Ion PILLAT - biografie - (opera si scrierile)

 
n. 31 mart. 1891, Bucuresti - m. 17 apr. 1945, Bucuresti.

Poet si eseist.

Fiul lui Ion N. Pillat, descendent al unei vechi familii boieresti, si al Mariei (n. Bratianu). Studii primare si
liceale in particular; absolva ultima clasa a cursului inferior la Colegiul "Sf. Sava" din Bucuresti (1905). in
acelasi an este inscris la Liceul "Henri IV" din Paris (bacalaureat 1909). Student (1910) la Sorbona (litere,
istorie, geografie, drept), unde isi ia licenta la litere (1913) si drept (1914). Participa la Conferinta de Pace
de la Paris, ca secretar al lui Al. Vaida (1919). Numeroase calatorii (1926-1937) in Spania, Italia, Grecia.
Scrie versuri, inca din 1906, pe cand era licean la Paris; debutul publicistic in rev. Convorbiri literare
(1911).

Ion Pillat
Nastere: 31 martie 1891, București
Deces: 17 aprilie 1945

Ion Pillat a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist roman. Pe linie materna a
fost inrudit cu familia Bratianu. Bunicul sau a fost cunoscutul politician Ion Bratianu, care a fost adesea evocat in
poeme din volumul sau cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș in sus, in poeme precum Bunicul,
Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului.
S-a nascut la 31 martie 1891 in Bucuresti; este descendent, prin tata, al unei vechi familii de boieri de tara din
tinutul Falciului, iar mama lui este fiica lui Ion C. Bratianu. isi petrece copilaria langa Pitesti, "acolo unde-n Arges se
varsa Raul Doamnei, va face cursul inferior de liceu ca elev particular la "Sf. Sava in Bucuresti, apoi isi va
desavarsi studiile la Paris. Urmeaza aici ca elev extern liceul "Henri IV, unde isi sustine, in anul 1909, examenul de
bacalaureat.
A participat la redactarea a numeroase reviste, precum: Flacara, Cugetul romanesc, Gandirea etc. A dat teatrului,
in colaborare cu Adrian Maniu, lucrarile dramatice: Dinu Paturica si Tinerete fara batranete. A tradus din Fr.
Jammes, Moreas, Rainer Maria Rilke.
Cu repetate pendulari intre Paris si Bucuresti, poetul se inscrie ca student la Sorbona, unde urmeaza Istoria si
Geografia, si, in paralel, Dreptul. in 1911 debuteaza cu cateva poezii in revista "Convorbiri literare, sub obladuirea
lui Titu Maiorescu, iar in 1912 debuteaza in volum cm Visari pagane. Din aceasta epoca dateaza si primele sale
versuri. Urmeaza o perioada, tot pariziana, de studentie (1910—1914), caracterizata prin boema intelectuala
subtire, nutrita cu bune si sistematice lecturi de poeti moderni, frecvente evidente si in primele volume de versuri.
Obtine doua licente, in istorie si geografie, dar orientarea sa va fi alta decit didactica sau stiintifica.
Un eveniment important poate fi socotit si intilnirea in 1912, la Paris, a lui Macedonski, regasit cu entuziasm in tara,
de care se apropie, de unde si ajutorul hotaritor dat editarii^ Florilor sacre (1912). 11 va sprijini si mai departe la
Flacara, unde poetul, impreuna cu Horia Furtuna si Adrian Maniu, joaca un rol important, dupa retragerea lui C.
Banu. De acum incolo cariera sa poetica (debut, in 1911, la Convorbiri literare^ va fi bine definita, cu intreruperi
trecatoare in timpul campaniei din 1913fi 1916—1918. Dupa razboi este atasat, pina in 1920, delegatiei romane la
conferinta de pace. Revenit in tara, se consacra in intregime literaturii si participarii la conducerea unor reviste
(Cugetul romanesc, Gindirea). 5c impune printr-o bogata activitate poetica (peste li volume), de traducator
(Baudelaire, Jammes, Saint-John Perse, Moreas etc), conferentiar si eseist. Entuziast si competent cititor de
poezie romaneasca si straina, gustata in original, in mai multe limbi europene. Ion Pillat si-a strins doar o parte din
contributii intr-un volum de Portrete lirice (1936), urmat de Traditie si literatura (1943). Membru al P.E.N.-clubului,
mare calator, in Spania (1929), Italia (1931), Grecia (1937). Om de societate ti de relatii intelectuale distinse, poetul
cunoaste ti invita in tara personalitati de talia lui Claude Farrere, Claude Anet, Rene Benjamin, Henry Massis,
Jacques Bainville, Jules Romains, Paul Morand, Georges Duhamel, Kay-serling, Hans Carossa, Jorge Guillen,
Iovan Ducici, regretind ca n-a putut sa aduca in Bucuresti ti pe Paul Valery, Paul Claudel ti Saint-John Perse, pe
care i-a cunoscut personal. Regreta de asemenea ca n-a avut printre invitatii sai ti pe Rilke, cu care a fost in
corespondenta.
Obtine, pe rand, licenta in Litere (1913) si Drept (1914) la Paris, dupa care se intoarce in tara si participa efectiv,
mai ales dupa incheierea primului razboi mondial, la viata culturala si literara a epocii. Se implica in activitatea
editoriala (in 1916 publica volumul Plumb al lui Bacovia), teatrala (dramatizeaza, impreuna cu Adrian Maniu,
cunoscutul roman al lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi, sub titlul Dinu Paturica), publicistica (participa la
editarea sau conducerea unor reviste de seama ale timpului), de antologator (realizeaza, in colaborare, o antologie
"a toamnei si una dedicata "poetilor de azi), de traducator (indeosebi din poezia franceza si germana), de eseist,
conferentiar, estetician, rezultante firesti ale unei culturi cu totul remarcabile. Aceasta activitate prodigioasa este
adesea intrerupta de calatorii, cu deosebire in zone mediterance: Spania, Italia si mai ales Grecia. in anul 1936
este ales membru corespondent al Academiei Romane, si primeste Premiul National de Poezie.
