RELAŢIA STAT-BISERICĂ

Sorin Dan ŞANDOR

There is a long debate about the state-church relationship. According to their various
historical, cultural, even economical situations different states had chosen different ways to
state this relationship. The present article wants to find which is the current situation in the
case of Romania and what are the future possibilities. The main conclusion is that the
present situation allows a too great entanglement of the state in religion and that further
measures are to be taken in order to avoid this.

1. Istoric
Sorin Dan ŞANDOR, lector universitar Relaţia dintre stat şi biserică este un subiect
inginer, Departamentul de Administraţie destul de vechi. Dacă în societăţile pre-creştine
Publică, Facultatea de Ştiinţe Politice şi conducătorul statului (sau al tribului) era deseori şi
Administrative, Universitatea “Babeş-Bolyai”, conducătorul religios sau marele preot, vrăjitorul,
Cluj-Napoca. şamanul, etc. îşi avea un rol distinct ca sfătuitor al
conducătorului, prin “Daţi dar Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”1, Biblia introduce o idee care se va dovedi extrem de
influentă cea a separaţiei dintre stat şi religie. Credincioşii din Imperiul Roman au fost multă vreme
persecutaţi datorită faptului că negau divinitatea împăraţilor. După ce creştinismul a fost declarat religie
oficială, biserica s-a bucurat de o largă autonomie. Perioada migraţiilor a avut o singură constantă:
existenţa scaunului papal la Roma.
Imperiul carolingian a lăsat două puteri cu pretenţii de universalitate: puterea temporală (reprezentată
de Imperiu, mai târziu orice stat) şi cea spirituală (biserica), în principiu total separate. Papalitatea a
încercat multă vreme să-şi subordoneze puterea temporală. Un episod ca şi cel de la Canossa (1077) tinde
să impună un model al supremaţiei puterii spirituale, care îl încorona pe împărat, dar şi putea să-i dezlege
pe supuşii oricărui suveran de jurământul de credinţă sau să intervină în afacerile interne ale oricărui stat
catolic. În perioada de constituire a monarhiilor absolute statele europene au avut două probleme majore
cu biserica: marile proprietăţi ecleziastice scutite de orice impuneri şi existenţa tribunalelor ecleziastice
care erau o piedică în calea afirmării suveranului ca judecător suprem. Această fază a luptei dintre stat şi
biserică este marcată de mutarea scaunului papal la Avignon (1305-1378), perioadă de subordonare a
papei faţă de regele Franţei, de marea schismă (1378-1429), de jefuirea Romei (1527). Sfârşitul puterii
papale este accentuat de constituirea unor biserici naţionale asupra cărora papa îşi păstrează doar
autoritate spirituală, rămânând un actor important doar la nivelul Italiei.
O altă fază a istoricului relaţiei stat-biserică este legată de Reformă. În fiecare stat războaiele şi
conflictele religioase din secolele XVI-XVII, bazate pe încercarea de a oficializa o religie sau alta au avut
evoluţii şi rezultate diferite. Dieta de la Augsburg (1555) a consfinţit dreptul principilor germani de a
impune religia supuşilor lor conform principiului “cujus regio, ejus religio”. Statul este în acea perioadă
cel care decide care este biserica oficială. Exemplul cel mai elocvent este cel al Angliei, în care Henric al
VIII-lea înfiinţează Biserica Anglicană tocmai pentru a evada de sub autoritatea Romei.
Fiecare biserică are o altă viziune asupra statului. Protestantismul este caracterizat printr-o structură
ecleziastică mai puţin puternică şi mai puţin formalizată decât cea a bisericii catolice, dar şi printr-un
accent mai redus pus pe importanţa bisericii ca intermediar între credincios şi Dumnezeu. În relaţia stat-

