Ideea unității naționale

promovată în predosloviile tipăriturilor românești vechi

Iuliana WAINBERG-DRĂGHICIU

Keywords: prefaces; epilogues; old Romanian printing books; national unity

Cartea românească veche are pentru cultura română o importanță de

necontestat, iar apariția tipăriturilor și apoi răspândirea lor pe întreg teritoriul țărilor
române a reprezentat un mare pas înainte în evoluția noastră atât spirituală, cât și
intelectuală. Analizând structura cărților tipărite în secolele vechi, constatăm că încă
de la apariția lor s-a simțit necesitatea inserării câtorva gânduri adresate cititorilor
din partea celui (sau celor) care a(u) trudit la imprimarea lor, a unor menţionări
privind conţinutul sau a condiţiilor în care au apărut. Majoritatea tipăriturilor
românești vechi includ astfel de informații, esenţiale, atât atunci, dar mai ales astăzi
pentru stabilirea patronajului cultural şi politic, pentru identificarea celor ce care s-
au ostenit pentru imprimarea cărţilor sau au contribuit la perpetuarea şi răspândirea
acţiunii culturale de tipărire a lor în calitate de editori, traducători, tipografi, ucenici,
predoslovi sau alţii, informații pe care truditorii cărților au găsit de cuviință să le
redea în prefețele sau epilogurile acestora. Preluând terminologia științifică,
utilizăm, la rândul nostru, termenul „predoslovie” pentru denumirea respectivelor
texte, indiferent de locul unde sunt plasate în tipăriturile asupra cărora ne-am
îndreptat atenția, fie că le precedă, fie că sunt la final, cu atât mai mult cu cât cărțile
apărute în primul secol al funcționării tiparului în Țările Române au, marea
majoritate, astfel de texte redate în finalul lor. Însă, această practică nu trebuie să
constituie un inconvenient în cercetarea lor alături de prefețe, mai ales că din punct
de vedere al conținutului și al modului de redactare sunt comparabile cu acestea. În
plus, în cercetările de specialitate s-a ajuns la concluzia că „notele finale prezintă
caracteristici asemănătoare cu ale prefeței către cititor” (Vasilescu 2001: 101), iar
aceste „discursuri de escortă”, după cum le numește Paul Cornea, „nu sunt, de fapt,
decât diseminări ale predosloviei, semn că regulile codificării nu funcționau întru
totul” (Cornea, apud Vasilescu 2001: 108), ele datorându-se și efectului prelungit „al
perceperii Textului ca o entitate care necesită mediatori” (Vasilescu 2001: 103). În
plus, predoslovia este „cea dintâi creaţie de proză românească cu caracter normativ,
didactică, educativă, naţional-patriotică. Am putea adăuga: cea dintâi formă de
apreciere a unei cărţi, de recomandare şi difuzare a ei în lumea cititorului. Am putea
spune: forma primitivă, elementară a criticii literare” (Simonescu, apud Nedelcea
1994: 6). Mai mult decât atât, apariţie constantă şi într-o oarecare măsură
unificatoare în lumea cărţilor vechi, „predoslovia făcea parte, indubitabil, dintre


Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, România.

