şi dacă ar
înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucră-
tori cu El.” Hristos, Lumina lumii, cap. 22, ultimul paragraf.
Frumuseţea nepătată a odihnei desăvârşite de Sabat este
experienţa minunată care îi aşteaptă pe toţi cei care înţeleg,
acceptă şi trăiesc aceste principii. Perplexităţile vor dispărea şi
înaintea lor se va deschide o cărare netedă. Ei se vor putea bucu-
ra în suferinţă, ştiind că atâta timp cât ea nu este rezultatul pro-
priei neascultări, este un privilegiu acordat lor de a fi martori ai
lui Dumnezeu la un nivel pe care nici îngerii nu-l cunosc. Când
fiecare dintre copiii lui Dumnezeu se consacră unei astfel de slu-
jiri, sfârşitul va veni curând.
CAPITOLUL 22
Viaţa lui Iov
(O citire atentă şi cu rugăciune a textului din Iov 1,1 – 2,13 ne
va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
existat o ocazie în care Satana, prinţul acestei lumi,
A s-a prezentat la o adunare a fiilor lui Dumnezeu (vezi
Iov 1,6). Iehova l-a invitat pe Satana să explice cum se împăca
ascultarea desăvârşită a lui Iov cu pretenţia sa că Legea nu
poate fi ţinută în orice împrejurare de către fiinţele create.
Viaţa lui Iov demonstra falsitatea pretenţiilor Satanei, căci
dacă un om care locuia în carnea muritoare şi păcătoasă putea
asculta de legea desăvârşită, atunci şi alţii puteau face aceas-
ta. Şi dacă muritorii cei căzuţi puteau ţine legea lui
Dumnezeu, bineînţeles că locuitorii nepătaţi ai universului nu
aveau nici o scuză pentru răzvrătire.
Mai presus de orice, neprihănirea lui Iov condamna calea
urmată de Satana. Patriarhul credincios slujea lui Dumnezeu
în condiţii mult mai grele decât cele experimentate de locuito-
rii tărâmului nepătat. Hărţuit zilnic de ispite şi împovărat de
carnea slabă, căzută, păcătoasă şi muritoare, Iov aducea o
mărturie continuă în favoarea faptului că legea lui Dumnezeu
a fost dată pentru binecuvântarea şi protecţia tuturor creatu-
rilor Sale.
De aceea, Dumnezeu a adresat Satanei următoarele cuvinte
din iubire pentru el:
308 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„Domnul a zis Satanei: ,De unde vii?’ Şi Satana a răspuns
Domnului: ,De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe
care am făcut-o pe el.’ Domnul a zis Satanei: ,Ai văzut pe robul
Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără pri-
hană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de
la rău.’” Iov 1,7.8.
Ascultarea credincioasă a lui Iov I-a oferit lui Dumnezeu un
argument puternic, pe care-l putea folosi pentru a apela la inima
Satanei, ca el să renunţe la mândria şi încăpăţânarea sa. De
aceea, atunci când Dumnezeu l-a îndemnat pe Satana să ţină
seama de ascultarea lui Iov, El îl întreba de fapt ce altă dovadă
îi mai trebuia ca să pună capăt luptei.
Adevărata acuzaţie
Neîncercând să nege faptul că Iov era ascultător, Satana i-a
atribuit în schimb nişte motive false.
„Şi Satana a răspuns Domnului: ,Oare degeaba se teme Iov de
Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui?
Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara.
Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-te de tot ce are, şi sunt încre-
dinţat că Te va blestema în faţă.’” Iov 1,9-11.
Aici, Satana şi-a arătat în mod clar poziţia faţă de legea lui
Dumnezeu, şi anume că ea poate fi ţinută doar în unele împre-
jurări. Satana a argumentat că Iov a putut ţine Legea atâta
timp cât a fost favorizat cu prosperitate şi protecţie, dar dacă
aveau să fie schimbate aceste condiţii cu necazuri şi suferinţe,
Iov îşi va da pe faţă răutatea. Aceasta este o solie foarte des pro-
movată prin intermediul literaturii, în care cei buni ascultă de
Lege un timp, până ce ajung să creadă că trebuie călcată pentru
a distruge pe făcătorii de rele.
Pe măsură ce controversa cu privire la Iov se aprindea tot mai
tare, Satana a făcut şi mai clară poziţia sa prin intermediul lui
Elifaz din Teman şi prietenii săi.
„Un cuvânt s-a furişat până la mine, şi urechea mea i-a prins
sunetele uşoare. În clipa când vedeniile de noapte frământă gân-
dul, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, m-a apu-
cat groaza şi spaima, şi toate oasele mi-au tremurat. Un duh a
VIAŢA LUI IOV 309
trecut pe lângă mine. . . Tot părul mi s-a zbârlit ca ariciul. . . Un
chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi am
auzit un glas care şoptea încetişor. . .” Iov 4,12-16.
Prin aceste cuvinte Elifaz pretindea că a primit informaţiile
sale prin inspiraţie directă, dar era o inspiraţie satanică, nu
divină. Dumnezeu a arătat că nu El era sursa sa de inspiraţie
atunci când, la sfârşitul dramei, l-a învinuit pe Elifaz că a vor-
bit lucruri neadevărate despre El (vezi Iov 42,7). Dacă nu
Dumnezeu era sursa, atunci singura sursă care mai rămânea
era Satana. În felul acesta putem fi siguri că Elifaz a acţionat ca
agent al Satanei atunci când a spus:
„Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat
înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici
în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi, cu
cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag obâr-
şia din ţărână, şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!” Iov 4,17-19.
Ideea fundamentală din învinuirea pe care o aduce Satana şi
agenţii săi este aceea că Dumnezeu nu are încredere în slujito-
rii Săi. Marele înşelător susţine că Dumnezeu poate să pretindă
ascultare de la servii Săi doar atunci când îi ţine sub controlul
Său. Dincolo de aceasta, nu se mai poate încrede în ei că Îi vor
rămâne credincioşi. Astfel, Satana a căutat să justifice separa-
rea sa de guvernarea lui Dumnezeu.
Se putea încrede Dumnezeu în Iov?
Când Dumnezeu s-a confruntat cu acuzaţiile mincinoase ale
Satanei la întâlnirea în care s-a discutat despre ascultarea lui
Iov, nu trebuia să-i facă vreo concesie Satanei. Toate sfaturile şi
judecăţile Creatorului sunt făcute într-o neprihănire absolută şi
de aceea sunt de neschimbat. Dacă nu ar fi fost aşa, Tatăl cel veş-
nic nu ar fi permis niciodată Satanei să ameninţe poziţia lui Iov.
Dar Dumnezeu a înţeles temelia credinţei şi ascultării lui Iov.
El a avut încredere că Iov va aduce mărturia de care era nevoie,
chiar dacă aceasta presupunea ca el să plătească un preţ înfri-
coşător prin pierderea celor dragi, a sănătăţii şi a posesiunilor
materiale. De aceea, Iehova a avut încredere să-l lase pe Iov în
puterea Satanei.
310 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Satana a căutat să dovedească pretenţia sa îndrăzneaţă cum
că Iov va continua să asculte doar atâta timp cât se bucură de o
protecţie specială şi prosperitate, dar odată ce acestea îi sunt
luate, a prezis el, patriarhul are să-L blesteme pe Dumnezeu în
faţă. Satana a schimbat imediat starea lui Iov într-una de pier-
deri tragice şi suferinţă. Nimic din toate acestea nu a fost rezul-
tatul păcatelor lui Iov şi nici nu a fost lucrarea lui Dumnezeu,
chiar dacă prin mărturia veritabilă a lui Iov, cauza Sa a fost
binecuvântată în mare măsură.
Satana a fost cel care l-a deposedat imediat pe Iov de turmele
sale (Iov 1,13-17), de copiii săi (Iov 1,18-19) şi de sănătatea sa
(Iov 2,7-8). Pentru a aduce şi mai multă presiune asupra lui,
Satana a ademenit-o pe soţia lui Iov să pună la îndoială atitudi-
nea sa şi să-l ispitească să renunţe la credincioşia faţă de
Dumnezeu (Iov 2,9). „Dar Iov i-a răspuns: ‚Vorbeşti ca o femeie
nebună. Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi
răul?’ În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui.” Iov 2,10.
Iov a rămas tare ca stânca în mijlocul furtunii năprasnice.
Cuvintele sale de încredere desăvârşită au inspirat pe mulţi
care au suferit ca urmare a implicaţiilor marii lupte.
„Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua, şi şi-a tuns capul.
Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat, şi a zis: ‚Gol am
ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul
pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie
Numele Domnului!’” Iov 1,20-21.
Iov a trecut încercarea cu brio, ceea ce l-a calificat să primească
o descoperire nouă cu privire la desăvârşirea şi puterea lui Dum-
nezeu, mai presus de tot ce a putut cunoaşte înainte. În capitolele
38 la 41 din cartea lui Iov citim cum Dumnezeu a deschis cartea
naturii şi l-a binecuvântat pe patriarh cu o înţelegere minunată
despre puterea şi iubirea Sa. Drept urmare, Iov şi-a văzut nimic-
nicia în comparaţie cu maiestatea lui Dumnezeu, şi a fost astfel
împuternicit să facă un pas înainte în dezvoltarea sa spirituală.
A scuzat scopul mijloacele?
Tăria de caracter a lui Iov în faţa suferinţei a oferit o măr-
turie omenească care a confirmat poziţia lui Dumnezeu şi a
VIAŢA LUI IOV 311
îndreptăţit caracterul Său. A fost mijlocul prin care s-a obţinut
dovada finală.
Aceasta poate da aparenţa că scopul justifică mijloacele, dar
este aşa? În nici o situaţie Dumnezeu nu lucrează pe baza unui
astfel de principiu. El foloseşte doar acele procedee care sunt
drepte ca atare. El îngăduie să suferim în şcoala vieţii pentru a
fi întăriţi. Suferinţele noastre sunt uneori rezultatul propriilor
greşeli, alteori nu. Dar chiar şi în cele mai dificile momente,
Dumnezeu nu permite să fim ispitiţi mai presus de cât putem
suporta, atâta timp cât ne încredem în El (vezi 1 Corinteni 10,13).
Aşa că, deşi s-ar putea să nu înţelegem unele din căile lui Dum-
nezeu, prin credinţă putem cunoaşte că ele sunt drepte, deoare-
ce Însuşi Dumnezeu este suma a toată dreptatea şi nu poate
lucra decât în felul acesta. De aceea putem înţelege că accepta-
rea din partea lui Dumnezeu ca Satana să-i provoace suferinţe
lui Iov a fost cu totul dreaptă şi fără greşeală. Ca şi copii ai lui
Dumnezeu, noi credem acest lucru oricare ar fi argumentele pre-
zentate şi oricât de convingătoare ar fi aparenţele ce declară
contrariul. Dacă nu facem aceasta, singura alternativă este
aceea de a-L respinge pe Dumnezeu, socotindu-L un mincinos, şi
a ne alătura Satanei.
Dumnezeu nu este nedrept niciodată şi nu recurge la mijloa-
ce necinstite doar pentru că scopul pare că scuză mijloacele.
Ceea ce Dumnezeu a făcut în conlucrare cu Iov a fost rezultatul
unui principiu drept – legea iubirii jertfitoare de sine. Aceasta
este legea vieţii atât în cer, cât şi pe pământ. Când Dumnezeu a
permis Satanei să se atingă de Iov, El a acceptat consacrarea
credincioasă a patriarhului de a-L sluji pe Domnul său cu orice
preţ, lucru ce avea să conducă la încheierea marii lupte.
Dumnezeu era prea iubitor ca să refuze acest serviciu din par-
tea lui Iov şi binecuvântarea ce rezulta de aici.
„Mângâietorii” lui Iov
Satana era hotărât să distrugă odihna de Sabat a lui Iov. El a
încercat să obţină aceasta convingându-l pe Iov că necazurile sale
erau rezultatul direct al propriei păcătoşenii – nu pentru că Satana
îl făcea să sufere. Lucrând prin agenţii săi, care erau autorităţi
312 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
recunoscute în materie de religie, Satana a căutat să imprime în
mintea patriarhului convingerea că un Dumnezeu mânios îl chinu-
ia din cauza marii sale răutăţi. Argumentele lor erau bazate pe logi-
ca simplă ce susţine că păcatul este cauza bolii, care la rândul ei
aduce moartea, şi oriunde există suferinţă trebuie să fie şi păcat, fie
că este vizibil sau nu. Deoarece Iov era rău chinuit, ei au gândit că
păcatul său trebuie să fi fost foarte mare.
Avem un exemplu al argumentelor lor în cuvintele exprimate
de Elifaz: „Adu-ţi aminte, te rog: care nevinovat a pierit? Care
oameni neprihăniţi au fost nimiciţi? După câte am văzut eu,
numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră
roadele! Aceia pier prin suflarea lui Dumnezeu, nimiciţi de vân-
tul mâniei Lui.” Iov 4,7-9.
Sub inspiraţia Satanei şi călăuzirea sa, aşa-zişii prieteni ai lui
Iov au continuat să-i impună aceste argumente, cu toate că el a
refuzat categoric să le accepte. Ei au mers până acolo că au spus:
„Să ştii că Dumnezeu te pedepseşte mai puţin decât meriţi după
vina ta.” Iov 11,6 (conform NRSV). Aceasta a fost logica celor doi
oameni care, în loc să-l ajute pe Iov, au pus o şi mai mare pova-
ră asupra sa.
Ca de obicei, vrăjmaşul a prezentat doar o parte a adevăru-
lui pentru a sprijini cauza sa. În timp ce este adevărat că
„numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră
roadele” (Iov 4,8), nu este adevărat că niciodată cei nevinovaţi
nu pier şi cei neprihăniţi nu sunt nimiciţi (Iov 4,7). Adevărul
este că, în timp ce cei răi pier din cauza păcătoşeniei lor, de
multe ori copiii lui Dumnezeu mor şi ei, dar ei mor pentru că
sunt neprihăniţi. De fapt, cu cât mai neprihăniţi sunt, cu atât
mai mult există posibilitatea de a fi chemaţi să slujească înain-
tării cauzei lui Dumnezeu aducând jertfa supremă.
Deşi prietenii săi nu înţelegeau aceste principii, Iov le-a înţe-
les cu siguranţă. În felul acesta el a stat ca un reprezentat al lui
Dumnezeu în această controversă, în timp ce ei au fost de par-
tea Satanei. Tot timpul cât au stat împreună acesta a fost
subiectul disputat. În cele din urmă, Dumnezeu a avut ultimul
cuvânt, aprobând atitudinea lui Iov şi condamnând poziţia luată
de „mângâietorii „ săi (vezi Iov 42,7-8).
Dacă acei oameni ar fi avut succes în a-l convinge pe Iov că toate
suferinţele erau rezultatul păcatelor sale, i-ar fi răpit odihna de
VIAŢA LUI IOV 313
Sabat. Din fericire, ei nu au putut face aceasta, iar patriarhul a
putut astfel să-şi menţină relaţia plină de încredere cu Sursa lui
cea măreaţă.
Înţelegerea lui Iov
Un factor vital în succesul lui Iov ca martor al lui Dumnezeu
a fost cunoştinţa că atât cei răi cât şi cei buni pier; cei răi pier ca
urmare a răutăţii lor, iar cei drepţi pier din cauza neprihănirii
lor. Iov şi-a exprimat această convingere în felul următor:
„Ce-mi pasă la urma urmei? Căci, îndrăznesc s-o spun: El
nimiceşte pe cel nevinovat ca şi pe cel vinovat.” Iov 9,22.
Cunoştinţa sigură a lui Iov cu privire la faptul că boala, sufe-
rinţa, pierderile grele şi moartea nu sunt rezervate doar celor
răi, ci au un scop important în lupta creştină, l-a ajutat să se
odihnească în asigurarea că era de partea Tatălui Său ceresc. În
ciuda insistenţelor continue din partea aşa-zişilor săi prieteni,
cum că suferinţa sa arăta că el era o persoană foarte rea, Iov a
mărturisit cu hotărâre contrariul, deoarece era un om drept care
păzise poruncile lui Dumnezeu. Unii pot interpreta această măr-
turie ca fiind îndreptăţire de sine şi lăudăroşenie, dar nu aşa
stau lucrurile. Era o mărturie vie şi mişcătoare cu privire la ceea
ce a făcut Dumnezeu pentru el, în el şi prin el. Nu a fost laudă
de sine, ci apărarea lucrării lui Dumnezeu.
„Iov a luat din nou cuvântul, a vorbit în pilde şi a zis: ,Viu este
Dumnezeu, care nu-mi dă dreptate! Viu este Cel Atotputernic,
care îmi amărăşte viaţa, că atâta vreme cât voi avea suflet, şi
suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele, buzele mele nu vor
rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat.
Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Până la cea din
urmă suflare îmi voi apăra nevinovăţia. Ţin să-mi scot drepta-
tea, şi nu voi slăbi; inima nu mă mustră pentru nici una din zile-
le mele.’” Iov 27,1-6.
Istoria lui Iov demonstrează foarte clar că în timp ce este de o
importanţă vitală să mărturisim păcatul din noi, este la fel de
important să refuzăm să-l mărturisim atunci când nu există.
Satana îşi găseşte plăcerea în a aduce în faţa noastră păcate pe
care le-am mărturisit şi lepădat, îndemnându-ne să le mărturisim
314 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
iarăşi. A face astfel, înseamnă să nu credem făgăduinţele prin
care Dumnezeu ne asigură că ne-a iertat şi curăţit de păcatul nos-
tru, luându-l de la noi şi punându-l departe în sanctuar. Fiecare
creştin trebuie să cunoască ceea ce a înţeles Iov, şi anume că în
timp ce păcatul aduce boală, suferinţă şi moarte, el nu este singu-
ra cauză pentru astfel de probleme. Trebuie să acceptăm că
Satana poate să aducă aceste lucruri chiar şi asupra celei mai
neprihănite persoane, şi uneori Dumnezeu îi permite să facă
aceasta, oferindu-ne astfel privilegiul de a suferi împreună cu
Domnul nostru.
În zilele lui Hristos
Aceeaşi rătăcire susţinută de către „mângâietorii” lui Iov era
învăţată şi de către iudeii din zilele lui Hristos. Acest lucru
poate fi văzut, de exemplu, atunci când Isus a vindecat un om
orb iar ucenicii, reflectând teologia rătăcită a iudeilor, au între-
bat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui,
de s-a născut orb? Isus a răspuns: ‚N-a păcătuit nici omul aces-
ta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrări-
le lui Dumnezeu.’” Ioan 9,2.3.
Întrebarea ucenicilor descoperea opinia care era populară în
timpul lor. Teologia existentă învăţa că suferinţa era o indicaţie
sigură cu privire la cultivarea păcatului. Prin această credinţă,
se adăuga o mare povară asupra celui ce suferea, care nu numai
că trebuia să suporte durerea cauzată de suferinţa fizică, dar era
acuzat pe deasupra şi de conştiinţa sa educată greşit, iar seme-
nii săi îi aruncau priviri de condamnare.
„În general, iudeii credeau că păcatul e pedepsit în viaţa
aceasta. Orice suferinţă era privită ca pedeapsă pentru vreo
faptă rea, fie a suferindului, fie a părinţilor lui. Este adevărat că
orice suferinţă vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevă-
rul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului şi al
urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele şi
moartea vin de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din
cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse
vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra
şi povara de a fi privit ca un mare păcătos. . . .
VIAŢA LUI IOV 315
Suferinţa, persecuţia şi chiar moartea nu constituie nişte
indicaţii pozitive cum că există păcat în viaţă. Iov a suferit
groaznic, dar el a fost un om drept, iar cei care argumen-
tează susţinând contrariul, iau aceeaşi poziţie ca şi oame-
nii folosiţi de Satana ca să distrugă credinţa lui Iov şi să-l
deposedeze de odihna sa de Sabat.
Dumnezeu dăduse o învăţătură pentru a contracara mentali-
tatea aceasta. Istoria vieţii lui Iov arătase că suferinţa este
adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Îşi aduce la îndepli-
nire planurile harului Său. Dar Israel n-a înţeles învăţătura.
Aceeaşi eroare, pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii
lui Iov, a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe Hristos.”
Hristos, Lumina lumii, cap. 51, par. 20 şi 22 de la urmă.
Aceste principii trebuie înţelese bine dacă poporul lui
Dumnezeu vrea să-şi menţină experienţa odihnei de Sabat în
faţa împotrivirii şi morţii cu care vor fi confruntaţi cei ce duc
lupta creştină. Fără această cunoştinţă, cei ce fac parte din
poporul lui Dumnezeu, Îl vor părăsi pe Domnul lor atunci când
El va avea cea mai mare nevoie de ei. Dar când aceste principii
fac parte din viaţa lor, ei îi vor uimi până chiar şi pe vrăjmaşii
lor cu pacea pe care o vor avea, iar Dumnezeu va face din urma-
şii Săi credincioşi nişte martori de cel mai înalt grad.

CAPITOLUL 23
Ioan Botezătorul
(O citire atentă şi cu rugăciune a versetelor din Ioan 3,22-36;
Luca 7,18-23, împreună cu cap. 22 din Hristos, Lumina lumii ne
va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
Ispitele Satanei
devărurile pe care Iov le-a învăţat în împrejurări con-
A strângătoare, au fost învăţate şi de Ioan Botezătorul în
timp ce se afla în închisoarea lui Irod. Ioan şi-a îndeplinit cu cre-
dincioşie misiunea sa divină numai pentru a fi răsplătit, aşa
cum se părea, prin a fi lăsat să lâncezească într-o închisoare
romană. Satana a văzut că acum era ocazia ca să-l asalteze cu
îndoieli cu privire la misiunea lui Hristos şi, prin urmare, cu pri-
vire la propria sa lucrare, ce pregătise calea pentru Hristos.
Chiar înainte de a fi aruncat în închisoare Ioan a fost ispitit
să nutrească simţăminte de concurenţă şi gelozie prin raportu-
rile aduse de ucenicii săi cu privire la popularitatea crescândă a
lui Isus.
„Au venit, deci, la Ioan şi i-au zis: ,Învăţătorule, Cel ce era cu
tine dincolo de Iordan, şi despre care ai mărturisit tu, iată că
botează, şi toţi oamenii se duc la El.’” Ioan 3,26.
Gânduri şi temeri ca acestea l-au chinuit pe Ioan în timp ce
era sortit lipsei de activitate în temniţa sa singuratică. Ucenicii
IOAN BOTEZĂTORUL 317
săi, care veneau pe la el, s-au purtat asemenea mângâietorilor
lui Iov, când i-au adus veşti despre activităţile lui Isus, punân-
du-le într-o lumină nefavorabilă, ce inspira îndoială. Atitudinea
lor a descoperit o deficienţă care este o tendinţă comună a natu-
rii omeneşti: nu au putut vedea că învăţătorul lor putea servi lui
Dumnezeu prin moarte şi suferinţă. Acest lucru este de înţeles
în dreptul lor din cauza concepţiilor false pe care le-au cultivat
cu privire la împărăţia lui Hristos. În armonie cu ideile lor des-
pre anticiparea domniei mesianice, se afla aşteptarea lor ca
Hristos să-l elibereze pe Ioan din închisoare, deoarece văzuseră
că El avea puterea de a face aceasta.
Dacă ar fi fost receptivi la lumina divină cu privire la acest
subiect, ucenicii lui Ioan l-ar fi încurajat pe acesta asigurându-l
că singurul motiv pentru care Dumnezeu a permis Satanei să-l
pună într-o închisoare romană, era în scopul de a înainta cauza
pe care o iubeau atât de mult. În loc să fie neliniştiţi, nutrind
îndoieli, temeri, nesiguranţă şi întrebări tulburătoare cu privire
la misiunea lui Hristos, s-ar fi putut odihni liniştiţi în voinţa lui
Dumnezeu, descoperind principiile odihnei de Sabat.
Ioan a trebuit să lupte împotriva ispitei de a ceda gândurilor
negative ce se ridicau în imaginaţia sa.
„Viaţa lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întu-
nericul, tristeţea şi lipsa de mişcare din închisoare apăsau tare
greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să aducă
vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el.
Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închi-
soare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui Isus şi povesteau
cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest
nou Învăţător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe
Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui atât
de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viaţa?
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Îndoieli, care altfel
nu s-ar fi ivit, îi erau sugerate lui Ioan. Satana se bucura să
audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau sufletul
acestui trimis al Domnului. De câte ori aceia care se socotesc
prietenii unui om bun şi care sunt gata să-şi arate loialitatea se
dovedesc a fi vrăjmaşii cei mai primejdioşi ai lui! De câte ori, în
loc de a-i întări credinţa, cuvintele lor aduc apăsare şi descura-
jare!” Hristos, Lumina lumii, cap. 22, par. 2 şi 3.
318 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Problema rezolvată
Asemenea lui Iov în durerea sa, Ioan nu s-a întors către prie-
tenii săi ca să-i rezolve problema sau să găsească la ei consola-
re. A fost destul de înţelept ca să nu-şi sporească dificultăţile
discutându-le cu ucenicii săi şi aşteptând ca ei să acţioneze ca
rezolvatori ai problemei sale. De aceea, după cum a făcut şi Iov
înaintea sa, Ioan a câştigat în cele din urmă biruinţa asupra
ispitei. A încredinţat la doi dintre ucenicii săi misiunea de a
merge la Isus, singurul care putea rezolva problemele sale pe
deplin. Ei au venit la Hristos şi I-au pus întrebarea din partea
lui Ioan: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe
altul?” Matei 11,3.
Hristos nu le-a răspuns printr-o declaraţie, ci printr-o demons-
traţie. În timp ce ei aşteptau răspunsul Său, au observat lucrarea
Sa pe parcursul acelei zile. L-au văzut lucrând pentru cei bolnavi
şi predicându-le Evanghelia în timp ce ziua se scurgea. Lucrarea
era atât de solicitantă, grea şi încordată, încât El trebuia să
renunţe la orice confort pentru a sluji celor în nevoie. Tot ce au
văzut au spus apoi prizonierului singuratic (vezi Luca 7,18-23).
Reînnoirea consacrării
După cum a făcut şi Pavel mai târziu, Ioan şi-a dedicat viaţa
slujirii lui Dumnezeu. Acelaşi spirit care l-a însufleţit pe solul
neamurilor se afla şi în acest sol al iudeilor.
„Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu
nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăz-
neală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.”
Filipeni 1,20.
O asemenea dedicare i-a adus lui Ioan o pace adâncă şi o odih-
nă a spiritului. Dar, când a permis îndoielilor sugerate să pătrun-
dă în mintea sa, el a pierdut într-o oarecare măsură această bine-
cuvântată odihnă de Sabat. Meditând la raportul ce i s-a adus,
Ioan a văzut că viaţa sa de slujire jertfitoare de sine nu era decât
o reflectare a spiritului şi lucrării lui Hristos. El şi-a dat seama
că Domnul zidea o împărăţie pe aceeaşi temelie a lepădării de
sine care se manifesta şi în viaţa sa. Natura spirituală, pe care
IOAN BOTEZĂTORUL 319
Duhul Sfânt o formase în Ioan, răspundea la natura lui Hristos,
scăpându-l de concepţiile false cu privire la misiunea
Mântuitorului. Prin contemplare, el a fost schimbat tot mai mult
după asemănarea divină.
Înţelegerea proaspătă şi corectă cu privire la caracterul şi
lucrarea lui Hristos l-a condus să-şi consacre viaţa din nou cau-
zei pe care o iubea. Păşind astfel într-o cunoaştere mai înaltă,
viaţa lui s-a unit mai îndeaproape cu viaţa lui Hristos.
„Înţelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el
s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru moarte,
cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.” Hristos,
Lumina lumii, cap. 22, par. 16.
Un adevărat angajament
O astfel de consacrare cum a avut Ioan este un angajament
creştin pentru o slujire vie. Copilul încrezător al lui Dumnezeu
nu-şi va alege el viitorul. Nu trebuie să credem că nu vom fi
niciodată bolnavi sau că vom fi mereu scăpaţi de suferinţă şi
moarte. Trebuie să ne aşteptăm la probleme, încercări şi difi-
cultăţi în umblarea noastră zilnică creştină. Recunoaştem că
suntem martorii lui Dumnezeu, chemaţi să manifestăm nepri-
hănire în orice condiţii ar alege Domnul pentru noi. Am putea
să-I slujim lui Dumnezeu până la bătrâneţe ca Moise şi
Avraam, sau putem muri destul de tineri prin mijloace violen-
te, ca Ioan Botezătorul. Am putea fi chemaţi să ne petrecem
timpul în sclavie şi închisoare asemenea lui Iosif, sau putem să
slujim în încăperile regale ca Daniel şi tovarăşii săi. Putem fi
necunoscuţi sau faimoşi, după cum au fost apostolii şi marii
eroi ai Bibliei din Vechiul şi Noul Testament. Dacă vom fi prin-
tre cei 144.000, vom fi ridicaţi la cer fără să vedem moartea,
asemenea lui Enoh şi Ilie.
În ceremonia nunţii, cei ce se unesc îşi făgăduiesc unul altuia
iubire, onoare şi să se sprijine unul pe altul în boală şi sănătate,
în prosperitate sau în greutăţi, toată viaţa, până la moarte. În
mod asemănător, ca adevăraţi creştini, ne oferim să slujim lui
Dumnezeu în aceleaşi condiţii. Dumnezeu este Cel care decide
ce fel de slujire va ajuta cel mai bine la încheierea marii lupte.
320 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU IOAN BOTEZĂTORUL 321

În nici o împrejurare nu O încurajare pentru alţii

ne este dat să alegem noi
unde şi cum să slujim lui
Dumnezeu, acum sau în vii-
tor. Aceste decizii le poate
lua doar Maestrul Arhitect,
pentru că numai El cunoaş-
te ce va face ca lucrarea să
prospere şi ce o va împiedi-
ca. Fără îndoială, dacă am
alege conform dorinţelor
naturii omeneşti, am prefe-
ra să-I slujim lui Dumnezeu
într-o viaţă lungă şi prospe-
ră, dar dacă aceasta ar fi
soarta fiecăruia, mărturia
care este esenţială pentru încheierea cu succes a domniei
păcatului nu va mai fi dată niciodată. Unii trebuie să sufere şi
să moară pentru cauză, lucrarea lor fiind la fel de importantă
ca a acelora ce au fost chemaţi să ofere o viaţă întreagă de slu-
jire. Scurta perioadă de timp petrecută de Ioan în lucrare acti-
vă nu a fost mai puţin vitală decât perioada mai lungă în care
a slujit Moise.
Doar acea viaţă care este cu totul supusă alegerii lui
Dumnezeu în ce priveşte sănătatea sau boala, prosperitatea
sau greutăţile, viaţa sau moartea va fi în armonie cu principii-
le odihnei de Sabat. Un astfel de spirit supus poate fi menţi-
nut doar atunci când înţelegem şi acceptăm că suntem marto-
rii lui Dumnezeu asupra cărora Satana poate aduce când i se
permite nenorociri, boală, încercări, sărăcie, pierderi grele şi
moarte. Este necesar ca toţi cei ce pretind a fi urmaşii lui
Dumnezeu să înţeleagă acest principiu şi să trăiască prin el.
Dacă nu facem astfel, mai mult ca sigur vom căuta să planifi-
căm noi lucrarea lui Dumnezeu, în locul Lui. Drept urmare,
vom îngădui spiritului încrederii în sine să ne controleze, în
loc să ne încredem în rolul lui Dumnezeu ca Planificator al
nostru. Dacă vom urma pe această cale vom pierde din inima
şi viaţa noastră practică experienţa odihnei de Sabat şi pacea
binecuvântată a lui Dumnezeu.
Ar fi fost foarte uşor pentru Dumnezeu să-l salveze pe Ioan
Botezătorul din închisoarea lui Irod. Capacitatea Sa de a face
aceasta a fost demonstrată câţiva ani mai târziu când Petru a
fost eliberat din celula sa în miezul nopţii (vezi Fapte 12,3-17).
Înainte-mergătorul lui Hristos putea fi eliberat în mod asemă-
nător, dar a fost lăsat să piară pentru că Dumnezeu a ales în
mod specific să permită ca să vină asupra lui această soartă.
Motivele pentru care Dumnezeu a lăsat ca slujitorul Său să
piară nu au avut nimic de-a face cu vreo necredincioşie din par-
tea lui Ioan, pentru că nu ne este raportat nici un păcat al pro-
fetului. Dumnezeu a permis Satanei să-l lovească pe Ioan cu
suferinţă şi moarte din aceleaşi motive şi pe baza aceloraşi con-
diţii după care a permis Satanei să-l lipsească pe Iov de copiii
săi, de posesiunile sale şi de sănătatea sa. La amândoi aceşti
oameni li s-a oferit privilegiul minunat de a mărturisi în favoa-
rea poziţiei corecte a lui Dumnezeu cum că Legea putea fi păzi-
tă în orice condiţii fizice s-ar fi găsit ei.
„Pentru mulţi oameni, o taină profundă învăluie soarta lui
Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă şi
să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate
pătrunde taina acestei întunecate providenţe; dar încrederea
noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că
Ioan a fost părtaş la suferinţele lui Hristos. Toţi aceia care Îl
urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguran-
ţă, ei vor fi greşit înţeleşi de oamenii egoişti şi vor deveni o ţintă
pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El şi-a întemeiat împă-
răţia pentru a distruge principiul jertfirii de sine şi va lupta
împotriva lui oriunde acesta se va da pe faţă. . . .
Isus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El ştia că Ioan
va rezista în încercare. Bucuros s-ar fi dus Mântuitorul la Ioan,
să lumineze întunericul închisorii prin prezenţa Sa. Dar nu tre-
buia să Se arunce în mâinile vrăjmaşilor şi să primejduiască
propria lucrare. L-ar fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credin-
cios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii următori
urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea
paharul martirajului. Când urmaşii lui Isus aveau să zacă în
celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de tortură
322 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
sau pe rug, în aparenţă părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni, ce
încurajare avea să fie pentru inima lor gândul că Ioan
Botezătorul, despre a cărui credincioşie mărturisise Însuşi
Domnul Hristos, trecuse printr-o experienţă asemănătoare!
Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a tri-
misului lui Dumnezeu; dar viaţa aceea care ‚este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu’ nu putea să fie atinsă de pierzător
(Coloseni 3,3). El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos,
dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu
făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara ispitei.
În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa uni-
versului, care stătea ca martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de
Dumnezeu şi de oameni.
Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost
uitat. Totdeauna a avut tovărăşia îngerilor cereşti, care-i deschi-
deau înţelesul profeţiilor privitoare la Hristos şi al scumpelor
făgăduinţe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, aşa cum
aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare.
Pentru Ioan Botezătorul, ca şi pentru aceia care veneau după el,
era dată asigurarea: ‚Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfârşitul veacului’ (Matei 28,20).
Dumnezeu nu conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege
chiar ei să fie conduşi, dacă ar vedea de la început sfârşitul şi
dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreu-
nă-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălţat la cer, nici Ilie,
care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai
onoraţi decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoa-
re. ‚Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să
credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.’ (Filipeni 1,29). Şi din
toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor,
împărtăşirea cu suferinţele lui Hristos este încrederea cea mai
mare şi onoarea cea mai înaltă.” Hristos, Lumina lumii, cap. 22,
par. 1-4 şi 6 de la urmă.
Mărturia despre credincioşia lui Ioan pe care şi-a păstrat-o
până la sfârşit, a slujit cauzei lui Dumnezeu mult mai bine decât
dacă ar fi fost eliberat din temniţa sa întunecată. Avea să vină
timpul când mii de credincioşi urmau să moară pentru adevăr în
timpul Evului Mediu întunecat. În timp ce au îndurat torturi şi
au fost puşi în faţa execuţiei, au fost încurajaţi amintindu-şi că
IOAN BOTEZĂTORUL 323
Ioan a murit în împrejurări asemănătoare, meritând şi primind
mărturia personală a lui Hristos pentru slujirea sa dedicată şi
nepătată (vezi Luca 7,24-30). Cunoscând acest lucru, cei care au
pierit sub dominaţia papală au putut să facă faţă acuzaţiilor
mincinoase ale Satanei, fiind conştienţi că mureau nu pentru că
erau nişte călcători ai legii lui Dumnezeu, ci pentru că erau cre-
dincioşi acestei legi. O astfel de înţelegere ne va oferi şi nouă
odihna de Sabat de care avem nevoie când vom întâmpina per-
secuţie în viitor.
O distincţie vitală
Pentru a evita înţelegerile greşite sau extremele, trebuie făcu-
tă o distincţie între necazurile ce vin asupra individului ca rezul-
tat al nelegiuirii lui, şi necazurile pe care Domnul îi îngăduie
Satanei să le aducă asupra celor drepţi. Dacă ne închipuim că
suferim pentru a oferi o demonstraţie necesară în marea luptă,
când adevărata cauză a necazurilor noastre este o abatere de la
căile lui Dumnezeu, nu numai că vom fi noi înşine înşelaţi, dar
vom da o impresie falsă celorlalţi.
„Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş sau ca hoţ sau ca făcă-
tor de rele sau ca unul care se amestecă în treburile altuia.
Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este creştin, să nu-i fie ruşi-
ne, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta.”
1 Petru 4,15-16.
De aceea, creştinii trebuie să facă deosebirea între relele care
vin asupra lor din cauza păcatelor lor, şi cele care vin din cauza
neprihănirii lor. Dacă necazul a fost adus de păcat, trebuie
neapărat ca persoana respectivă să fie curăţită printr-o mărtu-
risire corectă şi să părăsească acel păcat. Dacă facem aceşti paşi,
Îl vom ajuta astfel pe Domnul să ne rezolve problema.
Atunci când nu ştim sigur dacă necazurile noastre sunt cau-
zate de noi sau sunt un test pentru neprihănirea noastră, trebu-
ie doar să încredinţăm aceasta marelui nostru Rezolvator de
probleme, care ne va arăta în mod clar sursa necazurilor noas-
tre. Vom şti atunci cu exactitate cum să ne raportăm la aceasta,
ca să oferim o mărturie preţioasă celorlalţi.

CAPITOLUL 24
Învierea lui Lazăr
(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului 11 din Ioan,
împreună cu cap. 58 din Hristos, Lumina lumii ne va ajuta să
adâncim înţelegerea acestui capitol.)
storia acţiunilor lui Hristos şi ale ucenicilor Săi, pre-
I cum şi a reacţiilor acestora în timpul bolii, morţii şi
învierii lui Lazăr, ne zdruncină încrederea în planurile
înguste ale oamenilor. În schimb, ne întăreşte credinţa în
planurile desăvârşite ale lui Dumnezeu. Cursul urmat de
Hristos în ascultare de voinţa Tatălui Său, i-a dezorientat şi
tulburat pe ucenici, datorită necunoaşterii procedeelor după
care lucrează Dumnezeu. Ei au reacţionat făurind planuri
pentru Hristos şi pentru ei înşişi, planuri pe care puteau să
le înţeleagă. Dar când Hristos nu a urmat aceste planuri
după cum se aşteptau ei, au devenit şi mai tulburaţi şi con-
fuzi, ceea ce a condus la pierderea odihnei de Sabat.
Ceea ce face ca istoria lui Lazăr să fie şi mai semnificativă, şi
prin urmare şi mai impresionantă, este natura critică a lucruri-
lor din acel timp. Nu a fost o situaţie în care eşecul datorat refu-
zului poporului de a urma îndrumările lui Dumnezeu putea fi
răscumpărat mai târziu, cum a fost atunci când Israel s-a întors
de la Cadeş-Barnea. În acest caz, Dumnezeu a putut să le ofere
o altă ocazie în care au realizat ceea ce ar fi putut realiza mai
înainte. Dar lucrurile nu stăteau astfel de data aceasta.
ÎNVIEREA LUI LAZĂR 325
Chestiunile implicate
În ce priveşte moartea şi învierea lui Lazăr problemele erau
critice. Pretenţia lui Hristos că era Fiul lui Dumnezeu urma să
fie afirmată sau zădărnicită pentru totdeauna. De ce era atât de
vital ca să fie confirmată această pretenţie a lui Hristos?
În contrast direct cu înfricoşătorii distrugători – Satana şi
păcatul – Dumnezeu este Dătătorul vieţii, Salvatorul şi Întreţi-
nătorul ei (Psalmii 36,9). Dar Satana L-a învinuit pe Dumnezeu
ca fiind exact opusul, declarând că El este răspunzător pentru
toată moartea şi suferinţa din lume. Un exemplu în ce priveşte
lucrarea acestui spirit îl avem în cazul lui Ilie, când împăratul,
care era răspunzător de secetă, l-a învinuit pe profetul nevino-
vat, spunând că el a cauzat seceta (vezi 1 Împăraţi 18,17).
Atât de puternice şi subtile sunt argumentele Satanei,
încât problema nu poate fi rezolvată doar printr-o declaraţie.
Este nevoie şi de o demonstraţie. De aceea, atunci când
Hristos a fost pe pământ, El trebuia să ofere o demonstraţie
vizibilă despre caracterul şi puterea lui Dumnezeu ca Dătător
al vieţii, redând viaţa morţilor. El a săvârşit acest lucru de
nenumărate ori eliberând pe oamenii morţi în fărădelegi şi
păcate şi oferindu-le o nouă viaţă spirituală. Dar oricât de
desăvârşită şi deplină era această manifestare spirituală a
caracterului lui Dumnezeu, ea nu era de ajuns. Cei ale căror
minţi fuseseră captate de păcat nu mai puteau discerne
această putere făcătoare de minuni, deoarece ei puteau vedea
şi înţelege doar lucruri fizice. Aceasta pentru că lucrurile spi-
rituale trebuie înţelese spiritual (1 Corinteni 2,14). Aşa că
Hristos trebuia să învieze din moarte trupuri fizice pentru a
oferi o mărturie convingătoare atât cu privire la poziţia Lui ca
Fiu al lui Dumnezeu, cât şi cu privire la caracterul Tatălui
Său cel veşnic iubitor.
Două învieri care au avut loc înainte
Înainte de moartea lui Lazăr Isus înviase deja doi oameni – pe
fiul văduvei din Nain (vezi Luca 7,11-17) şi pe fiica lui Iair
(Marcu 5,21-24, 35-43). Dar nici una din aceste învieri nu a
326 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
oferit o dovadă indiscutabilă, pentru că fiecare a avut loc în împre-
jurări pe care fariseii şi saducheii le puteau interpreta greşit.
Fiul văduvei murise doar cu câteva ore înainte ca Hristos să
întâlnească cortegiul de înmormântare la ieşirea din sat. În
acele timpuri, când cei săraci nu-şi puteau permite să cumpe-
re amestecuri de mirodenii pentru îmbălsămare, nu îndrăz-
neau să întârzie prea mult înmormântarea din cauza avansă-
rii rapide a putrefacţiei. Fariseii ar fi argumentat că Nain era
un sat mic şi necunoscut unde nu se găseau martori compe-
tenţi, care să confirme că tânărul a fost într-adevăr mort. Ei ar
fi susţinut că tânărul şi-a pierdut cunoştinţa, fiind în comă,
ceea ce a fost considerat de către săteni în neştiinţa lor ca fiind
o moarte reală. Apoi ei ar fi pretins că Hristos a apărut pe
scenă la momentul potrivit, când tânărul tocmai îşi recăpăta
cunoştinţa. L-ar fi învinuit în mod răutăcios pe Isus că El a
cunoscut şi păzit momentul, pentru a crea impresia că avea
puterea să învieze morţii. În felul acesta, dovada minunată a
supremaţiei lui Hristos asupra morţii şi mormântului ar fi fost
făcută fără efect.
Aceleaşi argumente au fost puse în circulaţie, fără îndoială,
şi în ce priveşte învierea fiicei lui Iair. A fost moartă doar câte-
va minute. Totul s-a petrecut într-un mic dormitor particular,
fără ca să fie prezenţi martori competenţi, aşa că din nou nu
s-a oferit o dovadă incontestabilă cum că a avut loc o înviere
adevărată.
Specificările necesare
Deoarece timpul lui Hristos pe acest pământ se apropia de
sfârşit, demonstraţia vitală pe care Mântuitorul trebuia să o
ofere înainte ca lucrarea Sa să fie încheiată, încă urma să fie
dată.
Evident că era nevoie de o altă înviere, în împrejurări foar-
te diferite faţă de cele două cazuri anterioare. În timp ce pri-
mele două învieri au fost în general ascunse de ochii oameni-
lor, acum era nevoie de o înviere care să aibă loc sub ochii tutu-
ror. Trebuia să fie înviată o persoană bine cunoscută, dar nu
vreunul din patriarhi, cum ar fi Avraam sau David, pentru că
ÎNVIEREA LUI LAZĂR 327
nimeni din cei ce trăiau în timpul lui Hristos nu i-ar fi putut
recunoaşte. În cele din urmă, dovada morţii trebuia să fie abso-
lută, astfel încât nimeni să nu o poată pune la îndoială.
Întrebarea era acum, asupra cărui om avea să reverse Hristos
darul vieţii? Cine îndeplinea aceste specificări? În unele privin-
ţe, Ioan Botezătorul părea să fie calificat. El fusese un personaj
bine cunoscut, care fără îndoială murise, deoarece nimeni nu
poate supravieţui decapitării. Dar Ioan a murit într-un ţinut ce
se afla departe de centrul puterii iudaice şi al împotrivirii faţă
de Hristos. După Josephus, renumitul istoric iudaic, profetul
deşertului a fost închis şi executat în fortăreaţa Macherus, ce se
găsea în partea de est a Mării Moarte.*
Ucenicii lui Ioan au obţinut trupul mutilat şi l-au îngropat,
dar nu există nici o dovadă cu privire la locul unde a fost înmor-
mântat. Conform cu Encyclopedia Britannica, s-a susţinut înce-
pând cu anul 360 î.H. că Ioan Botezătorul a fost înmormântat
la Aenon, lângă Salim, dar nu avem nici o confirmare. Însă, fie
că locul este aproape de fortăreaţa unde a fost închis sau unde-
va în apropiere, totuşi era prea departe de zonele locuite, unde
trebuia să fie făcută minunea, sub ochii tuturor. În plus, Ioan
îşi terminase lucrarea pe pământ şi Tatăl veşnic avea alte pla-
nuri pentru el.
Oricum, Lazăr a îndeplinit toate condiţiile. El a trăit, a murit
şi a fost îngropat în Betania, la mai puţin de două mile distanţă
de Ierusalim, unde mulţi oameni puteau fi martori la actul
săvârşit. Era un personaj bine cunoscut din cauza identificării
sale cu Hristos. Era cu totul dedicat cauzei lui Dumnezeu şi,
pentru că trecuse destul timp de la moartea sa şi trupul intrase
în descompunere, nu putea fi tăgăduit faptul că avusese loc o
înviere adevărată.
Notă: „Acum, când mulţi alţii s-au probleme pentru că a cruţat un om,
strâns în jurul lui [Ioan Botezătorul], lucru de care avea să se căiască când
pentru că erau foarte mişcaţi de cuvin- era prea târziu. Astfel că el a fost
tele sale, Irod, care se temea că marea întemniţat, datorită temperamentului
influenţă pe care Ioan o avea asupra suspicios al lui Irod, şi a fost dus la
poporului l-ar fi împuternicit să por- Macherus, castelul despre care am
nească o revoltă (deoarece părea că ei menţionat mai înainte, iar acolo a fost
erau gata să facă orice ar fi spus el), s-a ucis.” Antiquities of the Jews
gândit că era mai bine să-l omoare pen- (Vremurile străvechi ale evreilor), car-
tru a împiedica orice rău şi a nu avea tea XVIII, capitolul V, par. 2.
328 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
A plănuit Dumnezeu moartea lui Lazăr?
De aceea poate părea că Dumnezeu a plănuit moartea lui
Lazăr pentru a împlini un scop ce nu putea fi împlinit altfel.
Dar dacă ar fi aşa, Dumnezeu este un distrugător ce ia viaţa
celor mai buni copii ai Săi doar ca să-Şi împlinească scopuri-
le. Aceasta nu este o nouă învinuire adusă lui Dumnezeu, pen-
tru că ea a fost lansată împotriva Lui încă de la începutul
marii lupte.
Există o teorie ce învaţă că înainte de apariţia păcatului lui
Dumnezeu I-a lipsit ocazia de a desfăşura toate minunile înţelep-
ciunii, iubirii şi puterii Sale. Pentru a suplini această lipsă, se
sugerează că El a introdus păcatul în mod deliberat, pentru a crea
nevoia de a desfăşura aceste puteri şi calităţi, care altminteri ar fi
rămas pentru totdeauna ascunse. Această teorie susţine că scopul
real al lui Dumnezeu a fost acela de a-Şi atrage adorarea persona-
lă şi de a impresiona creaturile Sale cu superioritatea Sa infinită,
pentru ca autoritatea Sa să nu fie pusă la îndoială. De aceea,
această învăţătură Îl acuză ca fiind preocupat în mod egoist cu
înălţarea şi siguranţa Sa personală, indiferent de costul altora.
Este adevărat că apariţia păcatului a adus cu sine descoperiri
ale minunatului caracter al lui Dumnezeu, care altminteri nu ar
fi fost posibile. Felul în care Dumnezeu a tratat problema păca-
tului a deschis posibilităţi de cercetare şi învăţătură ce îi vor
ţine preocupaţi pentru veşnicie pe cei răscumpăraţi şi lumile
necăzute, pentru că nu vor ajunge niciodată la capătul cunoaş-
terii de Dumnezeu.
Dar a trage concluzia că Dumnezeu a creat în mod intenţionat
această situaţie, în avantajul personal şi în dauna altora,
înseamnă să-I atribuim cele mai josnice motive. Aşa procedează
Satana şi îngerii căzuţi, precum şi oamenii păcătoşi, care-şi
satisfac ambiţiile egoiste folosind o astfel de strategie. La cruce,
Satana a manifestat acest spirit în forma sa cea mai extremă şi
răutăcioasă, declarând că îşi va urma calea, chiar dacă aceasta
va costa viaţa iubitului Mântuitor, care i-a dat tot ce a avut.
Aceasta este manifestarea caracterului Satanei, dar nu al lui
Dumnezeu. În Hristos, Tatăl cel veşnic a arătat până la ce pro-
funzimi ale sacrificiului de sine va merge, ca să aducă viaţă şi
fericire altora. Cât de opuse sunt aceste două principii!
ÎNVIEREA LUI LAZĂR 329
În Biblie stă scris că Dumnezeu este iubire infinită (vezi
1 Ioan 4,8-16; 1 Corinteni 13,8), ceea ce înseamnă că în El nu
este nici cea mai mică urmă de egoism. De aceea nu putem trage
concluzia că Dumnezeu a pus la cale în mod intenţionat apariţia
păcatului sau moartea lui Lazăr, şi în acelaşi timp să credem că
Scripturile sunt o descoperire infailibilă a adevărului. În
schimb, avem o dovadă după alta mărturisind că Dumnezeu nu
a făcut niciodată nimic pentru a-Şi promova interesele persona-
le în detrimentul altora. Este tocmai invers. El întotdeauna pro-
movează interesele altora, oricât L-ar costa aceasta. Pe baza
acestui principiu ne putem odihni pentru totdeauna în asigura-
rea că Dumnezeu nu a plănuit nici apariţia păcatului, nici moar-
tea lui Lazăr.
Dar, cu toate că Creatorul nu a plănuit niciodată păcatul sau
moartea, El a luat măsuri în cazul că ele vor apare. Aceasta pen-
tru că El a prevăzut în cunoaşterea Sa infinită apariţia acestor
lucruri cu mult timp înainte ca ele să aibă loc.
A conceput soluţii perfecte pentru aceste probleme, astfel
încât complotul Satanei de a distruge împărăţia Sa şi supuşii
Săi a servit mai degrabă la întărirea lucrării lui Dumnezeu şi nu
la slăbirea ei.
În cazul morţii lui Lazăr, Dumnezeu a permis Satanei să-şi
descopere caracterul său de distrugător al vieţii, în timp ce
Creatorul a fost descoperit ca Dătător al vieţii. Aceasta este isto-
ria marii lupte – Satana aducând la îndeplinire lucrarea sa cea
rea, în timp ce Dumnezeu lucrează pentru a o contracara.
De ce Satana l-a ales pe Lazăr?
De ce a ales Satana pe Lazăr ca victimă a sa? Pentru a răspun-
de la această întrebare, trebuie să luăm în considerarea expe-
rienţa spirituală de care se bucurau Lazăr şi cele două surori,
Marta şi Maria. Ei locuiau împreună în micuţul sat al Betaniei.
Nu se menţionează nimic de părinţii lor, aşa că este posibil ca
amândoi să fi fost morţi. De asemenea, se părea că nici unul din
cei trei fraţi nu era căsătorit, ci locuiau împreună ca o familie
devotată şi fericită. Îl acceptaseră pe Isus ca Mesia şi primiseră
spiritul vieţii şi învăţăturilor Sale. Isus aprecia vizitele făcute în
330 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
acest cămin, pentru că găsea aici o iubire şi o comuniune pe care
nu le putea avea în nici un alt loc (vezi Luca 10,38-42).
Pacea şi înţelegerea pe care Hristos le-a găsit în acest cămin
mărturisea despre profunzimea înţelegerii pe care membrii ei o
aveau cu privire la principiile Sale. Toţi trei fraţii intraseră în
mod evident în odihna de Sabat a lui Dumnezeu şi El nu voia
să-i lipsească de binecuvântarea pe care avea să le-o aducă
încercarea grea ce le stătea în faţă. Ea a slujit doar să adauge
strălucire şi har la relaţia minunată şi plină de încredere dintre
ei şi veşnicul Făcător de planuri. Când aparenta tragedie i-a
lovit, ei nu s-au îndoit de înţelepciunea şi iubirea Tatălui, şi nici
nu au manifestat un spirit de murmurare împotriva Lui, după
cum au făcut ucenicii lui Ioan când profetul a fost închis.
În rugămintea pe care Maria şi Marta i-au adresat-o lui Isus
de îndată ce au văzut gravitatea bolii ce-l afectase pe fratele lor,
ne este oferită o dovadă cu privire la devoţiunea lor pentru căile
lui Dumnezeu. Ele au trimis o solie simplă: „Doamne, iată că
acela pe care-l iubeşti, este bolnav.” Ioan 11,3.
Aceasta a fost o adevărată rugăciune creştină, care încredin-
ţează problema Domnului, îngăduindu-I să aplice orice soluţie
ar alege. Nu a avut loc nici un apel către Dumnezeu ca să
urmeze un plan sau o soluţie omenească. Cele două surori au
intrat suficient de mult în odihna de Sabat pentru a înţelege
diferenţa dintre partea lui Dumnezeu şi a lor, şi ele erau hotă-
râte să nu uzurpe poziţia Sa. Nu este de mirare că Mântuitorul
a găsit o dulce părtăşie în acest cămin şi Îi plăcea să-l viziteze
cât de des putea.
Cu ce bucurie şi satisfacţie profundă trebuie să fi primit
Hristos cuvintele acelei rugăciuni simple şi creştine. Ea Îl asigu-
ra că nu avea să existe vreo dificultate în îndeplinirea scopului
lui Dumnezeu, pentru că spiritul celor două surori îi oferea
această asigurare. Dumnezeu poate să-Şi împlinească intenţiile
Sale doar atunci când slujitorii Săi aleşi aduc la îndeplinire pla-
nurile Sale exact aşa cum le-a formulat. Văzând acest spirit,
Hristos a putut să răspundă declarând că moartea aceasta va fi
spre slava lui Dumnezeu.
„Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: ‚Boala aceasta nu
este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui
Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.’” Ioan 11,4.
ÎNVIEREA LUI LAZĂR 331
O familie deosebită
Era natural ca surorile să interpreteze cuvintele „boala aceas-
ta nu este spre moarte” ca însemnând că Lazăr nu avea să
moară. Declaraţia lui Hristos adăuga şi făgăduinţa cuvântului
Său, pe lângă făgăduinţa iubirii şi puterii Sale pe care ele deja o
aveau. Aceasta le-a umplut cu încredere în faptul că El va face
imediat orice va fi nevoie. Deşi nu au făcut planuri pentru
Mântuitorul, în mod natural, ele se aşteptau ca El să vină ime-
diat cu puterea Sa vindecătoare.
Însă, în ciuda puternicelor asigurări pe care le-au primit prin
aceste făgăduinţe, Lazăr a murit. Acest eveniment trist a pus la
încercare şi a probat devotamentul lor pentru principiile odihnei
de Sabat, pe care le învăţaseră de la Isus. În acest ceas întune-
cat, ele au menţinut aceeaşi încredere duioasă şi deplină în
Hristos, pe care o dezvoltaseră în vremurile fericite. Dacă ar fi
fost stăpânite de îndoieli, nesiguranţă şi murmurări, aceasta ar
fi fost o indicaţie cum că nu erau dedicate cu totul căilor lui
Dumnezeu şi umplute cu odihna Sa de Sabat şi, de aceea, nu
erau diferite de majoritatea celor din Israel.
Dar credinţa lor a trecut testul. Când Lazăr a murit în cele
din urmă, în mod normal ele au fost amarnic dezamăgite. Dar
harul susţinător al lui Hristos le-a ferit să gândească ceva rău
despre Mântuitorul. Nu găsim în Scripturi nici cea mai mică
indicaţie că ele I-ar fi adus vreo acuzaţie (vezi Ioan 11,1-45).
Lazăr şi surorile sale au fost nişte persoane cum rar întâlneşti
care, spre deosebire de restul mulţimii şi chiar de ucenici, nu au
făcut planuri pentru Domnul lor pentru a exercita apoi presiuni
asupra Lui ca să acţioneze după cum voiau ei. Ei L-au urmat pe
Hristos după cum El Îşi dorea ca şi alţii s-o facă. Nimic nu era
atât de greu şi descurajator pentru El, cum era spiritul mulţumi-
rii de sine, care îi conducea pe majoritatea oamenilor din timpul
lui Hristos să umble pe calea lor şi nu pe calea lui Dumnezeu.
Faptul că a găsit această familie ce avea un spirit diferit era ca
şi cum a aflat o oază în deşert. În timp ce mulţimile Îl istoveau,
era înviorat şi încurajat prin Lazăr, Maria şi Marta. Aici El găsea
o unitate în spirit şi intenţii cu care Se putea identifica. Inimile
lor răspundeau inimii Sale cu o căldură frăţească şi o comuniune
pe care, după cum se părea, nu o aflase nicăieri în Israel.
332 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU ÎNVIEREA LUI LAZĂR 333

În timp ce este adevărat că Mântuitorul primea putere de
sus prin comuniunea cu Dumnezeu şi natura, El avea de ase-
menea nevoie şi de comuniune cu oamenii. Când aceasta I-a
fost refuzată, El nu a eşuat, dar a adăugat asupra Lui o pova-
ră foarte grea. Acest lucru nu este nicăieri ilustrat mai bine ca
în Ghetsemani, când i-a chemat pe ucenicii Săi să se roage
împreună cu El (vezi Matei 26,36-46). Însă de fiecare dată când
s-a întors la ei pentru a primi asigurarea că se rugau împreună
cu El în agonia Sa, i-a găsit adormiţi.
Ne-am putea mira de ce a simţit Hristos o astfel de nevoie.
Ne-am aştepta poate ca El să fi primit de la Tatăl Său tot spriji-
nul de care avea nevoie. Dar să ne amintim că natura divină era
doar o parte din viaţa lui Hristos, în timp ce El a împărtăşit cu noi
natura Sa omenească. Este greu de imaginat izolarea şi privaţiu-
nea pe care le-a suferit când a locuit printre oameni, care rareori
manifestau caracterul şi spiritul Său. Dar ce inspiraţie şi mângâ-
iere constituiau pentru El cei care se aflau în armonie cu El.
O ilustraţie
Ce mângâiere şi binecuvântare este acest convertit pentru
misionarul ce se află atât de departe de casă şi de prieteni. Din
când în când, el are bucuria de a se retrage din luptele sale cu
necredincioşii pentru a se odihni şi a avea comuniune cu tovară-
şul său de credinţă. De la aceste răstimpuri de linişte, el se
întoarce din nou pe câmpul de luptă înviorat şi încurajat.
Desigur, Satana care niciodată nu se odihneşte în hotărârea sa
de a împiedica şi nimici lucrarea lui Dumnezeu, va căuta să eli-
mine această sursă de putere şi sprijin, ucigându-l pe credincios
sau făcându-l să apostazieze.
În mod asemănător Hristos a găsit în căminul din Betania
o tovărăşie care-L înviora şi încuraja. Acolo El se bucura să
vadă roadele muncii Sale şi era întărit în convingerea că
lucrarea Sa nu avea să fie în zadar. El tânjea cu o dorinţă de
nespus să vadă unele rezultate în viaţa tuturor oamenilor, dar
în loc de aceasta, a suferit o agonie sufletească atunci când
majoritatea, în orbirea şi nepriceperea lor, sau din cauza lepă-
dării cu încăpăţânare a harului şi iubirii Sale, au refuzat să
intre în comuniune cu El.

