UNIVERSITATEA DE VEST « VASILE GOLDIŞ » ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

Lect. univ. dr. SORIN BULBOACĂ

DREPTURILE OMULUI ŞI STRATEGII

ANTIDISCRIMINATORII

ARAD
2007

1
 CUPRINS

1. Declaraţii ale drepturilor omului – scurt istoric …………………3

2. Dreptul la viaţă ………………………………………………….
3. Dreptul de proprietate …………………………………………
4. Libertatea de conştiinţă………………………………………….
5. Dreptul la sănătate şi asigurări medicale ………………………
6. Dreptul la educaţie …………………………………………….
7. Dreptul la muncă ……………………………………………..
8. Dreptul la intimitate, la viaţă privată ………………………..
9. Dreptul la protecţie şi asistenţă socială ………………………
10.Drepturile femeii……………………………………………..
11.Drepturile copiilor ……………………………………………
12.Drepturile refugiaţilor ……………………………………….
13.Drepturile deţinuţilor din penitenciare…………………………
14.Instituţii naţionale şi internaţionale de protecţie a drepturilor
omului ………………………………………………………
15. Discriminarea ………………………………………………..
16.Discriminarea femeilor în România………………………….
17.Bibliografie …………………………………………………..

2
DECLARAŢII ALE DREPTURILOR OMULUI – SCURT ISTORIC

Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776)

„Considerăm ca adevăruri de sine stătătoare acelea că toţi oamenii sunt
creaţi egali; că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu câteva drepturi inalienabile: că
acestea sunt viaţa, libertatea şi năzuinţa (căutarea fericirii), că pentru
asigurarea acestor drepturi, oamenii au instituit guverne, care îşi derivă justa
putere din consimţământul celor guvernaţi;…atunci când o formă de
guvernământ devine distructivă a acestor drepturi, este dreptul poporului de a o
aboli şi a institui un nou guvernământ, fundamentat pe aceste principii …” .

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (26 august 1789)

1. Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.
2. Scopul oricărei asocieri politice este apărarea drepturilor naturale fireşti şi
inalienabile ale omului. Acestea sunt dreptul la libertate, la proprietate,
siguranţă şi rezistenţă la opresiune.
3. Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia.
7. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reţinut decât în cazuri
determinate de lege.
10. Nimeni nu trebuie sancţionat pentru opiniile sale, nici pentru convingerile
sale religioase, dacă exprimarea lor nu tulbură ordinea publică în conformitate
cu legea.
11. Libera exprimare a ideilor şi opiniilor este unul dintre cele mai preţioase
drepturi ale omului. Conform acesteia, fiecare cetăţean poate să vorbească,
să scrie şi să publice liber.
13. Impozitarea generală este indispensabilă pentru întreţinerea armatei şi
pentru cheltuielile administrative. Trebuie suportată în mod egal de toţi
cetăţenii, proporţional cu veniturile lor.
14. Fiecare cetăţean are dreptul ca, personal sau prin reprezentantul său, să
stabilească necesitatea unui impozit, să consimtă liber la aceasta.
17. …dreptul la proprietate este inviolabil şi sacru.

Convenţia privitoare la apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale din 1950 (Convenţia europeană a Drepturilor Omului)

Convenţia europeană a Drepturilor Omului reprezintă probabil cel mai

important eveniment din istoria Consiliului Europei, fiind semnată la Roma la 4
septembrie 1950. a intrat în vigoare în septembrie 1953. Părţile semnatare se

3
angajau să recunoască drepturile garantate ale tuturor persoanelor, care se aflau
sub jurisdicţia lor.

CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI A

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

TITLUL I
Art. 2
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoană este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea
este sancţionată cu această pedeapsă prin lege:
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui
articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr.o recurgere absolut
necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea
unei persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Art. 3
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante.
Art. 4
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau
obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului
articol :
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în
condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în
care se află în libertate condiţionată ;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să
satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest
lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului
militar obligatoriu.
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă
viaţa sau bunăstarea comunităţii ;
d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
Art. 5
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate
fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor
legale :
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un
tribunal competent ;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată , conform legii, de către un

4
 tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege ;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de acrede
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să gugă
după săvârşirea acesteia ;
d. sacă este vorba de detenţia lefală a unui minor, hotărâtă pentru
educaţia sasub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul
aducerii sale în faţa autorităţii competente ;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile
să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unuii alcoolic, a
unui toxicoman sau a unui vagabond ;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane
pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul sau
împotriva căruia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai
scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale
şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de
paragraful 1, lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată
înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabilsau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are
dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să
statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii saleşi să
dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. O persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în
condiţiile contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
Art. 6
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public
şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala
de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci
când interesele minorităţilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către

5
 instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură
să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată
până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul :
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înţelege şi într-un mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei
aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi,
dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer ;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină
citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării ;
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere.
Art. 7
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit
dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul
săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei
persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul
săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale
de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
Art. 8
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi
de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea
acestui drept decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora.
Art. 9
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau
convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în
particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

6
2. Libertatea de a–şi manifesta religia sau convingerile nu poate face
obiectul altor restrângeri decât acelea, care prevăzute de lege,
constituie măsuri necesar, într+o societate democratică, pentru
siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publiceori
pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Art. 10
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună
societăţile de radiodifuziune , de cinematografie sau de televiziune
unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,
pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Art. 11
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la
libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi
de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-
o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii
sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.
Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse
exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei
sau ai administraţiei de stat.
Art. 12
Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se
căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce
reglementează exercitarea acestui drept.
Art. 13
Orice persoană ale căre drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei
instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor
persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Art. 14
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie
trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

7
 naţională sau socială, aparteneţa la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie.
Art. 15
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii,
orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la
obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care
situaţia o cere

Drepturile omului garantate de convenţia europeană sunt :

- dreptul la viaţă ;
- interzicerea torturii ;
- interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
- dreptul la libertate şi la siguranţă ;
- dreptul la un proces echitabil ;
- nici o pedeapsă fără lege;
- dreptul la respectarea vieţii private şi familiale ;
- libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ;
- libertatea de exprimare ;
- libertatea de asociere şi de reuniune ;
- dreptul la căsătorie ;
- dreptul la un recurs real ;
- interzicerea discriminării.
Drepturile garantate prin protocoalele adiţionale ale Convenţiei europene
a Drepturilor Omului sunt :
Protocolul nr. 1 : protejarea proprietăţii, dreptul la educaţie, dreptul la
alegeri libere ;
Protocolul nr. 4: interzicerea trimiterii la închisoare din cauza datoriilor,
libertatea de circulaţie, interzicerea expulzării conaţionalilor, interzicerea
expulzărilor colective ale străinilor ;
Protocolul nr. 6 : abolirea pedepsei cu moartea;
Protocolul nr. 7: garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor,
dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la
indemnizaţie în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau
pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă, egalitatea între soţi.
Protocolul nr. 12: interzicerea generală a discriminării.

Dispozitivul pus în funcţiune iniţial pentru a supraveghea respectarea de

către statele contractante a obligaţiilor asumate era format din Comisia
europeană a Drepturilor Omului, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei şi
Curtea europeană a Drepturilor Omului. Comisia europeană a Drepturilor Omului
poate fi sesizată:
- de către orice stat contractant care invocă o încălcare a dispoziţiilor
Convenţiei ;

8
 - de către orice persoană particulară, victimă a unei violări a drepturilor
sale.
Comisia europeană decide asupra acceptabilităţii reclamaţiilor, face tot
ceea ce îi stă în putinţă pentru ca părţile aflate în litigiu să ajungă la o
reglementare amiabilă. În caz de eşec, ea redactează un raport pe care îl trimite
Comitetului de miniştri. Din momentul transmiterii raportului către Consiliu,
Comisia sau oricare alt stat membru, are la dispoziţie un răgaz de 3 luni pentru a
sesiza Curtea. Comitetul de miniştri al Consiliului Europei supraveghează
executarea hotărârilor Curţii şi are menirea de a asigura o aşa numită
« satisfacţie echitabilă » victimei, în cazul unei violări a drepturilor sale, dacă
afacerea respectivă nu a fost încredinţată Curţii.
Curtea europeană a drepturilor omului (CEDO), cu sediul la
Strassbourg, are în alcătuire un număr de judecători egal cu numărul statelor
contractante. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de 6 ani de către Adunarea
parlamentară a Consiliului Europei iar mandatul lor este reînnoit la fiecare 3 ani,
pentru jumătate dintre ei.
În sistemul iniţial, Curtea era care examina, de fapt, afacerea şi emitea o
hotărâre obligatorie pentru părţi. Protocolul nr. 11 a fost cel care a restructurat
mecanismul de control cu scopul de a scurta durata procedurilor şi de a întări
caracterul judiciar al sistemului. Vechea Curte şi Comisie, care nu funcţionau în
mod permanent, au fost înlocuite cu o Curte unică şi permanentă, căruia
reclamanţii urmau să i se adreseze în mod direct. Acceptarea dreptului la recurs
individual era automată. Curtea se pronunţa asupra fondului şi eligibităţii
reclamaţiilor iar rolul decizional al Comitetului de miniştri era abolit.

Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală

a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989

Statele părţi la prezenta convenţie,

având în vedere că, în conformitate cu principiile proclamate de Carta Naţiunilor

Unite, recunoaşterea demnităţii şi a drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor
membrilor familiei umane constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în
lume,

având în vedere că în Cartă popoarele Naţiunilor Unite au proclamat din nou

încfrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea
persoanei umane şi au hotărât să promoveze progresul social şi condiţii mai
bune de trai în contextul unei libertăţi sporite,

recunoscând faptul că Naţiunile Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului şi în pactele internaţionale privind drepturile omului , au proclamat şi

au convenit că fiecare poate să se prevaleze de drepturile şi de libertăţile

enunţate de acestea, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie,

9
opinie politică sau orice altă opinie, naţionalitate şi origine socială, situaţie
materială, statut la naştere sau alt statut,

amintind faptul că în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Naţiunile Unite

au proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă speciale,

având convingerea că familia, ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural

destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi şi, în special, a copiilor,
trebuie să beneficieze de protecţia şi de asitenţa de care are nevoie pentru a-şi
putea asuma pe deplin responsabilităţile în cadrul societăţii,

recunoscând că pentru dezvoltarea plenară şi armonioasă a personalităţii sale

copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire,
egalitate şi înţelegere,