223
 Iuliana WAINBERG-DRĂGHICIU

coordonatele esenţiale ale sistemului de comunicare literară a secolelor vechi şi, prin
urmare, e relevantă tocmai pentru relaţiile dintre autor şi cititor şi pentru definirea
«orizontului lecturii»” (Vasilescu 2001: 68).
Ne-am propus în prezenta lucrare o abordare a predosloviilor tipăriturilor
românești apărute în secolele al XVI-lea și al XVII-lea ale culturii române din
perspectiva evidențierii afirmațiilor care se regăsesc în aceste texte cu privire la
unitatea de neam și limbă a românilor, o prezentare a modului cum sunt ele
formulate, a mesajului pe care îl conțin și a impactului pe care acestea l-au avut
asupra formării conștiinței naționale.
O abordare cronologică a acestui aspect ne determină să ne oprim mai întâi
asupra predosloviilor diaconului Coresi. În prefața Întrebării creștinești, tipărită în
1559–1560, Coresi aduce pentru prima dată în atenția cititorilor argumentul (pe care
apoi îl va relua și în alte tipărituri ale sale apărute în limba română) că în biserică
mai bine se grăiesc cinci cuvinte pe înţelesul tuturor decât zece mii într-o limbă
străină şi neînţeleasă de nimeni. Tot aici inserează o adresare directă tuturor
clericilor, cu scopul de a preveni sau înlătura eventualele obiecții față de o carte
tipărită în limba română, îndemnându-i să aibă o atitudine cumpătată, echilibrată, să
nu judece respectiva carte înainte de a o fi citit:
După aceaea, vă rugăm toți sfinți părinți, oare vlădici, oare episcopi, oare popi,
în cărora mînă va veni aceastea cărți creștinești, cum mainte să cetească, necetind să
nu judece, nece să săduiască, că nu e într-însele alt nemică, ce numai ce-au
propoveduit sfinții apostoli și sfinții părinți (Texte românești din secolul al XVI-lea
1982: 557).
La patru ani după apariția acestei Întrebări creștinești, Coresi tipărește Tâlcul
Evangheliilor (Brașov, 1564), al cărei epilog impresionează prin conținut și modul
de adresare către cititori. Și aici, ca și în celelalte tipărituri apărute în limba română,
diaconul Coresi aduce argumente din cărțile sfinte pentru a motiva traducerea și
tipărirea cărților în limba națională. Printre acestea se află și acea parafrazare a
cuvintelor Sf. Apostol Pavel, prin care se susține necesitatea ca cei care sunt prezenți
într-o biserică să înțeleagă textele rugăciunilor și ale slujbelor bisericești și nu să le
fie rostite într-o limbă necunoscută. De asemenea, motivează apariția cărții în limba
română și prin faptul că a cunoscut „jelania” preoților, care nu aveau o astfel de
tâlcuire a Evangheliilor, „cum să poată și ei propovedui și a spune oamenilor
învățătură după cetitul Evangheliei” (Texte românești din secolul al XVI-lea 1982:
557). Însă, mai mult, diaconul Coresi construiește în jurul acestora un text din care
răzbate un profund sentiment de iubire față de poporul din care face parte. Este un
text în care în repetate rânduri Coresi recurge la adresarea directă și inserează
formulări precum „noi rumânii”, „voao frați[lor] rumânilor”, „frații miei” și încearcă
să neutralizeze opoziția eu – voi, creând astfel o relație între autor și destinatar,
construind un discurs personal adresat. Originar din Țara Românească, probabil din
Târgoviște, diaconul Coresi ajunge, începând cu deceniul al VI-lea al secolului al
XVI-lea, să își desfășoare activitatea la Brașov. Iar prin felul său de a se adresa
cititorilor cărților de care se îngrijește, se remarcă faptul că trece dincolo de granițele
impuse de autorități și creează un discurs destinat tuturor românilor, indiferent din ce
regiune a țării ar face parte, el însuși fiind un român născut într-o regiune, dar care a