Ilustraţia următoare va servi pentru a explica nevoia lui Strategia Satanei

Hristos. Închipuiţi-vă că cineva a fost trimis ca misionar într-un
ţinut îndepărtat unde localnicii sunt legaţi de tradiţiile şi preju- Cu toate că Hristos ştia că nu Se putea aştepta să aibă înţele-
decăţile unei false religii. El gere şi comuniune de la cei necredincioşi, avea totuşi dreptul să
lasă în urmă tovărăşia aştepte aşa ceva din partea iudeilor şi a conducătorilor lor, şi
plină de iubire a familiei mai presus de toate, din partea ucenicilor Săi. Dar cei ce alcătu-
sale şi a fraţilor săi pentru a iau poporul ales deveniseră atât de încrezători în sine ca făcători
îndura singurătatea şi tăgă- de planuri, încât nu aveau nimic în comun cu Mântuitorul. Nici
duirea de sine într-un ţinut ucenicii nu înţelegeau şi apreciau principiile pe care El venise
primitiv şi ostil. Lucrează să le întemeieze, cu toate că părăsiseră totul ca să-L urmeze. Ei
cu sârguinţă câţiva ani şi în şi-au închipuit că El avea să ridice o împărăţie asemănătoare cu
cele din urmă reuşeşte să naţiunile înconjurătoare, aşa că au făcut planuri pentru o astfel
câştige un suflet. Noul cre- de împărăţie, aşteptând ca El să-Şi folosească puterea în spriji-
dincios este transformat de nul planurilor lor. Când au văzut că El nu face aceasta, s-au sim-
solie până ce ajunge să ţit ofensaţi şi au căutat să remedieze această aşa-zisă problemă
împărtăşească o comuniune exercitând asupra Lui toată presiunea de care erau în stare.
şi o nădejde comună cu Cât de diferit era spiritul pe care Isus l-a găsit în căminul din
misionarul. Betania. El nu a plecat niciodată de acolo fără să fie înviorat,
334 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
întărit şi încurajat. Cei trei fraţi aduceau o contribuţie cauzei lui
Dumnezeu de care puţin îşi dădeau seama, deoarece ei vedeau
în Hristos o binecuvântare pentru ei şi nu invers.
Satana a observat că această familie era o binecuvântare pen-
tru Isus, şi s-a hotărât să elimine acest factor care lucra în deza-
vantajul său. Eşuând să-L determine pe Hristos să Se întoarcă
de la îndrumările lui Dumnezeu spre planurile personale,
Satana s-a hotărât să-L izoleze, ţinând cât mai mulţi oameni în
robia faptelor personale, distrugând credinţa celor care nu s-au
lăsat înşelaţi şi ucigând pe cei care nu voiau să se supună. Astfel
Lazăr şi surorile lui au devenit oameni însemnaţi, cu soarta
pecetluită. Ei trebuia să sufere, nu din cauza vreunui păcat din
ei, ci din cauza neprihănirii.
Succesul Satanei de a-l da morţii pe Ioan Botezătorul, i-a ofe-
rit încredere că-l va putea înlătura şi pe Lazăr. El nu a visat
vreodată că Hristos avea să-l învieze, aducând prin acesta o lovi-
tură înfricoşată cauzei sale. De aceea, Satana a adus boala cea
fatală asupra lui Lazăr, iar Dumnezeu a permis aceasta.
Reacţia neaşteptată a lui Hristos
Sub călăuzirea personală a Tatălui, Hristos a rămas în mod
intenţionat departe de camera bolnavului, garantând astfel
moartea lui Lazăr. „Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a
mai zăbovit două zile în locul în care era.” Ioan 11,6.
Ucenicii cunoşteau foarte bine afecţiunea Lui puternică
pentru familia din Betania. Când a fost adus mesajul:
„Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav.” (Ioan 11,3),
ei s-au aşteptat ca Isus să pornească imediat pentru a fi
lângă prietenul bolnav. Lunga Sa întârziere era o taină pen-
tru ei. Şi-au închipuit că prezenţa Sa ar fi fost o adevărată
mângâiere pentru familia îndurerată şi nu puteau înţelege
întârzierea Sa.
Într-adevăr ar fi fost foarte simplu pentru Hristos să călăto-
rească spre Betania pentru a ajunge la timp ca să-L salveze pe
Lazăr de la moarte, ceea ce ne face să credem că aceasta era sin-
gura cale corectă de urmat.
De ce gândim astfel?
ÎNVIEREA LUI LAZĂR 335
În mintea noastră este imprimată ideea că primul lucru ce
trebuie luat în considerare este salvarea cu orice preţ a vieţii
omeneşti de moartea fizică. De fapt, a neglija să depui toate efor-
turile pentru a preveni moartea, este privit ca fiind un act crimi-
nal, ceea ce va atrage după sine apariţia în faţa justiţiei şi pri-
mirea de pedepse grele.
Deoarece tindem să ne formăm aşteptările cu privire la com-
portamentul lui Dumnezeu în lumina modului în care ne-am
purta noi în aceleaşi împrejurări, Îi cerem lui Dumnezeu să
acorde cea mai înaltă prioritate eliberării de boală şi moarte.
Când El, care posedă toată puterea, nu o foloseşte după cum
credem noi că ar trebui, suntem ispitiţi să punem la îndoială
dreptatea caracterului Său şi să manifestăm îndoieli cu privire
la iubirea Sa pentru noi. Din cauza acestor concepţii false, până
chiar şi urmaşii devotaţi ai lui Hristos se lipsesc de marele pri-
vilegiu de a fi părtaşi cu Hristos în suferinţele Sale.
Un nivel mai înalt de credinţă
Când întreaga dramă s-a încheiat, iar Lazăr şi surorile sale au
văzut ce s-a realizat prin boala, moartea şi învierea sa, ei s-au
bucurat. Au fost privilegiaţi să ia parte la măreaţa lucrare a lui
Hristos de a curăţi pământul de păcat, descoperind perfecţiunea
şi puterea caracterului iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Au fost
recunoscători că au putut fi instrumentele prin care s-a câştigat
o biruinţă atât de însemnată şi decisivă.
Desigur, este regretabil că au trebuit să aştepte până la învie-
re ca să se poată bucura. Aceeaşi bucurie pe care au avut-o când
l-au văzut pe Lazăr înviat din morţi, putea fi a lor prin credinţă
când el a fost bolnav pe moarte. Este un lucru vrednic de laudă
faptul că surorile nu L-au învinuit pe Hristos sau Tatăl Său pen-
tru faptul că nu a venit după cum se aşteptau lângă patul frate-
lui lor iubit când zăcea pe moarte, dar exista un nivel mai înalt
al credinţei la care trebuia să ajungă.
Acea credinţă, bazată pe o înţelegere clară a principiului după
care copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie martori în boală sau
sănătate, în viaţă sau moarte, ar fi adus bucurie inimii lor chiar
şi în mijlocul încercării. Puteau să se încurajeze una pe alta cu
336 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
gândul inspirator că în timp ce Dumnezeu nu le-a făcut cunoscut
scopul măreţ ce urma să fie realizat prin durerea şi sacrificiul lor,
ele era instrumente alese fără de care Dumnezeu nu puteau duce
mai departe lucrarea Sa. Dacă ar fi făcut astfel, ar fi aşteptat cu
o anticipare fericită împlinirea scopurilor lui Dumnezeu.
Lipsa credinţei
De aceea putem spune că atitudinea noastră din timpul zile-
lor de suferinţă, lipsuri şi necaz este un indiciu pentru noi, dacă
suntem suficient de înţelepţi să vedem aceasta, cu privire la
nivelul credinţei pe care l-am obţinut (vezi 2 Corinteni 13,5). Noi
rareori luăm în considerare acest lucru, pentru că în necazuri şi
dificultăţi tindem să ne închipuim că Dumnezeu lucrează împo-
triva noastră, când de fapt este tocmai invers.
„Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire planurile Sale, cu toate
că ele sunt învăluite în taină pentru ochii omeneşti. Oamenii
nu pot să înţeleagă căile lui Dumnezeu şi, privind numai la
înfăţişare, ei consideră necazurile şi încercările pe care
Dumnezeu le îngăduie drept lucruri care sunt împotriva lor şi
urmăresc nimicirea lor.” Patriarhi şi profeţi, cap. 65, par. 8 de
la urmă.
Cei ce adoptă o astfel de atitudine dau pe faţă un nivel scă-
zut de credinţă. Pentru ei, încercările şi poverile vieţii sunt o
taină ce le aduce perplexitate, confuzie şi îndoială cu privire la
caracterul şi metodele lui Dumnezeu. Pentru că nu-L pot vedea
pe Dumnezeu lucrând pentru binecuvântarea şi salvarea lor,
se întorc la planurile personale, aşteptându-se ca Dumnezeu
să folosească puterea Sa cea mare pentru împlinirea planurile
lor. Aceşti oameni nu cunosc odihna de Sabat, şi nu sunt nişte
instrumente prin care Dumnezeu să poată aduce la îndeplini-
re lucrarea Sa măreaţă. Ei îşi petrec viaţa împlinind pentru El
o lucrare aleasă de ei înşişi, în loc de a-I îngădui lui Dumnezeu
să lucreze prin ei. Dacă ne cercetăm în mod sincer şi vedem că
suntem în această categorie, trebuie să recunoaştem nevoia
noastră de a ne ridica la un nivel mai înalt al înţelegerii şi cre-
dinţei. Trebuie să „ne grăbim să intrăm în odihna aceasta. . .”
Evrei 4,11. Nu trebuie să ne permitem nici un răgaz până ce nu
ÎNVIEREA LUI LAZĂR 337
vom ajunge să înţelegem căile lui Dumnezeu şi să ne încredem
în lucrarea Sa, pentru ca să ne putem odihni în timpul celor
mai grele încercări şi perplexităţi.
Conducerea lui Dumnezeu
Când credinţa noastră creşte la un nivel mai înalt vom putea
vedea că este necesar să fim educaţi prin încercările pe care un
Dumnezeu atotînţelept le îngăduie din iubire. Acest gând este
bine exprimat în următoarele paragrafe:
„Mulţi care îşi consacră în mod sincer vieţile în slujba lui
Dumnezeu sunt surprinşi şi dezamăgiţi când se confruntă cu
obstacole şi se lovesc de încercări şi încurcături ca niciodată
mai înainte. Ei se roagă pentru un caracter creştin, pentru a
fi pregătiţi pentru lucrarea Domnului, şi sunt aduşi în împre-
jurări care par să stârnească toată răutatea caracterului lor.
Sunt scoase la iveală cusururi a căror existenţă nici măcar nu
o bănuiau. Ca Israelul din vechime, ei se întreabă: ‚Dacă ne
conduce Dumnezeu, de ce vin asupra noastră toate aceste
lucruri?’
Pentru că îi conduce Dumnezeu vin aceste lucruri asupra lor.
Încercările şi obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de
Domnul şi mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru. Cel
care citeşte inimile oamenilor le cunoaşte caracterele mai bine
decât şi le cunosc ei înşişi. Dumnezeu vede că unii au puteri şi
înzestrări care, canalizate corect, ar putea fi folosite pentru
înaintarea lucrării Sale. În providenţa Sa, El aduce aceste per-
soane în situaţii diferite şi împrejurări variate, astfel încât ele
să-şi poată descoperi în caracter defectele de care nu au avut
cunoştinţă. El le dă ocazia să-şi corijeze aceste defecte şi să
devină apte pentru serviciul Său. Adesea, El permite ca aceste
persoane să fie asaltate de focurile nenorocirilor pentru a le
putea curăţi.
Faptul că suntem chemaţi să răbdăm încercări arată că
Domnul Isus vede în noi ceva preţios, pe care doreşte să-l dez-
volte. Dacă nu ar vedea în noi nimic prin care să-Şi poată slăvi
Numele, nu Şi-ar pierde timpul cu perfecţionarea noastră. Nu
aruncă în cuptorul Său pietre lipsite de valoare. El nu rafinează
338 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

decât minereul valoros. Fierarul pune şi fierul, şi oţelul în foc

ca să poată şti ce fel de metale sunt. Domnul îngăduie ca aleşii
Săi să fie trecuţi prin cuptorul suferinţei pentru a arăta ce firi
au şi dacă pot fi prelucraţi pentru lucrarea Sa.” Divina vindeca-
re, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap. Disciplinarea prin
încercări, par. 1-3.
Să ne rugăm pentru un spirit blând şi binevoitor, ca să putem CAPITOLUL 25
vedea marele privilegiu de a fi aleşi să suferim necazuri pentru
cauza marelui nostru Făcător de planuri.

Principii de operare opuse

(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului 11 din Ioan,

împreună cu cap. 58 din Hristos, Lumina lumii ne va ajuta să
adâncim înţelegerea acestui capitol.)

Tulburarea ucenicilor

n timp ce familia din Betania avea o experienţă adâncă a

Î odihnei de Sabat, ucenicii încă mai aveau mult de învăţat.
Obstacolul cel mai mare în obţinerea unei astfel de experienţe a
adevăratei odihne a fost continua lor concepţie greşită despre
natura misiunii lui Hristos.
Spre deosebire de ucenicii Lui, Mântuitorul a lucrat la cel mai
înalt nivel de credinţă şi supunere faţă de plănuirea divină.
Când a primit vestea despre boala lui Lazăr, El a ştiut imediat
că Tatăl Său a conceput un plan de mare importanţă, aşa că
acest eveniment nu a constituit o taină pentru El şi nici nu I-a
cauzat supărare sau tristeţe. Prin urmare, nu a manifestat nici
îngrijorare, nici părere de rău când a sosit solul din Betania.
Dar se pare că ucenicii nu cunoşteau principiul conform căru-
ia copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie martorii Săi în împre-
jurări foarte diferite. În gândirea lor nu putea încăpea faptul că
Lazăr Îi slujea lui Dumnezeu în boală şi moarte. Ei nu au putut
să vadă realizarea vreunui scop bun, aşa că în mod inevitabil au
340 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
început să facă planuri pentru Hristos, în loc de a se odihni într-o
credinţă deplină în înţelepciunea lui Dumnezeu. Ei au simţit cu
toţii că în mod indiscutabil Hristos trebuia să plece imediat la
Betania ca să-l ridice pe Lazăr din patul său de suferinţă.
Dacă ucenicii ar fi reuşit să-şi impună voinţa ca făcători de
planuri, după cum erau înclinaţi să o facă, Hristos ar fi fost tri-
mis imediat să-l vindece pe Lazăr. Dar, fiind incapabili să-L
influenţeze pe Domnul lor, care, dând aparenţa unei indiferenţe
calme, nu a făcut nici o mişcare pentru a le îndeplini planurile
făcute pentru El, au ajuns încurcaţi, confuzi şi plini de îndoială.
Cu siguranţă că nu se bucurau de o odihnă plăcută şi o pace dăi-
nuitoare, şi nici nu priveau înainte cu o anticipare plină de
bucurie către biruinţa ce avea să fie câştigată, chiar dacă
Mântuitorul i-a asigurat că urma să fie împlinit un obiectiv
important. El a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre
slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslă-
vit prin ea.” Ioan 11,4.
Nu există nici un raport scris din care să reiasă că Hristos a
mai vorbit despre Lazăr sau surorile sale în următoarele două
zile. Tăcerea Sa cu privire la acest subiect a fost dureroasă pen-
tru ucenicii Săi. Părea că El a alungat vestea din mintea Sa.
Amintindu-şi de soarta lui Ioan Botezătorul, pe care nu au putut
să şi-o explice, şi-au învăluit mintea în întuneric. Nu îi avertiza-
se Învăţătorul lor cu privire la încercări, pierderi şi persecuţii?
(vezi Matei 10,16-39). Avea să-i părăsească şi pe ei în încercare?
Unii au început să se întrebe dacă nu se înşelaseră cu privire la
misiunea Sa. Cu toţii erau adânc tulburaţi.
Când Lazăr a murit în cele din urmă, credinţa lui Hristos L-a
condus să spună că era bucuros că nu a fost prezent în camera
bolnavului.
„Atunci Isus le-a spus pe faţă: ‚Lazăr a murit. Şi mă bucur că
n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să
mergem la el.’” Ioan 11,14.15.
Acest lucru era mai presus de puterea de înţelegere a uceni-
cilor. Cum a putut Hristos să spună că Se bucură că a lipsit în
timpul când putea să-l însănătoşească pe Lazăr? Se aşteptase-
ră ca El să reacţioneze manifestând părere de rău şi îngrijora-
re, dând la o parte orice altă lucrare pentru a se grăbi spre
Betania. Când au văzut că nu a făcut nimic de felul acesta, au
PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 341
interpretat spiritul Lui de odihnă în Dumnezeu ca fiind o indi-
ferenţă rece şi au început să se îndoiască de iubirea Sa pentru
familie, acum când membrii ei se aflau în necaz.
Hristos, care înţelegea gândurile lor, pregătise deja o expli-
caţie cu privire la purtarea Sa, care ar fi fost mai mult decât
satisfăcătoare pentru ei dacă ar fi avut încredere şi ar fi
acceptat-o. În timp ce nu a lăsat să se înţeleagă care era pla-
nul, El le-a spus că întreaga chestiune se afla în mâinile capa-
bile ale lui Dumnezeu şi se va sfârşi totul cu bine. Cuvintele
Sale: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui
Dumnezeu” ar fi trebuit să fie o consolare pentru ei. De aceea,
nu aveau nici un motiv să le pară rău sau să se îngrijoreze mai
mult decât o făcea Domnul lor. Atitudinea Sa, nu a lor,
demonstra adevărata odihnă de Sabat, şi este pentru noi un
exemplu pe care să-l urmăm azi.
Plănuirea omenească este dată pe faţă
După ce au aşteptat două zile, El „a zis ucenicilor: ‚Haide să
ne întoarcem în Iudea.’” Ioan 11,7.
Ucenicii erau încurcaţi. După judecata lor, Hristos trebuia să
meargă în Betania când suferindul mai era încă în viaţă. Odată
ce Lazăr a murit, gândeau că era prea târziu să mai meargă
acolo. Purtarea lui Hristos nu se potrivea deloc cu planurile lor.
În plus, ei nu puteau vedea nimic altceva decât primejdie pe
calea pe care voia să o urmeze Domnul lor. În repetate rânduri
iudeii încercaseră să-L omoare (vezi Ioan 5,16; 7,25.32.44; 8,59).
Grija pentru Hristos şi pentru ei înşişi preocupa cel mai mult
mintea ucenicilor.
„,Învăţătorule’ I-au zis ucenicii ,acum de curând căutau iudeii
să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudea?’” Ioan 11,8.
Avem aici o descoperire clară a îngustimii plănuirii omeneşti.
Când, pentru a împlini scopul lui Dumnezeu era absolut necesar
ca Hristos să stea departe, ei au spus că El trebuia să meargă
acolo. După două zile, când a devenit esenţial ca El să meargă la
Betania, ucenicii au insistat ca El să nu se ducă. Dacă planurile
concepute şi prezentate de ucenici ar fi fost împlinite în acea zi,
lucrarea lui Dumnezeu ar fi fost cu totul zădărnicită, pentru că ei
342 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
hotărâseră să urmeze nişte căi diametral opuse voinţei lui
Dumnezeu. Dacă s-ar fi dedicat să înfrângă misiunea lui Hristos,
nici nu puteau să ia hotărâri mai efective ca acestea.
Însă, în realitate ei iubeau cauza lui Dumnezeu şi se consa-
craseră să facă tot ce puteau ca să o înainteze. Dar încă nu învă-
ţaseră să se încreadă doar în Dumnezeu ca Făcător de planuri şi
Rezolvator de probleme, şi nu în ei înşişi. Trebuia să-şi dea
seama că nu era treaba lor să hotărască cum să fie condusă
lucrarea lui Hristos.
Din fericire, nici un fir de plănuire omenească nu a fost intro-
dus în acţiunile lui Hristos din timpul acestor zile hotărâtoare.
El Şi-a îndreptat urechea doar către îndrumările Tatălui Său, pe
care le-a urmat cu o credincioşie neabătută. Astfel s-a putut rea-
liza tot ce era necesar pentru înaintarea cu succes a împărăţiei
lui Dumnezeu.
Dilema ucenicilor
Ucenicii se aflau într-o poziţie deosebită. Deşi sacrificaseră
totul pentru Domnul lor şi s-au identificat în mod deschis cu El,
ei au mai păstrat totuşi o simpatie destul de mare pentru fari-
sei, în ce priveşte ideile despre zidirea împărăţiei lui
Dumnezeu. Pe de o parte, nu puteau avea părtăşie cu iudeii,
care nu voiau să aibă de-a face nimic cu ei din cauza legăturii
lor cu Hristos, iar pe de altă parte, nu au putut intra într-o păr-
tăşie strânsă cu Mântuitorul, pentru că nu înţelegeau sau nu se
încredeau în procedeele lui Dumnezeu. De aceea foarte des, în
loc să conlucreze cu Isus, fiind în acord cu El, ei ridicau obsta-
cole în calea Sa.
Hristos a lucrat cu înţelepciune, cu iubire şi sârguinţă ca să
reeduce gândirea lor pentru a înţelege natura împărăţiei Sale şi
să aibă încredere în căile Sale, dar ei aveau prea multă încrede-
re în ideile lor şi nu au învăţat lecţiile. Satana a fost gata să pro-
fite cât mai mult de pe urma lipsei lor de credinţă şi a neştiinţei
lor, folosindu-i pe farisei şi pe saduchei ca să aducă asupra uce-
nicilor aceleaşi îndoieli ce i-au chinuit şi pe ucenicii lui Ioan
Botezătorul. De ce nu l-a eliberat Isus pe Ioan din închisoare
dacă El era puternicul Mântuitor pe care-L credeau ei?
PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 343
Dacă ar fi înţeles lumina pe care El le-a adus-o, ucenicii lui
Hristos ar fi putut răspunde cu uşurinţă învinuirilor aduse
Domnului lor de către iudei cu privire la moartea lui Ioan.Trebuia
doar să declare că împărăţia lui Dumnezeu este zidită pe princi-
pii diferite de cele ale lumii – că guvernarea lui Dumnezeu este
întemeiată pe principii cu totul lipsite de egoism, în timp ce împă-
răţiile lumii sunt întemeiate prin impunerea deplină a egoismu-
lui. În sistemul lui Dumnezeu Împăratul nu cere nimic poporului
Său, ce nu ar face El Însuşi. Dumnezeu a dovedit acest lucru prin
Hristos, făcând cel mai mare sacrificiu personal posibil. Ioan
Botezătorul a înţeles şi a trăit aceste principii, fiind dispus să tră-
iască sau să moară, după cum slujea cel mai bine cauzei pe care o
iubea. Când a murit, el a exemplificat aceste idealuri fiind părtaş
suferinţelor lui Hristos, devenind astfel părtaş cu El şi în slava
Sa. Ioan a demonstrat că nu a fost interesat de această împărăţie
pământească trecătoare, ci de acea ţară plină de slavă, unde nu
este moarte, suferinţă şi decădere. Dacă ucenicii ar fi răspuns
curajoşi la învinuirile iudeilor cu aceste argumente, şi-ar fi întărit
credinţa şi i-ar fi adus la tăcere pe împotrivitorii lor.
Dar atâta timp cât ei au continuat să plănuiască pentru
Hristos în acord cu ideile lor, nu este de mirare că nu au putut
să răspundă duşmanilor lor şi să apere calea urmată de Hristos!
Nici o scuză
Ucenicii lui Isus nu aveau nici o scuză pentru neştiinţa lor cu
privire la căile lui Dumnezeu, căci ei aveau ca îndrumător isto-
ria trecutului. Printr-un studiu adânc şi însoţit de rugăciune ei
ar fi putut să afle că ori de câte ori poporul lui Dumnezeu, în
marea sa dorinţă de a vedea lucrarea înaintând, a lăsat elabora-
rea planurilor în mâna Creatorului, nimic nu a mers greşit, în
timp ce, îndată ce au început să uzurpe acest rol, succesul s-a
transformat în eşec.
Iubirea şi zelul ucenicilor pentru cauza lui Dumnezeu nu a
compensat calea rea pe care au adoptat-o. Intenţiile bune şi sin-
ceritatea scopului nu schimbă procedeele greşite în procedee
pline de succes. Această lecţie trebuie învăţată foarte bine de
către toţi membrii trupului lui Hristos.
344 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Incapacitatea ucenicilor de a înţelege purtarea lui Hristos
nu a justificat îndoiala lor, acuzaţiile lor împotriva Lui şi neli-
niştea ce a rezultat de aici. Ea nu a constituit un motiv pen-
tru a concepe planuri alternative şi a exercita presiuni asupra
Lui ca să le accepte. Ei trebuia să se încreadă în Dumnezeu în
ce priveşte lucrurile necunoscute, pe baza lucrurilor cunoscu-
te pe care le-au învăţat de la El, şi să lase lucrarea de elabo-
rare a planurilor şi rezolvare a problemelor numai în seama
Lui, oricât de haotică putea să pară situaţia. Dacă ar fi proce-
dat astfel, s-ar fi putut odihni în convingerea deplină că
Maestrul Arhitect ştia exact ce face, că totul se afla sub supra-
vegherea şi grija Sa, iar Hristos lucra în perfectă armonie cu
Tatăl Său. În aceste condiţii, nimic nu putea să dea greş. Tot
ce trebuia să facă ucenicii era să urmeze îndrumările lui
Hristos, în timp ce aşteptau cu anticipare plină de bucurie
rezultatul desăvârşit al planurilor lui Dumnezeu. Dar, în
schimb, ei şi-au pus încrederea în planurile lor şi în capacita-
tea lor de a rezolva problemele.
Suntem şi noi asemenea ucenicilor?
Aceasta este şi astăzi problema multora. Concepţiile noastre
greşite despre planurile lui Dumnezeu ne conduc să ne încredem
în noi înşine, în loc de a lăsa totul în mâinile Sale capabile. În
Cuvântul Său citim despre comuniunea strânsă şi duioasă a vie-
ţii cu adevărat creştine şi poate că uneori am şi experimentat
aceasta. Putem căuta cu stăruinţă să intrăm în bucuria acestei
păci durabile, indiferent de ce ar putea să ni se întâmple, dar în
ciuda rugăciunilor noastre sincere, rezultatul dorit nu este obţi-
nut. Pacea ne părăseşte când avem cea mai mare nevoie de ea,
în timpul ispitei. Aceasta este o încercare pentru credinţa noas-
tră, deoarece nu putem vedea nici un motiv pentru care nu se
împlineşte făgăduinţa în dreptul nostru şi, asemenea ucenicilor,
suntem ispitiţi să murmurăm împotriva lui Dumnezeu în inima
noastră, în timp ce tindem să ne încredem şi mai mult în fapte-
le noastre. Dacă facem astfel, aceasta conduce la o separare şi
mai mare de Hristos şi la mai puţine posibilităţi de a avea o ade-
vărată comuniune. Trebuie să vedem că doar atunci când înţele-
PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 345
gem principiile odihnei de Sabat, ne încredem în ele şi le practi-
căm, vom putea intra într-o plăcută comuniune cu Hristos şi
vom primi pacea Sa continuă în inima noastră.
Când acceptăm şi ascultăm de principiile odihnei de Sabat,
vom vedea că aceasta ne va uni în mod efectiv cu ceilalţi credin-
cioşi care au aceeaşi credinţă, în timp ce ne va despărţi de cei
care nu o au. Această despărţire este inevitabilă, pentru că cele
două grupe ocupă poziţii opuse în marea luptă şi niciodată nu se
pot împăca, cu toate că unii dintre ei pot să-şi schimbe înţelege-
rea şi loialitatea. Locul nostru în această luptă titanică este
determinat de procedeele pe care le urmăm atunci când căutăm
să zidim împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia noastră.
Pentru că ucenicii nu au învăţat aceste principii ale odihnei
de Sabat în timp ce Hristos era cu ei, El a umblat foarte mult
singur. Nu a putut avea o comuniune adevărată cu nici unul din-
tre cei doisprezece, care lucrau direct cu El. Ce pierdere a fost
aceasta pentru ucenici şi ce obstacol pentru cauza lui
Dumnezeu! În timp ce ar fi putut să se bucure de o comuniune
bogată şi inteligentă cu El, bâjbâiau în întunericul mizerabil al
îndoielii şi neliniştii. Dezvoltarea caracterului lor, pregătirea
pentru lucrarea lor viitoare şi pregătirea pentru a ocupa în cele
din urmă un loc în împărăţia lui Dumnezeu, toate acestea au
fost mult întârziate. Iar Isus a fost răpit de sprijinul omenesc şi
de mângâierea de care S-ar fi putut bucura şi care ar fi condus
la înaintarea cauzei Sale.
Planurile ucenicilor
În măsura în care ucenicii nu ieşiseră din Babilon, ei încă se
mai aşteptau ca lucrarea lui Hristos să fie organizată asemenea
ierarhiei iudaice pe care au părăsit-o. Ucenicii din zilele lui
Hristos susţineau o variantă asemănătoare cu calea acceptată
astăzi la modul general în ce priveşte organizaţia bisericii. Dacă
şi Domnul lor ar fi urmat această cale, ucenicii ar fi fost membrii
comitetului executiv – corpul administrativ care lua decizii în
conducerea mişcării. Din punct de vedere lumesc, ucenicii puteau
pretinde înaintea oricui dreptul de a fi aleşi în acest rol, deoare-
ce dedicarea lor pentru cauza lui Hristos era atât de mare, încât
346 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
au părăsit toate interesele personale şi legăturile familiei, consa-
crându-şi întreaga viaţă cauzei Sale. Nu au rămas ei alături de
El când toţi ceilalţi L-au părăsit? Nu au îndurat ei pentru El
împotrivire, batjocură, neînţelegere şi persecuţie? Nu a spus El
că ei erau mai aproape de El decât fraţii Săi şi mama Sa? Şi nu
erau interesele lor atât de contopite cu ale Sale, încât meritau
încrederea că vor lua decizii corecte?
Pentru ucenici aceste pretenţii aveau greutate, dar
Dumnezeu nu le vedea în aceeaşi lumină, pentru că El ştia că
nici acestea şi nici o altă abilitate de-a lor nu avea să-i califice
pentru administrarea lucrării Sale. Metoda Lui de conducere nu
a constat în a lucra prin comitete omeneşti atunci când a elibe-
rat pe Israel din Egipt, când i-a condus prin pustie şi i-a adus la
Cadeş-Barnea. Nu aceasta a fost calea Lui atunci când a ridicat
sanctuarul, nici la Ierihon sau la Ai. Nu acesta a fost sistemul
Lui în timpul lucrării lui Hristos pe pământ sau în organizarea
bisericii apostolice.
Dacă ar fi folosit o astfel de metodă în timpul bolii şi morţii lui
Lazăr, ce dezastru ar fi constituit aceasta pentru lucrarea lui
Dumnezeu! Ucenicii erau cu toţii de părere că Hristos trebuia să
plece atunci când datoria Lui era să stea, şi că trebuia să stea
atunci când datoria Îl chema să plece. Judecata lor era diame-
tral opusă cerinţelor lucrării într-un timp când era vital să fie
luate decizii corecte. Ei nu puteau vedea dincolo de nevoia ime-
diată de a-l ajuta pe Lazăr. Nu erau capabili să înţeleagă că în
cazul în care Hristos l-ar fi însănătoşit pe Lazăr, minunea care
era cea mai puternică dovadă cu privire la caracterul Său divin,
nu ar mai fi putut fi realizată.
Această istorie se alătură prin mărturia ei puternică multor
altor dovezi scripturistice, fiind revărsată lumină asupra minu-
natei plănuiri a lui Dumnezeu, ceea ce conduce la diminuarea
încrederii în plănuirea noastră.
Organizarea bisericii primare
De fapt, Dumnezeu a încredinţat administrarea lucrării Sale
numai lui Hristos, pentru că Tatăl „. . .I-a pus totul sub picioare,
şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii, care este tru-
PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 347
pul Lui, plinătatea Celui ce umple totul în toţi.” Efeseni 1,22.23.
Nu există nici un alt conducător pentru adevărata biserică a lui
Dumnezeu. Doar atunci când Dumnezeu, prin Hristos, este
Făcătorul de planuri, nimic nu poate eşua.
Dar atunci când fiinţele omeneşti preiau acest rol, oricât de
adâncă ar fi experienţa lor spirituală, oricât de sincer ar fi sco-
pul lor, oricât de lipsite de egoism ar fi năzuinţele lor, oricât de
îndelungată şi vastă ar fi pregătirea lor şi oricât de dedicaţi ar
fi ei pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, nimic nu poate
reuşi. Vor lua mereu decizii pe care le vor privi ca pe nişte capo-
dopere ale înţelepciunii, dar care sunt în realitate contrare
intenţiilor divine.
Unii pot arăta către succesul aparent ce rezultă din plănuirea
omenească ca fiind o dovadă că este exagerată susţinerea că
nimic nu merge cum trebuie atunci când deciziile sunt luate de
oameni consacraţi. În timp ce ei admit că uneori fiinţele ome-
neşti fac greşeli mari, vor pretinde că în unele situaţii aceştia au
făcut planuri bune, care au înaintat în mod remarcabil lucrarea
lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să fim induşi în eroare, pentru că
aparenţele pot fi foarte înşelătoare. În mod invariabil, ceea ce
după judecata omenească este cel mai bun lucru pentru cauza
lui Dumnezeu, este considerat de către El a fi cel mai rău lucru,
în timp ce ceea ce noi socotim a fi un dezastru, poate fi calea
către victorie.
Să-l luăm de exemplu pe Ioan Huss. Când şi-a dat viaţa pen-
tru a fi ars pe rug, urmaşii lui au crezut că aceasta a fost o
mare pierdere pentru cauză. Dar moartea lui a fost pentru
lume o asemenea mărturie cu privire la dreptatea învăţături-
lor sale şi o asemenea descoperire cu privire la nedreptatea
vrăjmaşilor săi, încât a ajutat la răspândirea Reformei mult
mai efectiv decât ar fi făcut-o încă câţiva ani din viaţa sa.
„Executarea lui Huss aprinsese un foc de indignare şi oroare în
Boemia. Întreaga naţiune simţea că el căzuse victimă datorită
răutăţii preoţilor şi trădării împăratului. El a fost declarat un
învăţător credincios al adevărului, iar conciliul care i-a hotărât
moartea a fost acuzat ca fiind vinovat de crimă. Învăţăturile
lui atrăgeau acum o atenţie mai mare decât oricând mai înain-
te.” Tragedia veacurilor, cap. 16, par. 13 de la urmă. În plus, ca
rezultat al acestei reacţii faţă de martirajul său, împăratul
348 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Carol al V-lea s-a temut să repete purtarea necredincioasă a lui
Sigismund, care a încălcat angajamentul său faţă de Huss.
Astfel că Luther a fost scutit să aibă aceeaşi soartă, şi Reforma
a continuat să se răspândească.
În cazul ucenicilor, dacă ar fi fost ei cei care luau deciziile,
Hristos ar fi mers la Betania şi l-ar fi scăpat pe Lazăr de boală
şi moarte. Ucenicii ar fi privit un astfel de rezultat nu doar cu
mare satisfacţie, dar şi ca pe o confirmare că ei au ales calea ce
avea să înainteze într-adevăr cauza lui Dumnezeu. Aşa părea
pentru ei, când de fapt, ar fi fost calea cea mai dezastruoasă
posibilă. Pe de altă parte, modul de procedare adoptat de Hristos
le părea a fi cea mai mare nenorocire ce putea să se întâmple
tinerei biserici.
Adevărul este că noi nu suntem capabili să plănuim lucrarea
lui Dumnezeu sau să apreciem în mod corect ce rezultat va fi cel
mai benefic pentru cauză. Doar Domnul poate să hotărască ast-
fel de lucruri. De aceea, trebuie să ne ferim să gândim că, deoa-
rece rezultatul imediat este considerat ca fiind un succes de
către mintea omenească, aceasta este o dovadă că uneori putem
face planuri înţelepte pentru cauza lui Dumnezeu.
Singura cale sigură de a evalua în mod corect dezvoltările
lucrurilor este aceea de a ne întreba cum au luat ele fiinţă. Dacă
au rezultat din plănuirea omenească, atunci oricât de vrednice
de dorit, oricât de minunat ar apare ele, plănuirea şi rezultate-
le ei sunt greşite. Pe de altă parte, dacă rezolvarea problemelor
a fost lăsată în întregime pe seama lui Dumnezeu, iar directive-
le Sale desăvârşite au fost urmate în mod implicit, totul trebuie
să decurgă bine, chiar dacă nu pare să fie aşa. Este greu pentru
pretinsul popor al lui Dumnezeu să accepte acest lucru, pentru
că în noi se găseşte o dispoziţie naturală de a fi forţa hotărâtoa-
re, atât în chestiunile noastre, cât şi în cele ce-L privesc pe
Dumnezeu. Pe lângă aceasta, atunci când obţinem un rezultat,
care, după estimarea noastră este avantajos pentru cauză, sun-
tem încurajaţi să repetăm greşeala.
Din păcate, când are loc aceasta, nu vom şti niciodată ce s-ar
fi întâmplat dacă I-am fi acordat lui Dumnezeu locul Său cuve-
nit ca Făcător de planuri. Când ne îndreptăm spre noi înşine
pentru rezolvarea problemelor, ne lipsim singuri de lucrările lui
Dumnezeu. Mulţumirea de sine pentru lucrarea cea bună pe
PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 349
care credem că am făcut-o pentru Dumnezeu, s-ar transforma în
groază şi remuşcare dacă am putea vedea ce am făcut în realita-
te, zădărnicind şi întârziind lucrarea lui Dumnezeu.
Satana este încântat când noi hotărâm ce cale să fie urmată,
şi apoi, după toate aparenţele, obţinem ceea ce credem a fi un
rezultat extraordinar. El este şi mai mult încântat atunci când
arătăm către aceste realizări ca să justificăm calea pe care am
adoptat-o. El observă cu satisfacţie tendinţa minţii omeneşti de
a evalua un eveniment fără a face referire la contextul în care a
avut loc. Luată ca atare, propunerea de a-l însănătoşi pe Lazăr
părea un lucru bun, dar în contextul scopului urmărit de
Dumnezeu, ea era un lucru rău.
Umblăm noi în lumină?
Există o formulă pentru succes şi alta pentru eşec. Conform
legii o formulă poate fi definită ca fiind un procedeu. Cele două
formule pentru succes şi eşec au fost arătate clar de Hristos în
timpul cât a trăit pe pământ. Niciodată nu a avut o ocazie mai
potrivită pentru a-i învăţa pe ucenici aceste adevăruri, ca atunci
când ei au eşuat să înţeleagă situaţia lui Lazăr.
Când au protestat împotriva purtării Sale, „Isus a răspuns:
‚Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu
se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă
umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el.’”
Ioan 11,9.10.
Formulele pentru un succes garantat şi pentru o eşuare sigu-
ră sunt date în această învăţătură. Dacă dorim în mod sincer
succesul şi vrem să scăpăm de înfrângere, trebuie să luăm
seama la această învăţătură a Celui care, împreună cu Tatăl
Său, reprezintă cea mai înaltă autoritate din univers.
Dar ce înseamnă să umbli ziua? Oamenii ar da răspunsuri
diferite. O explicaţie clară se găseşte în cartea Hristos, Lumina
lumii, cap. 58, par. 11:
„,Dacă umblă cineva ziua’, a spus El mai departe, ‚nu se potic-
neşte, pentru că vede lumina lumii acesteia.’ Acela care face voia
lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu,
nu poate să se împiedice şi să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor
350 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
al lui Dumnezeu, îi dă o clară înţelegere a datoriei sale şi-l
călăuzeşte pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale.
‚Dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumină
în el.’ Acela care merge pe o cărare aleasă de el şi unde nu l-a
chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în
noapte şi, oriunde s-ar afla, nu este sigur.”
Dacă umblăm pe
Dacă umblăm pe
calea arătată de
calea aleasă de noi
Dumnezeu
nu putem să ne
ne vom poticni cu
poticnim şi să
siguranţă
cădem
Această explicaţie defineşte care este voia lui Dumnezeu
când adaugă cuvintele „. . .care umblă pe drumurile prescrise de
Dumnezeu”, spre deosebire de umblarea „. . .pe o cărare aleasă
de el”. Cu alte cuvinte, după ce am acceptat îndrumările gene-
rale ale lui Dumnezeu, trebuie să aşteptăm cu răbdare să pri-
mim îndrumările Sale speciale, pentru a evita să umblăm pe o
cale aleasă de noi. Aceasta este cheia pentru a avea succesul
descris aici.
Pe de altă parte, dacă umblăm pe o cale pe care o alegem noi,
indiferent dacă ne închipuim că lucrăm pentru cauza lui
Dumnezeu sau nu, ne vom poticni sigur. Aceste formule au la bază
o lege. Orice om de pe pământ urmează o formulă sau alta în orice
situaţie s-ar găsi. Unii oameni au învăţat de la Dumnezeu sufi-
cient pentru a urma procedeele corecte în unele situaţii, cu toate
că în altele încă se mai agaţă de procedee greşite. Drept urmare,
vieţile lor sunt un amestec de succes şi înfrângeri.
Este datoria noastră a tuturor să ne asigurăm că am învăţat
căile lui Dumnezeu, că am găsit calea pe care El a prescris-o şi
PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 351
că mergem pe această cale. Dacă acest lucru este făcut cu cre-
dincioşie, încrezându-ne doar în El pentru călăuzire, succesul va
fi al nostru.
Aceasta este o puternică asigurare că atunci când împlinim voia
lui Dumnezeu nu ne putem împiedica şi cădea. Mulţi posedă o
dorinţă lăudabilă de a face voia lui Dumnezeu, dar foarte puţini
înţeleg cum să o facă. Deseori oamenii îşi aleg singuri o lucrare
pentru Dumnezeu şi apoi cred că, deoarece pare că ei fac lucrurile
bune pe care le cere Dumnezeu, ei împlinesc voinţa Sa. De exem-
plu, se crede la modul general că a te angaja în lucrare misionară
sau bisericească, înseamnă după înţelegerea noastră omenească
că împlinim în mod automat voinţa lui Dumnezeu. Izraeliţii din
trecut credeau şi ei acelaşi lucru, atunci când s-au apucat să facă
planuri personale pentru împlinirea îndrumărilor generale ale lui
Dumnezeu. Ce pierdere îngrozitoare a rezultat de aici!
În inima noastră nici unul din noi nu doreşte să-şi petreacă
viaţa făcând ceea ce ne închipuim că ar fi voia lui Dumnezeu, doar
pentru a vedea că am fost greşiţi. Unora dintre noi Domnul ne va
spune în cele din urmă că nu ne cunoaşte, că lucrările noastre nu
vor fi niciodată acceptate şi că nu avem nici un loc în Împărăţie. Că
exact aceasta va fi soarta unora este confirmat în Matei 7,21-23:
„Nu orişicine-Mi zice: ‚Doamne, Doamne!’ va intra în Împără-
ţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.
Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! N-am proo-
rocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi
n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi
spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la
Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’”
Ce soartă tristă va fi aceasta pentru mulţimea lucrătorilor
bisericii, care şi-au sacrificat viaţa împlinind ceea ce credeau ei
că era voia lui Dumnezeu pentru ei, când de fapt, în tot acest
timp au făcut o lucrare aleasă de ei. Ce şoc îngrozitor îi va aştep-
ta atunci când vor descoperi că Dumnezeu nu-i poate numi decât
„făcători de rele” sau „lucrători ai fărădelegii”. Câtă grijă trebu-
ie să manifestăm azi fiecare din noi, asigurându-ne că lucrăm
după principii corecte în viaţa noastră, astfel încât calea lui
Dumnezeu să fie singura pe care o cunoaştem, în care ne încre-
dem şi pe care o practicăm. El ne-a oferit ample avertizări cu
privire la acest pericol, ca să nu fim înşelaţi şi pierduţi.
352 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU PRINCIPII DE OPERARE OPUSE 353

Biruind eul ar fi rezultat dacă s-ar fi făcut vreo concesie faţă de planurile lor,
faptul că misiunea lui Hristos ar fi eşuat şi totul ar fi fost pier-
Într-adevăr preţioasă este lecţia de a urma doar planurile lui dut, ne vom pierde orice încredere în plănuirea omenească şi ne
Dumnezeu, pe care o învăţăm din istoria lui Lazăr din Betania. vom odihni în schimb în Iehova. Când aceste lecţii sunt învăţa-
Ea este foarte bine redată în următorul paragraf scris de Ellen te, lucrarea va fi repede încheiată.
G. White, care a observat lucrarea acestui principiu în istoria „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările
bisericii timp de mai bine de 70 de ani: Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.” Apocalipsa 2,26.
„Lucrătorii lui Hristos trebuie să asculte necondiţionat de A fi un adevărat biruitor înseamnă să câştigi o biruinţă tota-
învăţăturile Lui. Lucrarea este a lui Dumnezeu şi, dacă vrem să lă asupra oricărei dispoziţii de a lua locul lui Dumnezeu.
ducem altora binecuvântarea, trebuie să urmăm planurile Lui. Aceasta înseamnă să ieşi din Babilon şi să nu iei parte la păca-
Eul nu trebuie niciodată să fie aşezat în centrul atenţiei, nu tre- tele lui (vezi Apocalipsa 18,1-4). Cei care sunt astfel eliberaţi
buie să i se aducă onoruri. Dacă facem planuri după ideile noas- sunt cei care se vor bucura de un succes deplin în timpul vieţii
tre, Domnul ne va lăsa în greşelile noastre. Dar, atunci când lor pe pământ şi care vor umbla pe străzile din aur.
urmăm îndrumările Lui şi suntem totuşi aduşi în situaţii grele,
El ne va elibera.” Hristos, Lumina lumii, cap. 39, par. 13. A fi cu adevărat biruitor presupune să câştigăm o
Succesul acestui principiu de operare este clar. Raportul des- biruinţă totală asupra oricărei înclinaţii de a lua
pre moartea şi învierea lui Lazăr ne arată că nu este loc pentru locul lui Dumnezeu
eul personal; nu este loc pentru plănuirea omenească în lucra-
rea lui Dumnezeu.
Căile diferite urmate de Hristos, Lazăr, surorile lui şi de către
ucenici, ne descoperă adevărul sigur că „. . .viaţa omului nu-i
aparţine; nici nu stă în puterea omului să-şi călăuzească paşii.”
Ieremia 10,23. „Nu avem înţelepciune să ne planificăm propriile
vieţi. Nu este treaba noastră să ne făurim viitorul.” Divina vin-
decare, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap. Planuri pentru
viitor, par. 1.
Nici chiar Hristos nu Şi-a plănuit viaţa. El a demonstrat acest
lucru refuzând să Se încreadă în înţelepciunea Sa, şi depinzând
în schimb de sfaturile Celui Atotputernic. În mod similar, Lazăr
şi surorile sale au urmat planurile lui Dumnezeu pentru ei. Ei
au fost răsplătiţi pentru loialitatea lor faţă de căile Sale cu
roluri semnificative, fiind cuprinsă aici minunea fantastică a
unei învieri şi confirmarea absolută că Hristos era într-adevăr
Fiul viului Dumnezeu (vezi Ioan 11,43-45).
Ucenicii au crezut că dedicarea lor de a zidi împărăţia lui
Mesia şi sacrificiile considerabile pe care le-au făcut, îi califica
să ia decizii în cadrul mişcării – greşeală făcută şi de conducăto-
rii bisericii şi de membrii ei încă de la începutul marii lupte. Dar
atunci când luăm în considerare consecinţele dezastruoase care
În termeni practici
 CAPITOLUL 26

Legătura cea vie

m arătat prin multe exemple din Scripturi că există o

A legătură inseparabilă între a urma căile lui Dumnezeu şi
a intra în odihna Sa. Am văzut că de fiecare dată când I S-a acor-
dat lui Dumnezeu locul Său de drept ca Făcător de planuri,
Rezolvator de probleme şi Purtător de poveri, poporul Său s-a
bucurat de un succes minunat, în timp ce de fiecare dată când
alţii şi-au asumat aceste roluri, rezultatul final inevitabil a fost
confuzie, pierdere şi suferinţă.
De aceea am recomandat adoptarea doar a acelor procedee pe
care Duhul Sfânt le numeşte „căile Mele” (vezi Evrei 3,10).
Argumentele care vin în sprijinul acestei afirmaţii sunt scriptu-
ristice şi convingătoare, dar ar fi o greşeală fatală să presupunem
că nu este necesar nimic altceva decât procedeele corecte. Oricât
de exact am urma căile lui Dumnezeu, aceasta nu va avea nici un
efect dacă nu există o legătură vie cu Sursa divină. De aceea,
avem nevoie să studiem despre această relaţie esenţială acum.

Două ilustraţii

Comunicarea prin telefon ne oferă o ilustraţie potrivită.

Cineva poate urma procedeul corect pentru a contacta pe altci-
neva prin telefon, formând numărul corect, dar sunt diferiţi
factori, cum ar fi o linie ocupată, ce-l pot împiedica să intre în
358 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
legătură cu cel pe care îl
sună. Acest aspect în ce pri-
veşte folosirea telefoanelor se
aplică la fel de bine şi în pri-
vinţa procedeelor divine.
Pentru a ajunge la rezultatul
dorit, sunt necesare atât pro-
cedee corecte, cât şi o legătu-
ră directă.
Dacă suntem convinşi de
argumentele prezentate în această carte, dar vedem că aplicarea
de către noi a principiilor odihnei de Sabat nu aduce rezultatele
dorite, nu trebuie să facem greşeala de a condamna solia. În
schimb, ar trebui să cercetăm cu grijă pentru a vedea dacă am
stabilit şi menţinem o relaţie vie cu Sursa divină.
O ilustraţie din Scriptură ne este oferită de Pavel în
1 Corinteni 12, unde apostolul aseamănă biserica având pe Isus
Hristos ca şi Cap al ei, şi pe credincioşi ca membri, cu trupul
omenesc, care are şi el un cap ce răspunde de diferitele membre.
Nu este greu să vedem că membrele pot lucra cu succes doar
atunci când există un cap viu care le îndrumă individual şi colec-
tiv. În momentul în care s-a rupt legătura cea vie dintre unul din
membre şi cap, acel membru îşi pierde capacitatea de a funcţio-
na. La fel este şi în domeniul spiritual.
Comuniunea cu Tatăl
Nimeni din toată istoria omenirii nu a înţeles şi nu a practi-
cat principiile odihnei de Sabat cu atâta sârguinţă şi nu a pri-
mit binecuvântări mai mari, ca Isus. El este exemplul perfect şi
desăvârşit pentru orice credincios. Studiul vieţii Sale confirmă
că un element vital care a contribuit la succesul Său zilnic, a
fost păstrarea cu credincioşie a unei legături vii cu Sursa divi-
nă. Oricât de ocupat era şi oricât de apăsat de răspunderi, El Se
retrăgea deoparte în timp ce ceilalţi dormeau, petrecând multe
ore pentru a stabili o comuniune strânsă cu Tatăl Său, astfel
încât nu a avut nici cea mai mică dificultate să cunoască şi să
împlinească voinţa Capului Său divin.
LEGĂTURA CEA VIE 359
Cu toate că nu exista nici o altă viaţă atât de împovărată de
muncă şi răspunderi ca cea a lui Isus, El a menţinut o viaţă con-
tinuă de rugăciune. Deseori găsim rapoarte de felul acesta în
Scriptură:
„A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus
S-a sculat, a ieşit, S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo.”
Marcu 1,35.
„. . .oamenii se strângeau cu grămada, ca să-L asculte şi să fie
vindecaţi de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii, şi Se
ruga.” Luca 5,15.16.
„În zilele acela, Isus S-a dus pe munte să Se roage, şi a petre-
cut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” Luca 6,12.
Legătura dintre viaţa de rugăciune a lui Isus şi ascultarea Sa
desăvârşită este recunoscută în următoarele paragrafe:
„Într-o viaţă cu totul devotată pentru binele altora,
Mântuitorul a considerat că este necesar să Se retragă din
oboselile călătoriei şi din mijlocul gloatei care-L urma în fieca-
re zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viaţă de neîncetată acti-
vitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru a căuta un
loc liniştit şi o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind
una cu noi, părtaş la nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu
totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al rugăciunii,
căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat
pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a înfrunta încercările.
Într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat lupte şi chinuri
sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se des-
povăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mân-
gâiere şi bucurie. . . .
Ca om, înălţa cereri la tronul lui Dumnezeu până când natu-
ra Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia
să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o conti-
nuă comuniune, El a primit viaţă de la Dumnezeu, ca să poată
da viaţă lumii. Experienţa Lui trebuie să fie şi experienţa noas-
tră.” Hristos, Lumina lumii, cap. 38, par. 3 şi 4 de la urmă.
În aceste ore petrecute cu Părintele Său veşnic, Isus a făcut
mai mult decât doar să Se roage Lui. Scriptura ne spune că El
comunica cu Tatăl Său. De la Isus se înălţau rugăciuni pline de
puterea Duhului Sfânt, cărora Cel Atotputernic le răspundea
revărsând viaţa Sa în curenţi bogaţi înăuntrul sufletului rugător.
360 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Astfel, când Isus Se ruga, El era puternic reînsufleţit de viaţa,
lumina, iubirea şi puterea lui Dumnezeu.
Atât de mare era legătura cea vie stabilită între El şi cer,
încât Isus nu avea nici cea mai mică dificultate în a auzi vocea
lui Dumnezeu îndrumându-L clipă de clipă, şi nici nu-I lipsea
puterea de a împlini voinţa Comandantului Său ceresc. Acesta
este nivelul de comuniune cu cerul, pe care trebuie să-l obţină
fiecare creştin, ştiind că nimeni nu poate experimenta principii-
le odihnei de Sabat ca pe o realitate vie şi lucrătoare, fără aceas-
tă legătură esenţială.
Însă trebuie să ne ferim a încerca imediat să petrecem o noap-
te întreagă în rugăciune, după cum a făcut Isus, pentru că la o
asemenea performanţă putem ajunge doar treptat. La nivelul
prezent de creştere, cei mai mulţi
dintre noi suntem incapabili să
petrecem mai mult de o scurtă
perioadă de timp în rugăciune
serioasă. Rugăciunea este o ştiinţă
divină pe care trebuie să o stăpâ-
nească toţi acei care vor să practice
cu succes principiile odihnei de
Sabat. Ca orice altă ştiinţă, ea nece-
sită un studiu stăruitor şi o aplica-
re serioasă a lecţiilor învăţate,
înainte de a obţine o eficacitate
demnă de laudă.
Rolul Duhului Sfânt
Înainte de a ne ruga, trebuie să ne amintim mai întâi că nu
avem nici o putere în noi înşine de a ajunge cu rugăciunile noas-
tre în cerurile cele mai înalte. Suntem cu totul dependenţi de
puterea omnipotentă a Duhului Sfânt, pentru că numai acele
rugăciuni inspirate de El ajung în camera de audienţă a Celui
Preaînalt. Făgăduinţa este:
„Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu
ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pen-
tru noi cu suspine negrăite.” Romani 8,26.
LEGĂTURA CEA VIE 361
Noi trebuie să ne rugăm în numele lui Hristos şi prin inspira-
ţia Spiritului Său:
„În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat,
adevărat, vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl, în Numele
Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu:
cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.”
Ioan 16,23-24.
„Noi nu trebuie numai să ne rugăm în numele Domnului
Hristos, ci şi prin inspiraţia Duhului Sfânt. Aceasta explică ceea
ce trebuie să înţelegem când se spune că Duhul ‚mijloceşte pen-
tru noi cu suspine negrăite.’ Romani 8,26. Lui Dumnezeu Îi
place să răspundă la asemenea rugăciuni. Când cu căldură şi
stăruinţă înălţăm o rugăciune în numele Domnului Hristos, în
chiar această stăruinţă se află garanţia din partea lui
Dumnezeu că El este gata să răspundă la rugăciunea noastră
‚nespus mai mult decât cerem sau gândim noi.’ Efeseni 3,20.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. 12, par. 9 de la urmă.
Când realizăm că Duhul Sfânt ne oferă puterea prin care
rugăciunile noastre obţin suficientă energie pentru a ajunge la
Tatăl nostru ceresc, atunci, la începutul rugăciunii noastre, cu o
credinţă ce nu poate fi tăgăduită, vom cere împlinirea făgăduin-
ţei că Duhul Sfânt va inspira rugăciunea noastră. Cei care înţe-
leg şi fac acest lucru, vor constata că în rugăciunile lor se dezvol-
tă o putere şi o prospeţime, pe care nu o credeau posibilă. În mod
binevoitor şi efectiv, Duhul Sfânt joacă un rol atât de vital în
viaţa de rugăciune a copiilor nevoiaşi ai lui Dumnezeu de pe
pământ, încât depăşeşte orice închipuire omenească. Dar cu cât
căutăm să înţelegem, să apreciem şi să ne însuşim mai bine
sprijinul Duhului Sfânt, cu atât mai strâns ne vom uni cu
Mântuitorul şi Împăratul nostru, şi apoi unii cu alţii.
Hristos – Mijlocitorul nostru
Duhul Sfânt transmite aceste rugăciuni, împuternicite de pro-
pria Sa inspiraţie, mai departe către atotputernicul Mijlocitor, care
stă la dreapta Tatălui. Hristos uneşte apoi neprihănirea Sa nepă-
tată cu aceste rugăciuni, în aşa fel încât sunt prezentate în cele din
urmă Tatălui în toată puterea şi desăvârşirea Marelui nostru Preot.
362 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
O descoperire minunată a lui Hristos în acest rol, ne este ofe-
rită în Apocalipsa 8,3-5:
„Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o
cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreu-
nă cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este
înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din
mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciuni-
le sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de
pe altar, şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri,
fulgere şi un cutremur de pământ.”
Îngerul la care se face referire în aceste versete nu poate fi
nimeni altul decât Hristos, pentru că nici un alt înger nu are
puterea de a sluji în sanctuarul ceresc. Manifestarea lui
Hristos în slujba Sa cea înaltă de Mare Preot, este o descope-
rire a unui adevăr, pe care credinciosul trebuie să-l cerceteze
profund şi stăruitor. Dacă avem o viziune clară despre
Hristos, stând la dreapta Tatălui Său şi unind meritele nepri-
hănirii Sale atotputernice cu rugăciunile noastre slabe, atunci
vom şti că ele ajung în prezenţa Celui Atotputernic cu o ener-
gie, puritate şi forţă pe care El nu o poate tăgădui sau refuza.
Această cunoştinţă ne inspiră cu o credinţă şi mai mare ca să
prezentăm cererile noastre la tronul harului. Putem şti cu
siguranţă că astfel de rugăciuni vor primi răspuns de la
Dumnezeu.
Lucrarea îngerilor
Când căutăm să stabilim o legătură vie cu Capul nostru divin,
ne vom da seama şi de lucrarea îngerilor, care au o parte activă
în transmiterea rugăciunilor noastre.
„Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească
o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” Evrei 1,14.
Asemenea lui Iacov, vom vedea prin credinţă îngerii urcând la
cer cu rugăciunile noastre şi întorcându-se cu răspunsurile.
„Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea
până la cer. Îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe scara
aceea.” Geneza 28,12.
Putem fi încurajaţi de slujirea acestor ajutoare cereşti:
LEGĂTURA CEA VIE 363
„Fiinţe cereşti sunt trimise să răspundă rugăciunilor acelora
care lucrează în mod dezinteresat pentru interesele cauzei lui
Dumnezeu. Cei mai înalţi îngeri din curţile cereşti sunt însărci-
naţi să răspundă la rugăciunile care se înalţă către Dumnezeu
pentru înaintarea cauzei Sale.” Comentarii biblice AZŞ, vol. 4,
pag. 1173 în lb. engleză, par. 5.
Ce încurajare este pentru poporul lui Dumnezeu asigurarea
că cei mai înalţi îngeri pe care Domnul îi are la comanda Sa sunt
însărcinaţi să împlinească rugăciunile acelora care, având o
legătură vie cu Dumnezeu, Îi prezintă cererile lor în acord cu
principiile odihnei de Sabat!
Studiul despre adevărata ştiinţă a rugăciunii este un subiect
atât de cuprinzător, încât depăşeşte limitele acestei cărţi.
Putem să aruncăm doar o scurtă privire asupra acestui subiect,
în ciuda importanţei lui. Punctul accentuat este acela că nici
unul din sistemele lui Dumnezeu nu poate funcţiona pentru
noi, dacă nu există o legătură vie între noi şi Conducătorul nos-
tru, şi este răspunderea noastră de a dezvolta această legătură
strânsă. Făgăduinţa este că atunci când a stabilit o astfel de
legătură, poporul Său va fi „umplut cu toată plinătatea lui
Dumnezeu” (Efeseni 3,19) şi astfel va deveni o forţă puternică
sub comanda Sa.
Suficientă credinţă
Când procedeele corecte sunt combinate cu credinţa în
Dumnezeu ca Făcător de planuri, Rezolvator de probleme şi
Purtător de poveri, cât de repede va înaintea lucrarea spre
încheierea ei finală! O credinţă adevărată şi vie este de impor-
tanţă crucială pentru obţinerea unor rezultate pozitive. Trebuie
să ne cercetăm cu grijă în lumina Scripturilor, pentru a ne asi-
gura că credinţa noastră este corectă, pentru că mulţi sunt con-
vinşi că se încred cu totul în Dumnezeu, când de fapt au mai
multă încredere în ei înşişi.
Aşa au stat lucrurile cu Ilie, când a fugit la ameninţarea
Izabelei, şi cu Avram când el şi Sarai au plănuit naşterea lui
Ismael. Deşi au fost oameni cu o credinţă mare, nu au fost cu totul
imuni faţă de înclinaţia de a se întoarce la faptele personale. Cum
364 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
de au putut fi nişte oameni puternici în credinţă, inspiraţi să facă
lucrarea Domnului în mod minunat, şi totuşi să se plece sub
greaua presiune care a fost îndreptată asupra lor mai târziu?
În timpul în care au fost înfrânţi, le-a lipsit o înţelegere clară
a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să poată dezvolta acel
nivel de credinţă necesar pentru a rămâne de partea voinţei lui
Dumnezeu. Aceasta trebuie să fie aşa, pentru că „credinţa vine
în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”
Romani 10,17. Dacă lipseşte credinţa, este pentru că Cuvântul
lui Dumnezeu nu a fost studiat şi înţeles aşa cum trebuie.
Deseori aceasta nu este atât de mult din vina persoanei, ci mai
degrabă din cauza puterii ideilor preconcepute îndelung nutrite.
Până ce acestea nu vor fi înlăturate, Domnul va pătrunde cu
greu prin întunericul care cuprinde mintea şi exclude lumina.
Oricum, atât Avraam, cât şi Ilie au fost familiari cu Scripturile
şi au realizat lucruri mari sub îndrumarea directă a lui
Dumnezeu, în vederea cărora nu era de aşteptat să-şi piardă cre-
dinţa sub puterea ispitei. Şi totuşi, aşa s-a întâmplat, şi aceasta
pentru că au fost părţi din Cuvânt pe care nu le-au înţeles atât
de bine încât să aibă o credinţă de neclintit. În ce domeniu le lip-
sea o înţelegere clară, şi prin urmare erau lipsiţi de credinţă?
Sunt perplexităţile normale?
Atât Avraam, cât şi Ilie au înţeles şi acceptat îndrumările
generale ale lui Dumnezeu, şi până la un punct au auzit şi împli-
nit de asemenea îndrumările speciale. Dar aceasta nu s-a dove-
dit a fi de ajuns pentru a dezvolta o credinţă de nezdruncinat în
aceşti bărbaţi minunaţi. Era nevoie de ceva mai mult. Prin
lucrarea Duhului Sfânt şi prin Cuvântul lui Dumnezeu, ei tre-
buia să înţeleagă adevărul vital că oricât de mult ar părea că
ascultarea va aduce mai degrabă dezastru şi distrugere, decât
binecuvântare şi victorie, ei nu trebuie să fie surprinşi sau des-
curajaţi din cauza acestor dezvoltări. În schimb, ei trebuie să
vadă astfel de probleme ca fiind normale, în timp ce îşi păstrea-
ză convingerea că chiar dacă ar fi aduşi la punctul cel mai
extrem, fără nici o perspectivă de eliberare, biruinţa este sigură
şi lucrarea lui Dumnezeu va triumfa.
LEGĂTURA CEA VIE 365
Numai o educaţie în această direcţie ne va oferi asigurarea că
credinţa noastră nu se va transforma în necredinţă. Când învă-
ţăm cu ajutorul Scripturilor că este normal ca poruncile lui
Dumnezeu să provoace o furtună de persecuţii, pierderea priete-
nilor, aparente dezastre şi alte ameninţări îngrozitoare înainte
de a fi câştigate victorii glorioase, nu vom fi surprinşi şi nici tul-
buraţi. Mai degrabă credinţa noastră va creşte, devenind tot mai
puternică, pe măsură ce privim înainte către triumful grăitor
spre care ştim că ne conduce Domnul. Vom păstra o convingere
nestrămutată că singurul lucru pentru care suntem răspunză-
tori este o supunere strictă faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Consecinţele datorate îndeplinirii cu credincioşie a îndrumărilor
Domnului, nu ne privesc pe noi.
Să nu uităm niciodată mărturia credincioasă a lui Isus, că
„. . .e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de
Dumnezeu cât de puţin.” Hristos, Lumina lumii, cap. 12, par. 10
de la urmă.
Când am învăţat bine acest adevăr şi suntem convinşi pe
deplin că nu există nici un alt principiu care să ne călăuzească în
slujirea faţă de Domnul nostru, atunci vom fi întemeiaţi în cre-
dinţa lui Isus şi nu vom cădea în ceasul presiunii extreme. Vom
deveni un instrument şlefuit şi demn de încredere în mâinile
Domnului, pe deplin calificat pentru a se alătura oştirii celor prin
care în cele din urmă Cel Atotputernic Îşi va încheia lucrarea.
Deznodământul final
Lumina care ne este dată prin Suveranul universului, desco-
peră nevoia noastră după o legătură atât de strânsă cu El, încât
să vedem căile Sale cu claritate şi putere, dând la o parte orice
scuză sau motiv pentru a nu trăi în armonie cu ele. Atât de
sigur după cum este cazul, a sosit timpul când Dumnezeu Îşi
adună o rămăşiţă bună din cei ce vor răspunde invitaţiei Sale
pline de îndurare, adresată fiecărui neam, seminţie, limbă şi
popor. Temelia este pusă pentru ultima confruntare cu puterile
întunericului, ale căror ziduri de apărare vor fi sfărâmate o
dată pentru totdeauna, iar fortificaţiile lor vor fi dărâmate pen-
tru a nu mai fi ridicate niciodată. Problemele vor fi rezolvate pe
366 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

deplin şi definitiv, astfel încât nu se va mai ridica niciodată vreo

întrebare în privinţa lor. Va fi lămurit pentru totdeauna în
întreg universul, că singura cale care duce la odihna veşnică
este aceea de a cunoaşte şi a urma căile Sale desăvârşite.
Fie ca credincioşii în Isus Hristos să înveţe aceste căi şi să le
aplice în mod practic în vieţile lor, stabilind şi menţinând o legă-
tură vie cu Capul lor divin, astfel încât să aparţină oştirii prin CAPITOLUL 27
care va fi câştigată bătălia finală.