1
Evanghelia după Matei 22.21.

Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, VIII, 2002, pp. 133-140

133
biserică există însă diferenţe. Biserica anglicană a fost o creaţie a regelui şi, în consecinţă, total aservită
acestuia. La cealaltă extremă trebuie menţionat statul teocratic creat de Jean Calvin la Geneva. În Estul
Europei, în secolul VI Iustinian era şef şi al statului şi al bisericii. În această zonă erastianismul, care
prevedea supunerea bisericii în faţa statului a fost extrem de influent.
În contrast cu această perioadă de conflict inter-religii a Reformei, din secolul XVIII începe asaltul
liber-cugetătorilor asupra religiei şi mai ales asupra caracterului ei oficial. “Ècrasez l’infâme”, expresia
lui Voltaire se referă la biserica oficială. Pe de altă parte, existenţa mai multor biserici determină o cerere
sporită pentru libertatea religioasă (refuzată în perioada Reformei/Contrareformei). Nu întâmplător, la
sfârşitul secolului, se înregistrează două momente deosebit de importante. În 1791 în SUA este adoptat
primul amendament. Acesta prevede: “Congresul nu va promulga nici o lege referitoare la stabilirea unei
religii oficiale sau care să interzică liberul exerciţiu al religiei”. Respectivul amendament este perceput ca
două clauze separate: cea a religiei oficiale şi cea a liberei profesări a religiei. Împreună acestea concură
la stabilirea unui “zid de separaţie între stat şi biserică” (după expresia lui Thomas Jefferson), dorit să fie
cât mai impermeabil.
În acelaşi timp, în Franţa, Declaraţia drepturilor omului prevedea la articolul 10 ca “nimeni nu va fi
hărţuit despre opinia sa, fie şi religioasă, câtă vreme nu tulbură ordinea publică garantată de lege”, astfel
libertatea de opinie şi convingere apare pentru prima dată ca drept fundamental. Separarea dintre stat şi
biserică va apărea doar în 1795 şi va avea o viaţă scurtă, în 1801 Napoleon Bonaparte încheind un
concordat cu papa Pius al VII-lea. Doar în 1905 Franţa se va declara stat secular, stabilind o completă
separare între stat şi biserică.
În Statele Unite, Primul Amendament şi următoarele fac parte din Carta Drepturilor, care se aplica
doar la nivel federal. Multe state aveau în constituţiile proprii clauze care favorizau o religie sau alta.
Bătălia s-a dat la nivelul Curţilor de Justiţie pentru mulţi ani şi pentru multe cauze. Cele mai importante
se referă la sprijinul pentru învăţământul religios, rugăciunea în şcolile publice, programa de învăţământ
care să includă subiecte biblice.
Cazul Lemon v. Kurtzman (1973) a dus la elaborarea unui test de constituţionalitate pentru legile
referitoare la programele de ajutorare a şcolilor religioase2:
1. Legea trebuie să aibă scopuri seculare (cum ar fi împrumutul de cărţi pentru şcolile religioase);
2. Efectul ei nu trebuie să fie de a favoriza sau defavoriza religia;
3. Nu trebuie să implice prea mult statul în religie.
Rugăciunea zilnică în şcoli a fost echivalată cu sprijinul oficial al religiei. Cazul cel mai celebru a
fost Abington Schol District v. Schempp (1963), prin care Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite a
declarat neconstituţională o lege din Pennsylvania care prevedea citirea zilnică a unor fragmente din
Biblie în şcolile publice. Motivaţia folosită aici, bazată pe o interpretare cât mai strictă a “zidului de
separaţie între stat şi biserică” a fost folosită în şi în următoarele cazuri de acest fel (cum ar fi şi Lemon),
menţinând această separaţie în ciuda unor atacuri tot mai virulente din parte dreptei fundamentaliste. În
ultimii ani, cazul Agostini v. Felton a marcat redefinirea celui de-al treilea criteriu din Lemon, ajutorul
guvernamental având efectul de promovare a religiei dacă rezultă în îndoctrinare, îşi defineşte recipienţii
prin referire la religia lor şi creează o implicare prea mare a statului în religie.
Pentru ţările catolice o mare importanţă a avut a doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965) şi în
special Declaraţia asupra Libertăţii Religioase (Dignitatis Humanae Personae), în care se menţiona
dreptul la libertate religioasă. În consecinţă, o serie de state care recunoşteau catolicismul ca religie de
stat şi-au modificat corespunzător constituţiile.
La această oră catolicismul este religie oficială în Argentina, Bolivia, Costa Rica, El Salvador,
Guatemala, Liechtenstein, Malta, Monaco, Panama şi Peru. Luteranismul este biserica oficială în
Danemarca, Islanda şi Norvegia. Biserica ortodoxă este “religie dominantă” în Grecia şi “tradiţională” în
Bulgaria. Biserica Anglicană este oficială în Anglia, cea presbiteriană în Scoţia, budismul în Laos şi Sri
Lanka, iar Nepalul se consideră un stat hindus.3

