1

SENZAŢIILE, PERCEPŢIILE, REPREZENTĂRILE

(Analiză comparativă şi corelaţii)
 2
SENZAŢIILE PERCEPŢIILE REPREZENTĂRILE
Definiţie: Definiţie: Definiţie:
Senzaţiile sunt procese psihice cognitive senzoriale, Percepţia este procesul psihic cognitiv senzorial primar, Reprezentarea este procesul psihic senzorial care reflectă
elementare, prin care se semnalizează şi reflectă, sub forma care simbolizează obiectele şi fenomenele în totalitatea obiectele şi fenomenele pe baza informaţiilor primite prin
imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale însuşirilor lor. percepţie, în absenţa acţiunii directe a obiectelor şi
obiectelor şi fenomenelor, în conditiile acţiunii directe a fenomenelor asupra organelor de simţ.
stimulilor asupra organelor de simţ (analizatorilor).

Analizatorii sunt aparatele anatomo-functionale care fac

posibilă producerea senzaţiilor prin analiza şi sinteza
informaţiilor provenite de la diferite tipuri de stimuli, pe
baza acţiunii mai multor segmente structural-funcţionale:
periferic (receptorul), intermediar (calea de conducere a
influxului nervors) şi central (aria corticală specializată în
decodificarea impulsurilor nervoase şi transformarea
acestora în senzaţii).
Conexiunea inversă este componenta analizatorului care
realizează aferentaţia inversă directa, pe căi eferente, de la
veriga centrală catre organele periferice.

Tipuri de senzaţii după conţinutul informaţional: Conţinut informaţional: Tipuri de reprezentări după conţinutul informaţional:

Senzaţii exteroceptive:
 senzaţii vizuale (de lumina, culoare)
 senzaţii auditive (sunete si zgomote)
 senzaţii olfactive (ex.: benzina, liliac etc.)
 senzaţii cutanate (de tact, de durere, termice)
 senzaţii gustative (acru, amar, dulce, sarat si
combinatii ale acestora)
Senzaţii interoceptive: senzaţii despre modificările
organelor interne (foame, sete, durere, disconfort)
Senzaţii proprioceptive: senzaţii despre poziţia şi
mişcarea corpului şi ale segmentelor corpului (verticalitate,
rectilinie, rotaţie, înclinare)
 senzatii de echilibru
 senzatii kinestezice (direcţia corpului, sensul de
mers, amplitudinea mişcărilor)
Formele complexe ale percepţiei :  Reprezentări reproductive (statice, cinetice, de
transformare)
 percepţia spaţiului (forma obiectelor, mărimea,
distanţa, direcţia, tridimensionalitatea)  Reprezentări anticipative
 percepţia timpului (durata, ritmul, tempoul)
 percepţia mişcării (se referă la mişcarea
propriului nostru corp şi la mişcarea obiectelor în
jurul nostru ; integrează informaţii proprioceptive
- kinestezice şi interoceptive ; un rol important în
perceperea adecvată a mişcării îl au reperele, în
absenţa lor putându-se forma iluzii ale mişcării)

Funcţii: Funcţii: Funcţii:

reflectare şi semnalizare Ca şi senzaţiile, percepţia are o funcţie informaţională, dar - Funcţia de simbolizare
este mai complexă. Percepţia are şi o funcţie adaptativ- - Funcţia de pregătire a generalizării conceptului
reglatorie, îndeplinind roluri majore în adaptarea - Funcţia de sprijin pentru imaginaţie

