Diversitatea religioasa

in Romania
Tataru Eliza
Religia in Romania

▪ România nu are o religie de stat din Constituția României, cultele religioase sunt autonome
față de stat. Conform recensământului din 2011, 16.307.004 cetățeni, reprezentând 86,45%
din populație, s-au declaratortodocși, 870.774 s-au declarat romano-catolici (4,62% din
populație), 600.932 reformați (3,19%), 362.314 penticostali (1,92%), 150.593 greco-
catolici (0,8%), 112.850 baptiști (0,6%) ș.a.m.d În Dobrogea, există o minoritate
islamică(0,34%), compusă majoritar din turci și tătari. Există și un număr mic de
atei(0,11%), agnostici, persoane care sunt nereligioase (0,1%) și persoane fără o religie
declarată.Conform Annuario Pontificio, buletinul oficial al Sfântului Scaun, în aceeași
perioadă, recensământul intern al Bisericii Catolice a numărat în România 1.193.806
credincioși romano-catolici (cu 165.405 persoane mai mult decât cele înregistrate de
autoritățile române). Pe teritoriul actual al României, mai exact în Transilvania, prin
Edictul de la Turda din 1568, a fost aplicată pentru prima oară în Europa, „Declarația
privitoare la toleranța religioasă”.

▪
 Religia in Romania

▪ În prezent, viața religioasă în România se desfășoară conform principiului libertății credințelor religioase, principiu enunțat în
articolul 29 din Constituția României, alături de libertatea gândirii și a opiniilor. Chiar dacă nu se definește explicit ca stat
laic, România nu are nicio religie națională, respectând principiul de secularitate: autoritățile publice sunt obligate la
neutralitate față de asociațiile și cultele religioase. Cetățenii sunt egali în fața legii și în fața autorităților publice, indiferent de
convingerile religioase sau părerile despre lume și viață pe care le au.

▪ Cultele religioase sunt autonome față de stat, care însă trebuie să le sprijine. Tot conform Constituției, discriminările religioase,
ca și incitarea la discriminare și promovarea urii religioase, sunt interzise.

▪ La recensământul din 2011 au fost înregistrate 18 religii și culte religioase.[13] Predominantă este cea ortodoxă (16.307.004
din 20.121.641 de persoane), urmată de cea romano-catolică (870.774).

▪ In perioada regimului comunist, drepturile religioase ale persoanelor erau incalcate in mod sistematic. Slujitorii locasurilor de
cult erau atent supravegheati de Securitate, politia politica a regimului. In anii comunismului, era recunoscuta oficial si
activa, conform Legii cultelor, Biserica Ortodoxa, in timp ce activitatea Bisericii Romano-Catolice era doar tolerata de regim.
In conditii dificile au functionat si institutiile religioase protestante si neoprotestante.

▪ Biserica Romana Unita cu Roma (Greco-Catolica) a fost desfiintata in anul 1948, o parte dintre preotii ei fiind arestati, iar
ceilalti au acceptat sa intre in cadrul celei ortodoxe. Clericii care au fost arestati sau care au murit in inchisorile comuniste
proveneau din randul tuturor cultelor religioase (ortodocsi, catolici, protestanti, musulmani etc.).

▪ In randul comunitatii turco-tatare din Romania functiona cultul musulman dar, ca si in cazul celorlalte confesiuni religioase,
legaturile cu strainatatea ale slujitorilor acestuia erau reduse la minimum.

▪
Libertatea religioasa dupa anul 1989

▪ Caderea regimului comunist a adus romanilor recapatarea libertatii religioase. Constitutia actuala a Romaniei cuprinde
referiri speciale in legatura cu libertatea religioasa. Legea cultelor garanteaza functionarea fiecarui cult religios, astfel
ca au inceput sa activeze diferite confesiuni, pe langa cele care existau deja.