Călăuzirea divină

m putea crede că Dumnezeu este departe şi nu ne comu-

A nică îndrumările Sale speciale cu voce tare sau prin
semne şi minuni. De aceea ne-am putea închipui că nu avem de
ales decât să ne conducem singuri activităţile. Unii oameni cred
că nu au nici o altă alternativă, dacă Domnul nu le transmite zil-
nic personal şi cu voce tare îndrumări speciale. Ei susţin că,
dacă Dumnezeu ar face astfel, ei ar asculta imediat şi cu bucu-
rie de fiecare poruncă divină. Dar mărturia istoriei neagă acest
lucru.
A existat un timp când Dumnezeu a vorbit direct poporului
Său prin profetul Moise, dar ei au manifestat o mică dispoziţie
de a urma aceste îndrumări clare şi directe. S-au răzvrătit iar şi
iar, fiind hotărâţi să urmeze pe calea lor şi nu pe calea lui
Dumnezeu. Natura umană nu s-a schimbat de atunci. Noi încă
tindem să urmăm propria cale, oricât de clar ne-ar comunica
Domnul care este voinţa Sa.

Cum primim îndrumări personale?

În mod evident, dacă Dumnezeu este Conducătorul nostru,

împlinind rolul de Făcător de planuri, Rezolvator de probleme şi
Purtător de poveri, El trebuie să ne comunice îndrumările Sale
astfel încât noi să le putem înţelege. Nu putem fi călăuziţi de El
368 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
dacă nu discernem vocea Sa vorbindu-ne personal. Solia odihnei
de Sabat este doar o teorie goală dacă Cel Atotputernic nu poate
să ajungă la noi cu îndrumările Sale speciale.
În timp ce este adevărat că Domnul nu ne oferă în fiecare dimi-
neaţă instrucţiuni cu voce tare, totuşi El îi îndrumă pe copiii Săi
plini de credinţă, care au fost pregătiţi să asculte şi să recunoas-
că vocea Sa. Orice credincios care doreşte să trăiască în acord cu
căile lui Dumnezeu şi să intre în odihna Sa, trebuie să înveţe cum
să discearnă îndrumările Sale parcurgând următorii paşi.
1. Învaţă procedeele
În primul rând, avem nevoie să înţelegem şi să acceptăm
principiul că numai aceia care cunosc şi urmează căile lui
Dumnezeu pot intra în odihna Sa. Avem nevoie să vedem că
rezultatul va fi întotdeauna succesul atunci când vom uni cre-
dinţa cu procedeele corecte. Apoi, principiile odihnei de Sabat,
aşa cum sunt explicate în această carte, trebuie să devină o
putere motivatoare în vieţile noastre. Ca să putem fi siguri de
călăuzirea divină, trebuie să învăţăm să ne încredem în înţe-
lepciunea Tatălui nostru ceresc mai mult decât în înţelepciu-
nea noastră.
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe
înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va
netezi cărările.” Proverbe 3,5.6.
2. Dezvoltă credinţă în făgăduinţe
Când am învăţat aceste procedee putem crede că Domnul este
pe deplin capabil să ne comunice îndrumările Sale speciale şi va
face aceasta cu bucurie. Apoi avem nevoie să cercetăm
Scripturile pentru a găsi acele locuri unde Cel Atotputernic ne-a
asigurat în repetate rânduri că ne va călăuzi în mod personal pe
fiecare, când ne punem încrederea în El. Pe măsură ce descope-
rim fiecare făgăduinţă de felul acesta, trebuie să ne încredem în
ea fără rezerve şi să o facem să devină o parte a experienţei vie-
ţii noastre.
Ne va fi de folos să luăm în considerare acele declaraţii
pozitive ale lui Dumnezeu, în care ni se arată că El Îşi va
asuma rolul de Conducător al fiecărei persoane care se încre-
de în El.
CĂLĂUZIREA DIVINĂ 369
„Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în
locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi
ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.”
Isaia 58,11.
O călăuzire continuă şi consecventă este o binecuvântare pre-
ţioasă. Marinarul care navighează pe apele întinse ale oceanu-
lui nu ar avea nici un folos de pe urma unei busole defecte, pe
care nu se poate baza şi care nu-i poate oferi o călăuzire sigură.
Situaţia este şi mai critică într-un avion de mare viteză care
călătoreşte printre nori într-un spaţiu aerian circulat. Dacă s-a
întrerupt legătura cu turnul de comandă, pilotul trebuie să se
poată baza cu totul pe sistemul de ghidare al avionului.
În mod asemănător, şi noi avem nevoie de călăuzire la fiecare
pas. Avem nevoie să învăţăm că nu ne putem încrede în judeca-
ta noastră imperfectă, căci lipsa de înţelepciune născută din slă-
biciunea omenească şi dintr-o experienţă limitată, ne face nepo-
triviţi să ne alegem singuri calea şi să fim în siguranţă. Doar
Dumnezeu are suficientă înţelepciune şi o cunoaştere a tuturor
factorilor implicaţi din trecut, prezent şi viitor, ca să poată să
aleagă care este cea mai bună cale pe care să o urmăm zi de zi
şi an de an. Trebuie să ne punem mai degrabă încrederea în El
ca şi Călăuză a noastră, decât să ne-o punem în noi înşine.
De aceea, vom examina acum unele din făgăduinţele semnifi-
cative în care Dumnezeu ne asigură de călăuzirea Sa, în calita-
te de Conducător al nostru.
Noi suntem oile păşunii Sale
Din adâncul unei inimi umplute cu iubire infinită, Dumnezeu
ne făgăduieşte să ne dea exact ce avem nevoie – o călăuzire con-
tinuă.
David cunoştea această binecuvântare în viaţa Sa şi a cântat
despre ea în aceste cuvinte minunate şi inspiratoare:
„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El
mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă; îmi
înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pri-
cina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei
morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul
şi nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în faţa potrivni-
cilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin
370 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
de dă peste el. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate
zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşi-
tul zilelor mele.” Psalmul 23.
Călăuzirea omenească pe care David a dat-o oilor sale a fost
continuă şi demnă de încredere. În orele sale de veghe nu a exis-
tat nici un moment ziua sau noaptea în care să nu le poarte de
grijă. David a putut vedea că grija sa pentru oi era o ilustraţie a
grijii mai mari şi mai plină de credincioşie pe care o avea Tatăl
ceresc pentru el. Acest adevăr i s-a părut atât de minunat, încât
l-a exprimat în psalmi de laudă.
Uneori se rătăcea câte o oaie. Fără să ţină seama de călăuzi-
rea păstorului, ea alegea să pască în alte locuri şi în mod inevi-
tabil dădea de necaz. Ori de câte ori avea loc o astfel de situaţie,
David vedea în ea o lecţie ce-i arăta soarta ce-l aştepta dacă avea
să se aventureze pe căi alese de el.
Referirea pe care o face David la grija păstorului pentru oi, ca
o ilustraţie a legăturii dintre Dumnezeu şi adevăratul Său
popor, este foarte potrivită. În zilele psalmistului, păstorul nu îşi
mâna oile niciodată de la urmă. El mergea înaintea lor, iar ele îl
urmau. Îi cunoşteau vocea, iar el, la rândul lui, le cunoştea pe
fiecare pe nume. Oilor nu le era greu să aleagă calea pe care s-o
urmeze. Ele învăţaseră să se încreadă în păstor şi îl urmau
oriunde le conducea.
În mod asemănător, noi suntem oile păşunii lui Hristos, şi
suntem asiguraţi de către Păstorul cel bun că vom şti la fel de
bine pe ce cale să mergem în fiecare zi. Este răspunderea
Păstorului divin să aleagă calea şi să comunice acest lucru oilor
Sale, iar partea lor este să asculte vocea Sa şi să-L urmeze. Dar,
pentru a primi o astfel de călăuzire, avem nevoie să venim în
credinţă la Păstorul nostru ceresc şi să lăsăm poverile noastre la
picioarele Sale.
„După cum Hristos a trăit legea în natura omenească, tot ast-
fel putem face şi noi, dacă ne vom sprijini pe Cel puternic. Dar
nu trebuie să aruncăm asupra altora răspunderea în ceea ce pri-
veşte datoria noastră, aşteptând să ni se spună ce să facem.
Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul
ne va învăţa care ne este datoria tot atât de binevoitor cum va
învăţa şi pe alţii. Dacă venim la El în credinţă, ne va descoperi
tainele Lui. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va
CĂLĂUZIREA DIVINĂ 371
apropia să aibă comuniune cu noi aşa cum a avut pe vremuri cu
Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă nici un lucru, de nici un
fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu vor cunoaşte, după ce au
înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să
meargă.” Hristos, Lumina lumii, cap. 73, par. 23.
Ce asigurare glorioasă este aceasta! Acestea sunt cuvinte
pline de viaţă; cuvinte pe care să le credem şi după care să
lucrăm. Nu trebuie să ne temem că suntem prea neînsemnaţi ca
să fim luaţi în seamă în mijlocul marii Sale turme de oi, căci ori-
cât de mare ar fi numărul turmei lui Hristos, El ne cunoaşte şi
veghează asupra fiecăruia dintre noi, ca şi cum am fi doar noi
singuri.
„Te-am chemat pe nume: eşti al Meu.” Isaia 43,1.
„Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.” Isaia 49,16.
„Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt
Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Ezechiel 34,31.
„După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel
Păstorul divin Îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. . . .
Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciuni-
le noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în
care locuim şi pe fiecare dintre cei ce o ocupă. Adeseori, El a dat
îndrumări servilor Săi să meargă pe o anumită stradă, într-o
anumită cetate, la o anumită casă, pentru a găsi acolo pe una
din oile Sale.
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca şi când ar
fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi
mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit
pentru a-i atrage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: ‚Urmaţi-Mă’,
iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor, pentru a-i atrage să
vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Isus ştie cine sunt aceştia. El
ştie de asemenea şi cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi
este gata să vină sub supravegherea Sa de păstor. El zice: ‚Oile
Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.’ El
are grijă de fiecare în parte, ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa
pământului.” Hristos, Lumina lumii, cap. 52, par. 12-14.
Gândul că Dumnezeu ne conduce după cum conducea păstorul
din vechime oile sale, nu lasă loc la vreo îndoială în ce priveşte
capacitatea lui Dumnezeu de a ne comunica îndrumările Sale spe-
ciale. Partea noastră este aceea de a îndeplini condiţiile. Este
372 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
important ca noi să cultivăm o credinţă puternică şi de neclintit în
făgăduinţele Sale. Fiecare din noi trebuie să ştie în mod sigur că
Dumnezeu îi va face cunoscută voinţa Sa, şi dacă ascultăm de che-
marea Sa vom putea urma pe calea pe care ne-o arată El. Este la
fel de simplu pentru noi să urmăm pe Păstorul nostru, după cum
era simplu pentru oile lui David să-l urmeze de la o păşune la alta.
În realitate, nu avem nici o altă alternativă satisfăcătoare, deoare-
ce nu avem capacitatea de a ne conduce singuri, ca şi oile lui David.
Hristos este încă cu noi astăzi
Păstorul cel bun nu Şi-a pierdut deloc capacitatea de a călăuzi
pe oile Sale ca urmare a despărţirii Sale fizice de ele. În schimb,
prin lucrarea Duhului Sfânt şi a îngerilor, El poate face aceasta
chiar într-un mod mai eficient decât dacă S-ar afla în persoană
în mijlocul lor.
„Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc, căci,
dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă
duc, vi-L voi trimite.” Ioan 16,7.
„Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie pre-
zent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El
să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe
pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din
CĂLĂUZIREA DIVINĂ 373
cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătu-
ră personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în
legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă
nu S-ar fi înălţat.” Hristos, Lumina lumii, cap. 73, par. 26.
Alte făgăduinţe
Avem aici câteva alte făgăduinţe, care ne asigură de călăuzi-
rea divină şi de faptul că vom avea succes dacă vom îndeplini
condiţiile necesare.
„El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă
pe cei smeriţi calea Sa.” Psalmii 25,9.
„Cine este omul, care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi
arată calea pe care trebuie s-o aleagă.” Psalmii 25,12.
„Eu te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o
urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”
Psalmii 32,8.
„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii
nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta.” Psalmii 16,11.
„Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de
veci. El va fi călăuza noastră până la moarte.” Psalmii 48,14.
„Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti
planurile.” Proverbe 16,3.
„Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice
Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un
viitor şi o nădejde.” Ieremia 29,11.
„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El,
şi El va lucra.” Psalmii 37,5.
Dacă suntem dispuşi în inima noastră să fim călăuziţi în viaţa
zilnică şi vom exprima această dorinţă faţă de Păstorul nostru
divin, putem să pretindem împlinirea făgăduinţei:
„I-ai dat ce-i dorea inima şi n-ai lăsat neîmplinit ce-i cereau
buzele.” Psalmii 21,2.
Când ne este oferită o viziune clară a datoriei noastre şi a căii
pe care să mergem, putem spune împreună cu David:
„Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El
la dreapta mea, nu mă clatin.” Psalmii 16,8.
Se găsesc multe astfel de făgăduinţe cu privire la călăuzirea
divină în Scripturi. Dacă le căutăm şi ne hrănim cu ele zilnic,
vor fi foarte inspiratoare pentru noi.
374 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu nu este niciodată luat prin surprindere
O altă făgăduinţă care întăreşte credinţa este că Dumnezeu
nu este niciodată luat prin surprindere. El cunoaşte sfârşitul
încă de la început, şi a luat măsuri pentru orice caz neprevăzut,
mai înainte de a se întâmpla.
De aceea, cu mult înainte de apariţia păcatului, exista deja
soluţia la problemă. Hristos „a fost ales mai înainte de înteme-
ierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi.”
1 Petru 1,20.
A fost luat Dumnezeu prin surprindere de căderea lui Adam
şi a Evei? Deloc. Nu a trebuit să Se oprească şi să conceapă cu
grijă o soluţie atunci când păcatul a apărut pe pământ, ci în
deplină preştiinţă El deja plănuise pentru aceasta. Fiul lui
Dumnezeu S-a oferit ca jertfă pentru păcat cu mult înainte ca
acesta să-şi ridice capul urât.
„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al
căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vie-
ţii Mielului, care a fost înjunghiat.” Apocalipsa 13,8.
După cum a fost cu prima apariţie a păcatului, la fel este cu
orice altă problemă care s-ar putea să apară. Nu se poate ivi
nici o problemă, pentru care Dumnezeu să nu fi luat deja
măsuri în preştiinţa Sa infinită. De exemplu, în timpul călăto-
riei lui Israel prin deşert ei au avut nevoie de apă de băut, şi
apoi au aflat că apele de la Mara erau amare. Realizând că nu
le putea potoli setea, Moise a încredinţat lui Dumnezeu proble-
ma lor disperată. Ca răspuns, Dumnezeu nu a cerut timp pen-
tru a concepe o soluţie. În schimb, El a îndreptat atenţia sluji-
torului Său către un arbust care exista deja, şi care fusese pus
acolo în preştiinţa Sa. Acesta a slujit ca remediu pentru a rezol-
va cu succes problema. Apa a devenit imediat curată şi dulce
(vezi Exodul 15,22-25).
Această caracteristică încurajatoare a marelui nostru
Rezolvator de probleme este afirmată în următoarele cuvinte:
„Frământarea este oarbă şi nu poate să deosebească viitorul;
dar Isus vede sfârşitul de la început. În orice greutate, El are o
cale pregătită pentru a aduce uşurare. Tatăl nostru ceresc are o
mie de căi pe care ne poate veni în ajutor şi despre care nu ştim
nimic. Aceia care se călăuzesc după principiul că slujirea şi cin-
stirea lui Dumnezeu trebuie să fie ţinta supremă vor constata că
CĂLĂUZIREA DIVINĂ 375
necazurile pier şi că înaintea lor se deschide o cărare netedă.”
Hristos, Lumina lumii, cap. 34, par. 7 de la urmă.
„Aceia care îşi predau vieţile sub călăuzirea Sa şi în serviciul
Său nu vor fi aduşi niciodată într-o situaţie pentru care El să nu
fi prevăzut ieşire. Oricare ar fi situaţia în care ne aflăm, dacă
suntem împlinitori ai Cuvântului Său, avem o Călăuză care să
ne îndrume pe cale; oricare ar fi nedumerirea noastră, avem un
Sfetnic priceput; oricare ar fi întristarea noastră, pierderea sufe-
rită sau singurătatea de care suferim, avem un prieten plin de
compasiune.” Divina vindecare, cap. Vindecarea minţii, subcap.
Principii biblice de vindecare, par. 7.
Cât de sigure şi pozitive sunt aceste făgăduinţe!
3. Fă un legământ decisiv
După ce am învăţat principiile odihnei de Sabat şi am întemeiat
o credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, următorul pas este acela
de a le aplica în toate aspectele vieţii. Aceasta necesită un contract
solemn între credincios şi Mântuitor. Prin acesta credinciosul Îl
recunoaşte pe Dumnezeu, şi numai pe El, în poziţia Sa de Făcător
de planuri, Rezolvator de probleme, Purtător de poveri şi Călăuză.
Acesta nu este un angajament uşor de făcut, pentru că nece-
sită să abandonăm toate metodele omeneşti de conducere şi de
eliberare din probleme, încrezându-ne în Dumnezeul nevăzut.
Când ne rugăm în felul acesta: „Doamne, de acum numai Tu eşti
Făcătorul de planuri, Rezolvatorul de probleme, Purtătorul de
poveri şi Călăuzitorul meu”, spunem prin aceasta că nimeni
altcineva nu va ocupa aceste poziţii în viaţa noastră de aici
înainte. Este ca şi cu angajamentul căsătoriei, care necesită să
părăsim pe toţi ceilalţi în favoarea unuia singur cu care ne-am
unit viaţa. Se încheie o cale de viaţă pentru a începe alta. Pentru
a intra într-un astfel de legământ este nevoie de o credinţă vie.
Însă nu trebuie să încheiem un astfel de legământ fără să cân-
tărim cu grijă responsabilităţile implicate. Odată ce s-a încheiat
legământul, va veni cu siguranţă timpul în care ne vom confrun-
ta cu probleme serioase, ce ne vor testa supunerea.
4. Consacră-te zilnic
Odată ce a fost încheiat legământul, fiecare zi trebuie începu-
tă dedicând viaţa noastră cu totul Domnului pentru acea zi.
376 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

Pavel şi-a dedicat viaţa zilnic şi necondiţionat în slujirea

Domnului său. De aceea el a fost mulţumit cu orice a ales Tatăl
său ceresc pentru el. Această atitudine a fost rezultatul odihnei
de Sabat din viaţa lui Pavel.
„Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi
pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în bel-
şug şi să fiu în lipsă.” Filipeni 4,12. CAPITOLUL 28
Şi noi avem nevoie să începem fiecare zi consacrându-ne în
mod asemănător viaţa în grija Domnului. Următorul paragraf
ne va ajuta să fim hotărâţi să facem aceasta:
„Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; aceasta să
fie prima activitate a ta. Roagă-te astfel: ,O, Doamne, primeşte- Punând teoria în practică
mă să fiu cu totul al Tău! Aşez toate planurile mele la picioare-
le Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi
tot ce fac eu să fie făcut prin puterea Ta.’ Această lucrare trebu-
ie îndeplinită zilnic. În fiecare dimineaţă, consacră-te lui Dum- m văzut că atunci când căutăm călăuzirea lui
nezeu pentru ziua aceea. Pune toate planurile tale la dispoziţia
Lui, pentru a fi aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum
A Dumnezeu trebuie să urmăm anumiţi paşi. Mai întâi
trebuie să învăţăm procedeele pe care ni le-a dat Dumnezeu şi
va hotărî El în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi, ai posibilita- apoi trebuie să dezvoltăm credinţă în făgăduinţele lui
tea de a-ţi încredinţa viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi astfel Dumnezeu. Numai după aceea vom fi pregătiţi să intrăm în
viaţa ta va fi modelată, devenind tot mai asemănătoare vieţii legământ cu Dumnezeu. Ultimul pas este că trebuie să ne con-
Domnului Hristos.” Calea către Hristos, cap. 8, par. 9. sacrăm Lui în fiecare zi. Dacă urmăm aceşti patru paşi,
Orice copil adevărat al lui Dumnezeu începe fiecare nouă zi Dumnezeu ne va conduce zilnic. Dar trebuie să fim receptivi
pregătit să renunţe la minunatele planuri pe care i le-a dat faţă de călăuzirea Sa, să discernem vocea Sa şi să recunoaş-
Dumnezeu, dacă necredincioşia altora face necesar acest lucru. tem ispitele ce se abat asupra noastră pe măsură ce continuăm
Desigur, acest lucru poate fi foarte dezamăgitor, după cum tre- să-I slujim şi să urmăm căile Sale.
buie să fi fost şi pentru Caleb, Iosua, Moise şi Aaron când au tre-
buit să renunţe la planurile lor de a intra în ţara făgăduită, şi în
schimb au fost obligaţi să urmeze unui alt plan pentru următo- Cum să întâmpinăm ispitele zilnice
rii patruzeci de ani.
Şi noi trebuie să fim pregătiţi să renunţăm la orice plan pe Pe măsură ce devenim tot mai mult conştienţi de ispitele zil-
care l-am făcut încercând să organizăm lucrarea pe care ne-a nice cu care ne confruntăm, vom vedea nevoia de a rosti rugă-
dat-o Dumnezeu să o facem. Planurile noastre trebuie date la o ciunea lui David în fiecare dimineaţă, când ne reînnoim consa-
parte sau împlinite, după cum ne indică providenţa Sa, chiar crarea faţă de Protectorul nostru: „Zideşte în mine o inimă
dacă s-ar putea să fim siguri de ele atunci când le facem. Când curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!”
învăţăm să ne încredem în Planificatorul nostru divin, îngăduin- Psalmii 51,10. Atunci vom fi gata să întâmpinăm orice probleme
du-I să deţină controlul asupra împrejurărilor, şi când ne supu- vor apare în acea zi. Ca şi David, avem nevoie să punem în prac-
nem descoperirii zilnice a planurilor Sale pentru noi, atunci El tică următoarele măsuri de protecţie:
va avea un popor care poate încheia lucrarea sub călăuzirea Sa.
378 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
1. Împotriveşte-te înclinaţiei de a rezolva tu problemele.
Odată ce ne-am consacrat pentru acea zi, ne ridicăm de pe
genunchi şi începem lucrarea acelei zile. Pe parcurs vom întâm-
pina conflicte şi din când în când ne vom confrunta cu probleme
noi. Când se întâmplă aşa ceva, înclinaţia naturală este aceea de
a concepe nişte posibile soluţii şi să alegem una dintre ele, care
ni se pare cea mai bună. Dar aceasta este calea babiloniană de a
formula soluţii pentru probleme şi apoi să-I cerem lui Dumnezeu
să ne dea puterea de care este nevoie pentru a le pune în practi-
că. Trebuie să ne împotrivim acestei ispite imediat ce apare.
Dacă s-a format deja o soluţie în minte atunci când a apărut
problema, prima lucrare este aceea de a-I cere lui Dumnezeu să
ne cureţe de ea.
2. Cere-I lui Dumnezeu să îţi arate dacă problema este ca
urmare a păcatului tău.
Odată ce mintea noastră a fost eliberată de soluţiile proprii,
următorul lucru pe care trebuie să-l facem este să mergem la
Dumnezeu în rugăciune şi să-I cerem să ne cerceteze inima şi să
ne arate dacă greşelile sau păcatele noastre au adus această pro-
blemă asupra noastră. De exemplu, fuga lui David la filisteni şi
minciunile spuse împăratului Achiş au creat problema cu care s-a
confruntat atunci când a fost obligat să meargă la război alături
de filisteni. El a trebuit să se pocăiască de toate aceste lucruri şi
să le mărturisească mai înainte ca Dumnezeu să-l elibereze.
3. Dă-I problema lui Dumnezeu şi las-o acolo.
Problema noastră trebuie încredinţată lui Dumnezeu fără nici
un fel de condiţii, lăsând ca El să aplice orice soluţie va alege,
fără ca noi să intervenim. Mântuitorul nu poate rezolva nici o
problemă care nu I-a fost încredinţată pe deplin. De aceea, la
această etapă trebuie să ne asigurăm că am încredinţat într-ade-
văr problema divinului nostru Rezolvator de probleme şi că nu
se mai află deloc în mâna noastră.
O dovadă că s-a realizat acest lucru este prezenţa în noi a
unei încrederi liniştite că problema se află pe mâini bune, şi că
nu trebuie să ne mai facem griji cu privire la ea. Numai după ce
am fost scăpaţi de povara problemei noastre putem experimen-
ta pacea lui Dumnezeu.
PUNÂND TEORIA ÎN PRACTICĂ 379
„Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci
se încrede în Tine.” Isaia 26,3.
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.
Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14,27.
Uneori putem aduce problemele noastre la Mântuitorul, dar,
după ce I-am spus totul despre ele, continuăm să le purtăm tot
noi. Lipsiţi de pacea duioasă care vine în urma supunerii, vedem
că ne îngrijorăm şi ne agităm, în timp ce continuăm să concepem
soluţii, aşteptând apoi ca Domnul să le aducă la îndeplinire pen-
tru noi. Aceasta ne arată că nu am obţinut acea pace, pe care o
avem atunci când ne încredem pe deplin în Domnul ca
Rezolvator al nostru de probleme.
4. Fii specific.
Pentru ca Dumnezeu să ne poată rezolva problemele este
nevoie ca să le predăm cu totul în mâinile Sale. Trebuie să I le
predăm nu doar la modul general, ci în mod clar şi specific.
Mulţi oameni religioşi dau greş în acest punct. Când fac o gre-
şeală, înclinaţia lor este de a-I cere lui Dumnezeu la sfârşitul
zilei, să „ne ierte păcatele noastre”, crezând că acest lucru va
rezolva totul chiar înainte de culcare. Cu astfel de cereri gene-
rale şi neclare, Tatăl nostru ceresc nu are de ales decât să
aştepte până ce va avea loc o adevărată căinţă şi va fi făcută
o mărturisire.
În contrast cu aceasta, când David a căzut în păcat în urma
ispitei cu Batşeba, a fost foarte specific în recunoaşterea păcatu-
lui său.
„Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele
necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se
usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am
mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am
zis: ‚Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!’ Şi Tu ai iertat
vina păcatului meu.” Psalmii 32,3-5.
„Un psalm al lui David. Făcut când a venit la el proorocul
Natan, după ce intrase David la Batşeba. Ai milă de mine,
Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare,
şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea
mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fără-
delegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva
380 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău
înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în
judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a
zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul
inimii: fă, deci, să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!”
Psalmii 51,1-6.
La fel stau lucrurile cu orice altă problemă – este necesar să
o predăm Domnului în mod specific. Este în interesul nostru.
Când Satana ne ispiteşte mai târziu să credem că lui Dumnezeu
nu-I pasă de necazul nostru sau că nu lucrează la problema
noastră, ne putem aminti de acest procedeu specific şi putem şti
cu siguranţă că Rezolvatorul nostru de probleme divin lucrează
la aceasta.
5. Nu fi rezervat sau ezitant.
Mulţi sunt şovăitori când este vorba să pună poverile lor asu-
pra lui Hristos, pentru că ei simt că El are multe alte lucruri mai
importante de făcut. Aceştia au nevoie să-şi dea seama că El
este dezamăgit şi frustrat când ei iau o astfel de atitudine, deoa-
rece El ne îndeamnă să aruncăm toate îngrijorările noastre asu-
pra Lui, căci El însuşi se îngrijeşte de noi (1 Petru 5,7).
„. . .(El) doreşte ca noi să lăsăm nedumeririle şi necazurile
noastre la picioarele Sale şi să le părăsim acolo.” Divina vinde-
care, cap. Vindecarea minţii, subcap. Principii biblice de vinde-
care, par. 9.
Trebuie să ascultăm de aceste invitaţii, chiar dacă pentru
aceasta este nevoie să dăm la o parte opiniile noastre preconce-
pute, falsa mândrie, încrederea în sine sau înclinaţiile persona-
le. Trebuie să recunoaştem că ne aflăm în poziţia de primitori
dependenţi şi că nu avem capacitatea de a purta poverile noas-
tre sau de a ne rezolva problemele. Doar Hristos poate face
această lucrare pentru noi. Odată ce realizăm aceasta, putem
accepta oferta Sa de a ne purta poverile. Ar trebui deci să-I
încredinţăm grijile noastre fără întârziere.
„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va spri-
jini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.”
Psalmii 55,22.
PUNÂND TEORIA ÎN PRACTICĂ 381
Răbdarea sfinţilor
Refuză să te bazezi pe aparenţe
Odată ce Hristos are cazul în mâna Sa, va începe imediat să
lucreze la el, chiar dacă s-ar putea să dureze zile, săptămâni,
luni sau chiar ani pentru ca soluţia Sa să fie adusă la îndeplini-
re. Cu alte ocazii răspunsul poate veni imediat. Depinde de dife-
riţii factori implicaţi.
De exemplu, când Daniel s-a rugat Domnului să-i dea un răs-
puns cu privire la viitorul lui Israel, a existat o întârziere în pri-
mirea răspunsului din cauza luptei ce s-a dus cu împăratul per-
san. Au trecut trei săptămâni mai înainte ca Gabriel să poată fi
trimis să comunice cu Daniel.
„El mi-a zis: ‚Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale
au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să
înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai
din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împără-
ţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată
că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în
ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei.’”
Daniel 10,12.13.
Motivul pentru care nu pot fi oferite întotdeauna soluţii ime-
diate, este pentru că Domnul nu foloseşte niciodată forţa pen-
tru a-Şi atinge scopurile. În cazul lui Daniel, regele persan era
persoana cheie pentru întoarcerea izraeliţilor la Ierusalim ca
să rezidească templul, iar Satana şi-a folosit toată puterea să
împiedice acest lucru. Dumnezeu a opus acestei influenţe pro-
pria influenţă, şi lupta a fost foarte strânsă şi grea. A fost
nevoie de timp pentru a câştiga pe rege de partea Domnului,
dar odată ce acest lucru a fost realizat, li s-a permis iudeilor să
se întoarcă la Ierusalim şi să rezidească cetatea şi sanctuarul.
Roagă-te pentru răbdare
În intervalul de timp după ce am predat Mântuitorului pro-
blema şi până ce soluţia devine vizibilă, poate părea ca şi cum
rugăciunea noastră nu a fost ascultată sau a fost dată uitării, iar
Dumnezeu nu face nimic în această privinţă. Nu trebuie să ne
lăsăm înşelaţi de aceste aparenţe, chiar dacă Satana va face tot
ce poate ca să ne convingă că lucrurile sunt aşa după cum par.
382 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Cu toate că nu putem vedea acest lucru, Dumnezeu lucrează din
plin ca să rezolve problema ce I s-a încredinţat. Partea noastră
este să ne odihnim în asigurarea că situaţia noastră este în mâi-
nile Sale, şi să aşteptăm cu răbdare şi încredere ca El să-Şi înde-
plinească lucrarea pe deplin.
Uneori ne va fi greu să facem aceasta, căci poate părea ca şi
cum totul se îndreaptă spre dezastru. Însă, cu cât mai neagră
pare situaţia, cu atât mai încrezători şi bucuroşi trebuie să fie
adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ştiind sigur că El deţine con-
trolul asupra situaţiei şi le va oferi în curând o demonstraţie
minunată a puterii şi iscusinţei Sale.
La acest punct trebuie să-I cerem lui Dumnezeu o răbdare
deosebită, căci ea este un element critic în obţinerea biruinţei:
„Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14,12.
„Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.”
Luca 21,19.
„Dorim să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin
credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele.” Evrei 6,12.
Partea noastră
Soluţia formulată de Dumnezeu la problemă poate să presu-
pună participarea noastră sau nu.
Când nu luăm parte activ
Un exemplu când nu a fost nevoie de participarea activă a
persoanei, a fost atunci când David a fost forţat să meargă cu
filistenii împotriva izraeliţilor. David a încredinţat problema lui
Dumnezeu, dar nu a avut nici o dovadă că Dumnezeu a auzit
măcar rugăciunea sa, şi nici nu a fost chemat să facă nimic. În
schimb, au fost trimişi îngeri puternici la domnitorii filistenilor
ca să-i influenţeze să facă lucrarea de a-l convinge pe rege în
numele lui David. Între timp el nu a făcut nimic ca să rezolve
problema, ci a aşteptat cu răbdare ca Domnul să-l îndrume cu
privire la următorii paşi ce trebuia făcuţi.
Tot astfel, vom vedea că uneori Dumnezeu nu ne foloseşte şi
nu ne dă nimic de făcut în soluţionarea problemei. Alţii vor fi
PUNÂND TEORIA ÎN PRACTICĂ 383
îndrumaţi să facă mişcări care să descurce încurcătura în care
ne găsim, în timp ce noi ne vedem liniştiţi de treburile noastre.
Când avem o parte activă de jucat
Alteori, vom avea o parte de jucat. Depinde de natura proble-
mei şi de soluţia pe care a ales-o Domnul.
Un exemplu de astfel de ocazie este experienţa lui Naaman,
relatată în 2 Împăraţi 5. Acest căpitan al oştirii regelui Siriei
era lovit de lepră. Încurajat de o fată ce slujea în casa sa, el a
mers în Israel la profetul Elisei, încredinţându-i problema sa.
În cazul lui Naaman soluţia presupunea ca şi el să participe,
lucru de care a fost informat la timpul potrivit: „Elisei a tri-
mis să-i spună printr-un sol: ,Du-te, şi scaldă-te de şapte ori
în Iordan; şi carnea ţi se va face sănătoasă, şi vei fi curat.’”
2 Împăraţi 5,10.
Când Domnul ne comunică îndrumările Sale
Dacă Domnul ne-a desemnat un rol, vom vedea că în mintea
noastră se formează un plan de acţiune lipsit de orice născocire
omenească. Ne va impresiona prin simplitatea şi desăvârşirea
sa, dar nu trebuie să tragem imediat concluzia că este de la
Dumnezeu, căci este posibil să fie sugerat de Satana.
Poate ne va veni greu să credem că Satana are această pute-
re, sau că Dumnezeu i-ar permite să o folosească. Dar de fapt el
are această putere, iar Domnul nu-l opreşte să o folosească. O
dovadă în acest sens ne este oferită în viaţa lui Hristos, când pe
muntele ispitirii, Satana a venit la El sub forma unui înger din
ceruri cu un plan ce părea să fie răspunsul la problemă. El a
sugerat Celui înfometat să facă din pietrele deşertului pâini ca
să nu moară de foame (vezi Matei 4,1-3).
Hristos a testat acest plan ca să-i determine originea, şi foar-
te repede a recunoscut că presupusul înger din ceruri era de fapt
Satana. Cu toate că a fost ispitit, Hristos S-a opus acestei invi-
taţii respingând întregul plan. El voia să asculte doar acele
îndrumări care veneau de la Tatăl Său din ceruri. Pentru toate
celelalte planuri nu exista nici un loc în viaţa Sa.
Deci, avem nevoie să înţelegem că atunci când încredinţăm pro-
blema noastră lui Dumnezeu şi se formează un plan în mintea
noastră, soluţia aceasta poate fi de origine divină sau satanică.
384 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Poate fi realitatea sau contrafacerea. Nu trebuie să ne simţim
vinovaţi sau ruşinaţi din cauza aceasta. Dacă planul nostru este
de la Satana, aceasta nu înseamnă că suntem răi, ci doar că sun-
tem ispitiţi. Hristos a fost de asemenea ispitit, dar nu a păcătuit
niciodată. „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de
slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca
şi noi, dar fără păcat.” Evrei 4,15. Nu este păcat să fii ispitit, ci
doar atunci când cedăm ispitei.
Dacă planul nostru este de la Satana, atunci, chiar dacă pare
la început că va fi de mare folos, în cele din urmă va pricinui
pierderi grele pentru noi şi pentru cauza lui Dumnezeu. De
aceea este esenţial ca noi să respingem planul dacă nu este de la
Dumnezeu, şi să-l îndeplinim dacă este de origine divină.
Aceasta înseamnă că, dacă am urmat cu credincioşie proce-
deele corecte până la acest punct, nu suntem încă în afara orică-
rui pericol, pentru că atunci când acceptăm şi împlinim o soluţie
concepută de Satana, deşi credem în mod hotărât că este de la
Dumnezeu, vom lupta împotriva lui Iehova. Neştiinţa nu ne va
feri de dezastru.
Pentru a face ca lucrurile să fie şi mai încurcate, Satana are
grijă să ne ofere un plan care pare în orice privinţă să fie de la
Dumnezeu. El este prea şiret ca să vină cu o propunere grosola-
nă sau să ne ispitească cu un plan care arată în mod vădit că
este de la el. El ştie că nu va realiza nimic astfel, căci succesul
său depinde de arta înşelăciunii. Ori de câte ori cădem pradă
înşelătoriilor sale, vom suferi consecinţele inevitabile mai devre-
me sau mai târziu.
Dar există un procedeu simplu care ne garantează o protec-
ţie împotriva acestui lucru. Îndată ce acest plan se formează în
mintea noastră, vom fi în siguranţă dacă îl predăm imediat
Domnului pentru a renunţa la el sau a fi adus la îndeplinire,
după cum indică providenţa Sa. „Consacră-te în fiecare dimi-
neaţă lui Dumnezeu pentru ziua aceea! Supune-I toate planuri-
le tale, ca ele să fie aduse la îndeplinire sau abandonate, după
cum va hotărî El, în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi să-ţi
încredinţezi viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi, astfel viaţa ta va
fi din ce în ce mai mult modelată după viaţa Domnului Hristos.”
Calea către Hristos, cap. 8, par. 9. Planul nostru poate fi lăsat
în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu. Dacă este de origine
PUNÂND TEORIA ÎN PRACTICĂ 385
satanică, El va vedea că nu va aduce nimic bun, dar dacă pla-
nul vine de la El, atunci va merge înainte până la succesul final.
Feriţi-vă să forţaţi lucrurile
După ce am lăsat toate lucrurile în grija Sa, putem să împli-
nim în linişte ce ne-a dat Domnul de făcut în acel moment. Dacă,
în aducerea la îndeplinire a planului apar în cale mari obstaco-
le, trebuie să vedem în aceasta o altă problemă şi să repetăm
procedura. Dacă obstacolul dispare, putem merge înainte. Dacă
nu dispare, trebuie să aşteptăm până ce Domnul deschide alte
căi. Mai presus de toate, nu trebuie să forţăm lucrurile, ci să-I
lăsăm Domnului libertatea deplină de a conduce pe mai departe
lucrarea după cum găseşte cu cale.
Cel mai uimitor lucru dintre toate este faptul că indivizi care
nu ştiu nimic de problema noastră şi care pot să fie chiar ostili
cauzei lui Dumnezeu, pot face fără să-şi dea seama unele miş-
cări necesare pentru succesul planului.
Aceste procedee îngăduie ca Domnul să-Şi ocupe locul Său de
drept, iar omul pe al său. Dumnezeu este prea înţelept şi price-
put ca Rezolvator de probleme pentru a veni cu o soluţie nesa-
tisfăcătoare, aşa că cei ce urmează căile Sale sunt asiguraţi nu
numai de odihnă, ci şi de victorie şi succes.
Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?
Când încercăm să vedem care este voia lui Dumnezeu pentru
noi este important să facem deosebire între două faze:
• Prima fază este un timp de testare în care aşteptăm indica-
ţiile în ce priveşte aprobarea sau dezaprobarea divină. Planurile
pe care le-am dat înapoi lui Dumnezeu pot fi împlinite fără
implicarea noastră, sau pot fi zădărnicite prin lucrarea provi-
denţei lui Dumnezeu.
• A doua fază este timpul când trebuie aduse la îndeplinire
planurile lui Dumnezeu.
Este esenţial să ştim în care fază ne găsim, pentru că proce-
deele ce trebuie urmate diferă în unele privinţe. Această dis-
tincţie ne va scăpa de confuzie şi perplexitate în strădania
noastră de a urma planurile lui Dumnezeu pentru noi.
386 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU PUNÂND TEORIA ÎN PRACTICĂ 387

Prima fază • A doua cale în ce priveşte importanţa este cea în care

Să presupunem că nu ştim Dumnezeu vorbeşte inimii şi minţii noastre. El face aceasta prin
sigur cum să înaintăm, aşa că Faza a doua: intermediul împrejurărilor, impresiilor Duhului Sfânt asupra
încredinţăm problema noastră Aducerea la conştiinţei noastre, vocea Sa în natură sau altă sursă prin care
lui Dumnezeu. Apoi în mintea îndeplinire putem auzi vocea Sa vorbind inimii noastre. Putem învăţa şi din
noastră se conturează un plan, experienţele noastre din trecut. Această cale depinde de înţele-
dar nu suntem siguri dacă este gerea şi simţămintele noastre, şi de aceea este subiectivă.
vocea lui Dumnezeu pentru Convingerea că un plan vine de la Dumnezeu este o experien-
noi sau sunt doar ideile noas- Prima fază: ţă personală ce se câştigă prin supunere şi umilinţă. Trebuie să
tre. Aşa că următorul pas va fi Testare fim gata să auzim şi să recunoaştem vocea lui Dumnezeu prin
acela de a da acest plan înapoi orice canal sau mediu pe care l-ar alege El: Cuvântul Său, prin-
lui Dumnezeu pentru a fi înde- cipiile soliei, avertizările clare şi pline de respect ale fraţilor şi
plinit sau abandonat, după cum indică providenţa Sa. surorilor din adevăr, providenţa Sa, precum şi vocea Duhului
Acum începe prima parte. Acesta este timpul testării. Este Sfânt sau orice mijloc pe care El l-ar alege ca să ne convingă,
important să fim într-adevăr dispuşi să abandonăm întregul chiar atunci când aceasta închide calea pentru planul nostru.
proiect dacă este nevoie. Trebuie să ne punem cu totul pe alta- Dacă credinţa noastră se odihneşte în Dumnezeu, vom fi gata să
rul de jertfă, pentru că fără o consacrare totală din partea noas- discernem orice indicaţie cât de mică pe care El ne-o oferă. Când
tră, Dumnezeu nu va putea să ne descopere voinţa Sa. Dacă ne se închid căile, trebuie să fim pregătiţi să renunţăm la planuri-
agăţăm cu insistenţă de ideile noastre, aşa cum a făcut Balaam le noastre, chiar şi atunci când nu ne putem explica motivele.
(vezi Numeri 22-24), ne vom rătăci asemenea lui. Fiind gata atât Dar atunci când căile se deschid fără a forţa lucrurile, putem să
pentru aprobarea, cât şi pentru dezaprobarea planului, trebuie înaintăm în credinţă şi cu umilinţă. După cum este şi în alte
să înaintăm cu prudenţă, căutând mereu să vedem dacă există
vreo indicaţie de la Dumnezeu că El ne deschide sau închide Căi de comunicare obiective şi subiective
calea, după cum vede că e cel mai bine.
Pe măsură ce ne facem partea în marele plan, trebuie să fim Compasiune, simţi o povară
înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii (vezi Matei 10,16). Visuri

Impresiile
Spiritului
Vocea lui Dumnezeu poate fi auzită cu uşurinţă dacă nutrim un Impresiile Spiritului asupra conştiinţei

Subiective
spirit supus. În această fază marele Făcător de planuri ne va Vocea lui Dumnezeu în natură
vorbi pe diferite căi – prin Cuvântul Său, prin fraţii cu experien-
Cuvântul lui Dumnezeu rostit
ţă, prin împrejurări sau prin vocea Duhului Sfânt.
Dumnezeu vorbeşte inimii mele
Legat de aceasta este important să facem deosebire între două
căi diferite prin care Dumnezeu ni se va descoperi: Experienţele noastre din trecut
• Cea mai importantă cale este atunci când El ne vorbeşte Circumstanţe (providenţă)
independent de influenţa sau judecata noastră. Mijloacele pe Sfatul fraţilor cu experienţă
care El le foloseşte în acest scop sunt Cuvântul Său (din care
Obiective

face parte legea celor Zece Porunci şi legea naturală), principii- Principiile soliei
le soliei şi sfatul fraţilor şi surorilor cu experienţă din biserică. Principiile Cuvântului scris
Această cale nu vine prin noi şi de aceea este un martor neutru Legile naturii
şi obiectiv.
388 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
domenii, la fel este şi în această fază importantă – totul trebuie
să fie confirmat prin mărturia a doi sau trei martori (vezi
Deuteronom 19,15).
În această parte de testare trebuie să ţinem cont de regulile
ascultării şi supunerii, ca să nu cădem pradă înşelăciunii păca-
tului din inima noastră. Dumnezeu ne va vorbi asemenea unui
Păstor care Îşi conduce turma şi, pe măsură ce învăţăm să ascul-
tăm vocea Sa, o vom şi recunoaşte (vezi Ioan 10,1-5). Atunci vom
putea deosebi vocea Sa de cea a prietenilor bine intenţionaţi sau
a voinţei noastre încăpăţânate.
Dar o mare primejdie ne pândeşte în inima noastră, mereu
gata să ne ducă în rătăcire. Tindem să căutăm sfatul celor ce ne
sfătuiesc conform înclinaţiilor noastre. Când un frate sau o soră,
ca nişte martori adevăraţi, ne dau un sfat contrar cu ceea ce am
alege noi înşine, tindem să credem că sunt lipsiţi de iubire şi
începem să modelăm sfatul lor astfel încât să se potrivească
dorinţelor şi ideilor noastre preconcepute. Trebuie să fim în aler-
tă împotriva acestei primejdii. Nu trebuie să interpretăm sau să
ignorăm vreun sfat ce ni se dă, încercând să manipulăm împre-
jurările, interpretând Cuvântul lui Dumnezeu conform înţelege-
rii noastre şi nici să aducem la tăcere vocea Duhului Sfânt prin
îndreptăţire de sine.
Faza a doua
Când s-a încheiat faza testării iar planul este confirmat prin
doi sau trei martori, începe următoarea fază. Acum trebuie să
aducem planul la îndeplinire, asumându-ne pe deplin răspun-
derea faţă de Dumnezeu şi biserică. În credinţă trebuie să cău-
tăm tărie doar în Dumnezeu. Dacă apar acum piedici după ce
planul a fost confirmat, nu mai au nici o greutate. Vocile ome-
neşti care încearcă să ne sperie sau să ne influenţeze împotriva
voinţei descoperite a lui Dumnezeu nu trebuie să găsească nici
un răspuns în noi. Planul care a fost testat în umilinţă, asu-
mându-ne responsabilitatea faţă de Dumnezeu şi biserică, tre-
buie acum adus la îndeplinire, fără a ne lăsa întrerupţi de voci
derutante. Totuşi, trebuie să înaintăm ţinând cont şi de ceilalţi,
după cum ne este demonstrat în exemplul lui Ghedeon (vezi
Judecători 6,33 – 7,25). Noi facem parte din trupul lui Hristos
şi, pentru a conlucra cu succes cu celelalte mădulare, trebuie să
PUNÂND TEORIA ÎN PRACTICĂ 389
ne îndeplinim rolul. Ca şi în faza testării, în timp ce aducem la
îndeplinire planul lui Dumnezeu trebuie să fim înţelepţi ca şer-
pii şi fără răutate ca porumbeii.
Deosebirea dintre cele două faze
Dacă amestecăm cele două faze, va urma cu siguranţă confu-
zie. Dacă înaintăm hotărât în prima fază, neţinând cont de toate
indicaţiile Providenţei, ne vom rătăci. Când gândim că în aceas-
tă fază nu suntem răspunzători faţă de fraţii conducători şi nu
este nevoie să urmărim împrejurările oferite de Dumnezeu, dăm
pe faţă perversitatea unei voinţe încăpăţânate şi o lipsă de umi-
linţă. Apoi, când începe cea de-a doua fază – pe care în acest caz
am creat-o singuri – tindem să punem asupra altora răspunde-
rea de a aduce la îndeplinire planul nostru şi ne simţim părăsiţi
dacă ei nu fac ce aşteptăm noi din partea lor.
Alte consecinţe nefericite pot rezulta atunci când refuzăm să
ne asumăm vreo răspundere, aşteptând în schimb ca alţii să ne
spună ce să facem. În cazul acesta, deoarece credem că trebuie
să ascultăm numai de sfatul fraţilor cu experienţă, nu mai
ascultăm vocea lui Dumnezeu vorbindu-ne personal. În schimb,
ne plasăm într-o relaţie nesănătoasă de dependenţă faţă de
agenţii pe care El îi foloseşte. Dacă începem cu o astfel de umi-
linţă falsă, de regulă trecem la faza următoare, în care încercăm
să continuăm a depinde de ceilalţi. Drept urmare, nu suntem
pregătiţi să facem faţă greutăţilor care apar şi vom fi ispitiţi să
ne întrebăm: Dacă ne-a condus Dumnezeu, de ce întâmpinăm
aceste dificultăţi? Nu vom putea să facem faţă necazurilor şi ne
vom aştepta ca planul lui Dumnezeu să nu întâmpine nici o pie-
dică. Deseori ne închipuim că alţii, despre care credem că ne-au
călăuzit în acest plan, trebuie să fie răspunzători de acest rezul-
tat dezamăgitor.
O serie de biruinţe neîntrerupte
Odată ce am stabilit aceste principii de operare în viaţa noas-
tră, Îl vom lăuda pe Domnul pentru lucrările Sale minunate. O
bucurie neaşteptată ne va însoţi în timp ce Îl urmăm pe Domnul
nostru din biruinţă în biruinţă.
390 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„. . .viaţa ucenicilor încrezători va fi ca a Sa, un şir neîntrerupt
de biruinţe, nevăzute aici ca atare, dar socotite în felul acesta în
marele viitor.” Hristos, Lumina lumii, cap. 73, par. 6 de la urmă.
Viaţa noastră va respira o mireasmă plăcută şi va atrage şi pe
alţii la Mântuitorul. Vom fi martori vii ai desăvârşirii pe care am
aflat-o în Tatăl nostru ceresc, şi numele noastre vor fi scrise în
cartea vieţii Mielului. În cele din urmă, vom păşi mână-n mână
cu Hristos de pe acest pământ către locuinţele veşnice, unde
vom continua să trăim viaţa începută cu Dumnezeu aici.
Dar în timpul acestei călătorii pământeşti, trebuie să ne
păzim întotdeauna împotriva tendinţei înfricoşătoare de a ne
întoarce la căile omeneşti, datorită căreia mulţi au cedat ispitei
în trecut. Mereu temători că ni se poate întâmpla aşa ceva, tre-
buie să ne luăm timp în fiecare zi pentru a fi într-o comuniune
strânsă cu natura şi cu Dumnezeu. Trebuie să citim mereu isto-
riile înregistrate de inspiraţie, ca să învăţăm să evităm a repeta
greşelile din trecut. Pentru cei care sunt stăruitori în aceste
lucruri, răsplata este inestimabilă.
CAPITOLUL 29
Locul pentru planurile noastre
Oamenii nu sunt nişte roboţi
ovara acestei cărţi este aceea de a Îl aşeza pe Dumnezeu
P în locul Său de drept ca Făcător de planuri, Rezolvator de
probleme, Purtător de poveri şi Sursă, într-un mod echilibrat.
Însă unii oameni cu gândire practică trag concluzia că, dacă
argumentele de până acum sunt corecte, atunci noi suntem
reduşi pe treapta unor automate, având prea puţină libertate de
a gândi, plănui sau organiza pentru noi înşine.
Dar adevărurile lui Dumnezeu sunt echilibrate şi consecven-
te. Domnul a pus în noi unele capacităţi, care sunt supuse celei
mai înalte dezvoltări, şi acestea trebuie folosite la timpul şi locul
potrivit. Noi nu suntem roboţi. Suntem fiinţe extrem de inteli-
gente, capabile să luăm decizii şi să ne
organizăm activităţile. Dumnezeu nu
ne-a înzestrat cu aceste capacităţi ca să
ne interzică apoi să le folosim – dimpo-
trivă, ni le-a dăruit cu un scop specific.
Problema noastră este aceea că nu ne
cunoaştem limitele şi nu înţelegem care
este sfera în care trebuie să lucrăm, iar
rezultatul este că invadăm domeniul
care aparţine doar lui Dumnezeu. În
punctul acesta ne deosebim cu totul de
392 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu, care, deşi este Domnul şi stăpânul universului, nu
va lua asupra Sa niciodată vreo parte a lucrării pe care ne-a
încredinţat-o nouă. Partea noastră este să învăţăm în ce dome-
nii Dumnezeu trebuie să fie Făcătorul de planuri, Rezolvatorul
de probleme şi Purtătorul de poveri, şi când trebuie să planifi-
căm lucrarea, odată ce ne-a fost încredinţată. La început aceste
deosebiri pot părea neclare, dar atâta timp cât continuăm să
comunicăm cu Domnul, practicând pas cu pas principiile odih-
nei de Sabat, vom vedea că ceaţa se risipeşte şi vom discerne
diferenţele.
Conlucrare plină de succes
Dumnezeu a rânduit ca noi să aspirăm la înălţimi de dezvol-
tare ce pot fi obţinute doar prin conlucrarea divinului cu uma-
nul. Pavel a văzut în mod clar acest principiu de a fi conlucră-
tori cu Dumnezeu şi i-a încurajat şi pe ceilalţi credincioşi să îl
aplice la fel de stăruitor după cum făcea el şi tovarăşii săi.
„Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să
faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.”
2 Corinteni 6,1.
„Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi
ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 3,9.
Conlucrând împreună, trebuie să recunoaştem rolul pe care îl
poate juca numai Dumnezeu şi răspunderea pe care trebuie să o
purtăm noi. Pentru ca ambii parteneri să conlucreze cu succes,
fiecare trebuie să înţeleagă care îi este rolul şi să-l împlinească
cu credincioşie şi pe deplin. Dacă unul îşi părăseşte locul prevă-
zut, sau caută să ia locul celuilalt, conlucrarea încetează şi
înfrângerea ia locul succesului.
O ilustraţie în acest sens a fost dată cu ocazia unei repetiţii
făcute de o mare orchestră simfonică pentru concertul ce se
apropia. Erau prezente o mare varietate de instrumente, de la
marele contrabas, până la cel mai mic dintre toate: piculina. În
timp ce cântau un pasaj muzical, cel care cânta la piculină s-a
gândit cât de neînsemnat era instrumentul argintiu din mâna
sa. Nu măsura mai mult de-o şchioapă şi-l putea vârî cu uşurin-
ţă în buzunarul de la haină, unde nu se mai vedea deloc.
LOCUL PENTRU PLANURILE NOASTRE 393
Şi-a rotit privirea peste trompetele aurii şi argintii, peste ţevi-
le mari ale basului cel frumos, cu tonurile sale bogate şi sonore,
peste flautele subţiri, peste tobele cele mari şi celelalte instru-
mente ale familiei orchestrei. Nu îi era greu să recunoască cât de
esenţiale erau aceste instrumente mari şi importante, iar mica sa
piculină cu tonurile ei înalte părea să fie atât de neînsemnată,
încât o socotea lipsită de importanţă şi inutilă. Atât de absorbit a
fost de aceste gânduri, încât, fără să-şi dea seama a încetat să mai
cânte notele sale. Peste câteva clipe dirijorul a şi lovit cu bagheta
în podium, strigând: „Unde este piculina?”
Lucrarea orchestrei a fost stânjenită prin tăcerea celui mai
mic membru al ei. Dirijorul a observat repede lipsa şi l-a invi-
tat pe cel ce cânta la piculină să-şi reia lucrarea exact aşa cum
a fost plănuit.
Aşa este şi în
ce priveşte cauza
lui Dumnezeu.
Fiecărei persoa-
ne i-a fost desem-
nată o sarcină şi
un loc. Nu are
importanţă dacă
e mare sau mică.
Ceea ce contează
este să fie făcută
exact aşa cum a
fost plănuit de
Maestrul Făcător
de planuri. Dacă un singur lucrător dă greş în ce priveşte planu-
rile lui Dumnezeu, el subminează lucrarea Sa, mai ales dacă
greşeala este unită cu ocuparea unei alte poziţii şi lucrări, alese
personal.
De aceea, trebuie să înţelegem clar unde se termină răspun-
derea omului şi unde începe cea a lui Dumnezeu. Acest lucru
necesită un studiu detaliat, pentru a risipi orice impresii pe care
ni le-am făcut la început cum că deosebirea este confuză sau
inexplicabilă. Dacă vom continua să studiem sub îndrumarea
Învăţătorului nostru divin, vom vedea că dificultăţile vor dispa-
re, în timp ce principii călăuzitoare simple le vor lua locul.
394 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Unele exemple biblice
Cucerirea Ierihonului
O ilustraţie biblică simplă cu privire la această deosebire ne
este oferită de cucerirea Ierihonului. Planul propriu-zis de atac
a fost făcut de către Maestrul Făcător de planuri şi dat poporu-
lui prin Iosua (vezi Iosua 6). Apoi ei ştiau ce au de făcut, şi de
atunci încolo era răspunderea lor de a se organiza pentru înde-
plinirea lucrării ce le-a fost dată.
Marşul din ziua a şaptea, care era ultima, începea cu înconju-
rarea Ierihonului în zorii zilei (vezi Iosua 6,15). Odată ce ştiau
aceasta, era de datoria fiecărui bărbat de a plănui şi organiza
pregătirile sale, astfel încât să fie gata la ora stabilită. El trebu-
ia să-şi folosească capacităţile minţii sale pe care i le-a dat
Domnul, pentru a estima de cât timp avea nevoie pentru spălat,
îmbrăcat, serviciul divin de dimineaţă, micul dejun, punerea
armurii şi prezentarea la locul de adunare. El ştia când trebuia
să se scoale. Pregătirea sa trebuia organizată astfel încât să
încheie totul uşor şi efectiv. Dumnezeu nu avea să facă nimic din
toate acestea pentru el. Aici individul trebuia să facă planuri
înţelepte pentru lucrarea lui.
Lucrul important de care trebuie să ne dăm seama este faptul
că poporul nu şi-a ales singur lucrarea. Ea a venit de la Dumnezeu,
şi după ce le-a fost arătată, a început răspunderea lor.
Învierea lui Lazăr
Acelaşi adevăr este ilustrat şi în învierea lui Lazăr. Înainte ca
Hristos să rostească cuvântul prin care a chemat pe mort la
viaţă, trebuia dată la o parte piatra de la intrarea mormântului,
pentru ca lucrarea Dătătorului de viaţă să poată fi văzută de toţi
cei prezenţi. Sarcina de a da la o parte piatra a fost dată omului,
ca şi el să participe la binecuvântare.
„,Daţi piatra la o parte’ a zis Isus.” Ioan 11,39.
Dacă acei oameni ar fi pornit să dea piatra la o parte fără a
primi o indicaţie de la Hristos în acest sens, atunci ei ar fi uzur-
pat poziţia Sa, făcând planuri pe care nu aveau dreptul de a le
face. Dar Dumnezeu, prin Hristos, a dat îndrumarea specială de
a da piatra la o parte, iar ei au ascultat de porunca Sa. Odată ce
porunca a fost dată, era sarcina lor de a plănui cum avea să fie
LOCUL PENTRU PLANURILE NOASTRE 395
executat acest lucru. Poate că aveau nevoie de unele unelte, cum
ar fi levierele, cu care să mişte marea greutate, sau era nevoie de
doi bărbaţi care să împingă şi altul care să tragă, pentru a o putea
mişca din loc. Indiferent ce trebuia făcut, era datoria lor să ştie şi
să împlinească aceasta.
Hristos ar fi putut chema îngerii să facă acest lucru, sau ar fi
putut folosi marea putere a Tatălui Său. Ar fi putut zice doar un
cuvânt şi stânca s-ar fi dat la o parte, dar El nu voia să ia locul
dat de Dumnezeu omului în planul Său minunat. În felul acesta
divinul şi umanul au conlucrat cu succes.
„Hristos ar fi putut să poruncească
pietrei să se dea la o parte şi ea ar fi
ascultat de glasul Lui. El ar fi putut să
poruncească îngerilor de lângă El să
facă lucrul acesta. La porunca Sa, mâini
nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar
trebuia să fie dată la o parte de mâini
omeneşti. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura ome-
nească trebuie să colaboreze cu divinitatea. Puterea divină nu
este chemată să facă ce poate puterea omenească. Dumnezeu nu
Se lipseşte de ajutorul omului. El îl întăreşte, lucrând împreună
cu acela care foloseşte puterile şi însuşirile date lui de
Dumnezeu.” Hristos, Lumina lumii, cap. 58, par. 7 de la urmă.
Israel la Cadeş
Un alt exemplu care poate fi luat este Israel la Cadeş. Ne-am
ocupat întrucâtva cu procedeele folosite aici. Să studiem acum
despre ce ar fi trebuit să facă şi cum ar fi trebuit să-şi organi-
zeze lucrarea.
Când Dumnezeu le-a dat porunca de a ocupa ţara, ei trebuia să
aştepte îndrumările speciale în ce priveşte ruta pe care trebuia să
apuce. Apoi, în ordinea arătată de Dumnezeu, ei trebuia să lupte
împotriva cetăţilor pe care trebuia să le cucerească. Când erau
date aceste porunci, era datoria lor ca să asigure desfăşurarea
pregătirilor în mod minuţios. Trebuia să-şi verifice armura, să-şi
ascută săbiile şi să fie bine instruiţi în folosirea echipamentului
lor. Tabăra trebuia pusă în ordine şi toate lucrurile de care erau
răspunzători trebuia împlinite cu exactitate. Dumnezeu nu avea
să facă acele lucruri pentru Israel şi nici nu avea să-i laude sau să
396 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
le scuze deficienţele şi lipsa lor de eficacitate. Dumnezeu aşteap-
tă ca fiecare capacitate, cu care i-a înzestrat pe copiii Săi, să fie
dezvoltată pe deplin.
Este evident că dacă nu ar exista nici un loc pentru folosirea
capacităţilor pe care ni le-a dat Dumnezeu, atunci nu ar mai
avea nici un rost să le avem. Dumnezeu ni le-a dat ca să le folo-
sim, şi El aşteaptă ca noi să aplicăm cu înţelepciune aceste
talente. El nu va face pentru noi ceea ce putem face noi înşine,
dar El va conlucra cu noi pentru a aduce lucrarea la îndeplinire.
De la principii la practică
Producerea acestei cărţi este de asemenea o ilustrare bună a
acestor principii de conlucrare.
Decizia de a produce cartea îi aparţine de drept numai lui
Dumnezeu. Dacă ideea se naşte în mintea omului, atunci omul
ocupă locul lui Dumnezeu ca Făcător de planuri. Nu numai că
este prerogativa lui Dumnezeu de a decide ca să fie scrisă car-
tea, dar El trebuie să şi hotărască când va avea loc aceasta şi
cine va fi scriitorul.
Când instrumentul omenesc preia această sarcină, Domnul
nu îi va dicta cartea, cuvânt cu cuvânt. Odată ce au fost date
îndrumările generale şi speciale pentru lucrare, atunci este res-
ponsabilitatea omului aceea de a se organiza pentru împlinirea
sarcinii desemnate. Scriitorul trebuie să folosească capacităţile
şi aptitudinile pe care i le-a dat Dumnezeu, pentru a exprima
solia în modul cel mai puternic şi efectiv.
Dar aceasta nu înseamnă că partea Domnului s-a terminat
atunci când a dat această însărcinare lucrătorului. Partea lui
Dumnezeu nu încetează niciodată. De la timpul când este încre-
dinţată sarcina şi începe lucrarea, Dumnezeu şi omul trebuie să
fie conlucrători. Adevăratul scriitor creştin este în mod con-
ştient şi continuu dependent de înţelepciunea şi călăuzirea divi-
nă. Autorul nu va începe niciodată să scrie fără a cere mai întâi
călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Apoi, ori de câte
ori apare o problemă, el înalţă o altă rugăciune către
Rezolvatorul de probleme divin. Astfel lucrarea progresează
până ce se termină.
LOCUL PENTRU PLANURILE NOASTRE 397
Când manuscrisul a fost terminat, nu este gata pentru tipă-
rit. El este verificat de corectori şi editori, care fac unele corec-
tări, notând locurile unde trebuie făcute schimbări. Unele por-
ţiuni sunt scrise din nou. Chiar şi după aceea, autorul doreşte ca
manuscrisul să fie şi mai mult finisat şi îmbunătăţit.
După mai mulţi ani, când prima ediţie a cărţii a fost deja dis-
tribuită, se poate ridica nevoia de a se tipări o a doua ediţie. În
timpul acestor ani capacităţile scriitorului s-au îmbunătăţit. El a
învăţat multe lucruri în ce priveşte arta scrisului, cunoştinţa sa
asupra subiectului s-a lărgit în mare măsură şi, de asemenea, a
fost dată lumină nouă. Aceasta înseamnă că autorul poate acum
să producă un rezultat mai bun decât cel din cartea originală. De
aceea, mai înainte de apariţia celei de-a doua ediţii el va face o
revizuire detaliată. Dacă autorul a murit între timp, Dumnezeu
dă această lucrare unui alt lucrător sau mai multora.
Dacă ar fi calea lui Dumnezeu ca El să dicteze cuvintele care
trebuie să fie scrise, atunci nu ar mai conta cât de priceput sau
nepriceput este instrumentul omenesc. Cartea ar fi scrisă în
mod desăvârşit, fără a mai avea nevoie de îmbunătăţiri. Nu ar
mai fi nici un loc pentru talentul omenesc şi pentru dezvolta-
rea lui şi, prin urmare, nu ar mai avea nici un sens ca
Dumnezeu să dea oamenilor aceste capacităţi şi nici să garan-
teze creşterea lor.
Scrierea Bibliei
Aceste principii de comunicare divină rămân valabile indife-
rent cât de strânsă este umblarea cu Dumnezeu. Scriitorii cărţi-
lor Bibliei demonstrează temeinicia şi succesul acestor principii.
Desigur există un mare avantaj în stabilirea unei strânse comu-
niuni cu Dumnezeu, pentru că aceasta Îi permite ca să ofere des-
coperiri mai mari ale adevărului, decât ar fi altminteri posibil.
Dar faptul că fiecare scriitor al Bibliei a produs o carte caracte-
rizată de stilul său, dovedeşte că Dumnezeu nu a dictat cu pre-
cizie cuvintele. El a descoperit soliile pentru a fi înregistrate, şi
a inspirat scrierea lor.
Dar a fost răspunderea instrumentului omenesc de a folosi
fiecare capacitate şi talent sfinţit de puterea lui Dumnezeu,
398 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
pentru a prezenta mărturia lui Isus în cel mai bun mod posibil
în acele împrejurări.
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să
înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.”
2 Timotei 3,16.
Faptul că Biblia a fost dată prin inspiraţie nu înseamnă că
Dumnezeu a dictat-o cuvânt cu cuvânt, ci El a inspirat gânduri-
le scriitorilor. Dumnezeu a fost Făcătorul de planuri, care a dat
îndrumări cu privire la ce trebuia scris, când anume şi cine tre-
buia să preia această sarcină. Odată ce au fost date aceste
îndrumări specifice, era de datoria scriitorilor aleşi ca să-şi folo-
sească aptitudinile date lor de Dumnezeu pentru a produce
lucrarea sub inspiraţia şi călăuzirea Sa. O descriere clară a aces-
tei conlucrări dintre divin şi uman în producerea acestei cărţi
sfinte ne este oferită în următoarele paragrafe.
„Biblia arată către Dumnezeu ca autor al ei; cu toate acestea,
a fost scrisă de mâini omeneşti şi, în variatele stiluri ale diferi-
telor ei cărţi, ea prezintă caracteristicile numeroşilor ei scriitori.
Adevărurile descoperite sunt toate ‚insuflate de Dumnezeu’
(2 Timotei 3,16); cu toate acestea, sunt exprimate în cuvinte
omeneşti. Cel Infinit, prin Duhul Său cel Sfânt, a revărsat lumi-
na în minţile şi inimile slujitorilor Săi. El a dat vise, vedenii,
simboluri şi înfăţişări; iar aceia cărora adevărul le-a fost astfel
descoperit au îmbrăcat gândul în limbaj omenesc.
Cele Zece Porunci au fost rostite de Însuşi Dumnezeu şi au fost
scrise cu mâna Sa. Ele sunt o alcătuire divină şi nu omenească.
Dar Biblia, cu adevărurile ei date de Dumnezeu şi exprimate în
limbajul oamenilor, ne prezintă o unire a divinului cu omenescul.
O astfel de unire a existat în natura Domnului Hristos, care era
Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Acest lucru este adevărat cu
privire la Biblie, tot aşa cum a fost adevărat şi cu Hristos, căci
‚Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi.’ (Ioan 1,14).
Scrise în veacuri diferite, de oameni care se deosebeau foarte
mult în ceea ce priveşte rangul şi ocupaţia, în înzestrarea inte-
lectuală şi spirituală, cărţile Bibliei prezintă un contrast izbitor
în ceea ce priveşte stilul, ca şi o diversitate în natura subiecte-
lor descoperite. Sunt folosite diverse forme de exprimare de
către diferiţii ei scriitori; adesea, acelaşi adevăr este mai izbitor
prezentat de unul decât de altul. Deoarece mai mulţi scriitori
LOCUL PENTRU PLANURILE NOASTRE 399
prezintă un subiect sub diferite aspecte şi relaţii, pentru citito-
rul superficial, neglijent sau cu prejudecăţi, poate apărea o
nepotrivire sau o contradicţie, acolo unde cercetătorul evlavios,
cu o pătrundere mai clară, vede armonia care există în profun-
zime.” Tragedia veacurilor, Introducere, par. 3-5.
„Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi, dar interpretarea
cuvintelor nu este modul de cugetare şi de exprimare al lui
Dumnezeu. El este modul de exprimare omenesc. Dumnezeu nu
este înfăţişat ca scriitor. Oamenii vor spune adesea că astfel de
expresii nu seamănă cu exprimarea lui Dumnezeu. Dar
Dumnezeu nu S-a amestecat în cuvintele, în logica, în retorica
sau în verificarea Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost caligrafii lui
Dumnezeu, nu pana Sa. Priviţi la diferiţii scriitori.
Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii care au scris-o
au fost inspiraţi. Acţiunea inspiraţiei nu s-a desfăşurat asupra
cuvintelor omului sau expresiile lui, ci asupra omului însuşi,
care sub influenţa Duhului Sfânt este umplut cu gânduri. Dar
aceste cuvinte primesc impresia minţii individului. I se difuzea-
ză cugetul divin. Gândirea şi voinţa divină sunt combinate cu
gândirea şi voinţa omenească. Astfel, expresiile sau declaraţiile
omului sunt cuvântul lui Dumnezeu.” Mărturii selectate, vol. 1,
cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii faţă de
Biblie, ultimele două paragrafe.
Nu este nici o diferenţă între procedeele prin care lucrează
Dumnezeu cu o persoană căreia i-a dat
darul profetic, cum ar fi Pavel, Isaia
sau Ellen White, şi soli ca Martin
Luther, William Miller, Alonzo Jones
sau E.J. Waggoner. Dumnezeu nu oferă
niciodată o inspiraţie verbală, căci nu
aceasta este calea Lui. În schimb, El
inspiră persoana.
În consecinţă, asupra fiecăruia din-
tre noi zace răspunderea solemnă de a
dezvolta până la cel mai înalt nivel fie-
care capacitate pe care ne-a dat-o
Domnul. Trebuie să ne punem ca ţintă să atingem cel mai înalt
nivel de eficienţă şi productivitate, ca să putem îndeplini sarci-
nile ce ne-au fost date spre satisfacţia noastră şi a lui
400 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu. Trebuie să facem planuri înţelepte şi bine organiza-
te în domeniile ce ni s-au dat, pentru a împlini îndrumările pri-
mite de la marea Sursă. În acelaşi timp, trebuie să ne ferim cu
foarte mare grijă să nu ne asumăm rolul marelui Făcător de pla-
nuri, Purtător de poveri şi Rezolvator de probleme. Acestea sunt
atribuţiile lui Dumnezeu, pe care El nu le poate părăsi în favoa-
rea oamenilor, căci ştie că nu avem capacitatea de a le îndeplini.
Din păcate, noi suntem înceţi în a învăţa acest adevăr şi rareori
Îl lăsăm pe Dumnezeu să-Şi facă lucrarea în timp ce noi ne-o
facem pe-a noastră.
Ar fi un act nejustificat să ne plângem că aceste principii ne
permit să facem doar o mică parte. Dacă ne vom devota viaţa
dezvoltării talentelor încredinţate, zidind un caracter pentru
veşnicie şi împlinind lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vom
vedea că nu ne mai rămâne timp să ne planificăm noi viaţa.
Viaţa noastră va fi plină. Vom dori mai degrabă ca să nu fi fost
atâtea lucruri care să ne solicite atenţia.
Planurile noastre personale
Dacă Dumnezeu este Sursa tuturor planurilor pentru lucra-
rea pe care o avem de făcut, atunci aceste planuri sunt formula-
te de mintea infinită a Celui care cunoaşte viitorul. Dar odată ce
au fost date conlucrătorului uman, iar noi le acceptăm ca pe sin-
gura noastră călăuză, le putem numi planurile noastre.
Să comparăm cu Apocalipsa 19,8. Aici se declară că „inul sub-
ţire este neprihănirea sfinţilor” (conform cu KJV). Se spune că
neprihănirea este a lor, dar nici unul nu va trage de aici conclu-
zia că neprihănirea îşi are originea în ei. Dumnezeu este Sursa
ei. Dar odată ce El le-a dat-o, a devenit a lor, aşa că este corectă
declaraţia „neprihănirea sfinţilor”.
Tot astfel, planurile care îşi au originea în mintea lui
Dumnezeu, care ne-au fost date şi au fost acceptate de către noi,
putem vorbi despre ele ca fiind planurile noastre. Doar aceste
planuri pot avea succes. Acestea sunt planurile menţionate de
Solomon şi David când au spus:
„Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti
planurile.” Proverbe 16,3.
LOCUL PENTRU PLANURILE NOASTRE 401
„Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima, şi să-ţi împlinească toate planu-
rile tale!” Psalmii 20,4.
Părăsind planurile noastre
Oricât de ascuţită ar fi puterea şi perceperea noastră spiritua-
lă, sunt situaţii când este imposibil să vedem imediat dacă pla-
nul este de la Dumnezeu sau de la Satana. Ştiind că Satana are
puterea de a veni ca un înger de lumină ca răspuns la rugăciu-
nile noastre, se ridică întrebarea: Cum putem trata aceste pro-
bleme în siguranţă? Înseosebi în cazul în care avem o parte de
jucat în rezolvarea problemei, trebuie să putem determina în
mod categoric dacă soluţia este de origine divină sau satanică.
Nu trebuie să fim neliniştiţi, pentru că Dumnezeu a prevăzut
o cale de scăpare din orice înşelăciune a lui Satana. Trebuie să
cunoaştem această cale surprinzător de simplă pentru a evita
această problemă. După cum am văzut în capitolul anterior,
următoarea regulă ne poate fi de mare folos în conlucrarea plină
de succes cu Făcătorul de planuri ceresc:
„Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; fă din aceas-
ta prima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: ‚O, Doamne, primeşte-
mă să fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioare-
le Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi
lasă ca tot ceea ce fac să fie făcut în puterea Ta.’ Aceasta este o
lucrare ce trebuie săvârşită zilnic. Consacră-te în fiecare dimi-
neaţă lui Dumnezeu pentru ziua aceea! Supune-I toate planuri-
le tale, ca ele să fie aduse la îndeplinire sau abandonate, după
cum va hotărî El, în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi să-ţi
încredinţezi viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi, astfel viaţa ta va
fi din ce în ce mai mult modelată după viaţa Domnului Hristos.”
Calea către Hristos, cap. 8, par. 9.
La începutul fiecărei zile, dacă am învăţat să ascultăm vocea Sa,
vom primi planurile lui Dumnezeu pentru acea zi. Acestea trebuie
supuse din nou lui Dumnezeu, pentru a fi abandonate sau aduse la
îndeplinire, după cum ne indică providenţa Sa. Avertizarea de a-I
supune Lui toate planurile, include ambele tipuri de planuri – cele
făcute de Dumnezeu pentru noi şi cele pe care le facem noi ca să
împlinim lucrarea pe care El a planificat-o pentru noi.
402 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Când am făcut aceasta, suntem asiguraţi cu o protecţie de-
săvârşită pentru a nu fi înşelaţi şi amăgiţi, căci, dacă planul este
de la Dumnezeu, El îl va îndeplini cu succes, dar dacă nu, îl va
pune deoparte şi nu se va alege nimic de el. Aceasta este ceva
simplu pentru El, cu condiţia ca problema să fie predată în mâi-
nile Sale.
Sunt trei motive posibile pentru care poate fi necesar să
renunţăm la planurile noastre.
Primul motiv
Oricât de strâns am umbla cu Dumnezeu, nu ne găsim nicio-
dată în afara primejdiei de a fi înşelaţi. De aceea orice plan care
pare să fie de la Dumnezeu trebuie testat cu grijă, mai ales dacă
arată atractiv pentru natura umană, care este o călăuză nedem-
nă de încredere. Vrăjmaşul, care ştie ce apelează cel mai mult la
noi, este un expert în a concepe planuri calculate să câştige
acceptarea noastră. În acelaşi timp, el ştie cum să îmbrace lupul
în blană de oaie, pentru a face ca acceptarea să pară justificată,
şi să ascundă pe cât de mult posibil orice cerinţă de a viola prin-
cipiile. El este atât de şiret în a face aceasta, încât în multe oca-
zii ne va fi imposibil să detectăm vreo nedreptate în planurile
sale, făcându-le uşor de acceptat ca fiind trimise de Dumnezeu.
Al doilea motiv
Este greşit să tragem concluzia că un plan pe care ni l-a dat
Dumnezeu nu trebuie niciodată abandonat. Deşi planurile lui
Dumnezeu sunt desăvârşite, uneori ele trebuie abandonate,
pentru că alţi oameni care au fost implicaţi în plan, au acţionat
în totală dizarmonie cu Dumnezeu.
O ilustraţie despre care am studiat deja îi include pe Moise,
Aaron, Iosua şi Caleb. Planul lui Dumnezeu pentru ei era să
intre fără întârziere în Canaan. Ei erau în armonie cu
Dumnezeu şi pregătiţi să intre în ţara făgăduită, dar, din cauza
răzvrătirii poporului, au trebuit să renunţe la planul cel frumos,
care a fost făcut pentru ei. Ar fi periculos să tragem concluzia că
odată ce Dumnezeu a făcut un plan şi ni l-a dat, sub nici o împre-
jurare nu se mai poate renunţa la acel plan. Moise, Aaron şi cei-
lalţi doi ar fi făcut un pas greşit dacă ar fi insistat să meargă în
ţara făgăduită fără ceilalţi izraeliţi.
LOCUL PENTRU PLANURILE NOASTRE 403
Trebuie să fim mereu pregătiţi să renunţăm la planul pe care
l-am primit de la Dumnezeu, dacă El conduce astfel. Nu trebuie
să ne agăţăm cu încăpăţânare de planurile noastre în orice
împrejurare.
Al treilea motiv
Un alt motiv pentru care s-ar putea să trebuiască să renun-
ţăm la planurile noastre este acela de a ne aminti că Dumnezeu
este Sursa de care trebuie să depindem mereu pentru toate
lucrurile. Aceasta ne fereşte de mulţumire de sine şi de a-L uita
pe Dumnezeu, probleme care au adus bisericii atâtea pierderi şi
suferinţe în trecut. Îndeosebi trebuie să depindem de Sursa
noastră în timp ce plănuim executarea lucrării pe care ne-a dat-o
Dumnezeu. Trebuie să ne amintim mereu că la orice pas făcut
este necesară o conlucrare strânsă între divin şi uman.
După ce am dat planul înapoi lui Dumnezeu, trebuie să înde-
plinim cerinţele acelei zile odihnindu-ne într-o pace desăvârşită,
ştiind că este la loc sigur în mâinile Domnului. Dacă există oca-
zii de a aduce la îndeplinire planul fără să forţăm lucrurile, vom
face aceasta, în timp ce vom rămâne deschişi şi atenţi faţă de
indicaţiile Providenţei. Dacă se închide calea, putem să ne odih-
nim în Domnul, recunoscători că nu s-a ales nimic de acel plan,
căci el a fost pus deoparte de Dumnezeu, singurul care poate
vedea sfârşitul de la început. Poate că vor apare alte împrejurări
care vor zădărnici planul original, sau poate că a fost creat de
Satana, distrugătorul. Putem avea încredere că Dumnezeu are
în mâinile Sale întreaga problemă şi El ne va arăta calea de ieşi-
re la timpul potrivit. Dacă aceste procedee sunt urmate cu cre-
dincioşie, atunci absolut nimic nu poate funcţiona greşit.
Faptul că este nevoie de un plan nou după ce primul a eşuat,
nu înseamnă că Dumnezeu a oferit o soluţie cu privire la care
mai târziu s-a răzgândit. Dumnezeu nu poate face un plan
imperfect, şi nici nu trebuie să renunţe la unul în favoarea altu-
ia, pentru că planul original a fost defectuos. Orice plan care a
eşuat deşi a fost aplicat cum trebuie, fie că vine dintr-o altă
sursă decât Cel Atotputernic, fie că a fost anulat de El. În timp
ce poate arăta promiţător, în cele din urmă va cauza dureri şi
pierderi, aşa că este înţelept să scăpăm de el cât mai curând.

