Limba aromână

Limba aromâna sau macedoromâna, vorbită de aromâni, este o limbă aparte

din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice de est, alături de
limbile română, meglenoromână şi istroromână. 
Numărul total de vorbitori ai aromânei este estimat la aproximativ 300.000, însă
numărul de etnici aromâni, incluzându-i pe cei care nu mai vorbesc limba, este estimat
la peste un million. Trăiesc în următoarele ţări:
Aromâna este prima care s-a desprins din protoromână, cel mai târziu în secolul
al X-lea. În secolul al XV-lea, cronicarul Laonikos Chalkokondilas remarcă înrudirea
aromânei cu româna.
Prima atestare documentară a limbii aromâne datează din 1156: numele
propriu Tsintsilukis, interpretat ca provenind de la tsintsi luchi (cinci lupi).
Din secolul al XVIII-lea se păstrează primele texte, cu alfabetul grecesc: o
inscripţie pe o icoană, cu textul aromânesc tradus
în neogreacă, albaneză şi latină (1731); un liturghier nedatat şi nelocalizat; 
La începutul secolului al XIX-lea se trece la alfabetul latin. Apar lucrări
filologice influenţate de limba română şi latinizante.
Începând cu 1864 apar lucrări de literatură cultă (didactică, artistică, publicistică),
originală şi tradusă. Autorii mai importanţi sunt Mihail Nicolescu, Tashcu Iliescu,
Constantin Belimace, Nushi Tulliu
În decursul istoriei, limba de cult religios a fost în general greaca, cu perioade în
care s-a folosit parţial şi aromâna.

Limba meglenoromână
Meglenoromâna este considerată de unii lingvişti o limbă autonomă făcând
parte din ramura de est a limbilor romanice. Meglenoromâna nu mai este vorbită decât
de o populaţie estimată între 5000 şi 12.000 de vorbitori care se numesc pe ei înşişi
„vlaşi”, în Macedonia greacă, în câteva sate din Republica Macedonia din
fosta Iugoslavie şi în câteva sate din România.
Meglenoromâna este limba romanică de est a cărei istorie este cel mai puţin
cunoscută, deoarece nu are atestări vechi. Pe când aromâna s-a despărţit de celelalte
limbi romanice de est în secolul al IX-lea, se presupune că meglenoromâna s-a separat
de română într-o epocă mai recentă. Una dintre ipoteze este că aceasta s-a petrecut în
secolele XI sau XII. Altă teorie afirmă că meglenoromânii au fost stabiliţi în Macedonia
de către bizantini abia în secolul al XIV-lea.

1
 Există puţine texte scrise în meglenoromână. Primele au fost înregistrate de
lingvişti. Mai există câteva culegeri de literatură populară apărute între 1900 şi 1930, şi
o singură lucrare cultă, o broşură despre creşterea viermilor de mătase, cu grafia
adaptată după cea română şi cu termeni împrumutaţi din aceasta.
Meglenoromâna este mai apropiată de română ca aromâna, ceea ce se explică prin
despărţirea mai tardivă de prima. Unii lingvişti o consideră o limbă de tranziţie între cele
două.

Limba istroromână
Istroromâna este o limbă aparte aparţinând subgrupului de est al limbilor
romanice, la fel ca româna, aromâna şi meglenoromâna.
Istroromâna este vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria, în partea
de nord a Mării Adriatice, în Croaţia, de către o populaţie ai cărei membri îşi
zic vlåş[3] sau rumâń. Un studiu din 1994[4] estimează numărul lor între 555 şi
1500. Cartea roşie a limbilor în pericol a organizaţiei internaţionale UNESCO aminteşte
despre limba istroromână ca fiind „grav periclitată”, întrucât nu există nici învăţământ,
nici presă scrisă în această limbă. Numărul istroromânilor a scăzut mai ales după al
doilea război mondial prin emigrare şi prin asimilare de către populaţia majoritară. 
Istroromâna este ultima care s-a desprins din protoromână. Se presupune că
istroromânii s-au aşezat în Istria în secolul al XII-lea, deoarece atunci este menţionat un
domnitor al Istriei pe nume Radul (probabil un nume românesc). Totuşi, primele atestări
documentare elocvente ale istroromânilor datează din 1329, când cronicile sârbe
vorbesc despre o populaţie vlahă în regiune
Primele atestări ale istroromânei sunt o listă de sintagme şi două propoziţii (urări)
traduse în latină sau în italiană, notate într-o lucrare de istorie despre Triest a lui F.
Irineo della Croce, apărută la Veneţia în 1693.
Singura lucrare cultă este un almanah cu texte traduse din română şi influenţate
de aceasta.[6]
Între primul şi al doilea război mondial au fost câteva încercări efemere de
introducere a limbii române în învăţământ.