▪ In Romania sunt recunoscute oficial 18 culte religioase. Fiecare dintre acestea poate functiona liber numai daca nu
incalca legile aflate in vigoare si daca nu aduce atingere sigurantei nationale.

▪ Prozelitismul religios este interzis. Cei mai multi romani sunt crestini ortodocsi, peste 90% din populatia tarii. Alte
culte care au un numar relativ mare de credinciosi sunt romano-catolicismul, greco-catolicismul, protestantismul,
islamismul si iudaismul. La acestea se adauga alte culte religioase protestante sau neoprotestante, unele dintre ele
activand in tara noastra de dinainte de anul 1989, iar altele dupa prabusirea comunismului. Acestea au un numar mai
mic de adepti. Mai cunoscute sunt cultele adventist de ziua a saptea, baptist, penticostal, crestin dupa Evanghelie.

▪ Dupa decembrie 1989 a fost reinfiintata Biserica Greco-Catolica, iar relatiile statului roman cu Biserica Romano-
Catolica s-au normalizat. Vaticanul a redeschis o nuntiatura apostolica (adica o reprezentanta diplomatica) la
Bucuresti, asa cum a existat si inainte de instaurarea comunismului.

▪ Schimbari intervenite in viata religioasa dupa prabusirea comunismului

▪ In conditiile in care societatea romaneasca s-a schimbat, era firesc ca si viata religioasa sa se transforme. Legaturile cu
alte culte sunt numeroase si complexe, iar Romania este vazuta ca o tara in care libertatea religioasa este garantata si
respectata.
▪ Confesiunile religioase dispun de mijloace mass-media (publicatii clasice, electronice si
posturi de radio si de televiziune etc.) pentru a-si face mai bine cunoscute mesajul si
activitatea. De exemplu, Biserica Ortodoxa Romana dispune de ziarul Lumina din anul
2005, postul de radio Trinitas din anul 1998, pagini web etc. Alte culte religioase, cu mai
putini credinciosi decat ortodocsii, editeaza si ele diferite publicatii periodice, dispun de
adrese pe internet si posturi de radio, precum Radio Maria (romano-catolic), Vocea
Sperantei, Vocea Evangheliei (neoprotestante), toate demonstrand libertatea, dar si
diversitatea religioasa existente astazi in tara noastra.
Biserica Ortodoxă Română (BOR)

▪ Ortodoxismul reprezintă religia marii majorităţi a românilor, peste 80% din populaţie. După numărul de
credincioşi pe care-l are, BOR se situează pe locul 2 în lume dupa Biserica Ortodoxă Rusă.

▪ Oficial BOR a luat fiinţă în secolul al-XIX-lea prin desprinderea Mitropoliilor Ungrovlahiei (a Ţării
Româneşti) şi Moldovei de sub autoritatea Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. În timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1864 s-a proclamat autocefalia BOR faţă de Constantinopol, iar
din 1865 Mitropolitul Ungrovlahiei a primit titlul de Mitropolit-primat deţinut pentru prima dată de
Nifon (1850-1875). În 1872 s-a înfiinţat Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate a BOR. După
proclamarea independenţei României (9 mai 1877) au avut loc discuţii cu Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol pentru recunoaşterea oficială a autocefaliei BOR. În 1885 patriarhul ecumenic Ioachim
al IV-lea a recunoscut autocefalia BOR, mitropolit primat fiind, Calinic.

▪ După Marea Unire de la 1918 biserica ortodoxă din noile teritorii româneşti (Basarabia, Bucovina şi
Transilvania) s-a unit cu Sfântul Sinod de la Bucureşti. În 1925 BOR a fost ridicată la rangul de
Patriarhie, primul Patriarh fiind Miron Cristea (1925-1939).