224
 Ideea unității naționale promovată în predosloviile tipăriturilor românești vechi

trăit și muncit într-o alta. Iar astfel de afirmații cu iz patriotic, fiorul și mândria de a
se putea adresa tuturor românilor prin intermediul prefețelor sau al epilogurilor sale,
nu rămân doar un caz izolat în acest text care însoțește Tâlcul Evangheliilor, ci sunt
inserate apoi și în celelalte prefețe sau epiloguri ale tipăriturilor sale, Coresi utilizând
în repetate rânduri formulări precum „noi rumânii” (Psaltire românească – 1570,
Psaltire slavo-română – 1577) sau „fraţii miei” (Psaltire slavo-română – 1577)
(Texte românești din secolul al XVI-lea 1982: 561–562). Acest gen de adresare
specific diaconului Coresi nu a rămas fără ecou, în 1582, în finalul prefeței Paliei de
la Orăștie, ai cărei tipografi sunt, de fapt, ucenici de-ai săi, „Marien diiac” și
„Șerban diiacu” (acesta din urmă fiind și fiul lui Coresi), se întâlnesc formulări
precum „noi românii”, „le dăruim voo fraților rumâni”, „le-au dăruit voo frați
românilor”, „le-am scris voo, fraților români” (Palia de la Orăștie 1968: 10–11).
În secolul următor, o primă predoslovie în care se remarcă o afirmație
asemănătoare celei folosite de diaconul Coresi este cea a Pravilei de la Govora
(1640), unde mitropolitul Teofil spune că:
Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor; cu aceia cugetaiu și eu
robul Domnului mieu Is. Hs. să scoțu această carte, anume Pravila pre limba
rumânească, sfinților voastre frați duhovnici rumânești carii sânteți păstori oilor celor
cuvântătoare a turmei lui Hs. (Bianu, Hodoș 1903: 109).
Însă o adresare cu adevărat impresionantă se întâlnește în deschiderea Cărții
românești de învățătură (Iași, 1643), unde prefața semnată de domnitorul Vasile
Lupu se intitulează „Cuvânt împreună cătră toată semențiia romenească” (Varlaam
2011: 4), iar în cuprinsul ei voievodul urează „dar și milă și pace și spăsenie a toată
semenția romănească, pretutinderea ce să află pravoslavnici într-aceasta limbă”
(Varlaam 2011: 4). Formularea aceasta nu rămâne una izolată, întrucât după mai
mult de 35 de ani, ea apare în prefața Dumnezăieștii Liturghii (1679) a mitropolitului
Dosoftei al Moldovei. Este o prefață semnată de voievodul Gheorghe Duca, de
această dată, însă formularea este (aproximativ) aceeași, lucru explicabil datorită
uzanțelor epocii, dar și datorită încărcăturii emoționale și importanței mesajului pe
care îl transmite:
Cuvînt depreună cătră totă semințiia rumâniască [...] dar, milă, pace. Sănătate a
totă semențiia româniască tutinderia ce să află-ntr-aciastă limbă pravoslavnici (Bianu,
Hodoș 1903: 224).
Înspre mijlocul secolului al XVII-lea, Mitropolitul Varlaam al Moldovei în al
său Răspuns împotriva catehismului calvinesc (1645), carte catalogată de literatura
de specialitate drept prima lucrare originală de polemică religioasă din literatura
noastră veche, inserează o prefață care atrage și astăzi atenția, specialiștii în domeniu
catalogând textul respectiv drept unul de unde reiese o „excelentă […] profesiune de
credință [și care] ne pune foarte repede în contact cu un Varlaam ce mânuiește fraza
cu rafinament” (Mazilu 1976: 171). Ajuns în posesia acelui Catehism calvinesc
tipărit la Alba Iulia în 1642, Mitropolitul Moldovei se consideră responsabil să scrie
el însuși o lucrare adresată în special românilor din Ardeal, după cum el însuși
mărturisește în începutul prefeței: „Varlaam, cu mila lui Dumnedzău Mitropolitul
Suceavei și Arhiepiscopul Țărîi Moldovei, cătră creștinii de Ardeal” (Varlaam 1984:
185). Formularea este amplă, mitropolitul continuându-și adresabilitatea prin