CAPITOLUL 30
Nevoia noastră de a avea Sabatul
De ce ziua a şaptea?
rincipiile odihnei de Sabat nu sunt limitate la o zi din
P şapte, ci trebuie să fie în mod continuu calea de viaţă a
creştinului, pe tot parcursul săptămânii. Nu există nici un
moment în care să ne putem întoarce spre alte procedee şi să fim
în siguranţă sau neprihăniţi. De ce, atunci, trebuie să ţinem
doar o zi din şapte ca o zi specială de odihnă, după cum ne-a ară-
tat Domnul în Exodul 20?
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi
şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de
odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o
lucrare în ea. . .” Exodul 20,8-10.
Nu înseamnă recunoaşterea credincioasă a adevărului şi
cooperarea atentă cu Dumnezeu ca Sursă, Hristos ca Legătură
iar noi ca primitori dependenţi, că ţinem Sabatul în fiecare zi
din săptămână? Atunci, cu siguranţă, nu mai este nevoie să
ţinem o zi specială ca Sabat.
Există organizaţii religioase ale căror membri argumentea-
ză că operează după principiile Sabatului – după cum le înţe-
leg ei – în fiecare zi din săptămână, aşa că nu este nevoie să mai
ţină ziua a şaptea. Dar de ce ţin duminica aceste biserici ca o zi
specială de odihnă? În această zi ei încetează munca lor zilnică
şi participă la slujbele bisericii. Dacă ei ar crede într-adevăr că
NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL 405
ţin Sabatul în toate zilele săptămânii, de ce consideră prima zi
a săptămânii ca fiind sfântă? Şi, dacă respectă o zi mai presus
decât celelalte, atunci de ce nu respectă ziua rânduită de
Dumnezeu?
Adevărul este că nu putem adera la principiile odihnei de
Sabat în cele şase zile lucrătoare, dacă nu primim în ziua a şap-
tea – Sabatul biblic – lumina şi puterea pe care Dumnezeu ni le
oferă prin comuniunea specială ce ne stă la dispoziţie în această
zi. Sabatul zilei a şaptea dat de Dumnezeu este o necesitate pen-
tru omenire. Nici o altă zi nu-i poate lua locul. În măsura în care
vom eşua să primim prin el ceea ce Dumnezeu ne-a pus la dis-
poziţie, vom fi incapabili să practicăm principiile odihnei de
Sabat în restul săptămânii. În aceeaşi măsură, Îi vom lua locul
lui Dumnezeu ca Făcător de planuri, Rezolvator de probleme şi
Purtător de poveri. Dacă ne despărţim astfel de Făcătorul nos-
tru, în cele din urmă vom încurca cu totul planurile Sale pentru
viaţa noastră.
Făcut pentru om, nu pentru Dumnezeu
Domnul este cu totul neegoist în acţiunile Sale – nu face nimic
din motive egoiste. Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva
în starea lor fără de păcat, El a cunoscut nevoia lor de a avea
Sabatul şi li l-a oferit. Când El i-a pus pe primii noştri părinţi în
căminul lor din Eden, a binecuvântat ziua a şaptea, a sfinţit-o şi
a dat-o perechii sfinte ca un dar din iubire.
„În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o
făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe
care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfin-
ţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui
pe care o zidise şi o făcuse.” Geneza 2,2-3.
Domnul a instituit Sabatul pentru a satisface nevoile omeni-
rii. Nu a fost desemnat să împlinească nevoile Sale. El nu doreş-
te recunoaştere sau respect pentru autoritatea Sa absolută şi
poziţie pentru Sine. Timp prea îndelungat Satana a insuflat în
mintea omului ideea că Dumnezeu este un despot egoist care Îşi
impune voinţa asupra creaturilor Sale în avantajul Său.
Concepţiile diavolului au fost atât de temeinic imprimate, încât
406 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
până şi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu tind să gândească ast-
fel, până ce sunt reeducaţi în ce priveşte principiile divine. Chiar
şi atunci, există un pericol permanent de a se întoarce la modul
de gândire lumesc.
În măsura în care sunt acceptate minciunile Satanei, chiar şi
inconştient, Sabatul este văzut ca un instrument desemnat să-L
înalţe pe Dumnezeu în detrimentul omenirii, şi tendinţa este de
a-l privi ca pe un jug asupritor al robiei. Aceasta îi conduce pe
mulţi oameni să-l respingă cu totul, în timp ce alţii îl tolerează,
în nădejdea că vor câştiga astfel favoarea lui Dumnezeu şi vor
primi răsplătiri bogate.
În aceste zile de pe urmă, Domnul îi eliberează pe copiii Săi
de înşelăciunile Satanei şi le oferă în schimb o concepţie adevă-
rată despre caracterul Său. El vrea ca ei să vadă că El este
într-adevăr un Dumnezeu al iubirii, în care nu există nici un fel
de egoism. El doreşte ca fiecare din ei să înţeleagă că Sabatul este
de fapt un dar al iubirii din partea Celui Atotputernic, în care se
cuprind binecuvântări şi avantaje nemărginite. Într-adevăr
poate fi spus că: „Sabatul a fost făcut pentru om. . .” Marcu 2,27.
Deoarece Atotputernicul Creator a desemnat un stil de viaţă
desăvârşit pentru copiii Săi, El a inclus instituţia Sabatului pen-
tru siguranţa şi fericirea lor. Chiar şi în Edenul fără păcat,
Sabatul era indispensabil pentru binele lor. Împreună cu căsăto-
ria, el a fost dat primilor noştri părinţi, şi prin ei nouă, ca un dar
al iubiri din partea Celui Infinit, de care avem atâta nevoie (vezi
Geneza 2,3.22).
„Dumnezeu a văzut că Sabatul era esenţial pentru om, chiar
şi în Paradis. El avea nevoie să lase deoparte, în una din cele
şapte zile, propriile sale interese şi ocupaţii, pentru ca să poată
contempla mai profund lucrările lui Dumnezeu şi să mediteze
asupra puterii şi bunătăţii Sale. El avea nevoie de Sabat ca să-i
reamintească mai viu de Dumnezeu şi să-i trezească mulţumi-
rea pentru toate cele de care se bucura, pe care le avea şi care
veneau din mâna binefăcătoare a Creatorului.” Patriarhi şi
profeţi, cap. 2, par. 15.
Faptul că înţelegem cum şi de ce a văzut Dumnezeu că
Sabatul era esenţial pentru om, va face să crească aprecierea
noastră faţă de caracterul Său şi faţă de Sabat. Când aceste ade-
văruri sunt înţelese aşa cum trebuie, Sabatul nu va mai fi privit
NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL 407
ca un jug restrictiv al robiei. Va ajunge într-adevăr o desfătare
pentru toţi care îl cunosc şi îl ţin (compară cu Isaia 58,13).
Trebuie să ne străduim să înţelegem de ce este Sabatul esen-
ţial pentru noi, căci cu cât vom cunoaşte mai bine aceste lucruri,
cu atât mai efectiv va deveni Sabatul pentru noi. Vom putea să
întreţinem o legătură mult mai strânsă cu Tatăl nostru ceresc,
şi astfel ne vom dovedi a fi nişte martori adevăraţi ai înţelepciu-
nii şi iubirii Sale.
Potenţial nelimitat
Motivele pentru prezenţa cea indispensabilă a Sabatului se
găsesc în caracterul lui Dumnezeu şi în planul perfect al creaţiu-
nii.
Dumnezeu este iubire infinită şi neschimbătoare, deci nu este
nici o urmă de egoism în El (vezi 1 Ioan 4,8-16). Tot ce face El
este pentru binele altora şi nu se gândeşte deloc la autoritatea
şi stăpânirea Sa, cu excepţia faptului că lepădarea Sa din acest
rol aduce separare şi moarte asupra creaturilor Sale. Singurul
motiv pentru care-Şi păstrează poziţia este pentru binele popo-
rului Său, nu pentru Sine Însuşi. De aceea stă scris:
„. . .dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu
veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge
după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră. . .” Ieremia 7,6.
Iubirea şi înţelepciunea infinită a Domnului nu a fost satisfă-
cută cu nimic mai puţin decât cu binecuvântarea cea mai mare
posibilă pentru aceia pe care i-a creat. Iubirea Sa a cerut-o, înţe-
lepciunea Sa a conceput-o şi puterea Sa a îndeplinit-o. Astfel a
fost oferit fiinţelor omeneşti darul minunat al vieţii, un cămin,
toate puterile de care aveau nevoie ca să lucreze, legi care să-i
îndrume şi să-i ocrotească în folosirea acestor forţe puternice, şi
o libertate deplină de a-I sluji lui Dumnezeu sau nu, după cum
avea să aleagă fiecare de la un moment la altul. Nimeni nu
putea cere mai mult decât atât, şi Creatorul nu putea să ofere
nimic mai bun.
După ce Dumnezeu a aşezat perechea sfântă în Eden, El ar fi
putut foarte uşor să aranjeze lucrurile astfel încât ei să nu aibă
nimic de făcut. În fiecare zi le-ar fi fost oferită hrana, fără nici
408 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
un efort din partea lor. Grădina ar fi putut fi făcută astfel încât
să nu necesite nici o îngrijire. Fiinţele omeneşti ar fi putut duce
o viaţă de tihnă şi lenevie.
Dar acesta nu era cel mai bun lucru pe care îl putea oferi iubi-
rea şi înţelepciunea nemărginită. Dumnezeu a făcut ceva cu
mult mai bun decât aceasta. El ne-a dat ocazii infinite pentru
realizări şi dezvoltare. Comori inepuizabile de informaţii cu pri-
vire la toate ştiinţele zac îngropate la îndemâna noastră, oferin-
du-ne proiecte de cercetare pe care nici eternitatea nu le poate
epuiza. Au fost puse la comanda şi dispoziţia noastră materii
prime din care putem face tot felul de invenţii şi dispozitive.
Prin intrarea păcatului în lume, avansarea noastră nelimita-
tă a fost întreruptă în mare măsură. Chiar şi aşa, de la Eden
încoace omenirea a înaintat în pricepere şi în aplicarea tehnolo-
giei şi ştiinţei, dar aceasta nu este nimic în comparaţie cu como-
rile de cunoştinţe ce se vor deschide pentru a fi studiate atunci
când va fi restaurată creaţia originală, iar pământul va fi făcut
din nou (compară cu 1 Corinteni 13,12).
Descrierile vieţii viitoare în lumea cea nouă, pe care ni le
oferă Cuvântul lui Dumnezeu, ne arată că nici în veşnicia ce va
veni nu vom trăi o viaţă de lenevie, ci vom avea o parte de făcut
în cooperare cu lumea cerească.
„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni
nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i
vor mai veni în minte. . . . Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii,
şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în
ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zile-
le poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor
bucura de lucrul mâinilor lor.” Isaia 65,17.21.22.
O pătrundere plină de inspiraţie în lumea cea nouă ne este
descoperită în următoarele paragrafe.
„Acolo, minţi nemuritoare vor contempla, cu o bucurie care nu
va slăbi niciodată, minunile puterii creatoare, tainele iubirii răs-
cumpărătoare. Acolo, nu va mai fi nici un vrăjmaş crud şi amă-
gitor, care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate
va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită. Acumularea de
cunoştinţe nu va mai obosi mintea şi nu va mai secătui puterile.
Acolo, cele mai mari planuri vor fi realizate, cele mai înalte aspi-
raţii vor fi atinse, cele mai înalte ambiţii vor fi îndeplinite; şi
NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL 409
încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi
adevăruri de înţeles, ţinte noi care să solicite puterile minţii, ale
sufletului şi ale corpului.
Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu mântui-
ţilor lui Dumnezeu. Neîncătuşaţi de moarte, ei îşi iau zborul
neobosit către lumile îndepărtate – lumi care au fost mişcate de
durere la vederea necazului oamenilor şi au tresăltat în cântări
de bucurie la vestea despre un suflet salvat. Cu o bucurie de
nedescris, copiii pământului ajung părtaşi la bucuria şi înţelep-
ciunea fiinţelor necăzute. Ei se împărtăşesc din comorile de
cunoştinţă şi înţelegere câştigate prin veacuri şi veacuri din con-
templarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu. Cu o viziune
neumbrită, ei privesc slava creaţiunii – sori, stele şi sisteme,
toate în ordinea rânduită lor înconjurând tronul Dumnezeirii.
Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea din
urmă şi până la cea mai mare, şi în toate se manifestă bogăţiile
puterii Sale.
Şi anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce descoperiri mai
bogate şi mai slăvite despre Dumnezeu şi despre Hristos. Pe măsu-
ră ce creşte cunoştinţa, cresc şi dragostea, respectul şi fericirea. Cu
cât oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai
mare va fi admiraţia lor faţă de caracterul Său. Când Isus deschi-
de în faţa lor bogăţiile mântuirii şi realizările uimitoare în lupta
cea mare cu Satana, inimile celor mântuiţi sunt cuprinse de o
devoţiune şi mai arzătoare şi, cu o bucurie şi mai entuziastă, îşi
ating harpele de aur şi atunci de zece mii de ori zece mii şi mii de
mii de glasuri se unesc pentru a înălţa coruri puternice de laudă.”
Tragedia veacurilor, cap. 42, par. 3-5 de la urmă.
Protecţia Legii
Deşi lucrarea mâinilor lui Dumnezeu este marcată de o de-
săvârşire absolută, nu este imună la distrugere, după cum s-a
dovedit în repetate rânduri în istoria acestei lumi. Siguranţa ei
depinde de aplicarea perfectă a legilor divine la orice exercitare
a puterii. În momentul în care aceste principii sunt violate, sunt
puse în mişcare forţe distructive. Aceasta nu înseamnă că s-ar
găsi slăbiciuni şi defecte în sistem, pentru că nu este nimic de
410 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL 411

felul acesta. Dar structura echilibrată a forţelor de care depinde
existenţa umană, trebuie protejată cu grijă pentru a-i asigura
existenţa.
Electricitatea ne poate servi ca exemplu în această privinţă. În
timp ce curentul electric este invizibil, lucrarea acestei puteri se
poate vedea uşor pe sute de căi în viaţa zilnică. Suntem averti-
zaţi mereu să nu venim în contact direct cu această putere, pen-
tru a evita pagubele şi pierderea vieţii. Fiecare aparat casnic are
ataşate unele indicaţii ce arată în mod detaliat cum trebuie folo-
sit, avertizând să nu fie introdus în apă şi să nu fie reparat în
timp ce este conectat la reţea. Oriunde există pericolul de a veni
în contact direct cu imensa putere a electricităţii, sunt aplicate
semne ce conţin avertizări. Cei care lucrează cu electricitatea tre-
buie să aibă multă grijă
să respecte limitele de
siguranţă şi să ia orice
măsură de prevedere, ca
să nu aibă loc un contact
cu apa, metalul sau alt
conductor electric.
Dacă se ascultă îndea-
proape de această lege,
nu există nici un pericol,
iar electricitatea ne slu-
jeşte, fiind într-adevăr o
mare binecuvântare. Dar
dacă atingem direct
această putere, care ne
aduce mii de binecuvântări, sau încălcăm într-un fel sau altul
legile ei, aceasta va provoca mari prejudicii şi deseori moartea.
Umilinţa lui Dumnezeu
Un factor neschimbător în menţinerea existenţei omeneşti
este umilinţa lui Dumnezeu. Aceasta este o caracteristică divină
de care omul în mod normal nu este conştient. În experienţa
omenească posedarea unei mari puteri este asociată cu o mare
mândrie, pentru că aceasta este ceea ce se vede în viaţa lor şi a
altora. Când privesc puterea nespus de mare a lui Dumnezeu, în
mod natural, ei îşi închipuie că El este Fiinţa cea mai mândră.
Însă Cel Veşnic nu este influenţat de bogăţii sau putere, ase-
menea nouă. Nimic nu a schimbat perfecţiunea caracterului Său
şi nici nu o va face vreodată. Dumnezeu este cu totul neprihănit,
ceea ce exclude mândria.
Când Mântuitorul a venit pe acest pământ, o parte importan-
tă a misiunii Sale a fost aceea de a-L descoperi pe Tatăl aşa cum
era. Dacă Dumnezeul cel veşnic ar fi fost o Fiinţă mândră,
atunci Hristos ar fi trebuit să umble pe pământ cu o mândrie pe
măsură, pentru că o fiinţă umilă nu poate să reprezinte nicioda-
tă pe una mândră. Însă Isus a fost Cel mai umil dintre cei umili.
El a spus:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci
Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre.” Matei 11,29.
În Cel blând şi smerit se manifesta caracterul Dumnezeului
cel veşnic. De aceea, Tatăl pe care El a venit să-L descopere, tre-
buia să fie de asemenea umilinţa desăvârşită.
O caracteristică a unei persoane umile este aceea că nu se
luptă niciodată pentru drepturile sale. În această privinţă, Isus,
Cel care a descoperit caracterul desăvârşit al Tatălui Său, este
cel mai bun exemplu. Nu a existat nici un moment în viaţa Sa în
care să fi fost văzut luptând pentru ceea ce I se cuvenea de
drept. Astfel, a trăit principiul pe care El Însuşi l-a dat:
„Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci,
oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi
cămaşa.” Matei 5,39-40.
„Isus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea
munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun şi
nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greşit şi nici nu S-a descu-
rajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăţi, de parcă era
în lumina feţei lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se
purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta.” Hristos,
Lumina lumii, cap. 9, par. 17.
După cum Hristos a manifestat umilinţă cât a fost pe pământ,
tot astfel Dumnezeu în legăturile Sale cu oamenii, nu Se luptă
niciodată pentru drepturile Sale. Această caracteristică aşează o
412 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
responsabilitate mai mare asupra noastră, ca niciodată să nu
reţinem Tatălui ceea ce-I aparţine de drept, pentru că
Dumnezeul nostru umil nu Se va lupta niciodată pentru aceas-
ta. A reţine ceea ce aparţine lui Dumnezeu înseamnă să ne sepa-
răm de El şi în felul acesta să ne atragem moartea şi o distruge-
re sigură. Tocmai pentru a ne feri de un asemenea curs catastro-
fal Sabatul a devenit o necesitate.
Deoarece Dumnezeu nu Se va lupta niciodată pentru drepturi-
le Sale, trebuie să înţelegem exact care sunt aceste drepturi, pen-
tru a I le oferi. Problema este aceea că, Dumnezeu fiind atât de
umil şi ocupând o poziţie atât de retrasă în relaţiile Sale cu oame-
nii, aceştia uită deseori care este partea Sa, şi o văd doar pe a lor.
Tindem să ne atribuim meritul Celui Atotputernic. Pedeapsa ce
se abate asupra noastră nu este expresia unui Dumnezeu înfu-
riat, ci rezultatul sigur al separării de El. Fiinţele omeneşti nu
pot ocupa cu succes locul lui Dumnezeu. Orice încercare de a face
aceasta va conduce la consecinţe fatale.
O asociere rodnică
Dumnezeu este Furnizorul şi doreşte ca noi să colaborăm cu
El. Un exemplu în ce priveşte o astfel de colaborare ne este ofe-
rit prin facerea pâinii. Dumnezeu putea să aleagă să ne dea
pâine coaptă în fiecare zi, dar în schimb, ne-a pus la dispoziţie
pământul pentru a-l curăţi şi ara, seminţe pentru a le semăna şi
grânele pentru a fi secerate, treierate şi măcinate, ca apoi să fie
făcut un aluat ce urmează să fie copt. Aceasta oferă agentului
uman o parte destul de mare de îndeplinit, dar nu a fost nicio-
dată intenţia lui Dumnezeu ca această lucrare să se facă altfel
decât în colaborare cu El.
Dacă Dumnezeu nu Îşi face partea, eforturile noastre nu
vor produce nimic. Putem să arăm pământul şi să-l semănăm
doar pentru că viaţa lui Dumnezeu este în noi şi puterea Sa ne
susţine să facem aceasta. Seminţele semănate trebuie să aibă
viaţă în ele, acesta fiind un alt factor pe care numai
Dumnezeu îl poate oferi. După ce au fost semănate, seminţele
au nevoie de lumină, apă şi aer la timpul potrivit şi în canti-
tatea necesară pentru a germina şi creşte cu bine. Procesul
NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL 413
recoltării, măcinării şi coptului este de asemenea însoţit de
puterea lui Dumnezeu, care lucrează prin agentul uman.
Problema este că Dumnezeu, în marea Sa umilinţă, Îşi face
lucrarea atât de tăcut şi neobservat, încât, pe acest pământ bles-
temat de păcat, contribuţia Sa poate fi văzută doar cu ochiul cre-
dinţei. Pe de altă parte, nu ne este greu să vedem ce am făcut
noi, şi dacă Sabatul nu ne oferă ceea ce a intenţionat Dumnezeu,
contribuţia noastră tinde să crească tot mai mult în ochii noştri,
în timp ce contribuţia lui Dumnezeu este dată uitării.
Aceste gânduri sunt rezumate în următorul paragraf:
„Prin hrănirea celor cinci mii, Isus a ridicat vălul care acoperă
lumea naturală şi a descoperit puterea care lucrează necontenit
pentru binele nostru. În creşterea roadelor pământului, Dum-
nezeu face în fiecare zi o minune. Aceeaşi lucrare care s-a produs
prin hrănirea mulţimii se realizează pe cale naturală. Oamenii
pregătesc pământul şi seamănă sămânţa, dar viaţa dată de
Dumnezeu este aceea care face să germineze sămânţa. Ploaia,
aerul şi lumina de la Dumnezeu fac să apară ‚întâi un fir verde,
apoi spic, după aceea grâu deplin în spic’ (Marcu 4,28). Dumnezeu
hrăneşte zilnic milioane de fiinţe cu roadele pământului. Oamenii
sunt chemaţi să conlucreze cu Dumnezeu la îngrijirea seminţelor
şi la facerea pâinii şi din cauza aceasta ei pierd din vedere lucra-
rea lui Dumnezeu. Ei nu dau lui Dumnezeu slava datorată
414 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Numelui Său sfânt. Lucrarea puterii Lui era pusă în seama cau-
zelor naturale sau a fiinţelor omeneşti, în locul lui Dumnezeu este
slăvit omul, iar darurile milostive ale lui Dumnezeu sunt rău folo-
site pentru un scop egoist şi ajung un blestem, în loc să fie o bine-
cuvântare. Dumnezeu caută să schimbe toate acestea. El doreşte
ca priceperea noastră greoaie să fie înviorată, pentru a deosebi
bunătatea Lui milostivă, şi să-L slăvim pentru lucrarea puterii
Sale. El doreşte să-L recunoaştem în darurile Sale, pentru ca ele
să fie aşa cum au fost plănuite, o binecuvântare pentru noi.
Tocmai pentru scopul acesta au fost săvârşite minunile lui
Hristos.” Hristos, Lumina lumii, cap. 39, par. 10.
Dumnezeu este uitat
Nu este greu de văzut că exact aceasta s-a întâmplat în lumea
noastră. Uitarea de Dumnezeu şi înălţarea omului este acum un
fapt universal.
De exemplu, când astronauţii aterizează pe lună sau îndepli-
nesc alte misiuni în spaţiu întorcându-se cu bine pe pământ,
onoarea pentru această realizare este dată celor care au zburat
şi oamenilor de ştiinţă atât de înzestraţi, care au proiectat apa-
ratul de zbor. Abia dacă este rostit vreun
cuvânt de recunoştinţă şi apreciere pentru
rolul cel important pe care l-a avut Dum-
nezeu în toată această misiune.
Oamenii nu-şi dau seama că toată
cunoaşterea legilor ştiinţei, puterile ce le-au
fost puse la dispoziţie, şi forţele neschimbă-
toare ce au propagat vehiculul spaţial în
zborul său, vin din mâna unui Creator iubi-
tor. A fost rostită vreo rugăciune pentru
călăuzire divină şi protecţie? Abia dacă există vreun om de şti-
inţă sau astronaut care să se considere ca fiind conlucrător cu
Dumnezeu.
Întregul accent în educaţia omenească este de asemenea ego-
centric. În timpul anilor petrecuţi în şcoală, studentul este
expus în mod continuu influenţelor ce înalţă realizările oameni-
lor – mari inventatori, cuceritori viteji, conducători puternici,
NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL 415
oameni de stat înţelepţi, educatori străluciţi, muzicieni virtuoşi,
artişti talentaţi, atleţi puternici, şamd. Prin influenţe directe şi
indirecte suntem învăţaţi să credem că oamenii şi-au făurit sin-
guri destinul, că Dumnezeu nu este o forţă demnă de apreciat,
şi că omenirea se înalţă cu atâta succes, încât poată să ajungă în
cele din urmă deopotrivă cu Cel Infinit.
Toată această „înţelepciune” omenească este „nebunie” înain-
tea lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 1,20-21). Efectul ei este acela
de a înlocui un Dumnezeu cu totul competent cu nişte fiinţe care
nu sunt în stare să-şi rezolve propriile lor probleme. Rezultatul
final este ruina şi moartea. Iehova se întristează din cauza aces-
tei stupidităţi, dar, fiindcă El nu va forţa niciodată voinţa nimă-
nui şi nici nu va lupta pentru drepturile Sale, nu-i poate forţa pe
oameni să-L urmeze.
O apărare sigură
Cel mai important mijloc de protecţie pe care ni l-a oferit
Dumnezeu pentru a ne feri să ne separăm de El, este Sabatul.
Creatorul a ştiut că Sabatul, care a fost necesar chiar şi pentru
omul necăzut în păcat, era cu atât mai esenţial pentru omul căzut.
Au fost alocate şase zile pentru lucrul obişnuit. În acest timp,
primii noştri părinţi trebuia să experimenteze bucuria absolută
a realizărilor lor. Ei trebuia să vadă rodul muncii lor şi să se
bucure de ceea ce Creatorul i-a împuternicit să facă. Viaţa tre-
buia să fie o conlucrare continuă şi voioasă cu Tatăl; o ascensiu-
ne veşnică de la un nivel al realizărilor la altul.
Nu era timp pentru lenevie, fiecare clipă fiind ocupată cu o
activitate folositoare şi interesantă. Întreaga fiinţă era absorbi-
tă cu totul de aceste ocupaţii minunate. Concentrarea interesu-
lui putea să ajungă atât de intensă, încât exista primejdia ca
Sursa să fie uitată, socotindu-ne pe noi înşine ca originatori a tot
ce îndeplinim, şi astfel urma să vină asupra noastră consecinţe
înfricoşătoare.
Creatorul plin de iubire a văzut că trebuia să ia nişte măsuri
pentru a proteja creaturile Sale de dezvoltarea acestor rele, care
aveau să-i separe de El. Orice măsuri aveau să fie alese, ele tre-
buia să fie mijlocul prin care avea să fie menţinută şi întărită
416 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
cunoaşterea noastră despre rolul lui Dumnezeu ca Sursă şi al
agentului uman ca primitor.
Felul în care Domnul a ales să facă aceasta a fost foarte sim-
plu. Soluţia Sa, dacă avea să fie urmată cu credincioşie, garan-
ta o ocrotire veşnică de apostazie, precum şi accesul la nivele tot
mai înalte de comuniune cu Dumnezeu. După ce ne-a dat şase
zile în care să aducem la îndeplinire lucrările cu care am fost
însărcinaţi, Dumnezeu a pus deoparte ziua a şaptea pentru un
scop diferit.
În timpul celor şase zile lucrătoare ale săptămânii, relaţia
Domnului faţă de poporul Său diferă în anumite privinţe faţă de
felul cum Se comportă în ziua a şaptea. În timpul săptămânii
legătura Sa cu ei este în calitate de conlucrător în toate activită-
ţile lor, dar în ziua a şaptea El Se odihneşte de această lucrare
şi comunică cu ei într-un fel ce are menirea de a înviora şi lărgi
concepţiile lor cu privire la tăria şi puterea Lui.
Dacă înţelegem lucrarea diferită pe care Dumnezeu o face în
ziua de Sabat şi ne comportăm în armonie cu aceasta, vom afla
în Sabat binecuvântări de valoare extraordinară. Vom descoperi
că ne însuşim astfel o vedere corectă şi echilibrată despre
Dumnezeu şi om, şi ne vom întoarce de la aceste ore înviorătoa-
re de educaţie specială mai bine pregătiţi să ne ocupăm locul în
ordinea divină şi să îndeplinim sarcinile pe care ni le-a dat
Dumnezeu.
O plăcere
Pe măsură ce creştem în înţelegerea ordinii divine, vom apre-
cia tot mai mult faptul că un lucru pe care Cel Atotputernic nu-l
poate face, este acela de a ne face independenţi, cu capacitatea de
a ne întreţine singuri. Aceasta este o poziţie pe care numai
Dumnezeu o poate ocupa, în virtutea faptului că El nu a avut
nevoie de nimeni care să-L creeze. El este din veşnicie în veşni-
cie şi nimeni nu-I poate lua locul.
Acestea sunt principii pe care nu trebuie să ne permitem
niciodată să le uităm. Pentru a garanta aceasta, trebuie să înţe-
legem primejdia în care ne găsim, şi să apreciem darul binecu-
vântat al Sabatului ca remediu divin pentru această situaţie.
NEVOIA NOASTRĂ DE A AVEA SABATUL 417
Dumnezeu a inclus în Sabat binecuvântări şi bogăţii extraordi-
nare. Este de datoria copiilor Săi să obţină din această institu-
ţie ceea ce El a pus în ea.
Sabatul nu trebuie văzut ca o zi de interziceri, un timp în care
trebuie să aşteptăm până ce asfinţitul soarelui vesteşte începu-
tul unei noi săptămâni de activitate grăbită şi promiţătoare.
Numai cei care nu au văzut niciodată cu adevărat scopul minu-
nat pe care l-a avut în vedere Dumnezeu prin darea Sabatului
întreabă: „Ce lucruri trebuie să mă feresc să fac în această zi?”
Cei ce sunt conştienţi de comuniunea şi educaţia pe care o dă
Dumnezeu prin această instituţie minunată, aşteaptă cu nerăb-
dare venirea următoarei sărbători săptămânale cu bunătăţile ei.
Ei numesc Sabatul o plăcere, nu pentru că sunt îndemnaţi să
facă aceasta, ci pentru că au văzut că este aşa.
„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci
gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfă-
tarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei
cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale
şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în
Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te
bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a
vorbit.” Isaia 58,13.14.