 Dupa ce, in 1944, ii apare in editie definitiva lirica, in trei volume, pleaca dintre noi in seara zilei de 17 aprilie 1945,
in urma unei congestii cerebrale.
Vasta cultura a autorului si-apus amprenta si pe creatia sa poetica. inceputurile liricii sale stau sub semnul
parnasianismului si al simbolismului, parnasianismul presupunand mai ales un cult al formei poetice, continutul
dovedindu-se eclectic. Cea mai valoroasa creatie a sa isi trage seva insa din poezia pamantului natal, pe care il
redescopera incepand cu volumul Pe Arges in sus. Este o poezie traditionalista originala prin viziunea senina si
planetarizata a pamantului "care — marturisea poetul - ramane acelasi, la presimtirea timpului care curge mereu.
Spiritul traditionalist al epocii se filtreaza printr-o unda usor elegiaca. Ultimele volume ale poetului ni-l releva ca un
liric clasicizant, consecinta fireasca a temperamentului sau poetic, pe care criticul Aurel Martin il surprindea ca un
"spirit senin, contemplativ, iubitor de armonii, lucid, retinut, sobru, animat de o nesecata si cenzurativa curiozitate
intelectuala, cunoscator avizat al principalelor literaturi ale lumii, () daruit frumosului in intruparile perene multiple
ale acestuia, deschis celor mai variate sugestii artistice, reunind tendinte traditionaliste si moderniste intr-o unitate
dialectica de cristalizata originalitate, dar rezistent in fata exagerarilor de orice tip.
Deopotriva apropiat de cele mai noi formule ale modernismului experimentator, de spiritul traditionalist ca si de
limpezimea neoclasicista, poetul refuza de fapt o formula literara, fiind, in schimbarea si diversitatea sa, mereu egal
cu sine.
Volume de versuri:
Visari pagane, Bucuresti, Editura Minerva, 1912;
Eternitati de-o clipa, Bucuresti, Editura Flacara, 1914;
Amagiri, Bucuresti, Editura Flacara, 1917;
Gradina intre ziduri, Paris, Editura Frazier
Soye, 1919 si Bucuresti, Editura Socec, 1920;
Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923;
Biserica de alta data, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1926;
Florica, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1926;
Limpezimi, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1928;
Caietul verde, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1932;
ScutulMinervei, Bucuresti, Editura Luceafarul, 1933;
Poeme intr~un vers, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1936;
Umbra timpului, Bucuresti, Editura Universul, 1940;
Balcic, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1940;
Implinire, Bucuresti, F. P. L. A., 1942;
Poezii, editie definitiva, trei volume, Bucuresti, F. P. L. A., 1944.
TRADUCERI (versuri) :
Poezii alese din Francis Jammes (in colaborare cu N. I. Herescu), Buc, Cartea vremii, 1927 ; St.-J. Perse.
Anabasis, Buc, Cartea romaneasca, 1932; Din poezia germana (antologie). Cernauti, ed. Litcraria, 1937; Poezii din
Baudelaire, Buc, LE., Toroutiu, 1938 ; Maurice de Guerin, Centaurul ti Bacanta (traducere), Buc, Euphorion, 1941.
Ctitorii a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923.
Camara de fructe a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923.
Aci sosi pe vremuri a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923-
Calendarul viei. Undrea a aparut in volumul Limpezimi, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1928.
Poeme intr-un vers au aparut in volumul cu acelasi nume, Bucuresti, Editura Canea Romaneasca, 1936.
Cimitir tataresc a aparut in volumul Balcic, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1940.
Poeziile sint reproduse din vol. Poezii, Buc, F.R., 1944.
Aprecieri critice
"Timpul istoric sau biografic e inclus in circuitul repetitiv al timpului cosmic, cel care, asemenea vegetatiei, se misca
in acelasi cerc. Fabula «mitica» a acestui timp ciclic, reduplicat, in interiorul caruia se schimba doar
imponderabilele istoriei, este Aci sosi pe vremuri, «capodopera lui Ion Pillat», «gratioasa, miscatoare si indivizibila
paralela intre doua veacuri, inscenare care incanta ochii si in acelasi timp simbolizare a unitatii in devenire».
«Paralela» e insa un simplu procedeu de evidentiere a celor doua viteze temporale: cea a timpului ce se misca in
coincidente si cea a timpului ce se misca in diferente. Timpul destinai e acelasi, incremenit in rama aceleiasi
ceremonii, iar pe langa el se precipita timpul istoric al schimbarii si progresului (unde literatura sta alaturi de
mijloacele de transport). Paralela fundamentala e, insa, aceea dintre semnele timpului «etern» si cele ale timpului
«trecator», si ea se joaca intre dialectica ciclica a devenirii si curgerea lineara a istoriei. E un joc de perspective
temporale in cadrul caruia timpul heraclitic evolueaza in interiorul timpului eleat: «Pe-atunci nu erau trenuri ca azi,
si din berlina / Sari, subtire-o fata in larga crinolina.»"
(Al. Cistelecan - Celalalt Pillat, Editura Fundatiei Culturale
Romane, Bucuresti, 2000, p. 237)
"Rostirea lui Ion Pillat este liturgica, prelunga, ca un ison de rit bizantin, un ritual savarsit printre dealuri si podgorii,
pe un drum ce nu are nimic spectacular, dar care cere credinta pentru a putea fi continuat. Prin poezia lui Ion Pillat
intimitatea noastra cu tainele Universului este profund blajina, marind Viata si Moartea, Fiinta si Nefiinta noastra."
(Victoria Ana Tausan - Ion Pillat. Ceremonia naturii, Editura Albatros, Bucuresti, 1972, pp. 16-19) (B. O.)
- biografie trimisă de către Gerra Orivera -

