Prezentarea la seminar – instrucțiuni

Prezentarea la seminar este foarte importantă pentru pregătirea studentului, dar și pentru
evaluarea sa finală. Alături de informațiile asimilate la curs, prezentarea la seminar este cea de-a
doua latură esențială a activității studentului. De aceea, ea trebuie tratată cu maximă importanță.
Prezentarea la seminar reprezintă contribuția studentului la procesul complex al dialogului
academic care se desfășoară între cadrul didactic și studenți, pe de o parte, dar și între studenți,
pe de altă parte. În mod normal, în urma unei prezentări din cadrul seminarului trebuie să existe
un plus de informație atât pentru colegii celui care face prezentarea, cât și pentru cadrul didactic.
Seminarul nu trebuie să „repete” pur și simplu informațiile de la curs, ci, plecând de la
bibliografia indicată, dar depășind-o, dacă este posibil, să prezinte o temă cât mai atractiv, cât
mai dinamic și din perspectivă cât mai personală.

Prezentarea la seminar nu are numai valențe strict academice – în sensul în care studentul
se confruntă cu bibliografia temei, cu alegerea unei perspective adecvate de prezentare, cu
sinteza informațiilor (care trebuie transmise într-un interval de timp dat), ci presupune și o serie
de abilități „dramaturgice”: studentul trebuie să știe să transmită informațiile, să joace rolul unui
cadru didactic, să fie pregătit nu numai să expună, ci, eventual, să și răspundă întrebărilor sau
nedumeririlor publicului (colegi sau cadru didactic), să țină cont, de asemenea, de nevoia de a
„îmbrăca” prezentarea într-o manieră atractivă, interactivă, dar în același timp sobră, decentă,
academică. Toate aceste elemente solicită atât abilități academice propriu-zise, cât și o
inteligență emoțională sau socială care trebuie educată, antrenată și susținută permanent.

Pregătirea prezentării

Primul pas al prezentării este alegerea temei și, corespunzător, a bibliografiei aferente.
Alegerea bibliografiei necesită, la rândul său, o atenție specială: trebuie evitate pe cât posibil
sursele fără credibilitate academică (în special cele care se găsesc la liber în rețeaua internet) și
trebuie avute în vedere lucrări de specialitate, articole sau studii din reviste de specialitate
certificate academic. Sfaturile cadrului didactic în acest sens pot fi foarte utile. În general, orice
temă poate fi tratată la niveluri diferite de complexitate. Unele teme din cadrul disciplinelor
socio-umane pot fi tratate și la nivelul „simțului comun”, respectiv al publicațiilor de
popularizare, sau al comentariilor și articolelor de presă. Acest nivel este evident insuficient. Pe
de altă parte, o prezentare de seminar nu trebuie să-și propună să „epuizeze” o temă anume (așa
ceva este imposibil cel puțin din perspectiva timpului), ci mai degrabă să atragă atenția asupra sa,
să o facă interesantă, să arunce o lumină proaspătă asupra temei, din perspectiva timpului
prezent. În general, ca strategie de prezentare, este recomandat ca o temă (subiect, fenomen) să
fie tratată atât din perpectivă istorică (să se facă o scurtă introducere istorică acolo unde se
poate), apoi să fie adusă la zi, neuitând ca, pe parcurs, să se continue referințele la etapele
anterioare ale temei sau subiectului respectiv.

Prezentările de seminar pot fi mai scurte (10-15 minute) sau mai lungi (30 minute); în
primele cazuri prezentarea este mai degrabă o ocazie de deschidere a unei discuții de grup, care
implică toți studenții participanți la seminar; în al doilea caz, se accentuează efortul celui care
face prezentarea de a înțelege și interpreta tema respectivă. Prezentările pot fi făcute individual
sau în micro-grupuri de câțiva studenți. În al doilea caz, se poate spune că sporește atractivitatea
dramatică a demersului, dar scade, în unele cazuri, componenta de implicare și evaluare
individuală, devreme ce fiecare student are un rol de jucat, iar accentul cade pe simfonia acestei
interpretări și mai puțin pe calitatea individuală a celor care prezintă tema. Aceste lucruri trebuie
avute în vedere atunci când se proiectează o astfel de prezentare.

În general, prezentările de seminar nu pot ținti teme generale. În cazul în care, totuși,
avem de prezentat o astfel de temă, este bine să alegem din cadrul ei anumite sub-teme, aspecte
mai specifice, pentru ca prezentarea să-și atingă scopul. Caracterul de generalitate nu trebuie
ocultat, dar trebuie pus cumva „între paranteze”, în vederea concretizării și dinamizării
prezentării. Nu trebuie să uităm că prezentarea la seminar este un act dramatic (cvasi-teatral); de
aceea, ea trebuie să pună rapid în legătură aspectul abstract, teoretic, cu cel concret, practic.
Acest lucru va face ca atenția publicului să fie menținută trează, iar informația va fi receptată cu
mai mare ușurință.