CAPITOLUL 31
Binecuvântarea Sabatului
rice credincios adevărat va dori să cunoască procedeele
O pe care trebuie să le urmeze pentru ca scopul lui
Dumnezeu cu privire la Sabat să fie realizat pe deplin în viaţa
sa. Deci, cum poate să devină Sabatul tot ce a intenţionat
Dumnezeu să fie pentru tine şi pentru mine?
Un simţământ de nevoie
Mai întâi, nu vom putea avea binecuvântările făgăduite de
Dumnezeu, dacă nu simţim nevoia de a le avea. Mulţumirea de
sine este una din cele mai mari piedici în calea intrării în odih-
na de Sabat. De aceea, trebuie să ne rugăm ca Duhul Sfânt să
trezească în noi simţământul nevoii personale. Suntem noi con-
ştienţi de pericolul iminent şi continuu de a uita cine este Sursa
şi a ne atribui slava care aparţine Făcătorului nostru?
Sub călăuzirea Învăţătorului nostru ceresc, trebuie să stu-
diem zilnic Scripturile cu scopul specific de a vedea cât de încli-
naţi suntem să părăsim căile lui Dumnezeu şi să le urmăm pe
ale noastre. De asemenea, trebuie să luăm în considerare efec-
tul înfricoşător al uitării de Dumnezeu şi a înlocuirii planurilor
şi procedeelor Sale cu ale noastre. Nu putem slăbi niciodată
vegherea noastră, închipuindu-ne că nu ne mai aflăm în primej-
dia de a ne întoarce la căile noastre.
BINECUVÂNTAREA SABATULUI 419
Cercetarea continuă a Scripturilor este de mare valoare pen-
tru a ne confirma faptul că Dumnezeu singur este Sursa, Hristos
este marea Piesă de legătură, iar noi suntem întotdeauna primi-
torii dependenţi. Doar în felul acesta vom învăţa cel mai bine
care este în realitate locul nostru şi care este al lui Dumnezeu.
Trebuie să învăţăm că oricât de mare va fi presiunea exercitată
asupra noastră, Dumnezeu nu-Şi va părăsi niciodată locul, căci
la El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Iacov 1,17.
Este la fel de important să învăţăm să ne menţinem mereu pozi-
ţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
Trebuie să ne rugăm pentru un adevărat simţământ al nevoii
noastre, care trebuie cultivat şi întărit zilnic. Cât timp vom trăi
trebuie să ne ferim ca, „atâta vreme cât rămâne în picioare făgă-
duinţa intrării în odihna Lui”, nici unul din noi „să nu se pome-
nească venit prea târziu.” Evrei 4,1.
Scopul Sabatului
Odată ce a fost stabilit acest simţământ al nevoii şi temerea
sfântă ce îl însoţeşte că am putea rătăci calea, trebuie să stu-
diem cu grijă scopul pe care îl urmăreşte Dumnezeu în Sabat.
Trebuie să învăţăm că Cel Atotputernic, cu toate că nu Se
odihneşte niciodată de răspunderea Sa de a întreţine univer-
sul, nu stă la dispoziţia noastră în ziua a şaptea a săptămânii
pentru a conlucra cu noi în ocupaţiile zilnice. Dumnezeu Se
odihneşte de această lucrare în ziua de Sabat şi Se devotează
comuniunii speciale cu urmaşii Săi. De aceea nu are nici un
rost să continuăm a face lucrarea din cursul săptămânii şi în
Sabat, pentru că nu vom putea câştiga favoarea lui Dumnezeu
procedând astfel. Dacă nu vom lăsa deoparte munca noastră
zilnică şi vom comunica cu El, vom pierde binecuvântarea spe-
cială a Sabatului.
După cum Dumnezeu Se odihneşte de lucrarea Sa în ziua a
şaptea, tot astfel noi, ca păzitori ai Sabatului, trebuie să lăsăm
deoparte toată lucrarea pe care El ne-a dat-o să o facem în cele
şase zile lucrătoare, şi să ne consacrăm comuniunii cu El. Trebuie
să întâmpinăm fiecare zi de Sabat fiind pe deplin conştienţi de
nevoia noastră de a privi iubirea neasemuită a Tatălui nostru
420 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
ceresc, umilinţa Sa fără asemănare şi puterea Sa nemărginită.
Vom înţelege că nu avem în noi înşine nici o putere de a vedea
aceste minuni, dar ne vom bucura în asigurarea că nevoile noas-
tre vor fi satisfăcute pe deplin, deoarece Tatăl nostru ceresc, care
cunoaşte în mod perfect nevoile noastre, nu doreşte nimic mai
mult decât să le împlinească.
Când ucenicii I-au cerut lui Isus, „învaţă-ne să ne rugăm”
(Luca 11,1), El le-a repetat rugăciunea „Tatăl nostru” pe care o
rostise în predica Sa de pe munte, iar apoi a ilustrat aceasta prin
pilda cu prietenul care a satisfăcut nevoia aproapelui său,
dându-i pâine. „Învăţătura Domnului Hristos cu privire la rugă-
ciune ar trebui luată foarte serios în consideraţie. Există în
rugăciune o ştiinţă divină şi parabola Sa evidenţiază principii pe
care toţi au nevoie să le înţeleagă. El arată care este adevăratul
spirit al rugăciunii, învăţându-ne că este necesară stăruinţa în
prezentarea cererilor noastre lui Dumnezeu şi asigurându-ne de
bunăvoinţa Sa de a asculta şi răspunde rugăciunilor noastre.”
Parabolele Domnului Hristos, cap. 12, par. 12.
Aceasta ne oferă o convingere mai mare de a ne ruga pentru
cele mai bogate daruri ale binecuvântărilor făgăduite.
Intrând în prezenţa Sa
Ca nişte adevăraţi credincioşi, vom cultiva o atitudine poziti-
vă faţă de Sabat. Vom spune: „Prin această zi Domnul mi-a pus
la dispoziţie binecuvântări extraordinar de mari şi necesare
pentru mine. Dorinţa Sa este ca să fiu umplut cu plinătatea
acestor daruri. De aceea, vin cu îndrăzneală la tronul harului şi
primesc aceste binecuvântări, ştiind că le am prin credinţă. Îi
mulţumesc şi Îl laud pe Tatăl meu ceresc atotînţelept şi iubitor,
care, cunoscând marea mea nevoie, a dat Sabatul cu binecuvân-
tările sale pentru a satisface această nevoie.”
O credinţă adâncă ce se exprimă printr-o puternică încrede-
re în făgăduinţele lui Dumnezeu şi care este însoţită de acţiuni
pozitive, va aduce cu sine răsplătiri bogate. Aceasta presupune
nu doar o comuniune strânsă cu Făcătorul nostru, o înţelegere
mai clară a căilor Sale şi putere pentru săptămâna ce urmea-
ză, ci şi schimbări semnificative spre mai bine care au loc în
BINECUVÂNTAREA SABATULUI 421
noi. Aceasta este credinţa ce trebuie învăţată şi exercitată de
către cei care doresc să realizeze mult pentru Dumnezeu.
Credinţa lui Ilie
O astfel de credinţă este foarte bine ilustrată prin experienţa
lui Ilie când, pe Muntele Carmel, s-a rugat lui Dumnezeu să tri-
mită ploaie pentru a pune capăt secetei. Ştiind că Israel se pocăi-
se de păcatele sale şi că Dumnezeu dorea să-i scape din situaţia
disperată în care ajunseseră, profetul a mers să se roage. Într-o
atitudine foarte umilă el şi-a înălţat rugăciunea la tronul harului.
„. . .Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, şi plecându-se la
pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi.” 1 Împăraţi 18,42.
De şase ori slujitorul a fost trimis să observe cerul, şi de fieca-
re dată el s-a întors cu solia: „Nu este nimic!” 1 Împăraţi 18,43.
Dar Ilie a refuzat să înceteze rugăciunile sale până ce s-a mani-
festat binecuvântarea. Ilie trebuie să fi fost un bărbat cu o mare
credinţă, dacă Dumnezeu l-a putut folosi în această criză majoră.
Când în cele din urmă slujitorul a văzut un mic nor la orizont,
credinţa lui Ilie s-a prins imediat de acest semn, văzând în el
realizarea deplină a revărsării ploii făgăduite:
„A şaptea oară, slujitorul a zis: ‚Iată că se ridică un mic nor din
mare, ca o palmă de om.’ Ilie a zis: ‚Suie-te, şi spune lui Ahab:
Înhamă şi coboară, ca să nu te oprească ploaia.’” 1 Împăraţi 18,44.
Marea credinţă a acestui bărbat al lui Dumnezeu este desco-
perită în următoarele paragrafe:
„În timp ce se ruga, mâna credinţei sale a prins făgăduinţele
Cerului şi a stăruit în rugăciune până când cererile sale au fost
ascultate. El nu a aşteptat o dovadă deplină că Dumnezeu l-a
ascultat, ci a fost gata să se avânte riscând totul la cel mai slab
semn al bunăvoinţei divine. Şi totuşi, ceea ce el a fost în stare
să facă prin puterea lui Dumnezeu, toţi pot să facă în domeniul
lor de activitate în slujba lui Dumnezeu, căci despre proorocul
din Munţii Galaadului stă scris: ‚Ilie era un om supus aceloraşi
slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi nu
a plouat în ţară trei ani şi şase luni’ (Iacov 5, 17).
O credinţă ca aceasta este necesară în lume astăzi – credinţa
care se prinde de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu şi nu
422 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
se lasă până când Cerul nu răspunde. O credinţă ca aceasta ne
leagă strâns cu Cerul şi ne aduce putere pentru a lupta cu forţe-
le întunericului. ‚Prin credinţă’, copiii lui Dumnezeu ‚au cucerit
împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat
gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul
săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe
fugă oştile vrăjmaşe’ (Evrei 11,33.34). Şi prin credinţă şi noi
astăzi trebuie să atingem înălţimile planului lui Dumnezeu pen-
tru noi! ‚Tu zici: Dacă poţi! . . . Toate lucrurile sunt cu putinţă
celui ce crede!’ (Marcu 9,23).
Credinţa este un element esenţial al rugăciunii biruitoare.
‚Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este
şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută’ (Evrei 11,6). ‚Îndrăzneala pe
care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne
ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că sun-
tem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut’ (1Ioan 5,14.15).
Cu credinţa stăruitoare a lui Iacov, cu stăruinţa neabătută a lui
Ilie, să prezentăm rugăciunile noastre Tatălui, cerând tot ceea
ce El a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru
împlinirea cuvântului Său.” Profeţi şi regi, cap. 12, par. 5-7.
Credinţa noastră
După cum s-a rugat Ilie cu o hotărâre neabătută şi cu stă-
ruinţă până ce Israel a primit binecuvântarea unei ploi toren-
ţiale, tot astfel trebuie să ne rugăm şi noi, cu aceeaşi credinţă
şi stăruinţă, pentru binecuvântările pe care ni le-a făgăduit
Dumnezeu în Sabat. Credinţa noastră trebuie să crească, pen-
tru a fi ca cea a lui Iacov când s-a luptat cu Îngerul (vezi
Geneza 32,23-32) şi, hotărât să primească binecuvântarea
făgăduită, a strigat: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei
binecuvânta.” Geneza 32,26.
O astfel de rugăciune făcută din toată inima va primi cu sigu-
ranţă răspuns din partea Celui Atotputernic. El nu Se poate
retrage de la o asemenea persoană, care se prinde de El în timp
ce se roagă pentru împlinirea marii sale nevoi.
Această istorie oferă o mare mângâiere copiilor lui Dumnezeu.
În general noi nu primim prin Sabat tot ce Dumnezeu intenţio-
BINECUVÂNTAREA SABATULUI 423
nează să ne dea. Ne lipseşte un simţământ real al nevoii noastre
de a primi aceste binecuvântări. Dar, dacă vom veni la Dumnezeu
cu perseverenţa neobosită a lui Ilie, ne vom prinde de
Mântuitorul, după cum a făcut el şi Iacov, putem fi siguri că
Domnul ne va da un simţământ adevărat al nevoii noastre de a
obţine de la Sabat ceea ce El a pus în acest dar. După ce am fost
binecuvântaţi cu această convingere cu privire la nevoia noastră,
putem să prezentăm cazul nostru cu o credinţă continuă şi tot mai
puternică, şi cu o hotărâre nestrămutată, fiind siguri că binecu-
vântarea va fi dată. Atunci Sabatul va deveni pentru noi ceea ce
a intenţionat Domnul să fie.
Experienţa câştigată astfel va fi atât de bogată şi răsplătitoa-
re, iar vederile noastre despre iubirea şi puterea lui Dumnezeu
vor fi atât de clare, încât vom vedea cu o claritate din ce în ce mai
mare puterea infinită a Celui Atotputernic şi slăbiciunea agentu-
lui uman. Ascuţirea acestei percepţii va produce în noi o creştere
corespunzătoare a simţământului dependenţei, şi aceasta Îi
îngăduie lui Dumnezeu să facă lucruri tot mai mari prin noi.
Despre experienţa lui Ilie este scris:
„I se părea că el era nimic, iar Dumnezeu era totul; şi când a
ajuns la punctul renunţării de sine, în timp ce se prindea de
Mântuitorul ca fiind singura sa tărie şi neprihănire, răspunsul
a venit.” Review and Herald, 26 mai, 1891, par. 8.
Fiind eliberat de orice mulţumire de sine, Ilie a devenit un
bărbat puternic al lui Dumnezeu. Aşa va fi cu oricine care, ase-
menea lui Ilie, învaţă să se prindă prin credinţă de făgăduinţe-
le lui Dumnezeu. Aceasta este clasa de oameni care, aflând calea
pentru a primi binecuvântările Sabatului, intră şi rămâne în
odihna lui Dumnezeu. Ei se văd pe ei înşişi aşa cum sunt – ele-
mente neînsemnate în planul infinit al lucrurilor – în timp ce pe
Dumnezeu Îl văd ca fiind Conducătorul cel Atotputernic al uni-
versului, precum şi Dătătorul vieţii şi Cel ce o întreţine.
Nu este un timp de inactivitate
Ilie a fost o persoană foarte activă în timp ce se ruga lui
Dumnezeu ca să reverse ploaia făgăduită. El nu şi-a petrecut
timpul acesta în somn sau lenevie. Tot astfel, cei ce păzesc în
424 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
realitate Sabatul nu vor face din el o zi de inactivitate. Dum-
nezeu nu a intenţionat niciodată ca orele sfinte ale zilei de Sabat
să fie pierdute dormind. Pentru acest scop au fost date orele
întunecate ale nopţii. Orele Sabatului din timpul zilei sunt pen-
tru acea înviorare spirituală care se obţine prin câştigarea unor
viziuni largi şi înalte despre Cel Prea Înalt. Nu trebuie pierdu-
tă nici măcar o secundă din ocaziile sale preţioase. Este o zi în
care trebuie să ne trezim devreme pentru a comunica cu
Dumnezeu în răcoarea dimineţii. Mai târziu, este bine să ne
adunăm cu ceilalţi credincioşi pentru studiul Bibliei, pentru a
cânta imnuri creştine şi a ne ruga, dar nu toată ziua trebuie
petrecută în felul acesta.
În următorul fragment vom găsi îndrumări ce ne vor fi de
folos în ţinerea Sabatului.
„Pentru ca să păzim Sabatul sfânt, nu este necesar să ne
închidem între ziduri, izolaţi de frumoasele scene ale naturii şi
de aerul generos şi înviorător al cerului. În nici un caz nu trebu-
ie să îngăduim ca poverile şi tranzacţiile de afaceri să ne abată
mintea de la Sabatul Domnului pe care l-a sfinţit El. Nici nu tre-
buie să îngăduim ca mintea noastră să stăruie asupra lucrurilor
cu caracter lumesc. Dar mintea nu poate fi reîmprospătată,
însufleţită şi înălţată, fiind reţinută aproape toate orele
Sabatului între ziduri, ascultând la predici lungi şi rugăciuni
obositoare şi formale. Dacă este folosit astfel, Sabatul Domnului
este greşit întrebuinţat. Scopul pentru care a fost instituit nu
este atins. Sabatul a fost făcut pentru om, ca să fie o binecuvân-
tare pentru el, prin abaterea minţii lui de la munca profană la
contemplarea bunătăţii şi a slavei lui Dumnezeu. Este necesar
ca poporul lui Dumnezeu să se adune, să discute despre El, să
discute şi să cugete în legătură cu adevărurile cuprinse în
Cuvântul Său, şi să consacre o parte din timp pentru rugăciune
potrivită. Dar acest timp, chiar şi în Sabat, nu trebuie să fie plic-
tisitor, prin lungimea lui şi prin lipsă de interes.
În timpul unei părţi din zi, toţi ar trebui să aibă ocazia să
stea afară. Cum pot copiii să primească o mai bună cunoaştere
despre Dumnezeu şi mintea lor să fie mai bine impresionată
decât petrecând o parte din timpul lor afară, nu la joacă, ci
însoţindu-i pe părinţii lor? Lăsaţi ca mintea lor tânără să fie în
legătură cu Dumnezeu, în peisajul frumos al naturii, lăsaţi ca
BINECUVÂNTAREA SABATULUI 425
atenţia lor să fie atrasă de semnele iubirii Lui faţă de om în
lucrurile create de El, şi ei vor fi atraşi şi interesaţi. Ei nu vor
fi în pericolul de a asocia caracterul lui Dumnezeu cu orice este
sever şi aspru; ci, văzând lucrurile frumoase pe care le-a creat
El pentru fericirea omului, vor fi conduşi să-L vadă ca pe un
Tată blând şi iubitor. Ei vor vedea că opreliştile şi ordinele Lui
nu sunt date doar pentru a-Şi arăta puterea şi autoritatea, ci
pentru că El are în vedere fericirea copiilor Lui. Când caracte-
rul lui Dumnezeu îmbracă aspectul iubirii, al bunăvoinţei, fru-
museţii şi atracţiei, ei sunt atraşi să-L iubească. Voi puteţi să
le îndreptaţi iubirea către păsările cele drăguţe, care fac ca
cerul să fie muzical cu ciripitul lor fericit, către firele de iarbă,
sau florile atât de splendid colorate în desăvârşirea lor, care
parfumează aerul. Toate acestea proclamă iubirea şi iscusinţa
unui Artist ceresc şi slava lui Dumnezeu.
Părinţi, de ce să nu folosim preţioasele lecţii pe care ni le-a
dat Dumnezeu în cartea naturii, spre a da copiilor noştri o idee
corectă despre caracterul Lui? Cei care sacrifică simplitatea
pentru modă şi se ţin departe de frumuseţile naturii nu pot fi
spirituali. Ei nu pot să înţeleagă iscusinţa şi puterea lui
Dumnezeu, aşa cum este descoperită în lucrurile create de El; de
aceea inimile lor nu sunt înviorate şi nu palpită de iubire şi inte-
res nou, şi nu sunt pline de veneraţie şi respect când Îl văd pe
Dumnezeu în natură.
Toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu trebuie să facă tot ce pot
ca Sabatul să fie o plăcere, sfânt şi onorat. Ei nu pot face acest
lucru prin căutarea propriei lor plăceri în păcat şi distracţii inter-
zise. Dar pot să facă mult spre a înălţa Sabatul în familiile lor,
făcând din el cea mai interesantă zi din săptămână. Trebuie să
consacrăm mai mult timp spre a-i face pe copiii noştri să înţelea-
gă importanţa acestei zile. O schimbare va avea o influenţă feri-
cită asupra lor. Putem să ne plimbăm cu ei în aer liber, să stăm
cu ei în crânguri şi în strălucitoarea lumină a soarelui şi să dăm
minţii lor, în continuă agitaţie, ceva ca hrană, conversând cu ei
despre lucrările lui Dumnezeu, inspirându-le iubire şi respect şi
atrăgându-le atenţia asupra frumoaselor lucruri din natură.
Sabatul trebuie făcut atât de interesant în familiile noastre,
încât revenirea lui săptămânală să fie salutată cu bucurie. În nici
un fel, părinţii nu pot înălţa şi cinsti mai bine Sabatul decât
426 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
aflând mijloace prin care să împărtăşească învăţătura adevărată
familiilor lor şi să-i intereseze în lucruri spirituale, dându-le o
privire corectă despre caracterul lui Dumnezeu şi despre ce cere
El de la noi pentru desăvârşirea caracterului creştin şi obţinerea
vieţii veşnice. Părinţi, faceţi ca Sabatul să fie o delectare, pentru
ca astfel copiii voştri să poată privi spre el şi să-i poată spune bun
venit în inimile lor.” Mărturii pentru comunitate, vol. 2, cap.
Adunări sociale, subcap. Cum să păzim Sabatul?, par. 2-6.
Aceste îndrumări îl îndeamnă pe credincios să obţină descope-
riri tot mai bogate şi mai clare despre Cel Atotputernic prin par-
ticiparea la studiul Scripturii, prin tovărăşie creştină şi comuniu-
ne cu lucrările creaţiunii lui Dumnezeu. Ele accentuează respon-
sabilitatea părinţilor de a educa pe copiii lor, astfel încât să res-
pecte cu adevărat Sabatul. În mod evident, părinţii nu pot face
aceasta în mod eficient, dacă nu au învăţat ei înşişi aceste lecţii.
Procesul de învăţare
A învăţa cum se păzeşte Sabatul, astfel încât credinciosul să
primească prin aceste ore sfinte ceea ce Dumnezeu a pus în ele,
necesită o consacrare la fel de mare ca orice alt câmp de studiu.
Cei care ţin Sabatul deseori nu par conştienţi de acest adevăr.
Mulţi gândesc că tot ce se cere pentru a ţine Sabatul este să înce-
teze lucrul în această zi, să ia parte la serviciile divine şi să iasă
la plimbare după-amiaza cu maşina sau pe jos. Dacă aceste acti-
vităţi nu sunt făcute din punct de vedere pur legalist, vor primi
o binecuvântare. Totuşi, aceasta este nimic în comparaţie cu ceea
ce ar câştiga copiii lui Dumnezeu, dacă ar lucra mereu cu stă-
ruinţă, pentru a scoate din Sabat tot ce a pus Dumnezeu în el.
O ilustraţie practică referitor la modul cum poate fi realizat
acest lucru, ne este oferită de dobândirea abilităţii muzicale.
Mai întâi este cumpărat instrumentul, cum ar fi orga electroni-
că. Cei care au făcut-o, folosindu-se de îndemânarea şi cunoştin-
ţa pe care au dezvoltat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, au pus posi-
bilităţi minunate în acest instrument. Vânzătorul care prezintă
această orgă cumpărătorului în sala de expoziţie, îl încântă pe
acesta cu tonurile ei bogate, armonia cea fină, melodiile scânte-
ietoare şi combinaţiile ei aparent nesfârşite. Aspirantul muzi-
BINECUVÂNTAREA SABATULUI 427
cian abia aşteaptă să o ia acasă pentru a produce şi a se bucura
de aceleaşi sunete minunate. Dar, pentru că nu este încă un
organist desăvârşit, el trebuie să constate spre mirarea lui că
poate scoate doar foarte puţin din instrumentul muzical în com-
paraţie cu cel care i l-a vândut. Atunci el suferă o mare dezamă-
gire şi se întreabă dacă orga electronică are vreo problemă.
Instrumentul nu a suferit nici o schimbare. Vânzătorul nu i-a
dat o orgă inferioară faţă de cea pe care a comandat-o şi a plă-
tit-o. Nu s-a întâmplat nimic de felul acesta, ci a fost doar efec-
tul legilor naturii. Este un simplu fapt că individul trebuie să
lucreze din greu pentru a scoate din instrument tot ce a fost pus
în el. Nimeni nu este de la bun început un mare artist. Omul
care a fost ales să vândă echipamentul muzical a fost selecţionat
pentru că a dezvoltat capacitatea de scoate ce este mai bun din
acel instrument. L-a costat ore nesfârşite de studiu şi practică
pentru a dezvolta şi menţine aceste abilităţi.
Tot astfel, noul stăpân al instrumentului trebuie să înţeleagă
că, dacă doreşte să aibă deosebita plăcere de a scoate tot ce e mai
bun din noul său instrument, trebuie să studieze şi să practice
cu multă sârguinţă şi cu o consacrare deplină. Nimeni nu a
ajuns la culmea realizărilor sale fără un efort sârguitor şi studiu
concentrat. Cu cât lucrăm mai mult la dezvoltarea aptitudinilor
noastre, cu atât mai competenţi vom deveni în folosirea acestor
binecuvântări.
Cei care ajung la niveluri de strălucire şi dibăcie înalte sunt
puţini în comparaţie cu milioanele care acoperă pământul. Cei
mai mulţi sunt mulţumiţi să nu depună eforturi mai mari decât
sunt obligaţi să o facă, fiind satisfăcuţi cu o existenţă mediocră
sau chiar sărăcăcioasă, când ar putea să fie bogaţi în ce priveş-
te dezvoltarea talentelor şi creşterea capacităţilor lor. Prin
această indolenţă, ei se jefuiesc pe ei înşişi, pe semenii lor şi pe
Domnul care i-a făcut.
Unii se scuză susţinând că, în împrejurările limitate în care
se găsesc, nu au posibilitatea de a se dezvolta aşa cum doresc.
Este adevărat că unii nu-şi vor da niciodată seama de potenţia-
lul lor în anumite privinţe, din cauza limitelor impuse de dificul-
tăţile financiare sau împrejurările dificile, dar toţi au ocazia de
a dezvolta cele mai înalte capacităţi într-o anumită direcţie,
indiferent cât de lipsită de importanţă ar părea. Chiar dacă nu
428 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
vom realiza altceva, trebuie să depunem eforturi pentru a dez-
volta o dispoziţie încrezătoare, până ce, oricât de întunecată şi
furtunoasă ar fi situaţia în jurul nostru, vom lumina întunericul
cu strălucirea unei personalităţi radiante.
Folosindu-ne la maximum de ocazie
Se povesteşte o întâmplare despre un băiat sărac, care lucra
pe un trotuar din New York lustruind pantofii trecătorilor. Erau
sute de băieţi care făceau aceeaşi lucrare, dar în timp ce ei erau
mulţumiţi doar a curăţa pantofii, lucrând în mod mecanic, acest
băiat studia cu zel pentru a-şi îmbunătăţi abilităţile. Nu era
motivat de spiritul de competiţie, nici de ambiţia de a se ridica
la o poziţie mai înaltă, căci nu avea vreo nădejde de a scăpa vreo-
dată de această ocupaţie umilă. Pur şi simplu se simţea îndem-
nat să înveţe tot ce putea şi să ofere cele mai bune servicii.
El a obţinut cunoştinţe considerabile studiind diferitele tipuri
de piele cu care lucra şi observând cum reacţionau la lustruire.
Ori de câte ori avea ocazia, se repezea la biblioteca publică şi
citea tot ce putea găsi despre pieile netăbăcite, tăbăcirea pieilor,
pieile finisate, facerea pantofilor, şamd. Când se întorcea în stra-
dă aplica cunoştinţele noi câştigate în lucrarea sa, punându-şi
ca ţintă să devină cel mai bun lustragiu.
Faptul că persoanele de rând îl priveau cu indiferenţă, neluând
în seamă eforturile pe care le depunea în lucrare, nu îl descuraja.
El căuta în fiecare zi să crească în cunoaştere şi să-şi îmbunătă-
ţească abilităţile într-o meserie pe care ceilalţi băieţi o priveau ca
fiind nevrednică de efortul depus. Ei credeau că puteau învăţa tot
ce era necesar cu privire la lustruirea pantofilor încă din prima zi.
După aceea, totul era o chestiune de practică şi de a aduna bani.
Într-o zi, un străin pe care băiatul nu-l mai văzuse până
atunci, i-a cerut să-i lustruiască pantofii. Băiatul a văzut ime-
diat că pantofii erau făcuţi dintr-o piele de slabă calitate şi nu
nădăjduia că-i va putea face să arate aşa de bine. Totuşi, a lucrat
din greu, însă în cele din urmă s-a dat învins, explicând pe scurt
acestui bărbat despre tipul de piele, originea şi calitatea sa, pre-
cum şi procesul de prelucrare prin care a trecut. El a explicat că
datorită acestor factori nu putea da pantofilor un luciu frumos,
BINECUVÂNTAREA SABATULUI 429
şi l-a sfătuit pe clientul său cum să deosebească calitatea pielii
data viitoare când îşi va cumpăra pantofi.
Bărbatul i-a mulţumit şi şi-a văzut de drum. Următorul
client, care ascultase conversaţia când aştepta să-i vină rândul,
a început să-l asalteze pe băiat cu întrebări. El a ascultat cu
uimire răspunsurile sale cu privire la încălţăminte şi piele. Nu
mai întâlnise niciodată un asemenea lustragiu. A fost foarte
mult impresionat de cantitatea de cunoştinţe pe care o acumu-
lase băiatul. S-a întâmplat ca acest bărbat să fie proprietarul
unei mari fabrici de încălţăminte, şi el a văzut în acest băiat un
lucrător valoros pentru întreprinderea sa. Slujba pe care a ofe-
rit-o chiar atunci băiatului, a fost acceptată imediat de către
acesta. La scurt timp băiatul lustragiu a devenit persoana prin-
cipală care răspundea de cumpărarea pieilor pentru întreaga
fabrică, iar în cele din urmă a ocupat funcţia de director.
Acest băiat a scos tot ce avea mai bun în el, căci s-a străduit în
această privinţă. A făcut tot ce a putut pentru a-şi spori cunoştin-
ţele şi abilităţile. Acest principiu s-a adeverit în cazul tuturor
celor care s-au ridicat deasupra nivelelor de jos, în care majorita-
tea este mulţumită să rămână. În timp ce ceilalţi îşi petreceau
timpul cu distracţii nefolositoare sau în trândăvie şi risipă, aceşti
puţini oameni s-au consacrat studiului şi practicii, până ce s-au
distanţat cu mult de aceia care ar fi putut avansa împreună cu ei.
Învăţând cum să ţinem Sabatul
La fel stau lucrurile cu păzirea Sabatului. Când începem să
ţinem Sabatul, experienţa noastră poate fi asemănătoare cu cea
a novicelui care şi-a luat o orgă electronică. Toate binecuvântă-
rile, minunatul potenţial este acolo, dar este imposibil pentru
noul credincios să realizeze aceste minuni pe deplin la acest sta-
diu. De altfel, nici nu le vom vedea vreodată, dacă nu suntem
gata să lucrăm cu sârguinţă, pentru a obţine de la Sabat tot ce
a pus Dumnezeu în el, asemenea băiatului care lucra la lustrui-
tul pantofilor, făcând ce putea mai bine pentru a avansa.
Odată ce am înţeles aceste principii, avem nevoie să depunem
eforturi susţinute pentru a deveni adevăraţi păzitori ai
Sabatului. Vom vedea că aceasta nu se poate realiza în câteva
430 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
momente – că va lua ani de continuu progres pentru a obţine
rezultate semnificative. După ce am luat hotărârea, trebuie să
lucrăm îndreptându-ne spre ţinta pe care ne-am pus-o cu o stă-
ruinţă neabătută şi o hotărâre plină de curaj. Nu trebuie să ne
descurajăm dacă progresul pare încet, ci să ne îndreptăm spre
ţintă cu un zel neobosit.
Vom fi singuri în căutările noastre, pentru că marea majorita-
te a păzitorilor Sabatului sunt mulţumiţi să rămână la un nivel
scăzut. Pentru cei care nu înţeleg nevoia de a năzui după reali-
zări mai înalte în ce priveşte ţinerea Sabatului, sau care nu au
nici o dorinţă de a-şi supune viaţa disciplinei necesare, fiecare
Sabat este la fel ca şi cel dinainte. Sunt prea puţine lucruri noi
şi înviorătoare, şi de-abia dacă există o creştere de la un nivel de
dezvoltare la altul. Comorile bogate ale cunoştinţei şi adevăru-
lui rămân ascunse de aceştia, neapreciate şi neabordate. În cele
din urmă, Sabatul devine ceva învechit, gol şi nerentabil, pentru
aceste suflete nefericite. Fără a-şi da seama că adevărata cauză
a sărăciei lor se găseşte în lipsa unui efort inteligent, stăruitor
şi disciplinat, aceşti oameni se plâng că Dumnezeu le oferă prea
puţin, în timp ce ei au nevoie de mai mult.
Trebuie să ne dăm toţi seama că avem o lucrare de făcut, pe
care Dumnezeu nu o poate face pentru noi. Trebuie să biruim
tendinţele naturale ale cărnii de a căuta calea cea mai uşoară,
care cere un minim efort şi prea puţină disciplină sau deloc.
Pentru a deveni adevăraţi păzitori ai Sabatului, trebuie să ne
încingem coapsele minţii şi inimii, şi să ne avântăm spre ţintă
cu toate puterile care ne stau la dispoziţie, având grijă să rămâ-
nem în partea ce a fost desemnată agentului uman. În nici o
împrejurare nu trebuie să ne însuşim rolul lui Dumnezeu.
Un Învăţător competent
Dacă dorim să cântăm la orga electronică şi să intrăm în pose-
sia unui nou instrument, primul lucru pe care trebuie să-l facem
este să luăm lecţii de la un învăţător. Tot aşa trebuie să fie şi cu
cei care doresc să înveţe cum să primească de la Sabat binecu-
vântările cuprinse în el. Un Învăţător trebuie să preia sarcina de
a-i învăţa şi a-i ajuta să dezvolte aceste abilităţi.
BINECUVÂNTAREA SABATULUI 431
Numai Dumnezeu prin Duhul Sfânt poate fi acest Învăţător.
Trebuie să-i prezentăm nevoia noastră printr-o rugăciune de
felul acesta:
„Iubite Tată ceresc, îmi dau seama acum că păzirea adevărată
a Sabatului este o ştiinţă ce trebuie învăţată şi dezvoltată printr-un
efort consecvent, stăruitor şi disciplinat. Nu sunt în stare să
învăţ singur aceste lucruri, dar Tu eşti Învăţătorul meu şi Ţie îţi
încredinţez toată răspunderea pentru această lucrare. Mă aşez la
picioarele Tale şi cer umilinţa şi încrederea unui copil, având
inima deschisă pentru a primi tot ce trebuie să-mi arăţi şi fiind
gata să fac tot ce mă vei îndruma. Ştiu că desăvârşirea educaţiei
cu privire la Sabat nu va fi o lucrare de moment. Lucrarea va
părea a fi înceată şi dificilă, dar vreau să suport disciplina pen-
tru a putea obţine răsplata promisă şi cer să-mi dai răbdarea,
perseverenţa şi tăria Ta. Prin credinţă, şi deci în realitate, pri-
mesc aceste binecuvântări, le posed şi Îţi mulţumesc pentru ele,
ştiind că le voi vedea atunci când voi avea cea mai mare nevoie
de ele. Toate acestea le primesc în numele lui Isus. Amin.”
Domnul va conforma instrucţiunile Sale pentru fiecare indi-
vid, astfel încât să se potrivească cu temperamentul şi nevoia
noastră personală, şi pentru a ţine pasul cu capacitatea noastră
de a învăţa. Putem să încetinim procesul prin neglijenţa de a ne
conforma învăţăturilor, sau putem ţine pasul cu Învăţătorul
lucrând din greu pentru a învăţa.
Educatorul divin ne va îndruma să studiem lucrarea crea-
toare a lui Dumnezeu şi să comunicăm cu natura şi cu El
Însuşi în această zi. El ne va conduce să înţelegem nevoia
noastră personală, până ce vom fi motivaţi să căutăm răspun-
sul la această nevoie. Domnul ne va învăţa cum să întâmpinăm
fiecare Sabat cu o hotărâre pozitivă de a experimenta binecu-
vântări tot mai mari prin această zi sfântă. El ne va ajuta să
înţelegem relaţia dintre comuniunea care se obţine în ziua a
şaptea şi lucrarea ce trebuie făcută în celelalte şase zile.
Comuniunea cu natura
Vom învăţa că nu este de ajuns să petrecem timpul studiind
Cuvântul lui Dumnezeu sau plimbându-ne prin natură, dacă nu
432 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU BINECUVÂNTAREA SABATULUI 433

stabilim prin aceste mijloace comuniunea cu Dumnezeu. Este O răsplată veşnică

ceva obişnuit ca oamenii care nu se gândesc la Dumnezeu şi ade-
vărul Său, să-şi petreacă timpul plimbându-se prin parcuri, Posibilităţile pe care Dumnezeu le-a pus în ziua de Sabat
păduri sau pe ţărmul mării în după-amiaza de Sabat. Ei se depăşesc estimarea omenească. De fapt, ele sunt infinite, şi deci,
bucură de pacea şi frumuseţea naturii, şi este bine pentru ei, dar inepuizabile. Nu va veni niciodată timpul în care să fi obţinut tot
nu poţi trage de aici concluzia că păzesc într-adevăr Sabatul. ce se găseşte în ziua Domnului. Vor fi întotdeauna noi înălţimi
Trebuie să ne punem ca ţintă să-l auzim pe Dumnezeu vorbin- pe care să urcăm, noi minuni pe care să le admirăm şi noi bine-
du-ne în ziua de Sabat. Prăpastia creată de păcat este atât de cuvântări pe care să le primim. În fiecare Sabat vom învăţa şi
mare, încât este greu ca oamenii să audă glasurile cereşti vor- creşte de-a lungul veşniciei.
bind prin natură, însă este important să ne dezvoltăm această „Căci după cum cerurile cele noi, şi pământul cel nou pe care
capacitate. le voi face, vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui
Aceia care doresc să realizeze acest lucru, de obicei găsesc că şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în
rezultatele iniţiale sunt atât de descurajatoare, încât au impre- fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea,
sia că întreprinderea lor este fără speranţă şi înclină să renun- zice Domnul.” Isaia 66,22.23.
ţe imediat. Este ca atunci când sosim într-o ţară străină pentru Aceste lucruri aşteaptă să fie cerute şi primite, şi este lăsat în
prima dată. Suntem înconjuraţi de oameni care vorbesc o altă seama fiecăruia, ca printr-o aplicare consacrată a principiilor
limbă, cu totul neînţeleasă pentru noi. Ne hotărâm să învăţăm implicate, să găsească aceste comori pentru sine. Dacă vom face
limba, dar cuvintele sunt atât de neobişnuite şi dificile, grama- aceasta, vom ieşi din această comuniune cu nişte vederi atât de
tica este atât de complicată, iar vocabularul atât de vast, încât clare despre puterea şi maiestatea infinită a lui Dumnezeu, şi
ni se pare că este o ţintă imposibil de realizat. Dar, dacă vom despre starea noastră umilă, încât nu vom mai fi în primejdia de
continua să învăţăm cu stăruinţă, vom vedea că pe măsură ce a ne înălţa mai presus de Dumnezeu.
lunile trec vom învăţa tot mai mult. În cele din urmă, vom putea Sabatul a fost făcut pentru omenirea nevoiaşă. Să ne stră-
să comunicăm puţin în această limbă, ajungând mai târziu să duim deci să primim cea mai mare binecuvântare prin acest dar
vorbim în mod curgător. neîntrecut al iubirii divine.
Tot astfel, la început, când căutăm să intrăm în comuniune cu
natura în ziua de Sabat, rezultatele sunt cu totul descurajatoa-
re. Vom simţi că în timp ce ne bucurăm şi admirăm lucrarea
mâinilor lui Dumnezeu, nu există nici o comunicare. Am venit
cu ideea greşită că vom experimenta o comuniune deplină din
primul moment, uitând că nimeni nu ajunge un artist peste
noapte. Prima reacţie este de a abandona totul chiar atunci, în
loc de a ne aminti că nici o limbă nu poate fi înţeleasă sau învă-
ţată la primul contact.
Nu trebuie să fim surprinşi sau dezamăgiţi că în prima zi se
realizează o comuniune atât de slabă. Este ceva foarte natural.
Este nevoie să ne întoarcem şi în următorul Sabat şi în toate
celelalte, fiind siguri că oricât de lungă şi de grea ar fi calea ce
trebuie parcursă, vom afla la sfârşitul ei realizarea unei comu-
niuni depline cu Dumnezeu prin lucrările pe care le-a creat.

CAPITOLUL 32
Calea lui Dumnezeu în lucrarea
misionară
(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului 8 din Fapte,
împreună cu capitolul 11 din cartea Faptele apostolilor, ne va
ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
Ploaia târzie făgăduită
e apropiem cu repeziciune de timpul când Evanghelia va rea-
N liza cele mai mari rezultate care au fost obţinute vreodată.
Împuternicită de revărsarea Duhului Sfânt, lumina adevărului va
pătrunde în fiecare colţ de pe glob (vezi Apocalipsa 18,1-24). Din
adâncimile cele mai întunecate ale ignoranţei spirituale până la
cele mai luminate domenii ale civilizaţiei contemporane, fiecare
bărbat, femeie şi copil va fi conştient de cerinţele lui Dumnezeu
pentru el. Avertizarea va fi dată, va fi auzită, şi toţi vor fi obli-
gaţi să ia o decizie pozitivă sau negativă faţă de ea.
„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci
va veni sfârşitul.” Matei 24,14.
Mii şi mii vor fi convertiţi într-o singură zi când profeţia lui Ioel
va fi împlinită pentru cea de-a doua şi ultima oară (Ioel 2,28-32).
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 435
Ea şi-a avut prima împlinire în acel timp minunat când Duhul
Sfânt a coborât la Cincizecime asupra ucenicilor aşteptători (vezi
Fapte 2,1-47). Oricât de puternică a fost această manifestare a
puterii divine, ea va fi întrecută de marea strigare în ziua ce va
veni curând.
„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi
fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi
tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe,
voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.” Ioel 2,28-29.
„Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare
putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţi-
le acelora care se consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi
mai mult prin ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de
instituţiile de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii
vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvin-
tele pe care Dumnezeu li le dă. Păcatele Babilonului vor fi desco-
perite. Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii
de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea
neobservată, dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate.
Prin aceste avertizări solemne, oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii
vor auzi cuvinte pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire
vor asculta mărturia că Babilonul este biserica decăzută din
cauza rătăcirilor şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului
trimis pentru ea din cer.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 9.
Acesta este evenimentul plin de succes la care au visat întot-
deauna membrii trupului lui Hristos, dar care nu a fost nicioda-
tă realizat pe deplin. Motivul major pentru această dezamăgire
este hotărârea persistentă a poporului lui Dumnezeu de a obţi-
ne aceste rezultate pe căile personale, ceea ce nu este posibil. De
aceea, când lucrarea finală va înainta atât de puternic şi efica-
ce, aceasta va fi pentru că sunt folosite doar metodele lui
Dumnezeu. Nu va fi nici urmă de plănuire omenească în acel
timp. Felul în care va fi împlinită lucrarea misionară în acea
vreme, va fi diferit de modul în care s-a făcut până acum.
Acest lucru este prezis foarte clar în următoarele cuvinte: „Îngă-
duiţi-mi să vă spun că Domnul va lucra în această ultimă lucrare
într-un mod foarte diferit de ordinea obişnuită a lucrurilor şi pe o
cale contrară oricărei plănuiri omeneşti.” Mărturii pentru pastori
şi lucrătorii evangheliei , pag. 299, par. 2, în lb. engleză.
436 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Metoda obişnuită de a face lucrare misionară
Hristos a spus: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi
Evanghelia la orice făptură.” Marcu 16,15. Cum procedează dife-
ritele biserici ca să îndeplinească însărcinarea dată de Hristos
de a predica Evanghelia în toată lumea? Care este „ordinea obiş-
nuită a lucrurilor” în eforturile misionare?
Metodele adoptate de diferitele organizaţii religioase sunt în
general asemănătoare, cu toate că există şi deosebiri în ce pri-
veşte aplicarea acestor metode de bază. Mereu sunt născocite
noi planuri pentru a atrage atenţia publicului, unele dintre ele
fiind cu adevărat ceva nou şi bine gândit. Un exemplu tipic des-
pre modul cum procedează o astfel de biserică în îndeplinirea
lucrării misionare este următorul.
Comitetul bisericii alege un conducător misionar, a cărui res-
ponsabilitate este aceea de a folosi orice mijloc pentru a-i îndem-
na pe membri ca să iasă şi să câştige noi convertiţi. După ce unii
au fost mişcaţi ca să meargă voluntar şi să împlinească această
slujbă pentru Domnul, se ţine o adunare pentru a planifica cam-
pania. Este ales teritoriul, se înarmează cu literatură, iar noii
misionari îşi primesc fiecare zona de operare.
La timpul prevăzut, voluntarii pornesc într-o vizită sistemati-
că, mergând din casă în casă, aşa cum se obişnuieşte. Nu vor
lăsa nici o casă nevizitată, bătând la fiecare uşă pentru a aduce
la îndeplinire campania lor sistematică. Ţinta fiecărui contact
stabilit este aceea de a stârni interes spiritual, de a ţine o con-
versaţie, de a lăsa ceva literatură şi a pregăti calea pentru o altă
vizită. Cei mai mulţi oameni resping aceste eforturi cu răspun-
suri care diferă de la politicos până la abuziv, dar mai există şi
câte o persoană care manifestă interes, şi prin această scânteie
unii se alătură bisericii.
Este o lucrare grea şi descurajatoare, totuşi acesta este sis-
temul adoptat de multe biserici – „ordinea obişnuită a lucru-
rilor”. Nu putem găsi nici o bază scripturistică pentru această
metodă. A fost concepută de oamenii din biserici, nu de Dum-
nezeu. Atunci, de ce trebuie să o urmăm? Cei ce se găsesc sub
conducerea personală a lui Dumnezeu vor fi călăuziţi de
Conducătorul lor divin să facă lucrare misionară pe o cale cu
totul diferită. Trebuie să cercetăm pentru a afla care este
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 437
calea lui Dumnezeu. Cum trebuie făcută lucrarea misionară
în acord cu principiile odihnei de Sabat?
Experienţa misionară a lui Filip
În Scripturi găsim un exemplu clar cu privire la calea lui
Dumnezeu, şi anume în experienţa lui Filip legată de converti-
rea famenului etiopian. În acel timp, Filip făcea o lucrare foarte
roditoare în Samaria (vezi Fapte 8,5-8); atât de roditoare, încât
Petru şi Ioan au fost trimişi din Ierusalim ca să-l ajute (vezi
Fapte 8,14). Într-un timp atât de activ, ei nu ar fi plănuit să
părăsească un loc atât de roditor. În schimb, ar fi depus toate
eforturile pentru a-i întări pe noii credincioşi, aşezându-i pe o
temelie sigură.
Dar marele Făcător de planuri a avut alte planuri pentru
principalul lucrător din acest loc. În mod neaşteptat, Filip a fost
îndrumat să părăsească acest loc chiar atunci când lucrurile
mergeau atât de bine, şi să călătorească spre sud, pe drumul ce
duce către Gaza.
„Un înger al Domnului a vorbit lui Filip, şi i-a zis: ‚Scoală-te,
şi du-te spre miazăzi, pe drumul care coboară spre Ierusalim la
Gaza, şi care este pustiu.’ Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că
un etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace
a etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la
Ierusalim ca să se închine, se întorcea de acolo, şi şedea în carul
lui, şi citea pe proorocul Isaia. Duhul i-a zis lui Filip: ‚Du-te, şi
ajunge carul acesta!’” Fapte 8,26-29.
Este evident că în acest plan nu se găsea nici un fir de plănui-
re omenească. Filip nu ştia nimic de vizita etiopianului la
Ierusalim, nici de nevoia sa de a i se explica Evanghelia. Dar
Dumnezeu nu cunoştea doar nevoia acestui om; El cunoştea de
asemenea cu exactitate timpul şi locul când Filip trebuia adus în
contact cu el. El lucrase la inima acestui suflet preţios şi a aran-
jat lucrurile astfel încât Filip l-a putut ajunge exact la momen-
tul potrivit.
Ar fi fost mai uşor pentru Filip dacă ar fi mers la Ierusalim să
îl întâlnească pe acest om, dar Domnul a aşteptat până ce etio-
pianul se găsea la mare depărtare de cetate, călătorind spre casă
438 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
către sud. Plecarea apostolului din Samaria a avut loc exact la
momentul potrivit, încât l-a întâlnit pe călător exact în locul
intenţionat de Dumnezeu. Rezultatul întâlnirii a fost acela că
etiopianul a experimentat o convertire adevărată.
„Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta,
şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat
peste o apă. Şi famenul a zis: ‚Uite apă; ce mă împiedică să fiu bote-
zat?’ Filip a zis: ‚Dacă crezi din toată inima, se poate.’ Famenul a
răspuns: ‚Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.’ A poruncit
să stea carul, au coborât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe
famen.” Fapte 8,35-38.
Acest om a dus apoi vestea bună despre un Mântuitor înviat
în ţara sa, unde solia a fost primită cu bucurie. Sabatul a deve-
nit ziua naţională de închinare şi a rămas astfel timp de secole.
J.N. Andrews comentează despre aceasta după cum urmează:
„Datorită faptului că erau aşezaţi în interiorul Africii, etio-
pienii au fost daţi uitării de către restul creştinătăţii în jurul
secolului al V-lea. În acest timp, Sabatul şi duminica erau soco-
tite drept surori în Biserica Catolică. O mie de ani mai târziu,
aceste biserici africane au fost vizitate, şi, cu toate că erau
înconjurate de întunecimea mare a superstiţiei păgâne şi
mahomedane, fiind afectate de ea într-o oarecare măsură,
totuşi au fost găsite la sfârşitul acestei perioade ţinând
Sabatul şi prima zi a săptămânii, după cum ţinea şi Biserica
Catolică, când aceasta i-a pierdut din vedere. Pe de altă parte,
catolicii din Europa au aruncat între timp Sabatul cel vechi în
ţărână, călcându-l în picioare. De ce exista acest contrast?
Simplu, pentru că papa stăpânea în Europa, în timp ce Africa
Centrală, oricât de mult a suferit ea în alte privinţe, nu a sim-
ţit blestemul prezenţei şi influenţei sale. Dar de îndată ce papa
a aflat de existenţa bisericilor abisiniene, a căutat să deţină
controlul asupra lor, şi când l-a avut, una din primele sale
acţiuni a fost aceea de a interzice Sabatul. În cele din urmă,
etiopienii şi-au recâştigat independenţa, şi de atunci până în
prezent au ţinut cu tărie Sabatul Domnului.” Istoria Sabatului
şi a primei zi a săptămânii, pag. 428-429, de J.N. Andrew.
Publicată în 1887.
Putem aprecia rezultatul contactului misionar al lui Filip ca
fiind deosebit de reuşit. Prima răsplată, care a venit imediat, a
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 439
fost convertirea şi botezul etiopianului, dar acesta a fost doar
începutul. La rândul lui, el a dus lumina primită împărătesei
sale şi poporului său, iar naţiunea a devenit un bastion al ade-
vărului pentru multe secole.
În pragul Împărăţiei
Mulţi studenţi ai Bibliei privesc la experienţa lui Filip ca la o
excepţie minunată de la regula generală, şi nu văd nimic în
acest exemplu, care să-i determine să-l lase pe Domnul să plani-
fice toate contactele lor misionare, în loc să facă ei înşişi aceas-
ta. Ei doresc să fie călăuziţi asemenea lui Filip, însă Dumnezeu
îi poate conduce pe oameni doar în măsura în care au o legătu-
ră vie cu El şi Îi permit să fie Făcătorul lor de planuri, după cum
a făcut şi Filip.
În primul rând, Dumnezeu nu-i poate conduce pe oameni,
indiferent de credinţa şi profesia lor, dacă nu se supun conduce-
rii Sale, în loc să se conducă singuri sau să se lase conduşi de
alţii. În al doilea rând, cei care nu au solia vie a Evangheliei, nu
pot fi conduşi de Dumnezeu să o împărtăşească oamenilor pieri-
tori, până ce nu o experimentează personal.
Aceasta accentuează adevărul că sistemul lui Dumnezeu
poate lucra doar atunci când credincioşii au o legătură reală cu
El. De aceea, dacă dorim să fim eficienţi în câştigarea de sufle-
te, trebuie mai întâi să ne asigurăm că avem viaţa lui Hristos în
noi. Să ne cercetăm sufletele cu rugăciune, şi să nu presupunem
doar că suntem ai Lui. Trebuie să ne concentrăm eforturile în
această direcţie, petrecând timp în adâncă comuniune cu
Domnul, sau dacă nu, ne vom afla în pericolul de a ne prezenta
fără roade în ziua cea mare a judecăţii.
„Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlă-
diţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot
aşa nici voi nu puteţi să aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine.”
Ioan 15,4.
„Puterea iubirii se dovedeşte în toate actele Lui de vindeca-
re şi numai dacă suntem părtaşi, prin credinţă, la această
iubire putem fi unelte pentru lucrarea Lui. Dacă neglijăm să
ne unim cu Hristos, curentul de energie dătătoare de viaţă nu
440 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
poate să se reverse în valuri bogate de la noi la oameni.”
Hristos, Lumina lumii, cap. 86, par. 12 de la urmă.
Fără îndoială, Filip a avut această calificare, posedând viaţa
lui Hristos înlăuntrul său, fapt pentru care Domnul a putut să-l
conducă în toate căile sale şi să-l folosească cu succes în a duce
Evanghelia etiopianului.
Cei care doresc să intre în odihna lui Dumnezeu şi să se bucu-
re de o lucrare roditoare, pot urma cu încredere aceleaşi proce-
dee folosite de Dumnezeu în călăuzirea lui Filip pentru a se
întâlni cu etiopianul, ele fiind o călăuză desăvârşită. Etiopianul
nu a fost o excepţie, ci mai degrabă un exemplu cu privire la
mulţi care caută cu îngrijorare lumina.
„Etiopianul acesta reprezintă o mare clasă de oameni care au
nevoie să fie învăţaţi de misionari ca Filip – oameni care vor
asculta de glasul lui Dumnezeu şi vor merge acolo unde El îi tri-
mite. Sunt mulţi aceia care, citind Scripturile, nu pot înţelege
adevărata lor însemnătate. Pretutindeni în lume, bărbaţi şi
femei privesc cu încordare spre cer. Rugăciuni, lacrimi şi cereri
se ridică din sufletele doritoare după lumină, har şi Duhul
Sfânt. Mulţi se găsesc pe pragul împărăţiei, aşteptând doar să
fie luaţi înăuntru.” Faptele apostolilor, cap. 11, par. 8 de la urmă.
Duhul Sfânt a săvârşit o lucrare pregătitoare asupra acestor
suflete, fără de care efortul omenesc ar fi lipsit de roade. Odată
ce s-a realizat această lucrare, următorul pas pe care-l face
Dumnezeu este să aleagă un lucrător corespunzător ca instru-
ment al Său prin care să explice adevărurile Evangheliei sufle-
tului nevoiaş. Singurii oameni care pot sluji astfel sunt cei care
sunt dispuşi să se lase folosiţi ca misionari, asemenea lui Filip.
Ei trebuie să fie oameni ce vor asculta vocea lui Dumnezeu, vor
recunoaşte îndrumările Sale speciale şi vor merge acolo unde îi
trimite El. Ei nu vor accepta îndrumări speciale de la un condu-
cător misionar ales de biserică, şi nici nu vor plănui singuri
lucrarea lor misionară, trimiţându-se pe ei înşişi.
Metoda greşită
În contrast cu aceasta, ne va fi de folos să vedem că procedee-
le obişnuite adoptate de biserici împiedică efectiv lucrarea
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 441
Duhului Sfânt. După ce conducătorul misionar s-a întâlnit cu cei
care vor să lucreze sub călăuzirea sa şi a desemnat fiecăruia
teritoriul, ei pornesc în misiunea lor, de regulă doi câte doi.
După cum am spus, ei merg în mod sistematic din casă în casă,
fără să omită vreuna. Când nu găsesc pe nimeni acasă, lucrăto-
rii notează adresa şi revin mai târziu – o atenţie demnă de reco-
mandat.
Să ne închipuim că în una din casele pe care misionarii le vizi-
tează în grabă, locuieşte un om asupra căruia Duhul Sfânt
lucrează, dar în acel timp el nu este încă pregătit să primească
Evanghelia. În această perioadă cel convins nu înţelege încă
adevărata sa nevoie, şi în neliniştea şi necredinţa de care este
încă învăluit, nu are nici o dorinţă să vadă un lucrător biblic.
Astfel că, atunci când misionarii ajung la uşa lui, omul le spune
clar că nu are nici un interes să-i asculte.
Vizitatorii, judecând după ceea ce văd, decid că este vorba des-
pre un alt iubitor de lume, pe care nu-l interesează lucrurile spi-
rituale, şi îi întorc spatele, fiind siguri că nu mai are nici un rost
să revină la această adresă. Dar după plecarea lor Duhul Sfânt
Îşi continuă cu răbdare lucrarea, până ce sufletul este adus la o
pocăinţă adâncă, dorind după venirea unui adevărat creştin ca
să înveţe de la el calea vieţii.
În acest timp lucrătorii se află deja la câteva blocuri depărta-
re sau chiar în altă suburbie, împlinind metodic un plan care nu
este elaborat de Duhul Sfânt. Acest plan exclude orice posibili-
tate ca Duhul să-i mai poată conduce înapoi, acolo unde este
nevoie de lumină. În felul acesta, sistemul omenesc le ia celor în
nevoie orice posibilitate de a fi ajutaţi în momentul critic.
Dar aceasta nu este totul. Este un sistem extrem de ineficient.
Adevăraţii urmaşi ai lui Hristos sunt atât de puţini la număr,
încât le-ar fi imposibil să viziteze fiecare cămin din această lume,
pentru a oferi invitaţia Evangheliei. Chiar dacă ar avea resurse-
le financiare, nu ar avea timpul şi energia care sunt necesare.
Dar Domnul cunoaşte fiecare cămin în care locuieşte un suflet
preţios ce caută lumina, asemenea etiopianului, şi El a făgăduit
să-i conducă pe misionari, ca şi pe Filip, direct la aceste suflete.
El îi va conduce pe urmaşii Săi consacraţi de la uşa unui astfel
de suflet căutător, la uşa următorului, chiar dacă aceste uşi ar fi
la o distanţă mare una de alta, fiind chiar în ţări diferite.
442 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Metoda lui Hristos
O metodă mult mai eficientă pentru cei ce pretind că sunt
urmaşii lui Hristos, este ca ei să înveţe şi să practice căile Sale în
lucrarea misionară. Prima şi cea mai importantă prioritate este
aceea de a fi siguri că posedă calificările spirituale necesare,
după care trebuie să se încreadă în făgăduinţele lui Dumnezeu,
care-i asigură că El îi va conduce chiar la acele suflete care sunt
pregătite să primească slujirea lor iubitoare şi neegoistă.
„…ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra mor-
ţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” Luca 1,79.
Îngeri ai slavei ne vor ajuta să-i găsim pe cei care doresc după
lumina cerească, căci „Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise
să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?”
Evrei 1,14.
„Un înger l-a călăuzit pe Filip la acela care căuta lumina şi
care era gata să primească Evanghelia; şi astăzi îngeri vor con-
duce paşii acelor lucrători care vor îngădui Duhului Sfânt să le
sfinţească limba, să le cureţe şi să le înnobileze inima. Îngerul
trimis la Filip ar fi putut face singur lucrarea pentru etiopian,
dar nu acesta este modul lui Dumnezeu de a lucra. Planul Său
este acela ca oamenii să lucreze pentru semenii lor.” Faptele
apostolilor, cap. 11, par. 7 de la urmă.
„În lumea noastră sunt mulţi aceia care se găsesc mai aproa-
pe de împărăţia lui Dumnezeu decât ne închipuim noi. În aceas-
tă întunecată lume a păcatului, Domnul are multe pietre pre-
ţioase, la care va călăuzi pe solii Săi. Pretutindeni se găsesc din-
tre aceia care vor lua poziţie pentru Hristos. Mulţi vor preţui
înţelepciunea de la Dumnezeu mai presus decât orice câştig
pământesc şi vor ajunge credincioşi purtători de lumină.
Constrânşi de iubirea lui Hristos, ei vor determina pe alţii să
vină la El.” Faptele apostolilor, cap. 14, par. 6 de la urmă.
Isus poate face nişte planuri pentru contactele misionare, ce
depăşesc închipuirea noastră. El cunoaşte în mod desăvârşit
situaţia şi starea inimii fiecăruia care caută lumina. Acest lucru
este frumos ilustrat în pilda cu păstorul şi oile.
„Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele. . .” Ioan 10,14.
„Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt Dumnezeul
vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Ezechiel 34,31.
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 443
„…te chem pe nume: eşti al Meu.” Isaia 43,1.
„Iată că te-am săpat pe mâinile Mele…” Isaia 49,16.
Aplicaţia acestor texte este rezumată în următorul paragraf:
„Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciuni-
le noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în
care locuim şi pe fiecare dintre cei ce o ocupă. Adeseori, El a dat
îndrumări servilor Săi să meargă pe o anumită stradă, într-o
anumită cetate, la o anumită casă, pentru a găsi acolo pe una
din oile Sale.” Hristos, Lumina lumii, cap. 52, par. 13.
Isus ar da mult mai des astfel de îndrumări slujitorilor Săi,
pentru a merge la o anume casă, dacă El ar avea misionari ase-
menea lui Filip – bărbaţi şi femei care vor asculta glasul Său şi
vor merge acolo unde îi trimite El. Cât de multe suflete vor fi
atunci adunate cu repeziciune în împărăţia Sa! Ceea ce urmea-
ză este o astfel de mărturie, scrisă de F.T. Wright.
Mărturia personală
„Eu însumi am învăţat această lecţie vitală cu mulţi ani în
urmă, după 1950. Înainte de acel timp, eram angajat ca profesor
la un colegiu misionar. Lumina Evangheliei venise deja şi mă
eliberase din robia păcatului.
Oricât de surprinzător ar părea, faptul că primisem, experi-
mentasem şi învăţam puterea Evangheliei ca mijloc de salvare
din păcat, a fost întâmpinat cu o opoziţie dârză din partea celor
de la colegiu şi a conducătorilor bisericii. Timp de câţiva ani am
fost obligat să împărtăşesc cu prudenţă credinţa pe care o
aveam, ştiind bine că făcând aceasta aveam să mă îndrept către
o criză.
În cele din urmă am ajuns la începutul a ceea ce simţeam că
avea să fie ultimul meu an la colegiu. La acest punct mă con-
fruntam cu o dilemă. Dacă aveam să continui să-mi împărtăşesc
credinţa, aceasta ar fi condus la o dezbinare serioasă în şcoală,
abătând mintea studenţilor de la lecţiile lor şi cauzând un con-
flict dârz între conducători şi mine.
M-am întrebat serios dacă era bine să procedez astfel, şi nu
ştiam pe ce cale să apuc. Căutând în Scripturi pentru călăuzire,
am fost impresionat de felul în care David s-a purtat faţă de
444 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
împăratul Saul. El ştia că monarhul era într-o stare de răzvră-
tire faţă de Dumnezeu şi că domnia lui îl ducea pe poporul Israel
la ruină. De asemenea, înţelegea că el, David, fusese uns pentru
a-l înlocui pe domnitorul necredincios, dar nu voia să ridice nici
măcar un deget pentru a-l îndepărta pe împăratul Saul, ca să-l
salveze pe Israel sau să se aşeze el pe tron. Aşa rău cum deveni-
se monarhul, Domnul l-a pus acolo şi era responsabilitatea Sa
să-l îndepărteze la timpul şi pe calea potrivită.
Din acest exemplu am înţeles că nu trebuie să fac prea multă
agitaţie cu solia în şcoală. Răspunderea pentru bunăstarea spi-
rituală şi educativă a studenţilor se afla în mâinile directorului
şcolii, şi nu trebuia să uzurp poziţia sa sau să-i corectez lucrarea
instituind o mare lucrare de reformă, oricât de greşită ar fi fost
influenţa sa.
Totuşi, când am citit şi alte istorii biblice, am văzut că
Domnul a trimis soli la curţile conducătorilor apostaziaţi cu
îndemnul ca ei să părăsească căile lor rele şi să accepte lumina
trimisă cu atâta milă din cer. Ştiam, de asemenea, că nu ne pri-
vesc consecinţele, ci singura noastră grijă trebuie să fie aceea de
a urma îndrumările Domnului.
La început, aceste două învăţături păreau să se contrazică,
şi, pentru scurt timp, am fost încurcat, neştiind ce trebuia să
fac în următoarele luni. Apoi Domnul mi-a îndreptat gândul
asupra faptului că Isus Hristos nu este doar neprihănirea noas-
tră, ci şi înţelepciunea noastră, după cum stă scris: „Şi voi, prin
El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru
noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.”
1 Corinteni 1,30.
Am văzut că în timp ce eu nu aveam înţelepciunea pentru a şti
ce trebuia să fac, Domnul o avea. Tot ce trebuia să fac era să-i
predau Lui problema şi să aştept îndrumările Sale.
Instrumente în mâna Stăpânului
În funcţia mea de profesor, predând prelucrarea lemnului, am
văzut în poziţia mea faţă de uneltele de pe rafturile atelierului,
o imagine clară a poziţiei pe care trebuia să o ocup în relaţie cu
Capul meu, Isus Hristos.
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 445
Aceste unelte
aşteaptă cu răbda-
re agăţate în locu-
rile lor, până ce le
ia un lucrător pen-
tru a le folosi. Ele
sunt foarte diferi-
te şi nici una nu
poate face lucra-
rea alteia. Unele
sunt foarte specia-
le şi sunt folosite
mai rar, în timp ce
altele sunt folosite
în fiecare zi de
lucru. Fiecare unealtă este folosită pe rând atunci când lucrăto-
rul are nevoie de ea, şi nu altfel. Între timp, cele nefolosite ser-
vesc la fel de bine aşteptând în linişte, fără să se plângă, până ce
este nevoie din nou de ele.
Atunci am înţeles foarte clar că nu eram decât o unealtă în
mâna Meşterului. Nu trebuia să iau eu decizia dacă trebuie
sau nu să mă angajez în anumite activităţi misionare. Aceasta
era răspunderea Maestrului lucrător. Eu trebuia doar să
aştept cu răbdare, fără să mă plâng, până ce aveam să primesc
îndrumările sale cu privire la lucrare.
Am fost umplut de o mare bucurie când mi s-au descoperit
aceste principii. Ele aveau ceva ce mă atrăgea şi le-am primit
din toată inima, căzând imediat pe genunchi şi consacrându-mă
lui Dumnezeu într-un mod cum nu o mai făcusem niciodată
înainte. I-am spus că nu voi face nici un plan pentru a căuta
suflete, ci voi vorbi despre solie doar acelora pe care El avea să-i
pună în legătură directă cu mine. Voi avea grijă să pun orice
întâlnire la probă, pentru a mă asigura că vine de la Domnul, şi
nu de la Satana, care căuta să conducă lucrurile.
Am constatat că era la fel de important să stai şi să aştepţi
atunci când Dumnezeu te conducea astfel, după cum era impor-
tant să alergi înainte pentru a duce adevărul. Supunerea depli-
nă faţă de voinţa lui Dumnezeu a devenit cel mai important
lucru din viaţa mea.
446 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Aşteptând ca Domnul să lucreze
După ce am făcut această consacrare, Domnul m-a lăsat să
aştept câteva săptămâni. Acest timp a trecut fără a mi se oferi
măcar o singură ocazie de a face lucrare misionară, deşi existau
destule ispite care să mă facă să iau măsuri pentru a vorbi alto-
ra despre solie. Sunt recunoscător că nu am devenit nerăbdător,
şi nici nu am fost ispitit să calc legământul sfânt pe care-l făcu-
sem, cu toate că Satana făcea presiuni asupra mea ca să între-
prind ceva. El venea cu sugestii iscusite, cum că lipsa unei sar-
cini de a lucra era o indicaţie clară că Domnul m-a lepădat, şi,
prin urmare, trebuia ca viaţa mea să fie caracterizată de mai
multă lucrare misionară în efortul de a-mi asigura acceptarea şi
aprobarea lui Dumnezeu.
Privind înapoi, sunt pe deplin satisfăcut că Hristos, Capul
meu divin a testat puterea hotărârii mele de a-I sluji în acord
cu căile Sale, chiar dacă atunci nu înţelegeam principiile odih-
nei de Sabat atât de clar şi cuprinzător după cum le înţeleg azi.
Ştiu că am trecut cu bine testul, fiindcă nu m-am abătut nici
măcar o singură dată de la legământul meu în acel timp de
aşteptare. Aveam o odihnă desăvârşită în sufletul meu şi eram
pregătit să-mi petrec în tăcere tot timpul vieţii care îmi mai
rămăsese, dacă acesta era planul lui Dumnezeu pentru mine,
căci noi Îi slujim şi atunci când stăm şi aşteptăm, dacă El ne
îndrumă să facem astfel.
A sosit apoi timpul când Domnul era probabil mulţumit de
statornicia hotărârii mele de a lucra doar în armonie cu ceea ce
a ajuns să fie numit de atunci încoace principiile odihnei de
Sabat, căci El a început să-mi deschidă uşi în dreapta şi în stân-
ga. Unele din aceste ocazii au fost remarcabile şi au sfârşit prin
convertirea sufletelor la adevăr. Fiecare contact a avut loc în
mod diferit, dar era întotdeauna clar că Dumnezeu plănuise
întâlnirea.
De atunci au trecut zeci de ani, în timpul cărora lucrarea a
crescut şi s-a extins global, dar aceasta nu a schimbat cu nimic
consacrarea pe care am făcut-o şi nici aplicarea consecventă a
procedeelor prin care Dumnezeu m-a pus în legătură cu mulţi
care flămânzeau după adevăr. O dată sau de două ori am îngă-
duit ca alţii să mă influenţeze să fac planuri personale, şi de fie-
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 447
care dată rezultatele au fost în detrimentul lucrării. În rest, am
refuzat categoric să concep planuri sau să iau măsuri prin care
să intru în legătură cu oameni ca să le trezesc interesul pentru
solie. Am lăsat aceste lucruri cu totul în seama Domnului. El mi-a
dat atât de mult de lucru, că nu aveam nevoie să fac aceasta, şi,
după atâţia ani în care am văzut eficacitatea lui Hristos în cali-
tatea Sa de Conducător şi Planificator, nu mai am nici o dorinţă
de a lucra pe orice altă cale.”
Determinând care este scopul lui Dumnezeu
Nu trebuie ca experienţa lui Filip să fie unică. Dumnezeu
doreşte să lucreze în acelaşi mod prin fiecare credincios. El a
desemnat o lucrare pentru fiecare.
„Se va întâmpla ca şi cu un om plecat într-altă ţară, care îşi
lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria
lui, şi porunceşte portarului să vegheze.” Marcu 13,34.
„Fiecare are locul său în planul cel veşnic al cerului. Fiecare
trebuie să lucreze în colaborare cu Domnul Hristos pentru mân-
tuirea celor păcătoşi. După cum este sigur că avem pregătit un
loc în locaşurile din ceruri, tot atât de sigur este şi faptul că, aici
pe pământ, avem hotărât un loc anumit unde să lucrăm pentru
Dumnezeu.” Parabolele Domnului Hristos, cap. 25, par. 7.
Deşi fiecare are o lucrare de făcut, nu vom face cu toţii aceeaşi
lucrare. Sunt mulţi care nu vor fi niciodată în stare să ţină un
studiu biblic, dar Dumnezeu ne pregăteşte pe fiecare din noi să
împărtăşim altora lumina pe care El ne-a dat-o. Dumnezeu are
o lucrare pentru fiecare credincios, care este la fel de importan-
tă şi necesară în ochii Săi ca şi cea mai bună predică, şi pentru
care el este pe deplin capabil. În planul Său general, Dumnezeu
are un scop pentru noi toţi. Lucrul esenţial este acela de a fi
siguri că lucrarea pe care o facem este dată de Dumnezeu şi nu
am ales-o noi sau altcineva. După ce suntem siguri de aceasta,
este de datoria noastră să o facem din toată inima şi în acord cu
procedeele lui Dumnezeu.
Cei care au grijă să lucreze în acord cu aceste principii, nu pot
eşua în eforturile lor misionare. Evanghelia este o putere colosa-
lă, şi metodele elaborate de Dumnezeu pentru vestirea ei sunt
448 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
cele mai eficace. Dacă aceste metode sunt înţelese şi urmate, vor
fi obţinute rezultate clare. Sufletele vor fi salvate şi biserica lui
Dumnezeu va înainta în mod minunat, după cum stă scris:
„Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie.
Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu
veselie, când îşi strânge snopii.” Psalmii 126,5.6.
Când Hristos este înălţat
Având în vedere succesul garantat care urmează întotdeauna
credincioşiei faţă de căile lui Dumnezeu, ne-am putea mira de ce
oamenii caută să folosească alte metode de lucru. Motivul nu
este greu de aflat.
Atunci când pretinşii credincioşi pierd legătura cea vie, singu-
ra cale prin care procedeele lui Dumnezeu pot opera, în mod
natural ei încep să inventeze alte căi prin care să obţină acelaşi
rezultat, pentru a acoperi pierderile. Căile lui Dumnezeu pot
funcţiona doar atunci când avem o legătură personală cu Sursa
a toată lumina şi adevărul. Acest lucru nu poate fi accentuat
îndeajuns, pentru că oricât de des ni s-ar aminti, încă rămâne
riscul de a-l uita sau a-l socoti ca pe ceva sigur.
Viaţa lui Hristos este o ilustraţie perfectă în ce priveşte efica-
citatea ce rezultă din lucrarea activă a Prezenţei divine în fiinţa
omenească. Nu era necesar ca Isus să inventeze căi şi mijloace
pentru a trezi interesul oamenilor, şi nici nu trebuia să umble
după ei. Oamenii erau atraşi, venind la El cu miile. Uneori El a
trebuit să Se ascundă ca să Se poată odihni şi să aibă acea comu-
niune cu Dumnezeu, pe care El o socotea a fi esenţială pentru
succesul lucrării Sale. Faptul că Hristos înţelegea aceste princi-
pii, L-a făcut în stare să spună că atunci când va fi înălţat, va
atrage la Sine toţi oamenii.
„,Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe
toţi oamenii.’ Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.”
Ioan 12,32.33.
În mod evident, Hristos făcea referire directă la timpul când
avea să atârne între cer şi pământ, fiind văzut de toţi oamenii, în
aşteptarea morţii. Dar nu s-a referit doar la aceasta. Acea înălţa-
re fizică arăta către o lecţie spirituală minunată, pe care doreşte
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 449
să o înţelegem cu toţii. Atunci când Mântuitorul este înălţat în
experienţa şi învăţătura fiecărui credincios adevărat, El va atra-
ge la Sine pe toţi oamenii. Cei nevoiaşi vor recunoaşte că El este
canalul de viaţă şi că fără El, ei nu pot face şi nu pot fi nimic.
Cei a căror viaţă este cu totul modelată după cea a lui Hristos,
vor avea tot atâta succes în eforturile lor misionare, după cum a
avut El. Nu vor avea nevoie să conceapă metode şi să inventeze
planuri pentru a ajunge la mulţimile ce pier. Pe măsură ce
Hristos este înălţat în adevăratul credincios, lucrând prin el,
oamenii vor fi atraşi la Mântuitorul. Nu se va pune problema
cum să înfiinţăm noi contacte, ci cum să facem faţă la numărul
celor care vin pentru a primi viaţă şi ajutor.
Este timpul să ne căim adânc de lucrarea misionară făcută
după ordinea obişnuită a lucrurilor, şi să învăţăm să facem
această lucrare pe calea lui Dumnezeu. Apoi, cu siguranţă cre-
dincioşii vor veni plini de bucurie, aducând cu ei snopii preţioşi.
Dacă metodele sunt corecte, recolta este garantată.
Cum să începem lucrarea misionară
Cum să începem? Trebuie să începem prin a găsi făgăduinţe-
le extraordinare ale lui Dumnezeu, conform cărora, cei care
lucrează după principiile corecte nu vor fi dezamăgiţi. Aceste
făgăduinţe trebuie studiate cu rugăciune, până ce ni le însuşim.
O astfel de făgăduinţă este următoarea:
„Căci după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri, şi nu
se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să
odrăslească, ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce
mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu
se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini pla-
nurile Mele. Da, veţi ieşi cu bucurie, şi veţi fi călăuziţi în pace.
Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, şi toţi
copacii din câmpie vor bate din palme. În locul spinului se va
înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul
acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor.”
Isaia 55,10-13.
Oricât de lungă ar fi seceta, atunci când vine ploaia, fermie-
rul este sigur că seminţele vor germina şi va exista o recoltă.
450 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU CALEA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRAREA MISIONARĂ 451

Domnul foloseşte aceste ilustraţii din natură pentru a ne asigu- care Domnul îi poate trimite la ei. Prindeţi-vă de Mântuitorul
ra că, la fel de sigur va aduce rod şi semănarea seminţei cu o stăruinţă neobosită asemenea lui Ilie şi Iacov, şi nu-L
Evangheliei. Nimic nu doreşte Dumnezeu mai mult decât să lăsaţi până ce nu veţi fi binecuvântaţi cu roade pentru lucra-
vadă efectul Evangheliei asupra omenirii, şi El ne făgăduieşte rea voastră.
că ea va împlini scopul pentru care a trimis-o în această lume • În încheiere, nu faceţi nici un plan pentru a intra în contact
blestemată de păcat. Atâta timp cât înaintăm urmând planurile cu cei nevoiaşi. Îndepliniţi-vă datoria care este cea mai aproape
şi metodele lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va uda eforturile noas- de voi, şi Domnul se va îngriji de restul.
tre. Vieţile vor fi transformate după cum este simbolizat prin Dacă urmăm acestui plan misionar, ordinea obişnuită a lucru-
chiparosul care creşte în locul spinului. rilor va fi înlocuită de calea lui Dumnezeu. Aceasta va fi urma-
Dacă dorim să devenim slujitori roditori ai lui Dumnezeu, tre- tă de succes şi noi ne vom odihni în Domnul experimentând o
buie să medităm la aceste făgăduinţe minunate. De câte ori cade bucurie fără margini. Sute de suflete vor fi câştigate acolo unde
ploaia, lăsaţi ca siguranţa cu care ea stimulează creşterea să ne acum este doar unul singur.
vorbească despre siguranţa puterii Evangheliei de a transforma
pe păcătoşi. Să absorbim în minţile şi inimile noastre frumuse-
ţea şi puterea cuvântului lui Dumnezeu, până ce ne vom încre-
de în el necondiţionat, mergând înainte cu o gândire pozitivă
care nu lasă nici un loc pentru teama de insucces, pierdere,
imposibilitate sau înfrângere.
Aceasta este doar una din strălucitele făgăduinţe care se
găsesc în Scripturi. Trebuie să ne însuşim metoda lui Dumnezeu
de a face lucrare misionară urmând aceşti paşi zilnic:
• Căutaţi aceste făgăduinţe şi adunaţi propria voastră colec-
ţie de pietre preţioase, până ce veţi avea un tezaur de mărgări-
tare. Însuşiţi-vă fiecare asigurare binecuvântată.
• Între timp, stabiliţi şi adânciţi o comuniune strânsă cu
agenţii cereşti, astfel încât viaţa divină să se reverse zilnic în
sufletul vostru. Numai atunci când primim viaţă de la
Dumnezeu putem să o împărtăşim şi altora.
• Consacraţi-vă zilnic, făcând din aceasta prima voastră
lucrare în ziua respectivă. Puneţi-vă la dispoziţia lui Dumnezeu
pentru a vorbi sau nu, după cum vă îndrumă El. Mulţi sunt dis-
puşi să vorbească mult pentru Dumnezeu, dar puţini sunt dis-
puşi să tacă dacă acesta este planul Său pentru ei. Trebuie să ne
dăm seama că, dacă în alte împrejurări tăcerea ar însemna o
trădare a încrederii sfinte, în anumite situaţii tăcerea este sin-
gura cale de a-I servi.
• În rugăciunile voastre de consacrare, ridicaţi sus braţul
credinţei şi cereţi suflete pentru Domnul, fie că ele vor fi câş-
tigate prin tăcere sau prin vorbire, prin voi sau prin alţii, pe
Lecţii din viaţa lui
Pavel
 CAPITOLUL 33

Soluţionarea disputei

(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului 15 din Fapte,

împreună cu capitolul 38 din cartea Faptele apostolilor, ne va
ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)

