Romantismul

Apariția curentului. Pentru ca romantismul să se manifeste ca o mișcare

artistică, a fost necesară evolutia societății și generalizarea unor stări, atitudini
psihice; acestea nu s-au realizat simultan în diferitele țări. Entuziasmul spiritului
liberal fată de idealurile revoluțiilor din Anglia (1688), Franța (1789—1794),
frămîntările din plan social, lupta dintre fortele societății feudal-monarhice și
mișcările burghezo-democratice, determină negarea clasicismului și impun o
estetică nouă.
Romantismul se afirmă mai întai în Anglia, în Germania și în Franta in primele
decenii ale secolului al XIX-Iea, difuzindu-se apoi dincolo de continentul nostru, ca
o mișcare amplă, ce cuprinde nu numai literatura, ci și artele plastice, muzica,
filozofia, istoria, estetica.
Trasaturi generale ale romantismului: (tabelul de mai jos)
Ironia romantică, bazată pe simularea acordului cu un anumit punct de
vedere, apare mai ales în opera romanticilor germani. În exprimarea ironică, sensul
mesajului transmis este contrar înțelesului cuvintelor care îl compun. Nu numai
cuvintele, ci și tonul în care este exprimată ironia, amestecul umorului cu
sarcasmul sau sentimentul contribuie la accentuarea mesajului pe care-l transmite
opera. Ironia apare ca un mijloc de a ieși din proza cotidiană a vieții, de a trece
dincolo de ea, într-o lume iluzorie. Uneori, romanticii recurg la ironie pentru a
spulbera deșartele Iluzii, pentru a arăta inconsistența lor, căci, de îndată ce se
izbesc de realitate, se destramă.

Romantismul în România
În literatura română, romantismul apare în prima parte a secolului al XIX-lea,
după pacea de la Adrianopole (1829), o dată cu orientarea noastră spre epoca
modernă și deschiderea către cultura europeańă.
Apariția „Curierului românesc", ziar scos de Ion Heliade Rădulescu, constituie
începutul orientării literaturii române spre romantism. Manifestare originală a
spirilualitătii poporului nostru, romantismul românesc se caracterizează prin
participarea scriitorului la lupta pentru împlinirea idealului de libertate și
independentă al poporului, printr-o aspiratie spre un orizont literar mai larg, spre
valorile universale.
Momentul 1840 este decisiv pentru mișcarea romantică românească, iar
revista „Dacia literară", editată de Mihail Kogălniceanu, constituie un adevărat
manifest al romantismului românesc, care orientează scriitorii spre o literatură cu
caracter national-popular, inspirată din istorie, folclor, frumusetile patriei și din
realitatea socială. Pe fondul bogat al culturii populare, în care domină lumea
miturilor, motivul dorului și al comuniunii cu natura, precum și fantasticul propriu
basmelor, romantismul apare ca generator de talente, care vor culmina în
Eminescu, expresia superioară a spiritualității românești. Și la noi, importanța
studiului istoric determină o bogăție de poezii, nuvele, drame care, realizate în
formula romantică, afirmă forțele creatoare autohtone. Scriitorii acestei perioade:
Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Vasile
 Alecsandri, conducătorii generației revoluționare de la 1848, iubesc, trăiesc istoria
și o aduc cu pasiune în operele lor.

Mihai Eminescu (1850—1889) marchează culmea romantismului românesc și

ridică literatura națională în context universal. Versul lui, alături de cel al marilor
romantici Heine, Byron, V. Hugo sau Lermontov, marchează cu forța geniului,
dezvoltarea romantismului universal. Optimismul revolutionar și meditația sceptică,
liniștitoare, din lirica socială, farmecul dureros, voluptatea și durerea din poezia
iubirii dobîndesc, în poemele sale, formă artistică unică. Motivele pur romantice, ca
îngerul și demonul, somnul și visul, spatiile intersiderale, noaptea, codrul,
comuniunea cu natura, floarea albastră. cosmogonia, izolarea în trecut și în prezent,
viața ca vis, identitatea indivizilor prin destinul mortii, geniul, dorul nemărginit, prind
conturul perfecȚiunii in versul eminescian. Tabloul genezei și al morții lumilor din
Scrisoarea I, valorile filozofice și umane, estetica perfectă din Luceafărul Sînt
expresia maturității eminesciene, care-l Înalță în poezia universală.

Date despre autor

"Eminescu este cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe
care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor". (N.Iorga) Cel mai mare scriitor român
pe care l-a ivit timpul până acum", Mihai Eminescu a lăsat o mare amprentă în literatura
română prin operele sale geniale. Poetul cel mai reprezentativ al literaturii române,
"poetul nepereche" (G.Călinescu), creator al unei opere care străbate timpul cu o forţă
nealterată, trăind într-o perpetuă actualitate. Creaţia sa este bogată în diferite teme şi
motive. Este cunoscută, apreciata şi studiată nu numai de românii de pretutindeni, dar şi
de alte popoare de peste hotare. Este tradusă în mai mult de 60 de limbi. Opera sa
formează o epocă în dezvoltarea artistică a poporului român.
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și
elemente sociologice. Temele recurente din opera sa sunt natura, temă
tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este privită prin
prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.

Opera

A scris - proză: - Geniu pustiu=roman neterminat;

- nuvele fantastice: Sărmanul Dionis, Ceara;
- basme: Făt Frumos din lacrimă, Călin;
- teatru, articole și cronici.
 - poezii
- de dragoste: Floare albastră, Lacul, Dorința;
- inspirate din natură și având personaje de basm
sau mitologie: Povestea codrului, Povestea teiului, Crăiasa
din povești;
- inspirate din istorie: Andrei Mureșanu, Împărat și
proletar, Rugăciunea unui dac, Scrisoarea III
- cu conținut filozofic: Scrisoarea I, Memento mori.