▪ Astăzi, BOR este organizată în 6 mitropolii: Munteniei şi Dobrogei, Moldovei şi Bucovinei, Clujului,
Ardealului, a Olteniei şi Banatului. În exteriorul ţării există 3 Mitropolii: a Basarabiei, a Europei
Occidentale şi Meridionale şi a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

▪
 Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

▪ S-a format între anii 1697-1701 prin unirea celei mai mari părţi a românilor din Transilvania cu Biserica Romei. Primii doi mitropoliţi
care au acceptat unirea sunt Teofil Sereni şi Atanasie Anghel. Organizarea definitivă a acestei biserici sub forma episcopiei de Alba-
Iulia şi Făgăraş a survenit în 1716.

▪ Cel mai important episcop al acestei biserici a fost Inocenţiu Micu Klein (1729-1751). El a studiat la Colegiul Iezuit din Cluj şi la
Universitatea din Trnava. A conceput un progam pentru susţinerea drepturilor românilor din Transilvania. Acest progam a fost
înaintat autorităţilor de la Viena, în el precizându-se originea latină a poporului şi a limbii române, precum şi recunoaşterea naţională
a românilor din Transilvania şi participarea lor la viaţa politică. Aceste idei au deranjat autorităţile imperilae, care l-au obligat pe
Inocenţiu Micu Klein să plece în exil la Roma unde a murit în anul 1768.

▪ El a fost urmat la conducerea bisericii române de episcopul Petru Pavel Aron (1752-1764), care a înfiinţat primele şcoli oficiale cu
predare în limba română la Blaj în 1754.

▪ În secolul al XIX-lea Biserica Română Unită a primit o nouă organizare, în1854 afost ridicată la rang de mitropolie condusă de
Alexandru Şterca Şuluţiu. Aceasă mitropolie avea 3 episcopii subordonate laOradea, Gherla şi Lugoj.

▪ În perioada interbelică cea mai mare parte a românilor din Transilvania au făcut parte din această biserică, însă în 1948 autorităţile
comuniste au desfiinţat-o iar preoţii au fost arestaţi.

▪ Biserica Romano-Catolică îşi face apariţia pe teritoriile locuite de români o dată cu primii călugări misionari, consolidându-şi poziţia
prin cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungariei. Ca organizare în Evul Mediu au existat în Transilvania trei episcopii catolice
la Cenad,Oradea şiAlba Iulia. După o perioadă de regres datorată Reformei religioase, catolicismul îşi reia dezvoltarea, fiind protejat
de către Imperiul Habsburgic. În vremea regimului comunist catolicismul a avut mult de suferit, dar după 1989 situaţia acestei
biserici s-a normalizat, azi fiind organizată în şase dieceze (Bucureşti, Alba Iulia, Iaşi, Timişoara, Oradea şi Satu Mare).
Mormântul celor patru martiri de la Niculițel
Creștinismul la Dunărea de Jos, în Scythia Minor

▪ Moesia inferioară a fost vizitată de apostolul Andrei, fratele Sfântului Petru, ca și de discipolii direcți ai acestora, cu mult
înainte de Războaiele dacice. Se cunoaște nu numai relatarea, dar și o peșteră din Dobrogea unde tradiția creștină
afirmă că Sfântul Andrei s-a adăpostit în timp ce își mărturisea credința, nu cu mult înainte de a fi martirizat. Unele
cercetări menționează că Sfantul Andrei a petrecut 20 de ani în Dobrogea.

▪ Apostolul Andrei este socotit de biserica ortodoxă română ca fiind sfântul ocrotitor al neamului românesc, deoarece
Eusebiu, scriitor din antichitatea târzie, îl menționează ca Apostol al Daciei și al Sciției inferioare[necesită citare]. Aici
situația este inversă față de numeroasele cazuri în care avem elemente arheologice, lingvistice sau toponimice, dar nu
atestări documentare : avem textul lui Eusebiu, dar nu găsim inscripții, nici biserici vechi cu hramul Sf. Andrei, și doar
puține antroponime sau toponime trase din Andrei. Ori, dacă acesta ar fi fost efectiv creștinătorul proto-românilor, ar fi
de așteptat ca toponimele, antroponimele și bisericile lui închinate, să fie de timpuriu pretutindeni prezente.