Gândirea tradiţională

ei care au primit sarcini de conducere, primind astfel

C unele poziţii în tânăra biserică creştină, nu fuseseră cu
totul eliberaţi de modul de vieţuire din vechiul mediu religios.
Când au părăsit iudaismul pentru religia creştină, ei încă mai
păstrau mare parte din vechea lor gândire şi, în mod natural, au
căutat să continue acest sistem şi în noua lor credinţă. Ei cre-
deau cu sinceritate că era dreptul şi răspunderea lor de a exer-
cita stăpânire asupra conlucrătorilor lor, dându-le îndrumări
personale specifice cu privire la modul în care trebuia să acţio-
neze în anumite situaţii.
Datorită faptului că se gândeau la poziţie, au pierdut din vedere
faptul că Hristos a învăţat că nu trebuia să existe o astfel de ierar-
hie în mijlocul fraţilor din adevărata biserică creştină. El a spus:
„Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc
peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi
să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie sluji-
torul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie
456 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El
să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!”
Marcu 10,42-45.
În biserică, care este trupul Său, sunt mai multe membre, dar
un singur Cap. Nici un membru nu poate fi capul altui membru.
Organismul omenesc ilustrează foarte bine acest adevăr. După ce
Pavel descrie diferite aspecte ale trupului fizic (vezi 1 Corinteni
12,12-26), el trasează această paralelă: „Voi sunteţi trupul lui
Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui.” 1 Corinteni 12,27.
Toţi credincioşii din biserică sunt membre ale acestui trup, în
timp ce Hristos este Capul care conduce şi direcţionează îndru-
mările divine către membrele ascultătoare. „Căci bărbatul este
capul nevestei, după cum şi Hristos este capul bisericii, El, mân-
tuitorul trupului.” Efeseni 5,23.
Răspunderea de a conduce diferitele membre, dându-le îndru-
mări generale şi specifice despre cum trebuie făcute lucrurile,
aparţine doar Capului. Hristos face aceasta într-un mod foarte
diferit de felul în care gândim noi de obicei sau de felul în care o
fac conducătorii companiilor, bisericilor familiilor sau ai altor
grupări. Un membru nu poate da îndrumări speciale altui mem-
bru. Membrele nu se pot conduce unele pe altele sau să joace
rolul singurului Cap adevărat.
Pentru ca tânăra mişcare să evite naufragiul, Dumnezeu tre-
buia să fie singurul Făcător de planuri în zilele lui Hristos, ca şi
acum. Gândirea şi educaţia tradiţională, pe care conducătorii
bisericii primare o moşteniseră din vechiul lor sistem bisericesc,
trebuia dezrădăcinată.
Nu este surprinzător că atunci când conducătorii din
Ierusalim au ieşit din organizaţia iudaică, ei nu au părăsit tot ce
acumulaseră acolo. Nu suntem eliberaţi dintr-o dată de toate
ideile şi teoriile greşite insuflate de educaţia sistemului din care
provenim. Singura organizaţie pe care aceşti oameni o cunoş-
teau din timpul cât au fost membri ai bisericii iudaice era domi-
nată de oameni. Hristos nu avea nici un loc în ea. De aceea, ei
trebuia să fie învăţaţi acele principii de operare diferite, ce tre-
buia stabilite în biserica creştină. Acest proces de învăţare nu
era uşor. Vechile idei şi obiceiuri se luptau pentru supremaţie,
îndeosebi atunci când se cerea o mare credinţă pentru a le
părăsi în favoarea principiilor de operare ale lui Dumnezeu.
SOLUŢIONAREA DISPUTEI 457
Disputa
În marea Sa iubire şi milă, Dumnezeu a înţeles situaţia în
care se găseau aceşti creştini convertiţi de la iudaism, şi El a
lucrat cu răbdare pentru a-i îndruma pe căile corecte. Chiar
dacă au îmbrăţişat principiile Evangheliei, cei care au fost
adânc cufundaţi în ritualismul codului legal, le era greu să
renunţe la tradiţiile credinţei lor. Prin urmare, cei care erau cei
mai înceţi în a ţine pasul cu lumina crescândă, erau cei mai
puternici în cerinţa lor ca păgânii convertiţi să ţină legea cere-
monială. Au fost multe conflicte cu privire la această chestiune.
Pentru a evita dezbinarea ce ameninţa biserica, s-a luat hotă-
rârea de a trimite pe Pavel, Barnaba şi alţi fraţi conducători la
Ierusalim. Acolo s-a convocat un mare consiliu pentru a discuta
subiectul delicat al legii ceremoniale.
„Câţiva oameni, veniţi din Iudea, învăţau pe fraţi şi ziceau:
,Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu
puteţi fi mântuiţi.’ Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb
de vorbe şi păreri deosebite; şi fraţii au hotărât ca Pavel şi
Barnaba, şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi
presbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri. După ce
au fost petrecuţi de biserică până afară din cetate, şi-au urmat
drumul prin Fenicia şi Samaria, istorisind întoarcerea neamuri-
lor la Dumnezeu; şi au făcut o mare bucurie tuturor fraţilor.
Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de biserică, de apos-
toli şi de presbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin
ei. Atunci unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat,
şi au zis că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se
ceară să păzească legea lui Moise. Apostolii şi presbiterii s-au
adunat laolaltă, ca să vadă ce este de făcut.” Fapte 15,1-6.
Marele consiliu
Când s-au adunat, credincioşii au abordat problema într-un
mod tipic omenesc. Fiecare persoană venise cu o idee sigură cu
privire la ceea ce gândea a fi procedeul corect, hotărâtă să-l impu-
nă, în loc de a privi la Dumnezeu ca la un Rezolvator de proble-
me desăvârşit. Astfel, adunarea a început cu lupta oamenilor
458 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
pentru supremaţie. Fiecare lucru indica către dezvoltarea unui
sistem babilonian. Era imaginea tristă şi continuă a unor oameni
care se străduiau să se pună pe ei înşişi în locul lui Dumnezeu în
biserică, în timp ce pretindeau că erau binecuvântaţi de
Dumnezeu pentru că făceau aceasta.
Dovada scripturistică ce ne spune că într-adevăr aşa au stat
lucrurile, este faptul că atunci când s-au adunat „s-a făcut multă
vorbă”. Fapte 15,7.
Disputele au loc doar atunci când oamenii vor să-şi impună
punctele lor de vedere contradictorii. Aceasta nu se va întâmpla
niciodată în mijlocul celor care se adună pentru a aduce proble-
mele lor în faţa lui Dumnezeu cu rugăciune, aşteptând încreză-
tori hotărârea Sa. În astfel de împrejurări, odihna şi pacea vor
lua locul vocilor tari, pătrunzătoare şi adesea mânioase ale celor
care se luptă pentru a impune convingerile lor împotriva altora,
care au vederi opuse la fel de puternice.
Din fericire pentru biserica primară, Dumnezeu a avut cel puţin
un slujitor credincios prin care a putut să le vorbească. Altminteri,
adunarea s-ar fi dezbinat. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, dezbi-
narea bisericii ar fi putut fi evitată prin acceptarea hotărârii majo-
rităţii, dar atunci ar fi existat o înstrăinare a simţămintelor şi o
nelinişte crescândă. Mai rău decât toate, era faptul că în felul aces-
ta s-ar fi întărit extraordinar de mult dispoziţia oamenilor de a se
înălţa pe ei înşişi în biserică. A fost un moment critic în istorie.
Singura speranţă pentru ca evenimentele să se îndrepte în direc-
ţia cea bună era aceea ca cineva, sub călăuzirea lui Dumnezeu, să
se ridice şi să le arate principiile corecte ce trebuia urmate.
„După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis:
‚Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut
o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvân-
tul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimi-
le, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a
făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile
prin credinţă. Acum, deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi
pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici
noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mân-
tuiţi prin harul Domnului Isus.’” Fapte 15,7-11.
Argumentul adus de Petru s-a dovedit a fi cu totul eficient,
deoarece Scriptura afirmă că „Toată adunarea a tăcut, şi a ascul-
SOLUŢIONAREA DISPUTEI 459
tat pe Barnaba şi pe Pavel, care au istorisit toate semnele şi minu-
nile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul neamurilor.”
Fapte 15,12.
Descoperirea Duhului Sfânt
Care a fost punctul vital din argumentul lui Petru, ce a putut
să pună atât de repede capăt acestei dificultăţi? El a gândit în
felul următor: Nu este nevoie să discutăm soluţiile la problema
noastră când Dumnezeu deja a rezolvat-o. Cel Atotputernic a
hotărât cum stau lucrurile, prin faptul că a dat Duhul Sfânt în
aceeaşi măsură păgânilor necircumcişi, ca şi iudeilor circumcişi.
În mod simplu, Petru le-a înfăţişat principiul conform căruia
nu delegaţii erau cei ce luau deciziile şi rezolvau problemele în
trupul lui Hristos, care este biserica. De aceea, nu era de datoria
lor să ţină dezbateri cu privire la ceea ce credeau ei a fi răspun-
sul. Datoria lor era aceea de a nu-şi închide urechile faţă de vocea
adevăratului Cap al acelei biserici, care dăduse deja răspunsul.
Aceşti bărbaţi şi femei din biserica primară erau nişte credin-
cioşi cu o credinţă puternică şi convingeri profunde. Ei iubeau
cauza lui Dumnezeu şi nu doreau nimic mai mult decât să o vadă
prosperând. Dar atunci când s-au adunat, procedeele lor au fost la
fel de greşite ca şi ale înaintaşilor lor la Cadeş, fiind la fel de orbi
ca şi ei. A fost risipit timp preţios în dispute nefolositoare, căutând
o soluţie pentru probleme pe care Dumnezeu deja le rezolvase. Nu
ni se spune cât timp a durat aceasta. Se poate ca disputa să fi con-
tinuat ore întregi, fără a se afla mai aproape de o soluţie decât
erau la început, dar când au renunţat la acest procedeu omenesc
şi au ascultat vocea lui Dumnezeu, răspunsul a venit imediat.
De aceea putem împărţi întrunirea marelui consiliu de la
Ierusalim în două părţi.
Două strategii diferite
Prima parte
Prima parte a consiliului a acoperit acea perioadă în care cre-
dincioşii au căutat o soluţie prin procedee omeneşti obişnuite.
460 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Erau prezenţi cei care s-au devotat cu hotărâre menţinerii siste-
mului ceremonial. Ei erau gata să lupte cu tenacitate pentru
ceea ce credeau cu sinceritate că ar fi corect. Erau de asemenea
şi câţiva ai căror ochi fuseseră deschişi pentru a vedea adevărul
aşa cum îl vede Dumnezeu, şi astfel ei au încetat să mai ţină
slujbele ceremoniale. Alţii erau încurcaţi datorită controversei
existente, şi erau nehotărâţi în ce priveşte calea corectă de
urmat.
A urma procedeelor omeneşti obişnuite, presupunea diferite
moduri de acţiune pentru cele trei partide. Cei care erau hotă-
râţi pentru menţinerea legii ceremoniale se găseau acolo pentru
a susţine cu fermitate argumentul lor. Nimic mai puţin nu-i
putea satisface decât acceptarea poziţiei lor.
Cei care au văzut adevărul asupra acestui subiect, desigur vor
fi prezentat poziţia lor cu rugăciune şi umilinţă, fiind adânc
îngrijoraţi ca biserica să nu rămână în întuneric când avea la
dispoziţie atâta libertate şi lumină.
În cele din urmă, cei nehotărâţi vor fi ascultat argumentele
prezentate de cele două părţi, încercând să ia o decizie pe baza
celor auzite de la aceste surse omeneşti.
Planul divin ca toţi credincioşii să fie strâns uniţi nu ar fi
putut fi niciodată împlinit prin acest sistem, din cauza simplu-
lui motiv că acest unic trup ar fi avut mai multe capete, fiecare
conducând după ideile sale.
Partea a doua
Cea de-a doua parte a întrunirii a început atunci când, sub
inspiraţia Duhului Sfânt, Petru le-a dovedit că urmau nişte proce-
dee greşite. El le-a spus că nu era nevoie să dezbată problema. Era
răspunderea lui Dumnezeu să arate voia Sa, iar ei toţi trebuia să
asculte. De fapt, Duhul Sfânt deja descoperise răspunsul divin.
Sinceritatea adâncă şi consacrarea serioasă a acelor credin-
cioşi a fost demonstrată prin dispoziţia lor de a accepta acest
sfat. Imediat s-a produs o schimbare. Toate disputele au încetat
când cu toţii I-au îngăduit lui Dumnezeu să fie Rezolvatorul lor
de probleme. După aceea, au urmat îndrumările date lor prin
Duhul Sfânt. Biserica s-a întors la timp în direcţia cea bună.
Dacă ea ar fi mers şi de aici înainte pe această cale, şi-ar fi asi-
gurat împlinirea rapidă şi plină de succes a misiunii ei.
SOLUŢIONAREA DISPUTEI 461
Cele două părţi ale adunării de la Ierusalim
Sfatul lui
Petru
Timpul în care au ascultat
Timpul în care au căutat o
pentru a afla care sunt
soluţie prin procedee
panurile Planificatorului
omeneşti
ceresc
O ocazie de aur
Doar o persoană a vorbit în favoarea principiilor lui
Dumnezeu la acea întrunire, dar această singură voce a întors
complet valul influenţei. Când vom învăţa fiecare să apreciem ce
s-a întâmplat acolo din perspectiva spirituală şi ce înseamnă
aceasta pentru noi azi, vom avea o înţelegere mai clară cu privi-
re la răspunderea noastră personală de a cunoaşte şi de a sta de
partea principiilor odihnei de Sabat. Va sosi timpul când
Dumnezeu va avea nevoie de vocea fiecăruia dintre copiii Săi
pentru a îndrepta valul influenţei în direcţia cea bună. Sunt per-
soane pentru care ocazia aceasta se va ivi doar o dată în viaţă,
sau, în cazul altora, se poate ivi de mai multe ori. Oricând va
veni, trebuie să fim pregătiţi asemenea lui Petru. Dacă la
momentul critic, nu vom rosti cuvintele potrivite de sfătuire sub
călăuzirea Duhului Sfânt, evenimentele se vor îndrepta în direc-
ţia greşită şi lucrarea poate fi amânată cu decenii.
Însă chiar şi atunci când rostim cuvintele potrivite la timpul
potrivit, nu există garanţia că valul influenţei va fi întors.
Oamenii pot fi atât de hotărâţi să meargă pe calea lor, încât nu vor
da atenţie sfatului divin. Un exemplu de felul acesta a fost atunci
când Samuel a protestat înaintea lui Israel, arătându-le consecin-
ţele înfricoşătoare ale alegerii lor de a avea un împărat asemenea
naţiunilor înconjurătoare. Dar cel puţin, vina pentru eşecul lor nu
a putut fi pusă asupra profetului (vezi 1 Samuel 8,4-18).
462 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Unirea
Consiliul de la Ierusalim a realizat mult mai mult decât apla-
narea disputei cu privire la circumciziune şi ţinerea legii cere-
moniale. A deschis ochii conducătorilor de la Ierusalim faţă de
principiul că Dumnezeu este adevăratul Conducător al poporu-
lui Său; „că fiecare lucrător al cauzei Sale trebuie să dobândeas-
că o experienţă personală în a urma Conducătorului divin, fără
a privi la om pentru o îndrumare directă; că lucrătorii Săi trebu-
ie să fie modelaţi şi formaţi nu după ideile omului, ci după
Modelul divin.” Faptele apostolilor, cap. 38, par. 8.
Dumnezeu a realizat într-adevăr o lucrare extraordinară prin
acel consiliu. Conducătorii care au fost atât de hotărâţi să condu-
că ei lucrarea în locul lui Dumnezeu, au văzut că urmau unor pro-
cedee care aveau să aducă mai degrabă vătămare lucrării, decât
să o ajute. S-a luat hotărârea de a informa toate bisericile creşti-
ne cu privire la descoperirea voinţei lui Dumnezeu în această che-
stiune. Ei au trimis pe unii membri ai consiliului împreună cu
apostolul Pavel la diferitele biserici locale, însoţiţi de o scrisoare,
care cuprindea soluţia la problema aceasta, pe care Conducătorul
lor divin le-a descoperit-o.
„Atunci apostolii şi prezbiterii, şi întreaga biserică, au găsit cu cale
să aleagă vreo câţiva dintre ei, şi să-i trimită la Antiohia, împreună
cu Pavel şi Barnaba. Şi au ales pe Iuda, zis şi Barsaba, şi pe Sila,
oameni cu vază între fraţi. Şi au scris astfel prin ei: ‚Apostolii, prezbi-
terii şi fraţii: către fraţii dintre neamuri, care sunt în Antiohia, în
Siria şi în Cilicia, plecăciune! Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre
noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vor-
birile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi
să păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un
gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni, şi să-i trimitem la voi,
împreună cu prea iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia,
care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus
Hristos. Am trimis, deci, pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu
grai aceleaşi lucruri. Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să
nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie,
adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace
sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine
de voi. Fiţi sănătoşi.’” Fapte 15,22-29.
SOLUŢIONAREA DISPUTEI 463
Putem vedea cum la acest consiliu a avut loc o eliberare minu-
nată de idei şi teorii vechi. Poporul lui Dumnezeu a făcut un pas
uriaş spre ieşirea din Babilon. Calea omenească obişnuită, în
care primitorul dependent îşi asumă poziţia de conducător,
rezolvator de probleme şi purtător de poveri, a fost lepădată în
favoarea căii lui Dumnezeu. A urmat imediat o înaintare remar-
cabilă a cauzei lui Dumnezeu. S-a primit un potop de lumină
nouă, Evanghelia a pătruns în teritorii noi, şi mii de suflete au
fost adăugate mişcării. Biserica a început să intre în odihna de
Sabat făgăduită, aflându-se în procesul de aducere la îndeplini-
re a lucrării lui Dumnezeu. Credincioşii au fost aduşi pe calea
cea bună şi se aflau în siguranţă atâta vreme cât vegheau cu cre-
dincioşie să nu cadă iarăşi.
Într-un comentariu referitor la acest eveniment important
citim:
„Printre cei de faţă la această adunare erau unii care criticase-
ră cu asprime metodele de lucru folosite de apostoli, asupra căro-
ra apăsa sarcina principală de a duce Evanghelia la neamuri.
Însă, în timpul consfătuirii, vederile lor cu privire la planul lui
Dumnezeu s-au lărgit şi ei s-au unit împreună cu fraţii lor în a lua
hotărâri înţelepte care au făcut cu putinţă unirea întregului corp
al credincioşilor.” Faptele apostolilor, cap. 38, par. 6.
Dumnezeu nu a aşteptat până ce creştinii din biserica prima-
ră au fost convertiţi pe deplin de la căile Babilonului, înainte de
a-i înzestra cu Duhul Sfânt şi a-i stabili ca mişcare a Lui. În
măsura în care I-au oferit locul Său de drept ca Făcător de pla-
nuri, Dumnezeu a putut lucra în mod minunat prin ei. Scopul
Său era acela de a-i conduce mai departe, până ce căile Sale
aveau să fie stabilite pe deplin în mijlocul lor şi până ce s-ar fi
despărţit cu totul de Babilon, după care răspunderea lor sacră
era aceea de a se asigura că nu vor mai cădea iarăşi. Pentru a
realiza aceasta, El S-a folosit de ocazia ce I-a fost oferită prin
acest consiliu şi prin dispoziţia lui Petru de a fi vorbitorul Său.
Cu acea ocazie credincioşii au învăţat lecţia foarte bine.
Dar a urmat o dezvoltare tragică a lucrurilor, căci, atunci când
nu aveau nici cea mai mică scuză de a se întoarce iar la căile lor,
au făcut aceasta, şi făcând astfel, au schimbat cursul istoriei de la
biruinţa divină, la dezvoltarea sigură a papalităţii şi îndelunga
amânare a revenirii lui Hristos.

CAPITOLUL 34
Reapariţia problemei
(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului 21 din Fapte,
împreună cu primele 14 paragrafe ale capitolul 38 din cartea
Faptele apostolilor, ne va ajuta să adâncim înţelegerea acestui
capitol.)
Întoarcerea lui Pavel la Ierusalim
u ani mai târziu, la sfârşitul celei de-a treia sa călătorie
C misionară, Pavel s-a întors la Ierusalim pentru ultima
dată, aducând cu el mărturia minunatelor lucrări ale lui
Dumnezeu printre credincioşii din Asia Mică, împreună cu mari
contribuţii financiare pentru lucrare.
„Când am ajuns la Ierusalim, fraţii ne-au primit cu bucurie. A
doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov, şi toţi prezbiterii s-au adu-
nat acolo. După ce le-a dat ziua bună, le-a istorisit cu de-amănun-
tul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul neamurilor prin slujba lui.
Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu…” Fapte 21,17-20.
„Cu ocazia aceasta, Pavel şi tovarăşii lui au predat în mâi-
nile bătrânilor lucrării din Ierusalim darurile trimise de bise-
ricile dintre neamuri pentru sprijinirea săracilor din rândul
fraţilor iudei. Strângerea acestor daruri i-a costat pe apostol
şi pe conlucrătorii săi mult timp, frământare şi muncă neobo-
sită. Suma, care a întrecut cu mult aşteptările prezbiterilor
REAPARIŢIA PROBLEMEI 465
din Ierusalim, reprezenta multe sacrificii şi chiar restrângeri
severe din partea credincioşilor dintre neamuri.
Aceste daruri de bunăvoie erau o dovadă a credincioşiei con-
vertiţilor dintre neamuri faţă de organizaţia lucrării lui
Dumnezeu din lumea întreagă şi ele ar fi trebuit să fie primite
de toţi cu o profundă recunoştinţă; totuşi, Pavel şi conlucrătorii
lui au constatat că până şi printre aceia în faţa cărora stăteau
acum erau unii care nu puteau să aprecieze spiritul de iubire
frăţească ce determinase aducerea acestor daruri.” Faptele
apostolilor, cap. 38, par. 2.3.
Când Pavel a stat în faţa conducătorilor din Ierusalim, era
conştient de prezenţa în unii dintre aceştia a unui spirit diferit
de cel al credincioşilor care dăduseră aceste daruri generoase şi
pline de jertfire de sine. Şi Pavel nu s-a înşelat. În realitate exis-
ta un contrast izbitor între cele două categorii. Această stare
nefericită în care se găseau credincioşii din Ierusalim, nu s-a
dezvoltat într-o clipă, ci s-a strecurat pe nesimţite în decursul
mai multor ani de zile. Cu toate că cei cuprinşi de această stare
nu înţelegeau ce s-a petrecut înlăuntrul lor, aceasta nu a făcut
ca răul să fie mai puţin real şi distructiv. Noi, care trăim în aces-
te zile de pe urmă, avem nevoie să obţinem o înţelegere profun-
dă a naturii problemei şi a modului în care s-a dezvoltat, pentru
ca să putem evita o situaţie asemănătoare.
Smulgerea rădăcinilor
Când, cu ani înainte, conducătorii au văzut şi acceptat princi-
piile odihnei de Sabat la consiliul din Ierusalim, au început să
meargă în direcţia cea bună. Lucrarea a luat un nou şi minunat
avânt. Au fost câştigate multe suflete iar Evanghelia a pătruns
în regiuni noi. Aceste dezvoltări au confirmat corectitudinea noii
poziţii pe care o adoptaseră, şi ar fi trebuit să-i ferească pentru
totdeauna de orice reversiuni.
În acest punct, credincioşii ar fi putut găsi mult ajutor, dacă ar
fi privit experienţa lor nu ca un caz izolat, ci în relaţie cu eveni-
mentele din istoria lor. Atunci ar fi înţeles că înaintarea care a
avut loc în lucrarea lui Dumnezeu nu a fost o simplă coincidenţă,
ci efectul sigur al legii divine. Propria lor experienţă ar fi confirmat
466 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
mărturia dată de Dumnezeu în purtarea Sa faţă de înaintaşii lor,
arătându-le temeinicia căilor Sale. Scriptura nu ne descoperă
dacă ei au văzut sau nu această imagine clară. Dovada ce reiese
din istoria lor de mai târziu indică fie că nu au văzut-o, sau dacă
au văzut-o, au uitat curând lecţia.
După cum au făcut Iosua şi alţii înaintea lor, conducătorii
bisericii apostolice s-au întors de la procedeele lui Dumnezeu
către cele personale, cu toate că nu aveau nici o scuză pentru
aceasta. Dacă lucrarea ar fi suferit înfrângeri serioase şi ar fi
fost asaltată de probleme de nerezolvat, atunci, poate că ar fi
existat un motiv pentru a pune la îndoială procedeele urmate,
dar lucrurile nu stăteau astfel. Dimpotrivă, a fost chiar invers,
arătând astfel că nu aveau nici o scuză pentru faptul că s-au
întors la nişte căi, care au împiedicat lucrarea lui Dumnezeu,
după cum s-a întâmplat adesea în istorie.
O analiză a motivelor mai adânci pentru prejudiciul existent
şi spiritul dictatorial care s-a dezvoltat în absenţa lui Pavel, este
oferită în următorul paragraf:
„În primii ani ai lucrării Evangheliei printre neamuri, unii din-
tre fraţii de vază din Ierusalim, agăţându-se de prejudecăţile lor
de dinainte şi de felul lor de gândire de atunci, nu au conlucrat din
toată inima cu Pavel şi conlucrătorii lui. În grija lor de a păstra
câteva forme şi ceremonii neînsemnate, ei au pierdut din vedere
binecuvântările care ar fi venit asupra lor şi asupra lucrării pe
care o iubeau, printr-un efort de a uni laolaltă toate părţile lucră-
rii Domnului. Deşi doritori să ocrotească cât mai bine interesele
bisericii creştine, ei au dat greş în a ţine pasul cu providenţa clar-
văzătoare a lui Dumnezeu şi, în înţelepciunea lor omenească, au
încercat să arunce asupra lucrătorilor multe îngrădiri care nu
erau necesare. Astfel, s-a ridicat un grup de bărbaţi care nu
cunoşteau personal împrejurările schimbătoare şi nevoile deose-
bite întâlnite de lucrători în câmpurile îndepărtate, totuşi care
stăruiau că ei au autoritatea să-i îndrume pe fraţii lor din aceste
câmpuri, ca să urmeze anumite metode specifice de lucru. Ei con-
siderau că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuia dusă înain-
te, potrivit cu părerile lor.” Faptele apostolilor, cap. 38, par. 4.
Conducătorii din Ierusalim nu şi-au îndeplinit sarcina de a
dezrădăcina toate gândirile lor greşite şi concepţiile tradiţionale.
Drept urmare, vechile obiceiuri de gândire şi prejudecăţile de
REAPARIŢIA PROBLEMEI 467
mai înainte au ieşit iarăşi la iveală, mai puternice decât înainte.
Din nou aceşti oameni au început să lupte pentru menţinerea
legii ceremoniale, chiar dacă confirmaseră mai înainte că nu mai
trebuia ţinută. Motivele lor bune le-a oferit o oarecare justificare
pentru procedeele lor. Le-a oferit haina de oaie care să acopere
lupul de dedesubt.
Răul consta în insistenţa conducătorilor „că ei au autoritatea
să-i îndrume pe fraţii lor” şi să le dea îndrumări personale cu
privire la metodele pe care le foloseau şi locurile unde trebuia să
lucreze. Ei pretindeau pentru ei înşişi locul lui Hristos în biseri-
că. Nu există „lup” mai răpitor şi distructiv ca acesta.
Haina de oaie consta în poziţia lor în biserică şi motivele
care-i controlau. Erau membri ce deţineau o poziţie înaltă în
singura biserică adevărată, iubeau cauza lui Dumnezeu şi erau
„doritori să ocrotească cât mai bine interesele bisericii creşti-
ne”. Erau sinceri, şi ultimul lucru la care s-ar fi gândit ar fi fost
acela de a face ceva care să aducă vătămare lucrării. Erau
încrezători că nu se găseau în primejdia de a face aşa ceva, pen-
tru că nu puteau vedea că vreuna din acţiunile lor ar fi fost
împotriva bisericii. Era un lucru uşor să fie convinşi că, având
asemenea motive, orice făceau era bine. Haina de oaie era foar-
te convingătoare.
Dar oricât de mult s-ar lăsa cineva înşelat în felul acesta,
haina de oaie nu va schimba niciodată lupul de dedesubt. Nici
motivele sincere ale acelor conducători nu au putut salva bise-
rica de rezultatele rele ale cursului pe care au insistat să-l
urmeze. Ei nu au analizat în mod corect spiritul şi lucrarea lor,
şi nici nu au citit în mod corect învăţăturile din Vechiul
Testament. Nu erau în stare să înţeleagă cauza pentru care
Israel se găsea încă sub robia romană. Nu puteau vedea că
iudeii s-au adus pe ei înşişi în această situaţie grea prin hotă-
rârea lor de a se pune pe ei înşişi în poziţia de conducători ai
bisericii în locul lui Hristos. Dacă ar fi văzut, şi-ar fi dat seama
că, dacă ar fi continuat să folosească şi în biserica creştină ace-
leaşi principii de operare ce s-au dovedit atât de dezastruoase
pentru Israel, aveau să atragă aceeaşi soartă şi asupra bisericii
apostolice. Consacrarea, jertfele şi motivele bune, oricât de
mari ar fi fost, nu puteau compensa sau anula rezultatele rele
ale acestui curs greşit de acţiune. Singura biserică sigură, este
468 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU REAPARIŢIA PROBLEMEI 469

aceea care are într-adevăr pe Hristos ca singurul ei Cap. Toate
celelalte vor sfârşi în Babilon.
Întoarcerea
Avem aici o descriere clară cu privire la modul în care condu-
cătorii creştini de la Ierusalim s-au reîntors la vechea problemă.
„Mai târziu însă, când a devenit clar faptul că convertiţii din-
tre neamuri se înmulţeau repede, au fost câţiva dintre fraţii mai
cu vază din Ierusalim care au început să nutrească din nou pre-
judecăţile lor de mai înainte împotriva metodelor lui Pavel şi ale
conlucrătorilor lui. Aceste prejudecăţi se întăreau cu trecerea
anilor, până ce unii dintre fraţii conducători au hotărât că lucra-
rea de predicare a Evangheliei trebuie făcută de aici încolo potri-
vit cu propriile lor idei. Dacă Pavel era gata să-şi adapteze meto-
dele potrivit anumitor rânduieli pe care ei le susţineau, atunci ei
aveau să-l recunoască şi să-i sprijine lucrarea; altfel, ei nu mai
aveau să privească cu plăcere lucrarea lui şi nici să-i mai acorde
sprijinul lor.” Faptele apostolilor, cap. 38, par. 7.
Impresiile cereşti primite de cei ce au participat la marele
consiliu de la Ierusalim, care i-a condus să-L recunoască pe
Dumnezeu ca Făcător de planuri şi Călăuză, singurul care putea
să dea îndrumări speciale lucrătorilor Săi, s-au şters tot mai
mult pe măsură ce timpul trecea. Vechea înclinaţie babiloniană
Corect Greşit
Dumnezeu Dumnezeu Tovarăşul
dă dă de lucru dă
îndrumări îndrumări îndrumări
specifice specifice specifice
de a stăpâni asupra tovarăşilor lor şi a le dicta responsabilităţi-
le personale, a apărut din nou, până ce s-au hotărât ca lucrarea
Evangheliei să fie dusă mai departe în acord cu propriile idei.
Şi-au pus ca ţintă hotărâtă să-i conducă şi îndrume pe lucrăto-
rii din biserică. Credeau că erau răspunzători personal faţă de
Dumnezeu în această privinţă, şi altminteri biserica s-ar fi
îndreptat repede spre ruină. Erau orbi cu privire la gravitatea
poziţiei pe care o luaseră, realizând prea puţin că uzurpau în
mod direct locul lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.
Semănau acele seminţe rele care aveau să aducă un seceriş otră-
vitor în epoca groaznică a dominaţiei papale din timpul Evului
Mediu.
„Bărbaţii aceştia pierduseră din vedere faptul că Dumnezeu
este Învăţătorul poporului Său; că fiecare lucrător al cauzei Sale
trebuie să dobândească o experienţă personală în a urma
Conducătorului divin, fără a privi la om pentru o îndrumare
directă; că lucrătorii Săi trebuie să fie modelaţi şi formaţi nu
după ideile omului, ci după Modelul divin.” Faptele apostolilor,
cap. 38, par. 8.
Pierderea capacităţii conducătorilor de a evalua în mod corect
natura reală a lucrării lor, nu a diminuat răutatea ei. Când cine-
va bea un pahar cu otravă, efectul ei mortal nu este anulat de
ignoranţa cu privire la ceea ce se află în pahar. Fie că a ştiut sau
nu, acea persoană moare în agonie. Tot astfel, când acei bărbaţi
au introdus ceea ce avea să devină principiile papale în care
omul stăpâneşte asupra celorlalţi în locul lui Dumnezeu, ei au
ameninţat biserica cu un pericol teribil. Dacă acei conducători
nu aveau să se pocăiască după ce au luat această poziţie, singu-
ra speranţă care mai rămânea pentru biserică era ca ea să res-
pingă stăpânirea lor.
Taina nelegiuirii şi taina lui Dumnezeu

Acei conducători din Ierusalim au pierdut din vedere princi-

tovarăşu- piile cuprinse în taina lui Hristos şi lucrau fără să-şi dea seama
lucrătoru- lucrătoru-
lui de pentru a stabili în locul ei taina fărădelegii. În timp ce încercau
lui lui
lucru să facă tot ce puteau pentru binele bisericii, fără a fi conştienţi
că se aflau în război cu cauza lui Dumnezeu, ei de fapt luptau
470 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU REAPARIŢIA PROBLEMEI 471

împotriva Capului bisericii lor. Ceea ce doreau să facă, nu a Scopul nu poate să scuze mijloacele
schimbat cu nimic ceea ce făceau în realitate. Una din cele mai
eficiente înşelă- Uneori este greu să facem deosebirea între rezultatele obţi-
ciuni folosite de nute prin urmarea procedeelor lui Dumnezeu şi cele obţinute
Satana este con- urmând procedeele noastre. De aceea, nu este ceva sigur să
vingerea con- Dumnezeu folosim aceste rezultate ca o dovadă că am adoptat metodele
form căreia zelul Taina corecte. Singurul curs sigur este de a deveni bine familiarizaţi
pentru cauza lui Dumnezeu cu căile lui Dumnezeu şi să le urmăm indiferent ce va fi.
fărădelegii
Dumnezeu, care Taina lui Credincioşii nu sunt făcuţi răspunzători pentru urmările ce
ne conduce să Dumne- tovarăş de rezultă din ascultarea lor strictă de poruncile cerului. Dar
zeu Hristos
punem la lucru lucru când membrii bisericii iau asupra lor sarcina de a planifica
toată energia lucrarea, atunci ei sunt făcuţi răspunzători pentru toate relele
noastră şi să con- care urmează.
sacrăm resursele lucrător lucrător „Trebuie să alegem dreptatea, pentru că este drept, şi să
noastre pentru lăsăm urmările pe seama lui Dumnezeu. … Trimişii lui Hristos
înaintarea lucră- n-au nimic de a face cu urmările. Ei trebuie să-şi îndeplinească
rii, este o asigurare pentru faptul că suntem copiii lui datoria, iar urmările să le lase în seama lui Dumnezeu.”
Dumnezeu. Cu toate că adevăraţii urmaşi ai Domnului vor Tragedia veacurilor, cap. 26, penultimul paragraf; cap. 38, par. 9
manifesta într-adevăr zel pentru Dumnezeu şi cauza Sa, totuşi, de la urmă.
este posibil ca unii să aibă „râvnă pentru Dumnezeu, dar fără Aceasta înseamnă că, atunci când înţelegem principiile odih-
pricepere”. Romani 10,2. nei de Sabat, nu ne vom propune să atingem anumite ţinte în ce
Când zelul pen- priveşte numărul contactelor misionare, al studiilor biblice ţinu-
tru Dumnezeu nu te, al sufletelor „salvate” sau banilor adunaţi. În schimb, ne vom
Rezultate este însoţit de concentra să învăţăm cum să înţelegem şi să urmăm programul
Zel
negative
cunoaşterea şi înţe- prevăzut de Dumnezeu pentru viaţa noastră. Odată ce ştim
Când zelul pentru Dumnezeu nu este lepciunea ce vin de sigur că împlinim voinţa Învăţătorului nostru, vom putea recu-
însoţit de cunoaştere. (Romani 10,2) sus, orice succes noaşte că succesul ce urmează este o confirmare a procedeelor
aparent nu face folosite. În loc de a privi la succes ca fiind o dovadă că urmăm
decât să sporească planurile lui Dumnezeu, vom înţelege că numai atunci când
Zel însoţit de rezultate
amăgirea. Unul din acest succes este rezultatul procedeelor corecte, poate fi o asigu-
cunoaştere pozitive
motivele pentru rare în ce priveşte prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Când zelul pentru Dumnezeu este care o mişcare poate În marea Sa milă şi iubire, Dumnezeu a făcut cunoscut aceste
însoţit de cunoaştere creşte ca număr şi lucruri conducătorilor bisericii din zilele lui Pavel, şi era datoria
putere financiară, lor să nu le uite niciodată. Ei au fost nişte bărbaţi foarte zeloşi,
este pentru că atrage o clasă de oameni care iubesc o religie ce care lucrau din greu, dar când au văzut reacţia duşmănoasă a
le oferă cerul ca răsplată pentru faptele lor personale. Acesta iudeilor faţă de solia şi metodele lui Pavel, au simţit că el şi con-
nu este succesul adevărat ce a urmat marelui consiliu de la lucrătorii săi puneau biserica în primejdie. Se temeau de urmări.
Ierusalim, când suflete sincere, cu adevărat spirituale au fost Aceasta i-a determinat să ia lucrurile în mâna lor şi au început
adăugate bisericii. să lucreze cu toată puterea pentru a rezolva aceste probleme.
472 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Asumându-şi această autoritate, ei s-au făcut pe ei înşişi rezolva-
tori de probleme în locul lui Dumnezeu, uitând că nu aveau nimic
de-a face cu urmările; că responsabilitatea lor consta numai în
cunoaşterea şi aducerea la îndeplinire a voinţei Conducătorului
lor divin. Ei au conceput soluţii, insistând ca să fie urmate de
lucrătorii din câmpuri.
Forţa este de neacceptat
La început conducătorii bisericii au susţinut ideea cum că res-
pectul pentru poziţia şi autoritatea lor îi va face pe lucrători să
se conformeze directivelor lor, dar când acest lucru nu a avut loc,
au apelat la puterea constrângerii. În hotărârea lor crescândă de
a „salva” biserica, au cerut supunere faţă de rânduielile lor, atât
cât sta în puterea lor să o facă. Au ameninţat că îşi vor retrage
sprijinul pe care l-au acordat lui Pavel şi lucrătorilor săi.
„Dacă Pavel era gata să-şi adapteze metodele potrivit anumi-
tor rânduieli pe care ei le susţineau, atunci ei aveau să-l recu-
noască şi să-i sprijine lucrarea; altfel, ei nu mai aveau să priveas-
că cu plăcere lucrarea lui şi nici să-i mai acorde sprijinul lor.”
Faptele apostolilor, cap. 38, par. 7.
Aceste tactici au fost urmate de un succes considerabil, ori de
câte ori au fost folosite. Singurele suflete care pot rezista unor
astfel de presiuni sunt cei care au o cunoştinţă sănătoasă a căi-
lor lui Dumnezeu şi o hotărâre nestrămutată de a le urma.
Oamenii care folosesc astfel de metode, se identifică pe ei înşişi
ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai bisericii Sale, oricât de sinceri,
serioşi, zeloşi, jertfitori de sine sau activi ar fi ei. În loc de a se
concentra la sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu să o împlineas-
că, ei văd că responsabilitatea lor îi împuterniceşte să-i îndrume
pe ceilalţi. O astfel de gândire, care are în vedere poziţia, va
rezulta în mod inevitabil în forţă şi asuprire.
Aceasta a fost poziţia în care aceşti bărbaţi conducători şi-au
permis să se lase abătuţi sub conducerea subtilă a Satanei. În timp
ce adunarea împărtăşea părerea generală că ei erau modele ale
neprihănirii, ei slujeau de fapt vrăjmaşului, punând în primejdie
biserica. În măsura în care poporul avea aceeaşi gândire în ce pri-
veşte poziţia, era şi el vinovat de urmările acestui mod de gândire.
REAPARIŢIA PROBLEMEI 473
Când motivele bune sunt amestecate cu cele rele
Înclinaţia de a Dorinţa după
stăpâni armonie
Impunerea
opiniei perso-
nale
Indirect
Direct
(Măsuri de forţă) (Retragerea sprijinului)
Prin cursul de acţiune al conducătorilor, Dumnezeu a fost
înlocuit din poziţia Sa de Cap al trupului. În felul acesta ei au
repetat păcatul persistent al înaintaşilor lor, punându-se pe ei
înşişi în locul pe care Hristos îl deţinea în biserica Sa. Făcând
astfel, ei au aşezat în mod literal temelia pe care avea să se ridi-
ce la putere omul păcatului (vezi 2 Tesaloniceni 2,3.4). Erau atât
de înşelaţi, încât nu puteau să vadă că acest curs, care în ochii
lor avea să scape biserica de un om atât de primejdios cum părea
Pavel, era de fapt o garanţie că ea avea să fie adusă cu totul în
slujba lui Satana. Dintr-un slujitor blând şi iubitor al lui
Dumnezeu, biserica creştină avea să fie transformată în cel mai
crud opresor pe care l-a cunoscut istoria – papalitatea.
Diagrama următoare va arăta mai clar principiul care este la
lucru în această situaţie.
Cele două taine se luptă
În timp ce se dezvolta acest spirit în conducători, Marele
Învăţător lucra prin Pavel pentru a contracara aceste influenţe.
Apostolului inspirat i-au fost date descoperiri despre taina lui
Dumnezeu care, dacă ar fi fost urmate cu credincioşie, aveau să
474 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
conducă în curând la îndeplinirea misiunii bisericii. Ele aveau
să zdrobească puterea acestor bărbaţi conducători şi aveau să-i
elibereze pe credincioşi de influenţa lor.
Astfel, două puteri se luptau pentru supremaţie în biserica pri-
mară. Pe de o parte se afla Hristos, care lucra prin solii Săi – Pavel
şi tovarăşii săi credincioşi – pentru a stabili taina atotputernică a
lui Dumnezeu.
Pavel a fost special ales pentru a descoperi taina lui Dumnezeu,
după cum confirmă el însuşi:
„Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Hristos pentru
voi, neamurilor. . . Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia haru-
lui lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi. Prin descope-
rire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre
care vă scrisei în puţine cuvinte. Citindu-le, vă puteţi închipui
priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a
fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul
cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui
Hristos, prin Duhul. Că adică neamurile sunt împreună moşte-
nitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu
noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia
aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui
Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care
sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul
acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui
Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăv-
nicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a
făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locu-
rile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus
de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut
în Hristos Isus, Domnul nostru.” Efeseni 3,1-11.
În tot timpul misiunii sale Pavel a exercitat o puternică influ-
enţă asupra bisericii. Atâta timp cât continua să împlinească
misiunea dată lui de Dumnezeu, nu era posibil ca taina fărăde-
legii să fie stabilită pe deplin.
Dar, pe de altă parte, Satana, înşelându-i pe conducătorii
bisericii, lucra pentru a stabili taina fărădelegii. Opoziţia era
plasată strategic şi bine întărită. Ce alţi agenţi mai buni ca ace-
ştia ar fi putut fi aleşi? Erau bărbaţi cu mare autoritate în bise-
rica creştină, care se bucurau de un respect foarte mare din par-
REAPARIŢIA PROBLEMEI 475
tea credincioşilor şi păreau că sunt cu totul angajaţi în slujba lui
Dumnezeu. Orice sugestie făcută membrilor cum că aceşti băr-
baţi lucrau pentru Satana, ar fi fost întâmpinată cu uimire şi
necredinţă, pentru că şi ei împărtăşeau aceeaşi gândire ce avea
în vedere poziţia. Nimic altceva nu s-ar fi potrivit mai bine cu
planurile arhi-răzvrătitului, pentru că era hotărât să distrugă
lucrarea lui Dumnezeu prin aceşti bărbaţi, instituind în biseri-
că sistemul papal. El putea face cel mai bine aceasta dacă oame-
nii în cauză nu erau conştienţi de înşelăciunile lui.
Viitorul bisericii depindea de care din aceste două forţe luptă-
toare avea să câştige supremaţia. Dacă avea să câştige Hristos,
biserica urma să aducă curând la îndeplinire sarcina ei, avea să
vină sfârşitul şi Hristos Se întorcea pe pământ. Dar, dacă aveau
să câştige controlul forţele întunericului, urma să aibă loc o
mare întârziere, timp în care lumea avea să fie supusă unei asu-
priri şi neştiinţe ce nu pot fi descrise.
Pentru ca să poată birui cauza lui Dumnezeu, era esenţial ca
Pavel şi ceilalţi lucrători să menţină o relaţie corectă faţă de
Conducătorul lor divin, privind numai la El pentru a primi
îndrumări generale şi speciale. Nu trebuia să se supună nicioda-
tă autorităţii conducătorilor, care erau hotărâţi să ocupe faţă de
ei poziţia autorităţii lui Dumnezeu. Timp de mulţi ani Pavel a
rămas credincios acestui principiu, perioadă în care lucrarea sa
a fost marcată de un succes minunat, fiind în siguranţă faţă de
planurile vrăjmaşilor.
Dorinţa după armonie
Pavel a dovedit că nu a predicat nimic de la el însuşi, ci numai
ceea ce i s-a dat din cer. A fost un slujitor credincios, care nu a
uitat niciodată relaţia cea corectă faţă de Tatăl său ceresc. Nu ar
fi ocupat sub nici o împrejurare locul lui Dumnezeu, şi nici nu ar
fi îngăduit ca alţii să se interpună între el şi Conducătorul său
divin pentru a stabili taina fărădelegii. Poziţia sa este un exem-
plu ce ne învaţă necesitatea de a asculta doar de acele îndrumări
ce vin de la Maestrul Arhitect.
Pavel era cel ce avea dreptate – nu conducătorii care îl criti-
cau mereu şi îl învinuiau pentru problemele din biserică. El
476 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU REAPARIŢIA PROBLEMEI 477

mergea pe calea arătată de Dumnezeu, şi, ca rezultat direct
„bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în
zi.” Fapte 16,5.
Mişcarea se avânta spre succesul final, în ciuda poziţiei bine
intenţionate, dar dăunătoare, pe care o luaseră conducătorii de
la centru. Chiar dacă era conştient de conducerea, protecţia şi
binecuvântarea lui Dumnezeu, Pavel simţea foarte mult lipsa de
unitate dintre el şi aceşti bărbaţi conducători. Spiritul său blând
şi iubitor striga după armonia cu ei, mai ales că printre condu-
cători se afla şi Iacov, fratele lui Hristos.
Înaintea lui se aflau două posibilităţi, după cum ne arată dia-
grama următoare:
Credincioşie faţă de principii sau armonie?
Credincioşie faţă Dorinţa după
de principii armonie
necontestat, pentru că Pavel a refuzat mereu ca aceşti oameni să
fie planificatorii săi în locul lui Dumnezeu. În această perioadă,
Pavel a fost deseori despărţit din punct de vedere geografic de
aceşti fraţi conducători, găsindu-se undeva departe, la graniţele
misiunii, în timp ce ei se găseau la Ierusalim, în centrul lucrării.
Dar atunci când Pavel s-a întors din avanpostul misiunii sale, a
avut loc o confruntare directă. Desigur, ei nu au arătat un spirit
ostil. Pavel a manifestat o atitudine de respect faţă de ei, în timp
ce ei arătau o purtare demnă şi manierată. Orice observator ar fi
tras concluzia că relaţia dintre cele două partide era bună.
Când Pavel a prezentat darurile bogate aduse din câmpul
misionar, relatând despre providenţa cea minunată a lui
Dumnezeu, Duhul Sfânt a folosit ocazia de a apela încă o dată la
aceşti bărbaţi rafinaţi, dar amăgiţi. El dorea să restabilească în
ei ceea ce primiseră mai înainte, la marele consiliu, şi care a fost
pierdut prin faptul că s-au întors la vechiul mod de gândire.
De aşa natură este minunata iubire a lui Dumnezeu, care
caută întotdeauna să ierte şi refacă. Aceşti bărbaţi nu aveau nici
o scuză, după cum nu avem nici noi azi. Ei experimentaseră
mâna călăuzitoare a Domnului, ştiau că Pavel a fost ales în mod

O posibilitate:
? Altă posibilitate:
special pentru a predica Evanghelia la păgâni, şi că el lucra sub
inspiraţie directă. De aceea, trebuia să fie dispuşi a-l lăsa pe
Pavel în grija Capului bisericii, care l-a chemat şi i-a dat însăr-
cinarea sa. Totuşi, în ciuda lepădării conştiente a acestor princi-
Fermitate Compromis pii, Domnul încă dorea să-i salveze dacă se putea. De aceea,
când Pavel se găsea în faţa lor, Duhul Sfânt a vorbit cu o putere
şi o convingere ce nu puteau fi ignorate.
După ce a prezentat darurile, Pavel „le-a istorisit cu de-amă-
Martor pentru Neascultare de nuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul neamurilor prin slujba
Dumnezeu Dumnezeu lui.” Fapte 21,19. Acesta a fost un alt apel făcut acestor bărbaţi
ce deţineau o mare răspundere, ca ei să-şi supună mândria şi
gândirea lor la poziţie, şi să recunoască că zidul de despărţire
fusese dărâmat. Următorul paragraf exprimă acest gând:
„Această istorisire a faptelor a adus în inimile tuturor, chiar
Un ultim apel şi a acelora care se îndoiseră, convingerea că binecuvântarea
cerului însoţise lucrările sale. ‚Când l-au auzit, au proslăvit pe
Timp de mai mulţi ani, deşi Satana şi-a întărit forţele în bise- Dumnezeu.’ Ei au înţeles că metodele de lucru folosite de
rică, ispitindu-i pe aceşti conducători să fie şi mai hotărâţi în apostol purtau pecetea cerului. Darurile bogate ce stăteau
poziţia lor, nu a putut totuşi să stabilească o supremaţie de înaintea lor adăugau o greutate mărturiei apostolului cu privire
478 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
la credincioşia noilor biserici întemeiate printre neamuri.
Aceia care, fiind socotiţi printre cei care aveau în sarcină
lucrarea din Ierusalim, ceruseră să fie adoptate anumite
măsuri arbitrare de control au văzut lucrarea lui Pavel într-o
lumină nouă şi au fost convinşi că atitudinea lor fusese rea, că
fuseseră ţinuţi în sclavie de obiceiurile şi tradiţiile iudaice şi că
lucrarea Evangheliei fusese mult împiedicată prin lipsa lor de
a recunoaşte că zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri
fusese surpat prin moartea Domnului Hristos.” Faptele aposto-
lilor, cap. 38, par. 11.
Impunerea soluţiilor omeneşti
Duhul Sfânt nu a cerut partidelor aflate în conflict să ajun-
gă la un compromis. Poziţia lui Pavel era în armonie deplină
cu căile lui Dumnezeu, de aceea Domnul nu-i cerea să facă nici
o concesie, chiar dacă, cu spiritul său de adevărat creştin, el
avea o dispoziţie mai mare de a se supune. Pe de altă parte,
conducătorii, cu spiritul pe care-l aveau, nu arătau nici o dis-
poziţie de a-şi părăsi rătăcirile. Acest lucru s-a dovedit prin
faptul că Pavel s-a supus cerinţelor lor într-o oarecare măsu-
ră, în timp ce ei nu arătau nici o dispoziţie de a răspunde con-
vingerilor interioare aduse de Duhul Sfânt. Consecinţa cea
îngrozitoare a fost un dezastru pentru biserică şi pentru
întreaga lume.
În măsura în care lucrarea şi poziţia lor era rodul planurilor
omeneşti, aceşti conducători nu puteau contribui cu nimic la
înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ei au întârziat şi
au vătămat cauza lui Dumnezeu.
Dacă nu se înţelege acest punct, aceasta creează probleme
atât de mari, încât mulţi vor pierde împărăţia cerurilor, căci în
lucrarea lui Dumnezeu nu este loc pentru nici o învăţătură,
practică, teorie sau idee izvorâtă din planuri omeneşti. Aceasta
nu este aşa pentru că Dumnezeu ar fi rezervat doar pentru Sine
poziţia de Planificator, ci pentru că noi nu posedăm capacitatea
de a plănui lucrarea Domnului. Totuşi, este o practică obişnuită
ca oameni consacraţi să ocupe poziţia de rezolvatori de proble-
me, şi apoi să caute să impună soluţiile lor altora.
REAPARIŢIA PROBLEMEI 479
O problemă care se repetă
Cursul unei astfel de dezvoltări în istoria bisericii arată după
cum urmează. În timpul declinului unei mişcări, câţiva din
membrii ei devin tot mai îngrijoraţi din cauza relelor ce se
înmulţesc şi se întăresc în biserică, dar nu fac nimic la început,
pentru că au o încredere neclintită în conducători şi cred că ei
vor pune totul în ordine.
Însă, în cele din urmă îşi dau seama că aceştia, oricât de dedi-
caţi şi sinceri ar fi, nu pot să întoarcă lucrurile de pe făgaşul lor.
Profund alarmaţi şi treziţi în mod dureros, un mic număr sunt
convinşi că trebuie făcut ceva. Simt că este imperativ să încea-
pă o reformă la nivelele de jos ale organizaţiei, sub conducerea
capabilă a altcuiva decât conducătorii oficiali. Membrii bisericii
trebuie chemaţi înapoi la o ascultare strictă de toate poruncile
lui Dumnezeu.
În toată ţara se ridică mici grupe, fiecare având un conducă-
tor ales de ei înşişi. Condamnând în mod necruţător păcatele
bisericii, ei cer păzirea desăvârşită a tuturor poruncilor lui
Dumnezeu, şi se consacră pe ei înşişi realizării acestei ţinte.
Inconştienţi de adevărul mântuitor că numai cei care au fost
transformaţi prin locuirea lăuntrică a lui Hristos pot asculta de
Lege, ei dezvoltă un sistem de legalism rigid, asemenea religiei
fariseilor, în încercarea de a obţine neprihănirea prin faptele lor.
Aceasta nu aduce nici o satisfacţie fizică sau spirituală. Drept
urmare, adepţii acestei căi caută mereu ceva ce trebuie adăugat
pentru desăvârşirea lucrării lor.
Între timp, Dumnezeu cheamă pe solul său, pe care nu-l
însărcinează cu o solie de condamnare, ci cu Evanghelia mântui-
toare şi vindecătoare a lui Isus Hristos. Dumnezeu trimite pe
solul ales de El să proclame Evanghelia ca fiind singura soluţie
pentru problemele omenirii. Această prezentare viguroasă a căii
lui Dumnezeu de mântuire atrage atenţia şi trezeşte interesul
grupurilor reformate. Ei vin să asculte, şi sunt încântaţi de ceea
ce aud, dar nu-şi dau seama că nu pot primi Evanghelia şi să
păstreze în acelaşi timp solia lor. Ei iau poziţia că şi ei ar avea o
solie, şi de aceea trebuie să se întâlnească undeva la jumătate de
drum. Ei fac cunoscut că, dacă solul va accepta reformele lor, vor
fi şi ei bucuroşi să accepte solia Evangheliei.
480 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

Ei cred că solul adevărat al lui Dumnezeu predică o solie

foarte neechilibrată, accentuând prea mult Evanghelia în detri-
mentul păzirii Legii. De aceea, ei consideră că predicatorul tre-
buie să accepte poziţia lor şi să lucreze pentru a oferi Legii locul
ei de drept.
Însă adevăratul popor al lui Dumnezeu nu trebuie să facă
nici o concesie în faţa unor aşa-numiţi reformatori. Religia fari- CAPITOLUL 35
seilor nu are astăzi nici un loc în mijlocul copiilor credincioşi ai
lui Dumnezeu, după cum nu avea nici în zilele lui Hristos.
Oricât de umilitor ar fi aceasta pentru mândria lor, adevărul
este că ei nu au de contribuit cu nimic la cauza lui Dumnezeu,
şi nici nu au într-adevăr intenţia de a primi Evanghelia în miş- Greşeala lui Pavel
carea lor. Evanghelia cea vie nu poate fi niciodată primită con-
diţionat. Adevărul nu trebuie primit din alt motiv în afară de
faptul că este adevăr. Evanghelia nu este deloc onorată atunci
când oamenii spun că o vor primi doar în cazul în care purtăto- (O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului 21 din Fapte,
rul adevărului face un compromis, acceptând învăţăturile lor. împreună cu capitolul 38 din cartea Faptele apostolilor, ne va
Aceasta este o insultă adusă Cuvântului lui Dumnezeu, căci se ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)
manifestă o mândrie şi o aroganţă care sunt respingătoare
înaintea Domnului.
Dumnezeu aşteaptă şi azi de la poporul Său, căruia El i-a O altă ocazie de aur
încredinţat ultima solie de avertizare, să refuze să facă vreun
compromis faţă de alte mişcări, care sunt produsul planurilor u era nevoie ca Pavel să facă vreun compromis sau vreo con-
omeneşti. Adevărul cel viu nu vine prin aceste grupări, căci
Dumnezeu nu foloseşte ca şi canal al Său pe cei ce urmează pro-
N cesie conducătorilor de la Ierusalim. Dimpotrivă, fiind ase-
menea unui zid
cedee omeneşti pentru a zidi lucrarea Sa. de apărare împo- Cine trebuia să-l îndrume pe Pavel?
triva răspândirii
tainei fărădelegii Hristos e
Conducătorii
în biserică, Dum- Capul bi-
iudei
nezeu depindea sericii
de el ca să stea
ferm împotriva
Doar El dă Voiau să-l
eforturilor con- îndrumări îndrume pe
ducătorilor de a-l specifice Pavel
aduce sub juris-
dicţia lor. El nu
trebuia să se Pavel
supună nicide-
cum cerinţelor
482 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
lor, acceptând soluţiile lor la problemele din biserică. El trebuia să
privească numai la Conducătorul său divin, şi la nimeni altul,
după cum făcuse şi până atunci.
Când Pavel, a stat înaintea conducătorilor din Ierusalim,
înfăţişând darurile bogate din partea credincioşilor dintre
neamuri, mărturisind despre lucrările minunate săvârşite de
Dumnezeu, puterile luminii şi întunericului au ajuns la o con-
fruntare directă. Taina lui Dumnezeu şi taina fărădelegii se
găseau faţă în faţă. Era un moment critic în istorie, căci viitorul
bisericii atârna în balanţă.
Prima posibilitate
Dintre toate posibilităţile care existau, cea mai de dorit era
aceea ca sub puterea convingătoare a Duhului Sfânt, bătrânii
bisericii să recunoască cu umilinţă greşeala lor şi să se uneas-
că cu Pavel şi ceilalţi lucrători. Trebuia să abandoneze pentru
a doua şi ultima oară principiile babiloniene în care unii
membri ai bisericii dictează celorlalţi membri ce să facă. În
schimb, trebuia să lase această lucrare doar pe seama lui
Dumnezeu, El fiind singurul care putea da îndrumări speciale.
Trebuia să se pocăiască imediat şi deplin de răul făcut, şi să-i
spună lui Pavel că de aici înainte nu se vor mai amesteca în
misiunea dată lui de Dumnezeu şi nici nu-şi vor mai face griji
cu privire la consecinţele pe care le va avea asupra bisericii
predicarea de către Pavel a adevărurilor pe care i le-a dat
Dumnezeu să le predice. Aceasta avea să constituie o înfrânge-
re răsunătoare pentru forţele Satanei, dând o lovitură mortală
tainei fărădelegii în biserică şi în cele din urmă în toată lumea.
Astfel, lucrarea avea să fie încheiată repede şi Hristos avea să
Se întoarcă.
Acestor bărbaţi li s-au oferit toate ocaziile pentru a face acest
pas. Duhul Sfânt, care S-a manifestat cu putere, le-a descoperit
natura reală a poziţiei lor şi i-a convins de nevoia lor de pocăin-
ţă şi de părăsire a păcatului. Nu aveau nici o scuză pentru fap-
tul că nu au acceptat să meargă pe calea cea bună. Aceasta a fost
ocazia lor de aur pentru a mărturisi sincer că Dumnezeu a
lucrat în mod minunat prin Pavel şi că ei erau greşiţi.
În iubirea şi capacitatea Sa cea mare, Dumnezeu a oferit
această ocazie conducătorilor pentru a-i elibera pe deplin din
GREŞEALA LUI PAVEL 483
lanţurile păcatului în care erau prinşi. Dacă ar fi făcut alegerea
corectă, cât de diferită ar fi fost istoria bisericii şi lumii!
Cealaltă posibilitate
Însă este un fapt istoric trist acela că în cele din urmă condu-
cătorii bisericii au ales să meargă pe calea greşită. Sfatul pe care
l-au dat lui Pavel arată dispoziţia lor încăpăţânată de a nu se
supune.
„Dar, în loc să se unească într-un efort de a face dreptate
unuia care fusese jignit, i-au dat un sfat care arăta că ei încă
nutreau simţământul că Pavel trebuie în mare măsură socotit ca
răspunzător pentru prejudecata existentă. Ei nu au stat în chip
nobil în apărarea lui, căutând să arate celor nemulţumiţi în ce
consta rătăcirea lor, ci au căutat să ajungă la un compromis, sfă-
tuindu-l să urmeze o cale ce, după părerea lor, avea să îndepăr-
teze orice motiv pentru o greşită înţelegere.” Faptele apostolilor,
cap. 38, par. 12.
Sfatul dat de conducătorii bisericii era acela ca Pavel să arate
prin atitudinea sa faţă de una din legile ceremoniale că el încă
socotea că această lege trebuia ţinută de către toţi credincioşii.
Ca răspuns la mărturia sa ei au spus: „Vezi, frate, câte mii
de iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege. Dar
ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc
printre neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie
copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce
este de făcut? Negreşit, mulţimea are să se adune, căci vor
auzi că ai venit. Deci, fă ce-ţi vom spune noi. Avem aici patru
bărbaţi, care au făcut o juruinţă. Ia-i cu tine, curăţeşte-te
împreună cu ei, şi cheltuieşte tu pentru ei, ca să-şi radă capul.
Şi astfel vor cunoaşte toţi că nu este nimic adevărat din cele
ce au auzit despre tine, ci că şi tu umbli întocmai după rându-
ială, şi păzeşti Legea. Cu privire la neamurile, care au crezut,
noi am hotărât şi le-am scris că trebuie să se ferească de
lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi
de curvie.” Fapte 21,20-25.
După cum arată şi cuvintele lor, erau hotărâţi să-l aducă pe
Pavel sub stăpânirea lor atunci când i-au zis: „…fă ce-ţi vom
spune noi”, în loc să-l îndemne să facă orice îl va îndruma
Domnul.
484 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU GREŞEALA LUI PAVEL 485

Declaraţia lor era o „Fraţii sperau că Pavel, urmând calea arătată de ei, ar putea
cerere directă ca Pavel Atitudinea conducătorilor din da o puternică dovadă împotriva rapoartelor neadevărate cu pri-
să-i accepte ca făcători de Ierusalim faţă de Pavel vire la el. Ei l-au asigurat că hotărârea consiliului, ţinut mai
planuri în locul lui înainte cu privire la convertiţii dintre neamuri şi la legea cere-
Dumnezeu. De aceea, Hristos e
chiar dacă nu şi-au dat Capul bi- Pavel Frica de urmări
seama de aceasta şi ar fi sericii
fost ultimul lucru pe care Consecinţe:
să-l fi admis, ei erau dedi- a declarat desfiinţarea • persecuţie
Pavel legii ceremoniale
caţi să zidească papalita- • deposedare
Conducătorii • împrăştiere
tea şi să distrugă taina iudei
lui Dumnezeu. După
vederea lor, Pavel era cel monială, era încă considerată ca fiind bună. Însă sfatul dat
care ameninţa prosperitatea şi succesul viitor al bisericii, nu ei. acum nu era potrivit cu această hotărâre. Nu Duhul lui
În repetate rânduri de-a lungul istoriei, Satana a câştigat avan- Dumnezeu era acela care insuflase acest sfat; el era rodul laşi-
taj în luptă doar pentru că aceia care sunt copiii lui Dumnezeu nu tăţii. Conducătorii bisericii din Ierusalim ştiau că, prin lipsa de
au putut discerne natura reală a cursului pe care-l urmau. conformare faţă de legea ceremonială, creştinii aveau să-şi atra-
Ultimul lucru la care s-ar fi gândit ar fi fost acela că slujeau de gă asupră-le ura iudeilor, şi să se expună astfel prigoanei.
fapt diavolului. Se considerau ca fiind cei mai loiali urmaşi ai Sinedriul făcea tot ceea ce putea pentru ca să împiedice extinde-
Domnului. Tot astfel, creştinii de azi trebuie să fie conştienţi că rea Evangheliei. El alegea bărbaţi care să-i urmărească pe apos-
sunt în război – un război în care trebuie să aibă o percepţie spi- toli, îndeosebi pe Pavel, şi pe orice cale cu putinţă să se opună
rituală pentru a recunoaşte lucrările vrăjmaşului. Faptul că în lucrării lui. Dacă creştinii ar fi fost învinuiţi înaintea
trecut poporului lui Dumnezeu i-a lipsit acest discernământ, a Sinedriului ca nişte călcători ai legii, atunci ar fi urmat să sufe-
condus la multe înfrângeri tragice. re o grabnică şi aspră pedeapsă ca apostaziaţi de la credinţa
iudaică.” Faptele apostolilor, cap. 38, par. 14.
Conducătorii au văzut în Pavel cauza tuturor necazurilor,
O analiză greşită căci el proclamase cu îndrăzneală desfiinţarea legii ceremo-
niale şi înlocuirea ei cu jertfa antitipică şi lucrarea preoţeas-
Conducătorii din adevărata biserică de la Ierusalim erau mai că a lui Hristos. Nici o altă învăţătură nu putea să aţâţe mai
degrabă dispuşi să se încreadă în capacitatea lor de a conduce mult duşmănia iudeilor şi să declanşeze un atac nemilos asu-
lucrarea lui Dumnezeu, decât să se încreadă în puterea lui pra bisericii creştine decât aceasta. Fără să ţină seama de fap-
Dumnezeu de a face aceasta. Pentru ei, lucrarea lui Pavel crea- tul că Dumnezeu, nu Pavel, era răspunzător de ceea ce fusese
se probleme serioase care, după cum simţeau ei, necesitau solu- proclamat, ei s-au hotărât să-l constrângă pe apostol să predi-
ţii urgente. Aceasta generase o mare ostilitate în rândurile fari- ce ceea ce credeau ei că trebuie. Într-adevăr, exista o adevăra-
seilor şi saducheilor, ce ameninţa să erupă în persecuţii teribile. tă problemă, dar în loc de a o pune cu totul în mâinile lui
Mulţi credincioşi aveau să moară, în timp ce alţii urmau să fie Dumnezeu, s-au hotărât să rezolve ei dificultatea, fiind încre-
deposedaţi de tot ce aveau şi împrăştiaţi. Conducătorii ştiau că zători că Iehova va aproba zelul lor de a proteja biserica Sa de
nu aveau să scape nici ei fără pierderi şi suferinţe, şi în natura efectele activităţilor „necugetate” ale lui Pavel, după cum şi le
lor omenească se dădeau înapoi de la încercare. închipuiau ei.
486 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU GREŞEALA LUI PAVEL 487