Parabola Fiului Risipitor

Tema acestei frumoase parabole a Noului Testament este cea a caintei si a intoarcerii la calea cea
dreapta. Trei sunt personajele acestei parabole: fiul ratacitor, fratele fiului ratacitor si parintele
acestuia, fiecare intruchipand o anumita atitudine fata de aproapele nostru. Sa vedem ce prezinta
pilda.

Un parinte avea doi fii. Fiecare a primit partea lui de mostenire, dar fiul cel mic, nechibzuit fiind, si
a luat lumea in cap, a plecat de acasa si a cheltuit toata avutia in petreceri si destrabalare. A ajuns,
pana la urma, intr-o crunta mizerie, tocmindu se pastor al unei turme de porci. Cuprins de remuscari,
dar si de oarece edificari, se intoarce acasa cu gandul ca ar fi fericit daca ar ajunge argat in casa
parinteasca. Spre uimirea sa, tatal il primeste cu mare fast, dandu-i vesminte curate si pregatind o
masa mare, pentru care a sacrificat vitelul cel gras. „Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si,
mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat” (Luca
15.23 24). Fiul cel mai mare, vazand toate acestea, s-a simtit nedreptatit intrucat el, cu toate ca
fusese credincios tatalui sau, nu se bucurase niciodata de atata cinstire. La reprosurile sale, tatal lasa
sa se inteleaga ca intoarcerea acasa si recuperarea unui pacatos socotit pierdut este de mare folos si
trebuie sa constituie un prilej de mare bucurie.

Pilda fiului ratacitor exprima ideea ca pocainta nu este niciodata prea tarzie, cu conditia ca aceasta
sa fie sincera si deplina. Valoarea pedagogica a acestei pilde rezida in asumarea inteligenta si matura
a ratacirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Crestinismul vine cu o perspectiva aparte asupra
pacatuirii. Pacatul, in masura in care este pasager, poate deveni sursa si reazem intru perfectionare,
prilej de reorientare si inaintare pe drumul cel drept. Constientizarea unei stari de fapt reprobabile
este inceputul indreptarii noastre. Fara acest „grad zero” al iluminarii de sine nu exista nici
reconversie morala, nici chiar inceput fiintial.

Cine este fiul ratacitor? Este omul manat de voluptatea aventurii, de dorul de duca, de mirajul tarii
indepartate. Este fiul neascultator, care forteaza tiparele bunei purtari. Este cel care nu a invatat inca
din greutati, dar este capabil de aceasta invatare. Este cel care cauta obstacolul, ocazia pentru a se
ilumina. Are insa o mare calitate: experienta limita il trezeste, il infrumuseteaza si innobileaza
spiritual, „venindu-si in sine”. Mai mult decat atat, el este gata de pocainta, de acceptare a unui
statut inferior, dar in casa sa, a parintelui sau. Dorul intoarcerii acasa este insotit de cainta sincera:
„Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; Nu mai
sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai” (Luca 15.18 19).