▪ Din punct de vedere documentar, scrierile Părinților Bisericii dinaintea sinodului de la Niceea, (primul sinod ecumenic
din istorie) citează număr însemnat de toponime de la Dunărea de Jos atestând existența unor comunități de creștini, a
căror amintire este menținută și de tradițiile locale mănăstirești.

▪ Tertulian a scris în opera sa despre creștinarea sarmaților, dacilor și a sciților.

▪ În 2001, în cetatea antică Halmyris, de lângă Murghiol, județul Tulcea au fost descoperite osemintele a doi martiri,
Epictet și Astion. Acestia au fost omorâți (anul 290) la ordinul comandantului militar al provinciei Scythia Minor,
Latronianus.

▪
▪ După 297, pe teritoriul provinciei romane Scythia Minor, între malul drept al Dunării de jos și Tomis (cetate
grecească de pe litoralul apusean al Pontului Euxin), se aflau cei mai numeroși creștini martirizați din întreg
Imperiul Roman.

▪ Astfel, Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumărați alți martiri,
mai ales în timpul marilor persecuții anti-creștine organizate din ordinul împăraților romani Dioclețian, Galeriu,
Liciniu și Iulian Apostatul.

▪ In anul 306 în timpul împăratului Galerius a fost executat Sfântul Lup. Acesta era un discipol al Sfântului Dumitru,
executat la Salonic în același an. Sfântul Lup era dac sau roman, originar din localitatea Novae (astăzi Sviștov în
Bulgaria), situată pe malul drept al Dunării. În secolul al VI-lea, Petru, fratele împăratului Mauricius a trecut prin
Novae și a remarcat sărbătorirea Sfântului Lup de către localnici. Localitatea Novae a fost populată în evul mediu
de români, bulgari, greci și migratori.În secolul al IV-lea, episcopul Audias împreună cu adepții săi, exilați de
împăratul roman, din Mesopotamia în Scythia Minor, se afirmă in creștinarea populației dintre Nistru și Prut.

▪ Biserica de piatră din Densuş, județul Hunedoara, cu altarul spre sud și cu hramul actual Sfântul Nicolae (Sân-
Nicoară), construită înainte de 1280 pe amplasamentul unui sanctuar dacic din secolul al II-lea d.Hr.

▪ Biserica de lemn din Deseşti, județul Maramureș, construită în 1770, are hramul Sfânta Cuvioasă Paraschiva (14
Octombrie). Este pe lista Patrimoniului Mondial a UNESCO.

▪
Inscripţia tombală din mormântul celor patru martiri de
la Niculițel, arâtând clar numele lor: Zoticos, Attalos,
Kamasis și Filippos
Istoria creștinismului în Transilvania

▪ Printre structurile eccleziale ala bisericii ortodoxe române, înainte de constituirea ei ca entitate
autocefală în 1872, a existat Mitropolia Bălgradului : acest Bălgrad nu este Belgradul din Sârbia,
ci Alba-Iulia. Ori, în Transilvania dominată de pactul Unio Trio Natiorum, ortodocșii, în mare
parte iobagi, erau marginalizați de grofii maghiari și de coloniștii Sași catolici sau protestanți,
plăteau mai multe dări și nu puteau acceda la aceleași drepturi, fiind socotiți doar tolerați. În
această situație, trecerea la protestantism sau unirea cu Roma puteau fi moduri de a pune capăt
acestor discriminări. Faptul însă că protestanții și catolicii erau potrivnici, fiind în competiție
pentru a-i atrage pe Români, a creat o situație mai favorabilă acestora.