ţinând seama de faptul că un copil trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască

independent în societate şi să fie educat în spiritul idealurilor proclamate în Carta
Naţiunilor Unite şi, în special, în spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei,
egalităţii şi solidarităţii,

având în vedere ca necesitatea de a extinde protecţia specială acordată copilului

a fost enunţată în Declaraţia de la Geneva din 1924 privind drepturile copilului
şi în Declaraţia drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20
noiembrie 1959 şi a fost recunoscută în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (în special
art. 23 şi 24), în Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale (în special art. 10) şi în statutele şi instrumentele aplicabile ale
instituţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale preocupate de
bunăstarea copilului, având în vedere că, aşa cum s-a arătat în Declaraţia
drepturilor copilului, « dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul
are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică
adecvată, atât înainte cât şi după naşterea sa »,

reamintind dispoziţiile Declaraţiei cu privire la principiile sociale şi juridice

aplicabile protecţiei şi bunăstării copiilor, cu referire specială la practicile în
materie de plasament familial şi de adopţie pe plan naţional şi internaţional,
precum şi Regulile minimale standard ale Naţiunilor Unite privind administrarea
justiţiei în cazul minorilor(Regulile de la Beijing), Declaraţia privind protecţia
femeilor şi copiilor în caz de stare de urgenţă şi de conflict armat, recunoscând
că în toate ţările lumii există copii care trăiesc în condiţii extrem de dificile şi care
au nevoie de o atenţie deosebită,

ţinând seama de importanţa tradiţiilor şi a valorilor culturale ale fiecărui popor în

protejarea şi dezvoltarea armoniaosă a copilului,

10
recunoscând importanţa cooperării internaţionale destinate îmbunătăţirii
condiţiilor de trai ale copiilor din toate ţările şi, în special, din ţările în curs de
dezvoltare,

convin după cum urmează :

PARTEA I

Articolul 1
În sensul prezentei convenţii, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta
de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte
majoratul sub această vârstă.
Articolul 2
1. Statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze drepturile stabilite
în prezenta convenţie tuturor copiilor din jurisdicţia lor, indifferent de rasă,
culoare, sex , limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate,
apartenenţă etnică sau originea socială, de situaţai amaterială,
incapacitatea fizică, de statutul la naştere sau de statutul dobândit al
copilului ori al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai acestuia.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile de protejare a copilului împotriva
oricărei forme de discriminare sau de sancţionare pe considerente ţinând
de situaţia juridică, activitate, opiniile declarate sau convingerile părinţilor,
ale reprezentanţilor săi legali sau ale mebrilor familiei sale.
Articolul 3
1. În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă
socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile
administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.
2. Statele părţi se obligă să asigure copilului protecţia şi îngrijirea necesare
în vederea asigurării bunăstării sale, ţinând seama de drepturile şi
obligaţiile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale altor
persoane cărora aceasta le-a fost încredinţat în mod legal, şi în acest
scop vor lua toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare.
3. Statele părţi vor veghea ca instituţiile, serviciile şi aşezămintele care
răspund de protecţia şi îngrijirea copiilor să respecte standardele stabilite
de autorităţile competente, în special cele referitoare la securitate şi
sănătate, la numărul şi calificarea personalului din aceste instituţii, precum
şi la asigurarea unei supravegheri competente.
Articolul 4
Statele părţi se angajează să ia toate măsurile legislative, administrative şi de
orice altă natură necesare punerii în aplicare a drepturilor prevăzute în prezenta
convenţie. În cazul drepturilor economice, sociale şi culturale statele părţi se
obligă să adopte aceste măsuri, fără a precupeţi resursele de care dispun şi,
dacă este cazul, în cadrul cooperării internaţionale.
Articolul 5
Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor naturali ai copilului sau, după caz şi conform tradiţiei locale, membrilor
familiei lărgite sau comunităţii, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege,

11
copii în îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în
continuă dezvoltare ale copilului, îndrumarea şi orienatarea necesare în
exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie.
Articolul 6
1. Statele părţi recunosc dreptul la viaţă al fiecărui copil.
2. Statele părţi vor face tot ce le stă în putinţă pentru a asigura
supravieţuirea şi dezvoltarea copilului.
Articolul 7
1. Copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are, prin naştere,
dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura
posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia.
2. Statele părţi vor veghe ca aplicarea acestor drepturi să respecte legislaţia lor
naţională şi obligaţiile pe care acestea şi le-au asumat în temeiul
instrumentelor internaţionale aplicabile în materie, în special în cazul în
care nerespectarea acestora ar ave aca efect declararea copilului ca
apatrid.
Articolul 8
1. Statele părţi se obligă să respecte dreptul copilului de a-şi păstra
identitatea, inclusiv cetăţenia, numele şi relaţiile familiale, astfel cum sunt
recunoscute de lege, fără nici o imixtiune ilegală.
2. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte
din elementele constitutive ale identităţii sale, statele părţin vor asigura
asistenţa şi protecţia corespunzătoare pentru ca identitatea acestuia să fie
restabilită cât mai repede posibil.
Articolul 9
1. Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi
împotriva voinţei acestora, exceptând situaţia în care autorităţile
competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare şi cu respectarea legilor
şi a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem
al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesară în cazuri particulare
cum ar fi, de exemplu, în cazul copiilor maltrataţi sau neglijaţi de părinţi
sau în cazul în care părinţii trăiesc separat şi se impune luarea unei
hotărâri cu privire la locul de reşedinţă a copilului.
2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părţile
interesate trebuie să aibe posibilitatatea de a participa la dezbateri şi de a-
şi face cunoscute punctele de vedere.
3. Statele părţi vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii
părinţi sau de unul dintre ei de a întreţine relaţii personale şi contacte
directe cu cei doi părinţi ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care
acest lucru contravine interesului suprem al copilului.
4. Când separarea rezultă din măsuri luate de către un stat parte, precum
detenţia, închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea (inclusiv moartea,
indiferent de cauză, suferită în timpul detenţiei) ambilor părinţi sau a
unuia dintre ei ori a copilului, statul parte va furniza, la cerere, părinţilor,
copilului sau, după caz, unui alt membru al familiei informaţiile esenţiale
despre locul unde se găsesc membrul sau membrii familiei, exceptând

12
 cazul în care divulgarea acestor informaţii ara duce prejudicii bunăstării
copilului. Statele părţi vor veghea, de asememenea, ca prezentarea unei
astfel de cereri să nu antreneze prin ea însăşi consecinţe dăunătoare
pentru persoana sau persoanele interesate.
Articolul 10
1. În conformitate cu obligaţia ce revine statelor părţi potrivit art. 9 paragraful
1, orice cerere depusă de un copil sau de părinţii acestuia, în vederea
intrării într-un stat parte sau a părăsirii acestuia în scopul reîntregirii
familiei, va fi examinată de statele părţi cu bunăvoinţă, umanism şi cu
operativitate. Statele părţi vor veghea, de asemenea, ca depunerea unei
astfel de cereri să nu antreneze consecinţe nefaste asupra solicitanţilor şi
membrilor familiei acestora.
2. Copilul ai cărui părinţi îşi au reşedinţa în state diferite va avea dreptul de a
întreţine, în afara unor situaţii excepţionale, relaţii personale şi contacte
directe, în mod regulat, cu ambii săi părinţi. În acest scop şi în
conformitate cu obligaţia care revine statelor părţi în temeiul art. 9,
paragraful 1, statele părţi vor respecta dreptul copilului şi al părinţilor săi
de a părăsi orice ţară, inclusiv propria lor ţară şi de a a reveni în propria lor
ţară. Dreptul de a părăsi orice ţară nu poate fi îngrădit decât de restricţiile
prevăzute în mod expres de lege şi care sunt necesare pentru protejarea
siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice sau a bunelor
moravuri ori a drepturilor şi libertăţilor altora şi care sunt compatibile cu
celelalte drepturi recunoscute în prezenta convenţie.

Articolul 11
1. Statele părţi vor lua măsuri pentru a combate acţiunile ielgale de
transferare şi de împiedicare a reîntoarcerii copiilor în, respectiv din,
străinătate.
2. În acest scop statele părţi vor promova încheierea de acorduri bilaterale şi
multilaterale sau aderarea la acordurile existente.
Articolul 12
1. Statele părţi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-şi
exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile
copilului urmând să fie luate în considerare ţinându-se seama de vârsta sa
şi de gradul său de maturitate.
2. În acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în
orice procedură judicară sau administrativă care îl priveşte, fie direct, fie
printr-un reprezentant sau un orgaqnism competent, în conformitate cu
regulile de procedură din legislaţia naţională.
Articolul 13
1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare ; acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii şi idei de orice
natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică
ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului.
2. Exercitarea acestui drept poate face subiectul restricţiilor, dar numai al
acelor restricţii expres prevăzute de lege şi absolut necesare pentru :

13
 a. respectarea drepturilor sau a reputaţiei altora ; sau
b. protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a
bunelor moravuri.
Articolul 14
1. Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de
conştiinţă şi religie.
2. Statele părţi vor respecta drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, după caz,
ale reprezentanţilor legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea
dreptului sus – menţionat, de o manieră care să corespundă capacităţilor
în formare ale acestuia.
3. Libertatea de a-şi manifesta propriile convingeri religioase sau alte
convingeri nu poate fi îngrădită decât de restricţiile prevăzute în mod
expres de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a
ordinii publice, a sănătăţii publice şi a bunelor moravuri sau a libertăţilor şi
drepturilor fundamentale ale altora.
Articolul 15
1. Statele părţi recunosc dreptuirle copilului la libertatea de asociere şi la
libertatea de întrunire paşnică.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi îngrădită decât de restricţiile
prevăzute în mod expres de lege şi care sunt necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei sau ordinii
publice ori pentru a proteja sănătatea publică sau bunele moravuri ori
pentru a proteja drepturile şi libertăţile altora.
Articolul 16
1. Nici un copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa
privată, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, precum şi
nici unui fel de atac ilegal la onoarea şi reputaţia sa.
2. Copilul are dreptul la protecţia garantată de lege împotriva unor astfel de
imixtiuni sau atacuri.
Articolul 17
Statele părţi vor recunoaşte importanţa funcţiei îndeplinite de mijloacele de
informare în masă şi vor asigura accesul copilului la informaţie şi materiale
provenind din surse naţionale şi internaţionale, în special cele care urmăresc
promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale şi a sănătăţii sale fizice şi
morale. În acest scop statele părţi :
a. vor încuraja difuzarea, prin mijloacele de informare în masă, de informaţii
şi materiale de interes social şi educativ pentru copil şi care sunt în
conformitate cu art. 29 ;
b. vor încuraja cooperarea internaţională în producerea, schimbul şi
difuzarea de astfel de informaţii şi materiale proveneind din surse
culturale, naţionale şi internaţionale ;
c. vor încuraja producerea şi difuzarea de cărţi pentru copii ;
d. vor încuraja mijloacele de informare în masă să ţină seama, în mod
deosebit, de nevoile lingvistice ale copiilor autohtoni sau ale celor ce
aparţin unui grup minoritar ;