Cine este tatal fiului ratacitor? Este prototipul parintelui, este „tatal generic”, un fel de Dumnezeu, al
toate intelegator, iertator. Este marele pedagog, capabil de a converti situatia de pacatuire in prilej de
indrumare si formare. Este parintele ce priveste „cum se cuvine” fapta fiului sau: „Aduceti degraba
haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui” (Luca
15.22). Este tatal ce valorifica o situatie limita spre un scop nobil: copilul pierdut sa se regaseasca.
Este pedagogul care foloseste singura cale de indreptare in situatia data: pedeapsa „pozitiva”. Nu
prin deposedare sau descalificare, ci prin daruire si primenire.

Cine este fratele fiului ratacitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul
de usor. Este omul conformist, ascultator de porunci dar si dornic de a extrage foloase din acestea.
„Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi ai dat un ied,
ca sa ma veselesc cu prietenii mei” (Luca 15.29). Este prototipul individului orgolios, care ofera cu
conditia sa primeasca in aceeasi masura. De la el putem invata ca resentimentul ne face rau,
situandu-ne cum nu se cuvine fata de cel ce a pacatuit. Intelegerea aproapelui si indurarea sunt
calitati ce trebuie sa prevaleze in fata egoismelor noastre. Fratele fiului ratacitor ne propune
urmatoarea intrebare: cine pacatuieste cu adevarat, cel ce a trecut de pacat sau cel ce se agata de el
pentru a-l cobori pe semenul sau?

Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de invatat cate ceva: de la fiul ratacitor -
ca oricat de „rataciti” am fi, putem descoperi Calea; de la tatal acestuia - ca toti fiii, indiferent de
caderile lor, trebuie asteptati, primiti, primeniti cu iubire pe masura caderilor lor; de la fratele fiului
ratacitor - ca putem deveni „mici”, cu toata credinta noastra aratata, daca nu ii intelegem pe cei care
au pacatuit dar au avut forta sa-si revina…
Pilda smochinului neroditor
     O contradictie biblica ?
     Intr-unul din proverbele sale, inteleptul Solomon afirma ca “cine
ingrijeste de un smochin, va manca din rodul lui” ( Proverbe 27, 18 pp. ).
Si este cat se poate de firesc sa te bucuri de rodul muncii tale. Dar ce se
intampla cand muncesti si nu te poti bucura de niciun rod al muncii tale ?
     La aproape un mileniu distanta de vremea lui Solomon, Domnul
Christos afirma un lucru in care pare ca il contrazice pe acesta. Stiti in ce
imprejurare s-a intamplat acest lucru ? Este vorba de Pilda smochinului
neroditor, relatata doar de evanghelistul Luca in capitolul 13 al Evangheliei
sale:
     “El a spus si pilda aceasta: “Un om avea un smochin sadit in via sa. A
venit sa caute rod in el, si n-a gasit. Atunci a zis vierului: “Iata ca sunt
trei ani de cand vin si caut rod in smochinul acesta si nu gasesc. Taie-l.
La ce sa mai cuprinda pamantul degeaba?”
     “Doamne”, i-a raspuns vierul, “mai lasa-l si anul acesta; am sa-l sap
de jur imprejur si am sa-i pun gunoi la radacina. Poate ca de acum
inainte va face roada; daca nu, il vei taia.” ( Luca 13, 6-9 )
     Iata un smochin sadit intr-un loc cu multa lumina, ingrijit multi ani la
rand, dar care refuza sa-l rasplateasca pe cel care l-a sadit si ingrijit cu
altceva decat cu frunze. Este o contradictie biblica ?Nicidecum !
     Intr-unul din articolele sale, in care tema este blestemarea smochinului
de catre Iisus, cu putin timp inainte de crucificarea Sa, preotul si
publicistul Nicolae Steinhardt ridica o problema: Cum a putut Iisus sa
blesteme un biet smochin nevinovat, mai ales ca Biblia specifica faptul ca
nu era vremea smochinelor ?
     Incercand sa rezolve dilema, Steinhardt aminteste de asa-numita “teorie
a nivelelor”. Potrivit acestei teorii, aceeasi formulare poate fi exacta la un
nivel de gandire (si percepere a realitatii) si inexacta la un alt nivel de
gandire( si percepere a realitatii ). De aceea, pentru a nu gresi si a ajunge la
concluzii absurde, este necesar ca fiecare afirmatie sa fie inteleasa in
contextul nivelului respectiv.
     Intorcandu-ne la cele doua afirmatii: cea facuta de Solomon in Proverbe
si cea facuta de Mantuitorul in Pilda smochinului neroditor, intelegem ca
ele apartin unor nivele diferite. In timp ce Solomon se refera la smochinul-
pom, care, daca este ingrijit, nu se poate sa nu rodeasca, Mantuitorul se
refera la smochinul-om, care, in ciuda grijii ce i se acorda, uneori nu
gasesti pe ramurile lui nimic altceva decat frunze. Daca afirmatia lui
Solomon se refera la realitatea fizica, cea a Mantuitorului face parte dintr-o
alegorie. Deci nivelele sunt diferite, iar ambele afirmatii sunt corecte, dar
fiecare la nivelul corespunzator.  
     Asadar, nu exista nicio contradictie in Biblie, daca asezam fiecare
afirmatie la nivelul corespunzator. In cazul de fatza, nivelul la care trebuie
sa ne raportam este cel al alegoriei, al parabolei.
     Contextul parabolei
     Pilda smochinului neroditor este una din pildele scurte ale Domnului
Christos, avand doua caracteristici care o fac unica. Prima dintre ele este
aceea ca morala ( miezul ) pildei se afla nu in finalul ei, asa cum este de
asteptat, ci in afara ei, mai exact in versetul 5, premergator enuntului : „Eu
va spun: nu, ci daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.”
     A doua caracteristica a parabolei este aceea ca ea nu are final, spre
deosebire de cele mai multe dintre pildele Domnului. Pilda smochinului
neroditor se incheie lasandu-ne in suspans, nestiind daca smochinul va rodi
sau nu dupa anul de har cerut de gradinar pentru el.
     De fapt, aceasta parabola este una interactiva, caci finalul ei  depinde
de alegerea pe care o vom face fiecare dintre noi, dupa ce ne vom fi
identificat cu simbolul smochinului. Unii se vor lasa coplesiti de harul si
indurarea lui Dumnezeu si, sub atenta ingrijire a Mijlocitorului nostru, se
vor pocai si vor aduce roadele mult asteptate, in timp ce altii vor continua
sa faca parada de „frunzele” indreptatirii de sine, sfarsind prin a fi „taiati”
si indepartati de la mantuire.
     Care a fost, de fapt, contextul in care Domnul Christos a rostit aceasta
pilda ? Primele cinci versete ale capitolului 13 ne prezinta cateva informatii
pretioase in acest sens. Datorita unor masuri luate de Pontiu Pilat,
guvernatorul Iudeii, evreii au reactionat intr-un mod care i-a infuriat pe
romani. Ca urmare, Pilat a apelat la forta si cativa soldati romani au navalit
in curtile templului, ucigandu-i pe cativa galileeni chiar in clipa in care
aduceau jertfele lor si amestecand sangele lor cu cel al jertfelor aduse.
     Potrivit mentalitatii iudeilor din vremea aceea, cei care sufereau astfel
de tragedii erau priviti ca niste pacatosi pe care i-a pedepsit Dumnezeu. Cei
care, dimpotriva, nu treceau prin astfel de necazuri, se priveau pe ei insisi
ca fiind buni si aflati in gratia lui Dumnezeu.
     Dar de ce sa ne gandim doar la iudeii din vremea aceea ? Noi nu gandim
uneori la fel ? Nu suntem si noi stapaniti de aceeasi prejudecata ? Cand
vedem ca i se intampla un necaz unui semen de-al nostru, nu il consideram
( fie si numai in subconstientul nostru ) ca fiind un pacatos pe care l-a
pedepsit Dumnezeu ?
     Cunoscandu-le mentalitatea gresita, Mantuitorul ii intreaba pe cei care
I-au adus vestea macelului facut de soldatii lui Pilat: „Credeti voi ca acesti
galileeni au fost mai pacatosi decat toti ceilalti galileeni, pentru ca au
patit astfel ? Eu va spun: nu, ci daca nu va pocaiti, toti veti pieri la
fel.” ( vers. 2.3 )
     Apoi, ca sa intareasca ideea, Mantuitorul Insusi aduce un alt exemplu,
referindu-se la cei 18 oameni care au pierit dupa ce turnul Siloamului  s-a
prabusit peste ei. Aceeasi intrebare, acelasi raspuns: „Credeti ca au fost
mai pacatosi decat toti ceilalti oameni care locuiau in Ierusalim ? Eu va
spun: nu, ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.” ( vers. 4.5 )
     Avertismentul pe care Domnul Iisus il repeta de doua ori: „Daca nu va
pocaiti, toti veti pieri la fel” este de fapt miezul si morala Pildei
smochinului neroditor, pe care El a rostit-o in clipele imediat urmatoare.
      Simbolurile pildei
     Iudeii care au auzit Pilda smochinului neroditor au inteles-o fara
dificultate. Si aceasta pentru ca simbolurile folosite de Domnul Christos le
erau foarte familiare.
     Psalmistul Asaf il aseamana pe poporul Israel cu o vitza adusa din Egipt
si sadita pe muntii Canaanului ( Psalmul 80,8 ), iar profetul Isaia, in
binecunoscuta pilda din capitolul 5 al cartii sale, intitulata „Via Domnului”,
ne dezleaga simbolurile, spunand: „Via Domnului ostirilor este casa lui
Israel, si barbatii lui Iuda sunt vitza pe care o iubea” ( Isaia
5,7 ).  Asadar, iudeii au intele pilda fara nicio dificultate.
     Stapanul viei nu poate fi altcineva decat Dumnezeu. Vierul sau
gradinarul este Domnul Christos. Via simbolizeaza poporul Israel, intr-un
sens restrans, si Biserica lui Christos, intr-un sens mai
larg. Smochinul reprezinta, in sens restrans, generatia poporului evreu de
pe vremea Domnului Christos, iar in sens larg, el ne simbolizeaza pe
fiecare dintre noi.
     De ce Mantuitorul s-a folosit de simbolul smochinului si nu de un alt
pom sau copac ?Iata cateva motive posibile:
     -  In mentalitatea iudaica, smochinul ( ca de altfel si via si maslinul ) era
asociat cu prosperitatea.
     - Smochinul este primul pom amintit in Biblie, cu ocazia caderii
primilor nostri parinti ( haina cusuta din frunze de smochin – Geneza 3,7 ).
     - Smochinul are o calitate unica, rodind aproape zece luni intr-un an. El
face parte dintre pomii reflorescenti, dand rod de doua ori pe an
( primavara si la sfarsitul verii ) si pe o perioada ce poate ajunge la 80 de
ani.
     - Smochinul mai are o particularitate: mai intai apar fructele si abia apoi
apar frunzele.
     Indiferent de motivul pentru care Domnul a ales simbolul smochinului,
ceea ce este de netagaduit este faptul ca stapanul viei a sadit acest smochin
nu ca pe un pom de decor, nici pentru umbra, ci ca sa faca rod. Daca
stapanul viei nu ar fi urmarit rodul, el ar plantat orice altceva: un palmier,
un cedru sau o magnolie. Dar pentru ca el dorea rod, a plantat pomul care
promitea cel mai mult in aceasta privinta.
     Insa, pe cat de mari au fost asteptarile, pe atat de mare a fost
dezamagirea stapanului. Sa observam ca stapanul viei nu-i pretinde
smochinului sa rodeasca altceva decat smochine, nu-i pretinde sa rodeasca
neintrerupt si nici nu-i cere sa faca rod cat zece pomi. El ii pretinde sa
rodeasca firesc si nimic mai mult.
     Pilda ne spune ca stapanul viei l-a urmarit trei ani la rand pe acest
smochin sadit in via lui. Daca in cei trei ani macar odata ar fi rodit
smochinul, cu totul altfel ar fi stat lucrurile. Aceste amanunte ne vorbesc
mult despre Dumnezeul nostru. El nu ne cere sa facem lucruri peste
puterile noastre. El nu ne cere imposibilul, ci doar sa rodim potrivit
talantilor incredintati si la timpul potrivit.
     Dumnezeu ne urmareste in tacere an de an, fara ca noi sa stim lucrul
acesta. El stie ce putem si ce nu putem face pentru El si semenii nostri. Insa
atunci cand vede in noi doar frunze fara rod, doar aparente fara esenta, doar
ambalaje fara continut, El este foarte dezamagit. Si cand „Stapanul” este
dezamagit, viitorul smochinului neroditor este nesigur…
 