2
Kenneth Janda, Jeffrey M. Berry, Jerry Goldman, The Challenge of Democracy. Government in America 2nd ed.,
Houghton Mifflin, 1989, p. 623.
3
Johan D Van Der Vyver, Sphere Sovereignty Of Religious Institutions: A Contemporary Calvinistic Theory Of
Church-State Relations, 2nd European/American Conference on Church Autonomy and Religious Liberty, Trier,
1999, pp. 14, 25-26.

134
 La nivelul ţărilor din Europa de Vest există câteva trăsături comune ale relaţiei stat-biserică, fiind
reglementate4:
1. Libertatea de exercitare a religiei, individual şi colectiv;
2. Un anumit grad de autonomie a bisericii (în sistemele în care există biserici oficiale, cel puţin
pentru celelalte);
3. Servicii religioase facilitate (sau finanţate de stat) în aşezăminte publice;
4. Ajutor financiar direct sau sub forma unor reduceri de taxe;
5. Participare şi/sau reprezentare în şcoli şi mass-media;
6. Sprijin pe baza egalităţii de tratament în domeniul cultural şi social (cum ar fi în cazul bisericilor
declarate monumente istorice sau în domeniul protecţiei sociale).

2. Situaţia României
Situaţia în România este clar diferită de cea existentă în Statele Unite sau în Franţa. În această zonă
Biserica Ortodoxă Română a constituit începând din secolul XIV, în Moldova şi Ţara Românească
biserica oficială de stat, după modelul bizantin. “Clerul a fost întotdeauna supus în statele române
autorităţii lumeşti, reprezentata prin persoana domnului”.5 În Transilvania biserica ortodoxă era doar
tolerată, spre deosebire de alte patru religii “recepte” (catolicism, calvinism, luteranism şi unitarianism),
care se bucurau de libertate religioasă încă din 1568. Între 1698-1701 se petrece unirea cu Roma,
ortodocşii din Transilvania au petrecut 60 de ani până să se reorganizeze la nivel de episcopie, ulterior, în
1864 Andrei Şaguna reuşeşte să refacă vechea Mitropolie a Transilvaniei.
În timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în 1863, se petrece secularizarea averilor mănăstireşti, un an mai
târziu Biserica Ortodoxă Română (constituită prin unirea bisericilor din cele două principate) este
declarată autocefală. În 1925 se înfiinţează Patriarhia Ortodoxă Română.
In 1948 a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale, azile şi
cazărmi, au fost desfiinţate unităţi de învăţământ teologic. Biserica Unită cu Roma (greco-catolicii) a fost
alipită forţat Bisericii Ortodoxe Române.
La 4 august 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor. Erau recunoscute 14 culte:
ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-
luteran C.A., sinodo-presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a şaptea,
penticostal şi creştin după Evanghelie, toate având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult.
După 22 decembrie 1989 biserica greco-catolică este reînfiinţată, devenind al 15-lea cult oficial.
Prin Constituţia din 1991, situaţia bisericii este reglementată la articolul 29, privitor la libertatea de
conştiinţă astfel:
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub
nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect
reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire
religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori
a căror răspundere le revine.
Discuţiile pe baza Constituţiei au fost destul de aprinse. Statul a renunţat pentru prima dată să mai
numească patriarhul. Printre amendamentele respinse trebuie menţionate unele vizând interzicerea
prozelitismului religios (după modelul Greciei şi pentru protejarea religiei ortodoxe) înaintată de preotul-
senator Neculai Simion Tatu, obligativitatea învăţământului religios în şcoli şi licee, proclamarea Bisericii