Structuri operatorii: -
Produsul semnalizării senzoriale: imagini senzoriale
primare. Senzaţiile depind atât de particularităţile
stimulului (de ex. intensitatea), cât şi de particularităţile
subiectului (tonalitatea afectivă).
Legile generale ale sensibilităţii:
1. Legea pragurilor senzoriale absolute şi diferenţiale
2. Legea semnificaţiei
3
organismului la mediu şi în activităţile complexe (scrisul,
cititul, manipulare unor vehicule sau instalaţii complexe)
Structuri operatorii:
Percepţia este primul proces la nivelul căruia putem vorbi
despre o serie de operaţii de nivel concret intuitiv. Sunt
operaţii de analiză, sinteză, comparaţie, după criterii
perceptive de formă, mărime, greutate, culoare etc. .
Produsul percepţiei:
Percepţia este procesul psihic de integrare a informaţiilor
senzoriale într-o imagine primară cu sens. Percepţia unui
obiect este concomitentă cu cea a obiectelor care îl
înconjoară. Percepţia depinde de:
- setul perceptiv : starea de pregătire a subiectului,
motivaţia, atitudinea faţă de obiectul perceput;
- încărcătura afectivă a stimulului/obiectului;
- experienţa anterioară a subiectului;
- caracteristicile de personalitate ale subiectului.
Fazele percepţiei:
1) detecţia (conştientizarea prezenţei stimulului în câmpul
perceptiv, orientarea spre stimul şi focalizarea atenţiei)
2) discriminarea (presupune desprinderea stimulului de
fondul perceptiv şi sesizarea caracteristicilor sale)
3) identificarea (presupune formarea unei imagini unitare
şi raportarea ei la experianţa anterioară)
4) interpretarea (presupune integrarea verbală şi
desprinderea semnificaţiei)
Legile percepţiei:
1. Legea integralităţii percepţiei
Structuri operatorii:
Reprezentarea este un proces dinamic, ce îmbină analiza şi
sinteza imaginilor senzoriale. Caracteristica principală este
generalizarea în plan senzorial. Prin aceasta, reprezentarea
face trecerea de la nivelul intuitiv la nivelul logic.
Produsul reprezentării:
Reprezentarea apare în absenţa obiectului. Deşi la prima
vedere pare un proces inferior percepţiei, reprezentarea
este superioară percepţiei, bazându-se pe o experienţă
cognitivă mai mare.
Imaginea formată prin reprezentare se bazează pe
imaginile perceptive, însă nu mai păstrează detaliile şi
caracteristicile fiecărui obiect, ci elementele comune,
însuşirile caracteristice unei clase de obiecte.
Fazele formării reprezentărilor:
Reprezentarea mişcării propriului corp
2.1. Reprezentările mişcărilor
Toate manualele de psihologie consideră reprezentările ca
imagini consecutive perceperii unui obiect sau fenomen -
în cazul nostru a mişcărilor altora sau a mişcărilor proprii,
mai ales - imagini care apar în lipsa obiectului sau
fenomenului şi care sunt declanşate prin evocare în limbaj
intern sau la sugestia altei persoane.
De regulă reprezentările au grade calitative diferite, de la
simple imagini consecutive, la reprezentări vii, până la
reprezentări cu caracter generalizat, care fac trecerea spre
noţiuni.
Într-un studiu de referinţă Epuran (1958) descrie procesul
formării şi dezvoltării reprezentării mişcărilor, de la
reprezentări vagi şi preponderent vizuale, la reprezentări
complexe, multisenzoriale, care pentru sportiv sunt nu
numai imagini a ceea ce trebuie să facă, dar chiar imagini a
cum face, adică “reprezentări de lucru”. Sportivul se vede
pe sine făcând o anumită mişcare, comandând-o şi
controlând-o prin toate registrele senzoriale stimulate
cândva de mişcările reale. Modelul învăţării unei mişcări