     Religia frunzelor sau religia roadelor ?
     Privindu-se pe sine, smochinul gasea suficiente motive sa creada ca sta
bine. La urma-urmei, el era frumos si, prin aspectul sau placut, dadea o
nota de noblete viei. Apoi el facea si umbra, ceea ce in Orient era un lucru
foarte cautat si apreciat. Iar in ramurile sale, pasarile cerului isi gaseau un
adapost sigur. Probabil ca in sinea lui acest smochin gandea astfel: „Uite ce
bine arat, fatza de vitzele astea cocosate de greutatea ciorchinelor ! Chiar
daca stapanul ar rasturna toata via, eu tot voi ramanea.”
     Insa acest smochin pierdea din vedere un lucru foarte important: Cand l-
a sadit in via sa, stapanul nu l-a asezat acolo nici pentru pasarile cerului,
nici pentru umbra lui si nici pentru decor.  Stapanul l-a sadit pentru roade.
     Din dialogul purtat intre stapanul viei si gradinar reiese ca pe stapan nu-
l deranja prezenta frunzelor, ci absenta roadelor, fapt ce aduce in discutie o
problema cat se poate de serioasa pentru noi: pacatul omiterii. Smochinul
nu e condamnat pentru ca a facut ceva rau, ci pentru ca nu a facut ce
trebuia: nu a rodit.
     Din acest punct de vedere, smochinul neroditor poate fi comparat cu
robul care a primit doar un talant din Pilda talantilor. Acest rob nu a facut
in sine nimic rau, caci nici nu a furat talantul stapanului sau si nici nu a
folost in interes personal acest talant. El doar l-a ingropat ca sa-l inapoieze
stapanului sau fara nicio pierdere. Robul nu a facut prin aceasta niciun rau,
dar nici bine n-a facut. Insa acest lucru este catalogat de Biblie ca fiind
pacat: „Deci cine stie sa faca bine si nu face, savarseste un pacat” ( Iacov
4,17 ).
      Probabil ca pacatul prin omitere este cel mai prezent pacat in mijlocul
Bisericii. In general, crestinii nu mai comit pacate vizibile grave ( decat in
cazuri izolate ). Problema lor este insa alta: neglijeaza, uita sau refuza sa
faca binele pe care-l pot face, adica sa aduca rod pentru Stapan. Poate fi
Dumnezeu multumit cu un astfel de crestinism ? Poate fi El multumit cu o
religie a frunzelor ? Care patron din lume ar angaja pe cineva doar ca acel
om sa fie angajat, fara sa produca nimic pentru firma la care lucreaza ?
     Marea greseala in care a cazut poporul evreu a fost aceea ca s-au
multumit doar cu o religie a frunzelor, fara sa aduca rodul asteptat de
Dumnezeu, si anume acela de a fi lumina neamurilor. Evreii s-au ascuns in
dosul „frunzelor” religiei lor: templul cu ceremoniile lui, Tora, zecimea,
descendenta din Avraam s.a. , pierzand din vedere faptul ca pe Dumnezeu
Il interesa in primul rand pocainta si neprihanirea, si abia apoi templul,
ceremoniile, zecimea si toate celelalte lucruri ale legii mozaice.
     