4
Sophie C. van Bijsterveld, Church and State in Western Europe and the United States: Principles and
Perspectives, Brigham Young University Law Review, 2000, p. 994.
5
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, ediţia a patra, 1988, pp. 515; 517.

135
Ortodoxe Române ca biserică majoritară6. Principiile după care s-au ghidat membrii Constituantei în
tratamentul aplicat diferitelor culte a fost cel de egalitate a cultelor şi autonomie a lor.
Cum se desfăşoară efectiv relaţia dintre stat şi biserică pe temeiul acestor prevederi constituţionale?
Trebuie analizate mai multe aspecte, printre care prezenţa religiei în armată şi şcoli şi finanţarea oferită de
stat, dar şi egalitatea de tratament a diferitelor religii.
În armată activitatea de asistenţă religioasă se organizează şi se desfăşoară pe baza articolului 29 (5)
din Constituţia României şi a legilor privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale.
Până la adoptarea “Legii clerului militar şi a asistenţei religioase în armată”, aceasta activitate are ca
temei legal “Protocolul cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata
României”, încheiat în 1995 între Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română.
Asistenţa religioasă se desfăşoară în toate unităţile, marile unităţi şi instituţiile militare de
învăţământ. “Obiectivele asistenţei religioase în armată sunt: 7
- transmiterea învăţăturii de credinţă proprii cultului căruia aparţin militarii şi cultivarea la aceştia a
respectului faţă de valorile spirituale ale poporului român;
- cultivarea sentimentelor patriotice, a dragostei şi ataşamentului faţă de armată şi a respectului faţă
de tradiţiile de luptă şi jertfă ale acesteia;
- contribuţia la combaterea manifestărilor antisociale şi a celor îndreptate împotriva ordinii
constituţionale pentru îmbunătăţirea stării morale, psihice şi disciplinare a militarilor.”
În prezent, în armată funcţionează 37 de preoţi ortodocşi şi 1 preot romano-catolic. Potrivit
concepţiei privind asistenţa religioasă în armată, până în anul 2005 în structurile armatei vor fi încadraţi
circa 100 de preoţi şi 50 de preoţi diurnişti.8
În învăţământ “(1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ
Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal
instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui
legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”9. Plata orelor este asigurată de stat. Planul
cadru de învăţământ pentru clasele I-a-VIII-a prevede o oră pe săptămână în fiecare an pentru religie.10
Astfel, religia este singura disciplină din aria curriculară Om şi Societate care se predă în fiecare an,
numărul total de ore fiind de 8 (Geografia sau Istoria, discipline pentru examenul de capacitate au
prevăzute între 6 şi 10 ore pe totalul celor 8 ani de şcoală generală).
În învăţământul superior există Facultăţi de Teologie la mai multe universităţi de stat din ţară. Doar
la Universitatea “Babeş-Bolyai” există facultăţi de teologie ortodoxă, greco-catolică, reformată şi
romano-catolică. Aici nu se pregătesc doar preoţi, dar şi în domeniul asistenţei sociale, în litere şi în
comunicare.
Scopul învăţământului religiei este multiplu. În parte este vorba de dobândirea unei culturi generale
în domeniu. Din alt punct de vedere: “Poate că prima sarcină a educaţiei religioase rezidă în formarea
bunului creştin, capabil de a cunoaşte şi a venera valorile sacre”11.
Încă de pe vremea regelui Carol I statul s-a implicat în susţinerea financiară a cultelor. În 2001
bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte a fost de 860.444.862 mii lei, în 2002 a scăzut la 597.089.661
mii lei, datorită faptului că 17.500 de angajaţi neclericali ai bisericilor au fost trecuţi în grija bugetelor
locale. Pentru 2003 s-au alocat 643.655.000 mii lei pentru salarizarea personalului clerical, 147 miliarde
pentru susţinerea cultelor şi 31 de miliarde pentru susţinerea aşezămintelor Bisericii Ortodoxe Române
din afara graniţelor.
Există anumite plângeri legate de tratamentul de către stat al unor religii. Cel mai important este legat
de faptul că multe religii nu se pot înregistra ca şi culte oficiale. Printre ele sunt Martorii lui Iehova,