▪ În Ardeal, cine izbutea să-i câștige pe Români devenea majoritar și astfel domina politic și
economic întreaga activitate a țării. Conducătorii religioși români au înțeles asta și s-au folosit de
situație pentru a negocia unirea lor cu biserica cea mai capabilă să le acorde drepturile pe care le
revendicau. Procesul Unirii religioase a românilor ardeleni cu Biserica Romei începe încă din
1693, sub mitropolitul Teofil Seremi al Bălgradului și a continuat sub succesorul acestuia,
Athanasie Anghel, având suportul călugărilor iezuiți și al Curții imperiale austriece de la Viena,
de care depindea din 1699 teritoriul Transilvaniei. Modelul îl constituiau unirile religioase deja
realizate în Polonia, Rutenia și Bucovina, mai ales în rândul rutenilor, dar și al românilor locuitori
ai acelor meleaguri.

▪
Eforturile prozelite ale bisericii reformate și traducerile în limba
română
 
▪ Viața religioasă a Transilvaniei era dominată în acele timpuri (secolul XVII) de cultele protestante (calvin sau reformat, lutheran sau evanghelic, unitarian,
precum și de cel anabaptist). Românii ardeleni, în acele vremuri, deși aveau un "vlădic" (episcop, adeseori numit, conform tradiției, și mitropolit), cu
scaunul de reședință la Bălgrad, erau mai mult sub autoritatea supraintendentului maghiar calvinist de la Aiud, care dicta organizarea și desfășurarea
vieții religioase atât a coreligionarilor săi, cât și a ortodocșilor supuși. Reforma religioasă protestantă din Transilvania a încercat în secolele XVI și
XVII, nu de puține ori, să-i convertească pe Români la protestantism.

▪ Procesul de convertire nu a fost lipsit de succese, având în vedere existența menționată în documentele vremii a numeroși preoți-pastori conduși de doi
episcopi protestanți români, Pavel Tordași, urmat în scaun de fiul său Mihail, precum și Ioan de Geoagiu, care stăpâneau religios o seamă importantă de
comunități ale "valahilor" ardeleni, iobagi, dar și boieri precum cei din familiile Cândea (Kendeffi), Dragu (Dragffi), Banu (Banffy) sau Boieru (Boer).

▪ Atât luteranii, cât și ceilalți reformați au încercat să îi atragă la protestantism pe românii ardeleni nu doar prin numirea de preoți-pastori și episcopi din
rândurile lor, ci și prin traducerea unor cărți de cult, catehisme, din limba slavonă, în limba română. Cele mai importante cărți religioase editate în
această perioadă pentru români au fost "Catehismul de la Sibiu" din 1544 (catehism ce prezenta doctrinele lutherane), "Întrebarea creștinească" din
1559-1560 (care conține cele 10 porunci, Crezul, rugăciunea Tatăl Nostru, instrucțiuni privind rugăciunea, botezul și nunțile), "Tetraevanghelul" (cu
cele 4 evanghelii traduse în limba română, care a fost editat de mai multe ori, în 1546 și 1552 la Sibiu, în 1560 la Brașov), "Psaltirea" din 1570 (o
traducere a Psalmilor în limba română, finanțată de Pavel Tordași, episcopul bisericilor reformate române din Transilvania), "Palia de la Orăștie" din
1581-1582 (prima traducere a Vechiului Testament în limba română, realizată de către diaconul Coresi), "Noul Testament" în limba română din 1648
publicat la Alba Iulia, precum și "Catehismul calvinesc", apărut în timpul domniei voievodului transilvan Gheorghe Rákoczi I și din cheltuiala lui
Acațiu Barcsai, mare ban al Lugojului și Caransebeșului și comite suprem al Severinului. Această carte, tradusă din ungurește în românește de Ștefan
din Făgăraș, a fost scrisă anume pentru convertirea la calvinism a românilor. Toate aceste traduceri s-au făcut cu sprijinul financiar al domnitorilor
protestanți ai Transilvaniei.