14
 e. vor favoriza elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate
protejării copilului împotriva informaţiilor şi materialelor care dăunează
bunăstării sale, având în vedere prevederile art. 13 şi 18.
Articolul 18
1. Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea recunoaşterii
principiului potrivit căruia ambii părinţi au responsabilităţi comune pentru
creşterea şi dezvoltarea copilului. Părinţii sau, după caz, reprezentanţii săi
legali sunt principalii responsabili de creşterea şi dezvoltarea copilului.
Aceştia trebuie să acţioneze, în primul rând, în interesul suprem al
copilului.
2. Pentru garantarea şi promovarea drepturilor enunţate în prezenta
convenţie statele părţi vor acorda ajutor corespunzător părinţilor şi
reprezentanţilor legali ai copilului în exercitarea responsabilităţii care le
revine în legătură cu creşterea copilului şi vor asigura crearea instituţiilor,
aşezămintelor şi serviciilor de îngrijire a copiilor.
3. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura
copiilor ai căror părinţi muncesc dreptul de a beneficia de serviciile şi
aşezămintele de îngrijire a copiilor, pentru care ei îndeplinesc condiţiile
cerute.
Articolul 19
1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi
educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva
oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de
abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv
abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre
ei, a reprezenatntului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane
căreia i-a fost încredinţat.
2. Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente
pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar
copilului şi celor cărora le-a fost încredinţat, precum şi pentru instituirea
altor forme de prevenire şi pentru identificarea, denunţarea, acţionarea în
instanţă, anchetarea, tratarea şi urmărirea cazurilor de rele tratamente
aplicate copilului, descrise mai sus, şi, dacă este necesa, a procedurilor
de implicare judiciară.
Articolul 20
1. Copilul care este, temporar sau permanent, lipsit de mediul său familial
sau care, pentru protejarea intereselor sale, nu poate fi lăsat în acest
mediu are dreptul la protecţie şi asistenţă speciale din partea statului.
2. Statele părţi, în conformitate cu legislaţia lor naţională, vor asigura
protecţie alternativă pentru un astfel de copil.
3. Această protecţie poate include, mai ales, plasamentul familial,
« kafalah » din dreptul islamic, adopţia sau, în caz de necesitate, plasarea
în instituţii corespunzătoare de îngrijire a copiilor. În alegerea uneia dintre
aceste soluţii este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de
necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de
originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

15
 Articolul 21
Statele părţi care recunosc şi / sau autorizează adopţia vor veghe ca interesele
supreme ale copilului să primeze şi :
a) vor veghea ca adopţia unui copil să fie autorizată numai de autorităţile
competente care verifică, în conformitate cu legea şi cu procedurile
aplicabile, precum şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi credibile, că
adopţia se poate realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu
părinţii, cu rudele şi cu reprezentanţii săi legali şi, dacă este cazul, că
persoanele interesate şi-au dat consimţământul cu privire la adopţie în
cunoştinţă de cauză în urma unei consilieri corespunzătoare ;
b) recunosc că adopţia în străinătate poate fi considerată ca un mijloc
alternativ de asigurare a îngrijirii necesare copilului, dacă acesta, în ţara
de origine, nu poate fi încredinţat spre plasament familial sau spre adopţie
ori nu poate fi îngrijit corespunzător ;
c) vor asigura ca, în cazul adopţiei în străinătate, copilul beneficiază de
garanţiile şi standardele echivalente celor existente în cazul adopţiei
naţionale;
d) vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că, în cazul
adopţiei în străinătate, plasamentul copilului nu conduce la obţinerea de
câştiguri materiale necuvenite pentru persoanele implicate ;
e) promovează obiectivele preuentului articol, încheind aranjamente sau
acorduri bilaterale ori multilaterale, după caz, şi se stăduiesc, în acest
cadru, să asigure că plasarea copiilor în străinătate să fie efectuată de
autorităţile sau organele competente.
Articolul 22
1. Statele părţi vor lua măsurile necesare pentru ca un copil care caută să
obţină statutul de refugiat sau care este considerat refugiat în conformitate
cu reglementările şi procedurile internaţionale şi naţionale aplicabile, fie că
este singur sau însoţit de mama ori tata sau de orice altă persoană, să
beneficieze de protecţia şi asistenţa umanitară corespunzătoare, pentru a
se putea bucura de drepturile recunoscute de prezenta convenţie şi de
celelalte instrumente internaţionale privind drepturile omului sau ajutorul
umanitar la care respectivele state sunt părţi.
2. În acest scop statele părţi vor contribui, după cum consideră necesar, la
toate eforturile întreprinse de O.N.U. şi de alte organizaţii guvernamentale
sau neguvernamentale competente cooperând cu O.N.U., pentru a proteja
şi ajuta copiii care se găsesc într-o astfel de situaţie şi pentru a găsi
părinţii sau alţi membri ai familiei oricărui copil refugiat, în vederea
obţinerii informaţiilor necesare pentru reîntregirea familiei sale. În cazul în
care părinţii sau alţi membri ai familiei nu pot fi găsiţi, copilului i se va
acorda aceeaşi protecţie ca oricărui alt copil care este temporar sau total
lipsit de mediul său familial, indiferent de motiv, în conformitate cu
principiile enunţate în prezenta convenţie.
Articolul 23
1. Statele părţi recunosc că pentru copii handicapaţi fizic şi mental trebuie să
se asigure o viaţă împlinită şi decentă, în condiţii care să le garanteze

16
 demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea
activă la viaţa comunităţii.
2. Statele părţi recunosc dreptul copiilor handicapaţi de a beneficia de îngrijiri
speciale şi încurajează şi asigură, în măsura resurselor disponibile, la
cerere, copiilor handicapaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute şi celor
care îi au în îngrijire, un ajutor adaptat situaţiei copilului şi situaţiei
părinţilor sau a celor cărora le este încredinţat.
3. Recunoscând nevoile speciale ale copiilor handicapaţi, ajutorul acordat
conform paragrafului 2 al prezentului articol va fi gratuit ori de câte ori
acest lucru este posibil, ţinând seama de resursele financiare ale părinţilor
sau ale celor care îi au în îngrijire şi va fi destinat asigurării accesului
efectiv al copiilor handicapaţi la educaţie, formare profesională, servicii
medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă,
activităţi recreative, de o manieră care să asigure deplina integrare socială
şi dezvoltare individuală a copiilor, inclusiv dezvoltarea lor culturală şi
spirituală.
4. În spiritul cooperării internaţionale, statele părţi vor favoriza schimbul de
informaţii relevante în domeniul medicinei preventive şi al tratamentului
medical, psihologic şi funcţional al copiilor handicapaţi, inclusiv prin
difuzarea şi accesul la informaţii referitoare la metodele de recuperare,
educare şi formare profesională, în scopul de a permite statelor părţi să îşi
perfecţioneze capacităţile şi competenţele şi să îşi extindă experienţa în
aceste domenii. În această privinţă se va ţine seama, în mod deosebit, de
nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.
Articolul 24
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună
stare de sănătate posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de
recuperare. Ele vor depune eforturi pentru a garanta că nici un copil nu
este lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.
2. Statele părţi vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a
acestui drept şi, în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare
pentru :
a) reducerea mortalităţii infantile şi a celei în rândul copiilor ;
b) asigurarea asistenţei medicale şi a măsurilor de ocrotire a sănătăţii pentru
toţi copiii, cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a
sănătăţii;
c) combaterea maladiilor şi a malnutriţiei, inclusive în cadrul măsurilor
primare de ocrotire a sănătăţii, recurgând, printre altele, la tehnologii
accesibile şi la aprovizionarea cu alimente nutritive şi cu apă potabilă,
luând în considerare pericolele şi riscurile de poluare a mediului natural;
d) asigurarea ocrotirii sănătăţii mamelor în perioada pre – şi postnatală;
e) asigurarea că toate segmentele societăţii, în mod deosebit părinţii şi copiii,
sunt informate, au acces la educaţie şi sunt sprijinite în folosirea
cunoştinţelor de bază despre sănătatea şi alimentaţia copilului, despre
avantajele alăptării, ale igienei şi salubrităţii mediului înconjurător şi ale
prevenirii accidentelor;

17
f) crearea serviciilor de medicină preventivă, de îndrumare a părinţilor şi de
planificare familială şi asigurarea educaţiei în aceste domenii.
3. Statele părţi vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare, în vederea
abolirii practicilor tradiţioanle dăunătoare sănătăţii copiilor.
4. Statele părţi se angajează să favorizeze şi să încurajeze cooperarea
internaţională în vederea asigurării, în mod progresiv, a deplinei înfăptuiri
a dreptului recunoscut în prezentul articol. În această privinţă se va ţine
seama, în mod deosebit, de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.
Articolul 25
Statele părţi recunosc dreptul copilului care a fost plasat de către autoritatea
competentă pentru a primi îngrijiri, la protejarea sau tratarea afecţiunilor fizice
ori mentale, dreptul la verificarea periodică a tratamentului respectiv şi a
oricăror alte aspecte lagate de plasarea sa.
Articolul 26
1. Statele părţi recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de asistenţă
socială, inclusiv de asigurări sociale şi vor lua măsuri pentru asigurarea
exercitării depline a acestui drept în conformitate cu legislaţia lor
naţională.
2. La acordarea indemnizaţiilor prevăzute de lege se va ţine seama, când
este cazul, de resursele şi situaţia copilului şi ale persoanelor
responsabile de întreţinerea sa, precum şi de orice alte împrejurări care
au legătură cu cererea de acordare a indemnizaţiilor, înaintată de copil
sau în numele său.
Articolul 27
1. Statele părţi recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de
trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială.
2. Părinţilor şi oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine în
primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor şi a
mijloacelor lor financiare, condiţiile de viaţă necesare în vederea
dezvoltării copilului.
3. Statele părţi vor adopta măsurile corespunzătoare, ţinând seama de
condiţiile naţionale şi în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinţii şi alte
persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept şi vor oferi în
caz de nevoie asisitenţă materială şi programme de sprijin destinate, în
principal, satisfacerii nevoilor de hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă.
4. Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru recuperarea pensiei
alimentare pentru copil de la părinţii săisau de la alte persoane care
răspund din punct de vedere financiar pentru acesta, atât pe teritoriul
statului parte, cât şi în străinătate.
Astfel, în situaţia în care persoana care răspunde din punct de vedere
financiar pentru copil nu locuieşte în statul în care locuieşte copilul, statele
părţi vor încuraja aderarea la acorduri internaţionale sau încheierea de
asemenea acorduri, precum şi adoptarea oricăror altor înţelegeri
corespunzătoare.
Articolul 28

18
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării
exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în
special, statele membre vor avea obligaţia :
a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi ;
b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât
general, cât şi profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de
a permite accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri
corespunzătoare, cum ar fi instituirea gratuităţii învăţământului şi
acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie.
c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de
capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate ;
d) de a pune la dispoziţia copiilor şi de a permite accesul acestora la
informarea şi orientarea şcolară şi profesională ;
e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi
pentru reducerea ratei abandonului şcolar.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura
aplicarea măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu
demnitatea copilului ca fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta
convenţie.
3. Statele părţi vor promova şi vor încuraja cooperarea internaţională în
domeniul educaţiei, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea
ignoranţei şi a analfabetismului în lume şi de a facilita acesul la cunoştinţe
ştiinţifice şi tehnice şi la metode de învăţământ moderne. În aceată
privinţă se va ţine seama, în special, de nevoile ţărilor în curs de
dezvoltare.
Articolul 29
1. Statele părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească :
a) dezvoltarea plenară a persoanlităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi
fizice ale copilului;
b) cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite ;
c) educarea copilului în spiritul respectului faţă de părinţii săi, faţă de limba
sa, de identitatea şi valorile sale culturale, faţă de valorile naţionale ale
ţării în care acesta locuieşte, ale ţării de origine, precum şi faţă de
civilizaţii diferite de a sa ;
d) pregătirea copilului să îşi asume responsabilităţile vieţii într-o societate
liberă, într-un spirit de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între
sexe şi prietenie între toate poparele şi grupurile etnice â, naţionale şi
religioase şi cu persoanele de origine autohtonă ;
e) educarea copilului în spiritul respectului faţă de mediul natural.
2. Nici o dispoziţie din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată de
o manieră care să aducă atingere libertăţii persoanelor fizice sau juridice
de a crea şi conduce instituţii de învăţământ, cu condiţia ca principiile
enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate şi ca
educaţia dată în aceste instituţii să respecte normele minimale prescrise
de stat.