6
Într-una dintre formulările acestui amendament era preluată formularea din Art. 22 al Constituţiei din 1923:
“Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor, este biserica dominantă în Statul Român”;
omiţând continuarea “iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte”.
7
sursă: pagina de web a Ministerului Apărării Naţionale, www.mapn.ro
8
www.mapn.ro
9
Art. 9 din Legea 84/95 republicată cu modificările şi completările ulterioare.
10
Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 3638/11.04.2001, Anexa 1.
11
Constantin Cucoş, Problema educaţiei religioase. Necesitatea şi funcţiile educaţiei religioase, în Biserica şi
Problemele Vieţii, nr. 1/1998.

136
Mişcarea Adventistă pentru Reformă, Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor Ultimelor Zile (mormonii),
Credinţa Baha’i sunt câteva dintre grupurile care nu au reuşit să se înregistreze. Motivul invocat de către
autorităţi este că art. 13 din Decretul 177/1948 stipulează că recunoaşterea cultelor oficiale se face pe
baza Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organism care nu mai există.
În România 99% dintre locuitori s-au declarat la Recensământul din 1992 ca aparţinând unei religii
sau alteia. Dintre aceştia cei mai mulţi (86.8%) aparţin Bisericii Ortodoxe Române, 5,1% catolici, 3,5%
reformaţi, 1% greco-catolici, 1% penticostali, 0,5% baptişti, etc.
Biserica este în mod constant pe primul loc ca nivel de încredere în instituţii:12

Increderea in Biserica
1.8% 2.1%
8.4%

Deloc
F. putina
Putina
53.5% Multa
34.2%
F. multa

Religia sau credinţa este considerată foarte importantă de 55.4% dintre români, importantă de 31.9%,
destul de importantă de 8%, nu prea importantă de 3.3%, doar 1.2% socotind-o total neimportantă. În
general, între lucrurile importante pentru români se situează pe locul al treilea, după familie (care este
considerată de 55.9% cea mai importantă) şi muncă (27.8%), fiind opţiunea numărul 1 pentru 7.4% dintre
români. Pentru cei care aparţin unor religii neo-protestante, religia sau credinţa (30.9% ca primă opţiune)
este chiar pe locul 2, înaintea muncii.
Totuşi, românii nu sunt foarte bisericoşi. 43.9% merg la slujbă mai des de o dată pe lună13. 31.6%
declară că sunt religioşi şi urmează învăţătura bisericii, 59.4% fiind religioşi în felul lor.

Viitorul relaţiei stat-biserică

Având în vedere sprijinul din partea populaţiei, bisericile încearcă să obţină mai mult decât au obţinut
până acum. În general, există o presiune destul de importantă pentru o asociere mai strânsă între stat şi
biserică. După 1990, a existat o puternică reacţie de promovare a religiei de către stat, poate şi ca urmare
a compensării celor peste 40 de ani de scoatere a religiei din viaţa publică. Televiziunea publică ajunsese
să aibă un număr destul de mare de ore dedicate religiei, incluzând şi transmiterea în direct a slujbelor. La
orice festivitate, inaugurare, ş.a. oficialităţile statului se înconjoară de soboare de preoţi.
Există presiuni în direcţii diferite: de la un mai mare sprijin pentru biserici (în special pentru biserica
ortodoxă) la implicarea mai mare a bisericii în afacerile statului.
Legea 125 din 18 martie 2002, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind
stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute
din România introduce un nou articol: “Art. 3. - (1) Se aloca de la bugetul de stat, în limita prevederilor
bugetare, prin bugetul Ministerului Culturii si Cultelor, fonduri pentru [...] completarea fondurilor proprii
necesare întreţinerii şi funcţionării unităţilor de cult cu venituri mici sau fără venituri, pentru amenajarea
şi întreţinerea muzeelor cultural-religioase, pentru construirea şi repararea lăcaşurilor de cult, pentru
achiziţionarea de imobile necesare desfăşurării activităţii unităţilor de cult şi de asistenţă socială susţinute