3. Legea adaptării
4. Legea contrastului senzorial
5. Legea interacţiunii analizatorilor
4
2. Legea proiectivităţii imaginii
3. Legea selectivităţii perceptive
4. Legea constanţei perceptive
5. Legea semnificaţiei
are ca substrat intim formarea reprezentării, de la
reprezentarea iniţială la cea finală, prin tehnici şi metode
verbale şi neverbale, folosite de profesor, şi prin execuţii
practice succesive, dublate de analiza propriilor senzaţii şi
verbalizarea lor de către cel care învaţă.
Reprezentările mişcărilor au astfel caracter complex -
vizual, kinestezic, proprioceptiv, de orientare şi echilibru
etc. - şi se dezvoltă stadial. Dinamica lor va depinde de
caracteristicile subiecţilor, de măiestria profesorului şi de
condiţiile de organizare a însuşi procesului de învăţare.
S-a constatat faptul că cel care învaţă va continua să
execute şi în gând mişcările, chiar fără să vrea. Uneori, în
somn, sportivul face unele mişcări în mod spontan, ca
urmare a apariţiei în minte a unei imagini trăite mai intens
în timpul lecţiei de învăţare.
Întâlnirea teoriei cu practica a condus de-a lungul anilor la
precizarea condiţiilor psihopedagogice de practicare a
repetării în reprezentare a mişcărilor, la antrenamentul
mental aşa cum este el înţeles astăzi.
Folosirea cuvântului (vocal sau subvocal) în declanşarea
reprezentărilor şi mai ales în derularea lor face parte din
funcţia reglatorie a limbajului, la care se adaugă, în
anumite condiţii funcţia persuasivă, sugestivă a acestuia.
Astfel se explică de ce conceptul actual de antrenament
mental nu se limitează la repetarea mişcărilor în
reprezentare şi cuprinde o gamă mai largă de metode şi
tehnici “mentale” construite pe “fundaţia” mecanismului
ideomotor al reprezentărilor şi pe funcţiile cognitivă şi
reglatorie a limbajului.
Referinţele cu privire la utilizarea repetării în reprezentare
a mişcărilor de către subiecţii care temporar nu au
posibilitatea exersării practice sunt numeroase şi au fost
evocate mai sus. Diferitele modele experimentale au
confirmat deplin efectele bune ale unei asemenea metode
de menţinere la un nivel superior a capacităţii de executare
a mişcărilor, de la cele mai simple până la cele mai
complexe (aruncarea săgeţii la ţintă, aruncarea la coş,
slalomul la schi, pilotarea avionului).
R. Christina (1988), citându-i pe Mahoney & Avener, este
mai specific: reprezentările externe sunt ca şi cum te-ai
vedea cu ochii unui observator, ca într-un film despre sine,
iar reprezentările interne sunt acelea în care îţi imaginezi
că eşti în propriul corp, trăind senzaţiile pe care le-ai
aştepta în situaţia reală.
5
Etape şi condiţii ale învăţării, repetării mişcărilor în
reprezentare
Există mai multe etape ale învăţării tehnicii
“antrenamentului mental”, ale însuşirii modalităţilor
eficiente de reprezentare a mişcărilor, precum şi mai multe
modalităţi de prezentare a lor, după puncte de vedere
adoptate în direcţia aceasta.
Astfel, unele etape vor fi discutate din punct de vedere
didactic, sub forma paşilor şi a ordinei în care ei trebuie să
fie făcuţi în învăţare; alte etape vor privi modul intim de
structurare a strategiei, iar altele după logica internă a
dezvoltării deprinderii de folosire a reprezentărilor în
învăţare.
R. Christina (1988) descrie următoarea secvenţă:
* stagiul iniţial: observarea şi ascultarea indicaţiilor - utilă
când se combină o serie de deprinderi cunoscute cu alta
nouă şi mai complexă. Acest stagiu poate fi numit şi
“cognitiv”, elevul aflând ce trebuie să facă;
* stagiul intermediar: reprezentările vii, implantate în
minte, sunt folosite pentru păstrarea modului corect de
execuţie (închizi ochii şi-ţi imaginezi execuţia în condiţiile
concrete ale ambianţei);
* stagiul avansat, în care reprezentarea este eficientă după
ce s-a învăţat. În sezonul sportiv se combină reprezentarea
cu practica, iar în afara sezonului se programează timp
pentru repetarea reprezentată a deprinderilor. În perioadele
de concurs repetarea reprezentărilor se face în stare de
relaxare şi contribuie, în acelaşi timp, la reducerea
anxietăţii.