225
 Iuliana WAINBERG-DRĂGHICIU
Credincioși pravoslavnici și adevărați fii svintei ai noastre beseareci
apostolești, iubiți creștini și cu noi de un neam român, pretutindirea tuturor ce să află
în părțile Ardealiului […] (Varlaam 1984: 185) (s.n.).
În plus, din conținutul prefeței reiese ideea de responsabilitate a unui ierarh față de
poporul de aceeași origine, limbă și credință, indiferent cărei împărțiri teritoriale
aparțin. Spre exemplu, menționând împrejurările în care a ajuns în posesia acelui
Catehism și motivele care l-au determinat să scrie respectiva carte, mitropolitul
Varlaam afirmă faptul că „dumnealui Udriște Năsturel […] în mijlocul altor cărți
noao ce mi-au arătat, adusu-mi-au și o cărțulie mică în limba noastră românească
tipărită” (Varlaam 1984: 186) (s.n.), deoarece „această cărțulie au ajuns și la noi, la
românii din Țara Moldovei și din Țara Ro[mâ]nească” (Varlaam 1984: 190). Apoi,
tot în acest text apare o altă formulare care atrage atenția:
Aceasta și voi veți dobândi pentru credința voastră cea pravoslavnică a moșilor
și a strămoșilor voștri, carea o ați ținut întru învățăturile ceale bătrâne și de demult
(Varlaam 1984: 189),
remarcându-se aici trimiterea la învățăturile și obiceiurile strămoșești. Demne de
semnalat sunt, de asemenea, și formulele de adresare directă pe care mitropolitul
Varlaam le folosește în cuvântul său către românii din Ardeal, precum „iubiții miei
fii”, „fii miei”, „fii miei întru Hs. iubiți”. Nu lipsește nici menționarea faptului că
drept urmare a lecturării respectivului Catehism, mitropolitul Varlaam strânge
„săbor dintr-amîndoao părțile, și din Țara Românească, și din Țara Moldovei”
(Varlaam 1984: 187), aceasta devenind astfel o acțiune de susținere pe care românii
din Ardeal o primesc din partea celor de același neam, limbă și religie, aflați însă în
regiuni care aveau o administrație diferită.
Ca și o continuare a acestei atitudini mărturisite pe care mitropolitul Varlaam
al Moldovei o are față de ideea originii comune de neam și limbă, apare la 1648 una
dintre tipăriturile marcante ale culturii române – Noul Testament de la Bălgrad.
Importanța cărții, precum și a predosloviilor ei a fost semnalată de-a lungul timpului
în marea majoritate a studiilor privind istoria cărții românești sau a tiparului. Este o
carte catalogată, printre altele, și drept un „document al unității limbii literare
românești” (Simonescu, Buluță 1981: 54). Este o tipăritură care nu a fost destinată
doar ardelenilor, ci românilor de pretutindeni, după cum reiese din predosloviile ei,
scrise de Mitropolitul Ștefan și cărturarii săi, unde se menționează, printre altele, că
„Noi derept aceaia ne-am silit den cât am putut, să izvodim așia cum să înțeleagă
toți” (Noul Testament 1998: 114). Așadar, nu s-a dorit tipărirea unei opere regionale,
ci a uneia românești, în predosloviile acesteia fiind pentru prima dată promovată clar
necesitatea de unificare și normare a limbii literare. De asemenea, tot din
predosloviile ei reiese și ideea conștiinței unității poporului român, remarcându-se
mărturisirea că nu s-a dorit ca această primă traducere integrală în limba română a
Noului Testament să fie o operă regională, ci una românească, adresată românilor de
pretutindeni, indiferent de regiunile românești în care se află și indiferent de
granițele politice, trecând peste diferențele dialectale:
Aceasta încă vă rugăm să luați aminte că rumânii nu grăescu în toate țărîle într-
un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip. Pentr-aceaia cu nevoe poate să scrie
cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip, au