12
Sursa pentru datele de la acest paragraf: Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul Opiniei Publice, iunie
2002.
13
World Values Survey 1998 dă o cifră chiar mai mică: 31%.

137
de acestea, pentru sprijinirea activităţilor de asistenţă socială organizate de cultele religioase în spitale,
centre de plasament, cămine pentru bătrâni şi alte forme de asistenţă, pentru susţinerea unor acţiuni cu
caracter intern şi internaţional realizate de cultele religioase din România. (2) De la bugetele locale se pot
aloca fonduri pentru completarea fondurilor proprii, necesare pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor
de cult fără venituri sau cu venituri reduse, pentru construirea şi repararea lăcaşurilor de cult şi pentru
conservarea şi întreţinerea bunurilor aparţinând cultelor şi care fac parte din patrimoniul cultural naţional
mobil, precum şi pentru activităţile de asistenţă socială susţinute de acestea.”14
Se poate observa că acest articol permite sprijinirea financiară a bisericii la orice nivel, fie de la
bugetul de stat, fie de la bugetele locale. Până la adoptarea acestei legi erau permise investiţii de la buget
doar în restaurarea bisericilor declarate monumente istorice (chiar dacă existau sponsorizări de la guvern
sau prefecturi). În 1996 Biserica Ortodoxă Română a cheltuit pentru construcţia de biserici
44,004,756,000 lei, din care 29,352,587 md. lei - contribuţii de la credincioşi, 7,893,831 md. lei -
sponsorizări, 315,438,000 lei - de la eparhii, 100,900,000 de la Patriarhie, 4,152 md. lei de la Guvern şi
prefecturi, 210,000,000 de la primării.15
Prin adoptarea acestui articol se permite creşterea contribuţiei statului la construcţie de noi biserici.
Ne aducem aminte de discuţia stârnită de propusa Catedrala a Mântuirii Neamului, mega-biserica propusă
spre construire de BOR, care ar fi trebuit finanţată majoritar de stat.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre culte, o mare presiune se face înspre declararea Bisericii Ortodoxe
ca Biserică Naţională. Proiectul Legii Cultelor aprobat de guvern în septembrie 1999 oficializa acest
lucru, dar la presiunile interne şi mai ales externe (SUA în special), proiectul de lege a fost retras din
Parlament. Totuşi, există presiuni în continuare în această direcţie, bazate pe o argumentaţie de natură
istoricistă, care postulează o legătură indisolubilă între identitatea naţională şi creştinism (ortodox).
Biserica Ortodoxă are şi o puternică opoziţie din partea unor intelectuali care o consideră principala
adversară a modernităţii (vezi şi influentul articol al lui Samuel Huntington). Foarte multe luări de poziţie
a unor feţe bisericeşti sau publicaţii oficiale sau oficioase ale Bisericii Ortodoxe arată că aceasta este
destul de ostilă preluării modelului democraţiei occidentale. Relaţiile BOR cu alte culte nu sunt nici ele
bune: conflictul cu greco-catolicii este departe de a fi rezolvat, există conflicte şi ostilitate faţă de
bisericile neo-protestante (deşi unele sunt oficiale, sunt tratate în continuare ca secte). BOR este ostilă şi
faţă de manifestări religioase care nu sunt sub directa sa autoritate. În iunie 1996, la cererea sa a fost
interzis un proiectat Congres Internaţional al Martorilor lui Iehova. Vizita papei a trebuit negociată de
autorităţile româneşti cu Patriarhia (în ciuda faptului că Papa este şi şeful unui stat, Vaticanul, sau al
existenţei unui număr mare de credincioşi catolici în ţară). Totuşi, “În condiţiile în care 87% din electorat
este constituit din credincioşii ortodocşi, va fi destul de dificil pentru majoritatea parlamentară să nu ţină
seama de dorinţa acestora ca Biserica lor să fie declarată, prin lege, Biserică naţională16, astfel că nici un
partid politic românesc nu se opune acestei idei.
O altă perspectivă este cea a amestecului Bisericii în politică. Există un număr destul de semnificativ
de oameni care consideră o astfel de abordare ca fiind de dorit. Astfel, 10.3% sunt în mare măsură de
acord şi 6.0% în foarte mare măsură ca preoţii să influenţeze modul în care votează cetăţenii, 11.5% şi
5.1% ca preoţii să influenţeze hotărârile conducătorilor politici, 29.4% şi 16.1% că funcţiile politice ar
trebui ocupate mai ales de oameni credincioşi.17
BOR are propria sa agendă politică. Cele mai spectaculoase manifestări au fost cele împotriva
dezincriminării homosexualităţii sau a legalizării prostituţiei, în primul domeniu intrând în vădit conflict
cu valorile europene în numele moralei creştine. Se regretă şi că prin Constituţia din 1991 reprezentanţii
cultelor religioase nu mai sunt prezenţi în Parlament.
În momentul în care se cere acceptarea unui pluralism în ceea ce priveşte credinţa, răspunsul BOR
încearcă să justifice neaplicarea principiului în acest domeniu: “Aşa cum economia de piaţă se referă la
economie, tot astfel pluralismul se referă la viaţa socială şi politică. Or, viaţa religioasă nu poate fi
confundată cu cea socială sau politică”18. Mai mult, în anumite momente se cere chiar favorizarea

