Cazania Mitropolitului Varlaam

Cea mai însemnată lucrare a mitropolitului Varlaam, și în același timp una

din cele mai de seamă din istoria vechii culturi românești, este intitulată „Cartea
românească de învățătură la dumenecele preste an și la praznice împărătești și
la svănți mari“ sau Cazania, apărută la Iași, în 1643. Are 506 file, ilustrate cu
numeroase gravuri, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinți la care se
adaugă inițiale înflorate, frontispicii, viniete, podoabe finale. Cartea începe cu un
„Cuvânt“ adresat de Vasile Lupu „la toată semenția românească de pretutindeni
ce se află pravoslavnici într-această limbă“, arătând că oferă „acest dar limbii
românești, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui Dumnezeu, după
aceia, de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici“. Urma apoi un „Cuvânt
către cetitoriu“ al mitropolitului. Din aceste două prefețe se desprinde ideea
unității de neam și de limbă a românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania.
Cartea are două părți. Partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar partea
a doua cuprinde 21 de cazanii la diferite sărbători.
Mitropolitul moldovean și-a cules materialul „din multe scripturi din limba
slavoniască“, arătând în prefață că este „adunată din toți tălcovnicii Sfintei
Evanghelii, dascălii Bisericii noastre“. Varlaam are meritul că a strâns într-o
lucrare unitară vechile cazanii, care circulau în țările românești în manuscris,
traduse din grecește sau din slavonește, le-a revizuit și le-a dat ca „dar“
întregului popor român. Cazania a adus un aport prețios la formare limbii noastre
literare, fiind scrisă într-un stil viu și plin de culoare, cu fraze bogate în comparații
pitorești și expresii plastice. Prin conținutul ei, dar și prin frumusețea graiului,
Cartea românească de învățătură a lui Varlaam a cunoscut o răspândire mult
mai largă decât orice altă carte românească veche, ajungând nu numai în mâna
episcopilor și a preoților, ci chiar a credincioșilor de la sate. Cea mai largă
răspândire a cunoscut-o în Transilvania, unde s-au făcut copii după ea și au avut
loc procese pentru a intra în posesia ei.

Considerată de Nicolae Iorga, drept opera cea mai populară a epocii

noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în
stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile
Lupu în tipărirea cărții. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române
desprinde următoarele trăsături ale operei: frumusețea limbii utilizate - vorbește
pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri,
arta povestirii - este primul nostru povestitor, înfățișînd țărănește chestiunile
teologice.