19
 Articolul 30
În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice ori
persoane de origine autohtonă, copilul aparţinând unei astfel de minorităţi sau
având origine autohtonă nu va fi privat de dreptul la viaţa culturală proprie, de
dreptul de a-şi declara apartenenţa religioasă sau de a-şi practica propria
religie, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai
grupului său.

Articolul 31
1. Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a
practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa
culturală şi artistică.
2. Statele părţi respectă şi promovează dreptul copilului de a participa pe
deplin la viaţa culturală şi artistică şi încurajează punerea la dispoziţia
acestuia a mijloacelor adecvate de petrecere a timpului liber şi de
desfăşurare a activităţilor recreative, artistice şi culturale, în condiţii de
egalitate.
Articolul 32
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării
economice şi de a nu fi constrâns la vreo muncă ce comportă vreun risc
potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi
dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori
sociale.
2. Statele părţi vor lua măsuri legislative, administrative, sociale şi educative
pentru a asigura aplicarea prezentului articol. În acest scop şi ţinând
seama de dispoziţiile aplicabile ale celorlate instrumente internaţionale,
statele părţi se obligă, în special :
a) să fixeze o vârstă minimă sau vârste minime pentru angajare ;
b) să adopte o reglementare cu privire la orele şi la condiţiile de muncă ;
c) să prevadă pedepse sau alte sancţiuni corespunzătoare, pentru a asigura
aplicarea întocmai a prezentului articol.
Articolul 33
Statele părţi vor lua măsuri corespunzătoare, inclusiv măsuri legislative,
administrative, sociale şi educaţionale, pentru a proteja copiii contra folosirii ilicite
de stupefiante şi substanţe psihotrope, aşa cum sunt acestea definite de
convenţiile internaţionale în materie şi pentru a preveni folosirea copiilor în
scopul producerii şi al traficului illicit de astfel de substanţe.
Articolul 34
Statele părţi se angajează să protejeze copilul contra oricărei forme de
exploatare sexuală şi de violenţă sexuală. În acest scop statele vor lua, în
special, toate măsurile corespunzătoare pe plan naţional, bilateral şi multilateral,
pentru a împiedica:
a) incitarea sau constrângerea copiilor să se dedea la activităţi sexulae
ilegale ;

20
 b) exploatarea copiilor în scopul prostituţiei sau ala lator practici sexuale
ilegale ;
c) exploatarea copiilor în scopul producţiei de spectacole sau de materiale
cu caracter ppornografic.
Articolul 35
Statele părţi vor lua toate măsurile necesare, pe plan naţional, bilateral şi
multilateral, pentru a preveni răpirea, vânzarea şi traficul de copii în orice scop şi
sub orice formă.

Articolul 36
Statele părţi vor proteja copilul contra oricărei forme de exploatare dăunătoare
oricărui aspect al bunăstării sale.
Articolul 37
Statele părţi vor veghea ca :
a) nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau la tratamente crude,
inhumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau închisoarea pe viaţă
fără posibilitatea de a fi eliberat nu va fi pronunţată pentru infracţiunile
comise de persoane sub vârsta de 18 ani ;
b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal şi arbitrar. Arestarea,
deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi
nu va fi decât o măsură extremă şi cât mai scurtă posibil ;
c) orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie şi cu respectul cuvenit
demnităţii umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile
persoanelor de vârsta sa. Astfel, orice copil privat de libertate va fi separat
de adulţi, cu excepţia cazurilor în care se apreciază ca fiind în interesul
major al copilului să nu se procedeze astfel, şi va avea dreptul de a
menţine contactul cu familia sa prin corespondenţă şi vizite, în afara unor
cazuri excepţionale ;
d) copiii privaţi de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistenţă
juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, precum şi dreptul de a
contesta legalitatea privării lor de libertate, în faţa unui tribunal sau a unei
alte autorităţi competente, independente şi imparţiale şi dreptul la
judecarea în procedura de urgenţă a cazului respectiv.
Articolul 38
1. Statele părţi se angajează să respecte şi să asigure respectarea regulilor
dreptului umanitar internaţional aplicabile în caz de conflict armat menite
să garanteze protecţia copilului.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile posibile pentru a garanta că
persoanele care nu au împlinit vârsta de 15 ani să nu participe direct la
ostilităţi.
3. Statele părţi se vor abţine de a înrola în forţele lor armate persoane care
nu au împlint vârsta de 15 ani. Atunci când încorporează persoane mai
mari de 15 ani, dar mai mici de 18 ani, statele părţi se vor strădui să
înroleze, cu prioritate, pe cei mai în vârstă.

21
4. Conform obligaţiei care le revine în virtutea dreptului umanitar
internaţional de a proteja populaţia civilă în caz de conflict armat, statele
părţi vor lua toate măsurile fezabile, astfel încât copiii afectaţi de conflictul
armat să beneficieze de protecţie şi de îngrijire.
Articolul 39
Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita
recuperarea fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a copiilor, victime ale
unor forme de neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori
tratamente crude, inumane sau degradante ori victime ale unui conflict armat.
Această readaptare şi această reintegrare se vor desfăşura în condiţii care
favorizează sănătatea, respectul de sine şi demnitatea copilului.
Articolul 40
1. Statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-
a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament
conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, care să întărească
respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale
altora şi care să ţină seama de vârsta sa, precum şi de necesitatea de a
facilita reintegrarea sa în societate şi asumarea de către acesta a unui rol
constructiv în societate.
2. în acest scop şi ţinând seama de dispoziţiile în materie ale instrumentelor
internaţionale, statele părţi vor veghea, în special :
a) ca nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare
a legii penale datorită unor acţiuni sau omisiuni care nu erau interzise de
dreptul naţional sau internaţional în momentul comiterii lor ;
b) că orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale să aibă
garantate cel puţin următoarele drepturi :
(i) de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăţiie sale conform
legii ;
(ii) de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i
se aduc.

22
 DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA INTEGRITATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ

Dreptul la viaţă este dreptul fundamental al omului, în absenţa căruia

celelalte drepturi sunt iluzorii. Este recunoscut ca « dreptul cel mai natural »,
izvorât tocmai din faptul naşterii. Dreptul la viaţă presupune în primul rând, că
nici o persoană, indiferent de sex, origine şi apartenenţă etnică, statut social,
educaţie, religie etc., să nu poată fi privată de viaţa sa în mod arbitrar. Acest
drept este garantat atât prin documente internaţionale cât şi prin constituţia
fiecărei ţări. Articolul 22 din Constituţia României consacră trei drepturi
fundamentale cetăţeneşti aflate într-o strânsă legătură : dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică şi dreptul la integritate psihică.
În ceea ce priveşte dreptul la integritate fizică şi psihică, art. 22, aliniatul
(2) din Constituţia României, prevede că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici
unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman şi degradant. Orice atingere
adusă integrităţii persoanei trebuie sancţionată de lege, însă dacă totuşi aceasta
se impune din considerente sociale, ea se face numai prin lege şi în condiţiile
articolului 49(spre exemplu, recoltarea de probe de sânge pentru dovedirea
intoxicaţiei alcoolice, vaccinarea pentru combaterea unei epidemii etc.)
O problemă controversată este aceea de a şti când începe să fie operant
şi când încetează dreptul la viaţă şi la integritate fizică.Astfel, dacă se ţine cont
de preceptele religioase, atunci întreruperile voluntare ale sarcinii nu ar trebui să
fie acceptate decât în cazuri extreme (de pildă, atunci când viaţa mamei este în
pericol sau dacă copilul se va naşte cu malformaţii extrem de grave). În sfârşit,
dacă dreptul la integritate fizică este prelungit şi după moarte, preluarea
autorizată în scopuri medicale de organe ale unor persoane decedate ar fi
ilegală, la fel ca şi utilizarea pentru disecţii a cadavrelor. Dreptul la integritate
psihică este garantat şi ocrotit de Constituţie, prin art. 22, alineatul (3).

DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ

Fiecare cetăţean beneficiază, potrivit reglementărilor naţionale şi

internaţionale, de dreptul la viaţă intimă, la viaţă privată. Articolul 26 din
Constituţia României prevede dreptul la viaţă intimă, familială şi privată. Textul
legii fundamentale obligă autorităţile statului la respectul vieţii intime, familiale şi
private şi la ocrotirea împotriva oricăror atingeri din partea oricărui subiect de
drept. Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a

23
persoanei fără a avea consimţământul acesteia, consimţământ care trebuie să fie
liber exprimat.
În acest sens se consideră atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea,
înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau a valorilor unei persoane, fără
consimţământul acesteia. Este interzisă, de asemenea, aducerea la cunoştinţa
publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor. Articolul 2 al aceluiaşi
articol 26 consacră dreptul fiecărei persoane fizice de a dispune de ea însăşi, cu
condiţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri.În acest sens, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de
judecată în procesele în care publicitatea ar afecta viaţa intimă, familială şi
privată. Se consideră atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea
sau vtransmiterea imaginilor sau a valorilor unei persoane, fără consimţământul
acesteia. De asemenea, este interzisă aducerea la cunoştinţa publică a
aspectelor care privesc viaţa conjugală a unei persoane.
În concordanţă cu această consacrare constituţională, numai persoana
poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; persoana
are dreptul de a dispune de corpul său. În virtutea acestui drept, persoana are
dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice,
psihologice, medicale, ştiinţifice etc. şi de a accepta transplantul de organe şi
ţesuturi .
Dreptul persoanei de a dispune de corpul său nu se confundă cu dreptul
la sinucidere. Ca şi alte drepturi sau libertăţi fundamentale şi dreptul persoanei
de a dispune de ea însăşi comportă anumite limite. Aceste limite privesc:
examenul sănătăţii pentru angajarea în muncă sau în vederea încheierii
căsătoriei; examenele medicale pentru combaterea bolilor venerice şi a
toxicomaniei; vaccinările obligatorii.

LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

Este un drept prevăzut în toate statele Uniunii Europene, de altfel în toate

statele democratice din lume. Acest drept fundamental, prevăzut în articolul 25
din Constituţia României, vizează nu numai posibilitatea de mişcare a
cetăţeanului român pe întregul teritoriu al statului, fără nici o restricţie, dar şi alte
câteva drepturi ca: libertatea de circulaţie în străinătate, libertatea de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, libertatea de a emigra, precum
şi de a reveni în ţară.
Cu toate acestea, libera circulaţie a persoanelor nu poate fi absolută, ea
trebuind să se desfăşoare conform unor reguli, cu respectarea unor condiţii
cerute de lege. Exercitarea acestui drept fundamental poate face obiectul unor
restricţii dacă se cere evitarea unui pericol grav care ameninţă ordinea
constituţională; pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, precum şi
pentru evitarea consecinţelor unei calamităţi naturale. Este de remarcat faptul că
reglementările legale referitoare la actele de identitate, paşapoartele şi alte
asemenea documente, cele privind trecerea frontierei şi în general cele privitoare
la starea civilă a persoanei fizice nu pot fi considerate ca restricţii la libera

24
circulaţie, ci norme care conferă cadrul eficient şi civilizat al exercitării acestui
drept, cadru care nu ar trebui să fie abuziv sau şicanator.
În ceea ce priveşte libertatea de circulaţie în afara ţării, deşi Constituţia
României o garantează, statul român nu este în măsură să împiedice
restrângerea de către un stat străin a dreptului de circulaţie pe propriul teritoriu.
În astfel de condiţii, tot ceea ce statul român poate garanta cetăţenilor săi este
dreptul la obţinerea unui paşaport.

SIGURANŢA PERSOANEI

Acest drept fundamental este numit de către englezi „habeas corpus”, ei

înţelegând prin această sintagmă garanţia oferită de Constituţie fiecărui cetăţean,
conform căreia o dată reţinut sau arestat, acesta va fi prezentat fără întârziere
unui juriu chemat să se pronunţe fie pentru menţinerea învinuitului în stare de
detenţie, fie pentru punerea acestuia în libertate. Pentru înţelegerea termenului
de siguranţă, trebuie să menţionăm faptul că libertatea individuală nu este şi nu
poate fi absolută.
Actualmente, prin siguranţă ca drept fundamental se înţelege garanţia
dată de Constituţie cetăţenilor şi tuturor persoanelor care se află pe teritoriul
statului împotriva oricăror forme abuzive de represiune şi în special, împotriva
oricăror măsuri arbitrare ale organelor de stat având ca obiect privarea lor de
libertate prin arestare sau detenţie. Acest drept fundamental este prevăzut în
articolul 23 al Constituţiei României. Siguranţa ca drept fundamental se bazează
pe câteva principii esenţiale ale dreptului, cum ar fi: principiul legalităţii
incriminărilor şi pedepselor; principiul independenţei justiţiei; garantarea dreptului
la apărare; interdicţia înfiinţării de jurisdicţii de excepţie; principiul
neretroactivităţii. Art. 23 al Constituţiei României stipulează: (1) Libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile; (2) Percheziţionarea, reţinerea
sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura
permisă de lege; (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore; (4) Arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal; (12) Nici
o pedeapsă nu poate fi stabilită decât în condiţiile şi în temeiul legii; (13)
Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
Percheziţia este o măsură reglementată de Codul de procedură penală,
conform căreia, ori de câte ori este necesar, pentru descoperirea şi strângerea
probelor, magistratul poate dispune efectuarea unei percheziţii. Reţinerea este o
măsură procesual penală preventivă, prin care persoana faţă de care există
indicii că ar fi săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală, este
privată de libertatatea sa, de către autorităţile publice competente, pe o durată
strict şi legal limitată. Arestarea este măsura care atinge în modul cel mai grav
libertatea individuală şi are uneori consecinţe nebănuite asupra reputaţiei
persoanei, vieţii sale intime, familiale şi a fericirii sale. Persoana arestată trebuie
să suporte bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte uneori
ireparabile. De aceea, procedura de arestare este supusă unor reguli
constituţionale explicite şi detaliate, clare şi ferme.

25
 INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI ŞI A REŞEDINŢEI

Acest drept fundamental este reglementat în articolul 27 al Constituţiei şi

garantează indivizilor posibilitatea de a-şi folosi nestingheriţi locuinţa, astfel încât
nimeni să nu poată pătrunde în domiciliul sau reşedinţa lor fără ca ei să permită
acest lucru. Conform aliniatului (2) al art. 27, există anumite situaţii când se
poate deroga prin lege de la această regulă şi anume: pentru executarea unui
mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; pentru înlăturarea unei
primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; pentru
apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; pentru prevenirea răspândirii
unei epidemii.
Având în vedere implicaţiile juridice, morale şi sociale ale percheziţiilor,
Constituţia precizează care este autoritatea competentă care le poate ordona,
precum şi procedura de efectuare. În ceea ce priveşte autoritatea competentă a
le ordona, aceasta este numai magistratul, adică judecătorul sau procurorul. Sunt
totuşi interzise percheziţiile în timpul nopţii, excepţie făcând delictul flagrant.
Aceasta se explică prin faptul că o acţiune a autorităţilor publice, legală desigur,
trebuie să se efectueze ziua, o percheziţie efectuată noaptea fiind de natură a
produce efecte nedorite nu numai pentru persoana în cauză, ci şi pentru familia
acesteia şi eventual şi pentru vecini. Motiv pentru care textul constituţional le
interzice. Tratamentul juridic al delictului flagrant este însă diferit, în astfel de
situaţii interesul justiţiei având prioritate.

SECRETUL CORESPONDENŢEI

Prin secretul corespondenţei se urmăreşte să se protejeze posibilitatea

fiecărei persoane de a-şi comunica prin scris, prin telefon sau prin alte mijloace
de comunicare opiniile şi gândurile sale, fără ca acestea să-i fie cunoscute de
alţii, făcute publice sau cenzurate. Din prevederile art. 28 reiese faptul că sunt
obligaţi să respecte secretul corespondenţei atât persoanele fizice şi juridice cât
şi autorităţile publice. Nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da
publicităţii o corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. Nimeni nu are dreptul de
a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conţinutul convorbirii
telefonice de care a luat cunoştinţă întâmplător.
Secretul corespondenţei poate comporta o restrângere necesară în
interesul justiţiei, mai precis în scopul descoperirii infractorilor sau dacă sunt în
pericol secrete de stat sau este vorba de cazuri de trădare. Doar serviciile
secrete pot intercepta convorbirile telefonice şi numai în cazul unor infrracţiuni
grave, care pun în pericol siguranţa naţională.

LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

26
 Libertatea de conştiinţă implică dreptul fiecărei persoane de a avea orice
opinie sau credinţă, persoana respectivă neputând fi constrânsă să facă un act
potrivinic convingerilor sale. O formă a libertăţii de conştiinţă o reprezintă
libertatea religioasă. Prin aceasta se înţelege garanţia dată de Constituţie
persoanelor de a nu putea fi obligate să împărtăşească o credinţă pe care nu o
au sau alta decât cea pe care o au. Libertatea religioasă presupune implicit şi
dreptul de a-şi alege religia, conform opţiunilor interioare ale persoanei
respective.
Referitor la libertatea de conştiinţă, art. 29 al Constituţiei României
prevede următoarele: (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea
credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară
convingerilor sale; (2) Libertatea de conştiinţă este garantată; ea trebuie să se
manifeste în spiritul de toleranţă şi de respect reciproc; (6) Părinţii adoptivi sau
tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.
Evident, educaţia şi creşterea copiilor în familie se fac în acord cu ideile şi
concepţiile părinţilor, naturali sau adoptivi, filiaţia fiind prin ea însăşi o relaţie
spirituală, părinţii având răspunderea morală, socială şi adeseori juridică pentru
faptele şi actele copiilor lor minori.

DREPTUL LA INFORMAŢIE

Este considerat un drept fundamental deoarece dezvoltarea spirituală a

omului precum şi exercitarea libertăţilor consacrate prin Constituţie implică şi
posibilitatea de a avea acces la informaţii şi date referitoare la viaţa socială,
economică, ştiinţifică, politică şi culturală. Art. 31 al Constituţiei României
consacră dreptul la informaţie, dar menţionează şi unele obligaţii în sarcina
autorităţilor statului: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor publice, dar
şi a celor de ordin personal; de a asigura prin serviciile publice de radio şi de
televiziune dreptul la antenă; de a asigura protecţia tinerilor şi securitate
naţională. Principalele obligaţii constituţionale ale mijloacelor de informare în
masă sunt de a „ asigura informarea corectă a opiniei publice”. Instituţiile mass-
media trebuie să respecte următoarele imperative: exactitatea, onestitatea,
corectitudinea şi discreţia.
În esenţă, dreptul la informaţie se referă numai la informaţiile de interes
public. Acest drept nu presupune accesul la informaţii cu caracter secret, nici
obligaţia pentru autorităţile statutului de a oferi astfel de informaţii. Informaţiile
clasificate, cel privind apărarea naţională sau siguranţa naţională, nu pot fi
oferite publicului, ele reprezentând secrete de stat.

DREPTUL LA MUNCĂ

Dreptul la muncă este consacrat prin art. 41 din Constituţia României, prin
care fiecărui cetăţean i se asigură posibilitatea de a-şi alege profesia, meseria

27
dorită, ocupaţia şi locul de muncă, precum şi de a desfăşura, potrivit pregătirii şi
capacităţii sale, în condiţii corespunzătoare de securitate şi igienă, o activitate în
domeniul economic, administrativ, social sau cultural remunerată echitabil.
Într-o societate care funcţionează pe principii economice, sociale şi morale
sănătoase, ocuparea locului de muncă se face prin concurs, pe criteriul
competenţei. Consacrând libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă,
Constituţia interzice munca forţată, în regim de sclavie. Nimeni nu poate fi
obligat să desfăşoare o muncă, pe care nu şi-a ales-o sau nu a acceptat-o în
mod liber ori să muncească în alt loc de muncă, pe care nu l-a ales şi acceptat
liber. Potrivit art. 42 din Constituţia României nu reprezintă muncă forţată:
- munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în
perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;
- prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de
lege.
Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistenţă medicală în unităţile de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de
asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Salariaţii au dreptul şi la
măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor,
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe
ţară, repaosul săptămânal, concediul de muncă plătit, formarea şi perfecţionarea
profesională etc.
În toate statele democratice este interzisă categoric munca minorilor sub
vârsta de 16 ani. În ţara noastră, ca şi în alte ţări sărace ale planetei, copiii
muncesc încă de la vârsta de 8-10 ani, practic fiind lipsiţi de o copilărie şi
adolescenţă normală.