14
Monitorul Oficial nr. 198/25.03.2002.
15
Biserica Ortodoxă Româna în Date, Viaţa Cultelor, nr. 208/1997.
16
Ilie Fonta, Biserica Ortodoxă Română – Biserică Naţională, în Democraţia Socială nr. 3/1999.
17
Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul Opiniei Publice, iunie 2002.
18
Alexandru Duţu, Ortodoxie şi laicitate, “Almanah bisericesc”, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, pag. 67.

138
bisericii de către stat: “de ce, atunci, integritatea învăţăturilor Bisericii - în care este cuprinsă şi morala
creştină - nu mai este protejată, la nevoie, chiar prin forţă, de către Stat?”19
Problema relaţiei stat-biserică poate fi abordată din multe unghiuri: cel al bisericilor20 sau cel al unor
doctrine sau partide politice21. Răspunsul oferit de unii sau de alţii va fi diferit. În cazul României încă nu
avem o abordare clară a credinţei şi a dimensiunii sale asociative (biserica). La nivelul definiţiei
constituţionale credinţa este pusă pe acelaşi plan cu libertatea de gândire şi a opiniilor, ceea ce indică
dimensiunea sa privată. Însă, exercitarea acestui drept presupune şi o dimensiune colectivă, care este
legată de subiectul bisericilor, care devin partener de discuţie al statului. Aliniatul 5 al articolului 29
prevede, pe lângă autonomia cultelor religioase, şi un sprijin al statului pentru acestea (cel financiar nu
este explicit, doar asigurarea prezenţei religiei în şcoli, spitale sau în armată), ceea ce implică aducerea
religiei în sfera publică. Practic nu este stipulată decât autonomia bisericii faţă de stat, nu şi autonomia
statului faţă de biserică.
Un posibil punct de vedere al putea fi cel al serviciilor publice. În general, un stat nu finanţează decât
furnizarea de servicii publice către cetăţenii săi (sub acest concept pot intra lucruri foarte diferite, de la
învăţământ, sănătate, până la securitate naţională). Asistenţa religioasă poate fi privită şi din acest punct
de vedere: un serviciu public pe care statul îl facilitează şi îl co-finanţează. În consecinţă s-ar impune o
reglementare mai serioasă a problemei, începând de la modul în care aceasta este furnizată (au existat
cazuri în care anumite prestaţii religioase au fost refuzate pentru neplata contribuţiei către biserică) şi
sfârşind cu modul în care aceste servicii sunt sau nu taxate (pentru înmormântare, botez, cununie se
efectuează deseori plăţi care nu sunt înregistrate). În domeniul educaţiei religioase ar trebui definit clar
obiectivul introducerii acestor ore în programă: se urmăreşte dobândirea unei culturi generale în domeniu,
sau formarea şi întărirea sentimentelor religioase (în acest ultim caz statul se transformă într-un
instrument de propagandă religioasă, ceea ce trebuie evitat).
Indiferent că ne place sau nu, societatea contemporană s-a transformat într-o societate în care
dimensiunea, libertatea şi alegerea individuală sunt valori fundamentale. Statul are şi trebuie să aibă un
rol mic în viaţa personală a fiecăruia. În domeniul credinţei şi nu numai, lucrurile stau astfel: fiecare om
trebuie să-şi găsească singur calea în viaţă, eventual cu ajutorul unor călăuze pe care şi le alege singur.
Poziţia cea mai corectă a statului este cea de neutralitate şi garant al acesteia.