De aici si mustrarea atat de severa pe care Mantuitorul le-a adresat-o cu
putin timp inainte de rastignirea Sa: „Vai de voi, carturari si farisei
fatarnici ! Pentru ca voi dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen
si lasati nefacute cele mai insemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila si
credinciosia; pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati
nefacute” ( Matei 23, 23 ).
     Nu, Dumnezeu nu are nevoie de umbra noastra in lume si nici in
Biserica ! El are nevoie de pocainta noastra cara sa aiba drept rod faptele
neprihanirii. Dumnezeu nu are nevoie de „frunzele” cunostintelor noastre,
nici de institutiile cu care ne laudam, nici de scolile sau casele de rugaciune
frumos impodobite. El nu are nevoie de aerele si pretentiile noastre de
laodiceeni care se lauda: „Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de
nimic” ( Apocalipsa 3,17 ).
     Dumnezeu are nevoie sa gaseasca la noi nu o religie a frunzelor, ci a
roadelor. Care sunt aceste roade ? Scriptura ne spune: „Roada Duhului,
dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare,
bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor”
( Galateni 5,22.23 ).
     Acestea sunt roadele mult asteptate de Stapanul viei. Daca Biserica ar fi
impodobita cu ele, nu doar cu „frunze”, Evanghelia ar ajunge in cel mai
scurt timp pana la marginile pamantului si multe, multe „grane” coapte ar
ajunge in granarele cerului.
 