226
 Ideea unității naționale promovată în predosloviile tipăriturilor românești vechi
veșmî<n>t, au vase, au altele multe nu le numescu într-un chip. Bine știm că cuvintele
trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țărîle, așia și
cuvintele acealea sînt bune carele le înțeleg toți; noi derept aceaia ne-am silit den cît
am putut, să izvodim așia cum să înțeleagă toți, iar să nu vor înțeleage toți, nu-i de
vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte țări, de și-au
mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăescu toți într-un chip (Noul Testament
1998: 114).
Remarcabilă este aici și ideea circulației cuvintelor, redată printr-o comparație foarte
plastică a cuvintelor cu banii. Este o comparație care „a sugerat lui Hasdeu faimoasa
sa teorie pentru demonstrarea latinității limbii române despre circulația cuvintelor
(Limba în circulațiune)” (Piru 1977: 88). Prin urmare, se întrevede promovarea atât
a unității lingvistice a românilor, dar și a unității etnice, resimțindu-se regretul sau
chiar revolta față de condițiile vitrege care au dus la separarea lor. Sunt redate, în
stadiu incipient, năzuințe culturale dar și naționale, care vor avea ecou atât printre
contemporani, dar vor preocupa îndeosebi cărturari de seamă ai secolelor următoare.
Remarcabile sunt afirmațiile cu privire la strădaniile cărturarilor de a realiza o
traducere adecvată nevoilor românilor, de a echivala termeni neologici, dar, mai
ales, de a armoniza deosebirile lexicale, de a utiliza o limbă română literară unitară,
care să fie accesibilă tuturor, indiferent din ce regiune ar proveni. Așadar, meritul
deosebit al mitropolitului Ștefan, „titlul de glorie” (Nedioglu [f. a.]: 142) al său îl
reprezintă strădania de a realiza o traducere într-o limbă românească unitară, pe care
să o înțeleagă românii de pretutindeni,
iar când sforțările lui se izbesc uneori, după cum era și firesc pentru
începuturile literare ale vremii, de neputința de a găsi întotdeauna cuvântul căutat, el
se apără, spunând cu durere că vina nu este a lui, ci a aceluia «care a răsfirat românii
printr-alte țări, de și-au amestecat cuvintele cu alte limbi» (Nedioglu [f. a.]: 143).
Iar:
Această preocupare a mitropolitului Simeon Ștefan de a se face înțeles de
românii de pretutindeni, prin formarea unei limbi literare comune, ilustrează și mai
bine ideea unității culturale a tuturor românilor, care stăpânește capetele cele mai
luminate ale întregului veac al XVII-lea (Nedioglu [f. a.]: 143).
În plus, „cu mult înainte ca limba română să fie codificată printr-o gramatică, el
vedea necesitatea normei lingvistice supradialectale” (Piru 1977: 88). Mai mult,
după cum foarte sugestiv se afirmă în literatura de specialitate,
Tipărit de mitropolitul Transilvaniei, Simion Ștefan, Noul Testament (1648) a
avut un dublu mesaj. Unul din ele venea din partea autorităților maghiare care
guvernau atunci Transilvania. Acestea încercau o deznaționalizare a românilor, vrând
a-i câștiga de partea ideilor religioase calvine, prin cărți tipărite în limba română. Al
doilea venea din partea românilor, populația băștinașă majoritară în Transilvania, care
au transformat scopul urmărit de maghiari într-o binefăcătoare acțiune națională și
patriotică de afirmare a limbii române literare, unitare pe teritoriul locuit de români,
acela al vechii Dacii. Din confruntarea celor două mesaje care reprezentau interese
deosebite a ieșit Noul Testament (1648), un monument prețios cu consecințe multiple
asupra limbii române și asupra mișcării culturale naționale din secolele al XVII-lea și
al XVIII-lea (Simonescu, Buluță 1981: 54).

227
 Iuliana WAINBERG-DRĂGHICIU

O figură importantă a Transilvaniei de la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost

și protopopul Ioan Zoba din Vinț, pe care specialiștii consideră că:
pentru ideile cuprinse în prefețele tipăriturilor sale, Ioan Zoba merită să fie
trecut în rândul cărturarilor români de valoare din trecutul nostru cultural. Tipograful
din Vinț pare să fi fost un om instruit, cu o cultură frumoasă pentru epoca aceea, cu
preocupări vădite de a da texte desăvârșite, prezentate sistematic, cu o limbă
armonioasă, pe înțelesul coregionalilor săi (Șchiau 1978: 125–126).
Afirmația aceasta se bazează și pe o mărturisire a protopopului inserată în prefața
Sicriului de Aur (Sebeș, 1683), unde specifică faptul că:
Afla-vei și cuvinte, pentru că rumânii nu grăim toți într-un chip, cum iaste: oca
= pricina au adeverința, în alean = împrotivă, hasna = folosul, alduiala =
blagosloveniia și altele, care le-am pus după obiceaiul cum grăiesc pre aceste locuri
(Ioan Zoba din Vinţ 1984: 10).
Prin urmare, Ioan Zoba din Vinț atenţionează cititorii că vor întâlni în textul
traducerii o serie de termeni regionali, pe care i-a folosit deoarece apar în graiul
locului, însă motivația sa denotă o viziune mai largă, a înglobării întregului neam
românesc, susținută și de folosirea verbului la persoana I plural, neutralizând astfel
opoziția eu sau noi/ cu voi sau ei, procedeu prin care promovează/subliniază totodată
și solidaritatea, Ioan Zoba incluzându-se atât pe sine, cât și cititorul/ascultătorul în
comunitatea românilor de pe întreg teritoriul românesc. Mai mult, faptul că prezenţa
cuvântului regional este însoţită de preocuparea constantă pentru explicarea lui prin
forme de largă circulaţie denotă că:
Ioan Zoba din Vinţ, prin cartea lui, nu reprezintă, deci, o abatere de la tendinţa
generală a cărturarilor epocii vizând unificarea limbii române literare, ci uzând de
mijloace proprii, se încadrează unitar în acest curs (Goția 1984: XLVIII).
În 1688 are loc un eveniment editorial de o importanță deosebită atât pentru
viața religioasă, cât și pentru întreaga cultură română – apariția Bibliei de la
București, considerată de către specialiști drept:
un monument de seamă al literaturii noastre vechi, similar în literatura
germană Bibliei traduse de Luther” (Piru 1977: 176), dar care are o importanță
deosebită și datorită unității lingvistice rezultate „din prelucrarea celor trei graiuri
românești (cel moldovenesc în traducerea Milescu-Dosoftei, cel ardelenesc în Noul
Testament al lui Simion Ștefan și cel muntean în intervențiile fraților Greceni) și
controlul ce-l va fi făcut stolnicul Constantin Cantacuzino (Piru 1977: 60).
Această afirmație este întărită și de menționarea prezentă în predosloviile cărții
conform căreia a fost tradusă din greacă, dar alcătuită și din „izvoade mai vechi”,
despre care specialiștii precizează că prin această afirmație:
se înțelege că traducătorii au folosit tot ce se tălmăcise mai înainte, tipăriturile
românești coresiene, Palia de la Orăștie, Noul Testament al lui Simion Ștefan și
versiunea manuscrisă a Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu (Piru 1977: 174).
Tot în predosloviile cărții, mai exact în cea semnată de patriarhul Dosithei al
Ierusalimului și dedicată domnitorului Șerban Cantacuzino se vorbește despre
importanța acestei cărți pentru întregul neam românesc și se preamărește implicarea

228
 Ideea unității naționale promovată în predosloviile tipăriturilor românești vechi

domnitorului în alcătuirea și tipărirea ei. Este o prefață de dimensiuni considerabile,

care în cea mare parte a ei conține elemente laudative, elogii la adresa domnitorului
și care impresionează atât prin felul în care sunt redate ideile religioase, patriarhul
utilizând numeroase figuri de stil, cât și prin mulțimea de date istorice prezente aici.
În plus, ne rețin atenția cuvintele patriarhului cu privire la importanța cărții, pe care
o consideră drept un mijloc de luminare a tuturor:
să laudă și să cinsteaște, cu cât mai vîrtos vreadnic de mii de laude ești Măria
Ta, care la un norod întreg dai cuvîntul lui Dumnezău, ca oarece lumină fiind pînă
acum supt acoperemînt, și o pui în sfeașnic, ca să lumineaze celor den casă ai
besearicii noroade: rumânilor, moldoveanilor și ugrovlahilor (Biblia 1997: XXXI),
iar limba română este „limba cea de moșie a locului” (Biblia 1997: XXXI). Se
desprinde, așadar, de aici opinia unui patriarh grec de origine, care laudă efortul de
tipărirea a unei astfel de cărți complexe într-o limbă pe care o folosesc toți românii,
aceștia fiind separați în țări guvernate diferit, dar pe care îi unește credința și limba
strămoșească.
Prin urmare, în aceste secole vechi ale culturii române apar, în diverse momente și în
tipărituri care au rămas până astăzi drept puncte de reper în ceea ce privește evoluția
atât materială (cu ceea ce implică ea – tehnică, situație economică etc.) cât și
culturală, afirmații care fac referire la unitatea de neam și limbă a tuturor românilor.
Sunt idei inserate în prefețe și epiloguri ale unor tipărituri care, după cum s-a dovedit
ulterior, au avut o largă răspândire pe întreg teritoriul locuit de români, multe dintre
prefeţele şi epilogurile tipăriturilor româneşti din secolele vechi ale culturii române
nefiind scrise doar cu scopul de a oferi explicaţii ale conţinutului cărţii pe care o
însoţesc. În timp, informațiile din predoslovii devin mai ample, se încearcă în aceste
texte o evidenţiere a motivului pentru care o anumită carte a fost tradusă şi tipărită în
limba română și se pun în circulaţie idei ce susţin necesitatea utilizării limbii române
astfel încât toţi cititorii români, indiferent din ce regiune românească ar proveni, să
înţeleagă cele cuprinse în paginile cărţilor, promovarea limbii române prin tipar
semnificând, de fapt, afirmarea conştiinţei romanităţii de limbă şi de origine a
întregului popor român. Iar apariţia acestor afirmaţii în tipărituri realizate în
diversele regiuni româneşti (Ţara Românească, Transilvania şi Moldova) constituie
dovada efortului cărturarilor de a sublinia unitatea de neam a tuturor românilor,
stimulând prin aceasta conştiinţa naţională a locuitorilor din cele trei țări românești.