▪ Chiar dacă majoritatea românilor au rămas ortodocși, au fost totuși mulți care au devenit reformați, formându-se comunități protestante românești în
Sântămăria Orlea, Peșteana, Râul Alb, Suseni, Rapoltul Mare sau Mintia. Cu timplu însă, acești români, minoritari printre maghiari în cadrul
comunității protestante, au trecut treptat la limba maghiară, fiind asimilați în națiunea ungară, așa cum fuseseră asimilați, în veacurile precedente, mulți
alții trecuți la catolicismul de rit latin.
Biserica romano-catolică iezuită din Sibiu

▪ După patru ani de discuții, când pregătirile au ajuns să fie hotărâtoare, problema unirii a fost pusă public, în sinodul
convocat în cursul lunii februarie 1697, la Alba Iulia. În prima zi, vlădica Teofil a arătat starea Bisericii sub
calvini și efortul depus de aceștia de a-i schimba credința și ritul, apoi argumentând folosul și binele ce ar urma
prin unirea cu Roma. În ziua a doua, au stabilit condițiile Unirii : să primească cele patru puncte teologice fixate
în anul 1439 la Conciliul de la Florența (întâietatea Papei, purcederea Sfântului Duh nu numai din Tată ci și din
Fiu, existența Purgatoriului și pâinea nedospită bună și cea de anaforă), rămânând neschimbate ritul și disciplina
ortodoxă. După stabilirea condițiunilor bisericești, s-au discutat condițiile politice : să se dea Bisericii și
preoțimii românești aceleași drepturi care le au catolicii, și să nu mai fie socotiți doar tolerați. Apoi s-a stabilit ca
hotărârile luate, să fie aduse la cunoștința împăratului habsburgic Leopold I și a cardinalului Kolonich.

▪ Pe baza hotărârii aduse la Sinodul din februarie, la 21 martie 1697, s-a redactat prima declarație prin care
Biserica pravoslavnică românească din Transilvania se unește cu Biserica Romei : “Noi, Teofil, cu mila lui
Dumnezeu episcopul Bisericii românești din Ardeal și din părțile Țării ungurești lui împreunate și tot clerul
aceleiași Biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună din
februarie când am avut săbor mare în Bălgrad cu o inimă am așezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici
romano-catolicești și iarăși să ne unim cu ea, toate acele primindu-le și crezându-le, care ea le primește, le
mărturisește și le crede. Și mai întâi mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat”. După
această mărturisire, se cer de la împăratul de la Viena, “privilejuri și scutințe, care le au nu numai preoții
romano-catolici, ci și arianii, luteranii și calvinii”. După încheiere, declarația a fost semnată de mitropolitul
Teofil și 12 protopopi.

▪
▪ Cu toate că declarația de Unire a devenit publică și trimisă împăratului de la Viena, calvinii își
exercitau în continuare jurisdicția asupra Bisericii românești din Transilvania. La 9 aprilie
1697, la două luni după primul sinod de unire, o dispoziție a lui Teofil prin care numea
provizoriu pe protopopul Ioan din Hunedoara, în locul lui Nicolae, decedat, pe pagina 2
găsim ordinul de numire redactat în ungurește și semnat de superintendentul Istvan
Veszprémi “episcop ardelean reformat maghiar și român”, care însărcinează pe același
“popă Ioan” cu conducerea provizorie a protopopiatului până se va întruni sinodul
calvinesc care-l va așeza definitiv și-i va lua jurământul. Acțiunea pentru Unirea cu Roma
continuă însă. La 10 iunie 1697, alți 12 protopopi români au semnat declarația de Unire.
Biserica ortodoxă nu stă inactivă, ci reacționează : când mitropolitul Teofil moare în iulie
1697, cu suspiciunea că ar fi fost otrăvit, un popă din satul Bobâlna, județul Hunedoara, pe
nume Athanasiu Anghel, fiu al preotului de acolo, aste ales în grabă pentru a fi numit
Mitropolit al Bălgradului cu acordul direct al autorităților calviniste, fiind hirotonit episcop
la București de către mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosie, la 28 ianuarie 1698. S-a întors
acasă cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar și cu instrucțiuni
precise de la patriarhul Dosithei al Ierusalimului (aflat în refugiu la București).