Din acest motiv au conceput un plan prin care se aşteptau ca ne preocupe este:
iudeii să capete o vedere diferită despre poziţia şi învăţătura lui „Ce m-a îndrumat Spre cine se vor îndrepta?
Pavel. Intrând în templu şi îndeplinind acolo un ritual al legii Dumnezeu să fac?”
ceremoniale, Pavel avea să demonstreze că învăţăturile sale nu Nu este uşor pen- Spre
Dumnezeu ca
exprimau întocmai ceea ce erau în realitate. Prin aceasta se tru natura ome- Rezolvator de
intenţiona ca mulţimile să fie împăcate şi să fie evitată dezlăn- nească, pentru că o probleme
ţuirea unei persecuţii. Dar oamenii nu s-au lăsat înşelaţi de astfel de reacţie
această soluţie ipocrită. Ei nu au înţeles greşit învăţătura clară vine în urma unei
a apostolului, pe care au recunoscut-o în mod corect ca fiind un îndelungate reedu- Conducătorii
atac asupra ritualurilor tradiţionale ale iudeilor. A fost o soluţie cări, şi este menţi- iudei
omenească la o problemă din biserică, şi ea nu a fost efectivă. nută prin faptul că
ne ferim de primej-
dia continuă de a Spre ei înşişi
ca oameni
Urmările împlinirii datoriei cădea iarăşi.
supuşi greşelii
Conducătorii din
Conducătorii bisericii se concentrau doar asupra consecinţe- Ierusalim nu au Aceste consecinţe au constituit o problemă
lor. Făcând astfel, şi-au luat asupra lor o răspundere ce aparţi- învăţat aceste lec- pentru conducătorii iudei.
nea doar lui Dumnezeu. ţii. Ei nu s-au în-
Singura întrebare care trebuia să-i intereseze era aceea dacă crezut cu totul în Dumnezeu, ci au simţit că El avea nevoie de ei
făceau sau nu voia lui Dumnezeu. În loc de a încerca să contro- ca să protejeze biserica de dezastru. Aşa că i-au dat lui Pavel
leze rezultatele îndeplinirii cu credincioşie a îndrumărilor gene- îndrumări speciale despre cum să facă aceasta. Desigur, ei aveau
rale şi speciale din partea lui Pavel, trebuia să-l încurajeze să-şi o problemă, dar s-au pus pe ei înşişi în poziţia de rezolvatori de
continue lucrarea cu curaj şi putere. Era răspunderea lor aceea probleme, în loc de a lăsa această lucrare pe seama cui trebuia – în
de a-l sprijini cu rugăciunile şi mijloacele lor, în timp ce ar fi mâinile capabile ale lui Dumnezeu. Astfel, ei au neglijat să răs-
împărtăşit împreună cu el toate persecuţiile şi încercările ce sur- pundă la apelurile Duhului lui Dumnezeu, şi s-au plasat pe ei
veneau în urma lucrării sale. înşişi într-o poziţie în care, după cum ne arată raportul scris, nu
Când membrii bisericii lui Dumnezeu recunosc şi acceptă în au mai avut niciodată ocazia să-şi schimbe căile lor rele.
cele din urmă acest principiu pe deplin, lucrarea se va încheia
repede. Prea adesea credincioşii au acceptat cu entuziasm lucra-
rea dată lor de Tatăl ceresc, până ce au văzut ridicându-se o Decizia lui Pavel
mare furtună datorită activităţii lor. Temători, ei au îngăduit ca
atenţia să le fie îndepărtată de la îndrumările lui Dumnezeu şi Când conducătorii creştini din Ierusalim au înăbuşit convinge-
să fie concentrată la pericolele ce-i ameninţau. Atunci nu au mai rile Duhului Sfânt, nu a mai fost posibil ca ei să părăsească prin-
fost preocupaţi să îndeplinească lucrarea dată lor de Dumnezeu, cipiile lor greşite şi să se unească cu Pavel şi Dumnezeul Său.
ci să rezolve problemele ce se ridicau în urma acelei lucrări. Nu Dar încă nu era totul pierdut, căci Pavel putea să refuze cu hotă-
s-ar putea face o greşeală mai mare, ea fiind calea cea sigură râre să facă vreun compromis cu ei. Datoria sa solemnă faţă de
pentru întârzierea lucrării. Dumnezeu era aceea de a-i informa pe aceşti bărbaţi în mod poli-
Oricât de îngrozitoare ar fi perspectivele, creştinii nu au ticos, binevoitor şi respectuos, dar ferm, că nu putea face ceea ce
nimic de-a face cu consecinţele. Singura întrebare ce ar trebui să ei îi cereau, deoarece Dumnezeu era singurul său Planificator.
488 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU GREŞEALA LUI PAVEL 489

Conducătorii s-au hotărât să nu-şi supună mândria şi încăpă- tă i-ar fi putut câştiga pentru adevăr, atunci ar fi înlăturat o
ţânarea, aşa că întreaga răspundere zăcea acum asupra lui mare piedică din calea succesului Evangheliei în alte locuri. Însă
Pavel ca să stea neclintit de partea adevărului. Dacă nu avea să el nu era autorizat de Dumnezeu să cedeze atât cât îi cereau ei.”
facă aceasta, cea de-a doua posibilitate avea să fie pierdută, el Faptele apostolilor, cap. 38, par. 15.
avea să fie înlăturat din poziţia sa de apărător împotriva Ori de câte ori
nedreptăţii, iar biserica şi lumea aveau să fie sortite întunericu- Dumnezeu trimite Spre cine se va îndrepta?
lui asupririi. o solie prin solul
Spre
În mod tragic, a fost pierdută şi cea de-a doua posibilitate. Său ales, sunt Dumnezeu ca
Pavel nu a informat cu fermitate pe conducători că el nu-i putea unii care o pri- Rezolvator de
accepta ca făcători ai săi de planuri în locul lui Dumnezeu. El nu mesc până la un probleme
le-a spus că avea să întrebe pe Domnul ce să facă, şi după ce punct, dar nu sunt
avea să primească îndrumările divine avea să asculte doar de gata să o primeas-
acestea. Aceasta ar fi trebuit să facă, şi nu a făcut. În schimb, în că în întregime. Pavel
dorinţa lui după armonie, s-a hotărât să accepte sugestia lor. Vechile prejude-
„Atunci Pavel a luat pe oamenii aceia, s-a curăţit, şi a intrat căţi se luptă încă
cu ei a doua zi în templu, ca să vestească sfârşitul zilelor curăţi- pentru suprema- Spre el însuşi
rii când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei.” Fapte 21,26. ţie, şi unii, care nu ca om supus
Îndeplinirea juruinţei în templu nu era în sine un act mare şi sunt dispuşi să greşelii
semnificativ, dar implicaţiile acestuia erau foarte semnificative. lase trecutul în
Prin acest act Pavel a mărturisit că legea ceremonială era încă urmă, se strădu-
valabilă, contrazicând astfel mărturia pe care Dumnezeu o iesc să unească ce este nou cu ce este vechi. În mod inevitabil,
dăduse la marele consiliu din Ierusalim. aceasta îi conduce să compromită adevărul prezent pentru ca
să nu-i supere pe membrii din vechile biserici de care s-au des-
părţit şi pe care doresc să-i câştige.
Compromisul lui Pavel Această atitudine, care era larg răspândită în zilele lui Pavel,
a impus o povară grea de ispitire asupra lui. El dorea o unitate
Ne este de folos să privim la istoriile biblice din aspecte dife- deplină cu fraţii conducători, văzând în realizarea acestei ţinte
rite. Când privim această istorie din punctul de vedere al prin- îndepărtarea unor piedici însemnate care opreau înaintarea
cipiilor odihnei de Sabat, putem vedea că Pavel a avut o proble- lucrării. Fără îndoială, el tindea să se învinovăţească pe el
mă. Acest lucru este ilustrat în următorul paragraf: însuşi pentru problema existentă şi simţea că trebuia să facă
„Mulţi dintre iudeii care primiseră Evanghelia mai nutreau ceva pentru a veni în sprijinul acestor bărbaţi. Această concesie
încă un simţământ de consideraţie faţă de legea ceremonială şi pe care se simţea obligat să o facă, era expresia unei iubiri
erau prea grabnici a face concesii neînţelepte, nădăjduind ca ast- adânci şi pline de umilinţă pentru fraţii săi şi pentru cauza lui
fel să câştige încrederea conaţionalilor lor, să le îndepărteze pre- Dumnezeu.
judecăţile şi să-i câştige la credinţa în Hristos, ca Răscumpărător Oricât de admirabile erau motivele lui Pavel, totuşi el ar fi
al lumii. Pavel a înţeles că, atâta vreme cât mulţi dintre membrii putut urma pe o altă cale, mult mai bună decât aceasta. Ar fi
cu vază ai bisericii din Ierusalim aveau să continue a nutri o pre- putut să revizuiască cu grijă procedările Domnului faţă de el în
judecată împotriva lui, ei aveau să lucreze continuu în vederea trecut şi să vadă că nu făcuse nimic altceva decât ce a fost
nimicirii influenţei lui. Simţea că, dacă printr-o concesie chibzui- îndrumat de El să facă. Nu era răspunzător pentru atitudinea
490 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
conducătorilor, al căror spirit era urmarea împotrivirii faţă de
adevăr. Pavel nu trebuia să schimbe nimic. Vina era cu totul de
partea conducătorilor.
Şi totuşi, Pavel, cu spiritul său umil, iubitor şi consacrat, ase-
menea lui Hristos, a fost cel care era gata să facă o schimbare,
în timp ce conducătorii, care erau datori să facă aceasta, nu au
arătat nici o dispoziţie în acest sens. Tocmai în această situaţie
critică, Pavel, care refuzase cu atâta hotărâre să accepte un alt
conducător în afară de Hristos, s-a depărtat de calea strictă a
principiului şi a acceptat planurile pe care alţi oameni le-au
făcut pentru el. Astfel, el şi-a părăsit poziţia de luptător de frun-
te pentru taina lui Dumnezeu, şi a oferit un avantaj împotrivi-
torilor Domnului.
Procedând astfel, motivele lui Pavel erau fără îndoială curate
şi nobile. Nu este de datoria noastră să-l judecăm pe el sau pe
conducătorii care l-au făcut să cadă. Dar natura deciziilor luate
şi a cursului urmat trebuie analizată cu grijă, pentru ca să nu
repetăm aceleaşi greşeli în aceste zile de pe urmă. Dacă ştim
care sunt primejdiile ce ne stau în cale, aceasta valorează mai
mult decât jumătate din lupta şi biruinţa câştigată.
„Când ne gândim la marea dorinţă a lui Pavel de a fi în bună
înţelegere cu fraţii săi, dragostea sa gingaşă faţă de cel slab în
credinţă, respectul lui faţă de apostolii care fuseseră cu
Hristos, şi faţă de Iacov, fratele Domnului, şi la ţinta lui de a
se face totul pentru toţi, atât cât putea, fără a sacrifica princi-
piul – când ne gândim la toate acestea, nu este surprinzător
faptul că el a fost constrâns să se abată de la umblarea lui
hotărâtă şi neclintită pe care o urmase până aici.” Faptele
apostolilor, cap. 38, par. 16.
Motivele curate şi neprihănite ale lui Pavel nu l-au putut
salva nici pe el, nici biserica de la urmările groaznice pe care
le-a avut acest compromis. Acesta este un principiu important.
Fiecare credincios trebuie să renunţe la ideea cum că motivele
bune vor sfinţi procedeele greşite, căci aşa ceva nu se poate
niciodată.
Planul propus de conducători şi urmat de Pavel era tot la fel
de plin de invenţii omeneşti ca şi cel conceput de Israel la Cadeş-
Barnea, şi era sortit zădărnicirii ca şi acela. Nici Pavel şi nici
conducătorii nu şi-au atins obiectivul. Ei nu au făcut decât să
GREŞEALA LUI PAVEL 491
pună într-o mişcare mai viguroasă acele forţe care aveau să
împingă biserica în cele din urmă la o apostazie şi o despărţire
totală de Dumnezeu.
„Dar, în loc de a-şi împlini scopul dorit, străduinţele lui pen-
tru a ajunge la o împăcare nu au făcut decât să zorească criza,
grăbind suferinţele sale ce au fost profetizate, având ca rezultat
despărţirea de fraţii săi, lipsind biserica de unul din cei mai
puternici stâlpi ai ei şi întristând inimile credincioşilor de pretu-
tindeni.” Ibid.
Urmările greşelii
Când criza a venit peste biserică, oamenii în cauză nu aveau
idee de răul ce urma să rezulte de aici. Privind înapoi din pozi-
ţia avantajoasă a retrospectivei, putem vedea, lucru pe care ei
nu l-au putut face, rezultatul inevitabil al deciziilor luate. Avem
ocazia să citim şi să învăţăm în mod corect lecţiile oferite în felul
acesta, după cum şi ei trebuia să citească în mod corect lecţiile
trecutului lor. Dacă ar fi făcut aceasta, ar fi înţeles efectul sigur
al cursului greşit pe care-l urmau şi s-ar fi oprit mai înainte de
a face o greşeală teribilă.
Deoarece aceia care nu învaţă lecţiile istoriei sunt condam-
naţi să repete aceeaşi experienţă amară, noi trebuie să ne între-
băm: Care au fost urmările îngrozitoare ale cursului urmat la
Ierusalim?
Lucrarea lui Pavel s-a sfârşit brusc
În primul rând, greşeala lui Pavel a făcut ca lucrarea sa să
înceteze brusc. Planul lui Dumnezeu pentru apostol şi biserică
era ca Pavel să continue să slujească în mod activ timp de mai
mulţi ani, dar atunci când el a acceptat insistenţa conducători-
lor de a fi planificatorii săi, problema a fost luată din mâinile lui
Dumnezeu. El nu a putut face o minune pentru a contramanda
greşelile lor.
„Dacă cei care erau conducători în biserică şi-ar fi înfrânat
simţământul lor de amărăciune faţă de apostol şi l-ar fi primit
ca pe unul care, în mod deosebit, fusese chemat de Dumnezeu să
ducă Evanghelia la neamuri, Domnul l-ar fi cruţat pentru ei.
492 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu nu rânduise ca lucrarea lui Pavel să se termine aşa
curând, însă El nu a săvârşit nici o minune pentru a împiedica
cursul împrejurărilor pe care le provocaseră conducătorii biseri-
cii din Ierusalim.
Acelaşi spirit duce încă la acelaşi rezultat.” Faptele apostolilor,
cap. 38, par. 2 şi 3 de la urmă.
Taina nelegiuirii a fost încurajată
Sfârşitul prematur al lucrării lui Pavel a constituit o mare
tragedie, dar aveau să vină tragedii şi mai mari. Când părăsim
locul desemnat nouă, fie din proprie iniţiativă sau ca urmare a
păcatului, aceasta va conduce întotdeauna la pierderi grave
pentru biserică, vrăjmaşul câştigând un mare avantaj. Îndepăr-
tarea lui Pavel din postul datoriei sale a oferit Satanei un avan-
taj extraordinar de mare. Diavolul a triumfat, căci el ştia că
aceasta confirma stabilirea papalităţii în locul bisericii adevă-
rate. El a putut vedea că timpul avea să fie mult prelungit, iar
posibilitatea de a câştiga biruinţa în marea luptă a crescut în
mod remarcabil.
Greşeala lui Pavel nu numai că a înlăturat zidul de apărare
stabilit de Dumnezeu împotriva năvălirii tainei fărădelegii, ci a
şi încurajat acest rău. Conducătorii bisericii susţinuseră întot-
deauna că Pavel era greşit, şi prin arestarea sa au putut avea
confirmarea convingerilor lor. Ei au tras concluzia că Dumnezeu
l-ar fi apărat pe Pavel să nu fie prins de iudei şi dat pe mâna
romanilor, dacă el ar fi avut în toate dreptate. De aceea, după
felul lor de gândire, închiderea sa era o dovadă sigură că asupra
lui se găsea neplăcerea lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, niciunul din grupa lor nu a fost arestat şi
îndepărtat din slujba lui, ceea ce s-ar fi întâmplat, credeau ei,
dacă ei, şi nu Pavel, ar fi fost greşiţi.
Aceste dezvoltări au fost acceptate ca o împuternicire de a
lucra cu o şi mai mare hotărâre pentru a-şi impune autoritatea
în biserică, şi aceasta a condus la o separare şi mai mare de
Dumnezeu. Ca urmare a unei astfel de gândiri ce avea în vede-
re poziţia, spiritualitatea din biserică a scăzut, iar puterea con-
ducătorilor asupra poporului a crescut, până ce papalitatea a
ajuns la o înflorire deplină. În felul acesta, Satana a reuşit să
stabilească taina fărădelegii în biserică, condamnând astfel
GREŞEALA LUI PAVEL 493
omenirea la ororile stăpânirii îndelungate a supremaţiei babilo-
niene. Schimbarea nu s-a petrecut peste noapte. Ea s-a strecu-
rat atât de subtil, încât numai câţiva au putut recunoaşte pre-
zenţa şi primejdia ei.
Unul dintre aceştia era bătrânul apostol Ioan. După moartea
lui Pavel el a scris:
„Acesta este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El
chiar este în lume acum.” 1 Ioan 4,3.
Spiritul lui Anticrist
În acest verset, Ioan se referă direct la învăţătura ce neagă
faptul că Isus Hristos a venit în carnea omenească. „…şi orice
duh, care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în carne, nu
este de la Dumnezeu.” 1 Ioan 4,3. (Conform cu NKJV.) Deşi poate
nu se vede imediat, există o relaţie foarte apropiată între aceas-
tă înşelăciune şi problemele care au determinat întemniţarea lui
Pavel. Cei care neagă faptul că Hristos a venit în carne, Îl înde-
părtează din locul Său de Legătură între Dumnezeu şi omenire,
şi prin urmare, din poziţia de Cap al bisericii. Odată înfăptuit
acest lucru, următorul pas inevitabil este acela de a-L înlocui cu
fiinţele omeneşti, care doresc să aibă poziţia Sa, şi acesta este
spiritul lui Anticrist. Este acelaşi spirit care i-a pus pe conducă-
torii bisericii apostolice în locul lui Hristos. Acest spirit zideşte
papalitatea.
Asupra conducătorilor bisericii creştine se afla o răspundere
grozavă. Dumnezeu a încercat să le arate că El este marele
Rezolvator de probleme, Cel care dă îndrumările speciale lucră-
torilor Săi, şi că El este Învăţătorul poporului Său. El i-a încu-
rajat să înveţe poporul să privească la Dumnezeu pentru călău-
zire, şi voia ca ei să recunoască, să aprecieze, să respecte şi să
sprijine darul pe care El l-a dat bisericii prin Pavel.
Asupra apostolului se afla de asemenea o mare răspundere,
aceea de a sta neclintit împotriva presiunilor exercitate asu-
pra lui.
Dacă toţi cei implicaţi ar fi urmat calea lui Dumnezeu, bise-
rica unită, triumfătoare şi biruitoare şi-ar fi îndeplinit misiu-
nea, iar sfârşitul ar fi venit repede. Dar conducătorii bisericii
494 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU GREŞEALA LUI PAVEL 495

Cum a fost zidită papalitatea

Dezvoltarea tainei fărădelegii
papalitatea – antihristul Este imperativ să înţelegem cum a fost zidită papalitatea.
Elaborată cu şiretenie de inteligenţa Satanei, ea a fost un ames-
tec între un sistem babilonian pe deplin dezvoltat (biserica
iudaică) şi cei apostaziaţi din biserica apostolică, care se depăr-
Dumnezeu Dumnezeu Dumnezeu taseră de legământul sfânt (vezi Daniel 11,28-30) şi astfel ajun-
seseră să practice aceleaşi procedee ca şi organizaţia de unde
proveneau. Pentru ca acest plan să aibă succes, Satana trebuia
Hristos = Hristos = Hristos = să amăgească pe cei din biserică, care îi slujeau lui de fapt,
Dumnezeu doar doar făcându-i să creadă că erau copiii adevăraţi ai lui Iehova. Pentru
şi om Dumnezeu Dumnezeu a realiza aceasta, el le-a îndreptat atenţia în altă parte de la
nevoia lor de a înţelege şi urma căile lui Dumnezeu. În schimb,
i-a încurajat să se concentreze la zelul lor pentru Dumnezeu, la
spiritul lor de sacrificiu, la dorinţa lor de a promova cauza, la
om stăruinţa lor în slujire şi la rezultatele extraordinare ce au fost
obţinute prin creşterea numărului membrilor, a puterii financia-
omul în re şi extinderea influenţei lor în lume.
om locul lui Când conducătorii priveau la aceste dovezi, erau întăriţi în
Hristos convingerea că slujeau într-adevăr lui Dumnezeu şi că nu avea să
mai dureze mult până la întemeierea Împărăţiei. Asemenea mul-
tor altora, au căzut în capcana de a permite ca dovezile exterioa-
om re să dea la o parte mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, care
declară că Domnul binecuvântează doar acele activităţi ce sunt
în acord cu procedeele Sale. În ciuda sincerităţii şi sacrificiului
asociat în toate practicele lor, ei erau nişte ziditori ai Babilonului.
Prin tacticile sale înşelătoare, Satana poate să-i folosească pe
aceia care cred că sunt dedicaţi distrugerii Babilonului, ca să-l
zidească fără să-şi dea seama. Membrii trupului lui Hristos de
azi trebuie să fie şi mai mult conştienţi de capacităţile Satanei şi
de eforturile sale neobosite de a le pune în practică. Cei care dez-
apostolice erau hotărâţi să meargă pe calea lor, în loc să mear- voltă un respect sănătos pentru lucrarea Satanei, obţinând o
gă pe calea lui Dumnezeu, în ciuda eforturilor Sale iubitoare de cunoştinţă cu privire la înşelăciunile sale, se vor afla mult mai
a-i salva de nebunia lor. puţin în primejdia de a cădea pradă vicleniilor sale.
Când vedem legătura directă dintre deciziile greşite luate în Oamenii prin care Satana a stabilit taina fărădelegii în tână-
biserica creştină şi consecinţele îngrozitoare şi de lungă dura- ra biserică creştină erau bărbaţi de o pietate profundă, de o
tă care au rezultat în mod inevitabil, suntem constrânşi să imoralitate impecabilă şi un zel arzător pentru lucrarea lui
mărturisim că preţul de a părăsi căile lui Dumnezeu nu meri- Dumnezeu. Nimic din activitatea şi atitudinea lor nu arăta că
tă să fie plătit. vor deveni răzvrătiţi.
496 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

Însă intenţiile lor bune nu i-au putut salva nici pe conducă-

tori, nici biserica de la efectele rele ale cursului ales de ei. Odată
ce oamenii se aşează în locul lui Hristos, marea Piesă de legătu-
ră cu ceilalţi membri ai bisericii lui Dumnezeu, seminţele papa-
lităţii au fost deja semănate. Urmează apoi o creştere viguroasă,
până ce în cele din urmă apostaziaţii se unesc pe faţă cu omul
păcatului. Cei care părăsesc legământul sfânt vor face întot-
deauna acest lucru în cele din urmă, oricât de puternic ar nega
ei aceasta. Confederaţia poate nu va avea loc în timpul vieţii
celor care au deviat la început de la principiile corecte, dar gene-
raţiile care vor urma vor fi martorii ei.

Feriţi-vă de aceste principii greşite

În concluzie
Principiile nu s-au schimbat de atunci. Acelaşi spirit duce şi
acum la acelaşi rezultate. De aceea, succesul mişcării prin care
Dumnezeu va încheia în cele din urmă lucrarea Sa, depinde de
refuzul categoric al membrilor ei de a umbla pe calea conducăto-
rilor din biserica creştină de la început, sau să facă un compro-
mis asemenea lui Pavel în acest caz. Trebuie să ne amintim că
odată ce a fost stabilită taina nelegiuirii în cadrul unei mişcări,
nu se mai poate face nimic. Toate mişcările de acest fel din tre-
cut, au trebuit să fie înlocuite printr-o mişcare nouă. Aşa va fi
mereu. Când fiinţele omeneşti uzurpă poziţia lui Hristos ca şi
Cap al bisericii Sale, ea nu mai poate fi biserica Sa. Fiecare din-
tre noi trebuie să ne angajăm a nu mai permite ca aceste princi-
pii greşite să aibă vreun loc în viaţa sau în biserica noastră.
Siguranţa şi succesul nu pot fi obţinute decât pe această cale.
 CAPITOLUL 36

Tragedia evreilor

(O citire atentă şi cu rugăciune a capitolului 6 din Ioan,

împreună cu capitolele 31, 40 şi 41 din cartea Hristos, Lumina
lumii, ne va ajuta să adâncim înţelegerea acestui capitol.)

Lepădare – de ce?

na din întâmplările cele mai triste şi extraordinare din

U istorie este respingerea lui Mesia de către naţiunea
iudeilor. Timp de secole ei au aşteptat venirea Sa, aceasta fiind
cea mai strălucită nădejde a viitorului lor. Profeţiile ce se refe-
reau la această venire constituiau subiectul studiului şi învăţă-
turii lor. Încă din copilărie, când inteligenţa începe să se dezvol-
te, copiii iudei învăţau despre Cel Făgăduit.
Ei cunoşteau chiar şi anul când trebuia să vină, deoarece pro-
feţiile date lui Daniel arătau că vor fi 69 de săptămâni sau 483
de ani de la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului până
la venirea lui Mesia (vezi Daniel 9,25). Printr-un calcul foarte
simplu se putea afla data venirii, luând ca punct de pornire
anul 457 î.Hr.
Nu este de mirare că atunci când Mântuitorul şi ucenicii Săi
au venit predicând că „S-a împlinit vremea, şi împărăţia lui
Dumnezeu este aproape” (vezi Marcu 1,15), s-a trezit imediat
interesul pentru lucrarea Sa. Acesta a fost sporit prin uimitoarele
500 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
minuni făcute de Isus şi prin solia Evangheliei pe care El a
adus-o. Pentru un timp El a fost bine primit şi mii de iudei au
fost convinşi că El este Mesia.
Dar a sosit timpul când popularitatea Sa printre oameni a
pierit dintr-o dată, iar împotrivirea faţă de El a crescut până ce
aproape întreaga naţiune a strigat să fie răstignit. Naţiunea
chemată de Dumnezeu pentru a fi poporul Său deosebit, prin
care urmau să fie date lumii cele mai minunate binecuvântări, a
pierdut legătura cu cerul, speranţa pentru viaţa veşnică şi locul
ei în lume.
Aceste lucruri nu s-au întâmplat fără un motiv bun. De ce
acest popor care avea o credinţă atât de puternică în
Mântuitorul că va rezolva problemele lor la venirea Sa, care a
studiat continuu Scripturile, fiind gata să facă orice sacrificiu
pentru cauză, a devenit atât de împotrivitor faţă de Fiul lui
Dumnezeu şi faţă de principiile Sale de neprihănire?
Pe scurt, ei şi-au construit propriile concepţii cu privire la
modul în care El trebuia să le rezolve problemele. Ei se aşteptau
ca El să adauge puterea Sa făcătoare de minuni la planurile şi
soluţiile lor pentru problemele existente. În felul acesta ei L-au
destituit pe Dumnezeu din locul Său unic de Rezolvator de pro-
bleme. Ei au pierdut din vedere căile lui Dumnezeu şi nu au
putut intra în odihna Sa. Credinţa lor a pierit în totalitate, şi ei
au căzut „în aceeaşi pildă de neascultare” (Evrei 4,11) ca şi
părinţii lor din pustie.
Un ajutor?
În timpul secolelor ce au precedat prima venire, iudeii au avut
o mare problemă, despre care ştiau. Se aflau în robia unor vrăj-
maşi puternici, ultimii fiind romanii, şi ei au recunoscut în mod
corect că aceasta era o problemă naţională. Dar nu au văzut că
motivul pentru această situaţie dificilă se găsea în persistenţa lor
de a-L îndepărta pe Dumnezeu din rolul Său de Rezolvator de pro-
bleme. Problema a început la scurt timp după ce au părăsit
Egiptul, când, împotrivindu-se planurilor lui Dumnezeu pentru
ei, au recuperat armele de la egiptenii morţi, care au fost aduşi de
valuri pe ţărmul Mării Roşii. La Cadeş-Barnea, ei au mers un pas
TRAGEDIA EVREILOR 501
mai departe alegând un comitet omenesc pentru a cerceta ţara şi
plănui ocuparea ei. Mai târziu au cerut un împărat asemenea
naţiunilor înconjurătoare, adâncindu-se şi mai mult în necazuri.
Când izraeliţii s-au confruntat cu dezastrul ce a urmat atacu-
lui lui Nebucadneţar, Dumnezeu i-a eliberat pe deplin, dar în
cele din urmă au fost din nou subjugaţi. Ar fi putut fi din nou eli-
beraţi dacă I-ar fi îngăduit lui Dumnezeu să le rezolve probleme-
le, dar au refuzat cu mândrie şi încăpăţânare. Cei ce s-au întors
din captivitate au arătat că nu au învăţat nimic din istoria lor,
pentru că după aceea s-au aşezat sub stăpânirea romanilor.
Persistând în refuzul de a-L lăsa pe Dumnezeu să-Şi ocupe locul
Său de drept în mijlocul lor, ei au continuat să-şi agraveze situa-
ţia, pentru că nu au învăţat niciodată lecţia care spune că, din
moment ce faptele omeneşti produc atâtea necazuri, atunci mai
multe fapte omeneşti vor înrăutăţi situaţia.
Neschimbaţi şi nepocăiţi, iudeii aşteptau venirea lui Mesia.
Nu se gândeau la El ca la Rezolvatorul lor de probleme, ci ca la
Unul care avea să adauge puterea Sa cea mare la soluţiile pe
care deja le aveau. L-au pus pe Mântuitorul cel iubitor în rolul
de ajutător, nerecunoscând faptul că poziţiile trebuia inversate.
În mod natural, se puteau gândi doar la soluţii de tip militar,
pentru că aceasta le era istoria. Biruinţele câştigate de David
asupra filistenilor au fost un model pentru planurile lor de a
birui pe romani, dar le lipsea puterea pentru a pune în aplica-
re aceste planuri, aşa că priveau la Mesia ca El să folosească
puterea Sa cea mare pentru a realiza ce au plănuit ei. Se gân-
deau la masacrarea crudă a romanilor, la întemeierea
Ierusalimului ca şi capitală mondială, iar ei înşişi să fie înălţaţi
ca cel mai puternic şi bogat popor de pe pământ. Deoarece
aceasta ajuta la împlinirea planurilor sale, Satana a sprijinit
aceste visuri până ce au devenit o obsesie împătimită şi de nes-
chimbat pentru iudei.
Când Hristos a venit în cele din urmă, entuziasmul iudeilor
s-a aprins, pentru că au recunoscut în El puterea de care
aveau nevoie pentru a a-şi împlini planurile. Dar nu aveau
nici un interes faţă de El ca Făcător de planuri sau Rezolvator
de probleme, şi nu aveau nici o dispoziţie ca să-L accepte ca
atare, deoarece aveau propriile soluţii la problemele existen-
te. Astfel, ei nu cunoşteau căile lui Dumnezeu, nu au putut
502 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
intra în odihna Sa, şi nu erau în realitate acei păzitori credin-
cioşi ai Sabatului care pretindeau cu mândrie că sunt.
Cât de contrar era aceasta cursului pe care ar fi trebuit să-l
urmeze! Mărturia istoriei ar fi trebuit să-i înveţe că nu puteau
face planuri care să le rezolve problemele. Pocăindu-se adânc
pentru greşelile trecutului, ei trebuia să-şi golească minţile de
toate planurile şi să supună toate greutăţile lor lui Mesia, fiind
cu totul voitori să accepte orice soluţie oferită. Dacă ar fi proce-
dat astfel, istoria lor ar fi fost cu totul diferită.
În loc de aceasta, înainte de a veni Hristos, ei aveau deja toate
planurile făcute pentru El. După vederea lor, tot ce trebuia El să
facă era ca să adauge puterea Sa cea mare la planurile lor, şi suc-
cesul era garantat. Mulţi care pretindeau a fi Mesia, foarte bine-
voitori să sprijine planurile făcute de popor, au apărut şi au dis-
părut înainte de venirea Sa, dar nici unul dintre ei nu poseda
capacităţile extraordinare manifestate de Hristos. În scurt timp
poporul era convins că El putea face tot ce cereau ei, şi L-au urmat
nerăbdători, cerându-I să ocupe rolul stabilit de ei pentru El.
Deoarece Hristos Se născuse iudeu, ca şi ei, au aşteptat ca El
să-i urască pe romani la fel de intens şi neînduplecat după cum
o făceau ei. Dacă ar fi fost înzestraţi după cum era Hristos, ar fi
ştiut ce să le facă vrăjmaşilor lor, şi de aceea I-au cerut şi Lui, ca
fiu al lui Avraam, să facă la fel. Nu fusese El trimis de
Dumnezeul lor, care, credeau ei, îi favoriza doar pe ei?
Nesocotirea voinţei naţionale avea să fie privită ca o crimă la fel
de mare ca şi trădarea. A nu acţiona după cum hotărâseră ei că
trebuie să facă Cel trimis de Dumnezeu, era considerat a fi o
crimă şi mai mare. Pentru prima abatere ei L-au condamnat la
moarte. Pentru a doua, au adăugat la aceasta şi ocara crucii.
Hristos a murit ca un trădător al principiului conform căruia
omul trebuie să facă planuri în locul lui Dumnezeu.
Aşteptări greşite
Un studiu atent al evenimentelor ce au condus la răstignirea
lui Hristos va oferi lecţii de mare valoare oricărei persoane, care
doreşte să-I slujească într-adevăr lui Dumnezeu în acord cu căile
şi principiile Sale.
TRAGEDIA EVREILOR 503
Înainte de predica de pe Munte, au avut loc o serie de eveni-
mente ce au încurajat convingerea că eliberarea era aproape.
Hristos preschimbase apa în vin, adunase în jurul Său o mică
ceată formată din doisprezece ucenici, curăţise templul, săvârşise
câteva minuni de vindecare uimitoare, nesocotise autoritatea
sinedriului în ce priveşte dreptul Său de a vindeca în ziua de
Sabat şi anunţase că împărăţia lui Dumnezeu era aproape. Nu
este de mirare că ucenicii şi poporul s-au adunat cu ocazia predi-
cii de pe Munte nutrind mari aşteptări ca să audă un anunţ refe-
ritor la o împărăţie eliberată de sub dominaţia romană. Ucenicii
şi-au ocupat locul lor lângă Mântuitorul, aşezându-se între El şi
mulţimea cea mare, care aştepta cu nerăbdare să audă declaraţia
că împărăţia universală a iudeilor era pe cale de a fi înfiinţată.
„Când a văzut Isus mulţimea, S-a suit pe munte; şi după ce a
şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vor-
bească şi să-i înveţe astfel…” Matei 5,1.2.
Ce se petrecea în mintea ascultătorilor lui Hristos?
„Cuprinşi de simţământul că se puteau aştepta la ceva
neobişnuit, ucenicii se adunară cu toţii aproape de Învăţătorul
lor. Din întâmplările care avuseseră loc în dimineaţa aceea, ei
căpătaseră asigurarea că în curând avea să fie anunţat ceva
deosebit cu privire la Împărăţia pe care, după cum doreau din
toată inima, El avea s-o întemeieze peste puţin timp. Un simţă-
mânt de aşteptare străbătea mulţimea şi feţele doritoare dădeau
dovadă de un adânc interes.
Şi, cum şedeau pe costişa înverzită, aşteptând cuvintele divi-
nului Învăţător, inimile lor erau pline de gânduri despre slava
viitoare. Erau de faţă cărturari şi farisei, care aşteptau ziua
când aveau să stăpânească peste romanii atât de urâţi de ei şi
peste bogăţiile şi splendoarea marelui imperiu al lumii.
Sărmanii ţărani şi pescari nădăjduiau să audă asigurarea că
nenorocitele lor cocioabe, hrana sărăcăcioasă, viaţa de muncă
trudnică şi teama de lipsă, aveau să fie înlocuite cu case îmbel-
şugate şi zile de viaţă plăcută. În locul acelui veşmânt aspru,
care era acoperământul lor în timpul zilei şi aşternutul lor în
timp de noapte, trăgeau nădejde că Hristos avea să le dea veş-
mintele bogate şi costisitoare ale cuceritorilor lor.
Toate inimile palpitau de trufaşă nădejde că, în curând, Israel
avea să fie onorat în faţa naţiunilor, ca popor ales al Domnului,
504 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
iar Ierusalimul urma să fie înălţat la rangul de capitală a unui
imperiu universal.” Cuvântări de pe Muntele Fericirilor, cap. 2,
ultimele trei paragrafe.
Hristos nu venise ca să le ofere dintr-o dată bogăţie şi putere.
Acesta ar fi fost cel mai rău lucru ce l-ar fi putut face pentru ei.
Ceea ce aveau ei nevoie era o schimbare a caracterului. Numai
după ce inimile lor aveau să fie transformate, astfel încât să
poată iubi şi pe cei mai răi vrăjmaşi, putea să li se încredinţeze
în siguranţă bogăţia şi puterea. Din păcate, singurul lor vis era
ca sărăcia lor să fie schimbată dintr-o dată în bogăţie, fiind
încrezători că aceasta avea să le aducă o fericire nemărginită.
Astăzi oamenii urmăresc acelaşi obiectiv, cumpărând mereu
lozuri, făcând pariuri la fotbal şi căutând alte mijloace prin care
să se îmbogăţească repede. Uneori, câştigătorii înnebuniţi de
bucurie sunt prezentaţi la ştiri, spre invidia celor care nu au fost
atât de norocoşi. Dar cei care au trăit în sărăcie, deseori nu pot să
facă faţă problemelor şi responsabilităţilor pe care le aduce achi-
ziţionarea bruscă de bogăţie şi putere, iar unii ajung până acolo
încât să blesteme ziua în care au fost „binecuvântaţi” cu o bogăţie.
Tot aşa era şi situaţia lui Israel. La început totul ar fi părut
promiţător, pe măsură ce ei înaintau uniţi împotriva vrăjmaşu-
lui lor comun, romanii. În această fază, ar fi fost prea preocupaţi
ca să se mai îngrijoreze cu privire la distribuţia bogăţiei şi pute-
rii. Dar, imediat ce vrăjmaşul avea să fie biruit, ar fi început să
se lupte între ei pentru pradă. Fiecare trăsătură rea – lăcomia,
pofta, gelozia, mândria, ura, etc. – ar fi fost stimulată în cel mai
înalt grad. Corupţia, violenţa şi mizeria ar fi venit asupra ţării
şi a poporului, în timp ce se luptau între ei pentru câştig.
Izraeliţii nu puteau să prevadă rezultatul înfricoşător al planu-
rilor lor, dar Mântuitorul putea face aceasta, şi El îi iubea prea
mult ca să permită ca puterea Sa să fie folosită pentru a aduce
astfel de rezultate teribile.
Concepţii greşite
Acesta nu a fost singurul motiv pentru care Hristos nu a
putut să accepte şi să aducă la îndeplinire planurile lor. Iudeii
nu aveau nici o idee despre adevăratul caracter al lui
TRAGEDIA EVREILOR 505
Dumnezeu. Pentru ei, ca şi pentru majoritatea, El era un distru-
gător care ucidea fără milă pe vrăjmaşii Săi, folosind forţa pen-
tru a rezolva problemele. Nutrind ideea că ei erau favoriţii ceru-
lui, erau siguri că Dumnezeu îi ura pe romani la fel de mult ca
şi ei, şi că avea să-i nimicească, făcând aceasta pentru ei. Nu
ştiau că El îi iubea pe romani la fel de mult ca şi pe iudei, şi că
nu avea să nimicească niciodată o naţiune pentru a face pe plac
alteia, pe care o iubea la fel de mult. Hristos a venit pentru a
salva întreaga lume, nu doar pe izraeliţi. Acest lucru nu încăpea
în mintea lor, din cauza prejudecăţilor pe care le aveau.
Aceşti factori L-a pus pe Hristos în poziţia în care nu putea să
accepte sau să împlinească planurile iudeilor. În plus, El nu
avea nevoie de planurile lor defectuoase, pentru că Tatăl Său
deja concepuse soluţii perfecte pentru fiecare problemă. Dacă
Hristos s-ar fi abătut în vreun fel de la planurile divine, nu ar
mai fi avut nici un rost venirea Sa pe pământ. Dar, din fericire,
în ciuda presiunii continue făcute asupra Lui de către oamenii
în mijlocul cărora a trăit şi lucrat, El a refuzat categoric să lucre-
ze independent de scopurile Tatălui Său.
„Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de
la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face
Tatăl, face şi Fiul întocmai.” Ioan 5,19.
Predica de pe Munte
Natura şi principiile împărăţiei pe care Tatăl a trimis pe Fiul
Său ca să o întemeieze, au fost explicate în Predica de pe Munte
(vezi Matei 5). A fost o descoperire frumoasă şi plină de slavă a
luminii şi puterii divine, dar poporul nu venise pentru a auzi
astfel de lucruri. Totuşi, la acest punct din timp Hristos nu a
atacat direct concepţiile lor greşite.
„Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreţii lumeşti. În
Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase
printr-o greşită educaţie şi să le dea ascultătorilor Săi o dreap-
tă concepţie despre Împărăţia şi despre caracterul Său. Dar El
n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii
adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării
lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune
506 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor
despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condi-
ţiile intrării în această Împărăţie, lăsându-i pe ei să tragă con-
cluziile privitoare la natura ei. Adevărurile pe care El le-a
învăţat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pen-
tru mulţimea care-L urma pe Isus. Nu mai puţin ca ei, noi tre-
buie să învăţăm principiile fundamentale ale Împărăţiei lui
Dumnezeu.” Hristos, Lumina lumii, cap. 31, par. 6.
Poporul era nedumerit. Veniseră să asculte un discurs răzbu-
nător împotriva romanilor, primind făgăduinţa că „războiul
sfânt” urma să înceapă foarte curând, că vrăjmaşii urmau să fie
înfrânţi, iar iudeii aveau să fie înălţaţi ca stăpâni ai lumii. În loc
de aceasta ei au ascultat idealuri frumoase de iubire, pace şi
puritate, care nu se împăcau deloc cu aşteptările lor.
Ar fi fost interesant să putem auzi discuţiile ce au avut loc la
masa din seara aceea. Ne putem închipui cum taţii au fost asal-
taţi cu întrebări din partea membrilor familiei, care voiau să ştie
cum putea fi acest om Mesia, când El nu a spus nimic despre
„adevărata” misiune a lui Mesia. Unii poate că au răspuns ară-
tând că un astfel de Eliberator trebuia să fie foarte precaut din
cauza soldaţilor romani care erau prezenţi, şi care fuseseră tri-
mişi ca să raporteze autorităţilor fiecare cuvânt rostit de El.
Astfel că în mod evident, Isus nu a putut să le spună lucrurile
pe care dorea să le spună, şi adevărata intenţie a misiunii Sale
a fost ascunsă cu grijă în spatele expresiilor nevinovate şi fru-
moase pe care le-au auzit în ziua aceea. Ar fi fost foarte rău pen-
tru cauză dacă atenţia romanilor ar fi fost atrasă în mod prema-
tur asupra adevăratului scop al venirii Mântuitorului. Aşa au
declarat aceşti bărbaţi pe un ton solemn.
Aceste argumente au liniştit poporul pentru o vreme, şi au
continuat să-L urmeze pe Hristos aşteptând mereu ca în
curând El să-Şi afirme autoritatea, să-Şi exercite puterile Sale
minunate şi să aducă la îndeplinire planurile lor. În fiecare
minune săvârşită ei au văzut asigurarea că momentul mult
dorit se apropia. Între timp, Hristos a continuat să meargă
neabătut pe calea credincioşiei faţă de planurile lui
Dumnezeu, rămânând neclintit în faţa presiunii crescânde din
partea poporului, care se ţinea agăţat de visul lui cu o hotărâ-
re neînduplecată.
TRAGEDIA EVREILOR 507
Hrănirea celor 5000
Această situaţie nu putea să rămână aşa pentru totdeauna.
Trebuia să vină timpul când adevărul urma să facă lumină în
minţile iudeilor, şi ei aveau să fie copleşiţi de decepţia zdrobitoa-
re că Hristos nu avea să procedeze după cum se aşteptau ei şi
după cum pretindeau de la El. Acest timp a sosit la hrănirea
celor cinci mii. Pe parcursul acelei zile lungi, Hristos a rostit
cuvântul vieţii, care le-a plăcut şi i-a încântat atât de mult, încât
nu şi-au dat seama că a trecut ora mesei. Asfinţitul soarelui
arăta că ziua s-a sfârşit şi a început să se facă simţită foamea
fizică. În marea Sa iubire şi milă, Hristos nu i-a lăsat să plece
nemâncaţi, ci luând hrana ce I-a fost oferită – cinci pâini de orz
şi doi peşti – a înmulţit această mică rezervă până ce a fost hră-
nită întreaga mulţime (vezi Matei 14,13-21).
Mulţimea şi ucenicii erau acum convinşi că Hristos era Mesia.
Orice îndoială fusese îndepărtată şi credinţa lor în Hristos era
neumbrită în acel moment. Asemenea unei brize proaspete care
suflă dinspre ocean spre ţărm într-o zi fierbinte, convingerea şi
entuziasmul s-a răspândit asupra acelei vaste mulţimi. Cu un
entuziasm intens şi nerăbdător au şoptit cuvintele: „Cu adevă-
rat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.” Ioan 6,14.
Dincolo de această declaraţie adevărată, în minţile oamenilor se
ascundeau gânduri egoiste.
„Toată ziua, convingerea aceasta sporise şi căpătase putere.
Actul acesta suprem era asigurarea că mult aşteptatul
Eliberator era între ei. Nădejdile oamenilor creşteau mereu şi
mereu. Acesta este Cel care va face din Iudea un paradis
pământesc, o ţară în care să curgă lapte şi miere. El poate să
împlinească orice dorinţă. El poate să sfărâme puterea romani-
lor atât de detestaţi. El poate să elibereze pe Iuda şi
Ierusalimul. El poate să vindece pe soldaţii răniţi în luptă. El
poate să asigure hrană pentru oşti întregi. El poate să cucereas-
că neamuri şi să dea lui Israel stăpânirea de mult căutată.”
Hristos, Lumina lumii, cap. 40, par. 2.
Cu siguranţă Hristos poseda puterea fizică necesară pentru a
îndeplini fiecare din aceste speranţe, dar caracterul Său plin de
iubire infinită, neprihănire şi dreptate L-a împiedicat să facă
cea mai mare parte din aceste lucruri. De exemplu, El ar fi putut
508 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
să vindece soldaţii răniţi în luptă, dacă ei aveau credinţa nece-
sară şi nu doreau vindecarea doar ca să se întoarcă să-şi măce-
lărească vrăjmaşii. Din punct de vedere umanitar, El putea să
vindece ambele trupe fără părtinire dar, cu siguranţă, nu putea
merge înaintea oştirii iudeilor pentru a cuceri alte naţiuni.
Poporul nu a înţeles acest lucru. În mintea lor, răspunderea
lui Hristos ca fiu al lui Avraam era aceea de a folosi puterea Sa
minunată după cum ar fi folosit-o ei, dacă ar fi posedat-o. A nu
proceda astfel era în ochii lor o trădare a cauzei naţionale şi a
încrederii sfinte, o crimă care merita pedeapsa cu moartea. Erau
siguri că Hristos nu avea să-i dezamăgească, şi căutau să vadă
la El semne cum că timpul era aproape.
Forţând lucrurile
Dar Hristos nu a arătat nici o dispoziţie de a pretinde poziţia
de conducător al naţiunii sau de a-i ucide pe romani, iar poporul
a tras concluzia că El era atât de umil, bun şi fără pretenţii,
încât nu avea să împlinească niciodată „misiunea” Sa.
După gândirea lor era o chestiune simplă. Erau încrezători că
ei aveau planurile ce urmau să le asigure eliberarea de sub domi-
naţia romană şi că El avea puterea de a le aduce la îndeplinire. Se
aşteptau ca El să Se ridice la înălţimea ocaziei şi să Se afirme ca
şi conducător militar al lor, dar se vedea tot mai clar că nu avea
de gând să facă astfel. Se confruntau acum cu o problemă gravă.
Simţeau că trebuie cu orice preţ ca Hristos să-Şi folosească pute-
rea în favoarea planurilor lor, aşa că erau presaţi să ia problema
în mâinile lor şi să-L forţeze pe Hristos să accepte titlul de rege.
Exista un singur curs corect de acţiune, pe care iudeii trebu-
ia să-l urmeze după hrănirea celor cinci mii. Trebuia să recu-
noască faptul că Hristos Se găsea sub călăuzirea personală a
Tatălui Său, şi trebuia lăsat să aducă la îndeplinire acele direc-
tive. Trebuia să accepte planurile pe care Domnul le făcea pen-
tru ei şi să nu se ţină cramponaţi de hotărârea lor atât de mult
nutrită de a-i distruge pe romani.
Dar poporul iudeu lucra după principii diferite, căci nu au voit
să lase ca această ocazie minunată să treacă nefolosită, fiind cu
toţii de aceeaşi părere că ceva trebuia făcut. Aşa că au abordat
TRAGEDIA EVREILOR 509
problema într-un mod tipic omenesc, folosindu-se de avantajul
acestei mari adunări, ajungând imediat la decizia unanimă că,
pentru „slava lui Dumnezeu şi înaintarea împărăţiei Sale”, tre-
buia să-L ia pe Hristos cu forţa şi să-L oblige să fie împărat.
Dacă El era atât de modest, aveau să-L ajute ei. Dar Mântuitorul,
care citea în inimile lor ca într-o carte deschisă, a nimicit măre-
ţele lor aşteptări.
„Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L
facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” Ioan 6,15.
În această întreprindere, destinată să garanteze aducerea la
îndeplinire a planurilor lor de mărire lumească, nu exista nici
o urmă de plănuire dumnezeiască. Hristos ştia că era contrară
intenţiilor lui Dumnezeu, aşa că nu a putut să accepte îndru-
mările lor fără ca să distrugă întreaga Sa misiune. A refuzat să
accepte poporul ca făcător de planuri în locul lui Dumnezeu.
Dacă ar fi făcut astfel, El ar fi părăsit legământul sfânt şi s-ar
fi unit cu taina fărădelegii, şi astfel Satana şi îngerii săi ar fi
ieşit biruitori. Întreaga împărăţie satanică ar fi răsunat de
strigăte de bucurie, dacă Hristos ar fi făcut o astfel de greşea-
lă fatală.
Iudeii şi apostolii nu ar fi putut să adopte un curs mai rău ca
acesta. Ei au făcut exact ceea ce diavolul voia ca ei să facă, şi i-a
făcut o plăcere deosebită să-i vadă atât de înşelaţi, încât îşi
închipuiau că Îi slujeau doar lui Dumnezeu.
O atitudine lipsită de logică?
A fost cel mai bun lucru pentru soarta omenirii şi pentru
rezultatul final al marii controverse că Hristos nu S-a supus.
Dacă Mântuitorul ar fi făcut vreo concesie cererilor elaborate
de către comitetul convocat în grabă, ar fi sacrificat misiunea
Sa şi ar fi distrus orice nădejde de salvare a neamului ome-
nesc. Satana ar fi triumfat în totalitate, nu doar într-o măsură
trecătoare şi limitată. Cancerul păcatului şi-ar fi răspândit
tentaculele sale nimicitoare în cercuri tot mai mari, până ce ar
fi cuprins şi distrus întregul univers. Prevenirea unui astfel de
rezultat teribil atârna de refuzul categoric din partea lui
Hristos, de a permite în acea zi ca altcineva în afară de
510 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu să fie Făcătorul Său de planuri. Dacă Pavel ar fi
procedat la fel în Ierusalim, ce istorie diferită ar fi cunoscut
biserica!
În timp ce mulţimea şi ucenicii erau nerăbdători să aducă la
îndeplinire hotărârea lor, Hristos a recunoscut cu o claritate de
cristal principiile pe care ei le încălcau şi consecinţele cumplite
ce aveau să urmeze acţiunilor lor. De aceea, El a refuzat să Se
alăture la vreunul din planurile lor.
În acea zi, Hristos a stat complet singur. Nici chiar ucenicii,
care primiseră binecuvântări directe în urma lucrării Sale, nu
au înţeles aşa cum înţelegea El conflictul dintre taina lui
Dumnezeu şi taina fărădelegii. Cel puţin ar fi putut lua o pozi-
ţie neutră, iar cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face ar fi
fost să arate mulţimii natura exactă a fărădelegilor lor, şi să-i
înveţe care era cursul corect pe care trebuia să-l urmeze. Dar în
loc de a face aceasta, ucenicii au ocupat cea mai rea poziţie, încu-
rajând mulţimea ca să-L oblige pe Domnul lor să devină împă-
rat. Ei au făcut aceasta, nu pentru că erau răi în inima lor sau
pentru că doreau să distrugă lucrarea lui Hristos, ci pentru că
nu înţelegeau natura controversei în care erau implicaţi.
Faptul că Hristos a stat complet singur nu L-a făcut să apele-
ze la vreun compromis. Ceea ce-L preocupa pe El era împlinirea
voinţei Tatălui. El avea să aducă la îndeplinire planurile lui
Dumnezeu chiar dacă era singurul care le vedea şi înţelegea, şi
pentru a face aceasta trebuia să Se împotrivească eforturilor
hotărâte ale lumii întregi, să facă faţă zădărnicirii aparente a
misiunii Sale şi să sufere pe nedrept o moarte crudă. Dar
Hristos, fiind un adevărat slujitor al Celui Preaînalt, nu S-a
îngrijorat în ce priveşte urmările. Şi-a îndeplinit cu credincioşie
datoria, lăsând urmările pe seama lui Dumnezeu. Nu exista nici
un factor, presiune sau argument în cer sau pe pământ, care să-L
facă să-Şi schimbe principiile în vreun fel sau altul.
Pentru ucenici, atitudinea lui Hristos, pe care o socoteau în mod
evident ca fiind idealistică, lipsită de simţul realităţii, părea a fi o
nebunie. Nu era nimic logic în ea, căci au trebuit să vadă cum se
ducea o zi plină de ocazii, fără a trage nici un folos din ea şi fără a
obţine nici un rezultat vizibil. Acesta era un gând insuportabil pen-
tru ei, căci nu puteau vedea nici o logică în căile lui Hristos. Este
important să ţinem mereu cont că modul de procedare al lui
TRAGEDIA EVREILOR 511
Dumnezeu pare lipsit de logică pentru noi. Acest fapt este atât de
puţin apreciat, încât oamenii tind să respingă îndrumările divine
pe care nu le pot înţelege. În schimb, urmează planurile lor pe care
simt că le pot înţelege şi care le par logice şi practice. Dacă şi-ar da
seama că resping singurele căi ce pot duce la succes în favoarea
unor căi ce nu pot avea succes, şi-ar schimba cu siguranţă poziţia.
Hristos nu a refuzat poporului libertatea de a face cu vieţile
lor după cum voiau, dar nu le-a dat dreptul de a îndruma viaţa
Sa. Nu trebuia să primească îndrumări de la nimeni în afară de
Tatăl Său ceresc, care era Făcătorul Său de planuri. Din acest
motiv El i-a îndemnat pe ucenicii Săi să se îmbarce pentru
Capernaum, în timp ce El a rămas să dea drumul mulţimii.
Pentru binele lor era esenţial ca ucenicii să fie departe de acea
scenă. Aşa că Hristos i-a trimis mai întâi pe ei, aceasta oferin-
du-I libertatea de a Se ocupa singur de mulţime.
„Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în cora-
bie, şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da dru-
mul mulţimii.” Matei 14,22.
Separarea de Hristos
Când poporul a plecat întristat şi supărat, ei şi-au dat seama
că exista prea puţină speranţă ca planurile lor să primească
aprobarea lui Hristos. Experienţa lor este o altă ilustrare a ade-
vărului conform căruia „credinţa fără fapte este zadarnică.”
Iacov 2,20.
După cum am văzut, credinţa amestecată cu fapte omeneşti
este o credinţă fără faptele lui Dumnezeu, după cum defineşte
Iacov credinţa fără fapte în textul de mai sus. Singurul rezultat
al unui astfel de amestec dintre credinţă şi fapte omeneşti este
o credinţă moartă, care este o necredinţă întunecată. Cea mai
sigură cale pentru a distruge o experienţă vie, plină de credinţă
este aceea de o amesteca cu fapte, planuri şi soluţii omeneşti.
Acest amestec garantează distrugerea celei mai puternice cre-
dinţe, lucru demonstrat cu putere în această istorie.
Când cei cinci mii au fost hrăniţi în mod miraculos, credinţa lor
în Hristos ca Mesia era foarte puternică. Nici o îndoială nu le întu-
neca viziunea şi erau siguri că Cel Făgăduit Se afla într-adevăr în
512 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
mijlocul lor. Erau entuziaşti şi încrezători, emoţionaţi şi fericiţi.
Viitorul părea plin de cele mai strălucite perspective. Nu se
îndoiau cu privire la capacităţile minunate ale lui Hristos şi
erau siguri că El era mai mult decât capabil să împlinească pla-
nurile lor „excepţionale” pe care le făcuseră pentru El.
Dacă ar fi acceptat lucrările lui Dumnezeu la acest punct din
timp şi le-ar fi combinat cu credinţă, rezultatele ar fi fost minu-
nate. Dar nu au făcut aceasta. În planurile făurite de ei în acea
zi nu exista nici o urmă de participare divină. Totul a venit de la
ei şi nimic de la Dumnezeu. Mai rău de atât, chiar dacă ei nu
ştiau – căci credeau că fac cu adevărat lucruri mari pentru
Dumnezeu – planurile lor erau cu totul opuse scopurilor Sale.
Rezultatul natural nu putea fi altul decât moartea credinţei lor.
Trimiterea ucenicilor de la faţa locului nu a rezolvat imediat
problema lor lăuntrică, chiar dacă încordarea situaţiei generale
a scăzut. Însă ei nu fuseseră nicidecum eliberaţi de înclinaţia de
a-L forţa pe Hristos să devină împărat împotriva voinţei Sale şi
a Tatălui Său. Calea pe care au apucat a zidit necredinţă în ei şi
i-a despărţit de Domnul lor, care Se putea alătura lor doar
atunci când, cu inimi într-adevăr smerite, aveau să-şi dea seama
de nevoia lor şi să se întoarcă la căile lui Dumnezeu.
Învăţătura cuprinsă în despărţirea lui Hristos de ucenicii Săi
în acest timp, nu trebuie trecută cu vederea. Înlocuirea voinţei
lui Dumnezeu cu căile omeneşti va despărţi întotdeauna persoa-
nele individuale şi marile mişcări de Făcătorul lor. Satana ştie
aceasta mai bine decât noi şi de aceea lucrează neîncetat să
pună procedeele omeneşti în locul celor divine. Ori de câte ori
avem simţământul despărţirii de Dumnezeu ar fi bine să verifi-
căm procedeele noastre ca să vedem dacă sunt în acord cu căile
lui Dumnezeu. Dacă nu sunt, vor crea o prăpastie tot mai mare
între noi şi Făcătorul nostru. În mod asemănător, când ucenicii
s-au depărtat de ţărm zidind necredinţă în inimile lor, ei s-au
separat tot mai mult de Hristos.
În mod natural, ei se vedeau pe ei înşişi ca unii care Îl iubeau
pe Dumnezeu şi pe Israel şi erau zeloşi pentru stabilirea împă-
răţiei, în timp ce Hristos părea cu totul indiferent faţă de aceste
interese. Au început să se întrebe de a cui parte era El şi dacă
nu cumva era un impostor. În timp ce trebuie să recunoaştem
zelul ucenicilor pentru cauza lui Dumnezeu, este evident că ei
TRAGEDIA EVREILOR 513
nu înţelegeau natura împărăţiei Sale sau a procedeelor prin
care trebuia întemeiată. Această neştiinţă nu i-a salvat de la
consecinţele rele ale cursului lor de acţiune, chiar dacă Domnul
veghea asupra lor, făcând tot ce putea ca să-i protejeze de ei
înşişi. Trebuie să învăţăm bine această lecţie, căci oamenii sunt
convinşi că atunci când au motive bune şi cele mai bune inten-
ţii, aceasta va compensa şi chiar va sfinţi procedeele greşite.
Însă niciodată nu va fi astfel.
De la credinţă la necredinţă
Pentru ucenici, consecinţele rele ale necredinţei lor au fost
distrugerea credinţei şi despărţirea de Dumnezeu. Rezultatul
final este descris în următoarele cuvinte:
„Necredinţa punea stăpânire pe mintea şi pe inima lor. Dorul
după onoare îi orbise. Ştiau că Isus era urât de farisei şi erau
nerăbdători să-L vadă înălţat acolo unde socoteau că trebuie să
fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învăţător care putea săvârşi
minuni puternice şi totuşi să fie insultaţi ca nişte înşelători era o
încercare pe care cu greu o puteau suporta. Urmau să fie mereu
priviţi ca fiind urmaşii unui profet mincinos? Nu-Şi va lua Hristos
niciodată autoritatea de împărat? De ce El, care avea o putere
atât de mare, nu Îşi descoperea adevărata identitate, ca să le facă
viaţa mai puţin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan
Botezătorul de la moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei uce-
nicii, până au adunat în jurul lor o mare întunecime spirituală. Se
întrebau chiar dacă nu cumva Hristos ar fi un înşelător, cum pre-
tindeau fariseii.” Hristos, Lumina lumii, cap. 40, par. 9.
Ce schimbare a fost aceasta de la credinţa şi entuziasmul
manifestate cu doar câteva ore înainte! Aceasta este o demons-
traţie izbitoare în ce priveşte efectul mortal al amestecului fap-
telor omeneşti cu credinţa cea vie. Satana ne ispiteşte ca să ne
distrugă credinţa adăugând la ea faptele noastre. Dacă coope-
răm cu el în felul acesta, credinţa noastră va pieri sigur.
Ucenicii erau adânc tulburaţi, pentru că în ochii lor Hristos
nu „…Îşi descoperea adevărata identitate”. Dar tocmai aceasta
a făcut El. Incapacitatea lor de a vedea aceasta se datora vede-
rilor lor eronate despre caracterul Mântuitorului şi al lucrării
514 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Sale. În ciuda acestui lucru, ei nu aveau nici o scuză că au căzut
în cursa pe care Satana o pregătise pentru ei, pentru că dispu-
neau de o protecţie deplină dacă ascultau de principiul conform
căruia Hristos trebuia lăsat să împlinească voinţa Tatălui, liber
de orice presiune sau amestec din partea lor. Când nu au reuşit
să-L influenţeze să împlinească voinţa lor, ei au nutrit gânduri
întunecate, murmurând împotriva Lui, în loc să stăruiască asu-
pra adevărurilor binecuvântate pe care le învăţaseră în acea zi.
Calea pe care trebuia să o urmeze aceşti bărbaţi este descrisă
în următorul paragraf:
„Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minuna-
te ale lui Hristos. Li se păruse că cerul se coborâse pe pământ.
Amintirea acelei zile scumpe şi slăvite ar fi trebuit să le umple
inimile de credinţă şi nădejde. Dacă din prisosul inimii ar fi vor-
bit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispită. Dar dezamă-
girea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui
Hristos: ,Adunaţi ce-a rămas, ca nimic să nu se piardă.’ Acelea
fuseseră ceasuri de mari binecuvântări pentru ucenici, dar ei le
uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate. Gândurile lor
erau furtunoase şi nebuneşti, şi Domnul le-a dat altceva pentru
a le ocupa mintea şi pentru a le mişca sufletele. Deseori,
Dumnezeu face lucrul acesta atunci când oamenii îşi creează
singuri poveri şi greutăţi. Ucenicii nu aveau nici un motiv real
pentru care să se frământe. Dar primejdia se apropia cu repezi-
ciune.” Hristos, Lumina lumii, cap. 40, par. 10.
O hotărâre oarbă
În ce priveşte mulţimea, s-a întors acasă la fel de nemulţumi-
tă. În ziua următoare L-au urmat pe Isus spre Capernaum, dis-
cutând cu El pentru a afla o dată pentru totdeauna dacă avea să
asculte de ei. A fost o confruntare directă între taina lui
Dumnezeu şi taina fărădelegii. Raportul biblic despre aceasta se
găseşte în Ioan 6,22-65. În timp ce poporul discuta cu Hristos, El
a depus noi eforturi pentru a le deschide mintea ca să înţeleagă
adevărata natură spirituală a împărăţiei Sale, pentru care cali-
ficarea esenţială consta în posedarea unui caracter asemenea lui
Dumnezeu, nu puterea fizică, materială şi militară.
TRAGEDIA EVREILOR 515
Dar iudeii făcuseră planurile lor pentru Hristos şi erau hotă-
râţi să-şi impună autoritatea asupra Lui. Ei au refuzat cu încă-
păţânare să-şi schimbe căile în favoarea căilor lui Dumnezeu, şi
erau hotărâţi ca în cazul în care Hristos nu avea să folosească
puterea Sa cea minunată după cum Îl îndrumau ei, nu mai
voiau să aibă nimic de-a face cu El.
Aşadar problema dintre Hristos şi iudei era cu privire la cine
avea să fie capul bisericii – Dumnezeu sau omul? Trebuia ca
Hristos să primească îndrumări de la Tatăl Său atotştiutor, sau
de la iudei, a căror istorie a arătat că nu puteau face nimic bun?
Cine era Făcătorul de planuri, Rezolvatorul de probleme şi
Purtătorul de poveri în biserică? Pe scurt, cine era Sursa şi cine
erau primitorii dependenţi?
În ce-L priveşte pe Hristos, El nu avea dubii. Înţelegea
structura împărăţiei lui Dumnezeu, relaţia pe care fiecare
fiinţă creată trebuie să o întreţină cu Cel Infinit şi motivul
pentru care sistemul nu putea fi schimbat în nici un fel. De
aceea, El era dedicat pe deplin şi pentru totdeauna căilor
Tatălui Său. Nu putea să-Şi îndeplinească cu succes misiunea
pe nici o altă cale.
Dar nici iudeii încăpăţânaţi şi nechibzuiţi din Palestina nu
erau deloc în dubiu. În hotărârea lor de a fi făcători de planuri
în locul lui Dumnezeu, s-au aşezat în clasa babilonienilor, şi nu
erau deloc dispuşi să-I înapoieze lui Dumnezeu poziţia Sa de
drept. Menţinându-şi poziţia, iudeii au confirmat separarea lor
veşnică de Făcătorul lor, pecetluindu-şi soarta ca popor. Au
dorit să fie mântuiţi după condiţiile lor, sau deloc. Au dispreţuit
şi respins soluţia cea frumoasă şi cu totul efectivă pe care a pre-
gătit-o Dumnezeu în iubirea şi înţelepciunea Sa infinită, şi pe
care le-a trimis-o prin cel mai competent sol – Hristos, singurul
Său Fiu născut.
Cuvântarea care le-a deschis ochii în ziua următoare, şi care
este relatată în Ioan 6,22-66, a adus întreaga chestiune la un
punct hotărâtor. Hristos a descoperit în mod clar că nu era dis-
pus să accepte în nici o împrejurare planurile şi soluţiile lor, şi a
refuzat să-Şi folosească puterea pentru a împlini planurile lor.
El a declarat în mod hotărât că era cel mai mult îngrijorat de
binele lor spiritual, distrugând în felul acesta speranţele ce le
mai rămăsese.
516 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
„Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea,
care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omu-
lui; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu
pecetea Lui.” Ioan 6,27.
„Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: ‚Eu sunt pâi-
nea care s-a coborât din cer.’” Ioan 6,41.
„Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au
zis: ‚Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?’
Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii
acesteia, le-a zis: ‚Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de
poticnire?’” Ioan 6,60-61.
Atitudinea poporului este foarte bine redată în următorul
paragraf:
„Încercarea era prea mare. Entuziasmul celor care căutaseră
să-L ia cu forţa şi să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea aceas-
ta ţinută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu mai
erau înşelaţi. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire
directă că nu era Mesia şi că nimeni nu avea să câştige vreo răs-
plată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu bucurie
puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie elibe-
raţi de boală şi suferinţă, dar nu voiau să aibă nici o legătură cu
viaţa Lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăţia spirituală taini-
că de care vorbea El. Cei nesinceri şi egoişti, care Îl căutaseră,
nu-L mai doreau. Dacă El nu voia să-Şi consacre puterea şi
influenţa pentru a-i elibera de sub romani, nici ei nu voiau să
mai aibă de a face cu El.” Hristos, Lumina lumii, cap. 41, par. 16
de la urmă.
Răzbunarea
Necazurile lui Israel au început atunci când s-au pus pe ei
înşişi ca făcători de planuri în locul lui Dumnezeu, dar ei nu au
putut niciodată să vadă aceasta. Drept urmare, au devenit tot
mai hotărâţi în lepădarea căilor lui Dumnezeu, până ce au
întors spatele Celui ce singur îi putea ajuta.
Ei au justificat lepădarea lui Hristos pe motivul că niciodată
nu ar fi putut elibera pe Israel prin căile Sale, dar naţiunea lor,
pe care au crezut că o vor salva prin această decizie, a fost dis-
TRAGEDIA EVREILOR 517
trusă tocmai din cauza aceasta. Scopul lor era să fie cu totul eli-
beraţi de sub dominaţia romană şi să fie înălţaţi pe culmea
măririi lumeşti. În schimb, romanii i-au nimicit şi le-a şters de
pe faţa pământului cetatea lor iubită. Ei au devenit un popor
risipit şi persecutat. Mai rău decât toate, ei s-au despărţit cu
totul de cer şi au pierdut darul nepreţuit al vieţii veşnice. Au
plătit un preţ mult prea mare pentru onoarea îndoielnică de a fi
făcători de planuri în locul lui Dumnezeu.
Când iudeii au uzurpat rolul lui Dumnezeu ca Făcător de pla-
nuri, au devenit atât de obsedaţi de gândul de a exercita autori-
tatea asupra lui Hristos, încât nu au fost mulţumiţi doar să-L
respingă. Când şi-au dat seama că El nu avea să le slujească aşa
cum voiau ei, au fost umpluţi cu o mare frică, gândind că, dacă
avea să fie lăsat să trăiască, avea să le distrugă în cele din urmă
toate speranţele şi aspiraţiile. De aceea, şi-au zis că era tot atât
de necesar să-L domine acum, când nu le era de nici un folos, ca
şi atunci când credeau că avea să le împlinească aşteptările.
Dacă nu au putut să-L forţeze să fie împărat, aveau să-L oblige
la moarte în schimb. Noua situaţie cerea o serie de planuri noi,
dar în timp ce le concepeau, nu se schimbase nimic în ce priveş-
te hotărârea lor de a fi făcători de planuri pentru Hristos.
Însă, şi de data aceasta s-au văzut lipsiţi de putere pentru a
aduce la îndeplinire planurile lor. Nemaifiind un stat indepen-
dent, nu puteau să pronunţe sentinţa de moarte pentru
Mântuitorul iubit şi nici să o execute. De aceea, a trebuit să
caute o altă sursă de putere, pe care să o tragă de partea planu-
rilor lor şi să-i facă în stare să-L nimicească pe Hristos.
Singurul loc unde puteau găsi o astfel de putere era la roma-
nii cei urâţi. În acest timp Roma stăpânea pământul şi deţinea
sabia puterii în mâna sa. Deoarece iudeii erau hotărâţi să-i
extermine pe romani, era o chestiune de principiu ca să respin-
gă ideea de a se folosi de puterea romană ca să-şi împlinească
scopurile.
Dar principiul şi onoarea nu au fost luate deloc în considerare.
A lucra cât mai repede era tot ce conta. Pentru iudei era atât de
important să-şi ajungă scopul, încât orice mijloc folosit era justi-
ficat, oricât de lipsit de scrupule ar fi fost. Acţiunile lor erau o
descoperire a adâncimii inconsecvenţei şi nelegiuirii în care erau
gata să se afunde, în hotărârea lor de a urma calea aleasă de ei.
518 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dar nu numai graba lor de a termina cât mai repede i-a con-
dus pe iudei să-L răstignească pe Hristos. Ei însetau după răz-
bunare. Îşi puseseră toate speranţele lor în El. Se născuse
iudeu, ca şi ei; poseda toată puterea necesară pentru a îndeplini
misiunea pe care ei i-o încredinţaseră; venise la timpul făgăduit
şi pretindea că El era Mesia. Dar nu a împlinit aşteptările lor.
Simţeau durerea adâncă a dezamăgirii, trădării şi a unei batjo-
curi amare. Pentru aceasta voiau să-L vadă plătind. Aveau să
privească cu o mare satisfacţie cum urma să moară de o moar-
te lentă şi agonizatoare, respins şi urât de toţi. Aveau să-L bat-
jocorească pentru „eşecul” căilor Sale, arătând către „superiori-
tatea” căilor lor. În ceea ce I-au făcut lui Hristos în suferinţa Sa
de pe urmă şi moartea sa, se afla concentrată toată răutatea
care este rezultatul firesc al înclinaţiei satanice şi omeneşti de
a ocupa locul lui Dumnezeu şi de a stăpâni asupra altora.
Calvarul mărturiseşte despre grozăvia acestei răutăţi, arătând
până unde poate să-i ducă pe copiii lui Dumnezeu, dacă se lasă
stăpâniţi de ea.
Unirea forţelor împotriva ameninţării comune
Iudeii au avut succes în a câştiga de partea lor puterea roma-
nă ca să-L condamne şi să-L răstignească pe Mântuitorul, dar
cum au reuşit să facă aceasta, având în vedere faptul că exista
o adâncă vrăjmăşie între cele două neamuri? Ne-am aştepta ca
romanii să nu aibă nimic de-a face cu răzbunarea personală a
iudeilor faţă de Hristos, şi să-L fi apărat şi onorat în schimb,
datorită refuzului Său categoric de a se alătura iudeilor în pla-
nurile făcute pentru a-i distruge pe stăpânii lor. Dar a existat un
motiv întemeiat pentru hotărârea romanilor de a-i sprijini pe
iudei în condamnarea lui Hristos.
În timp ce în multe lucruri aceste două naţiuni nu au putut să
găsească un fundament comun, totuşi ele erau unite într-un
domeniu de bază. Amândouă posedau aceeaşi hotărâre ca fiinţe-
le omeneşti să ia locul Celui Atotputernic, în calitatea lor de con-
ducători ai acestui pământ. Ambele împărăţii erau o manifesta-
re a tainei fărădelegii. Satanei nu-i pasă prea mult ce cred şi fac
oamenii, dacă prin aceasta ei zidesc taina fărădelegii. Astfel, el
TRAGEDIA EVREILOR 519
nu a lucrat ca să-i unească pe iudei cu romanii în ce priveşte doc-
trina lor, ci în scopul comun de a se război împotriva sistemului
de guvernare al lui Dumnezeu.
Taina lui Dumnezeu, pe care Hristos a venit să o întemeieze,
nu a găsit nimic comun la iudei sau romani, şi nici nu a putut
face vreun compromis sau să se acomodeze cu ei în vreun fel sau
altul. Solia lui Hristos cerea ca condiţie pentru primirea Sa o
lepădare totală a procedeelor pe care le-au cultivat atât de mult.
El i-a avertizat în mod clar că vinul nou nu poate fi pus în bur-
dufuri vechi, că cele două sisteme nu se pot uni. Aceste condiţii
şi schimbări nici iudeii, nici romanii nu voiau să le accepte. La
început romanii i-au lăsat pe iudei să se lupte singuri cu Hristos,
dar când s-a dovedit a fi prea mult pentru ei, romanii au fost
gata să-şi folosească puterea în lupta împotriva Lui.
Iudeii L-ar fi primit bucuroşi pe Hristos ca împărat al lor,
dacă El ar fi fost gata să înlocuiască imperiul roman cu un alt
imperiu de aceeaşi natură, şi cu aceeaşi organizaţie, cu deose-
birea că iudeii ar fi devenit acum puterea stăpânitoare. Atunci
când se prăbuşesc stăpânirile despotice ale pământului, condu-
cătorii cei noi nu se deosebesc de împăraţii pe care i-au înlătu-
rat de la putere, deoarece operează pe baza aceloraşi metode,
sunt la fel de despotici, tirani şi neiertători, şi la fel de hotărâţi
să stabilească principiul după care omul este planificatorul, cel
ce conduce desfăşurarea lucrurilor în locul lui Dumnezeu.
Calea către puterea lumească este întotdeauna stropită cu
sângele altora.
Hotărârea lui Hristos de a întemeia o împărăţie diferită de cele
din lumea aceasta, a fost cea care a stârnit ura iudeilor şi i-a făcut
să-L respingă cu atâta înverşunare. Ei nu L-au lepădat doar ca
persoană, ci au respins sistemul pe care El îl reprezenta şi pro-
cedeele pe care le apăra. Ei au ales să întoarcă spatele tainei lui
Dumnezeu celei minunate şi salvatoare de suflete, în favoarea
tainei fărădelegii. Hristos era reprezentantul vizibil şi tangibil
al căilor lui Dumnezeu, iar Cezarul de pe tronul cel strălucitor
al Romei, era simbolul viu al căilor omeneşti. Când iudeii au
respins cu totul căile lui Dumnezeu în favoarea căilor lor, au
ales sistemul condus de Cezar. În această privinţă au rostit ade-
vărul când au spus: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!”
Ioan 19,15.
520 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
După ce au solicitat cu succes puterea romană, planul iudei-
lor de a-L răstigni pe Hristos a devenit posibil. Ei nu erau mul-
ţumiţi doar să-L execute pe Isus. Trebuia să fie umilit în cel mai
înalt grad, fiind răstignit pe cruce, simbolul special ales de sis-
temul babilonian. Moartea Sa avea să fie declaraţia lor procla-
mată pentru toate generaţiile viitoare, cum că sistemul repre-
zentat de Hristos nu a putut sta în faţa căii superioare a lumii.
Această demonstraţie avea să arate că procedeele lui Dumnezeu
au eşuat, în timp ce calea izraeliţilor era singura ce ducea la glo-
rie şi fericire.
În timp ce victima lor însângerată murea în agonie, iudeii, în
nebunia şi inconsecvenţa lor nedeghizată, se felicitau unii pe
alţii pentru dovada în aparenţă convingătoare a argumentului
lor. Se părea că s-a dovedit pentru totdeauna eşecul căilor lui
Hristos şi succesul căilor lor. Altminteri, se gândeau ei, cum ar
fi putut să fie biruinţa asupra lui Hristos atât de deplină, ei fiind
capabili să-L umilească până la ultimul sacrificiu? Dar cel mai
mare avantaj, din punctul lor de vedere, era acela că ei L-au
exterminat pe reprezentantul şi conducătorul sistemului Său.
După moartea Sa, se părea că nu a mai rămas nimeni care să-I
ducă mai departe lucrarea, căci murise singur, respins de cei
mai mulţi şi părăsit de toţi. Ei erau siguri că nu aveau să mai fie
niciodată tulburaţi de oferta de a fi eliberaţi din păcat urmând
căile lui Hristos. Chiar dacă erau gata să admită că era ceva fru-
mos şi idealist, totuşi nu era deloc practic, aşa că nu exista nici
un loc pentru aşa ceva în ordinea pământească a lucrurilor.
Dar aceasta nu a fost tot ce au avut de spus iudeii la cruce. Ei
I-au oferit lui Hristos o demonstraţie personală cu privire la ce
aşteptau ei ca să facă El cu romanii. În dezamăgirea lor amară, în
simţământul că au fost trădaţi şi în setea lor de răzbunare, şi-au
vărsat mânia asupra Lui pentru refuzul Său de a Se supune con-
trolului lor şi de a împlini planurilor lor de a-i zdrobi pe romani.
Crucea de pe Calvar a spus mai mult decât au intenţionat ei,
deşi nu au putut vedea lumina care strălucea de pe „lemnul de
tortură”, după cum nu au putut să înţeleagă adevăratele impli-
caţii ale faptelor lor. Ei au dat frâu liber patimilor furioase ale
naturii lor rele, fiind în cea mai mare parte inconştienţi de ceea
ce declarau şi cu siguranţă neştiutori cu privire la ceea ce spu-
nea Dumnezeu.
TRAGEDIA EVREILOR 521
Căderea iudeilor
Calvarul este descoperirea cea mai mare posibilă, care arată
până unde poate să ajungă un popor care face planuri ome-
neşti, mai ales atunci când se porneşte să zidească împărăţia
lui Dumnezeu prin aceste procedee. Orice om religios susţine
cu solemnitate că singura cale pe care trebuie s-o urmeze fie-
care credincios este aceea de a împlini voinţa lui Dumnezeu.
Dar, în termeni practici aceasta înseamnă că biserica va hotărî
cum va fi împlinită lucrarea lui Dumnezeu, iar apoi se aleg pe
ei înşişi pentru a aduce planul la îndeplinire. Deoarece fac
aceasta pentru Domnul şi în numele Lui, membrii bisericii
sunt încrezători că fac voia lui Dumnezeu, când de fapt aduc la
îndeplinire voia lor. Nu se poate compara cu nimic furia aces-
tei clase de oameni, când vor descoperi că Dumnezeu nu va
recunoaşte şi nici nu va accepta lucrările lor. Manifestarea
patimii înfuriate de la Calvar, este pentru toţi cei ce o văd, o
demonstraţie cu privire la reacţia la care trebuie să se aştepte
din partea oamenilor religioşi, atunci când adevărul acesta
neplăcut le va fi descoperit.
Nu romanii şi nici păgânii, ci iudeii cei religioşi, au fost cei
care au instigat răstignirea lui Hristos, gândind că-I slujeau lui
Dumnezeu prin faptul că făceau planuri pentru zidirea împără-
ţiei Sale. Iudeii aveau de gând ca să scape de Acela care îi tul-
bura, deoarece îşi închipuiau că le alunga pacea pe care ei o cău-
tau, dar de fapt ei şi-au agravat problemele pe care le aveau şi
s-au despărţit pentru totdeauna de pacea lui Dumnezeu.
Motivul pentru care nu au intrat în odihna lui Dumnezeu, a fost
acela că au refuzat să înveţe căile lui Dumnezeu. Hristos a venit
ca să-i înveţe să-L accepte pe Cel Atotputernic ca Planificator al
lor, dar ei au refuzat să renunţe la rolul ales de ei înşişi, acela de
a face planuri pentru Dumnezeu ca El să le împlinească.
Cât de grozavă era noaptea suferinţei pe care iudeii au adus-o
asupra lor înşişi! Fiind vânaţi, urâţi şi persecutaţi de atunci
încolo, ei au murit cu milioanele, ucişi de mâinile celor care au
câştigat putere asupra lor. Doar în căderea Ierusalimului au pie-
rit peste un milion de iudei. Diferitele persecuţii care au avut loc
în Anglia şi Europa au secerat alte milioane, fără să mai vorbim
de cei care au pierit ucişi de mâna lui Hitler în timpul celui de-al
522 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU TRAGEDIA EVREILOR 523