Bibliografie

A. Lucrări de referință
Bianu, Hodoș 1903: Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia Românească Veche, 1508–1830,
Tomul I, 1508–1716, București, Editura Academiei.
Demény, Demény 1986: Demény Lajos, Lidia A. Demény, Carte, tipar și societate la
români în secolul al XVI-lea. Studii, articole, comunicări, București, Editura
Kriterion.
Duță 1988: Victor Duță, Călătorie în lumea scrierii și tiparului, București, Editura Sport-
Turism.

229
 Iuliana WAINBERG-DRĂGHICIU
Galață 2002: Iuliana Galață, Particularități dialectale în Noul Testament de la Bălgrad
(1648), în „Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica”, Vol. III, Alba Iulia,
p. 123–128.
Goţia 1984: Anton Goția, Studiu introductiv, în Ioan Zoba din Vinţ, Sicriul de aur, Ediţie
îngrijită şi studiu introductiv de Anton Goţia, Bucureşti, Editura Minerva, p. V–
XLXIX.
Mârza 1998: Eva Mârza, Din istoria tiparului românesc. Tipografia de la Alba Iulia 1577–
1702, Sibiu, Editura Imago.
Mazilu 1976: Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea,
București, Editura Minerva.
Mazilu 1994: Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea I, Privire
generală, București, Editura Universității.
Nedelcea 1994: Tudor Nedelcea, Cărți românești vechi – Predoslovii, Craiova, Scrisul
Românesc.
Nedioglu [f. a.]: Gh. Nedioglu, Istoria limbii și a literaturii române pentru clasa VI a
liceelor de băieți și fete, Ediția a II-a, București, Editura „Cartea Românească”.
Piru 1977: Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura
Științifică și Enciclopedică.
Rosetti, Cazacu, Onu 1971: Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare.
Vol. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea. Ediția a doua, revăzută și
adăugită, București, Editura Minerva.
Șchiau 1978: Octavian Șchiau, Cărturari și cărți în spațiul românesc medieval, Cluj-Napoca,
Editura Dacia.
Simonescu, Buluță 1981: Dan Simonescu, Gheorghe Buluță, Pagini din istoria cărții
românești, București, Editura Ion Creangă.
Vasilescu 2001: Mircea Vasilescu, „Iubite cetitoriule…”. Lectură, public și comunicare în
cultura română veche, Pitești, Editura Paralela 45.
Wainberg-Drăghiciu 2015: Iuliana Wainberg-Drăghiciu, Retorica și stilistica predosloviilor
din tipăriturile românești, secolele XVI–XVII, Alba Iulia, Aeternitas.