Înainte de prezentarea unei teme, este necesar să fie consultate mai multe surse
bibliografice. Orice temă este reflectată diferit în diferitele surse bibliografice. Alegerea unei
surse bibliografice care să fie cel mai aproape de intențiile noastre este de aceea un element-
cheie al prezentării. Sursele bibliografice trebuie declarate la începutul prezentării, pentru ca
publicul să poată verifica autenticitatea și acuratețea prezentării, în cazul în care dorește acest
lucru. În fond, nicio prezentare nu este scutită, ca orice demers academic, pe pericolul erorilor, al
interpretărilor greșite, grăbite, al accentelor prea personale, al omisiunilor. De aceea, este bine ca
sursele bibliografice să fie declarate, pentru ca demersul nostru să poată fi verificat, eventual
corectat, îmbunătățit. Declararea surselor bibliografice are uneori și valoare auto-educativă.
Adesea, curiozitatea celui care întocmește o lucrare se întoarce asupra bibliografiei tocmai când
aceasta este bine structurată, întocmită: de aici se pot naște oricând perspective noi de studiu
viitor, idei noi, angajamente academice noi etc. Bibliografia este „terenul” virgin pe care se
manifestă creativitatea oricărui student/autor.

În pregătirea propriu-zisă a materialului de prezentare, nu trebuie să scăpăm niciodată din

vedere obictivele prezentării, ideile principale pe care vrem să le susținem etc.

Prezentarea în cadrul seminarului are, formal, trei etape: introducerea, conținutul și

concluziile. Fiecare dintre acestea ar trebui să cuprindă câteva elemente esențiale, astfel:

Introducerea nu trebuie să omită prezentarea celui care urmează să vorbească, salutul

audienței și tema ce urmează a fi prezentată. Nu trebuie uitată sublinierea importanței temei (nu
există teme „fără importanță”!). Tot în cadrul introducerii este util să se treacă în revistă teoriile
sau conceptele teoretice importante, ca și principalele puncte de interes ale temei.

Conținutul presupune prezentarea propriu-zisă a informațiilor. Materialul trebuie

structurat, dacă timpul permite, pe sub-capitole. Sunt prezentate efectiv teoriile avute în vedere,
conceptele cu care se lucrează. Cele mai bune prezentări sunt cele care merg la materialul
bibliografic originar. O teorie se prezintă cel mai bine prin citarea autorului care a ilustrat-o. În
general, această tendință de a merge „la origini” este din ce în ce mai puțin prezentă în spațiul
academic, din mai multe motive; din păcate, tendința ca atare deformează profund procesul de
formare academică, fiind una dintre cauzele cele mai adânci ale pierderii de altitudine a mediului
academic. Sub presiunea timpului și dintr-o „noofilie” naivă, studenții sunt adesea îndemnați să
ajungă cu bibliografia „cât mai la zi”. Acest lucru, în sine, nu este eronat, doar că, având în
vedere cantitatea mare de informații la dispoziție, o atare tendință duce adesea la tratarea unei
teme aproape exclusiv din perspectivă actuală, prin intermediul unor lucrări de specialitate
recente, și mai puțin din perspectivă istorică, astfel încât istoricul temei este ocultat și trecut pe
un plan secund, în raport cu actualitatea. Însă, e de reținut că, mai cu seamă din perspectiva
științelor socio-umane, nicio temă nu poate fi considerată „actuală” decât prin „avatarurile” ei,
adică în cadrul manifestărilor ei în context actual; în raport cu esența ei umană, orice temă este,
așa-zicând, „eternă”, adică nu are, practic, un început sau un sfârșit. Pentru edificarea deplină
asupra unei teme, este de aceea recomandat să se facă apel (și) la clasicii care s-au manifestat în
raport cu ea și să se facă mereu acel traseu de tip du-te - vino în raport cu trecutul și prezentul
temei. Numai acest balans special între trecut și prezent ne poate da o imagine satisfăcătoare
asupra unei teme, numai astfel bibliografia prezentă și cea mai veche asupra unei teme ne pot
aduce beneficii academice reale.