Doilea Război Mondial. Conflictul neîntrerupt cu arabii, confir- tească mai mult pentru mai puţin – să piardă viaţa veşnică pen-
mă că ei nu au experimentat încă odihna lui Dumnezeu, pentru tru dreptul de a face ceea ce nu aveau capacitatea să facă. De
simplul motiv că au refuzat să înveţe căile lui Dumnezeu. fapt, Israel a pierdut totul pentru nimic.

Preţul final pentru ce? Ocazia noastră

Nu există o tragedie mai mare ca acea a naţiunii iudaice. Experienţa lor ar fi fost cu totul în zadar, dacă ea nu ar avea
Venirea lui Mesia a făgăduit o eliberare totală de sub puterea o singură caracteristică mântuitoare. Generaţia din prezent
păcatului dinăuntrul lor, precum şi de sub puterea romană ce poate profita de lecţiile conţinute în greşelile făcute de ei.
stăpânea asupra lor. Ea oferea o eliberare deplină de orice boală, Principiile nu s-au schimbat. Aceleaşi alegeri vor conduce şi azi
şi le făgăduia siguranţa vieţii veşnice. Nu era nimic care să la aceleaşi rezultate. Nimic nu poate schimba acest fapt.
dorească mai mult. Poporul prin care Dumnezeu va încheia în cele din urmă
Toate aceste lucruri ar fi fost cu siguranţă ale lor, dacă ar fi lucrarea Sa, vor fi cei care au studiat cu grijă dezastrul iudei-
îndeplinit două condiţii vitale. În primul rând, aveau nevoie de lor. Drept urmare, ei vor înţelege cu exactitate ce procedee să
o încredere absolută în puterea lui Dumnezeu de a împlini făgă- urmeze şi pe care să le evite, pentru ca să poată vedea lucra-
duinţele Sale, iar în al doilea rând, trebuia să lase elaborarea rea încheiată cât mai repede şi cu succes. De la prăbuşirea oca-
planurilor cu totul în seama Lui. Dacă ar fi îndeplinit aceste ziei ce a fost acordată iudeilor, Dumnezeu a trimis această
două cerinţe, ar fi putut primi plinătatea făgăduinţelor Sale. invitaţie unei generaţii după alta de „neamuri”, pentru a-i înlo-
Dar, pentru că nu au îndeplinit condiţiile, ei au pierdut totul. cui, dar nici o grupare nu a învăţat încă să meargă pe această
Niciodată nu s-a văzut mai clar în istorie preţul îngrozitor cale, şi nu a obţinut biruinţa. Rămâne de văzut dacă Domnul
plătit de cei care insistă să urmeze planurile omeneşti. poate să găsească printre cei ce pretind a fi astăzi poporul Său,
Magnitudinea pierderii iudeilor poate fi apreciată doar în lumi- o ceată bună, care „urmează pe Miel oriunde merge El”
na a ceea ce ar fi putut să fie dacă nu urmau pe calea aceasta. (Apocalipsa 14,4), în loc de a insista ca El să-i urmeze pe ei
Dacă ne gândim la slava pe care ar fi putut să o aibă iudeii ca oriunde vor să-L conducă.
naţiune pe deplin consacrată neprihănirii, răspândindu-se în
întreaga lume şi continuând să fie un canal prin care toată lumi-
na şi toate binecuvântările să fie împărtăşite lumii nevoiaşe, i-am
vedea ca fiind cap, şi nu coadă, ca o naţiune sfântă, o preoţie
împărătească, ca lumina ochilor lui Dumnezeu. Cât de diferit ar
fi decurs istoria, fără ororile Evului Mediu, fără râurile de sânge
ale martirilor şi fără neştiinţa şi superstiţia care a marcat fieca-
re generaţia de la Calvar încoace. Câtă energie risipită în zadar!
Iudeii au dat cu piciorul la toate acestea prin lupta lor pentru
dreptul de a rezolva problemele lui Dumnezeu, ale lor înşişi şi
ale altor oameni. Încăpăţânarea firească a inimii omeneşti a
biruit împotriva eforturilor repetate din partea lui Dumnezeu de
a-i conduce pe căi sigure, şi drept urmare, ei au plătit preţul
întreg pentru alegerea pe care au făcut-o. Nu se putea să plă-

CAPITOLUL 37
O ultimă ocazie
ăile lui Dumnezeu sunt atât de diferite de căile noastre,
C încât rareori este posibil să poată fi folosite principiile
omeneşti de lucru pentru a ilustra pe cele divine. Însă, într-o
anume măsură, procedeele urmate de arhitecţi, constructori şi
alţi lucrători în relaţiile dintre ei, pot fi considerate ca exemplu.
Aceasta este aşa, deoarece, pentru propria siguranţă, societatea
i-a înzestrat pe arhitecţi cu o autoritate pe care puţine alte cate-
gorii de oameni o au. Doar lor li se permite să facă planuri pen-
tru clădiri cu structuri complexe, obţinând această poziţie unică
prin înalta calificare pe care o au.
O ilustraţie
Să ne închipuim că tatăl şi fiul său, amândoi arhitecţi cu
experienţă, au obţinut un contract pentru a face planul unei clă-
diri complexe, cum ar fi un spital. Locul pentru construcţie va fi
într-o ţară străină, unde este o nevoie disperată să fie construit
un astfel de spital. Aceşti bărbaţi profesionişti nu precupeţesc
nici un efort pentru a proiecta detaliile specifice şi aranjamentul
structurii, pentru ca această clădire să slujească scopurilor sale
în modul cel mai avantajos. Deja o mulţime de oameni bolnavi
aşteaptă un loc în care să poată fi trataţi, aşa că arhitecţii sunt
presaţi de împrejurări ca să schiţeze planul cât mai repede.
O ULTIMĂ OCAZIE 525
Următorul pas care se face este alegerea unei persoane care să
răspundă de lucrările construcţiei, care să promită că va con-
strui clădirea în acord cu planul dat. Echipa sa de lucrători înce-
pe lucrarea având o înţelegere clară că cuvântul arhitectului
este lege absolută pe şantierul de lucru. Fiecare detaliu al con-
strucţiei trebuie adus la îndeplinire în acord cu planurile sale, şi
nu se poate face nici o modificare fără autorizarea sa. Pentru a
asigura efectivitatea sistemului, constructorul-şef este plătit
progresiv, pe măsură ce clădirea progresează la fiecare stadiu
conform planurilor arhitectului. Se pare că acest sistem lucrea-
ză foarte bine. Constructorul şi echipa sa are grijă să construias-
că în armonie cu planurile făcute.
Dar, la scurt timp după aceea, lucrătorii fac o schimbare.
Făcând o adunare generală, ei dau la o parte planurile arhi-
tectului şi formează un comitet care să conceapă noi planuri
pentru restul structurii. Toţi membrii comitetului au văzut
oamenii bolnavi din jurul lor care aşteaptă ajutor, şi au fost
mişcaţi de milă. Se hotărăsc să urmeze ceea ce pare pentru ei
a fi un curs de lucru mai rapid, solicitând o schimbare a meto-
delor şi a materialelor folosite în înălţarea structurii. Să ne
închipuim că şeful construcţiilor este plecat undeva departe în
acest timp, fără să ştie ce se petrece, sau că muncitorii fac pre-
siuni asupra lui, făcându-l să promită că se va supune cereri-
lor lor. Oricare ar fi cazul, ei au succes şi încep să aducă la
îndeplinire planurile lor.
Toţi cei aleşi în acest comitet sunt lucrători, nu sunt arhitecţi
cu pregătire. De aceea, nici unul dintre ei nu dispune de califi-
cările necesare ca să facă planuri pentru proiect. Şi chiar dacă
ar fi fost competenţi, eforturile lor ar fi fost un duplicat fără rost,
căci exista deja un set de planuri perfecte.
În ciuda disensiunilor care îi dezbină continuu pe lucrători,
ei insistă să ducă la îndeplinire planul lor. În cele din urmă, din
cauza planurilor greşite şi a materialelor ieftine, o parte din
clădire se prăbuşeşte, omorând câţiva lucrători şi rănind pe
alţii. După o astfel de dovadă evidentă că planul lor a eşuat,
arhitecţii îşi dau în sfârşit seama ce se petrece. Ei fac clar fap-
tul că nu pot accepta niciodată acest comportament, şi când
începe procesul de judecată, ei arată că astfel de procedee nu
pot niciodată să grăbească lucrarea, ci doar să o întârzie în mod
526 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
considerabil. Spitalul nu va sluji niciodată scopurilor sale dacă
nu va fi construit după planurile bine concepute de cei doi arhi-
tecţi experimentaţi.
Dar în ciuda acuzării aduse lucrătorilor, oricât de ciudat ar
părea, având în vedere eşecul lor evident, ei sunt prea mândri ca
să se supună. Susţin că înţeleg cum să zidească clădiri sigure,
iar alţii chiar promit că vor face aceasta pe viitor, dar refuzul lor
persistent de a-şi schimba procedeele de lucru arată că de fapt
nu sunt dispuşi să renunţe la planurile lor.
Nici un arhitect nu ar tolera un astfel de comportament în
afacerile lumeşti. El i-ar da afară imediat pe toţi aceşti lucrători,
după care ar forma o nouă echipă care să le ia locul. Acei lucră-
tori necredincioşi ar fi vinovaţi nu doar de insubordonare şi o
mare lipsă de respect faţă de arhitecţi şi poziţia lor, dar ar fi res-
ponsabili şi pentru risipa de materiale şi pentru suferinţa şi
moartea zadarnică a tovarăşilor lor de slujbă, precum şi a celor-
lalţi oameni bolnavi care ar fi putut să primească ajutor dacă
clădirea ar fi fost terminată mai devreme.
Arhitecţii care au suferit îndelung trebuie să-i pregătească
acum cât mai bine pe noii lucrători, ca ei să urmeze planurile lor
până la literă, pentru a evita o repetare a dramei. Ne putem
imagina cât de dezamăgiţi ar fi arhitecţii dacă următoarea echi-
pă, şi toate celelalte care i-ar urma, ar repeta aceeaşi problemă.
Spitalul care trebuia să fie gata într-un timp scurt, ar sta neter-
minat timp de mulţi ani.
Aplicaţia
În general vorbind, în zilele noastre nu sunt permise astfel de
procedee, şi de regulă clădirile sunt înălţate într-un timp rezo-
nabil, excepţie făcând doar atunci când au loc greve ce pot întâr-
zia sau chiar opri lucrările. Dar, în timp ce arhitecţii şi legea
civilă nu ar permite lucrătorilor să se poarte astfel, tocmai aşa
s-au purtat oamenii deseori cu Maestrul Arhitect ceresc şi Fiul
Său. Ei sunt nişte Proiectanţi de o competenţă neîntrecută. Nu
există nici o problemă care să fie prea grea pentru Ei. Lucruri pe
care nu putem nici măcar încerca să le facem, sunt o nimica
toată pentru Dumnezeu şi Fiul Său.
O ULTIMĂ OCAZIE 527
Arhitecţii: Dumnezeu Tatăl şi Fiul
Planul: Planul Evangheliei lui Dumnezeu pentru rezol-
varea problemei păcatului şi încheierea lucrării
Spitalul: mişcarea/biserica slujind celor bolnavi şi pierduţi
Construc-
torul-şef: Solul
Lucrătorii: credincioşii ce fac parte din mişcare/biserică
Anticipând problema păcatului chiar mai înainte de a apare,
Dumnezeu a formulat cu grijă un plan care să aducă o soluţie
imediată, în deplină armonie cu Fiul Său. La timpul potrivit
Arhitecţii cereşti au chemat un sol şi o echipă de lucrători care
au format o mişcare. Obiectivul acestei echipe de lucrători nu
era acela de a-şi sluji lor înşişi, ci lumii din jurul lor, care era bol-
navă din punct de vedere spiritual. În fazele de început ale dez-
voltării bisericii, credincioşii au avut grijă să urmeze planurilor
făcute pentru ei de către Maeştrii Arhitecţi, dar a sosit timpul
când ei au apelat la o altă ordine a lucrurilor. Nesocotind planul
lui Dumnezeu, au numit comitete omeneşti ca să conceapă pla-
nuri pentru continuarea lucrării. Înţelepciunea omenească a
luat locul prevederii divine, iar rezultatul a fost dezastruos.
Dumnezeu cunoştea toate activităţile lucrătorilor Săi, căci,
spre deosebire de arhitecţii şi constructorul-şef din ilustraţia
noastră, nu era preocupat cu alte lucrări în altă localitate. El nu
i-a concediat imediat pe cei care au uzurpat poziţia Sa, căci
Dumnezeu nu foloseşte forţa fizică pentru a rezolva problemele.
El oferă tuturor o libertate deplină de a urma planul Său de-
săvârşit sau planurile lor imperfecte. Poate accepta doar ascul-
tarea care vine dintr-o dorinţă binevoitoare şi sinceră de a-L
urma pe Domnul în toate lucrurile.
Deci, după ce Domnul a făcut destul de clar faptul că El nu
avea nimic de-a face cu aceste schimbări de procedee, în con-
trast cu pilda noastră, El i-a lăsat pe lucrători să zidească
după ideile lor. De câte ori s-a întâmplat aceasta, lucrătorii
care L-au îndepărtat pe Dumnezeu din locul Său de drept nu
au fost dispuşi să vadă că greşeala era la ei, şi au refuzat în
mod categoric să coopereze cu El. În mândria lor încăpăţânată
şi-au continuat lucrarea, pretinzând a fi poporul ales al lui
528 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Dumnezeu, care şi-au început cum trebuie lucrarea şi aveau să
o termine pe aceeaşi cale, după cum credeau ei. Nu au conside-
rat că schimbarea procedeelor ar fi ceva la fel de important ca
dorinţa şi hotărârea lor de a merge înainte, chiar dacă aveau
destul de multe dovezi ce arătau că planurile lor erau sortite
eşecului.
Prin orbirea şi insistenţa lor de a renunţa la căile lui
Dumnezeu în favoarea căilor lor, ei s-au descalificat a mai fi
nişte lucrători adevăraţi. În locul lor Dumnezeu a trebuit să
cheme o altă echipă care să înceapă din nou să aducă la îndepli-
nire planul Său original. Aceşti noi lucrători au făcut un început
bun, dar din nou nu a trecut mult până ce s-a repetat aceeaşi
problemă ca şi în cazul predecesorilor lor.
Dacă aceste ocazii ar fi fost singurele când a avut loc o ast-
fel de răzvrătire, ar fi destul de rău, dar problema s-a repetat
mereu. Istoria ne arată că multe mişcări au sfârşit într-o ast-
fel de stare deplorabilă. De fiecare dată când s-a întâmplat
acest lucru, lucrarea a fost întârziată cu zeci de ani şi chiar
secole. S-au pierdut mari sume de bani şi cantităţi mari de
materiale, şi după aproape şase mii de ani lucrarea încă nu s-a
încheiat. Lucrurile vor continua aşa până ce Dumnezeu va
avea o echipă de lucrători care vor şti că El este singurul
Arhitect al planului de mântuire. Ei vor accepta rolul lor, ca
nişte lucrători credincioşi şi consacraţi, care nu se gândesc
niciodată să numească un comitet de planificatori în locul lui
Dumnezeu.
Suferinţa lui Dumnezeu
Nu putem înţelege câtă durere provoacă lui Dumnezeu aceas-
tă întârziere inutilă. Au trecut secole după secole fără ca planul
de mântuire să ajungă la împlinire. Aceasta a adus o durere nes-
pusă inimii Creatorului iubitor, care suferă împreună cu toţi cei
torturaţi de efectele păcatului.
„În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, şi Îngerul care
este înaintea Feţei Lui i-a mântuit; El Însuşi i-a răscumpărat, în
dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat
în zilele din vechime.” Isaia 63,9.
O ULTIMĂ OCAZIE 529
„Au scos dumnezeii străini din mijlocul lor, şi au slujit
Domnului. Şi sufletul Său era îndurerat din pricina suferinţelor
lui Israel.” Judecători 10,16. (Conform cu KJV).
„…căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei
împotriva celor ce-i apăsau şi-i chinuiau.” Judecători 2,18.
„Cei ce se gândesc la rezultatul grăbirii sau împiedicării răs-
pândirii Evangheliei o fac raportând-o la ei înşişi şi la lume.
Puţini se gândesc la legătura pe care o are acest lucru cu
Dumnezeu. Puţini stau să cugete asupra suferinţei pe care a
provocat-o Creatorului nostru păcatul. Tot cerul a suferit în ago-
nia lui Hristos; însă acea suferinţă nu a început şi nici nu s-a
sfârşit o dată cu manifestarea Sa în trup de om. Crucea este o
descoperire pentru simţurile noastre tocite a suferinţei pe care
păcatul, chiar de la naşterea lui, a adus-o în inima lui
Dumnezeu. Orice îndepărtare de la ceea ce este drept, fiecare
faptă de cruzime, fiecare eşec al omului de a atinge idealul Său
Îi provoacă durere…
Duhul Său ‚mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.’
Pentru că ‚toată firea suspină şi suferă durerile naşterii’
(Romani 8,26.22), inima Tatălui ceresc se frânge din compa-
siune. Lumea noastră este o imensă leprozerie, scena unei
mizerii asupra căreia nu îndrăznim să zăbovim nici măcar cu
gândul. Dacă am vedea-o aşa cum este, povara ne-ar fi îngro-
zitoare. Cu toate acestea, Dumnezeu simte totul. Pentru a dis-
truge păcatul şi rezultatele lui, El L-a dat pe Preaiubitul Său
şi a făcut cu putinţă să stea în puterea noastră, prin coopera-
rea cu El, să punem capăt acestei scene a nenorocirii.
‚Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci
va veni sfârşitul.’ Matei 24,14.” Educaţie, cap. Lucrarea vieţii,
par. 3 şi 4.
Şi totuşi, în loc de a Se îngrijora pentru Sine în suferinţa Sa,
Dumnezeu se îngrijorează de creaturile Sale. El are o răbdare
infinită căutând să ne ofere orice ocazie ca să ne pocăim.
„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred
unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici
unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” 2 Petru 3,9.
530 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Ocazii repetate
Când privim înapoi în analele istoriei şi vedem şablonul ce s-a
repetat mereu cu un început promiţător, urmat de o altă depărta-
re de la căile Domnului, putem să ne descurajăm uşor. Dacă vom
număra cu atenţie, vom vedea că Dumnezeu a făcut şase încercări
în trecut pentru a forma o mişcare prin care să-Şi încheie lucra-
rea pe acest pământ plin de păcat. Dar fiecare dintre aceste miş-
cări s-a poticnit în acelaşi punct şi a alunecat în apostazie.
După ce izraeliţii au ajuns în Canaan pe timpul lui Iosua, au
făcut un început excelent. Ascultând de îndrumările lui
Dumnezeu, ei au început să alunge pe păgâni. Dar a sosit tim-
pul când au decis că puteau să amâne lucrarea lui Dumnezeu, în
timp ce făceau lucrarea lor. Au pus planurile lor în locul planu-
rilor lui Dumnezeu. Marele Arhitect a fost pus deoparte, iar
lucrarea Sa a fost oprită. Pentru un timp toate păreau că merg
bine, dar era doar liniştea dinaintea furtunii, timp în care vrăj-
maşul s-a folosit din plin de avantajul său regrupându-şi şi reî-
narmându-şi forţele. Apoi izraeliţii au fost alungaţi din casele
lor frumoase şi din fermele lor productive de către păgânii care-i
înconjurau, devenind locuitori ai peşterilor, nişte fugari nenoro-
ciţi şi înfometaţi. Lucrarea lui Dumnezeu a fost întârziată cu
secole, iar răbdătorul Arhitect ceresc a trebuit să stabilească o
altă zi de ocazie.
În timpul domniei strălucite a lui David, poporul Israel a fost
restabilit în poziţia în care putea să împlinească răspunderile
primite de la Dumnezeu. În timpul lui David, El a creat o altă zi
de ocazie, în care a apelat la popor să nu-şi împietrească inima
în necredinţă ca înaintaşii lor. Dumnezeu i-a aşezat la răspântii
de drumuri, pentru a ajunge cu solia Evangheliei la oamenii din
toate colţurile lumii. Dar ei au folosit această ocazie de aur pen-
tru a face bani şi a se îmbogăţi. Absorbiţi în scopurile lor egois-
te, au stricat planul Planificatorului ceresc, ajungând în robia
babiloniană ca urmare a depărtării de la calea cea dreaptă.
În zilele lui Ezra şi Neemia, Dumnezeu a oferit o altă ocazie
poporului Său. Faptul că aceasta a fost a treia zi de ocazie, reie-
se din solia dată de Gabriel profetului Daniel. Vorbind despre
viitorul poporului iudeu, îngerul a zis: „Şaptezeci de săptămâni
au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei
O ULTIMĂ OCAZIE 531
sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcate-
lor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii
veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la
ungerea Sfântului sfinţilor.” Daniel 9,24.
Naţiunii iudaice i s-a oferit un timp de probă de patru sute
nouăzeci de ani, în care trebuia să împlinească scopul chemării
lor. Dumnezeu a adus rămăşiţa iudeilor înapoi în ţara lor, oferin-
du-le privilegiul de a face această lucrare măreaţă în ei şi prin
ei. Dar ca şi înaintaşii lor, după ce au făcut un început excelent,
au eşuat să intre în odihna lui Dumnezeu. Lepădându-L pe
Dumnezeu ca Arhitect al lor, ei s-au întors la planurile persona-
le. Odată ce au făcut această greşeală fatală, urma un singur
rezultat posibil – o apostazie înfricoşătoare însoţită de slăbiciuni
tot mai mari, care i-a lăsat expuşi puterii păgâne, neavând nici
o altă şansă decât să ajungă sub stăpânirea de fier a Romei.
Astfel „ziua ocaziei” a trecut, fiind oferită bisericii apostolice.
Cât de bine au început aceşti oameni dedicaţi şi umpluţi de
Duhul Sfânt! Liberi de orice afiliere politică, fără sabie, umpluţi
cu puterea lui Dumnezeu, au înaintat biruitori pentru a birui.
Într-un timp scurt, Evanghelia a fost dusă la fiecare naţiune de
pe pământ iar biserica avea ocazia de a sfărâma ultimele întări-
turi ale răzvrătirii omeneşti şi satanice. Dar în rândurile ei au
existat conducători, care erau hotărâţi să-i controleze pe tovară-
şii lor, în ciuda lecţiilor pe care Domnul a căutat din greu să-i
înveţe. Când cursul adoptat de ei a condus la înlăturarea prema-
tură a lui Pavel, iar ei au putut să-şi aşeze voinţa ca putere stă-
pânitoare în biserică, lumea a fost sortită să sufere asuprirea
grea a Evului Mediu. O altă zi de ocazie a fost pierdută.
Dar Dumnezeu, Arhitectul cel răbdător, dar dezamăgit, a por-
nit să lucreze pentru a oferi o altă zi de ocazie. I-a luat foarte
mult timp să realizeze aceasta. Au trecut secole în care biserica
apostolică s-a depărtat tot mai mult de adevăr, până ce papali-
tatea a învăluit lumea într-un întuneric asemenea miezului nop-
ţii. În timpul acestor ani disperaţi, adevărul a fost menţinut cu
greu de către sufletele credincioase, care deseori au plătit cu
viaţa pentru loialitatea lor.
În cele din urmă lucrurile s-au schimbat. Un reformator după
altul s-a ridicat în puterea Duhului Sfânt pentru a ataca
bastioanele Anticristului, şi a început lunga întoarcere către
532 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
lumina deplină a adevărului. Odată cu sfărâmarea puterii papa-
le în 1798, s-a pus baza pentru o altă zi de ocazie. Cei trei îngeri
au început să sune, şi a fost adunat un popor care să reconstru-
iască comorile pierdute ale soliei sanctuarului.
În 1844, biserica se afla din nou în pragul lumii veşnice.
Aveau adevărul, erau liberi de puterea babiloniană şi controla-
toare a papalităţii, aveau din nou în mijlocul lor Spiritul
Profeţiei, şi nu era necesară decât o lucrare scurtă pentru a fi
aduşi la odihna veşnică a lucrării încheiate a Domnului. După
secole de efort, Domnul a stabilit o altă zi, apelând la ei, ca întot-
deauna, să nu-şi împietrească inimile în necredinţă.
Dar, deşi pare de necrezut, Satana a avut din nou succes în a
îndepărta pe poporul lui Dumnezeu de la sarcina sa, căzând în
starea laodiceană. Fără neprihănirea lui Hristos (haina albă),
fără credinţa care lucrează prin dragoste (aurul) şi discernă-
mântul spiritual necesar (alifia de ochi), ei nu puteau să încheie
lucrarea. (Vezi Apocalipsa 3,18).
„Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844
ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea
Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu efor-
turile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii.
Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi,
încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit
pentru mântuirea poporului Său.
… La fel, n-a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să
fie amânată atâta vreme, iar poporul Său să rămână atâţia ani
în această lume a păcatului şi durerii. Dar necredinţa i-a des-
părţit de Dumnezeu. Pentru că au refuzat să facă lucrarea pe
care El le-o dăduse, alţii au fost chemaţi să vestească solia.”
Tragedia veacurilor, cap. 26, par. 8 şi 9 de la urmă. Astfel, o altă
zi de ocazie, a cincea, a trecut în istorie fără a fi folosită.
Înainte ca lucrurile să ajungă prea departe, Domnul a putut
să ofere o altă zi de ocazie poporului Său. În 1888, El a chemat
la Minneapolis, Minnesota, doi soli dedicaţi, prezbiterii
Waggoner şi Jones, prin care a prezentat solia îngerului al trei-
lea în realitate, solia Evangheliei destinată de Dumnezeu să
încheie repede lucrarea. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi recu-
noscut solia ca fiind ceea ce este şi ar fi acceptat-o, lăsând
deoparte planurile lor şi plasându-se pe ei înşişi sub îndrumarea
O ULTIMĂ OCAZIE 533
Maestrului Arhitect, ar fi văzut lucrarea încheiată foarte rapid
şi, cu mult timp înainte, ar fi intrat în odihna lucrării încheiate
a lui Dumnezeu.
„La Minneapolis Dumnezeu a dat poporului Său pietre pre-
ţioase ale adevărului într-o formă nouă. Această lumină din cer
a fost lepădată de către unii cu aceeaşi încăpăţânare pe care au
manifestat-o iudeii în lepădarea lui Hristos, şi s-a discutat mult
despre rămânerea lângă vechile pietre de hotar. Dar au existat
dovezi care arătau că ei nu cunoşteau vechile pietre de hotar.
Dovezile şi argumentele Cuvântului se adresau singure conşti-
inţei; dar cugetele oamenilor erau fixate şi sigilate împotriva
luminii, pentru că ei au ales să creadă că aceasta era o rătăcire
primejdioasă, care înlătura ‚vechile pietre de hotar’, pe când ea
nu a mutat câtuşi de puţin vechile pietre de hotar, ci ei aveau
idei pervertite despre ce înseamnă vechile pietre de hotar.”
Sfaturi către scriitori şi editori, pag. 30 în limba engleză.
Care a fost problema principală în 1888? De ce aceşti oameni
bine intenţionaţi, consacraţi şi sârguitori, care pretindeau că
aveau o mare iubire pentru Dumnezeu şi care făcuseră mari sacri-
ficii ca să sprijine ceea ce credeau a fi lucrarea Domnului, au acţio-
nat în directă contrazicere cu voinţa lui Dumnezeu, când aceasta a
fost exprimată atât de clar şi de lămurit prin profet şi soli?
Problema de bază la conferinţa de la Minneapolis a fost cu pri-
vire la cine avea să fie capul bisericii. Timp de decenii poporul
lui Dumnezeu, care formase atunci Biserica Adventistă de Ziua
a Şaptea, a refuzat să răspundă avertizărilor care arătau că alu-
necaseră în starea laodiceană, şi au clădit un program extraor-
dinar al faptelor personale. Au lucrat asemenea lui Avram şi
Sarai care, în eforturile lor de a împlini făgăduinţele lui
Dumnezeu, l-au conceput pe Ismael.
După cum Dumnezeu s-a înfăţişat în cele din urmă lui
Avraam şi i-a arătat că legământul Său nu avea să fie niciodată
încheiat cu Ismael, tot aşa, în 1888 solia i-a informat pe adven-
tişti că trebuia să dea la o parte faptele lor personale, şi să se
întoarcă la faptele lui Dumnezeu. Dar aceasta necesita o mare
credinţă, şi în necredinţa lor, ei au nesocotit apelul plin de iubi-
re al lui Dumnezeu, respingând solia. Astfel, pentru a şasea
oară, poporul lui Dumnezeu nu şi-a făcut partea pentru ca făgă-
duinţa încheierii lucrării să poată fi îndeplinită în dreptul lor.
534 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
1. Izraeliţii în Canaan
2. În timpul lui David
3. În zilele lui Ezra şi Neemia
4. În timpul bisericii apostolice
5. În trezirea adventă din jurul anului 1844
6. În redeşteptarea produsă de solia din 1888, adusă de
Waggoner şi Jones
7. În anii 1950’, când solia Evangheliei a fost predicată din
nou, formându-se Biserica Adventă Odihna de Sabat, sub
conducerea lui F.T. Wright.
În ciuda acestor repetate eşecuri, făgăduinţa lui Dumnezeu că
unii vor intra în această odihnă încă rămâne valabilă. Pavel face
clar acest lucru în epistola către Evrei. În zilele lui Pavel, bise-
rica a eşuat să-şi însuşească darurile lui Dumnezeu, dar în timp
ce eşecurile repetate sugerau că nu avea să intre nimeni în
această odihnă, totuşi, avem garanţia că unii vor realiza în cele
din urmă ceea ce ar fi putut realiza toţi ceilalţi. Pavel declară
acest lucru în termeni foarte clari:
„Să luăm, deci, bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în
picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu
se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4,1.
„Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta, şi
pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au
intrat în ea, din pricina neascultării lor, El hotărăşte din nou o
zi: ‚Astăzi’ – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus
mai sus: ,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimi-
le!’” Evrei 4,6.7. Aceste versete declară că, oricâte eşecuri ar
avea loc în acest timp, şi oricât de mult ar dura până ce vor fi
învăţate lecţiile vitale şi vor fi adoptate procedeele corecte, în
cele din urmă vor exista unii care vor intra în odihna lui
Dumnezeu.
Între timp, în îndurarea Sa, Dumnezeu a creat o altă oca-
zie, a şaptea. În jurul anului 1950 El a încredinţat planurile
Sale altui sol, formând în mod treptat o nouă mişcare. Primele
etape de ascultare strictă de planurile Sale şi de învăţare a
căilor Sale de lucru, s-au desfăşurat sub bune auspicii.
Lucrarea a crescut timp de peste 50 de ani, lucrătorii princi-
O ULTIMĂ OCAZIE 535
pali ţinându-se strâns de îndrumările Sale generale şi specifi-
ce. Între timp unii au murit, şi alţii le-au luat locul. Cât de
vital este ca ei să nu se depărteze niciodată de procedeele lui
Dumnezeu!
Este esenţial să înţelegem adevărul cel simplu, că motivul
pentru care fiecare mişcare din trecut a eşuat este din cauza fap-
tului că membrii ei i-au permis lui Satana să-i îndepărteze de la
a urma Capului lor divin în toate lucrurile. Vrăjmaşul a putut
să-i ademenească, făcându-i să încerce a zidi împărăţia lui
Dumnezeu prin planuri şi procedee omeneşti. Prin astfel de mij-
loace, în timp ce îşi închipuia că aducea o slujire acceptată de
Dumnezeu, poporul Său zidea de fapt Anticristul – efortul nero-
ditor de a face lucrarea lui Dumnezeu pe calea omenească.
Aceasta nu poate avea loc în mijlocul ultimei oştiri a Domnului,
dacă ea vrea să încheie lucrarea.
Conflictul care se apropie
În viitorul apropiat conflictul final va fi între forţele luminii
şi forţele întunericului. Satana va folosi toate tacticile pe care
le-a folosit cu succes în trecut, prin care a împiedicat până
acum poporul lui Dumnezeu să intre în odihna unei lucrări
încheiate. Cu dibăcie, el va izola pe fiecare credincios de mân-
gâierea şi sprijinul care se găseşte în tovărăşia celor de aceeaşi
credinţă, şi îi va înconjura pe fiecare cu dovezi puternice, care
vor crea impresia ca şi cum cauza lui Dumnezeu este pierdută.
El va face să pară că Dumnezeu S-a despărţit de poporul Său,
părăsindu-şi cu totul rolul Său de Rezolvator de probleme,
lăsându-i fără nici o altă posibilitate, decât aceea de a-şi
asuma ei înşişi această poziţie. În felul acesta va fi exercitată
o presiune teribilă asupra poporului lui Dumnezeu ca ei să ia
lucrurile în mâna lor.
Numai aceia care vor fi bine întemeiaţi în acel timp pe princi-
piile odihnei de Sabat vor putea să reziste amăgirilor puternice
ale vrăjmaşului. Ei vor avea succes acolo unde atât de mulţi din
premergătorii lor spirituali au eşuat, şi aceasta doar pentru că
prin descoperirile Cuvântului lui Dumnezeu pot să recunoască
cu exactitate ce face Satana.
536 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
Ei au învăţat lecţiile istoriei:
• Îşi vor aminti cum, în Eden, mizeria păcatului a fost extin-
să asupra pământului, pentru că arhivrăjmaşul a putut să o con-
vingă pe Eva că Dumnezeu a creat o problemă pe care nu avea
intenţia să o rezolve, aceasta însemnând că nu avea nici o altă
posibilitate decât să şi-o rezolve singură.
• Îşi vor aminti că Adam s-a alăturat soţiei sale în această
răzvrătire, deoarece nu a fost gata să încredinţeze această pro-
blemă Creatorului său.
• Vor avea vie în faţa ochilor imaginea lui Avraam şi Sara
care, sub presiunea anilor înaintaţi şi nevăzând nici un efort din
partea lui Dumnezeu că Îşi va ţine cuvântul, au căutat să împli-
nească ei făgăduinţa Domnului că le va da un fiu.
• Ei vor fi încurajaţi pe măsură ce vor medita la desăvârşirea
şi succesul planurilor lui Iehova când a condus pe izraeliţi afară
din Egipt, traversând apoi Marea Roşie şi pustia cea mare şi
înfricoşătoare până la Cadeş-Barnea. Când se vor gândi la
dezastrul ce a venit în urma faptului că izraeliţii şi-au făcut pro-
priile lor îndrumări specifice, trimiţând cele douăsprezece iscoa-
de în ţara Canaanului, hotărârea lor va fi întărită. Vor şti că nu
trebuie să facă această greşeală.
• Când se vor gândi la reversiunile lui Iosua, îşi vor da seama
că şi ei se află în primejdia de a experimenta o înfrângere jalni-
că după o biruinţă strălucită.
• Vor vedea din nou cât de aproape a fost Ilie de o biruinţă
finală în Israel, şi vor citi în situaţia lui o pildă pentru ei.
Istoria sa şi urmările ei triste îi va conduce să ia o poziţie
corectă.
• Exemplul cel glorios al Mântuitorului lor, care a menţinut
în mod statornic o relaţie corectă cu Tatăl Său ceresc, oricât de
departe părea a fi Dumnezeu şi oricât de mare a fost presiunea
pe care Satana a adus-o asupra Lui, va fi călăuza cea mai sigu-
ră în acel ceas de încercare. Ei îşi vor aminti cum Hristos a păşit
pe aceeaşi cale înaintea lor şi a obţinut biruinţa printr-o supu-
nere nestrămutată faţă de voinţa Tatălui Său. Vor şti că nu a
fost nici un moment în care Hristos să-Şi însuşească rolul
Făcătorului de planuri. Vor şti că trebuie să facă ceea ce a făcut
El, căci cei o sută patruzeci şi patru de mii „urmează pe Miel
oriunde merge El.” Apocalipsa 14,4.
O ULTIMĂ OCAZIE 537
• Tragedia iudeilor îi va convinge de ceea ce se întâmplă unei
persoane sau unei naţiuni care insistă să ceară lui Dumnezeu
să-Şi adauge puterea Sa la planurile lor.
• Concesia făcută de Pavel faţă de conducătorii din Ierusalim
şi urmările rele care au decurs de aici, vor întări hotărârea lor de
a accepta numai soluţia Tatălui lor ceresc pentru orice problemă.
Pentru a avea succes, cei care sunt dedicaţi reabilitării carac-
terului sfânt al lui Dumnezeu şi triumfului cauzei divine, trebu-
ie să aibă o cunoaştere foarte clară, corectă, profundă, mereu
crescândă a felului în care Hristos Se raportează la Tatăl Său.
Pe măsură ce înţeleg principiile divine, trebuie să le accepte şi
să le asimileze în practica vieţii lor. Odată ce urmează această
cale, ei au siguranţa că sufletele lor vor fi ferite de ruina ce a
venit asupra multor indivizi şi mişcări din trecut, şi li se va
garanta succesul care va aduce cu sine sfârşitul mult dorit al
luptei îndelungate dintre Hristos şi Satana.
Exemplele de mai sus şi multe altele pe care ei le-au studiat,
vor arăta credincioşilor necesitatea de a adera cu stricteţe prin-
cipiului după care Cel Atotputernic trebuie să fie singurul lor
Rezolvator de probleme, Făcător de planuri şi Purtător de
poveri. Adevărata îndeplinire a lucrării lui Dumnezeu nu depin-
de de numărul de persoane, de puterea financiară sau de extin-
derea globală a bisericii, şi nici nu putem susţine că avansarea
cauzei Sale depinde de însărcinarea dată mişcării la început.
Acei oameni care au învăţat într-adevăr aceste lecţii vor fi bine-
cuvântaţi prin faptul că vor vedea încheierea rapidă a lucrării.
Câştigarea biruinţei în cele din urmă
Printr-un studiu profund al principiilor odihnei de Sabat,
adevărata biserică va înţelege natura reală a problemelor în
jurul cărora se dă lupta finală, în care sunt implicaţi personal.
Ei vor vedea că Satana a împins lumea într-o situaţie dispera-
tă, iar ca răspuns oamenii se vor uni într-un efort frenetic de
a concepe soluţii pentru problemele existente. Fiecare se va
simţi constrâns să se alăture acestor planuri pentru a asigura
succesul lor, dar copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu nu vor
putea sprijini un program despre care ştiu că este bazat pe
538 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU
planuri omeneşti şi drept urmare nu va face altceva decât să
aducă lumea la ruina finală.
De aceea, în puterea nemărginită a Duhului Sfânt, biserica va
protesta împotriva acestui curs de acţiune. Ei vor prezenta atât
de puternic argumentele care vin în sprijinul principiilor intră-
rii în odihna lui Dumnezeu, încât vor pricinui mari pierderi cau-
zei lui Satana. Mulţimile vor alege să împărtăşească soarta
poporului lui Dumnezeu, printre ei numărându-se conducători
cu influenţă şi predicatori.
Dar vrăjmaşul nu va renunţa la luptă. Când lucrurile vor
merge cel mai rău pentru el, Satana va lupta cel mai tare.
Primind tot sprijinul autorităţilor civile, bisericile sub comanda
sa directă vor impune decretul care interzice cumpărarea şi vân-
zarea (vezi Apocalipsa 13,17), iar în cele din urmă decretul de
moarte (vezi Apocalipsa 13,15). Sub această presiune crescândă,
majoritatea celor care au luat poziţie pentru adevăr se vor supu-
ne puterilor existente, şi o cernere uriaşă va subţia rândurile
celor care sunt de partea Domnului.
Cei care rămân statornici se vor întări şi mai mult în hotărâ-
rea lor de a duce la bun sfârşit această luptă. Va fi o experienţă
agonizantă, căci va părea că au fost părăsiţi de Dumnezeu şi de
oameni. Toate împrejurările vor întări afirmaţiile Satanei cum
că ei trebuie să recurgă la planuri personale ca să se ajute sin-
guri, căci nu este nimeni, cu atât mai puţin Dumnezeu, care să
le ajute. Orice s-ar întâmpla, ei trebuie să se ţină strâns de con-
vingerea lor că Dumnezeu este singurul Rezolvator de probleme,
chiar dacă aceasta s-a dovedit a fi prea mult pentru poporul Său
din trecut. Trebuie să realizeze ceea ce nici o altă biserică din
trecut nu a realizat. Şi vor face aceasta, permiţându-I lui
Hristos să obţină prin natura omenească muritoare şi păcătoa-
să, o biruinţă atât de minunată şi desăvârşită, încât numai tri-
umful câştigat la Calvar poate să o egaleze.
Pentru a realiza acest obiectiv final, biserica trebuie adusă
într-o stare înaltă de pregătire – o stare ce se poate obţine doar
printr-o pregătire şi o practicare sârguitoare şi serioasă. Când în
cele din urmă soseşte ziua bătăliei va fi prea târziu să mai învă-
ţăm principiile corecte şi aplicarea lor. Această cunoştinţă şi
aplicarea ei corectă, trebuie câştigată şi întipărită în viaţa popo-
rului lui Dumnezeu acum.
O ULTIMĂ OCAZIE 539
Experienţa zilnică a fiecăruia descoperă până unde a înaintat
lucrarea. În mod evident, dacă nu am învăţat să ne încredem în
Dumnezeu ca fiind Rezolvatorul nostru de probleme acum, când
încercările sunt foarte uşoare, nu vom avea nici o speranţă să
facem aceasta în viitor, când necazurile vor fi mult mai mari. De
aceea, ar fi înţelept să recunoaştem că încercările de azi sunt
doar nişte ocazii de a ne pregăti pentru mâine.
Suntem noi acel popor?
Niciunul din sistemele lui Dumnezeu care implică participa-
rea omului nu poate funcţiona dacă nu este prezent în credin-
cioşi elementul unei credinţe vii şi puternice. De aceea Pavel a
declarat: „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihna des-
pre care a vorbit El.” Evrei 4,3.
Nici un necredincios nu va experimenta vreodată odihna de
Sabat a lui Dumnezeu. Este imposibil. De aceea, cei care sunt
hotărâţi să nu eşueze a intra în odihna Sa, trebuie să-şi concen-
treze eforturile pentru a-şi dezvolta credinţa. Ei vor învăţa să se
încreadă în Dumnezeu ca Rezolvator de probleme şi Făcător de
planuri, în loc de a se încrede în ei înşişi. Trebuie să-şi dea seama
că în această lucrare nimeni nu ajunge un expert peste noapte, şi
că succesul este rezultatul unui efort îndelungat, disciplinat şi
consecvent. Când acest lucru este înţeles, ei se vor dedica zidirii
unei credinţe viguroase şi profunde, care le va oferi puterea de a
apuca şi experimenta măreţele făgăduinţe ale lui Dumnezeu.
Dumnezeu aşteaptă cu o dorinţă inexprimabilă formarea unui
popor pe care să Se poată baza cu totul că va zidi împărăţia Sa
pe calea Sa. Este nevoie de o mişcare de lucrători care refuză
absolut să zidească pe orice altă cale decât în acord cu planurile
Maestrului Arhitect. Cu o încredere bazată pe experienţa din
trecut, ei vor întreba: Care este planul şi soluţia lui Dumnezeu
la această problemă? Ce mă îndrumă El să fac? Fără să se îngri-
joreze de consecinţele unei ascultări stricte de principiile odih-
nei de Sabat, ei trebuie să se prindă de făgăduinţele care spun
că vor primi ajutor divin în timp de nevoie.
Dumnezeu nu va putea să încheie lucrarea şi să o scurteze în
neprihănire fără o astfel de oştire. Lucrarea care se putea încheia
540 INTRÂND ÎN ODIHNA DE SABAT A LUI DUMNEZEU

cu secole în urmă, se va sfârşi atunci foarte repede „căci

Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul
Lui.” Romani 9,28.
Prea mult timp oamenii şi-au asumat poziţia de planificatori,
rezolvatori de probleme şi purtători de poveri în locul lui
Dumnezeu. Cu siguranţă, după aproape şase mii de ani de deza-
măgiri şi înfrângeri, a sosit timpul ca Iehova să aibă o echipă de
lucrători care să posede o credinţă vie în făgăduinţele Sale. El
are nevoie de un popor în care să Se poată încrede că nu vor
aduce niciodată cu ei planşeta de lucru pentru a face planuri, ci
se vor odihni totdeauna în înţelepciunea Sa desăvârşită, îngă-
duindu-I să conceapă El planul legat de încheierea lucrării.

„Rămâne încă o odihnă de Sabat

pentru poporul lui Dumnezeu. …
De aceea, atâta timp cât ne este
făcută făgăduinţa de a intra în
odihna Lui, aveţi grijă ca nici unul
dintre voi să nu eşueze să obţină
această odihnă.”
Evrei 4,9.1. Conform cu NRSV.