▪
Tulburările confesionale de la mijlocul veacului al XVIII-lea în Transilvania

▪ Ca urmare a agitațiilor provocate de mitropolitul sârb de Karlovitz, la sfârșitul anului 1759 au izbucnit primele răscoale împotriva uniației.
Arestarea ieromonahului Sofronie Kirlovici în satul Cioara a determinat ridicarea a peste 600 de țărani pentru eliberarea lui. Ieromonahul
Sofronie a organizat în 10 august 1760 sinodul de la Zlatna. Hotărârile acestui sinod cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor și averilor
confiscate, eliberarea credincioșilor și clericilor închiși pentru credință, libertate religioasă. Memoriile trimise Curții de la Viena și
Guvernului Transilvaniei nu au primit nici un răspuns. Persecuțiile au continuat, provocând întinderea răscoalei. În 1760 țăranii răsculați au
atacat Blajul, centrul persecuțiilor anti-ortodoxe, silindu-l pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.

▪ Pe 20 octombrie 1760 Maria Terezia deja anunțase că va forma o comisie care să cerceteze plângerile românilor și că va elibera pe cei arestați
pentru credință. În 14-18 februarie se organizează, sub conducerea ieromonahului sârb Sofronie Kirlovic, Sinodul de la Alba Iulia. Hotărârile
în 19 puncte au fost înaintate autorităților. Ele cuprindeau atât soluții pentru încetarea tulburărilor cât și măsuri de organizare a Bisericii
Ortodoxe și de întărire a moralității și credinței. Cel trimis pentru cercetare de către Maria Terezia a fost generalul Nicolae Adolf de Buccow,
care a fost numit comandant al tuturor forțelor armate din Transilvania, sporite cu acest prilej cu noi unități de cavalerie și infanterie. Odată
cu el a fost adus și un episcop ortodox sârb, spre a se da nădejdi asupra așezării unui episcop ortodox în Transilvania.

▪  

▪ Pe 1 mai 1761 generalul a convins pe Sofronie că se va face pace, cerându-i însă a părăsi Transilvania, ca să nu fie prilej de tulburare.
Sofronie a făcut acest sacrificiu, trecând în Muntenia unde își va sfârși zilele într-un schit din Argeș. Și el este canonizat, fiind prăznuit de
ortodocși tot pe 21 octombrie, împreună cu alți apărători ai credinței.

▪ Acesta a frământat zeci de ani dearândul satele românești din Transilvania, atingându-și culmea în răscoala fără sânge a călugărului Sofronie
din Cioara, de teama căruia tremura guvernul din Sibiu mai ales în timpul războiului de șapte ani (1756-1763), când oștile împărătești erau
comandate la luptă pe frontul apusean. Rezultatul răscoalei lui Sofronie a fost trimiterea învățatului episcop sârb Dionisie Novacovici în
Transilvania pentru păstorirea sufletească a Românilor ortodocși - deci o "însemnată izbândă smulsă prin îndârjita împotrivire a preoților și a
oamenilor dela sate față de politica înaltelor cercuri diriguitoare dela cârma Transilvaniei și a Împărăției austriece".
Imagini
Mormântul celor patru martiri de la Niculițel
Podoabe medievale cu simboluri creștine
descoperite în România: 1 Barboşi (Galaţi) sec.III-
IV, 2 Ruginoasa (Iaşi) sec.VI-VIII, 3 Botoşna
(Suceava) sec.VI-VIII, 4 Borniş (Neamţ) sec.VI-
VIII, 5 Iaşi sec.IX-XI [9]