Concluziile prezentării au caracter recapitulativ și de evidențiere a aspectelor celor mai

importante. Uneori, este benefic ca o concluzie să se axeze pe o singură idee centrală, pe care
expunerea a dorit s-o reliefeze. Nu sunt fără importanță reliefarea aplicațiilor practice ale temei
(dacă este cazul) sau a ilustrărilor concrete ale acesteia, pentru a dinamiza sfârșitul expunerii și a
obține un efect de memorare mai profund asupra auditoriului. Sunt binevenite și recomandări de
ordin personal, reflecții personale despre temă, ca și posibile proiecții asupra viitorului cercetării
temei respective. Un student care se dedică unei teme de seminar pe termen lung poate deveni,
după mai mult timp, un specialist al temei; orice drum începe, evident, cu primul pas...

Câteva recomandări ce privesc modul de prezentare orală a unei teme/subiect de

seminar

Dacă materialul este elaborat și scris dinainte, nu se recomantă citirea cuvând cu cuvânt a
acestuia. Regulile expunerii orale sunt diferite de cele ale expunerii în scris. Pot fi momente în
care se apelează la textul scris, pentru a evita erorile de interpretare majore sau datele eronate
(citate care nu pot lipsi, date istorice precise etc.), dar fluxul expunerii trebuie să fie cât mai
convingător din punct de vedere oratoric. Adesea, o temă bine expusă cântărește mai mult,
pentru un auditoriu, decât o temă perfect elaborată în scris, dar care nu este transmisă
corespunzător. Interesul pentru o temă de seminar se câștigă, așadar, prin mijloace în primul rând
oratorice.

Trebuie evitată gesticulația excesivă, gesturile prea familiare (așezare cu șezutul pe bănci
sau catedră etc.), pozițiile dezavantajoase din punct de vedere strict fizic (în funcție de sexul,
personalitatea și caracteristicile fizice ale oratorului, ne putem imagina o serie întreagă de aluri
sau atitudini care pot strica echilibrul academic al expunerii...).

Trebuie să fim atenți la respectarea timpului alocat – publicul actual este, de obicei,
neiertător cu cei care abuzează de răbdarea lui!

Trebuie să fim atenți la claritatea vocii, la timbru, la viteza de expunere (se recomandă o
viteză medie, nici prea mare, dar nici prea mică). Nu sunt dăunătoare uneori revenirile la ideile
principale, recapitulările de etapă, care sintetizează expunerea și ușurează, cumva, efortul
asimilator al publicului.

Expunerea poate fi însoțită (este recomandat chiar) de o serie de întrebări din partea celor
care au ascultat.

De aceea, este necesar să ne pregătim și pentru eventualele întrebări. Dacă vom „stăpâni”
bine o temă, vom ști destul de clar direcțiile majore spre care se pot îndrepta întrebările
publicului. Aceste întrebări, odată anticipate, trebuie să primească răspunsuri cât mai
lămuritoare. Acest lucru înseamnă o reluare a temei, pe scurt, din perspectiva chestionată. În
general, sesiunea de întrebări poate dura la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât expunerea
propriu-zisă. Așadar, cel care expune o temă trebuie să fie pregătit pentru o analiză destul de
minuțioasă a acesteia, practic, pentru o reluare a ei, pe fragmente, în funcție de întrebările
primite. Dacă timpul alocat întrebărilor este destul de mare, auditoriul are tendința de a întreba
anumite lucruri chiar dacă, în principiu, ele au fost deja lămurite în expunere. Acest lucru nu
trebuie să ne deranjeze sau să ne facă să ne enervăm („am răspuns deja în timpul prezentării!”).
Publicul simte nevoia de a-și întări anumite idei, impresii, concepte. Este un semn pozitiv, care
trebuie să ne bucure. Cel mai întristător este ca o expunere să nu primească nicio
întrebare/feedback. Este semn că expunerea sau tema nu au trezit ecouri semnificative în
conștiința celor de față. Dacă lipsesc întrebările, dar se alocă obligatoriu un timp de comentarii,
chiar studentul care a făcut prezentarea se poate, subtil, transforma, în „public”, forțând el însuși
anumite întrebări asupra publicului, stimulând sensibilitatea acestuia față de temă etc. Rolul de
prezentator poate fi, în acest caz, dublat de cel de moderator. Este foarte important ca
răspunsurile să fie cinstite. Dacă nu se cunoaște răspunsul la o întrebare, acest lucru nu trebuie
ascuns. Nicio temă nu poate fi epuizată complet în timp scurt. Întrebările care nu-și găsesc
răspuns la o primă prezentare sunt provocări pentru viitoarele prezentări...

Materialele (suporturile) care se folosesc în cadrul prezentărilor sunt diverse: slide-uri PP

listate, foi de flipchart scrise cu marker, video-proiectoare etc. Nu sunt excluse foile A4
„clasice”, cu textul scris de mână sau la computer. Nicio tehnică de prezentare și niciun mijloc
tehnic nu asigură succesul automat al prezentării. Cel mai important este „actorul” care face
prezentarea posibilă.