DREPTUL LA ASISTENŢĂ MEDICALĂ

Constituţia asigură fiecărei persoane, independent de calitatea de angajat,

dreptul la ocrotirea sănătăţii(art. 34, alineatul 1). Art. 34 impune şi unele obligaţii
ferme în sarcina statului, care trebuie să asigure igiena şi sănătatea publică.
Asistenţa medicală trebuie oferită tuturor cetăţenilor, indiferent dacă sunt copii,
tineri, adulţi sau vârstnici, salariaţi sau pensionari, bărbaţi sau femei, în cadrul
spitalelor publice. Există un pachet minim de servicii medicale care sunt oferite
tuturor cetăţenilor, fără discriminare.

DREPTUL LA PROPRIETATE PRIVATĂ ŞI INTELECTUALĂ

Art. 136, alin. (5) din Constituţia României stipulează că proprietatea

privată este inviolabilă, în condiţiile legii. Proprietatea privată poate avea ca
obiect orice bun, cu excluderea celor care nu pot fi decât în proprietate publică.

28
Nu pot forma obiectul dreptului de proprietate privată următoarele bunuri:
bogăţiile subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de
interes naţional, plajele, marea teritorială, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Garanţia priveşte orice fel de proprietate privată: imobiliară,
mobiliară, inclusiv proprietatea industrială.
O modificare de substanţă adusă prin revizuirea Constituţiei se referă la
proprietatea privată asupra terenurilor. Dacă textul constituţional anterior stabilea
că cetăţenii străini şi apatrizii nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor, textul revizuit stipulează că aceştia pot dobândi acest drept numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate,
precum şi prin moştenire legală. Conform art. 44, alineatul (3) nimeni nu poate fi
expropiat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o
dreaptă şi prealabilă despăgubire. Se interzice trecerea silită în proprietate
publică a unor bunuri pe criteriul aparteneţei sociale, etnice, religioase, politice
sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
Averea dobândită licit nu poate fi confiscată iar caracterul licit al dobândirii
se prezumă. Dovada caracterului ilicit al averii este în sarcina autorităţilor
publice.
Dreptul de proprietate intelectuală, în sens larg, se referă la ansamblul
creaţiilor ce rezultă din activitatea intelectuală a omului în domeniile ştiinţific,
literar, industrial sau artistic. Statele din Uniunea Europeană protejează
proprietatea intelectuală prin legislaţii speciale. Se au în vedere, în primul rând,
drepturile morale şi patrimoniale ale autorilor asupra creaţiilor lor, precum şi
drepturile publicului de a avea acces la aceste creaţii.
Creaţiile intelectuale, cum ar fi o invenţie, o carte de ştiinţă, un roman sau
o marcă de fabrică nu pot fi protejate prin simpla posesie, împotriva utilizării lor
de către alte persoane, ca în cazul bunurilor materiale. De îndată ce opera
nintelectuală este pusă la dispoziţia publicului, autorul acesteia nu mai poate să
–şi exercite controlul asupra utilizării ei.
Dreptul de proprietate intelectuală se împarte în două ramuri: „dreptul de
autor” şi „dreptul de proprietate industrială”.
Dreptul de proprietate industrială se referă la protecţia invenţiilor prin
brevete, protecţia unor anumite interese comerciale prin intermediul mărcilor de
fabrică sau de comerţ, ca şi protecţia denumirilor comerciale şi a desenelor
industriale.
Dreptul de autor protejează drepturile autorilor unor opere ştiinţifice,
literare sau artistice, din punct de vedre juridic şi financiar. Convenţia încheiată la
Stockholm în 14 iulie 1967, de către statele ce făceau parte din Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), prevede la art. 2 că drepturile de
proprietate intelectuală se referă la:
- operele literare, ştiinţifice şi artistice;
- prestaţiile artiştilor interpreţi, fonograme şi transmisiuni radio şi TV;
- invenţiile din toate domeniile activităţii umane;
- desenele şi modelele industriale;

29
 - mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de servicii, denumirile şi alte
indicaţii geografice.
Dreptul de autor se referă şi la creaţiile artistice, cum ar fi operele literare,
muzica, pictura, sculptura, operele cinematografice etc. În majoritatea ţărilor
vorbitoare de engleză se foloseşte termenul de „copyright” care este echivalent
cu „drepturile de autor”. Copyright presupune producerea de copii ale operei
ştiinţifice, literare sau artistice, cum ar fi o carte, o pictură, o sculptură, o
fotografie sau un film, dar numai cu acordul autorului.
Protecţia intereselor autorilor nu constă numai în interzicerea folosirii
neautorizate a operelor lor. Ele au menirea de a fi aduse la cunoştinţa publicului
prin divrse forme şi căi. Acest fapt se realizează prin cesionarea pe o anumită
durată a dreptului de utilizare a operei de către un terţ. De pildă, o editură
tipăreşte manuscrisul unei lucrări literare în baza unui contract privind dreptul de
a o reproduce încheiat cu autorul. Interesele financiare ale editurii sunt protejate
în contextul drepturilor cesionate sau cedate de autor editurii, cum este protejat
şi dreptul autorului.
Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare a sunetelor şi imaginilor, ca şi
posibilitatea de reproducere relativ simplă a unor astfel de înregistrări a dus de
asemenea, la necesitatea protejării producătorilor de fonograme şi pelicule.
Accesul facil pe piaţă la dispozitive de înregistrare cu o eficienţă din ce în ce mai
mare a adus în prim plan problema pirateriei înregistrărilor, care în prezent a
devenit o problemnă globală. Mai mult, înregistrările sunt utilizate frecvent de
societăţile de radiodifuziune şi televiziune; au devenit elemente de bază ale
programelor acestora. Similar artiştilor interpreţi care urmăresc propria protecţie
şi producătorii de fonograme şi peliculă au dreptul să fie protejaţi împotriva
copierii neautorizate şi pot r
evendica dreptul la remuneraţie pentru folosirea lor în scopul difuzătii la
radio şi TV sau pentru alte moduri de comunicare către public. Există şi
interesele financiare ale organismelor de radioşi televiziune în ceea ce priveşte
propriile lor programe. Aceste organisme doresc propria lor protecţie împotriva
retransmiterii neautorizate a programelor lor de către un alt organism de radio şi
televiziune, precum şi împotriva oricăror reproduceri a acestor programe.
Legislaţia românească şi europeană prevede sancţiuni pentru repararea
prejudiciilor cauzate de încălcarea dreptului de autor, iar sancţiunile pot fi civile
sau penale. Dreptul de autor este recunoscut şi protejat pe durata întregii vieţi a
autorului. După decesul acestuia, în principiu, opera continuă să fie protejată pe
o anumită perioadă de timp, în general 50 de ani. Acest termen este considerat
ca reprezentând un echilibru just între protecţia drepturilor patrimoniale conferite
autorului şi utilizarea ulterioară a operei în interesul societăţii, întrucât la
expirarea termenului de protecţie, opera intră în domeniul public, ceea ce
înseamnă că poaqte fi utilizată de oricine, fără a mai fi necesară o autorizaţie în
acest sens.
Dreptul de autor include orice operă din domeniul literar, ştiinţific sau
artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare. Totuşi, pentru ca o operă să
beneficieze de protecţia prin dreptul de autor, trebuie să posede un caracter de
originalitate. Nu este neapărat nevoie ca ideile conţinute în opere să fie noi, dar

30
forma în care sunt exprimate sau interpretările, trebuie să fie o creaţie originală a
autorului. Operele protejate prin dreptul de autor sunt, de regulă creaţiile
intelectuale originale.
Titularul dreptului de autor poate să interzică altora utilizarea operei fără
consimţământul său, dar în acelaşi timp nu poate ignora dreptul altor persoane
care contribuie la punerea ei în valoare. Obţinerea autorizării de la titualrul
dreptului de autor,se face de obicei, pentru:
- copierea sau reproducerea operei;
- reprezentarea sau interpretarea publică a operei;
- producerea unei înregistrări sonore a operei;
- transpunerea cinematografică a operei;
- radiodifuzarea operei;
- traducerea operei;
- adaptarea operei.
Dreptul titularului de a interzice altora să execute copii după opera sa
protejată de dreptul de autor este cel mai important drept al acestei ramuri a
dreptului de proprietate intelectuală. Operaţiunea de a executa copii după o
operă protejată este actul realizat de o persoană specializată care doreşte să
distribuie opera respectivă către publicul larg. Dreptul de a controla acest act se
face în baza legii, prin convenţii încheiate între titularii drepturilor de autor şi
acele persoane specializate. Actele prin care se autorizează efectuarea de copii
după opere se intitulează contracte de editare. Prin aceste contracte se pot
autoriza şi alte acţiuni(de exemplu, difuzarea la radio şi televiziune, traducerea
etc.). Esenţa contractului de editare înseamnă în principal autorizarea acţiunii de
a executa copii din opera respectivă.
O a doua activitate care necesită autorizarea este reprezentarea publică.
O operă protejată prin drept de autor poate fi comunicată unui număr de
persoane fără a fi neapărat copiată sau reprodusă. De pildă, o carte paote fi citită
cu voce tare în faţa unui auditoriu fără a face copii după ea. Dreptul de a controla
această activitate de reprezentare publică este nu nnumai în interesul titularilor
dreptului de autor asupra operei care la origine a fost destinată reprezentării
publice, ci şi în acela al persoanelor autorizate de aceştia.
O altă operaţiune este actul de a face o înregistrare sonoră a unei opere
protejate prin dreptul de autor. Copiile înregistrărilor sonore pot fi realizate la fel
de uşor ca şi copiile după scrieri. În ceea ce priveşte muzica, înregistrarea
sonoră este mijlocul cel mai potrivit pentru comunicarea operei unui public larg.
Discurile, casetele (denumite „fonograme” în limbaj tehnic) îndeplinesc acelaşi rol
pentru operele muzicale ca şi cel pe care îl exercită cărţile pentru operele
literare.
Înregistrările sonore pot încorpora numai muzică, numai cuvinte sau atât
muzică cât şi cuvinte. Dreptul de a autoriza efectuarea unei înregistrări sonore
aparţine atât titularului dreptului de autor pentru muzică, cât şi titularul dreptului
de autor pentru cuvinte. Dacă cei doi titulari sunt diferiţi, în cazul în care
înregistrarea sonoră încorporează atât muzică cât şi cuvinte, producătorul
înregistrării sonore trebuie să obţină autorizarea ambilor titulari. Legislaţiile
anumitor ţări prevăd că producătorul unei înregistrări sonore trebuie să obţină

