Mors Britannici

Britannicus este fiul împărătului Claudius, care îl adoptă şi pe Nero după căsătoria cu
Agripina. Astfel, Nero, fratele vitreg şi egalul lui Britannicus , îl ucide pentru a accede la
tron.
Vocabula:
Adspectus-us= privire, atenţie – rom. Aspect
Potus , us= băutură – rom. Poţiune
Minister,tri= slujitor – rom. Ministru (slujitor al statului)
Reperio, ire= a găsi rom. A repera
Noxius- vătămător, - rom. Noxă
Calidus- cald
Frigidus- rece
Spiritus- respiraţie
Intellectus = întelgere, cunoaştere

Izbucnirile nestăpânite ale Agrippinei şi prezenţa lui Britannicus la palat îl

înspăimîntară pe Nero, care-şi vedea tronul clătinându-se. Se gândi la o dublă crimă,
prima victimă trebuind să fie fratele său vitreg. Locusta, condamnată pentru otrăvire şi
faimoasă prin numeroasele nelegiuiri săvârşite, era încă în viaţă, ţinută în închisoare.
Prima doză de otravă care i-a fost turnată în mâncare lui Britannicus nu-şi avu efectul
dorit, ceea ce îl scoase din răbdări pe Nero. Locusta pregăti a doua doză de otravă,
„într-o încăpere vecină cu dormitorul împăratului, o băutură cu efect fulgerător scoasă
şi fiartă dintr-un amestec de otrăvuri încercate mai înainte” (Tacitus, Anale, XIII, 15).

Mâncarea era degustată de un sclav şi, pentru ca mâncarea nu se putea otrăvi, s-a
decis sa-I fie servită o supă fierbinte.

Astfel, băutura fatală i-a fost turnată lui Britannicus chiar în apa rece cerută de
el, apă care, odată sorbită, îi străbătu cu atâta repeziciune trupul, încât îi tăie
deodată şi glasul şi răsuflarea. Răsturnat pe pat, Nero declară că-i un acces de
epilepsie, de care Britannicus suferea de mic copil. Numai Agrippina îşi dădu
seama că ea însămi a fost autoarea imprudentă a crimei şi că de-acum i s-a smuls
cel din urmă sprijin. Seneca şi Burrus n-au ştiut nimic despre urzeala acestui
complot; ei nu protestară, gândindu-se că moartea lui Britannicus lovea în
Agrippina
Nero, artifex imperator

Imperator Nero s-a născut la nouă luni după moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr.
Văzându-l, tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat în faţa celor care îl felicitau:
"Din mine şi din Agrippina nu se poate naşte decât ceva detestabil şi funest pentru stat".
Legendele mai spun că imediat după naştere, un şarpe uriaş ar fi venit de nicăieri pentru a-i
păzi patul, şarpe a cărui piele a fost descoperită pe perna micului Nero, şi pe care acesta ar fi
purtat-o într-o brăţară, în chip de talisman, până aproape de propria moarte.
Cert este că, la numai 16 ani, Nero îi lua locul tatălui sau adoptive, puternic influenţat de
Agrippina şi de cei doi învăţători aleşi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tânăr şi Sextus
Afranius Burrus,
Agrippina îşi considera fiul doar o marionetă
Impăratul devine conştient de rolul său şi vrea să îşi îndepărteze mama autoritară: împărăteasa-
mama este trimisă într-o călătorie pe mare cu o nava capcană, care ar fi trebuit să se
dezintegreze în larg. În momentul în care nava se rupe, slujnica Agrippinei, din dorinta de a fi
salvată strigă după ajutor şi imediat este ucisă cu vâslele. Agrippina supravieţuieşte
naufragiului, înotând până la mal. Insă, în scurt timp, Agrippina este ucisă de pretorienii anume
trimişi de împărat.
Urii sale îi pică victima chiar soţia sa, Octavia, pe care iniţial o exilează, rechemând-o
apoi la Roma doar pentru a o ucide.
Fantomele nebuniei îl acaparează de acum cu totul pe cel care avea să fie numit mai
târziu Antichristul pentru uciderea creştinilor în arenă.
Ii place să cânte la cithera, scrie şi recită versuri, crezându-se al doilea Home, participă
la concursuri şi câştigă mereu.
Este acuzat de incendierea Romei, deoarece văzând oraşul în flăcări, a început să recite
versuri din Iliada, spunând că se simte inspirit ca în faţa vestitei cetăţi Troia în flăcări.
Moartea lui Nero
Proscris, prin decret public, părăsit de toţi, Nero părăseşte pe ascuns Roma, adăpostindu-
se în vila sclavului său eliberat Faon. Presimte că adversarii săi îl vor urmări fără cruţare şi că va
fi pedepsit „după legile străbune”.”.
Iată cum descrie Suetoniu sfârşitul său:
„Copitele cailor ce se apropie în galop răsună în ritm cadenţat pe lespezile „viei” romane.
Nero se ridică, murmurând un vers de Homer.
Atunci ia hotărârea de a scăpa de acest destin dezonorant. Pune să i se sape groapa sub
ochii lui, repetând de mai multe ori la rând:
” – Ce moarte pentru un artist atât de mare!”
Când cavalerii s-au apropiat, apucă două pumnale. Secretarul său Epafroditus îl ajută să-şi
înfigă în gât tăişul unuia dintre ele.
Un centurion sare de pe cal şi încearcă să oprească sângele care gâlgâie din rană,
acoperindu-l cu mantia sa. Nero ştia că Senatul vrea să-l prindă viu pentru a-l biciui până la
moarte. Rosteşte în şoaptă: „Prea târziu”.