2
 INVATATURILE LUI NEAGOE BASARAB CATRE
FIUL SAU THEODOSIE

La 15 septembrie 1521, domnitorul Ţării Româneşti Neagoe Basarab se stingea

din viaţă şi era urmat la tron de fiul său, Theodosie.

Prin condeiul său, Neagoe Basarab, în „învăţăturile” sale către fiul său, aşternuse
pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare
a tineretului, ci şi principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma
moştenirea adevăratelor valori, cele spirituale.

Invataturile au fost traduse inca din secolul al XVI-lea in limba greaca si apoi, la
inceputul veacului urmator, in limba romana; versiunea originala, pastrata intr-un singur
manuscris la Biblioteca de Stat din Sofia, a fost publicata pentru prima data in 1904 de
invatatul rus Lavrov 

Cele doua parti ale sale, structurate la randul lor in numeroase capitole, cuprind
doua feluri de materiale, unul religios, altul didactic. Prima parte (avand forma unei
antologii, cu fragmente extrase din numeroase izvoare, cele mai multe religioase, in
primul rand Biblia, apoi Umilinta lui Simeon Monahul, omiliile lui loan Gura de Aur etc.)
avea menirea sa-i ajute pe fiii domnului la desavarsirea educatiei moral-reli-gioase.
Partea a doua, in schimb, cuprinde invataturi si sfaturi cu caracter politic, chemate sa-i
pregateasca pe urmasii Ia tron pentru opera de guvernare (invataturi despre cinstirea
boierilor si slugilor, ospete, primirea solilor, purtarea razboaielor, judecata etc).

Învăţăturile conţin numeroase sfaturi despre modul cum trebuia condusă ţara,
despre relaţiile domnului cu boierii: numirea dregătorilor, administrarea justiţiei, primirea
solilor străini, purtarea războiului, etc., toate aceste sfaturi alcătuind un adevărat
manual de guvernare a statului şi considerate prima lecţie de diplomaţie medievală
românească.

3
 Aceasta monumentală lucrare a fost creată între anii 1513-1521. Neagoe
Basarab şi-a petrecut tinereţea în anturajul patriarhului Nifon şi la Mănăstirea Bistriţa,
ctitorie a strămoşilor săi Craioveşti şi acumulase o masivă cultură teologică. De
asemenea, în tinereţea sa fusese copist, ceea ce presupune o bună cunoaştere a limbii
slavone. În acea vreme, cultura avea un pronunţat caracter religios, a fi cult însemnând,
în primul rând, a cunoaşte cărţile fundamentale ale Bisericii, ca şi unele lucrări aprocrife
sau scrieri populare.

Memento mori

Memento mori este cel mai lung poem al lui Mihai Eminescu, fiind compus din
217 strofe. Textul a fost scris în perioada în care poetul se afla la Viena pentru studii,
însă a fost publicat abia după moartea acestuia.

Opera a fost menționată pentru prima dată în anul 1902, în prefața volumului
„Literatura populară”. Un an mai târziu, în 1903, 68 de strofe ale poemului au fost
publicate în volumul „Preludii”. În anul 1952 poezia a fost publicată integral în volumul
„Poezii postume”.

Poezia are ca temă destinul uman în contextul trecerii timpului, idee

sugerată încă din titlu.

 ÎN PRIMA SECVENȚĂ SE ENUNȚĂ CONCEPTELE DE LUME CA VIS

ȘI DE FORTUNA LABILIS.