31
autorizarea şi de la artiştii interpreţi sau executanţi care interpretează muzica şi
care cântă sau recită cuvintele.
Sub restricţia dreptului de autor intră şi radiodifuzarea unei opere sau
comunicarea publică a unei opere prin fir şi cablu. O operă poate fi difuzată
şi prin emiterea în eter a unui semnal fără fir, ce poate fi recepţionat de orice
persoană, care deţine echipamentul (receptorul de radio sau televiziune) necesar
pentru captarea semnalului în sunete sau în sunete şi imagini. Titularii dreptului
de autor posedă dreptul exclusiv de a autoriza atât difuzarea fără fir cât şi
difuzarea prin cablu a operelor lor. Radiodifuzarea şi difuzarea prin cablu a
operelor protejate prin drept de autor au constituit, mai ales în ultimii ani, subiect
al multor dezbateri.
Activitatea de traducere sau de adaptarea operei protejate prin dreptul
de autor necesită autorizarea titularului dreptului de autor, persoană fizică sau
editură. Traducerea reprezintă transcrierea unei opere într-o altă limbă decât
cea originală. Adaptarea este înţeleasă în general ca modificare a unei opere,
dintr-un gen într-altul, de pildă a unui roman pentru realizarea unui film sau
modificarea unei opere pentru a o adapta la diferite condiţii de exploatare.
Traducerile şi adaptările sunt ele însele opere protejate prin dreptul de autor.
Drept consecinţă, pentru a reproduce sau publica o traducere sau o adaptare,
editorul trebuie să posede atât autorizarea titularului drepturilor de autor asupra
operei originale, cât şi a titularului drepturilor de autor asupra traducerii sau
adaptării.
Convenţiile internaţionale privind dreptul de autor acordă acestora
următoarele drepturi, denumite şi drepturi morale:
- dreptul de a i se recunoaşte paternitatea operei;
- dreptul de a se împotrivi oricărei modificări sau altor acţiuni derogatorii
în legătură cu opera sa, care ar prejudicia onoarea sau reputaţia
autorului.
Există şi drepturi conexe legate de dreptul de autor:
- drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi asupra propriilor interpretări
sau execuţii;
- drepturile producătorilor de fonograme asupra propiilor fonograme;
- drepturile societăţilor de radio – TV asupra propriilor lor programe de
radio şi televiziune.
Titularul drepturilor de autor asupra unei opere este, în general, cel puţin
în primă instanţă, persoana care a creat opera – cu alte cuvinte, autorul operei.
Pot exista însă şi excepţii de la acest principiu general(drepturile de autor
revenind editurii sau casei de compact discuri etc. ) În general, drepturile de
autor (cu excepţia drepturilor morale) pot fi cesionate. Aceasta înseamnă că
titularul drepturilor respective poate să le transfere unei alte persoane fizice sau
juridice, care devine titularul lor. În unele state însă, cedarea drepturilor de autor
nu este posibilă legal dar este posibilă acordarea de licenţe. A acorda licenţă
înseamnă că titularul dreptului de autor îşi păstrează această calitate dar
autorizează pe altcineva să-i exercite drepturile, total sau parţial, în anumite
limite(pentru un anumit număr de ani de pildă).

32
 DREPTUL LA EDUCAŢIE

Potrivit art. 32 din Constituţia României, dreptul la educaţie este asigurat

de stat, învăţământul general obligatoriu fiind gratuit. Exercitarea dreptului la
învăţătură trebuie să aibă o singură finalitate – educarea şi formarea persoanei,
pentru ca aceasta să devină profesional şi civic, capabilă de a avea un rol în
societate. Conform Constituţiei, învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
unităţi de stat, private sau confesionale, în condiţiile respectării legislaţiei în
vigoare. Dreptul la educaţie nu poate fi îngrădit pentru nici o categorie socială,
etnică sau religioasă, fiind valabil şi pentru categorii marginalizate cum ar fi
romii.

DREPTURILE DEŢINUŢILOR DIN PENITENCIARE

Sistemul penitenciar în genere, dar şi cel românesc, şi-a reorientat

demersurile spre exercitarea funcţiei custodiale şi a celei socioeducative prin
asumarea unor responsabilităţi reale privind asigurarea regimului legal de
detenţie, avînd în vedere respectarea drepturilor omului şi realizarea unor
programe educaţionale menite a reitera valori şi a modela comportamente
asimilabile şi acceptabile în societate. Conform legislaţiei româneşti şi
internaţionale, deţinuţii din penitenciare beneficiază de următoarele drepturi:
a) dreptul la hrană corespunzătoare, ţinând seama de starea
sănătăţii lor şi de munca pe care o prestează;
b) dreptul la odihnă şi plimbare: condamnaţilor li se asigură timp de
odihnă cel puţin o zi pe săptămână, iar din 24 de ore, somn
neîntrerupt 7 ore pentru majori şi 8 ore pentru minori; deţinuţilor li
se asigură timp de plimbare în incinta penitenciarelor 30-60 de
minute pentru majori şi 60-120 minute pentru minori în fiecare zi;
c) dreptul la vizite, pachete, ţigări, corespondenţă: drepturile
condamnaţilor de a primi vizite, pachete cu alimente aduse de
familie sau prieteni, îmbrăcăminte, ţigări, se acordă în raport cu
natura infracţiunii săvârşite, durata pedepsei, starea de recidivă,
participarea la muncă, comportarea şi receptivitatea la acţiunea de
reeducare. Dreptul la corespondenţă este nelimitat. Condamnaţii
pot primi bani, radioreceptoare, radiocasetofoane, televizoare dar
nu alcool, obiecte ascuţite sau arme. Condamnaţii pot fi vizitaţi de
membrii familiilor lor, de alte persoane, cu acceptul deţinuţilor, ori
de avocaţi în baza delegaţiei de apărător. Durata vizitei este de 15
– 120 de minute.
d) Dreptul la asistenţă medicală Asistenţa medicală a condamnaţilor
se acordă între orele prevăzute în programul întocmit de medic sau
de îndată, dacă este cazul. La introducerea în penitenciar, deţinuţii
sunt examinaţi medical şi execută stagiul de carantină. Cu avizul

33
 medicului unităţii, condamnaţii bolnavi pot primi medicamente de la
familie sau din partea altor persoane. Schimbul lenjeriei de corp şi
baia se fac cel puţin săptămânal. Deţinuţii bolnavi care nu pot primi
asistenţa medicală în penitenciar şi nu suportă regimul de detenţie,
sunt transferaţi în spitale penitenciare ori deplasaţi în spitale de
specailitate, sub pază.
e) Dreptul la asistenţă socială şi consiliere psihologică. Pentru
a preveni tentative de suicid, de revoltă, perntru a asigura
recuperarea socială, morală şi profesională a condamnaţilor, în
cadrul fiecărui penitenciar activează mai mulţi psihologi şi asistenţi
sociali care oferă deţinuţilor consiliere şi ajutor de specialitate.
f) Dreptul la educaţie Deţinuţii pot să –şi completeze studiile
gimanziale, liceale în mediul penitenciar, fiindu-le asigurate condiţii
de şcoală, manuale şi dascăli.
g) Dreptul la familie. Conform legislaţiei internaţionale, deţinuţii se
pot căsători şi divorţa în penitenciare, pot avea copii etc.

CRIME INTERNAŢIOINALE

1. Crime contra păcii

Sunt considerate crime împotriva păcii plănuirea, declanşarea sau
purtarea unui război de agresiune prin violarea tratelor, a garanţiilor sau
acordurilor internaţionale, precum şi participarea la un plan deliberat sau la un
complot cu scopul de a comite oricare dintre acţiunile enumerate.
2. Crime de război
Sunt infracţiuni care constau în încălcarea legilor şi obiceiurilor războiului:
asasinatul; tratamentele inumane, degradante; deportarea pentru muncpă forţată
ori în alt scop a populaţiei civile din teritoriile ocupate; asasinarea prizonierilor de
război; tratamente inumane aplicate prizonierilor sau persoanelor care se află pe
mare; executarea ostaticilor; jefuirea bunurilor publice sau private; distrugerea
fără motiv a oraşelor şi satelor; execuţiile fără judecată; tortura, mutilarea;
genocidul.

34
 DISCRIMINAREA

Conceptul de discriminare

Din perspectivă psiho – sociologică, dicriminarea reprezintă o diferenţiere

(favorabilă sau nefavorabilă) care a devenit categorică la nivel intelectual, prin
detaşarea subiectului discriminat din context, constituindu-se astfel într-o serie
de repere pentru persoana care discriminează. Discriminarea implică un
prejudiciu adus unei persoane sau unui grup de persoane; se produce la adresa
individului sau a grupurilor. Discriminarea este condiţionată atît de factori
obiectivi, dar mai ales şi de factori subiectivi. În ultimă instanţă, discriminarea
reprezintă un un efect mai mult sau mai puţin direct al împărţirii societăţii în
grupuri antagoniste.
Există un prag optim de discriminare: dacă indicii relevanţi sunt prea
puţini, discriminarea nu se produce; iar excesul de indici face dificilă, dacă nu
imposibilă, discriminarea.
Din perspectivă juridică, ordonanţa de guvern nr. 137 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriominare, defineşte
discriminarea în modul următor: „prin discriminare se înţelege orice deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,
boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie
defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea,
înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a
dreptuirlor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de
lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale
vieţii publice”.
Ca surse atitudinale ale discriminării menţionăm: eclectismul,
intoleranţa, mizantropia, subiectivismul, sugestibilitatea, negativismul, vanitatea,
vedetismul, victimizarea, voluntarismul, cinismul, aroganţa, dezavuarea,
pesimismul. Efectele discriminării pot fi grupate în două mari categorii, pentru a fi
mai uşor asimilate: efecte asupra persoanei şi efecte asupra grupului, fiecare
dintre acestea având subcategoriile proprii, inclusiv efecte pozitive şi negative.
Nu trebuie uitat nici impactul negativ al discriminării asupra societăţii.

DISCRIMINAREA FEMEILOR ÎN ROMÂNIA

Din perspectivă strict juridică, în România, Constituţia şi celelalte legi ale

ţării postulează o egalitate deplină între bărbat şi femeie, în privinţa tuturor

35
drepturilor civile, politice, economice, religioase etc. Egalitatea în faţa legii nu
înseamnă că fenomenul discriminării este exclus în ţara noastră, fiind prezent în
societate, în economie, în familie etc. În practică, în realitate, o femeie în
România dar şi în alte ţări, se bucură de mai puţine drepturi şi avantaje decât
un bărbat.
Indiferent de sex, ca cetăţean, trebuie să te bucuri de şanse egale, atât în
viaţa publică, cât şi în cea privată. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci persoana
respectivă este discriminată!!!Discriminarea este interzisă prin lege!!!
3. Discriminarea femeilor în viaţa economică se relizează discret
dar eficient:
a. Atunci când o femeie nu are acces la un loc de muncă pentru că
anunţul de angajare este adresat numai bărbaţilor;
b. Când o femeie a fost concediată pentru că a rămas însărcinată; este
ilegal ca o femeie să fie întrebată la interviul pentru angajare dacă
intenţionează să aibă copii în viitorul apropiat; este ilegală concedierea
pe durata gravidităţii, în timpul concediului de maternitate, pe durata
concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
c. Când un patron a refuzat angajarea unei femei pe motivul că este
îmnsărcinată; este ilegal să i se ceară unei femei un test de sarcină în
perspectiva angajării;
d. O femeie este discriminată, în contextul în care, la acelaşi nivel de
pregătire şi competenţă profesională, munca pe care o prestează are
valoare egală cu munca pe care o efectuează un angajat bărbat, dar
salariul este mai mic decât al respectivului bărbat. De altfel, în
România, în general, salaiul unei angajate femei este cu 10-20% mai
mic decât al angajaţilor bărbaţi. În anumite domenii de activitate,
predominant feminine, ca asistenţa socială de pildă, salariul mediu
este mai mic cu aproximativ 15% faţă de cel al altor categorii de
intelectuali.
e. Hărţuirea sexuală la locul de muncă reprezintă un act de
discriminare. Dacă un şef, director (boss) hărţuieşte o femeie la la locul
de muncă, prin ameninţare, intimidare sau constrângere, pentru a
obţine favoruri sexuale, respectiva faptă este un abuz pe care legea îl
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. De cele
mai multe ori, angajatele repsective nu reacţionează de teama reală a
pierderii locului de muncă. Uneori, angajarea la onumită firmă,
promovarea profesională la locul de muncă sau acordarea primelor pot
fi condiţionate de acceptarea tacită a avansurilor sexuale ale şefului. În
acest caz, onoarea femeii este terfelită iar angajatele, când nu mai pot
suporta un asemenea tratament, demisionează sau abandonează
respectivul loc de muncă. Acceptarea tacită a hărţuirii sexuale este
subânţeleasă în cazurile în care patronul solicită la angajare
persoane disponibile pentru un program prelungit, tinere până la
vârsta de 35 de ani, fără familie.