B. Ediții critice
Biblia 1997: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tipărită
întâia oară la 1688 în timpul lui Șerban Cantacuzino, Domnul Țării Românești,
retipărită după 300 de ani în facsimil și transcriere cu aprobarea Sfântului Sinod,
această ediție văzând acum, din nou lumina tiparului cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Noul Testament 1998: Noul Testament tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de
către Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei, reeditat după 350 de ani cu
binecuvântarea Înaltpreasfințitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei.
Palia de la Orăștie 1968: Palia de la Orăștie. 1581–1582. Text – Facsimile – Indice. Ediție
îngrijită de Viorica Pamfil, București, Editura Academiei.
Texte românești din secolul al XVI-lea 1982: Texte românești din secolul al XVI-lea I.
Catehismul lui Coresi II. Pravila lui Coresi III. Fragmentul Teodorescu IV. Glosele
Bogdan V. Prefețe și epiloguri, Ediții critice de Manuela Buză, Gheorghe Chivu,
Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon.
Coordonator Ion Gheție, București, Editura Academiei.
Varlaam 2011: Sfântul Ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei, Carte romănească de
învățătură, II. Textul. Ediție îngrijită și glosar: Stela Toma, Prefață și studiu: Dan
Zamfirescu, București, Editura Roza Vânturilor.

230
 Ideea unității naționale promovată în predosloviile tipăriturilor românești vechi
Varlaam 1984: Varlaam, Opere, I, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Ediție
critică, studiu filologic și studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, București, Editura
Minerva.
Ioan Zoba din Vinţ 1984: Ioan Zoba din Vinţ, Sicriul de aur, Ediţie îngrijită şi studiu
introductiv de Anton Goţia, Bucureşti, Editura Minerva.

The Idea of National Unity Promoted in the Prefaces and Epilogues of

the Old Romanian Printed Books
The printing of the books on Romanian territory was inaugurated and sustained (at its
beginnings) by the rulers of Wallachia and was regarded as a moral duty to the church, but
also to the people they were leading. For the beginning, religious books were printed in
Slavonic, and the main reason for their appearance was the necessity of endowing churches
with the books indispensable to the divine service. Because of the extremely expensive and
rare manuscripts, many priests were forced to memorize prayers and evangelical texts, many
churches not having the financial opportunity to obtain the books necessary for the religious
service. Then, gradually, the books were printed in the Romanian language, in which, from
the appearance of the first specimens, the predominant motivation, rendered in their prefaces
or epilogues, was to be understood by all the Romanians. The merit of launching and
promoting this idea belongs to Deacon Coresi, the first, in terms of chronology, who had a
major role in printing the books in the national language. In the prefaces and epilogues of his
prints, he points out that he knew the sorrow of the Romanians who did not have books in
their native language, so that their printings respond to the desire and necessity of the
Romanians to have books to understand. Also noteworthy are his patriotic claims, the thrill
and the pride of being able to address to all Romanians through his prefaces or epilogues,
reinforced by addresses such as “We the Romanians” (The Meaning of the Evangel – 1564,
Romanian Psalter – 1570, Slavic-Romanian Psalter – 1577), “to you, brothers Romanians”
(The Meaning of the Evangel – 1564) or “my brothers” (The Meaning of the Evangel – 1564,
Slavic-Romanian Psalter – 1577). Over time, such addresses become wider, many of the
prefaces and epilogues of the Romanian prints of the ancient centuries of Romanian culture
not being written only for the purpose of explaining the contents of the book they
accompany. It is attempted in these texts to highlight the reason why a certain book was
translated and printed in Romanian, and are being circulated ideas that support the necessity
of using the Romanian language so that all Romanian readers, no matter what Romanian
region they come from, understand the content of the books, the promotion of the Romanian
language by printing signifying, in fact, the affirmation of the Romanity consciousness of the
language and origin of the entire Romanian people. And the emergence of these statements
in prints made in the various Romanian regions (Wallachia, Transylvania and Moldavia) is
the proof of the scribes’ effort to emphasize the unity of all Romanians, thereby stimulating
the national consciousness of the inhabitants of the three Romanian Countries.
In our work we aim to study the prefaces and epilogues of the prints that appeared in
the ancient centuries of the Romanian culture, more precisely in the 16th and the 17th
centuries, in order to highlight the assertions regarding the unity of the nation and Romanian
language, how they are formulated, the message they contain and the impact they had on the
formation of the national consciousness.

231