Bibliografie
1. Cucoş, Constantin, Problema educaţiei religioase. Necesitatea şi funcţiile educaţiei religioase, în Biserica şi
Problemele Vieţii, nr. 1/1998;
2. Fonta, Ilie, Biserica Ortodoxă Română – Biserică Naţională, în Democraţia Socială nr. 3/1999;
3. Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul Opiniei Publice, iunie 2002;
4. Janda, Kenneth, Berry Jeffrey M., Goldman, Jerry, The Challenge of Democracy. Government in America 2nd
ed., Houghton Mifflin, 1989;
5. Van Bijsterveld Sophie C., Church and State in Western Europe and the United States: Principles and
Perspectives, Brigham Young University Law Review, 2000;
6. Van Der Vyver, Johan D, Sphere Sovereignty Of Religious Institutions: A Contemporary Calvinistic Theory Of
Church-State Relations, 2nd European/American Conference on Church Autonomy and Religious Liberty,
Trier, 1999;
7. Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, ediţia a patra, 1988;
8. ***, Biserica Ortodoxă Româna în Date, Viaţa Cultelor, nr. 208/1997;
9. ***, Legea 84/95 republicată cu modificările şi completările ulterioare;
10. ***, Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 3638/11.04.2001, Anexa 1;
11. ***, World Values Survey 1998;
12. Alexandru Duţu, Ortodoxie şi laicitate, “Almanah bisericesc”, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999
13. Mircea Platon, Statul vidului, Biserica şi Problemele Vieţii, nr. 4/1998

19
Mircea Platon, Statul vidului, Biserica şi Problemele Vieţii, nr. 4/1998.
20
Vezi Babeş-Bolyai University/ Pazmany Peter Catholic University, Theological Doctrines on the Ideal Church-
State Relation/ Relaţia ideală dintre Biserică şi stat, Cluj-Napoca, 22-23 February, 2000, Presa Universitară
Clujeană, 2000.
21
Caietele Institutului de studii liberale 1-2/2001, Relaţia dintre Stat şi Biserică, Bucureşti, 2002.

139
14. Babeş-Bolyai University/ Pazmany Peter Catholic University, Theological Doctrines on the Ideal Church-State
Relation/ Relaţia ideală dintre Biserică şi stat, Cluj-Napoca, 22-23 February, 2000, Presa Universitară
Clujeană, 2000
15. Caietele Institutului de studii liberale 1-2/2001, Relaţia dintre Stat şi Biserică, Bucureşti, 2002

140