     „Mai lasa-l si anul acesta”
     In Dialogul purta cu gradinarul, Stapanul viei ii spune acestuia: „Iata ca
sunt trei ani de cand vin si caut rod in smochinul acesta si nu
gasesc” ( vers. 7 ). De ce oare stapanul viei ia decizia de a renunta la
smochinul sau doar dupa trei ani ?
     Unii comentatori ai pildei fac legatura cu o prevedere a legii mozaice in
care poporul care intra in Canaan trebuia sa considere toate roadele
pomilor ca fiind netaiate imprejur in primii trei ani, fiindu-le interzis sa
mamance din ele. In anul al patrulea, roadele trebuiau inchinate Domnului
si abia dupa aceea israelitii puteau consuma din roadele tarii.
     Mie nu mi se pare concludenta aceasta asociere. Mai degraba sunt
inclinat sa vad o asociere intre cei trei ani ( + un an de har prelungit ) din
parabola cu cei trei ani si jumatate de activitate publica a Mantuitorului, ani
in care Dumnezeu a cautat roade la poporul evreu, dar nu a gasit. De aceea,
cu ocazia intrarii in Ierusalim a Domnului, El a rostit plangand unele din
cele mai miscatoare cuvinte care pot fi intalnite pe paginile Scripturilor:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci si ucizi cu pietre pe cei
trimisi la tine ! De cate ori n-am vrut sa strang pe copiii tai cum isi
strange gaina puii sub aripi, si n-ati vrut. Iata ca vi se lasa casa pustie !”(
Matei 23, 37.38 )
     De ce stapanul viei nu a luat decizia de a taia smochinul dupa un an ?
Pentru ca Dumnezeu stie ca sunt perioade in viata in care nu trebuie sa-i
ceri omului sa faca anumite lucruri. Nimeni nu-i cere unui copil sa faca
lucrurile pe care le poate face un adult ( decat in cazuri aberante ). La fel,
nimeni nu-i cere unui om bolnav sau unuia accidentat sa faca ceva ce poate
sa faca doar un om sanatos.
     Insa copilaria, starile de boala sau anumite perioade grele din viata trec
si omul devine sau redevine responsabil fatza de Dumnezeu, societate,
familie si Biserica. Tu de cat timp esti „sadit” in „via” Stapanului tau ?  Cat
rod ai adus ? Ce ar gasi Stapanul in ramurile vietii tale, daca te-ar cerceta in
aceste clipe ? Nimeni dintre noi nu stie ziua in care Stapanul ne cerceteaza
pe fiecare, dar ziua aceea vine cu siguranta !
     Pilda smochinului neroditor se incheie luminos si ingrijorator in acelasi
timp. Partea luminoasa este aceea ca exista un Mijlocitor in persoana
gradinarului viei, persoana care nu contesta decizia stapanului, dar care
cere o prelungire a timpului de proba pentru smochinul neroditor.
     Apostolul Pavel confirma acest lucru, scriindu-le credinciosilor evrei:
„Punctul cel mai insemnat al celor spuse este ca avem un Mare Preot
care S-a asezat la dreapta scaunului de domnie al Maririi, in ceruri”, pe
Iisus Christos, Cel care „poate sa mantuiasca in chip desavarsit pe cei ce
se apropie de Dumnezeu prin El, pentru ca traietse pururea ca sa
mijloceasca pentru ei” ( Evrei 8, 1; 7,25 ).
     Mai mult decat atat, gradinarul promite ca in timpul de har prelungit va
face tot ce se poate pentru a asigura toate conditiile ca smochinul sa
rodeasca. Cum s-au implinit toate acestea cu poporul evreu din timpul
primei veniri a Domnului Christos ? Predicile, vindecarile, minunile,
invierile, jertfa pe cruce, rugaciunea Domnului de pe cruce: „Tata, iarata-i,
caci nu stiu ce fac”                ( Luca 23,34 ), predicarea Evangheliei mai
intai in Ierusalim , revarsarea Duhului Sfant si lucrarea apostolilor
pecetluita cu jertfa primilor martiri ( Stefan, Iacov ), nu au fost toate
acestea incercari ale cerului de a-l face pe smochinul indaratnic al
poporului evreu sa aduce rod ?
     „Ce as mai fi putut face viei Mele si nu i-am facut ?” ( Isaia 5,4 ), se
intreaba „Gradinarul” , vazand ca toate eforturile Sale au fost zadarnice.
Din nefericire, „smochinul” de atunci a refuzat sa aduca rodul asteptat de
Dumnezeu. Urmarea ? A fost „taiat” din pozitia privilegiata de popor ales,
privilegiul fiind dat Bisericii crestine.
     Iata ce afirma un scriitor inspirat in legatura cu poporul ales:
„Dumnezeu, prin Fiul Sau, cauta roade, dar n-a gasit. Israel era o povara
pentru pamant. Chiar existenta lui era un blestem, caci ocupa in vie un loc
pe care l-ar fi putut ocupa un pom care dadea roade. El a jefuit lumea de
binecuvantarile pe care Dumnezeu dorea sa le reverse asupra ei. Poporul
Israel a infatisat in mod gresit pe Dumnezeu printre natiuni. Nu numai ca
erau nefolositori, ci in mod vadit erau o piedica. Intr-o mare masura,
religia lor ducea in ratacire pe oameni si in loc de mantuire, aducea
ruina.” ( 1 )
     Daca cu „smochinul” de atunci s-a intamplat acest lucru, ce se va
intampla cu „smochinul” din mine si din tine ? Avem fagaduinta ca
Mijlocitorul nostru va face tot ce se poate ca sa nu ne lipseasca nicio
conditie necesara rodirii. El Isi va face partea cu siguranta. Exista insa in
finalul pildei un cuvant care ma ingrijoreaza: „Poate”…”Poate ca de aici
inainte va aduce roada” ( vers. 9 ).
     Daca nici Fiul lui Dumnezeu nu este sigur de raspunsul nostru la toate
dovezile harului Sau, atunci cine poate fi sigur ? Pilda smochinului
neroditor nu are final. De ce ? Pentru ca finalul depinde de noi, de
raspunsul nostru fatza de toate eforturile cerului de a ne face sa rodim.
     Din fericire, unii vor lua aminte la avertismentul dat de stapanul viei, isi
vor reconsidera viata, se vor pocai si, cu ajutorul Duhului Sfant, vor aduce
roadele mult asteptate. Din nefericire insa, vor exista si indolenti, care se
vor juca cu harul lui Dumnezeu, considerand ca acesta este suficient de
mare ca sa-i mantuiasca si pe ei, in ciuda unei vieti pacatoase  si lipsite de
roadele neprihanirii.
     Daca Pilda smochinului neroditor ne invata ceva important despre
Dumnezeul nostru, atunci acel lucru este acela ca El este „un Dumnezeu
plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si
credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni,
iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, DAR nu scoteste pe cel vinovat
drept nevinovat” ( Exodul 34, 6.7 )
     Un Dumnezeu iubitor, indurator si iertator, , dar si drept, neprihanit si
sfant, care va trebui sa spuna la un moment dat in dreptul „smochinilor
neroditori” din via Sa teribila sentinta: „Taie-l !”
     Din fericire, traim inca in timp de har, timp in care „Gradinarul” face tot
posibilul ca sa avem tot ceea ce ne trebuie pentru rodire. De noi depinde
unde ne vom petrece vesnicia.  Doar de noi… Cu ce ne vom infatisa
inaintea Stapanului in ziua cercetarii noastre: cu „frunze” sau cu „roade” ?
Lori Balogh