 AL DOILEA FRAGMENT ESTE DEDICAT BABILONULUI ȘI

CIVILIZAȚIEI SUMERIENE. SUNT EVOCATE GRĂDINILE
SEMIRAMIDEI, CA UNA DINTRE CELE ȘAPTE MINUNI ALE LUMII
ANTICE. ESTE EVOCAT SADARNAPAL ȘI CETATEA NINIVE.

 CEL DE-AL TREILEA FRAGMENT ESTE DEDICAT EGIPTULUI.

 A PATRA SECVENȚĂ ESTE DEDICATĂ IERUSALIMULUI,

IORDANULUI, UNDE PE SION „TEMPLUL IEHOVEI, O MINUNE ÎL
PRIVIM”. ESTE EVOCAT REGELE DAVID ȘI FIUL SĂU, REGELE
SOLOMON, CARE CÂNTĂ PE ÎMPĂRATUL ÎN HLAMIDĂ DE LUMINĂ.

4
  AL CINCILEA FRAGMENT ESTE ÎNCHINAT GRECIEI ANTICE, CARE
SE NAȘTE DIN SPUMA MĂRII ASEMENI AFRODITEI.

SECVENȚA A ȘASEA ESTE O APOLOGIE A GLORIEI ROMEI ANTICE, CU

ÎMPĂRAȚI STÂND PE TRON CU TREPTE MULTE. GLORIA ESTE UMBRITĂ
DE NERON, ÎMPĂRATUL NEBUN CARE A DAT FOC ROMEI CA SĂ VADĂ
CUM ARDEA TROIA LA ATACUL GRECILOR.

 FRAGMENTUL AL ȘAPTELEA ESTE AL DACIEI, CA O GRĂDINĂ CU

DUMBRĂVI DE AUR, CODRI DE ARGINT, PĂDURI DE ARAMĂ.

 ÎN CEL DE-AL OPTULEA FRAGMENT GĂSIM RĂZBOIUL DINTRE

DACI ȘI ROMANI. CA ÎN EPOPEILE ANTICE, LUPTA SE DĂ ÎN CER
ÎNTRE ZEII DACIEI ȘI AI ROMEI, IAR PE PĂMÂNT ÎNTRE ARMATA
CONDUSĂ DE DECEBAL ȘI OSTAȘII ROMANI. IMAGINEA LUI
TRAIAN, CARE CONTEMPLĂ CORTEGIUL CEZARILOR TRECÂND
SPRE APUS, ASOCIAZĂ IMAGINEA REGELUI LEAR DIN „ÎMPĂRAT
SAU PROLETAR”. ESTE DESCRISĂ MOARTEA CONDUCĂTORILOR
DACI, CARE IAU OTRAVĂ, PRECUM ȘI BLESTEMUL LUI DECEBAL,
CE PROOROCEȘTE MIGRAȚIA POPOARELOR ȘI DISTRUGEREA
IMPERIULUI ROMAN.

 FRAGMENTUL NOUĂ ESTE ÎNCHINAT ZEILOR NORDINI, CARE

HOTĂRĂSC ÎN VALHALA CĂDEREA ROMEI, SUB VALURILE
MIGRATOARE VENITE DIN NORD.

 POEMUL SE ÎNCHEIE CU AL ZECELEA FRAGMENT, CARE SE

APROPIE MULT MAI MULT DE „ÎMPĂRAT ȘI PROLETAR”, FIIND
EVOCATĂ REVOLUȚIA FRANCEZĂ DE LA 1789, PRIN CĂDEREA
BASTILIEI, CU ROBESPIERRE ȘI NAPOLEON. POETUL MEDITEAZĂ
LA CONDIȚIA OMULUI DE GENIU, CA PROTOTIP IDEAL.

FINALUL ESTE O ADÂNCIRE A TEMEI FORTUNA LABILIS. DE ASEMENEA

SE GĂSESC ȘI ELEMENTE ÎMPLETITE A TEMEI LUMEA CA VIS. TOATE
TABLOURILE SUNT DE FAPT „UMBRE PE PÂNZA VREMII”.