36
f. Constituie discriminare atitudinea patronilor de a angaja femei
având în vedere criteriul vârstei şi al aspectului fizic, refuzând
angajarea femeilor peste o anumită vârstă, de regulă 35- 40 de
ani, când singurul criteriu legal este competenţa şi probitatea
profesională.
g. Foarte puţine femei ocupă poziţii de conducere (de leadership)
în mangamentul firmelor, fabricilor, întreprinderilor din România.
Doar circa 10% din managerii firmelor din România sunt femei. Există
o conspiraţie tăcută a bărbaţilor manageri împotriva promovării
femeilor în poziţii de decizie, de conducere, în fimele din România.
Pentru ca o femeie să fie acceptată într-o funcţie de conducere, trebuie
să dovedească competenţă şi aptitudini de manager într-o mult mai
mare măsură decât un bărbat.
4. Discriminarea femeilor în familie se realizează în contextul
supunerii acestora violenţei domestice (de fapt bătăii, terorii), pe
baza preceptului tradiţional românesc, că „bătaia este ruptă din
rai”. Studiile recente demonstrează că în ultimele 5 decenii, cel
puţin una din trei femei în România, a fost supusă unei bătăi
zdravene, cel puţin o dată în viaţă, din partea partenerului de viaţă
(soţ alcoolic, concubin violent). Pălmuirea, trântirea, âmbrâncirea
sunt şi ele forme de violenţă fizică! O femeie nu trebuie să se lase
agresată verbal, intimidată, nu trebuie să accepte batjocura şi
umilinţa! Violenţa domestică nu trebuie tolerată, sub nici o formă!
5. Discriminarea femeilor în politică deoarece foarte puţine femei
(10-15 %) reuşesc să facă o carieră de succes în viaţa politică.
Acest fapt se datorează unei mentalităţi tradiţionale, arhaice,
potrivit căreia locul femeii este la cratiţă, în bucătărie sau la
creşterea copiilor, nu în poziţii de conducere în viaţa politică.
Discriminarea femeilor în politică porneşte de la premisa că
reprezentantele sexului frumos posedă mai puţin discernământ,
mai puţină inteligenţă politică de cât bărbaţii.

37
 INSTITUŢII NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE DE PROTECŢIE A
DREPTURILOR OMULUI

Înaltul Comisariat ONU pentru drepturile omului

Rolul Înaltului Comisariat ONU pentru drepturile omului este să susţină
promovarea şi protejarea tuturor drepturilor omului, indiferent că este vorba
despre cele politice, economice, sociale, civile sau culturale, având în vedere mai
ales statele totalitare, unde se produc frecvente încălcări ale drepturilor omului.
În anul 2000, prin Rezoluţia 51 a Comisiei pentru Drepturile Omului, Înaltul
Comisar a fost invitat să examineze şi să decidă luarea unor măsuri eficiente de
întărire a protecţiei drepturilor omului persoanele aflate în dificultate, prin
monitorizarea celor 4 valori de bază:
- demnitate individuală;
- autodeterminare;
- egalitate de moştenire în ceea ce priveşte diferenţele;
- solidaritate etică, susţinând libertatea persoanei prin suport social.
Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului derulează o activitate
importantă şi în ceea ce priveşte redactarea textelor tratatelor pentru drepturile
omului, inclusiv interpretarea acestora şi protejarea drepturilor copilului, fiind
implicat în programul Naţiunilor Unite de luptă contra infestării copiilor cu virusul
HIV. Una dintre cele mai însemante activităţi ale Biroului Înaltului Comisar este
cea legată de traficul de persoane, evident una dintre cele mai serioase
provocări în societatea contemporană, pentru că traficul de fiinţe umane
reprezintă o negare a dreptului la libertate şi securitate personală, precum şi al
celor referitoare la libertatea de mişcare, educaţie, sănătate şi protejarea vieţii
familiale, a demnităţii umane. În acest sens, Biroului Înaltului Comisar urmăreşte
4 mari obiective:
- o politică coerentă, la scară mondială, privind combaterea traficului de
persoane;
- creşterea capacităţii Înaltului Comisariat şi a ONU în sfera drepturilor
omului;
- necesitatea integrării prioritare în agenda ONU a programului de luptă
împotriva traficului de fiinţe umane, prin proiecte care să reflecte
gândirea şi orientarea ONU în acest domeniu;
- încurajarea guvernelor şi organizaţiilor(internaţionale,
interguvernamentale şi naţionale, ONG-uri)de a considera problema
traficului de fiinţe umane o prioritate pentru politica şi activităţile lor.

Tribunalul penal internaţional de la Haga

38
 Este un organ juridic permanent, abilitat să instrumenteze crimele de
război, genocidul, crimele împotriva umanităţii, crimele prin agresiune etc.
Criminalii de război din fosta Yugoslavie au fost judecaţi şi condamnaţi pentru
„purificarea etnică” săvârşită în Croaţia, Bosnia – Herţegovina, Kossovo.

Comisarul pentru drepturile omului

În 1999, Consiliul Europei a instituit postul de comisar pentru drepturile
omului, al cărui obiectiv este de a promova, în statele membre, educaţia în
spiritul drepturilor omului, urmărind aplicare efectivă a deciziilor şi instrumentelor
Consiliului Europei. Comisarul pentru drepturile omului nu posedă un rol
jurisdicţional, ci mai degrabă de informare şi îndrumare în ceea ce priveşte
protejarea şi prevenirea încălcării drepturilor omului. În baza mandatului
încredinţat, comisarul pentru drepturile omului cooperează cu instituţii
internaţionale, pentru promovarea şi protejarea drepturilor omului putând
interveni pe baza informaţiilor pertinente oferite de guverne, parlamente,
mediatorii naţioanli, instituţii şi organizaţii neguvernamentale. Comisarul poate
adresa Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,
dacă este necesar, rapoarte, recomandări şi avize, referitoare la cazurile
flagrante de încălcare ale drepturilor omului. Mandatul comisarului pentru
drepturile omului este de 6 ani şi nu poate fi înnoit.

Amnesty International şi grupurile de monitorizare

Alături de Crucea Roşie, una dintre cele mai importante organizaţii în
sfera apărării drepturilor omului este Amnesty Internaţional, cu sediul la Londra,
având secţii în multe state ale lumii. Amnesty International a publicat de-a lungul
anilor numeroase rapoarte referitoare la încălcări ale drepturilor omului în diverse
state, inclusiv în România. O abordare similară celei realizate de Amnesty
International o au grupurile private de monitorizare a drepturilor omului.
Grupurile de monitorizare publică exemplele concrete de violări ale drepturilor
omului, săvărşite de instituţiile statelor dictatoriale, făcând o publicitate
internaţională, în scopul determinării autorităţilor să respecte drepturile omului.

39
 BIBLIOGRAFIE

***Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, vol. coordonat de George

Neamţu, Dumitru Stan, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Attracta, Ingram, A Political Theory of Rights, Oxford, 1984.
Berceanu, Barbu D., Cetăţenia – monografie juridică, Bucureşti, 1997.
Betty, Reardon, Educating for Human Dignity, Philadelphia, 1995.
Buerghental, Thomas ; Weber, Renate, Dreptul internaţional al
drepturilor omului, Editura ALL, Bucureşti, 1996.
Campbell, Tom, Human Rights: From Rethoric to Reality, New York,
1986.
Cloşcă, Ion; Suceavă, Ion, Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 1995.
Coman, Florin ; Purdă, Nicolae, Protecţia juridică a drepturilor omului,
Bucureşti, 1999.
Diaconu, Ion, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan,
Bucureşti, 2001.
Diaconu, Ion, Minorităţile – identitate, egalitate, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1998.
Drăgan, Alin, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura
Concordia, Arad, 2003.
Duculescu, Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti,
1994.
Fecioru, Ionel, Libertatea de circulaţie, între deziderat şi realitate,
Bucureşti, 2000.
Feinberg, Joel, The Nature and Value of Rights, Princeton, 1980.
Freeden, Michael, Rights, New York, 1991.
Giddens, Anthony, Sociologia, Editura ALL, Bucureşti, 2001.
Gilson, Allan R.; Dudley, Robert L. ; Dubnick, Melvin J., American
Government, Second Edition, Boston- Dallas, Geneva, Princeton, 1991.
Heard, Andrew, Introduction in Human Rights, 1997.
Janda, Kenneth; Berry, Jeffrey M.; Goldman, Jerry, The Challenge of
Democracy. Government in America, Second Edition, Boston, Dallas, Geneva,
Princeton, 1989.
Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne, 1920-2000, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005.

40
 Ignatieff, Michael, Human Rights as Politics and Idolatry, Princeton,
2001.
*** Istoria universală (LAROUSSE), vol. II – III, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2006.
Jacob, Lesley A., Rights and Deprivation, Oxford, 1993.
*** Legislaţie în domeniul asistenţei sociale, Bucureşti, 2003.
Marian, Gheorghe, Omul şi drepturile lui, Arad, 2004.
***Mediatori antidiscriminare (suport de curs), Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării, Bucureşti, 2007.
Moroianu – Zlătescu, I. ; Şerbănescu, Rodica (coord.), Drepturile femeii
– egalitate şi parteneriat, Institutul Român pentru Drepturile omului, Bucureşti,
1997.
Montgomery, John. W., Drepturile omului şi demnitatea umană,
Oradea, 2004.
Stîngu, Gheorghe, Unele probleme teoretice privind dreptul de autor,
în “Studii juridice”, Vasile Goldiş University Press, Arad, 2003, pp. 90 – 99.
Voicu, Marin, Curtea Europeană a drepturilor omului, Bucureşti, 2001.
Voinea, Maria ; Bulzan, Carmen, Sociologia drepturilor omului,
Bucureşti, 2004.

41